Traditia Ortodoxa Nr 24

Războaie mari, înfricoşate, Se vor ţinea aproape lanţ; Dar mai grozav va fi ca toate Al „celor şapte la Bizanţ”.

Vor face „care zburătoare”, Iar coada lor de scorpion Va face iarăşi tulburare, Ca turnul de la Babilon.

Noroadele civilizate - Când mai vârtos vor progresa, Ca fiarele înfometate Cu dinţii se vor sfâşia.

Atunci va fi ca armătura; Balauri groaznici de metal, Împrăştiind pârjol din gură Şi fumuri cu venin mortal.

Apocalipsa de Sfântul Ioan Iacob Românul

Sfatul Înţeleptului „Dumnezeu cu înţelepciunea a întemeiat pământul, şi au gătit cerurile cu priceperea.

Întru cunoştinţa Lui adâncurile s-au deschis, şi norii au izvorât apă. Fiule! Să nu treci, ci păzeşte sfatul meu şi gândul. Ca să fie viu sufletul tău, şi să fie har împrejurul grumazului tău, şi va fi vindecare trupului tău, şi purtare de grijă de oasele tale. Ca să umble în pace având nădejde în toate căile tale, şi ca să nu se poticnească piciorul tău. Că de vei şedea, fără de frică vei fi, şi de vei dormi, dulce vei dormi. Şi nu te vei teme de frica, ce va veni asupră-ţi, nici de năvălirile necredincioşilor cele împresurătoare. Că Domnul va fi întru toate căile tale, şi va întări piciorul tău, ca să nu te clăteşti. Nu te lepăda a face bine celui lipsit, când poate a ajuta mâna ta. Nu zice: «du-te şi să te întorci şi mâine îţi voi da», putând tu face bine, că nu ştii ce va aduce ziua ce vine. Nu meşteşugi rele asupra prietenului tău, care vine de aiurea şi nădăjduieşte spre tine. Nu fii iubitor de vrajbă împotriva omului în zadar, ca să nu-ţi facă ţie rău. Nu-ţi agonisi ocările oamenilor răi, nici urma căilor lor. Că necurat este înaintea Domnului tot călcătorul de lege, şi cu cei drepţi nu se împreună. Blestemul Domnului în casele celor necredincioşi, iar curţile drepţilor bine se cuvintează. Domnul mândrilor le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar” (Pilde 3, 19-34).

Revistă de teologie ortodoxă

tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit

VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:

P.S. Episcop Vicar

SOFRONIE SUCEVEANUL

4 TRADIŢIA ORTODOXĂ

nr. 24

C redincioşii sunt turburaţi de repeziciunea cu care se derulează şirul evenimentelor recente, în care se

oglindesc plinirea proorocirilor despre sfârşitul acestui veac. Consideraţi că în aceste vremuri omenirea se îndreaptă către calea pierzării? Şi dacă da, oare ce anume ar mai pu-tea împiedica acest sfârşit al vremilor?

Dintotdeauna, omul a fost legat de Dumnezeu printr-o poruncă şi Lege a dragostei care, în cazul Sfinţilor, a fost lucrată şi împlinită până către culmile desăvârşirii. Dincolo de acest caz fericit, însă, această relaţie s-a păstrat numai după măsura credinţei, nădejdii şi dragostei omului faţă de Ziditorul său. Când omul a devenit potrivnic poruncilor dum-nezeieşti, încălcând hotarul ce desparte virtutea de păcat, El şi-a ridicat Darul Său din om şi a rupt comuniunea cu zidirea Sa, fără a-l da pierzării totuşi, lăsându-i vreme de întoarcere şi de pocăinţă, spre redobân-direa frumuseţii dintâi a vredniciei sale omeneşti, zidită după chipul şi asemă-narea lui Dumnezeu.

Chiar şi din slăvita ceată a Înge-rilor, s-a înfăptuit prima mare cădere, atunci când Lucifer a dorit să îşi înalţe scaunul mai sus decât cel al lui Dum-nezeu, spunându-şi întru sinea sa: „Ridi-ca-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” (Is. 14, 13). Într-o cli-pită, el a căzut din înaltul cerului până tocmai în prăpastia iadului, devenind - din înger al luminii - înger al întuneri-cului şi al groazei. De atunci şi până azi, vreme de mii de ani, diavolul încearcă să îi înşele pe oameni; să-i facă uce-nici ai săi şi potrivnici ai lui Dumnezeu.

„Domnul va judeca pe norodul Său. Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Ev. 10, 30-31). Când locuitorii Sodomei şi ai Gomorei – slăvitele şi fastuoasele cetăţi ale Pentapolei (pe teritoriul Isra-elului de astăzi, într-o zonă acoperită de apele Mării Moarte) au întrecut firea păcatului, Dumnezeu a lovit în ei cu foc şi pucioasă, iar despre aceasta aduce mărturie şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: „Iar în care zi a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi piatră pucioasă din Cer, şi a pierdut pe toţi” (Lc. 17, 29). Au fost însă şi vremuri când, prin pocăinţă, mânia lui Dumnezeu a fost îmblânzită: prin post, pocăinţă şi rugăciune, precum au făcut locuitorii cetăţii Ninive (cetate situată în Mesopotamia antică, pe teritoriul statului Irak de astăzi), lucru despre care spune Proorocul Iona: „Atunci Ninivitenii au cre-zut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici” (Iona 3, 5).

Pe toate le primim după măsura faptelor noastre, adică răsplată după faptă, după cum zice şi proorocul: „urgie îm-

potriva vrăjmaşilor şi răsplată după faptă împotrivitorilor Lui, răsplata cuvenită” (Is. 59, 18). Proorocul Ieremia ne arată o cale de scăpare, când zice: „Fugiţi din Vavilon şi fiecare să-şi scape viaţa, ca să nu pieriţi pentru fărădelegile lui, căci acesta este timpul răzbunării pentru Domnul, căci El îi va da răsplată” (Ier. 51, 6). Vavilonul pomenit aici este metaforic, el închipuind nebunia şi tumultul acestei lumi, care aruncă spre cer săgeţile răzvrătirii sale, zicând retoric: «Unde eşti, Doamne? Arată-Te nouă, ca să ne luptăm cu Tine!»

Turnul Vavilonului de astăzi nu mai este zidit din cără-mizi de lut ars în cuptor, ci din pietrele nepăsării, ale necre-dinţei, hulei şi lepădării de Dumnezeu. El se înalţă trufaş, pe ruinele fostei legături sfinte, ce unea pe om cu Ziditorul său,

pentru că oamenii nu vor să mai crea-dă în Dumnezeu din tot cugetul lor şi din toată inima lor. Credinţa poate fi găsită mai mult pe buze decât în ini-mă, după cum spune şi Sfânta Evan-ghelie: „Norodul acesta cu buzele Mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la Mine” (Mc. 7, 6). După măsura cu care oamenii se îndreaptă spre calea cea largă a piezării, în aceeaşi măsură se va întări şi mânia lui Dumnezeu asu-pra noastră. În aceste clipe aproape apocaliptice, avem nevoie de adevă-rata pocăinţă, aceasta fiind singura cale prin care se mai poate îmblânzi dreapta mânie a lui Dumnezeu.

S-a spus despre Apocalipsa Sfân-tului Apostol şi Evanghelist Ioan că nu mai este în concordanţă cu vre-murile actuale, şi că toate cele cu-prinse în ea ar fi de domeniul tre-cutului. Mai mult încă, unii dintre „înţelepţii” pe deplin nebuni ai aces-

tui veac au mers până într-atât de departe, încât au afirmat că Sfântul Ioan a suferit de schizofrenie şi grave tulburări mentale, iar vederile sale prooroceşti despre sfârşitul lumii văzute sunt de fapt o transcriere incoerentă a halucinaţiilor sale, ce nu merită a fi luate în seamă sub nici o formă. Ce spunem oamenilor vrăjiţi de înşelătoria acestor hulitori, care calcă în picioare Sfânta Scriptură şi batjocoresc prezicerile Apocalipsei?

Un filosof creştin, Petre Ţuţea, spunea foarte potrivit pen-tru aceste vremuri, că „fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Foarte potrivit şi frumos grăieşte despre acest lucru Sfântul Apostol Pavel, care zice că „vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredin-cioşi; iar proorocia, nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred” (I Cor. 14, 22). Dintotdeuna, atunci când Dumne-zeu a vrut să grăiască oamenilor, El le-a trimis semn din cer.

Interviu cu Înalt Preasfinţitul Vlasie Mogârzan, Arhiepiscop şi Mitropolit

al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

5

Când fariseii L-au ispitit pe Domnul, ei au cerut semn: „Învăţătorule, voim să vedem de la Tine semn” (Mt. 12, 38). Diavolul, de asemenea, a cerut semn, atunci când L-a ispitit pe Hristos în Muntele Carantaniei, zicând: „de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te pe sineţi jos” (Mt. 4, 6). Tot semn a dat şi Iuda celor care veniseră cu el, ca să-L prindă pe Iisus: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prin-deţi-L şi duceţi-L cu pază” (Mc. 14, 44). Din multa Lui iubire faţă de om, Dum-nezeu a trimis întotdeauna înştiinţare - adică semn - mai înainte de a pedepsi, pentru ca omul, pocăindu-se, să fie izbăvit. „Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului” (Ps. 60, 4), spune Proo-rocul David. Toate semnele şi proorociile nu sunt îndreptate împotriva omului, ci pentru înţelegere, adică pentru ca omul, pricepând pierzarea ce îl aşteaptă, din pricina păcatelor, să se întoarcă din toa-tă inima şi cu toată umilinţa către Dum-nezeu, după cum zice Proorocul: „Către Tine au strigat şi s-au mântuit, în Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat” (Ps. 21, 5). Deci se cuvine a crede în proorocii şi în semnele trimise de Dumnezeu din cer, fără însă a ispiti vremurile când acestea se vor împlini.

Suntem martorii unor schimbări profunde în toate sferele vieţii religioase şi sociale. Multe scenarii înfricoşă-toare devin realitate, chiar dacă până mai ieri, ele păreau a fi de domeniul ficţiunii. Adevăraţii ortodocşi încep să simtă tot mai acut că lumea în care trăim cu toţii, devine din ce în ce mai ostilă - nu numai mântuirii, ci chiar convieţuirii în limitele legilor şi tradiţiilor sociale împământenite. Am putea spune, fără a greşi cu nimic, că timpul nu mai are răbdare cu noi; nu vrea să ne mai îngăduie vreun pic, ci se grăbeşte să-şi strângă peste noi cartea veacurilor, împli-nind cele spuse de Domnul: «În ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca». Mai concret, aş dori să aducem discuţia despre apariţia documentelor biometrice. Credeţi că prezenţa lor reprezintă un semn al venirii lui Antihrist?

Să nu ne lăsăm înfricoşaţi de tumultul iscat de înainte-mergătorii lui Antihrist, ce se grăbesc a-i găti şi a-i netezi aces-tuia calea către întunecarea şi vânarea sufletelor oamenilor. Ştim cu toţii că se urmăreşte introducerea unui sistem unic totalitar de supraveghere a tuturor locuitorilor acestui pământ. Documentele biometrice îşi fac apariţia, iar introducerea lor reprezintă apropierea vremii în care Antihrist va domni pe pă-mânt. Din lipsă de credinţă, oamenii parcă ar vrea să închidă ochii şi, într-o clipă, să se trezească într-o altă eră, în raiul lui Dumnezeu, unde să nu mai fie îngroziţi de venirea lui Antihrist. Iubiţilor, Raiul ne aşteaptă pe toţi, însă el trebuie dobân-dit, iar pentru aceasta, trebuie să ne sârguim fiecare după cum putem, în locul în care am fost sădiţi de dreapta cea purtătoare de biruinţă a Ziditorului nostru. Unii oameni s-au înconjurat cu nepăsare, ca şi cum proorocirile ar fi nişte basme moderne despre cipuri sau electronică dezvoltată. Nu că unii ca aceştia nu ar cunoaşte adevărul, ci ei sunt trufaşi şi nu vor să creadă. Pentru aceştia zice Sfânta Scriptură:

„Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o socotiţi; iar semnele vremilor nu puteţi” (Mt. 16, 3). Nu în zadar Dumnezeu a descoperit prin vedenie Sfântului Apostol Ioan sfârşitul lu-mii acesteia. Dureros este faptul că, puţin câte puţin, proorocia se

plineşte. Să ne gândim doar la versetul care face referire la semnul fiarei, ce va fi pus pe frunte sau pe mâna dreaptă în vremurile de apostazie, după cum se spune în Apocalipsă: „Şi face pe toţi cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să le dea lor semn peste mâna lor cea dreaptă, sau peste frunţile lor. Şi ca nimenea să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, sau numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aicea este înţelepciunea; cel ce are minte să socotească numărul fiarei; că număr de om este, şi numărul ei – 666” (Apoc. 13, 17-18). Trebuie să fim înţelepţi să înţele-gem taina apocalipsei. Despre această fiară se spune că se va ridica din mare: „Şi am

văzut suindu-se din mare o fiară, care avea şapte capete şi zece coarne şi peste coarnele ei zece steme şi peste capetele ei nume de hulă” (Apoc. 13, 1). Marea reprezintă apa sărată a acestui pământ şi trebuie ştiut, că fiara nu se va ridica până ce apele dulci ale Ortodoxiei nu se vor săra cu erezia ecumenismului şi a ateismului, care reprezintă numele de hulă despre care zice Apocalipsa. Numai aşa, fiara va prinde putere în mijlocul ereziei şi a apostaziei. Ecumenismul de astăzi, spre care se îndreaptă Bisericile oficiale şi credin-cioşii lor, ca nişte oi fără păstor, este cea mai cutremurătoare rătăcire – o adevărată erezie a ereziilor. Dar putem vedea cum şi dintre cei dreptcredincioşi, există oameni care se pierd în noianul grijilor lumeşti. Mulţi pleacă până la marginile lumii, în căutarea unui trai mai bun, însă dau la schimb sufletul, întorcându-se acasă lepădaţi de Credinţă. Aceşti necredincioşi sunt cei despre care se spune că „s-au închinat balaurului celui ce a dat putere fiarei, şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei? Cine poate să se bată cu ea?” (Apoc. 13, 5). Din toate acestea, numai credinţa în Hristos cel înviat ne mai poate izbăvi.

S-ar putea face ceva pentru a amâ-na primejdia apoca-liptică? Se mai poa-te amâna obligativi-tatea introducerii documentelor bio-metrice şi a microci-pului?

Proorocia Sfân-tului Apostol şi

TRADIŢIA ORTODOXĂ


nr. 24

Evanghelist Ioan grăieşte lămurit: „Şi s-a dat ei gură care grăia mari şi hule, şi s-a dat ei stăpânire să facă război patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura sa spre hulă asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui, şi pe cei ce locuiesc în Cer. Şi s-a dat ei să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască pe ei; şi s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi limba şi neamul. Şi se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului celui junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 6-9). Nemincinoasă este Sfânta Scriptură, iar ea spune clar că stăpânirea lui Antihrist va trebui să fie. Acest lucru se va întâmpla, chiar peste voinţa oamenilor. Lupta cu fiara va trebui purtată de către fiecare dintre noi, de către fiecare om care nu va primi să se închine ei. Această luptă nu va fi uşoară, însă doar cei ce se împotrivesc fiarei vor învia şi vor împărăţi împreună cu Hristos, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Şi am vă-zut scaune şi au şezut pe ele şi judecată li s-a dat lor; şi pe sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat fiarei, nici chi-pului ei; şi nu au luat semnul pe fruntea lor şi pe mâna lor; şi au vie-ţuit, şi au împărăţit cu Hristos” (Apoc. 20, 4). Începutul luptei împotriva lui Antihrist se va face prin respingerea peceţii fiarei, care număr de om este; şi numărul ei – 666. Sfârşitul acestei lupte împotriva diavo-lului şi pentru numele lui Dumnezeu este jertfa, lucru despre care găsim referire în Sfânta Scrip-tură: „Şi s-a dat ei a da duh chipului fiarei, ca să şi grăiască chipul fiarei şi să facă ca, câţi nu se vor închina chipului fiarei, să se omoare” (Apoc. 13, 16).

Având în vedere aceste proorociri scripturistice, dar şi descoperirile avute de către Sfinţii Părinţi, ce fac referire la sfârşitul veacurilor, eu cred că introducerea acestor docu-mente biomentrice, a microcipului şi a peceţii a lui Antihrist, precum şi a chinurilor celor ce nu vor primi lepădarea de Dumnezeu - toate acestea se vor întâmpla cu siguranţă, după voia lui Dumnezeu. Datoria noastră nu este aceea de a iscodi vremea când vor fi acestea, ci mai mult de a ne pregăti şi a ne înarma cu armele creştinului, pentru a sta împotriva tuturor acestor uneltiri care sunt de la diavol.

Se spune că Antihrist va veni cu mare înşelare. Cum se tâlcuieşte acest lucru?

Înşelarea va începe cu falsele minuni făcute de Anthrist pe pământ. Spune Sfântul Ioan: „Şi înşeală pe cei ce locu-iesc pe pământ, pentru semnele care i s-a dat ei să le facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă chip fiarei, care are rana sabiei” (Apoc. 13, 15). Aici este lămurit în mod clar, care va fi pasul înşelării, adică fiara-

Antihrist va spune „celor ce locuiesc pe pământ să facă chip fiarei”, iar despre chipul fiarei - pecetea fiarei sau semnul fiarei, ştim că este 666, care se ascunde în spatele documen-telor biometrice, a codului de bare, sau în softul micro-cipului. Deci acestea toate sunt mijloace prin care poporul va fi înşelat să primească pecetea satanei.

Cei care luptă până la jertfă împotriva lui Antihrist vor fi încununaţi şi vor împărăţi cu Hristos. Să nu fie una ca aceasta, dar… ce se va întâmpla cu cei ce vor cădea şi se vor închina fiarei?

E greu de spus acest lucru. Mântuirea sufletelor este în mâna lui Dumnezeu. Dacă Iuda s-ar

fi căit câtuşi de puţin, Mântuitorul l-ar fi primit şi pe el, precum l-a primit pe

Petru, care se lepădase de El. Nu vreau să încurajez prin aceasta spre

acceptarea peceţii satanei, şi nici nu vreau ca aceste cuvinte ale mele să fie folosite de cineva drept scuză pentru lepădare. Tot la fel de adevărat este că nici nu vreau să-i deznădăj-duiesc pe creştini în lupta cu dia-volul. Mă rezum la cuvintele Apo-

calipsei Sfântului Ioan, care spu-ne: „Şi din fum au ieşit lăcuste

pe pământ şi li s-a dat lor putere, precum au putere scorpiile pămân-

tului. Şi s-a zis lor: Să nu vatăme iarba pământului, nici toată verdeaţa, nici tot

copacul, fără numai pe oamenii, care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor. Şi li s-a dat lor, ca să nu îi omoare pe ei, ci ca să se chinuiască luni cinci şi chinul

lor, ca chinul scorpiei, când loveşte pe om. Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla; şi vor pofti să moară şi moartea va fugi de la ei” (Apoc. 9, 3-6). Însă acestea va fi doar chinul celor care se leapădă de Dumnezeu şi slu-jesc satanei, pe când plata pentru lepădare e una şi mai grea, şi anume: „Oricine se închină fiarei şi chipului ei şi ia semn pe fruntea sa sau pe mâna sa, acesta va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu cel dres neamestecat în paharul mâniei Lui şi se va chinui cu foc şi cu piatră pucioasă înaintea Sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor în vecii vecilor se suie; şi nu au odihnă ziua şi noaptea cei ce se în-chină fiarei şi chipului ei şi cel ce ia semnul numelui ei” (Apoc. 14, 9-11). Acestea sunt muncile veşnice ale iadului.

Biserica Ortodoxă Română (de stil nou) – prin glasul Patriarhului Daniel – s-a desolidarizat de protestele mediu-lui monahal şi ale societăţii civile, duse împotriva intro-ducerii actelor de identitate prevăzute cu microcip. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române de stil nou (B.O.R.), conform Hotărârii nr. 638/2009, adoptată în unanimitate în şedinţa de lucru din 25 februarie 2009, a lăsat „libertatea” credin-cioşilor ei de a „opta” între noul tip de paşaport (biometric) şi altul simplu, cu statut temporar, cu o perioadă de vala-bilitate de şase luni. Prin urmare, Patriarhia Română nu

„Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29)

7

sprijină iniţiative anti-cip, motivând că „are şi datoria de a fi un factor al păcii sociale” şi nu numai „obligaţia de a apăra credinţa ortodoxă şi demnitatea umană”. Care este aportul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi în privinţa împiedi-cării acestor demersuri de întronare a lui Antihrist?

Am citit în presă despre protestele credincioşilor orto-docşi de stil nou, îndreptate împotriva hotărârii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, din 25 februarie 2009. Prin ur-mare, pot afirma că aşteptările poporului au fost trădate. Oamenii aşteptau un răspuns competent, bine argumentat, şi neapărat duhovnicesc, din care să reiasă grija pastorală a celor ce au ca datorie sfântă ocrotirea şi îndrumarea turmei încredinţate. Au primit, în schimb, un comunicat sec, redac-tat în termeni politici, din care transpare o ironie făţişă la adresa „reţinerilor de natură religioasă”, cu privire la accep-tarea acestor paşapoarte biometrice. Îngrijorarea reală şi fun-damentată a creştinilor preocupaţi de sufletele lor este catalo-gată, în opinia Sinodului B.O.R., drept „preocupare exce-sivă pentru lucruri trecătoare”. Cât despre „soluţia” alternativă a acceptării documentelor tempo-rare, acest lucru nu este decât o amânare şi o înşelare, specifică metodelor de manipulare psiho-logică. Se pune întrebarea: Ce se va întâmpla după aceste şase luni de provizorat? Ce fel de acte vor urma? Sinodalii B.O.R. se fac a uita că nu paşapoartele sunt problema reală (ele fiind, într-adevăr, facultative), ci actele de identitate biometrice (bule-tinul), care vor fi introduse în cu-rând, şi care sunt obligatorii pen-tru orice cetăţean al României.

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi şi-a făcut cunoscut punctul de vedere în privinţa introducerii acestor documente, în cadrul şedinţei sinodale din 10/23 februarie 2009, când, în unanimitate, s-a votat pentru respingerea şi osândirea orică-rei tentative de introducere a tuturor documentelor biome-trice. Acest comunicat este disponibil pentru consultare pe pagina de internet a Mitropoliei Slătioara. Mai mult, am tri-mis adrese oficiale către toate instituţiile şi mediile abilitate, rugându-le, în numele lui Dumnezeu, „să întreprindă toate demersurile ce le stau în putinţă, pentru a asigura poporului român dreptul vieţuirii în deplinătatea frumuseţii chipului dumnezeiesc, dar şi a libertăţii şi intimităţii personale, con-form normelor convieţuirii sociale”.

Fiecare vom răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru orice decizie luată la nivel de Biserică, şi tocmai pentru acest fapt, conştiinţa ne-a îndemnat să luăm această hotărâre (înainte ca Biserica de stil nou să-şi fi făcut publică poziţia) – nu spre a instiga către neascultare şi dezordine socială, ci pentru a-i pune pe credincioşii noştri într-o protecţie duhovni-cească. Mă intrigă însă poziţia Patriarhiei de stil nou, emisă prin intermediul purtătorului de cuvânt, părintele Constantin Stoica, ce vine într-o evidentă contradicţie nu numai cu pozi-ţia B.O.S.V, ci chiar cu poziţia Bisericilor-Surori ale B.O.R.

Hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe a Greciei, cu privire la introducerea noilor acte biometrice, le descria pe acestea ca pe o „ameninţare de coşmar” la adresa libertăţii perso-nale (Circulara nr. 2548/1 aprilie 1993 şi Circulara nr. 2626/7 aprilie 1997). Biserica Ortodoxă Sârbă, cu care de asemenea Biserica Ortodoxă Română (de stil nou) se află în comuniune, a cerut foarte categoric, în anul 2006, ca legea privind actele de identitate electronice „să nu fie pusă în practică“. Biserica Ortodoxă din Ucraina (jurisdicţie a Patri-arhiei Moscovei), a criticat „codificarea” populaţiei, printr-un act din anul 1998 şi într-o pastorală din 29 decembrie 2003, semnate de Mitropolitul Vladimir al Kievului şi de toţi mem-brii Sfântului Sinod. Poziţia Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse a fost, de asemenea, lipsită de orice echivoc, reamin-tind statului că „strângerea, păstrarea şi utilizarea infor-maţiei despre viaţa privată a persoanelor fără acordul aces-tora nu este permisă (art. 24)”. Tot în contradicţie cu hotărârea B.O.R. se situează şi declaraţia Sfintei Chinotite a

Sfântului Munte Athos, din 21.08.1997, în care părinţii atho-niţi afirmă că datoria fundamen-tală a mărturisirii credinţei şi încrederea în proorociile desco-perite Sfinţilor de către Mântui-torul „ne obligă să refuzăm ori-ce fel de act de identitate elec-tronic cu cod numeric unic, ca aducând prejudicii libertăţii per-soanei şi conştiinţei noastre creştine”.

Cum credeţi că vom putea de-păşi aceste provocări ale ateis-mului contemporan?

Nu ştiu dacă mai putem vorbi despre o „depăşire” a acestor impasuri, ci doar cel mult despre o amânare a con-fruntării directe cu ele, pentru că proorociile insuflate de Duhul Sfânt nu rămân mincinoase. Zice Mântuitorul: „Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35). După cum au tâlcuit şi Sfinţii Părinţi semnele de la sfârşitul veacului, eu văd că aceste semne se arată astăzi în mijlocul nostru. Departe de noi orice urmă de deznă-dejde, dar aş spune că trăim cel din urmă veac. Noi suntem creştinii de la coada veacului. Să nu ne temem, fiindcă, prin ajutorul lui Dumnezeu, creştinii ultimului veac sunt cei despre care Sfinţii Părinţi au spus că se vor mântui prin răbdare, şi vor fi mai mari decât Sfinţii de demult. Într-adevăr, încercările vor fi multe şi grele, însă ochii noştri vor vedea minuni cutremurătoare, pe care Dumnezeu le va face în mijlocul turmei celei mici, care încă va mai crede într-Însul. Vor fi semne şi minuni, precum şi o revărsare a Darului Duhului Sfânt, cum nu a mai fost vreodată pe acest pământ, dar de acestea toate se vor împărtăşi doar cei ce „umblă în legea Domnului”, punând preţ pe sufletul lor, şi căutând cu tot dinadinsul să se mântuiască. Nu mai este vreme pentru îndoială şi necredinţă; pentru iscodire şi vicleşug. Trebuie să fim un adevărat model pentru cei necredincioşi, arătându-ne credinţa

TRADIŢIA ORTODOXĂ

8

prin fapte, iar nu prin cuvinte goale. Fie că suntem slujitori ai sfintelor altare, ori că suntem călugări sau mireni, scopul vieţii ne este tot mântuirea. La Judecata sufletului, nu vom fi întrebaţi dacă am colindat pământul în lung şi în lat, pentru a dobândi bogăţie sau slavă lumească, ci vom fi întrebaţi dacă am împlinit cele ale rânduielii în care ne-am aflat. Episcopii şi preoţii vor fi întrebaţi dacă au avut purtare de grijă pentru paza Ortodoxiei şi pentru sufletele ce le-au fost încredinţate; monahii vor trebui să dea seamă pentru ţinerea făgăduinţelor date la călugărie, iar mirenii au de dat răspuns atât pentru faptele proprii, cât şi pentru cele ale pruncilor pe care i-au născut şi i-au crescut.

Observ cu adâncă durere un fenomen anormal, care a luat amploare în rândul familiilor de credincioşi, şi anume faptul că părinţii îşi cresc acum copiii în cel mai mare lux şi răsfăţ, punându-le la dispoziţie toate înlesnirile tehnicii moderne (calculator, internet, telefoane mobile), încă de la cea mai fragedă vârstă. Să ne gândim mai des, dragii mei, la faptul că pruncii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu; sunt suflete pe care noi, ca părinţi, trebuie să le ducem către Hristos, şi nu nişte simple păpuşi însufleţite. Să nu ne iubim copiii cu dragoste trupească, deşartă, ci duhovnicească, învăţându-i de mici să caute spre cele de sus, frumoase şi dumnezeieşti. Această datorie a noastră devine cu atât mai acută acum, când nori negri se abat asupra Credinţei ortodoxe. Mă întreb, oare câţi dintre creştinii de astăzi, mai au bărbăţia de a-şi da pruncii către moarte mucenicească, aşa cum au făcut-o Sfinţii de demult? Câţi dintre ei îşi mai educă oare copiii întru frica de Dumnezeu, crescându-i în duhul jertfei de sine? Vedem cum parcă pe zi ce trece, timpul devine tot mai scurt. Suferim pentru lipsa timpului; ne scuzăm că nu mai avem vreme pentru nimic, şi nu ne mai rugăm, dar în schimb petrecem ore în şir la televizor şi în alte distracţii lumeşti. Acest lucru este un semn în plus că se apropie acel ceas înfricoşat, când vom sta în faţa Tronului Dumnezeirii. Ce răspuns vom da atunci? Să nu mai amânăm nici o clipă întoarcerea noastră către Dumnezeu, şi să ne curăţim partea lăuntrică a sufletului, spălându-l prin pocăinţă adevărată şi prin mărturisire curată. Dacă nu punem început bun vieţii noastre – măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, e ca şi cum am vrea să ajungem în vârful scării dintr-un singur salt. Îndemn pe toţi credincioşii, ca şi pe mine în primul rând, să ne străduim să lucrăm măcar acum, în ultimul ceas, cele frumoase, ale lui Dumnezeu, pentru a îmblânzi dreapta Sa mânie, pornită asupra noastră. Dumnezeu să ne aibă pe toţi în paza Sa.

Povăţuire şi înaintevestire a Sfântului Anatolie al Optinei

(1855-1922) „ Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul. Vei vedea că, din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe

scaunele ierarhilor şi în mănăstiri nu va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire - de e cu putinţă, şi pe cei aleşi. Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt - însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă

Domnul nu lăsa pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „din roada lor îi veţi cunoaşte pe dânşii” (Mt. 7, 16-20). Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi; acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhov-nicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea”, după cum a spus-o Domnul, adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila dumnezeiasca orân-duială. Pe aceştia, Mântuitorul îi numeşte „tâlhari” (In. 10, 1). După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dum-nezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite credinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi. Îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătă-cirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de putere. Aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „din roada sa” (Lc. 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi, iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică. În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite,

TRADIŢIA ORTODOXĂ nr. 24

9

numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii. Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă. De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi eu întru dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Mt. 10, 32).

Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel cumplit şi în veşnicul chin. Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta”. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci. Dar Dumnezeu este mai puternic decât diavolul şi nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, până la sfârşitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte harul şi desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe eretic, încât „să-ţi fie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17). Şi aşa, întăreşte-te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos. Cu bucurie grăbeşte-te la mărturisire şi la îndurarea suferinţei ca bun ostaş al lui Iisus Hristos, Care a spus: „Fii credincios până la moarte, şi voi da ţie Cununa vieţii” (Apoc. 2, 10). Acestuia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.”

Din chipul nevăzutului Semnificaţia unei capodopere a iconografiei:

Icoana Sfintei Treimi, de Andrei Rubliov

D espre viaţa Cuviosului Andrei Rubliov, prea puţine lucruri se cunosc cu exactitate. Se presupune că a văzut

lumina zilei în jurul anului 1360, şi că a intrat de tânăr în obştea Mănăstirii Sfântului Serghie de Radonej, din apro-pierea Moscovei, în vremea egumeniei lui Nicon, cel ce a fost numit întâistătător după fericita ador-mire a Cuviosului Serghie, primul ctitor al mănăstirii, în anul 1392.

Pentru prima dată, numele său este menţionat în anul 1405, când a împodobit cu icoane şi fresce Cate-drala Bunavestire din Kremlin, alături de Teofan Grecul şi de alt iconar ves-tit, Prohor din Gorodeţ. Paginile croni-cilor din acea vreme ne spun că, în anul 1408, el a zugrăvit Catedrala Ador-mirii Maicii Domnului din Vladimir, iar mai apoi (între anii 1425-1427), Catedrala Sfintei Treimi din Lavra Cuviosului Serghie. Spre sfârşitul vie-ţii, se pare că s-a mutat la Mănăstirea Andronikov din Moscova, unde şi-a desăvârşit ultima sa creaţie: frescele ce împodobesc până astăzi interiorul Cate-dralei Mântuitorului. Se mai crede, de asemenea, că tot el este autorul mi-niaturilor din celebrul Tetraevanghe-liar Khitrovo.

Nici data mutării sale la Domnul nu este cu certitudine cunoscută, însă majoritatea celor ce i-au cercetat viaţa, cred că ar fi avut loc undeva la începutul anului 1430. În iunie 1988, la Lavra Sfântului Serghie (mănăstirea sa de metanie), a avut loc proclamarea trecerii sale în rândul Sfinţilor, hotărându-se ca zi de prăznuire în toată lumea ortodoxă, data de 4 iulie.

Cu toate că se cunosc atât de puţine lucruri concrete despre viaţa şi nevoinţele sale călugăreşti, Sfântul Cuvios Andrei Rubliov este, el însuşi, o icoană nemuritoare a unei vieţi pline de sfinţenie, închinate lui Dumnezeu, şi un simbol al unei măiestrii ridicate până aproape dincolo de puterea

noastră de înţelegere. Icoanele sale cheamă privitorul la înstrăinarea min-ţii de lumea concretă, deşartă, suind-o spre contemplarea vieţii de dincolo, unde se găseşte raiul pierdut. Cea mai cunoscută lucrare a sa este icoana Sfintei Treimi a Ve-chiului Testament, pictată în jurul anului 1410, şi care în prezent este expusă în Galeriile Tretyakov din Moscova. Tema sa iconografică se bazează pe o compoziţie mai veche, intitulată Ospitalitatea lui Avraam, întemeiată pe relatarea biblică a Arătării Sfintei Treimi la Stejarul din Mamvri. În unele compoziţii mai vechi având ca temă Sfânta Treime, se pot observa detalii precum chipu-rile celor doi Drepţi, întâmpinând pe cei Trei Bărbaţi (aşa cum sunt ei nu-miţi în Scriptura veche, la Capitolul 18 din Cartea Facerii), ori pregătirile pentru ospătarea cereştilor oaspeţi

(junghierea şi frigerea viţelului, ori coacerea azimelor). De data aceasta însă, Cuviosul Andrei Rubliov înlătură detaliile lumeşti ale icoanei, şi, printr-o compoziţie de o fineţe maiestuoasă, el întoarce toată atenţia privitorului asupra tainei necuprinse de minte a Sfintei Treimi.

Vedem trei Îngeri, aşezaţi în jurul unei mese, pe care este aşezată o tipsie. În spate, vedem un peisaj - mai degrabă schi-

TRADIŢIA ORTODOXĂ

10

ţat, care cuprinde un arbore şi o clădire. Se remarcă, încă de la început, o simetrie circulară, care cuprinde toate personajele şi elementele icoanei. Poziţia jilţurilor, întrevăzute lateral; cea a treptelor; poziţia picioarelor celor doi îngeri din prim plan; înclinarea capetelor lor - toate acestea sugerează o mişcare, ce se manifestă şi în planul din spate. Arborele şi clădirea din spate sunt înclinate spre stânga, ca sub suflul unui vânt pu-ternic, dar accentul este pus asupra celor trei Chipuri: „Eu sunt Cel ce sunt” (Eş. 3, 14). Chipurile sunt lipsite de vârstă, dar totuşi produc o impresie de tinereţe; nu au un gen definit, însă totuşi ele îmbină robusteţea precisă cu graţia. Fizionomiile şi gesturile nu au fost zugrăvite pentru a fermeca privirea, şi, totuşi, frumuseţea lor pare a nu fi din această lume. Înţelepciunea creatoare a lui Rubliov – dobândită, desigur, prin rugăciune şi osteneli călugăreşti, a ştiut să exprime, într-o manieră unică, tinereţea şi frumuseţea şi veşnicia celor Trei Ipostasuri: „Îm-părat cu mărire veţi vedea” (Is. 33, 17).

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire, adică fiecare persoană dumnezeiască este un că-lător, un pelerin. Numai Cuvântul S-a făcut trup, prin puterea şi vrerea Tatălui şi a Duhului. Niciodată, celelalte Două Per-soane nu au fost străine de lucrarea de mântuire a Fiului. Cele trei toiege simbolizează o făgăduinţă şi o mărturie. Ele mărturisesc faptul că Cei Trei au venit deja printre oameni, şi promit că vor veni încă.

Pe masa în jurul căreia sunt aşezaţi cei trei îngeri este aşezată o tipsie, pe care se poate discerne capul unui viţel. Avraam a pregătit pentru oaspeţii săi cereşti trei măsuri de floare de făină, un viţel tânăr cu carnea fragedă, unt şi lapte (Fac. 18, 6-8). Felul de mâncare oferit îngerilor şi pus pe masă capătă o semnificaţie care covârşeşte iubirea de străini a Patriarhului: viţelul din icoană este un simbol al jertfei şi

al răscumpărării, preînchipuind Mielul original, pe Iisus Hristos. Asupra sa se îndreaptă atenţia celor trei îngeri, dar expresiile lor au întrucâtva nuanţe diferite, deşi trăsăturile lor sunt aproape identice. În stânga icoanei, este zugrăvit Dumnezeu-Tatăl, binecuvântând cu mâna dreaptă. Îngerul din mijloc, îmbrăcat în veşminte evangheliceşti, îl închipuie pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. El ţine mâna dreaptă jos, la nivelul mesei, ca semn al supunerii voii sale: „Că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Celui ce M-a trimis” (In. 5, 30), şi al acceptării de a Se jertfi, primind moartea pe Cruce, pen-tru iubirea de oameni.

Îngerul aşezat la stânga, în faţa mesei, reprezintă Sfântul Duh, dar nu greşim dacă Îl numim Mângâietorul, după cum Îl numeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, spunând: „Iar Mângâietorul Duhul cel Sfînt, pre care-L va trimite Tatăl întru Numele Meu, Acela pe voi vă va învăţa toate, şi va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă” (In. 14, 26). Mâinile sale nu se întind direct spre farfurie, chiar dacă două degete ale mâini drepte par a puncta spre aceasta; ochii săi, plini de o tristeţe dumnezeiască se îndreaptă spre chipul Cuvântului: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (Mt. 26, 38). Toată fiinţa îngerului al treilea emană, în tăcere, mila şi mângâierea, iar întreaga compoziţie este o icoană a unirii şi a dragostei, dusă până la jertfă: „Mai mare dragoste de-cât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

T.M.


Ce se întâmplă cu noi? „Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.” (M. Eminescu, „Scrisoarea III”)

Î ntr-o lume în care scopul scuză mijloacele, iar poruncile dumnezeieşti sunt necinstite; într-o lume în care oamenii se sârguiesc a se convinge unii pe alţii, spre a deveni servili noii împărăţii viitoare a lui Antihrist; într-o lume în care chiar şi

natura necuvântătoare strigă împotriva omului apostat - în această lume „îndată se va aprinde mânia Domnului şi iuţimea Lui asupra unor astfel de oameni şi va cădea asupra lor tot blestemul legământului (...) şi va şterge Domnul numele lor de sub cer” (Deut. 29, 20).

„Toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor (...) iar cine va huli împotriva Sfântului Duh, nu are iertare în veac” (Mc. 3, 28-29) Nu sunt la voia întâmplării toate acestea. Patimile strigătoare la cer ale oamenilor îndobitociţi de poftele cărnii, fac ca

sfârşitul acestui veac să se apropie cu repeziciune. Păcatele omenirii actuale au depăşit cu mult păcatele Sodomei şi Gomorei, pentru care Dumnezeu a coborât foc din cer. Staţi „întru slobozenia dar, cu care Hristos pe noi ne-a slobozit, staţi, şi nu cu jugul robiei iarăşi vă cuprindeţi” (Gal. 5, 1) ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel. „De veţi petrece voi întru cuvântul Meu, cu adevărat Ucenici ai Mei sunteţi. Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (...) Deci dacă vă va slobozi pe voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi” (In. 8, 31-32; 36). Aici găsim cauza ce explică robia în care ne aflăm şi pentru care suferim. Sfârşitul libertăţii umane vine imediat după sfârşitul credinţei în Dumnezeu. Chiar dacă poate Îl mai propovăduim cu buzele, acest lucru nu este decât făţărnicie: „Se apropie de Mine norodul acesta cu gura lor şi cu buzele Mă cinstesc, iar cu inima lor departe stă de la Mine” (Mt. 15, 8).

„Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire” spune Sfântul Macarie Egipteanul, prin faptul că am primit o zidire după chipul lui Dumnezeu, rămânând ca fiecare dintre noi să dobândească şi asemănarea cu Dumnezeu, prin lucrarea virtuţilor morale, prin credinţa dreptslăvitoare şi respectarea poruncilor dumnezeieşti. În acest sens, Sfântul Vasilie cel Mare spune că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu”, adică „chip al Chipului” (eikon Eikonos). Deci, omul are un destin hristologic, întrucât îşi are originea în Hristos, Care este de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, lucru despre care şi Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte, spunând: „Suindu-Se la înălţime robit-a robime şi a dat Daruri oamenilor” (Ef. 4, 8). Cu adevărat, „suindu-Se la înălţime” Iisus Hristos - ca Fiu al lui Dumnezeu, a robit mulţimea duhurilor rele, a robit pe slujitorii satanei „şi a

11

prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavol şi sa-tana, şi l-a legat pe el” (Apoc. 20, 2). Însă pe măsură ce numele lui Dumnezeu se necinsteşte şi se huleşte printre oameni, şi Dumnezeu ridică „daruri oamenilor”, adică le ridică libertatea şi harismele primite de la Duhul Sfânt. Paharul mâniei dumne-zeieşti se umple şi soseşte vremea secerişului, când lucrătorii gliei, adică sfinţii Îngeri vor alege zizaniile (adică neghinele) de spicele roditoare, trimiţând pe cei drepţi la loc de odihnă şi pe cei păcătoşi în focul cel veşnic, iar proorociile Apocalipsei se plinesc: „vai celor ce locuiesc pământul şi marea, că s-a pogorât diavolul la voi având mânie mare, ştiind că puţină vreme are” (Apoc. 12, 12).

Nu avem nimic al nostru, ci totul este împrumutat (dăruit) de la Dumnezeu. Valoarea duhovnicească a omului nu constă numai în virtuţile personale - în generozitatea sufletului, ascuţi-mea minţii, etc - ci în Arhetipul lui, care este Iisus Hristos. Atunci când ne abatem de la calea dreaptă, deschisă prin Naşterea şi Patimile Mântuitorului Hristos, necinstim chipul Arhetipului, lăsând în urma noastră o desacralizare a valorilor spirituale. În aceste condiţii, neavând nimic al nostru, oare am putea da amanet lui Satan fiinţa noastră, care de fapt nu ne aparţine? Dacă judecăm duhovniceşte, iar nu de pe poziţiile politicienilor nebotezaţi, oare am putea permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic”, înregimentat în cipuri şi apoi mani-pulat după bunul plac al slujitorilor lui Antihrist? Este adevărat că suntem oameni supuşi păcatului, dar suntem totodată însu-fleţiţi de o nădejde înflăcărată spre mila lui Dumnezeu, Care are putere a ierta păcatele. Drept aceea, oare am putea accepta ca identitatea noastră duhovnicească de „fii ai lui Dumnezeu... şi fii ai Învierii” (Lc. 20, 36) să fie redusă la un număr într-o bucată de plastic? Icoana fiinţei umane nu trebuie să fie redusă la un simplu suport electronic de emiţătoare şi implanturi!

Unde îţi este iadule biruinţa ta? (I Cor. 15, 55) Va trebui să alegem între Hristos şi Antihrist; între viaţa

cea de puţină vreme, pecetluită cu numele fiarei şi viaţa cea veşnică, pecetluită cu suferinţele crucii. Totul este în mâna lui Dumnezeu, Care ar putea să oprească nenorocirea ce se abate asupra omenirii, însă suferinţa nu va fi de lungă durată: „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, nu s-ar fi mântuit tot trupul, ci pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea” (Mt. 24, 22). Cu

toată teroarea satanică, lepădarea de Dumnezeu nu va fi una generală. Precum în vremea lui Ilie, când a zis Dumnezeu către plăcutul Său: „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!” (Par. 19, 18), tot aşa va fi şi în vremea apocaliptică, când oamenii iubitori de cele pământeşti se vor lepăda de Dumnezeu. Despre cei ce nu vor primi semnul fiarei, ne spune Apocalipsa Sfântului Ioan: „Şi am văzut alt Înger suindu-se de la Răsăritul Soarelui, având Pecetea lui Dumnezeu celui Viu; şi a strigat cu glas mare celor patru Îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru peste frunţile lor. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi din toată seminţia fiilor lui Israil” (Apoc. 7, 2-4). Răsplata celor care vor suferi chinurile din partea slugilor lui Antihrist va fi veşnică: „După aceasta am văzut, şi iată, gloată mare din tot neamul şi seminţiile şi noroadele şi limbile, stând înaintea Scaunului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi finic în mâinile lor. Şi strigau cu glas mare, zicând: Mântuirea Dumnezeului nostru Celui ce şade pe Scaun şi Mielului. Şi a răspuns unul din cei bătrâni, zicându-mi mie: Aceştia care sunt îmbrăcaţi cu veşmintele cele albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi am zis lui: Doamne, tu ştii. Şi mi-a zis mie: Aceştia sunt cei ce vin din necazul cel mare şi şi-au spălat veşmintele sale, şi şi-au albit veşmintele sale cu Sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înain-tea Scaunului lui Dumnezeu şi slujesc lui ziua şi noaptea în Biserica lui; şi Cel ce şade pe Scaun se va sălăşlui peste ei. Nu vor flămânzi mai mult, nici vor însetoşa mai mult, nici va mai cădea peste ei soarele, nici tot zăduful. Că Mielul cel din mijlocul Scaunului va paşte pe ei şi îi va povăţui pe ei la izvoare de ape vii, şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor” (Apoc. 7, 9-17).

„Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”

Progresul ştiinţific pare că şi-a atins apogeul, deşi se prea poate ca descoperirile tehnicii de azi să fie neînsemnate faţă de cele ale tehnicii de mâine. Cu fiecare nouă descoperire, contri-buim la distrugerea naturii umane, lăsând în urmă îndeplinirea lentă dar sigură, a proorociilor apocaliptice. Avem voie cel mult să vorbim despre libertate, dar aceasta nu va mai fi a noastră. Avem voie să ne întemeiem un cămin, dar şi acolo vom fi chi-riaşi în propria noastră casă. Avem voie să deţinem o pro-prietate, dar la rândul nostru vom deveni şi noi proprietatea cuiva. Ceea ce altădată era etichetat ca ficţiune, astăzi devine realitate. Treptat, se lucrează la distrugerea omenescului din noi şi transformarea conştiinţei umane într-un mecanism elec-tronic, manipulat din culise de cei ce vor să-l nimicească. Mai întâi, acest om de lut controlat prin intermediul celor mai sofisticate sisteme electronice va fi folosit pentru îndeplinirea celor mai mârşave scopuri ale unei societăţi masonice, puse în slujba lui Satan, pentru ca în cele din urmă, acest instrument uman - omul în sine - să fie împins către sinucidere, răpindu-i-se până şi ultima nădejde de mântuire a sufletului.

Din exterior, oamenii sunt împinşi către lanţurile unui regim de sclavie drăcească, iar din interior sunt luptaţi de răz-boiul indiferenţei şi al pasivităţii în cele duhovniceşti. Pe acest

A Doua Venire a Domnului - Ceasul Judecăţii: Trâmbiţa Arhanghelului şi învierea celor adormiţi

(v. Ioan 5, 28-29 şi I Tes. 14-17)

TRADIŢIA ORTODOXĂ


nr. 24

fundament al nepăsării şi apostaziei de la Credinţă, se înalţă astăzi trufaşa columnă a lui Antihrist, având ca stemă şi cunună semnul fiarei – 666.

Tehnologia modernă şi metodele psihologice sofisticate ale lumii capitaliste de astăzi au fost puse la treabă în slujba îndobitocirii omului, însufleţindu-i acestuia o atracţie bolnă-vicioasă faţă de valorile democratice ale unei aşa-zise „libertăţi”. Libertatea este astăzi doar o noţiune scrisă, abstractă, dar care nu mai există în realitate. Mai există doar un cuvânt sec, ce acoperă de fapt cea mai crâncenă robie sub jugul lui Antihrist, ce vrea să şteargă din om pecetea Darului Duhului Sfânt primit prin Sfântul Botez, transformându-l chipul şi asemă-narea lui Dumnezeu într-un produs numit „carne vie”, devenit pasibil „comercializării” europene.

Libertatea nu trebuie confundată cu libera voie de miş-care în timp şi spaţiu. Atunci când eşti tratat ca un obiect, supravegheat ca pe un sclav, privat de dreptul liberului arbitru, pecetluit cu semnul fiarei şi purtând asupra ta sistemul satanic al micro-cipului - în aceste condiţii nu mai poate fi vorba despre libertate.

Cercetările tehnologice asupra microcipului au do-vedit ca acesta este cance-rigen, explozibil în contact cu alte surse de radiaţii lu-minoase şi poate produce stări de halucinaţii. Mai mult, acesta are în structura lui aşa-zisul „inel magic” care în contact cu razele so-lare creşte temperatura corpului, până dincolo de limita suportabilului. Dacă adepţii Satanei nu au reuşit încă să otrăvească populaţia prin chimicalele şi aditivii cu care au infestat produsele alimentare; prin vaccinurile aşa-zis anticancerigene (în fapt purtătoare şi generatoare de cancer, aşa cum este şi vaccinul Gardasil), iată că în prezent se pune la cale o altă stratagemă de distrugere a omului prin implan-tarea microcipului, în numele securităţii personale. Nu poate fi vorba de nici o securitate personală, ci numai de o robie electronică în numele lui Antihrist.

Pentru camuflarea intenţiilor satanice ale acestui sistem, s-a mers treptat, pornindu-se de la obişnuirea oamenilor cu metodele sale. Iniţial, s-a făcut introducerea codului barat pe mărfuri, apoi pe actele de identitate din plastic, făcându-se acum deja saltul la documentele biometrice. Se spune că aceste acte ar fi sigure din punct de vedere al informaţiilor conţinute de componenta lor electronică, dar simulările (fă-cute de persoane particulare sau organizaţii civice), au dove-dit că un calculator nu foarte performant reuşea să citească informaţiile conţinute de un microcip aflat la câţiva metri distanţă! Un alt experiment reuşit a constat în emiterea unor acte biometrice pentru celebrităţi decedate, ale căror amprente digitale şi date personale au fost probabil sustrase din anumite bănci de date din S.U.A. Avem tot dreptul să ne punem întrebarea: oare cine va citi datele noastre personale? În actul legislativ care aprobă emiterea acestor acte, se mai prevede un alt lucru care ne dă de gândit, şi anume faptul că nu avem

nici un drept de proprietate asupra datelor noastre personale înscrise în microcip, ele intrând în posesia U.E. din momentul colectării lor! Mulţi vor cădea în capcana refuzului acestui tip de acte invocând doar aspectul lipsei lor de securitate, cerând guvernanţilor lui Antihrist crearea unui alt sistem, mai eficace şi mult mai sigur. Imediat, ei vor spune: „avem microcipul - cel mai perfect sistem de securitate personală, dar care trebuie implantat pe frunte sau pe mâna dreaptă”. De aceea, refuzul actelor cu microcip va trebui să aibă la bază doar motive religioase.

„Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.”

La umbra nefastă a „unităţii, cooperării, asistenţei şi ajutorului reciproc” şi sub egida... Uniunii Europene, se desfăşoară de fapt ultimul act al unui scenariu scris cu multă

vreme în urmă, în lojele oculte ale societăţilor secrete, care se conduc după un dic-ton opus, şi anume „divide et impera” – dezbină şi stăpâneşte. Atâta vreme cât România este membră a U.E., ea este obligată să respecte angajamentele asu-mate în statutul de aderare, astfel încât se vor impune nu numai cipul biometric, dar mai ales concesii anticreştine, precum căsăto-riile gay, chiar dacă nu sun-tem de acord cu ele. Antihrist va trebui să guver-

neze ca un stăpân suprem şi mondial, un nou mesia, care

va strânge sub sceptrul lui toate seminţiile pământului, propovăduind pentru început pacea şi iubirea. El trebuie să fie încoronat în templul refăcut din Ierusalim, loc pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Instaurarea lui Antihrist repre-zintă motivul zguduirii întregii lumi. În vremea acestei în-cleştări mondiale, care va fi de natură morală, politică, eco-nomică, socială etc, cea mai mare virtute a creştinilor va fi dreapta judecată.

Împrejurările întronării lui Antihrist sunt deja create. Şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso declara: „Tre-buie să transformăm criza în care ne aflăm într-o nouă opor-tunitate. Avem nevoie de un nou plan pentru o lume nouă. Sincer, sper ca avându-l ca preşedinte pe Barack Obama, SUA îşi va uni forţele cu Europa pentru a crea o lume nouă. Pentru binele societăţii, pentru binele lumii”. În acelaşi spirit, Gordon Brown, primul ministru socialist din Marea Britanie, face un apel către Barack Obama, cerându-i: „să colaboreze cu Europa, pentru renaşterea unei noi ordini mondiale din cenuşa crizei economice”. Directorul Consiliului European pentru Afaceri Externe, Mark Leonard, afirma: „Obama poate fi considerat noul Mesia, însă alegerea sa va fi o palmă peste obrazul europenilor care preferă să-l acuze pe Bush în loc să-şi asume responsabilitatea pentru problemele globale”.

Pentru prima dată, se vorbeşte despre o preşedinţie planetară; oamenii îşi pun nădejdea într-un lider provi-denţial, mai mult decât în Dumnezeu. Împotriva acestora

Biserică profanată din Serbia. Pe pereţii cândva acoperiţi cu icoane, astăzi se află inscripţii sataniste.

13

strigă proorocul Ieremia: „Blestemat fie omul, care îşi pune nădejdea în om şi îşi face sprijin din trup omenesc, şi a cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ier. 17, 5). Este vremea să ne aşteptăm la viitoare alegeri planetare. Însă pentru aceasta va fi nevoie de înscenarea unei crize planetare, mondiale, care să arunce întreaga lume în haos, iar oamenii decepţionaţi să se arunce în braţele „salvatorului” universal, ce mai târziu îşi va da pe faţă identitatea sa de Antihrist.

„Nimic nu te teme de cele ce vei să pătimeşti; că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să vă ispitiţi; şi veţi avea necaz în zece zile; fii credincios până la moarte şi voi da ţie cununa vieţii” (Apoc. 2, 10).

Ierom. A.

Implanturi, microcipuri şi controlul minţii „ Sociologul japonez Yoneji Masuda, „tatăl societă-ţii informatice” îşi exprima în 1980 neliniştea

asupra faptului că libertatea noastră este ameninţată. Yoneji Masuda se referea la o tehnologie cibernetică total necu-noscută celor mai mulţi dintre oameni, o tehnologie care cuplează creierele umane (prin intermediul microcipurilor), cu sateliţi controlaţi de la sol prin supercomputere. Primul implant pe creier a fost efectuat în 1974 în Ohio, SUA şi în Stockholm, Suedia. Încă din 1946 fuseseră introduşi elec-trozi în creierele unor nou-născuţi fără ştiinţa părinţilor.

În perioada anilor ’50-’60, se introduceau deja electrozi în creie-rele oamenilor şi animalelor, în spe-cial în SUA, pentru cercetări asupra funcţiilor creierului şi corpului, cât şi pentru a se obţine influenţarea comportamentului. Acestea din ur-mă poartă numele de control mental (MC) şi sunt metode ce au ca scop modificarea atitudinilor şi compor-tamentului uman. A exercita con-trolul asupra funcţiilor creierului a devenit unul din ţelurile armatei şi al serviciilor secrete.

În urmă cu treizeci de ani, im-plantele pe creier - atunci în mărime de cca 1 cm2 - se puteau observa prin röentgenografie. Mai târziu, mări-mea lor a fost redusă până la dimen-siunea unui bob de orez, fiind fabricate din silicon, apoi din arseniat de galiu. Astăzi, sunt suficient de mici pentru a putea fi implantate în ceafă, spate ori în alte părţi ale corpu-lui sau injectate în timpul unei operaţii, fiind aproape nede-tectabile. Din punct de vedere tehnic, astăzi este posibil ca fiecare nou-născut să fie injectat cu un asftel de microcip, ce va servi la identificarea persoanei în cauză pentru tot restul vieţii sale. Despre astfel de planuri s-a discutat în cel mai mare secret în SUA, fără să existe vreo preocupare privind dreptul la viaţa privată. În Suedia, în 1973, pre-mierul Olof Palme a aprobat asemenea implante la de-ţinuţi, iar bătrânii din azile au început să fie implantaţi, încă de la mijlocul anilor ’80. Tehnica este descrisă într-un ra-port oficial dat publicităţii de autorităţile suedeze.

Oamenii ce poartă asemenea implante pot fi urmăriţi oriunde prin captarea undelor radio de joasă frecvenţă pe care le emit microcipurile. Funcţiile creierului le pot fi co-mandate de computere, care pot chiar schimba frecvenţa

biocurenţilor. Pe post de cobai (animale pentru experi-mente) în cadrul unor experimente secrete au fost folosiţi deţinuţi, soldaţi, bolnavi psihic, persoane cu handicap, ho-mosexuali, femei singure, batrâni, copii de şcoală - fiecare din aceste grupuri fiind considerate „marginale” de către cercetătorii în slujba „elitei”. The Washington Post relata, în mai 1995, faptul că însuşi prinţul William al Marii Brita-niei a primit un implant la vârsta de 12 ani, pentru a fi găsit în cazul că ar fi fost răpit. O astfel de tehnică a fost folosită şi în timpul războaielor din Irak. Supercomputerele de la

Naţional Security Agency (NSA) pot „vedea şi auzi” ceea ce soldaţii trăiesc pe câmpul de luptă cu ajuto-rul unui sistem special de recepţie. În timpul războiului din Vietnam, au fost injectate soldaţilor implan-turi care determinau modificarea cantităţii de adrenalină în sânge. Astronauţii americani au fost im-plantaţi cu microcipuri înainte de a fi trimişi în spaţiu, astfel încât gân-durile şi emoţiile lor să poată fi ur-mărite şi înregistrate. Un microcip de 5 micromilimetri (diametrul unui fir de păr este de 50 milimicrometri) plasat în nervul op-tic al unei persoane, „suge” impul-surile nervoase din acea zonă a creierului responsabilă pentru mi-

ros, văz şi auz şi le trimite spre înregistrare unui computer. Odată recepţionate şi înregistrate, aceste impulsuri ner-voase pot fi trimise înapoi spre creierul persoanei în cauză, via microcipului implantat. Cu ajutorul unui RMS, pot fi transmise mesaje electromagnetice (codificate ca semnale) asupra sistemului nervos, având drept consecinţă influen-ţarea acestuia. Cu astfel de dispozitive RMS, persoanelor sănătoase li se pot induce halucinaţii vizuale/auditive. Fie-care gând, reacţie, percepţie auditivă ori vizuală crează un potenţial neurologic în creier, iar câmpurile electromag-netice pot fi decodificate în gânduri, imagini, sunete. Stimularea electromagnetică externă poate, aşadar, modi-fica lungimile de undă ale biocurentilor emişi de creier, ori poate cauza crampe musculare extrem de dureroase în scop de tortură. Sistemul electronic al NSA este capabil să ur-mareasca şi să prelucreze simultan milioane de date provenite de la astfel de oameni. Creierul fiecăruia dintre noi are o frecvenţă de rezonanţă bioelectrică unică, exact

TRADIŢIA ORTODOXĂ


nr. 24

cum fiecare dintre noi are amprente digitale unice. Odată detectată aceasta, creierul poate fi în întregime „programat” cu ajutorul undelor de frecvenţă electromagnetică (EMF) transmise din afara, prin trimiterea unor semnale electromag-netice care sunt „traduse” ca imagini sau/şi sunete. Acesta este unul din principiile războiului psi-hotronic. Printr-un astfel de implant, via-ţa privată a unui om este distrusă pentru totdeauna. Persoana în cauză poate fi manipulată în diferite moduri; lui i se pot induce reacţii felurite. Poate fi făcut agre-siv sau letargic, i se poate schimba sexu-alitatea etc. Este posibil, deci, să se fa-brice un adevărat soldat-robot. Această tehnologie a început să fie utilizată în ca-drul forţelor armate ale unor ţări NATO încă din anii ’80, fără ca savanţii civili sau simplii cetăţeni să aibă habar. Aşa-dar, puţine informaţii despre aceste sis-teme invazive de control mental pot fi găsite în jurnalele academice sau pro-fesionale.

Metodele de control mental pot fi utilizate şi în scopuri politice, pentru a-i face pe oameni să acţioneze împotriva intereselor individuale sau de grup, ori chiar să ucidă, fără a-şi aminti nimic după aceea. Acest război tăcut este dus împotriva civililor şi soldaţilor de către Armată şi Serviciile Secrete. Din 1980, stimularea electronică a creierului a fost utilizată, în SUA, în secret, pentru a controla oameni fără ştiinţă şi acceptul aces-tora. Toate normele dreptului internaţional interzic manipu-larea în acest mod a fiinţelor umane. Suntem oare gata să robotizăm întreaga omenire şi să eliminăm definitiv viaţa privată, inclusiv libertatea de a gândi? Câţi dintre noi ar ac-cepta încălcarea vieţii noastre private, astfel încât până şi gândurile noastre cele mai secrete să poată fi citite? Astăzi există deja tehnologia care permite înfiinţarea unei Noi Or-dini Mondiale Totalitare” (Dr. în medicină Rauni-Leena LUU-KANEN-KILDE).

„Cu mulţi ani în urmă am început să lucrez, în calitate de inginer, la construcţia microschemelor: în cadrul unui grup important de specialişti, am participat la elaborarea unui proiect în oraşul Phoenix, statul Arizona. Acest proiect era legat în mod direct de alte proiecte, concepute în oraşul Bos-ton, statul Massachusetts, precum şi în oraşul Hanford, statul California. Toţi erau întruniţi într-un singur scop: elaborarea acestui proiect. În procesul lucrului, am făcut un experiment asupra unei tinere femei căreia i-au fost implantate în măduva spinării câteva scheme electronice cu semnale radio-fonice. Până la aceasta, femeia era total imobilă, deoarece funcţia tuturor organelor era dereglată. După intervenţia noas-tră a sesizat că poate să-şi mişte picioarele şi mâinile, iar muşchii i-au devenit mobili. Întregul nostru grup a început să lucreze la perfecţionarea acestor microscheme. Treptat, am reu-şit să-i punem sub control comportamentul. S-a ţinut cont de toate: sufocare, alergie, toleranţă sau intoleranţă la aceste

elemente. Pe parcurs, am făcut experimente asupra deţinuţilor şi,

treptat, am perfecţionat microschema, dându-i o formă plată, adică am adaptat-o pentru implantare (introducere în orga-nism). Scopul propus a fost atins - am creat o placă-

microschemă, care să încapă într-un ac bac-teriologic. Am experimentat această placă asupra mai multor animale în oraşele Sacramento şi Los Angeles, statul Cali-fornia. În cadrul cercetărilor, am făcut ex-perimente asupra unui număr mare de ani-male şi s-au cheltuit milioane de dolari pentru a stabili locul potrivit de pe cor-pul uman pentru implantarea microsche-mei, care este constituită din 250.000 de componente de bază. Destul de serioasă s-a dovedit a fi problema alimentării şi

reîncărcării acestei plăci de dimensiuni minuscule. Au fost cheltuiţi 1,5 mili-oane dolari pentru determinarea locu-lui de pe corpul uman pe care tempera-tura se schimbă cel mai rapid. Mamele ştiu că acest loc este fruntea copilului. Au fost stabilite două locuri: fruntea şi mâna dreaptă a omului. Pe atunci înce-pusem să studiez Sfânta Scriptură. În Apocalipsa Sfântului Ioan - cap. 13, 16

- am citit următoarele: „Şi face pre toţi cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să le dea lor semn (semn scris) peste mâna lor cea dreaptă, sau peste frunţile lor”. Şi Dumnezeu mi-a descoperit prin Cuvântul Său cu ce mă ocup.

În desfăşurarea proiectului se întrezărea scopul lui: în-semnarea tuturor oamenilor care trăiesc pe pământ. La sfârşi-tul unei întruniri s-a apropiat de mine un funcţionar de stat care mi-a spus sa nu destăinui nimănui informaţia despre fap-tul că plăcuţa e gata. Vreau să vă spun că în Florida, în insti-tuţiile pentru copii (grădiniţe sau orfelinate), există copii cărora li s-au implantat aceste plăcuţe. Statul, precum şi CIA, au acordat subvenţii pentru aceasta. L-am întrebat pe un medic din Boston, statul Massachusetts: „Ce se va întâmpla dacă această plăcuţă va ieşi din funcţiune?” El mi-a răspuns că organismul va reacţiona imediat, şi vor apărea răni purulente. Apocalipsa spune că s-a dus cel dintâi înger „şi a vărsat fiala sa pre pământ, şi s-a făcut rană rea şi mare în oamenii cei ce aveau semnul fiarei, şi cei ce s-au închinat chipului ei” (Apoc. 16, 2). Aş vrea să mai spun câte ceva despre tehnologii. Există 23 de sateliţi capabili să citească orice informaţie, chiar de pe obiecte de dimensiuni foarte mici. De exemplu, de pe un timbru poştal, Satelitul poate citi toată informaţia de pe licenţa dumneavoastră, şi acest lucru îl poate executa la fiecare 19 minute. Mai există sateliţi de tip nou, cu numele LUO, care verifică totul de la altitudini joase. Ele sunt atât de sensibile, încât determină temperatura corpului omenesc cu exactitatea de 0,4°C. De ele nu te poţi ascunde nicăieri - nici în înălţime, nici în adâncime. Creştinii îl au drept adăpost pe Domnul nostru, Iisus Hristos. Vreau să mai spun: adevăraţii creştini vor fi prigoniţi. Priviţi orice film

„Ochiul lui Horus” - simbol ocult egiptean, preluat şi de organizaţia Noua

Ordine Mondială

15

cu desene animate, cine este acolo omul rău - creştinul. În film, el permanent este dispreţuit. Ne vor prigoni şi pe noi dacă nu vom fi de acord cu ei şi nu vom merge la compromisul lor păcătos. Astăzi, pentru a fi creştin adevărat, Biserica e nevoită să se afle în ilegalitate.

În poziţia noastră socială ne încredem guvernării, iar gu-vernarea tinde către organizaţia mondială. Cu mare rapiditate se apropie timpul guvernării mondiale. Acum se planifică unificarea cartelelor de credit cu cele de debit. Mergem cu paşi rapizi spre aceasta. În cabinetul vicepreşedintelui SUA, Al Gore, s-a spus: „Să fie cuprinşi în acest sistem toţi oamenii ţării”. Gore a spus că fiecare om din SUA trebuie să dispună de un smart-card. Aceasta este o pregătire pentru plăcuţă, care la vremea sa va fi implantată sub piele. Smart-cardul cuprinde o informaţie enormă despre om. Se pregatesc utilaje speciale pentru folosirea acestor carduri. Vreau să vă spun: opuneţi-vă! Dacă vine cineva şi vă prezintă noul sistem de identificare, răspunsul dumneavoastră trebuie să fie: nu! S-au alocat 500 milioane de dolari pentru introducerea identificării pozitive pentru sistemul creării de velforuri, adică de identificare elec-tronică aflată sub piele. Eu am vorbit cu băieţii de la CIA şi ei mi-au spus că unii oameni din guvern, de exemplu Henri Kissinger, Lazenberg ş.a., au pus în discuţie această problemă. Rezolvarea ei s-a conturat direct: nu vom putea controla oamenii dacă nu îi vom însemna pe toţi, adică nu-i vom iden-tifica. De aceea au fost alocate 500 milioane de dolari pentru oamenii velforului pentru a-i identifica. Dumneavoastră puteţi pierde cartela, să o împrumutaţi cuiva, iar însemnarea, adică plăcuţa, nu o veţi putea pierde. Doar împreună cu capul sau cu mâna. De exemplu, dacă cineva vă va fura mâna pentru a cumpăra ceva de la magazin, lucrătorii magazinului îi vor spune: „Ceva nu e în regulă cu omul acesta”. Va fi imposibil de cumpărat şi de vândut fără ca să ai pe tine aceasta însem-nare. Cu trei ani în urmă, la 17.000 de copii li s-au implantat subcutanat aceste plăcuţe şi nu au apărut niciun fel de efecte secundare. Şapte mii de oameni din Suedia au plăcuţe subcu-tanate şi de asemenea nu au probleme. CIA are programe pentru creştini. Ea este creată pentru a discredita creştinii prin mişcarea ERA NOUĂ (New Age). Nu vă şochează faptul că acum în şcoli se predă orice: şi budismul, şi islamul, şi tot ce doriţi? Unde aţi auzit ca în şcolile publice să se înveţe morala creştină? Nu veţi găsi. Sistemul rezervelor federale (sistem financiar) are cinci bănci, care deţin controlul tuturor finanţe-lor din lume: Rockfeller ş.a. Familia Rothschild are o atribuţie nemijlocită la acestea.

Anul 1750. Bauer se ocupa de prelucrarea aurului şi lo-cuia în Frankfurt (Germania). Firmamentul întreprinderii lui era scutul roşu. Fiul lui a devenit bancher, şi-a schimbat nu-mele de familie din Bauer în Rothschild, ce înseamnă „scutul roşu”. Acest Rothschild a avut cinci feciori şi a trimis câte unul în oraşele: Londra, Neapole, Viena, Paris şi Frankfurt ca, prin mijlocirea banilor, să ia controlul asupra acestor ţări.

Anul 1775. Rothschild împreună cu alţi doisprezece băr-baţi au organizat „sfatul celor 13”. Ei l-au ales pe Adam Weis-haupt şeful sfatului. Adam Weishaupt, ce semnifică „Capul Alb”, făcea parte din ordinul iezuiţilor (una dintre organiza-ţiile sataniste). Acest sfat în prezent controlează nu numai SUA, ci întregul sistem European. Astfel, banii rezervelor federale nu aparţin oricărui guvern. Rezervele federale

aproape că nu se completează. Şi la un moment dat veţi auzi că aceste rezerve au dispărut. De ce? Toate aceste lucruri se fac în taină, pentru a atinge un singur scop: guvernarea mondială. În planul preşedintelui Clinton cu privire la proble-mele sănătăţii este elaborarea cartelei medicale naţionale uni-ficate, care ar atesta identitatea persoanei. Ea este creată con-form celor mai noi tehnologii, cifrată secret de sistemul de guvernământ. După cum se vede, aceasta înseamnă că numă-rul va fi pus pe fruntea omului, pe mână sau pe alt loc al cor-pului omului. Nimeni nu va putea beneficia de tratament fără acest număr. Noi, la fel, trecem la societatea fără numerar (banii lichizi vor fi scoşi din uz). La început va fi utilizată car-tela de credit, iar mai târziu implantarea numărului. Uniunea Europeană a elaborat deja planul respectiv. Această uniune oficial şi-a început activitatea pe 1 ianuarie 1993. Ea cuprinde 12 ţări ale Europei. Acesta este viitorul centru al conducerii mondiale. Noi ne aflăm pe muchia acelei perioade când se va pune pecetea fiarei. Şi, dacă nu vom fi capabili să înţelegem şi să deosebim, vom deveni „complicii sistemului de stat uci-gaş” (Discursul doctorului C. Sandersen, inginer-constructor în domeniul microschemelor computerizate, în vara anului 1993, în ora-şul Spokane, statul Washington).

Schema electronică internă a microcipului

TRADIŢIA ORTODOXĂ


nr. 24

S e vorbeşte mult despre sfârşitul lumii, însă toate ne par a fi basme. Ei, bine, azi nu este tocmai aşa. Trăim cu

adevărat vremurile cele mai de pe urmă. Nu e de mirare faptul că răul a cuprins toată lumea, având în vedere faptul că deja el bate acum şi la porţile Bisericii, încercând să pătrundă cu forţa. Acest lucru s-a întâmplat odată cu insti-tuirea ecumenismului - ,,religia” universală a viitorului, diri-jată din umbră de masonerie, care este opera plină de măies-trie a iudeilor care n-au crezut în Hristos, apoi preluată şi propovăduită de papistaşi - un alt gen de vânzători de Hristos, care, teoretic, cred în Dumnezeu, dar practic, sunt vrăjmaşi ai dogmelor şi canoanelor Bisericii Sale. Până mai recent, se vorbea doar despre instituirea unei religii univer-sale, numită new-age, o religie închinată lui Antihrist. Se vorbea despre un nou guvern mondial, tot sub dictatura lui Antihrist. Acum, mai nou, se vorbeşte şi despre monştrii umani, himere plăsmuite în eprubetele oamenilor de ştiință – o ştiinţă cu totul potrivnică lui Dumnezeu.

Monştrii umani În trecut, himera reprezenta un monstru mitologic, cu

trăsături de şarpe, leu sau capră; mai exact, ea desemna o creatură rezultată din mai multe specii. Însă povestea lor ținea de mitologie. Azi, himerele există cu adevărat. Ziarul britanic The Telegraph din decembrie 2007 anunța că Guvernul britanic aproba crearea unui hibrid om-porc. Oamenii de ştiinţă din Laboratoarele Linden din San Fran-cisco, statul american California au creat cu succes o

creatură himerică, rezultată din combinarea informaţiilor genetice provenite de la un om, un porc şi un urs. Celulele somatice umane şi mostre de ţesut de la un urs au fost tratate cu un cromozom bacterial, ce conţinea aşa-numita ,,genă Nanog”, adică o pretinsă ,,genă nemuritoare”, numită aşa după numele tărâmului celtic cunoscut în mitologie drept Tir nan Og, sau al tinereţii fără bătrâneţe. Această aglomerare de celule a fost apoi supusă unor proceduri de selecţie şi tratare, în urma cărora au rezultat celule stem pluripotente, ce au fost injectate în interiorul unor embrioni de porc, aflaţi în prima fază de dezvoltare. Imediat după publicarea acestei descoperiri, directorul centrului ştiinţific Linden, Eli Vance, a declarat presei: ,,Avem în faţă o mare realizare, în

domeniul producerii himerelor uman-animale. Sperăm ca în curând să comercializăm această tehnologie şi să punem în practică o viziune îndrăzneaţă, prin care orice om va putea să îşi înfăptuiască un stil de viaţă himeric... ”

Un scandal catastrofal pentru omenire, dar mai ales un nou atac al masoneriei asupra creştinismului. Prin aceste teste ştiinţifice, omenirea este coborâtă la condiţia dobitoa-celor. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu îşi pierde iden-titatea, iar dobitoacele, zidite numai cu suflare de viaţă, sunt ridicate la asemănarea cu omul. După suflet, omul a do-bândit prin naştere chipul lui Dumnezeu, rămânând ca prin fapte şi credinţă să dobândească şi asemănarea. Apostazia şi întronarea lui Antihrist sunt instaurate de multă vreme în China şi Statele Unite ale Americii, unde dezbaterile ştiin-ţifice şi bioetice ale celor ce se împotrivesc legilor dumne-zeieşti, au dovedit că oamenii de ştiinţă din Shanghai Second University au reuşit să creeze un hibrid om-iepure, folosind ovule animale, golite de informaţie genetică. În acelaşi timp cercetătorii americani din Minnesota au reuşit să menţină în viaţă un porc căruia îi fusese schimbat sângele cu sânge de om. La Universitatea Stanford a fost creat un şoarece al cărui creier este în proporţie de 1% uman, obiec-tivul final al acestora fiind de a crea şoareci cu un creier 100% uman. Ultimul scandal din Marea Britanie a fost iscat de crearea hibridului om-vacă, pe acelaşi principiu folosit şi de chinezii de la Shanghai Second University. Aspectele problemei sunt mult mai complexe decât par la prima vedere. Chiar şi pacienţii cărora le sunt transplantate organe animale

devin la rândul lor nişte himere. Nu este de mi-rare dacă în viitor, continuând astfel de experi-mente, vom fi martorii apariţiei unor creaturi abo-minabile, create după chipul gândirii umane degenerate.

Posedările demonice Sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinţe de către diavol şi îngerii lui. Printre mani-festările acestei stări, se numără şi ştergerea memoriei sau a personalităţii, ieşirile violente şi convulsiile. Diferită faţă de posedarea voluntară, în care persoana se lasă dominată de spirite male-fice pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi sau pentru îndeplinirea anumitor scopuri, în posedarea demonică, cel posedat nu are nici un

control asupra duhurilor care îl stăpânesc. Neluându-se nici o măsură pentru îndepărtarea acestei ispitiri satanice, diavolul nu va înceta a chinui persoana posedată, până când aceasta din urmă trece în nefiinţă. Împotriva posedărilor demonice, încă din vremea Sfântului Vasilie cel Mare, Biserica moşteneşte anumite rugăciuni de exorcizare, pe care nu le citeşte decât arhiereul sau preotul, cu binecuvântarea episcopului său. Cauza posedărilor demonice nu este alta decât păcatul sau blestemele slujitorilor Bisericii sau ale părinţilor, care pot avea aceeaşi putere de a lega. Dacă un preot sau episcop, din motive binecuvântate, aruncă blestem asupra cuiva, această legătură este atât de puternică, încât, atunci când voieşte Dumnezeu, duhurile răutăţii sunt trimise spre

„Operă de artă” macabră, expusă cu titlul „Suntem o mare familie”… sau viitorul omenirii, în viziunea unei „artiste plastice” din Australia, inspirată se pare de ultimele tendinţe în materie de experimente pe baza celulelor hibride

om-porc

Viitorul omenirii închinat diavolului

17

îndeplinirea ,,slujbei” lor. Însă motiv binecuvântat de a lega pe cineva cu blestemul nu îl constituie decât erezia, dezbinarea Bisericii sau stricarea dogmele credinţei. Unii ca aceştia sunt susceptibili blestemului, aşa cum au făcut şi Sfinţii Părinţi cu marii eretici: Arie, Nestorie, Eutihie etc.

Înşelarea Înşelarea prin intermediul magiei se practică azi sub forma şamanismului caucazian, ritualurilor africane sau practicilor

voodoo, pe care cei neştiutori le consideră a fi forme de exorcizare, însă ele constituie, de fapt, un pact cu diavolul. Prin aceste tipuri de exorcizare fără chemarea numelui lui Dumnezeu, diavolul se retrage pentru o vreme, pentru a înşela pe cel posedat, nevrând să-şi surpe împărăţia, după care se întoarce din nou, cu şi mai multă putere. Acest gen de posedări sunt deseori confundate cu numeroasele forme ale tulburărilor mentale, lesne de explicat prin prisma activităţii sistemului nervos.

Cu toate acestea, în faţa unor astfel de cazuri, ştiinţa – prin domenii precum neurologia sau neurochimia, rămâne fără explicaţii şi neputincioasă. Cel mult, ea poate diagnostica o funcţionare anormală a creierului şi a sistemului nervos, fără a putea înlătura malformaţiile, izbucnirile violente (fizice şi verbale), vulgaritatea, cu porniri de auto-mutilare şi spasme, tulburările identificate de cele mai multe ori cu schizofrenia ori alte forme de psihoză. Schizofrenia este uneori caracterizată prin prezenţa iluziilor şi halucinaţiilor, vorbire dezorganizată, stări de rigiditate şi imobilitate musculară, sentimente de vină şi de grandomanie. Persoana posedată se crede Dumnezeu ori întruchipare a vrăjmaşului.

Un alt gen de posedare demonică a fost greşit diagnosticată ca tulburare disociativă de identitate, cunoscută sub numele de personalitate multiplă. Principiul acestei tulburări este prezenţa a două sau a mai multor identităţi, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele şi mediul înconjurător, precum şi imposibilitatea de a-şi aminti lucruri esenţiale despre sinele propriu, şi care sunt, în mod normal, imposibil de uitat. Un demon aflat într-o persoană îşi are propriul scop, atitudine, manierisme, stil de a vorbi şi chiar voce identică cu cea a persoanei în cauză. Persoanei posedate îi este imposibil să-şi amintească perioada de timp în care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele şi rezultatele acţiunilor sale. Alături de acesta, un alt gen de posedare demonică a fost diagnosticat prin Sindromul Tourette (după numele celui care l-a descoperit - Gilles de la Tourette), care se manifestă prin ticurile motorii şi vocale precum tuse, răcnete, mârâieli, fornăit, repetarea obsesivă a cuvintelor sau a frazelor, încreţirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri, atingerea unor persoane sau obiecte etc.

Oricare ar fi manifestările persoanelor demonizate, cauza suferinţei lor este păcatul pentru care Dumnezeu a îngăduit sălăşluirea duhurilor rele în trupurile acestora, iar singura armă împotriva lor nu este decât postul şi rugăciunea, fiindcă ,,acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) .

Ierod. M.

Manevrele viitorului

J ocul de culise a fost promotorul întregii politici de globalizare mondială. Desfiinţarea suveranităţii statale în favoarea înfiinţării unor trusturi, implică abdicarea de la posibilitatea luării deciziilor favorabile poporului şi limitarea la rolul de

executor fidel al poruncilor stăpânilor „din umbră”, ce fac jocurile în consiliile mondiale. De acum înainte, România trebuie să se încadreze în normele prestabilite de UE. Fie că oamenii vor sau nu, pentru români, convenţia prevede ca până în anul 2011, toţi cetăţenii să aibă acte biometrice. S-au auzit voci ridicate împotriva acestor legi, dar ele au fost repede înăbuşite printr-un comunicat ironic şi nebulos, prin care Sinodul B.O.R. căuta să împace capra biometrică şi varza legislativă, cu intenţia de a le da spre final şi un aspect duhovnicesc (în fapt, o tentativă lamentabilă, ce a stârnit indignarea credincioşilor Bisericii de stil nou). Din acest document, la care se adaugă declaraţiile făcute presei de părintele Costel Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, reiese că Sinodul nu este îngrijorat de limitarea drepturilor şi a libertăţilor comisă prin introducerea paşapoartelor biometrice, nici nu crede că este lezată sensibilitatea religioasă a ortodocşilor. Însă, ea le face hatârul şi mijloceşte pe lângă autorităţi o soluţie de compromis, în urma căruia se promite eliberarea unor paşapoarte de tip vechi, valabile pentru o perioadă de şase luni – probabil un termen în care ei vor reuşi să calmeză spiritele şi să facă un pic de „curăţenie” cu „instigatorii”. Comunicatul nu spune (cum dealtfel nici părintele Stoica), un lucru: Ce scăpare vor avea românii peste doi ani, când se vor introduce şi cărţile de identitate biometrice?

Să ne mai mirăm că s-au mărit salariile preoţilor? Doar nu degeaba s-au plimbat cu decizia acceptării actelor biometrice de la Anna la Caiafa! Trebuia ca noul Sinedriu, respectiv Sinodul B.O.R., să primească cei 30 de arginţi, ca preţ al libertăţii sufletelor credincioşilor. „Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26). De acum, prelaţii Bisericii oficiale sunt „străjerii mormântului” sufletelor celor păstoriţi, luând măsuri împotriva celor mai îndrăznesc să afirme că nu trebuie acceptate actele biometrice, declarându-i a fi chiar „în afara Bisericii”. Dacă cei ce sunt împotriva campaniei de pecetluire a populaţiei cu numărul fiarei, sunt categorisiţi ca neaparţinând Bisericii Ortodoxe Române, înseamnă că B.O.R. îi numeşte drept fii ai săi doar pe cei ce vor primi pecetluirea.

Arma psihotronică Încă de acum douăzeci de ani, mass-media menţiona o combinaţie ciudata de cuvinte, şi anume „armă psihotronică”.

Informaţii despre această armă erau furnizate de militarii trecuţi în rezervă şi de la cercetători nerecunoscuţi de Academia

TRADIŢIA ORTODOXĂ


nr. 24

de Ştiinţă. Se vorbea despre nişte generatoare care puteau face ca oamenii să devină năuciţi, confuzi, chiar de la distanţe de sute de kilometri. Aceste dispozitive sunt capa-bile să controleze comportamentul oamenilor, să afecteze serios psihicul şi chiar să ducă la moarte. Imediat ce au apă-rut aceste informaţii în presă, câţiva oameni s-au declarat a fi victime ale impactului cu aceste arme psihotronice. În ultima perioadă, acest subiect pare că revine în centrul atenţiei.

Simptomele produse de arma psihotronică nu se pot încadra în spectrul vreunei boli psihice, fiindcă manifestările sale sunt datorate în exclusivitate tehnologiei, şi anume ar-melor neurologice şi a frecvenţelor radio.

Corpul omului este un sistem electrochimic. Orice dis-turbă impulsurile electrice ale sistemului nervos, va afecta funcţiile corpului şi comportamentul. Simptome armei psiho-tronice pot fi: tulburări de somn, vise forţate sau artificiale, efecte auditive (sunete, zgomote), cârcei, spasme musculare, valuri de căldură, simptome de gripă, dureri de cap, vedere tulbure, false atacuri de inimă, senzaţii de cald sau rece, etc.

Manipularea - cea mai sângeroasă armă. Războiul PSY. Războaiele secolului XXI au depăşit faza în care soldaţii

se ucideau între ei, aruncând cu disperare pe câmpul de luptă arme de distrugere în masă, lăsând loc unei alte metode de confruntare mult mai înfricoşătoare: Războiul PSY. Acesta este „cel mai inuman şi mai crud mijloc de câştigare a unei confruntări armate... Cine poate spune cu certitudine că avioanele CIA care transportau prizonieri sau închisorile de pe teritoriul României nu sunt decât simple jocuri?”, susţine un ofiţer SIE în rezervă, Dan Alexe. „În acest tip de luptă, practic imperceptibil, sunt angrenaţi specialişti PSYOPS militari, din cadrul serviciilor secrete, specialişti în imagologie, antropologi sau istorici, care au ca scop controlarea totală a populaţiei dintr-un anu-mit spaţiu. În permanenţă suntem loviţi de mesaje subliminale, manipulaţi de simbo-lurile şi ideile elaborate conform unui plan strategic internaţional de specialişti, pornind de la educaţie şi până la religie” susţine pro-fesor doctor Ilie Bădescu, directorul Institu-tului de Studii Socio-comportamentale şi Geo-politice din Bucureşti. Preşedintele Asociaţiei Române de Cercetări Psihotronice, Eugen Celan, susţine că, „odată per-fecţionată arma PSY, fiecare om trebuie să fie conştient că oricând realitatea îi poate fi înlocuită de produse ale imaginaţiei” şi că va fi bombardat cu iluzii menite să „îi ardă creierul”. În luptă, specialistul PSY a înlocuit gloanţele cu mesaje subliminale, iar armele de foc cu televizorul. Ca şi în Albania, Bosnia-Herţegovina, Afganistan sau Irak, în cadrul misiunii KFOR din Kosovo viaţa luptătorilor PSY atârnă de un fir de păr. De aceea, operatorul psihologic trebuie să fie atât un bun trăgător cu arma, cât şi un bun sociolog, psi-holog, etnolog sau economist, la toate aceste calităţi adău-gându-se şi cele de ordin cultural, religios şi istoric. Aceste mesaje „codate” au ca scop influenţarea comportamentului guvernelor, organizaţiilor, grupărilor şi indivizilor din

teatrele de operaţiuni din altă ţară. Scopul final al opera-ţiunilor psihologice este acela de a induce sau de a orienta într-o direcţie favorabilă atitudinea şi comportamentul popu-laţiei din teritoriul ţintă în aşa fel încât să coincidă cu obiectivele celui care declanşează lupta PSY.

Dacă este posibilă influenţarea a mase întregi de oameni de la distanţe de sute şi chiar mii de kilometri, putem să ignorăm posibilitatea influenţei personale prin actele bio-metrice ori microcipuri? Oare merită să mizăm pe bunele intenţii a celor ce doresc să conducă lumea şi fac întruniri „cu uşile închise” unde se iau decizii de genul reducerii populaţiei de la şase miliarde la unul?

Grupul Bilderberg Format din 120 bărbaţi şi câteva femei, personalităţi poli-

tice şi economice cele mai influente, conduşi de Rockefeller şi Rotschild, este cel ce urmăreşte impunerea Noii Ordine Mondiale. Până în 2020, prin unirea organizaţiilor deja înfiinţate ca UE, NAFTA, Uniunea Asiatică etc, se doreşte atingerea scopului de supremaţie mondială, ca până în 2030 populaţia să fie total controlată - eventual exterminată - adu-când la îndeplinire planurile apocaliptice de selecţie, folosind diverse metode, motivând principii ecologice, precum reducerea cantităţii de CO2, ce ar cauza încălzirea globală şi chiar a sistemului solar. Până în 1980, această grupare a impus forţat sterilizarea. În China nu este permisă decât naş-terea unui singur copil, ceea ce se va impune şi în SUA,

Anglia, UE şi chiar la scară planetară. Pentru dispariţia lumii a III-a (specificând 13 ţări), s-a trecut la otrăvirea alimentelor; la folosirea vaccinurilor sau a armelor bio-logice, menite să distrugă organismul uman; la pulverizarea de substanţe chimice şi biologice în atmosferă, iar pentru că SIDA ucide prea încet, e preferată EBOLA. Copiii din grija statului sunt cobaii pentru medicamentele psihice, pe seama cărora s-a descoperit că mercurul şi alte substanţe modelează psihicul, obţinând adevăraţi zombi umani. Nici de vaccinul Gardasil nu a scăpat încă omenirea, deşi el a fost declarat cancerigen în multe ţări. Efectele acestui vaccin sunt învăluite într-o

ceaţă mai mult decât tenebroasă. Cetăţenii canadieni şi ame-ricani şi-au dat seama că un vaccin netestat pe termen lung şi cu efecte secundare necunoscute încă pe deplin, sau ştiute şi deliberat ascunse, nu este sigur şi cu atât mai puţin necesar - mai ales dacă este injectat fetelor între 9 şi 15 ani. Efectele secundare invocate imediat au fost: greaţa, voma, tempe-ratura ridicată, mâncărimi ale pielii, dureri musculare, spasme bronşitice, astm, sau chiar paralizie, apendicită şi dezvoltarea artritei la nouă femei din cele circa 11.000, care au participat într-un studiu clinic de scurta durată. Au existat inclusiv cazuri de decese descoperite de Grupul Judicial Watch. Vaccinul reprezintă un risc imens pe ter-men lung, chiar şi posibila sterilitate, lucru se doreşte a fi impus şi la noi în ţară.

Sfârşitul omenirii se apropie, iar proorociile apoca-

19

P rin aruncarea unei umbre de îndoială asupra dogmei ortodoxe, care afirmă cu tărie că Biserica Ortodoxă este

Cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, ecu-meniştii susţin că „Biserica şi-a pierdut unitatea Sa, iar acum ea există doar sub forma schismelor: Schisma Răsăriteană, cea Papală şi cea Anglicană”.

Liberalii teologi consideră fiecare erezie ca pe o nouă „ramură” a Bisericii lui Hristos, gândindu-se că până şi aceste fărâme au dreptul de a se denumi „biserici”. Până şi la nivel ortografic, ele au „drepturi egale”. Jurnalul Patriarhiei Mosco-vei (JMP) şi alte reviste ecumenice le titrează denumirile cu litere ma-juscule. Având în minte cele spuse de Sfinţii Părinţi, şi anume că „un teolog este cel ce se roagă”, noi ne vom abţine însă de la a-i numi «teologi» pe aceşti atleţi ai ecume-nismului.

Teoreticienii ecumenişti hete-rodocşi, fiind ei înşişi în afara Bi-sericii, nu doresc şi nu pot să în-ţeleagă faptul că, din cauza ere-ziilor, comunităţile lor s-au rupt de trupul Bisericii, şi că ei se pot alătura Ei doar prin pocăinţă şi lepădarea de toate rătăcirile. În sta-rea în care se află acum, comuni-tăţile lor nu au dreptul de a se autodenumi „biserici”. Ele sunt de fapt false biserici, iar Adevărata Biserică a lui Hristos, prin îndepăr-tarea de la Ea a tuturor ereticilor, continuă să existe ca o Biserică nedespărţită şi neîmpărţită, întru-totul unită prin Credinţă.

Teoria ecumenică aşa-numită „a ramurilor” (care învaţă, în chip eretic, că Biserica este împărţită în „ramuri” ortodoxe, romano-catolice, protestante), se află în totală contradicţie cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. Biserica Ortodoxă a fost tot timpul Una şi Singura Biserică. Aşa au propovăduit toţi Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii, de la Sfinţii Apostoli încoace. Aşa se explică şi râvna dumnezeiască pe care au avut-o Sfinţii Părinţi, atunci când au avut de luptat împotriva oricărei încercări de împărţire a Bisericii, ca şi atitudinea lor hotărâtă împotriva schismelor şi ereziilor.

Marele teolog ortodox contemporan, Iustin Popovici, spune: „aşa cum Domnul nostru, Iisus Hristos, nu poate avea mai multe trupuri, aşa nu pot exista mai multe bi-serici… de aceea, din punct de vedere ontologic, împărţirea Bisericii este literalmente cu neputinţă. Niciodată nu s-a putut şi nu se va putea face acest lucru. Biserica nu se poate diviza, deşi căderi au existat întotdeauna; aşa, de pildă, au fost gnosticii, arienii, duhoborii, monofiziţii. Iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, uniaţii şi alţi apostaţi, ce

aparţin legiunii eretico-schisma-tice” («Dogmatica Bisericii Ortodoxe», Vol. 3, Belgrad, 1978, pag. 209-212). Pluralismul teologic admis şi ac-ceptat de către ecumenism nu este altceva decât o încercare de a trans-forma Adevărul dumnezeiesc în ce-va relativ, ce poate fi stabilit printr-un simplu acord de compromis. Sfântul Marcu de Efes, mare apă-rător al Ortodoxiei, într-o vreme a celor mai crâncene atacuri împo-triva Bisericii, a spus: „Niciodată, O! oameni buni, nu s-a putut face vreun compromis în materie de Credinţă! La mijloc, între Adevăr şi minciună, nimic nu se află!”. Pe de altă parte, în urmă cu apro-ximativ douăzeci şi cinci de ani, protopopul Livery Voronov, profe-sor de Dogmatică la Academia Teologică din Leingrad (acum, Sankt Petersburg), susţinea în mod public principiul diferenţierii între unele dogme, pe care el le numeşte „uni-versal-obligatorii” (necessaria), şi cele-lalte adevăruri de Credinţă, pe care el le consideră interpretabile, ori sus-ceptibile de erori, numindu-le dubia,

propunând, prin urmare, o reexaminare a Sfintei Tradiţii, pe care o numeşte „diversă”. El scrie că „o asemenea revizuire va trebui făcută cu un duh de smerenie conştientă, ca, prin înţelegerea ecumenică, se pot elimina nepotrivirile datorate unor cauze istorice, ori exagerările apărute ca urmare a interpretărilor teologice personale. Poate că acestea au slujit apărării Ortodoxiei în trecut, dar acum au devenit un soi de piedică în calea măreţei misiuni a Bisericii, şi anume aceea de a lumina lumea”. Este demn de notat că protopopul

Ecumenismul – calea spre pierzare (V) Ruperea veşmântului nevăzut al lui Hristos

– Sfâşierea Bisericii Sale

Vedenia Sfântului Ierarh Petru al Alexandriei, luptător împotriva ereziei ariene. El L-a văzut pe Hristos

purtând un veşmânt rupt şi L-a întrebat: „Doamne, cine Ţi-a sfâşiat haina?” Iar Domnul i-a răspuns:

„Arie cel rău şi blestemat”.

liptice se îndeplinesc. Tronul lui Antihrist este deja pregătit şi îl aşteaptă, dar domnia lui va fi de doar 3 ani şi jumătate. După aceea, „noi cei vii care vom fi rămaşi, (...) ne vom răpi în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh; şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tes. 4, 17).

M.M.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

20

Livery Voronov îndeplineşte funcţia de director de Relaţii Media în cadrul Departamentului de Educaţie Religioasă şi Cateheză a Patriarhiei Moscovei, fiind de asemenea şi redactor-şef al postului de radio «Sophia».

Fundamentul teoretic pentru denaturarea dogmelor ortodoxe s-a pus la cale timp de mai bine de un deceniu. Deja, la finele secolului douăzeci, protopopul Serghie Bulgakov, care mai pe urmă a devenit un înverşunat eretic, a început să îşi publice inovaţia sa, numită „Sophia”, ca o noţiune de gen feminin, de sine stătătoare, adăugată dogmei Sfintei Treimi. Preotul Pavel Florensky a aderat, de asemenea, la această învăţătură mincinoasă, aducând, în plus, propria sa contribuţie gnostică.

Prin denaturarea Dogmei Sfintei Treimi, erezia sophianică s-a format şi s-a dezvoltat pe un teren prielnic, în mediul inovaţionist al Şcolii de la Paris (n. Trad.: Institutul Teologic Saint Serge), după care a fost elaborată şi declarată „canonică” de către suporterii ecumenismului, deopotrivă ortodocşi, dar şi de către „fraţii” lor heterodocşi. Blasfemia deja existentă a mişcării feministe ecumenice a fost apogeul batjocurii sophianice, prin închinarea la aşa-numita „Înţelepciune Divină” (o hulă îndreptată împotriva Ipostasului Dumnezeu-Omului, în Persoana Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ca a Treia Faţă a Sfintei Treimi).

În iunie 1993, la Balamand, s-a semnat aşa-numita „Uniune cu Catolicii”, prin care ecumeniştii şi-au exprimat în mod deschis indiferenţa categorică faţă de învăţăturile dogmatice ale Bisericii, cu privire la Sfântul Duh. Este un lucru bine ştiut că adaosul pe care biserica papistaşă l-a adus în formularea Crezului, şi anume „filioque”, în anul 1054, a dus la îndepărtarea Romei de la Cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Cu toate acestea, protopopul Ioan Sviridov, ce a fost delegatul Patriarhiei Moscovei la Conferinţa de la Roma, dedicată relaţiilor dintre ortodocşi şi catolici, a anunţat cu cinism, printre altele, că „ambele Biserici mărturisesc acelaşi Crez Niceo-Constantinopolitan”. Dispreţul arătat Hristologiei şi Dogmei privind cele două Firi ale Domnului nostru, Iisus Hristos, este demonstrat din plin, de către membrii „ortodocşi” ai Consiliului Mondial al Bisericilor, ce îi recunosc pe monofiziţi ca fiind fraţi de credinţă, unindu-se cu ei.

Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition”, de Liudmilla Perepiolkina.

Lupii politicii comuniste şi staulul Bisericii de stil nou

Î ntr-un fel sau altul, totul este legat de credinţă: autoritatea, proprietatea, căsătoria, respectul faţă de oameni etc. Credinţa este cel mai util şi convingător mijloc de educaţie, căci ce are omul mai preţios decât idealurile credinţei sale? Am putea

zice că sprijinul cel mai de nădejde în vreme de suferinţă este credinţa în Dumnezeu. Anul 1948 a consemnat, în filele istoriei sale, impunerea dictaturii Partidului Comunist Român şi a sistemului

Poliţiei Comuniste după modelul sovietic, numită Direcţia Generală a Securităţii Statului. În acest proces politic, un rol important l-a jucat subordonarea cultelor religioase acuzate de individualism burghez şi de întreţinerea de legături secrete cu ţările vecine. Această subordonare a fost realizată printr-o legislaţie represivă generală, mascată prin prevederile Constituţiei, prin care se garanta libertatea religioasă. Însă aceste prevederi legale au rămas doar simplă teorie, întrucât după 1948 s-a instituit un regim de reprimare a cultelor religioase, de confiscare a bunurilor Bisericii, prigoane îndreptate împotriva creştinilor şi a clericilor, arestări, condamnări, etc. Din anul 1948, începe tragedia Bisericii, odată cu lepădarea de Dumnezeu a ierarhilor ei, ce Îl mărturiseau pe Dumnezeu numai cu buzele, însă inima lor era lipită de cele deşarte.

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, noile raporturi de forţe dintre Marile Puteri au împins şi spaţiul românesc în sfera de influenţă sovietică, ceea ce a condus la impunerea treptată de către „Armata Roşie eliberatoare” a „regimului democraţiei populare” sub forma „dictaturii proletariatului”. Duritatea noii realităţi a atras după sine ascuţirea luptei de clasă împotriva reprezentanţilor burghezo-moşierimii, spo-rirea rapidă a rândurilor emigraţiei politice, mulţi „fugari” alegând Franţa ca prin-cipala destinaţie. Cei mai activi politic s-au grupat şi în jurul Casei Române din Paris. Regimurile comuniste instaurate în ţările ortodoxe au îndemnat oamenii către lepădarea de Hristos, prin idei şi sloganuri de genul „să luptăm lupta împotriva obscurantismului religios”, susţinute de liderii partidelor comuniste în schimbul unor prestigii sociale. Între victimele cele mai vânate de guvernanţii atei s-au aflat preoţii şi ceilalţi slujitori ai Bisericii. Regimul comunist a făcut să nu mai existe o Biserică în sensul adevărat al cuvântului, ci numai o biserică golită de lucrarea Sfântului Duh. Noii slujitori ai Bisericii erau funcţionari ai partidului comunist, aflaţi în afara vreunei trăiri duhovniceşti. Multe biserici şi mănăstiri au fost transformate în muzee pentru a fi vizitate de turişti străini, contra cost. Închisorile comuniste nu mai erau rezervate pentru tâlhari şi criminali, ci erau transformate în instrumente de teroare şi pedeapsă pentru adversarii politici ai regimului comunist. Istoria Bisericii în perioada postbelică a debutat sub negrele auspicii ale ocupaţiei militare sovietice. Directiva Specială pentru Implantarea Comunismului în Imperiul K.G.B.-Moscova, elaborată la 2 iunie 1947 afirma (v. pct. 34): „Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural - educativă trebuie


Iustinian Marina, Patriarh al B.O.R. între anii 1948-1977, supranumit şi

„Patriarhul Roşu”, din cauza colaborării sale cu Partidul Comunist


astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al edu-caţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormân-tare”. Orice fel de critică sau contestaţie era violent înă-buşită, chiar şi la nivel de tentativă. Puterea comunistă de esenţă marxist-leninistă, subordonată în întregime Uniunii Sovietice, vedea în Biserică marea problemă care împiedica procesul de nimicire sau de control al organismelor societăţii civile. Pentru a-şi atinge scopul de a le supune controlului minuţios al statului şi a le transforma în instrumente ale politicii lor, comuniştii au combinat represiunea, tentativele de corupţie şi infiltrare a ierarhiei. Comuniştii români au început să copieze modelul sovietic de subordonare a Bi-sericii. După o vreme îndelungată de persecuţie, regimul comunist şi-a rafinat metodele, astfel încât tacticile sânge-roase au fost transformate în arme psihologice, cu mult mai sofisticate. Deţinuţilor politici şi celor închişi din motive religioase li se înscenau împrejurări şi conflicte în urma că-rora cazierul lor moral era pătat, fiind apoi şantajaţi. Ca portiţă de scăpare de demascarea publică şi compromiterea lor morală, socială şi profesională, lor li se oferea angajarea în cadrul sistemului politic totalitar, ca instrumente eficiente de propagandă favorabilă comunismului, fiind urmăriţi în-deaproape în vederea îndeplinirii directivelor. Aceasta era metoda cea mai odioasă întrebuinţată contra Bisericii. Obiectivul major al politicii comuniste era acela de a prelua controlul Bisericii, de a transforma Biserica într-un complice la marile crime împotriva omenirii. Numai aşa combinaţiile lor machiavelice, asasinatele lor împotriva omenirii ar fi fost săvârşite la umbra binecuvântării Bisericii. Dar, dacă nu au putut reuşi cu desăvârşire acest lucru, au înfiinţat în umbra

Bisericii lui Hristos servicii de spionaj şi propagandă, sfâşiind veşmântul cel sfânt al Bisericii. Comuniştii aflaţi în trepte clericale erau năimiţi, departe de orice grijă faţă de sufletele păstorite. Scopul lor era de a acapara conştiinţele bolnave ale oamenilor corupţi - adevărate cadavre vii ale epocii, care nu mai slujeau lui Dumnezeu, ci pântecelui şi slavei deşarte.

Comunismul român în lupta împotriva Bisericii Persecuţia instituţiilor religioase şi a slujitorilor Bisericii

din ţările europene, intrate fără voia lor în sfera de influenţă sovietică în perioada postbelică, a fost iniţiată de Stalin şi aplicată cu ajutorul partidelor comuniste. Realizarea şi păs-trarea cuceririlor revoluţionare s-a făcut prin teroare – numită propagandistic ,,lupta de clasă”. Baza juridică a per-secuţiilor împotriva tuturor credincioşilor a fost funda-mentată treptat, începând chiar cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu (Moscova, 12/13 septembrie 1944) privind criminalii de război, dizolvarea tuturor organizaţiilor anti-sovietice şi cenzurarea tuturor mijloacelor mass-media (art. 14-16). Su-ferinţa credincioşilor şi a slujitorilor Biserici Ortodoxe era motivată de atitudinea anti-comunistă a acestora, motive pentru care tehnica schingiuirilor a fost ridicată la un nivel de lege al naţiunii comuniste. Paralel cu exterminarea con-ducerii spirituale, regimul bolşevic care şi-a unit forţele cu regimul comunist a trecut la subordonarea Bisericii, alun-garea călugărilor din mănăstiri, distrugerea locaşurilor de închinare şi torturarea a peste 4000 de preoţi prin închisorile şi lagărele comuniste de muncă forţată. Sute de mii de ro-mâni au fost exterminaţi prin închisorile şi lagărele de muncă silnică, pentru faptul că s-au opus imperialismului ru-sesc, care ne-a impus un regim străin intereselor ţării noastre.

Stratagema stalinistă copiată de comuniştii români După 1943, Stalin a creat un Consiliu - organ de stat

special - sub conducerea unui colonel de securitate, pe nume G. Karpov, figură-cheie a anilor 1940-1950, care făcea legătura între conducerea Bisericii şi guvern. Stalin a atras de partea lui ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse: mitropolitul vicar Serghie (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) şi exarhul Ucrainei, mitro-politul de Kiev şi Galiţia Nicolae (Iarusevici). Din ordinul lui Stalin, se reînfiinţează patriarhatul rus, la conducerea căruia este numit mitropolitul Serghie. Ierarhii vor adopta apoi un mesaj de recunoştinţă, adresat guvernului sovietic, în care vor sublinia în mod deosebit „atitudinea plină de înţelegere” a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii Ruse. În timpul întâlnirii din 4 septembrie 1943, Stalin l-a prezentat pe Karpov ierarhilor Bisericii ca viitor şef al Consiliului nou creat. Vestea a trezit reacţii diferite. Mitropoliţii au primit cu satisfacţie vestea, pe când patriarhul Serghie s-a arătat nedumerit: „Acest Karpov nu este oare cel care ne-a ur-mărit? Acela, acela, i-a răspuns Stalin. Partidul i-a dat sarcina să vă urmărească şi el a îndeplinit o sarcină de partid. Acum îi dăm sarcina să fie îngerul vostru păzitor". Biserica ortodoxă rusă capătă astfel un statut confesional de protejată, în schimbul angajamentului său de a sluji inte-resele statului în sfera politicii externe şi a propagandei.

În mod paralel, aceeaşi stratagemă s-a simţit şi în Bi-

Iustinian Marina - un discurs comunist şi neortodox - fragmente din lucrarea sa, intitulată „Apostolatul Social” vol. 12

(Bucureşti, 1976)


nr. 24

serica Română, încă din vremea Patriarhului Miron Cristea. Miron Cristea, numit „Patriarhul Întregirii”, dar şi ca „omul politic care binecuvânta asasinatele lui Carol al II-lea”, a ajuns chiar să ocupe funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri (echivalentul funcţiei de prim-ministru din prezent). Prin el, interesele politice se împleteau cu cele bisericeşti.

Scaunul patriarhal devine liber în urma morţii suspecte a următorului patriarh - Nicodim Munteanu, la 27 februarie 1948. În această situaţie, calea pentru realizarea compromisului cu guvernul comunist a fost deschisă, noul patriarh, Justinian Marina, fiind acuzat că l-a adăpostit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist din România, după evadarea din lagărul de la Târgu-Jiu, din vara anului 1944. În 1948 şi anii următori, Bisericii Ortodoxe a suferit schimbări dramatice la care a fost supusă societatea româ-nească de către marionetele lui Stalin.

Patriarhul Justinian Marina, descris de lăudătorii săi drept „un reprezentant de seamă al coştiinţei ecumenice ortodoxe” ori blamat ca „un patriarh al compromisului” sau „Patriar-hul roşu”, a devnit şi el un re-prezentat de vârf al mişcării de colaborare a Bisericii cu pute-rea atee. Înainte de orice, Jus-tinian Marina a fost arhitectul reorientării depline - a preo-ţimii şi a Bisericii - sub toate as-pectele. El este cel care a negociat raporturile dintre Bise-rică şi Stat. „Statul ne-a luat în considerare cu largă înţele-gere” - zicea el. Biserica, sluji-torii şi credincioşii ei, prin patriarhul lor s-au angajat ,,la zi-direa vieţii celei noi din patria noastră”. Aceste sentimente şi angajamente reciproce au dus la constatarea şi folosirea, „clima-tului de libertate religioasă”. Sub Justinian Marina, „cultele s-au angajat şi într-un efort de cooperare între ele, pe teren de teologie, dar mai ales pe terenul slujirii oamenilor”. Această slujire s-a numit întâi, „ecumenism practic”, iar conţinutul şi direcţia apostolatului Bisericii şi al slujitorilor ei, s-a numit „apostolat social”. La aniversarea a 20 de ani de slujire pa-triarhală, discursul său a reflectat din plin aparteneţa sa la erezia serghianistă: „Biserica formează un trup cu Patria şi o comuniune cu statul”. Principiul de căpătâi al patriarhului Jus-tinian Marina era acela că „nimic nu dă mai multă soliditate unei instituţii, unui stat, decât Constituţia şi legile”. După acest moment, s-a trecut la elaborarea legiuirilor cu Statutul şi Regulamentele aprobate de preşedintele Statului şi al Marii Adunări Naţionale.

Succesorul său la tronul patriarhal şi continuatorul aceleiaşi politici serghianiste, patriarhul Iustin Moisescu, a

fost martorul punerii în practică a planurilor antihristice ale lui Ceauşescu, materializate în primul rând prin demolarea bisericilor istorice din marile oraşe. Caracterizat drept „Pa-triarh al relaţiilor multilaterale cu lumea creştină şi al des-chiderii noastre către lume” şi „teoretician al orientării spre modernism şi al iubirii de patrie şi de pace”, Iustin Moi-sescu a fost o prezenţă activă pe mai multe planuri – social, politic, pastoral şi interortodox, luând parte la conferinţele pan-ortodoxe organizate de Consiliul Mondial al Bisericilor. A mai fost, de asemenea, şi „arhitectul intrării Bisericii noas-tre în Consiliul Mondial al Bisericilor”, în anul 1961. În tim-pul patriarhatului său, s-au iniţiat marile dialoguri cu luteranii şi cu romano-catolicii şi au continuat cele deja începute.

Prin deschiderea Bisericii spre ecumenism şi alte relaţii neortodoxe, Vlădicii sfinţi de altădată au fost înlo-

cuiţi cu slujitori credincioşi ai statului ateu: oameni ne-duhovniceşti, compromişi în activităţi politice, reci şi indi-ferenţi faţă de adevărata Bi-serică. În acest chip, comu-nismul a putut să lase cu mul-tă uşurinţă calul troian în Biserica lui Hristos.

Lovitura constituţională împo-triva Bisericii Legea nr. 114 din 13 apri-lie 1948 (Constituţia Repu-blicii Populare Române), co-piată în mare parte după cea sovietică, garanta libertatea conştiinţei şi cea religioasă (prin art. 27); permitea orga-nizarea şi funcţionarea li-beră a cultelor religioase, în condiţii legale; interzicea în-văţământul confesional gene-ral şi confirma autocefalia şi unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Aceste prevederi con-stituţionale au fost copiate integral în Decretul nr. 117, pentru regimul general al

cultelor religioase, din 4 august 1948, care, prin art. 3, sta-bilea: „Nimeni nu poate fi urmărit pentru credinţa sa religioasă sau pentru necredinţa sa. Credinţa religioasă nu poate împiedica pe nimeni de a dobândi şi exercita drepturi civile şi politice şi nici nu poate scuti pe nimeni de la obligaţiile impuse de lege”. Cultele religioase urmau a fi recunoscute printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (art. 13) şi conduse de o organizaţie centrală, ce urma să le reprezinte interesele pe lângă Ministerul Cultelor (art. 12), care aproba Congresele şi adunările generale ţinute de acestea. Statul mai asigura şi salarizarea personalului (art. 34), pe care o folosea ca un factor de presiune, putând fi sus-pendate împreună cu subvenţiile, pentru „atitudine anti-democratică” (art. 33). Relaţiile cu străinătatea erau permise numai pentru motive religioase (art. 40), statul controlând eventualele ajutoare şi ofrande primite din alte ţări (art. 42).

Era comunistă - un timp al ruinelor:

demolarea bisericilor din Bucureşti, ce

aveau să facă loc „noilor realizări

edilitare” ale regimului com-munist, mult-

elogiat de către patriarhii

Bisericii de stil nou.

Sus: Biserica Enei, din zona Universitate,

înainte de demo-lare.

23

Învăţământul religios general era aproape interzis. În acest context, prin Decretul nr. 178, din 4 august 1948, a fost reorganizat Ministerul Cultelor, fiind transformat în instrumentul prin care partidul-stat îşi impunea politica şi ideologia atee. Avalanşa legislativă a continuat cu fixarea numărului eparhiilor cultelor religioase, realizată prin Decretul nr. 243 din 18 septembrie 1948. Legea era suspicioasă: „Sectanţii adepţi ai cultelor noi, asociaţiilor şi misiunilor religioase permise, vor fi consideraţi ca elemente suspecte ordinii publice şi siguranţei Statului deoarece majoritatea au legături şi primesc ajutoare din străinătate. S-a constatat că sunt legaţi de anumite cercuri reacţionare imperialiste”. Despre asociaţiile religioase interzise se preciza: „Aceste asociaţii religioase interzise desfăşoară o intensă activitate propagând idei anarhice dăună-toare opiniei publice şi siguranţei Statului. Toţi cei bănuiţi a fi adepţii acestor secte, vor fi continuu supravegheaţi, urmăriţi în întreaga lor activitate şi atunci când vor fi dovediţi cu certitudine vor fi deferiţi justiţiei”.

După cum se poate constata cu uşurinţă, legislaţia privind libertatea religioasă a rămas literă moartă, ea având darul de a masca o realitate dominată de teroarea instituită prin organele militare represive ale statului. Legea privind regimul general al cultelor elimina rolul pe care Biserica îl juca în stat şi învăţământ, dar păstra controlul pe care statul îl exercita asupra Bisericii prin intermediul subvenţionării clerului şi învăţământului religios. Guvernanţii comunişti au acordat cea mai mare importanţă Bisericii Ortodoxe Române, datorită caracterului ei naţional, înterzicându-i asistenţa religioasă şi cultul în spitale, cazărmi şi închisori şi desfiinţându-i multe aşezăminte filantropice şi institute de învăţământ teologic. Activitatea instituţiilor religioase rămase era controlată permanent prin „inspectorii de culte” – reprezentanţi ai Ministerului Cultelor, mulţi dintre ei, ofiţeri ai Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. În momentul instalării lor în parohii, preoţii trebuiau să jure în faţa episcopului, printre altele: „Ca slujitor al lui Dumnezeu, ca un cetăţean, jur să fiu credincios poporului şi să apăr Republica Populară Română împotriva duşmanilor ei interni şi externi (...). Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Ierod. P.

Un nou zapis împotriva lui Dumnezeu

TRADIŢIA ORTODOXĂ

R ecent, Societatea Naţională Secularistă din Anglia a pus în vânzare pe internet aşa-numitul „Certificat de

Renunţare la Botez”, după ce – aşa cum susţin ei, oferirea sa gratuită a stârnit un interes enorm în rândul britanicilor. Din statutul de înfiinţare şi funcţionare al Societăţii Naţionale Seculariste din Anglia (National Secular Society, sau NSS) putem afla că este principalul grup de presiune civil, care apără drepturile ateilor, în faţa „preten-ţiilor membrilor religioşi ai societăţii”. Ea fiinţează în Anglia şi Europa, pentru a combate influenţa religioasă a

guvernelor, pentru a asigura respectarea drepturilor omului, susţinând că acestea trebuie întotdeauna să prevaleze asupra drepturilor date de religie. În viziunea lor, o lume perfectă este cea în care fiecare este liber să aibă o credinţă, să o schimbe, sau să nu aibă vreuna.

În acest scop, NSS a redactat o formă de „Certificat de lepădare de botez” („Certificate of Debaptism”), ce poate fi comandat direct de pe situl afiliat al Societăţii Seculariste, la preţul de trei lire sterline, având un termen de expediere de zece zile. Ca o paranteză binevenită, trebuie să spunem că Biserica Anglicană este o biserică eretică, desprinsă din

catolicism în secolul 16, în timpul reformei protestante. Certificatul NSS este destinat în principal adepţilor Bisericii Anglicane (ei fiind majoritari), dar dacă luăm în calcul posibilitatea ca şi un drept-credincios să cadă pradă acestei lepădări de Dumnezeu, atunci problema devine extrem de gravă. Mai jos, este traducerea reclamei în favoarea acestui nou zapis împotriva lui Dumnezeu: Certificatul nostru de dez-Botez a devenit foarte popular. Mai mult de 100000 de oameni l-au descărcat online. De aceea, vi-l oferim acum spre vânzare, direct de pe situl nostru. El este tipărit pe hârtie pergamentată de calitate. Numai bun pentru a fi înrămat! Eliberează-te de mascarada superstiţioasă care chipurile te-a eliberat de sub păcatul originar, pe care de fapt tu nu l-ai făcut! Iată ce conţine acest certificat de lepădare de Dumnezeu:

Subsemnatul X, fiind supus în pruncie (înainte de vârsta consimţământului deplin) la ritualul botezului creştin, prin aceasta revoc public orice consecinţă a acestui ritual şi renunt la biserica ce l-a efectuat. În numele raţiunii umane, resping toate Crezurile şi superstiţiile sale şi mai cu seamă credinţa perfidă că orice nou-născut trebuie să se cureţe prin Botez de aşa-zisul păcat originar, şi de puterea nega-tivă a aşa-zişilor demoni. Doresc să fiu exclus de aici îna-inte din recensămintele şi statisticile pe care biserica le face publice - de exemplu, pentru a obţine privilegii legislative.

Terry Sanderson, Preşedintele Societăţii Seculare Brita-nice declară: „Interesul crescând al oamenilor în privinţa conceptului de dez-botezare indică faptul că oamenii nu sunt chiar indiferenţi faţă de religie, care a fost cândva una din forţele societăţii tradiţionale britanice, ci chiar au devenit ostili ei”, iar Cotidianul Bisericii Angliei anunţă că într-o săptămână au fost 1.500 de cazuri de lepădări oficiale de botez.

Certificat de dez-botez

24

Anatema împotriva Sinodului Bisericii Ortodoxe Române dată de Episcopul Romanului, Gherasim Saffirin


Î n urmă cu 100 de ani, Episcopul Romanului, Gherasim Saffirin, în lupta sa duhovnicească împotriva smintelii

Legii Consistoriului Bisericesc Superior, a adresat Sfântului Sinod o scrisoare în care anunţa public poziţia sa mărturi-sitoare faţă de episcopii care susţineau, în epocă, o inovaţie legislativă împotriva Sfintei Tradiţii (despre care am scris mai pe larg în numărul 22 al revistei): Iată un fragment din scrisoarea Episcopului Gherasim:

[…] Mare şi grea răspundere veţi avea înaintea Dreptului Judecător pentru cele ce aţi făptuit şi făptuiţi. Nu în chipul acesta se neguţătoresc talanţii pe cari Domnul ni i-a încre-dinţat. O neguţătorie ca aceasta, potrivnică sfintelor şi dumneze-ieştilor aşezăminte ale Bisericii, aduce moarte veşnică, duce la „întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scârşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30), în urma dumnezeiescului şi stăpânescului glas: „Din gura ta te voiu judeca, slugă vi-cleană” (Lc. 19, 22) şi „netrebnică” (Mt. 25, 30).

Sfintele canoane poruncesc celor cari se hirotonisesc Arhierei, Preoţi şi Dia-coni, ca să făgăduiască sărbătoreşte, că vor păzi cu scumpătate toate cele bise-riceşti (can. 2 al Sin. VII Ecum.; 24/19 Cartag.). Acestei obligaţiuni ne-am su-pus şi noi, membrii ai acestui Sfânt Sinod, nu de silă, ci de bunăvoie, în ziua hirotoniei noastre ca arhierei, mărturi-sind şi jurând, că până la suflarea noastră cea mai de pe urmă, vom păstra şi vom păzi cu sfinţenie toate sfintele canoane, toate învăţăturile de Dumnez-eu purtătorilor Părinţi şi întreaga pre-danie a Sfintei Biserici celei dreptmă-ritoare de Răsărit, rostind atunci şi ana-temile şi aforisirile cele ce sunt de ros-tit (vezi Arhieraticonul). Unii dintre noi, însă, şi-au călcat promisiunile şi jurămintele, nesocotind învăţătura şi canoanele Sfin-tei noastre Biserici, cu prilejul discuţiunei asupra proiectului devenit legea sinodală de azi, atrăgându-şi prin aceasta cano-niceasca aforisire şi anatemă.

Scriu şi grăiesc astfel ca smerit episcop în Sfânta Bise-rică Ortodoxă de Răsărit, în care sunt şi vreau să rămân, iar nu „considerându-mă că întrupez în persoana mea întreaga biserică, că eu aş fi capul şi conducătorul bisericii creştine şi că pe mine s-ar răzima întreaga biserică creştină, ca şi pe Petru, care ar fi avut şi el această prerogativă dată de Hristos”, cum mi s-a adresat Î.P.S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, D. Pimen, în Senatul ţării, în şedinţa de la 9 martie 1909. Scriu şi grăiesc astfel ca un episcop ortodox, ca organ al slujbei Mântuitorului, ca slugă supusă Stăpânului meu Hristos, pe care vreau să-L servesc cu credinţă, măcar de mi s-ar în-tâmpla orice în această lume. Mă rog lui Dumnezeu ca toţi Înalt Prea Sfinţiţii şi Prea Sfinţiţii mei Fraţi în Hristos din această Sfântă Adunare să meargă cu toată vârtutea şi hotă-rârea pe această cale şi să moară pe acest drum, păzind şi

apărând cu toată căldura, până la suflarea cea mai de pe urmă, legile şi hotarele bisericeşti pe care Domnul, iar nu omul le-a pus!

Iar dacă, din nenorocire, se vor găsi unii dintre noi, os-taşii lui Hristos şi cârmuitorii spirituali văzuţi ai Bisericii Lui, care să considere învăţătura din legea sinodală din 1909 ca învăţătură dreaptă a Bisericii şi să privească dispoziţiunile ei şi să le urmeze ca pe nişte norme ce ar fi în concordanţă cu sfintele canoane, eu Gerasimu al Romanului, în puterea Da-rului arhieresc ce am de la Duhul Sfânt şi în calitatea mea de episcop şi membru al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Române, proclamat şi socotit frate în Hristos prea iubit al Sfintei Biserici Apostolice a Răsăritului, unora ca acelora le aduc aminte de canonul 1 al sinodului al şaptelea Ecumenic, care glăsuieşte:

„Celor ce s-au norocit de vrednicia ierarhicească, mărturiile şi isprăvile le sunt însemnările cele ale canoni-

ceştilor aşezământuri, pe care cu bu-curie priimindu-le, împreună cu arătă-torul de cele dumnezeieşti David cân-tăm către Stăpânul Dumnezeu zicând: în calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogaţia, şi ai poruncit dreptate a fi mărturiile tale în veac; înţelepţeşte-mă şi voiu fi viu. Şi dacă prorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzim poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân de-a pururea neclătite şi ne-mişcate. Că şi văzătorul de Dumnezeu Moisi aşa zice: Întru ele nu este cu putinţă a se adăugi, şi din ele nu este cu putinţă a se scădea. Şi dumnezeescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se striga: la care doresc îngerii a privi. Şi Pavel zice: Sau noi, sau înger din cer va vesti vouă afară de ceea ce aţi

primit, anatema fie. Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca şi cum ar afla cineva dobânzi multe, cu îmbrăţişare primim dumnezeieştile canoane şi întreg pe aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-au aşezat de către trâmbiţele Duhului, prealăudaţii Apostoli şi de către sfin-tele Ecumenicile Sinoade şi de către cele ce s-au adunat pe alocurea spre predarea unor aşezământuri ca acestea şi de către sfinţii Părinţii noştri, că toţi de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare.

Dacă însă unii ca aceia dintru fraţii mei în Domnul, pe care mai sus i-am indicat, nu se înfricoşează şi nu se cu-tremură la auzul aceste icumenice hotărâri de Dumnezeu po-runcită, ci stăruiesc în antidogmatica situaţiune în care au pus Biserica Autocefală Ortodoxă Română, smulgând-o dela uni-tatea dogmatică şi canonică icumenică cu Biserica din Con-stantinopole şi cu toate Bisericile Ortodoxe de Răsărit, cu adâncă durere reproduc mai departe sfarşitul Canonului I de mai sus al Sinodului al şeaptelea icumenic, aplicându-l

25

întocmai acelor Fraţi în Domnul şi celor de o socotinţă cu ei dintre cei chemaţi a fi organe ale slujbei Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iară pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iară pe cei ce îi aforisesc, şi noi îi aforisim, iară pe cei ce îi dau certărei, şi noi, aşijderea îi supunem. Aplic deasemenea şi Canonul 2 combinat cu Canonul 1 al Sinodului al şeaselea icumenic.

Rup, deci, orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi aforisesc, îi dau anatemei ca pe nişte „mădulare putrede şi streine” trupului Bisericei, ca pe nişte „păgâni şi vameşi” (Mat. 18, 17), vrednici de Dumnezeiescul glas: „Nu vă ştiu pe voi” (Mt. 25, 12); „depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Lc. 13, 27).

Spre încredinţare şi cuvenită regulă, depun aceasta la Biuroul Sfântului Sinod. Îmi zice Duhul Sfant Dumnezeu, pe care L-au trimis şi-L trimite Bisericei Dumnezeu-Tatăl întru numele Domnului şi

Dumnezeului nostru Iisus Hristos spre a ne învăţa pe noi toate (Ioan 14, 26), îmi zic sfintele canoane că nu mai pot lua parte în acest Sinod cu foştii mei Fraţi în Domnul, membri ai Sfântului Sinod, cari sunt puşi, prin călcarea de către ei a sfintelor canoane, sub epitimie, aforisanie şi anatema. Plec de aici cerând reaşezarea Bisericei Regatului României pe bazele dog-matice şi canonice icumenice ale Bisericei Creştine Ortodoxe de Răsărit.

Această cerere a mea o formulez nu numai pe baza străvechiului, apostolescului şi imutabilului aşezământ al Sfintei Biserici căreia slujesc, ci şi pe baza Constituţiunei Ţărei mele şi pe baza legei respective, la ale carei îndatoriri m-am supus – ştie aceasta şi dl. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice, organ al Statului – mă supun şi mă voi supune, însă, întru atâta cât această lege pământească nu îmi va cere să nesocotesc legea cerească, adică dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane Icumenice ale Bisericei, la cari mă obligă şi art. 9 al ei, adică al legei sinodale din 1909, şi pe cari mi le impune nu numai conştiinţa, ci şi demnitatea episcopală pe care din mila lui Dumnezeu o am în Biserica dominantă a Statului Român, adeca în Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit.

Cetită în Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în şedinta de la 12 Octobre 1909. † GERASIMU, Episcop al Romanului - („Documente privitoare la turburarea bisericească pricinuită de legea sinodală din 1909”, pag 60)

A lui Dumnezeu este Judecata

„Dreptatea înalţă un popor, în vreme ce păcatul este ocara popoarelor” (Pilde 14, 34) „ S-a făcut odată sobor în schit pentru un frate care a greşit. Şi părinţii grăiau, iar avva Pior tăcea. Mai pe urmă,

sculându-se, a ieşit. Şi luând un sac l-a umplut cu nisip şi îl purta pe umărul lui. Şi punând într-o traistă puţin nisip, îl purta pe piept. Întrebat fiind de părinţi ce înseamnă aceasta, a zis: acest sac care are nisipul cel mult sunt greşelile mele – căci multe sunt – şi le-am lăsat dinapoia mea ca să nu simt durere pentru ele şi să plâng. Iar acestea mici sunt ale fratelui meu, înaintea mea şi cu acestea mă îndeletnicesc, judecându-l pe el. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vârtos pe ale mele să

le aduc dinaintea mea şi să port grijă de ele şi să mă rog lui Dumnezeu, ca să mi le ierte. Şi auzind părinţii au zis: cu adevărat aceasta este calea mântuirii”. Nenumărate sunt smintelile presărate de diavol pe cărarea mântuirii, de vreme ce „strâmtă este uşa! Şi îngustă calea, care duce în viaţă! Şi puţini sunt cei ce o află pe ea” (Mt. 7, 14). În vremea cataclismelor apocaliptice, precum potopul din vremea lui Noe sau focul venit asupra cetăţilor din Sodoma şi Gomora, oamenii dormitau în somnul morţii duhovniceşti. Era poporul care îi ucisese cu pietre pe proorocii ce propovăduiau poporului lui Israil întoarcerea spre Dumnezeu şi pocăinţa; acelaşi popor îndărătnic, ce nu voia să asculte glasul Celui ce bate la uşa sufletului şi spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el, şi voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Poporul de atunci este fratele geamăn al poporului de acum. Oamenii încă nu au reuşit să-şi tămăduiască boala duhovnicească de care suferea încă de atunci. Ne identificăm perfect cu cei de atunci. Iată-ne în preajma celui mai mare cataclism apocaliptic, şi anume primejdia de a cădea sub robia lui Antihrist, care constituie în fapt osândirea veşnică a tuturor celor ce se vor închina lui. Cum suntem pregătiţi în faţa acestui război? Unii aruncă totul în seama lui Dumnezeu, spunându-şi că de la Dumnezeu vine totul, adică şi Antihrist e lăsat tot de la Dumnezeu. Alţii se străduiesc să adune averi încă de pe acum, strângând bani albi pentru zile negre. Însă puţini sunt cei care pun preţ, mai înainte de toate, pe mântuirea sufle-tului lor. Iar acest lucru este anevoios pentru unii ca noi, care ne-am deprins a curăţi „partea cea din afară a paharului şi a blidului”, lăsând ca părţile dinlăuntru să fie „pline de răpire şi de nedreptate” (Mt. 23, 25). Înlăuntrul fiinţei noastre şi-a făcut sălaş hula împotriva Fiului Omului şi a Duhului Sfânt.

Judecata sufletului după moarte: îngerul şi diavolul pun în cumpănă faptele bune şi

cele rele ale omului

TRADIŢIA ORTODOXĂ


nr. 24

Cea dintâi se manifestă prin injurile şi cârtirile oa-menilor, îndreptate împotriva lui Dumnezeu, ca şi ne-mulţumirea pentru măsura binecuvântării primite de la Dumnezeu. Cea de-a doua - hula împotriva Sfântului Duh – este astăzi ascunsă sub cele mai bune intenţii: dreptate, unire, pace, libertate, egalitate, fraternitate... între toate confesiunile, însă ea conduce spre porţile iadului. Această hulă nu are iertare în veac. Ce scuze vor invoca ecumeniştii „ortodocşi” în faţa cuvintelor lui Hristos: „Şi oricine va zice cuvânt îm-protiva Fiului Omului, se va ierta lui, iar oricine va zice împrotiva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 32).

„Nimeni pe sine să nu se înşele: De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept” (I Cor. 3, 18). Vina noastră este aceea că nu cău-tăm înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru care s-a scris „feri-cit este omul, care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a do-bândit pricepere” (Pilde 3, 13). Dimpotrivă - noi vânăm deşertăciunile acestei lumi trecătoare, din moment ce „nici n-am învăţat înţelepciunea şi nici ştiinţa celor sfinţi nu o cunoaştem (Pilde 30, 3). Vina nepriceperii noastre o aruncăm deseori pe umerii oamenilor duhovniceşti: episcopi, stareţi, egumeni ori duhovnici. Greşim într-o situaţie ca atare, de vreme ce Sfântul Ioan Iacob Românul sfătuieşte astfel: „Să nu dăm vina pe egumeni şi pe păstorii sufleteşti, că nu sunt iscusiţi şi nu poartă grijă de turmă. Pentru aceasta ne primejduim şi nu sporim (...) Fraţilor, dacă vom socoti mai bine, atunci vom vedea că pricina poticnelii suntem noi înşine. Căci noi, mergând pe calea cea strâmtă a Crucii, nu luăm seama la mersul picioarelor noastre, ci căutăm la picioarele altora. Vreau să spun că lăsăm păcatele noastre uitate şi căutăm la păcate străine. Dar nu numai că luăm seama la cele străine, ci ne sârguim să le arătăm şi altora şi să le judecăm! (...) De multe ori osândim pe alţii cu asprime, fără să fim încredinţaţi dacă sunt vinovaţi sau nu. Dar ceea ce ne vatămă mai mult este că judecăm şi clevetim pe slujitorii Sfântului Altar, de care nu se cade a ne atinge (...) Păcatele şi neputinţele clericilor nu se cade a le scoate la arătare. Clericii sunt şi ei oameni neputincioşi, ieşiţi din plămădeala lumii deşarte (...) Preoţii fiind în legătură cu lu-mea de azi se vatămă mai uşor ca înainte. Datoriile lor sunt aceleaşi ca şi la început, însă piedicile au sporit, duhul lumii s-a înăsprit şi s-a sălbăticit. Ştiinţa a declarat cel mai aprig război împotriva vieţii duhovniceşti, iar lumea merge orbeşte după ştiinţă, depărtându-se de Sfânta Credinţă” (Din Ierihon către Sion - Editura „Adormirea Maicii Domnului”. Bucureşti, 2009).

Drept răsplată, mulţi duhovnici primesc de la oameni cleve-tiri şi judecată.

Nici slujitorii Altarului nu scapă nejudecaţi. Şi cine sunt judecătorii lor? Nimeni decât fiii lor duhovniceşti. Judecata acestora asupra părinţilor duhovniceşti vine ca o „răsplată” pentru binele oferit lor prin Darul lui Dumnezeu. „Vrednic este lucrătorul de plata sa” zice Apostolul (I Timotei 5, 18), însă atunci când plata ostenitorului este ocara şi defăimarea, răsplătirea este şi mai mare la ceruri: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pre voi, şi vă vor goni, şi vor zice tot cuvântul rău împrotiva voastră” (Mt. 5, 11), şi „Bucuraţi-vă întru acea zi şi săltaţi; că iată, plata voastră multă este în Ceruri” (Lc. 6, 23).

Duhovnicii sunt cei care au primit prin Darul lui Dumnezeu puterea de a dezlega păcatele oamenilor. În acest sens a grăit Mântuitorul către Sfinţii Apostoli: „Amin grăesc vouă: Ori-câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în Cer; şi ori câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în Cer” (Mt. 18, 18), iar prin Sfinţii Apostoli, aceeaşi putere de a dezlega păcatele s-a transmis şi duhovnicilor, prin Darul hirotoniei şi al hirotesiei.

Dumnezeiesc grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune: „Toate mijloacele să le întrebuinţăm ca Darul Duhului Sfânt să fie cu noi, iar la cei sfinţiţi care lucrează cele Sfinte, multă cinste să le dăm, că mare este vrednicia preoţilor (...) Nici Înger, nici Arhanghel nu poate să săvâr-şească ceva din acelea pe care le-a încredinţat Dumnezeu preoţilor, ci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh toate le iconomiseşte. Deci, acestea toate avându-le în vedere, de Dumnezeu să ne temem şi pe preoţi să-i cinstim şi să le dăm tot respectul, ca şi pentru faptele noastre cele bune şi pentru cinstirea cuve-nită preoţilor, să luăm multă răsplătire cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Amin” (Cuvântul 86 al Sf. Ioan Gură de Aur – „Pentru a nu vorbi de rău pe Preoţi”. Omul ce judecă pe altcineva se află ca un Antihrist, făcându-se răpitor al dregă-toriei şi al stăpânirii, pe care Tatăl Ceresc a dat-o Fiului. Tot cel ce judecă păcatul străin se face prin aceasta judecător înaintea Domnului. Sfinţii Părinţi ne învaţă astfel: „de vei vedea cu ochii tăi pe cineva căzând în păcat, îndată să zici: anatema ţie, satano, că omul acesta altă vină nu are! Şi aşa îţi întăreşte inima spre a nu judeca pe fratele tău, căci se duce Duhul Sfânt de la tine”.

„Aşa, Doamne Împărate, Dăruieşte-mi ca să-mi văd gre-şelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”

Se spune despre avva Marcu Egipteanul, că „a petrecut 30 de ani neieşind din chilia sa. Şi avea obicei preotul Schi-tului de venea să facă Liturghie în anumite zile. Însă dia-volul, văzând răbdarea cea îmbunătăţită, a meşteşugit să-l ispitească cu osândirea. Deci a îndemnat vicleanul pe un frate oarecare ce era îndrăcit, să meargă la bătrânul ca pentru blagoslovenie. Şi ajungând la pustnic, mai înainte de a rosti alt cuvânt, striga cel îndrăcit către bătrân, zicând: Preotul tău are miros de păcat, deci să nu-l mai laşi să intre la tine! Iar bătrânul cel insuflat de Dumnezeu a zis către el: Fiule, toţi oamenii îşi leapădă afară murdăria, iar tu ai adus-o la mine! Însă deşi preotul este păcătos, Domnul îl va mântui pe el,

27

căci scris este: Rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi! După ce a rostit aceste cuvinte, făcând rugăciune, bătrânul a alungat pe demon din om şi l-a slobozit sănătos. Iar Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a descoperit lui un semn minunat, după cum el însuşi a mărturisit astfel: Când voia preotul să înceapă Sfânta Liturghie am văzut pe Îngerul lui Dumnezu pogorându-se din cer şi punând mâna pe capul preotului. În clipa aceea s-a făcut preotul ca un stâlp de foc. Iar eu, mirându-mă pentru acea vedere, am auzit un glas zicând către mine: Omule, de ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? Căci, dacă împăratul cel pământesc nu lasă pe boierii săi ca să stea întinaţi înaintea lui, ci toţi sunt îmbrăcaţi cu slavă multă, atunci cu cât mai mult nu va curăţi puterea cea dumnezeiască pe slujitorii Sfintelor Taine când stau înaintea slavei celei cereşti?”

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace. Şi am gândit în inima mea: Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit, căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă” (Ecl. 3, 1-7, 18). Deci vreme este să sfătuieşti, vreme este să cerţi, dar nu pe oricine şi nu în orice împrejurare, ci după cum ne povăţuiesc sfinţii părinţi ai Patericului: „De vrei să vorbeşti pentru greşeala şi păcatul vreunui frate, socoteşte-te dacă îl vei putea îndrepta pe dânsul sau pe altul îl vei folosi; atunci să vorbeşti despre el, iar dacă nu urmăreşti folosul fratelui, ci vorbeşti cu făţărnicie numai ca să-l mustri şi să-i descoperi greşeala şi păcatul înaintea altora, atunci să ştii că nu vei scăpa de dumnezeiasca certare. Apoi şi tu însuţi în aceeaşi greşeală şi păcat vei cădea, sau în altceva mai rău, şi vei fi părăsit de ajutorul lui Dumnezeu şi de către alţii fiind mustrat te vei ruşina”.

Arhim. M.

De pe raftul de cărţi Despre desfrâul Europei (I)

S lăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: „Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav...

semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10-11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu se-meţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Mânia lui Dumnezeu împotriva omului este ade-sea asemănător răzvrătirii omului îm-potriva lui Dumnezeu. Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scrii-tori, oameni de ştiinţă, oameni de afa-ceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dum-nezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hris-tos, Biruitorul morţii.

Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor îm-potriva Dumnezeului Celui Preaînalt,

trebuia să aducă, desigur, dreapta mânie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nele-giuiţi. Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi

demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Dom-nului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19). Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe diferite con-tinente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în lo-curile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşe-torul aflat la celălalt capăt al mesei (...). Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au con-siderat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Dar într-adevăr, cuvintele lui

Vlădica Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei şi Jicei

TRADIŢIA ORTODOXĂ


Pavel s-au dovedit a fi adevărate şi în cazul lor: „Zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit.” (Rom. 1, 22). Iar acest lucru era aşa fiindcă ei au respins înţelepciunea duhov-nicească a lui Hristos, Cel smerit şi plin de dragoste şi au adoptat, după exemplul filosofilor păgâni, înţelepciunea trupească şi lumească, plină de mândrie şi viclenie. „Şi au mutat Slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemă-narea chipului omului celui stricăcios (...) şi au cinstit, şi au slujit făpturii decât Făcătorului” (Rom. 1, 23-25). Cu alte cu-vinte, ei au luat toată slava lui Hristos şi au pus-o pe umerii muritorilor, pe care mai apoi i-au adus la rangul de noi Mesia. Astfel ei percepeau slava după înţelepciunea lor lu-mească. Iar sensul culturii şi al civilizaţiei era pentru ei res-pect faţă de creatură, adică fa-ţă de natura vizibilă şi închi-nare la aceasta şi nu închi-nare la Creator; dumnezei mu-ritori şi natură zeificată! Aceasta este acum ultimul stadiu al umanităţii occiden-tale în coborâşul său veşnic şi de necontrolat de pe culmile lui Hristos spre prăpăstiile satanei. Acesta este momentul de vârf al egalizării oame-nilor, începând cu vechea idolatrie a Romei şi până la Asia zilelor noastre. Mii de cărţi sunt scrise anual, cărţi care slăvesc oameni celebri, lăudând civilizaţiile lor, iar mii de ziare slujesc acestei glorii efemere şi false zilnic, aflându-se în slujba lucrărilor omeneşti pe care le slăvesc sub numele exagerat de „civili-zaţie”. Din această pricină, Dumnezeu i-a lăsat în seama plăcerilor şi a patimilor lor ruşinoase, pentru a-şi afla satis-facţia doar în cele pământeşti şi nu în cele cereşti, şi doar în ceea ce îi oferă diavolului satisfacţie şi râs, în vreme ce îngerii lui Hristos se vaită. Ei îşi află mulţumirea în plăcerile trupeşti, în jefuirea altora, în exploatarea celor mici şi slabi, în înmulţirea bunurilor pământeşti şi creşterea puterii şi auto-rităţii prin acapararea de noi zone de influenţă, în distracţii şi petreceri, în respingerea oricărei religii, pe care o numesc superstiţie, în negarea lui Dumnezeu, într-o viaţă cu totul trupească, în neruşinata afirmaţie a descendenţei omului din maimuţă, în coborârea demnităţii umane la nivelul zoolo-gicului. Dar v-aţi putea întreba: va fi oare cu putinţă ca această generaţie atât de ticăloasă din istoria umanităţii să revină la cinste şi adevăr? E oare posibil? Fie ca Hristos, pe Care ei Îl dispreţuiesc, să îngăduie aceasta cât mai curând cu putinţă. Dar când se va întâmpla oare acest lucru? Acest lucru se va întâmpla doar când fraţii noştri din Occident vor începe să scrie cărţi în care să-l slăvească pe Hristos Dumnezeul nostru şi când miile lor de ziare vor tipări laude aduse virtuţilor creştine, precum şi adevăratelor fapte creşti-neşti, în loc de a scrie despre crime şi blasfemii împotriva dumnezeirii, precum şi despre comerţul cu instinctele cele mai josnice. Atunci când va avea loc această transformare, umanitatea eretică occidentală va fi curăţită şi va avea mi-reasma tămâiei celei cereşti. Atunci noi, creştinii ortodocşi, ne vom bucura fiindcă îi vom primi pe fraţii noştri rătăcitori.

Şi păgânii Îl vor iubi pe Hristos şi vor cere să devină copiii Săi, fiindcă „creştinii” nu-i vor mai împiedica să devină co-piii lui Hristos. Iar răutatea şi vicleşugul nu vor mai exista printre oameni şi nici războaie între naţiuni, ci va domni pacea lui Hristos care este dincolo de puterea de înţelegere a minţii, precum şi slava Sa, care nu are egal nici în veacul acesta şi nici în veşnicie (...).

Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pă-mântească (...) Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale.

Nu vrea să audă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe ne-creştine asupra voastră? Pre-

feraţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (...).

Oh, fraţii mei! Secolul al XVIII-lea este tatăl celui de-al XIX-lea, iar secolul al XIX-lea este tatăl celui de-al XX-lea. Tatăl a rămas grozav de datornic. Iar fiul a plătit datoriile tatălui în întregime, dar el a ajuns şi mai îndatorat, iar datoria sa a trecut mai departe la nepot. Tatăl era bolnav de o boală foarte gravă, fiul nu s-a vindecat de această boală ruşinoasă a tatălui, ci a îngăduit să se transmită chiar mai departe şi în felul acesta ea a ajuns la nepot de trei ori mai puternică. Nepotul este secolul al XX-lea, adică tocmai secolul în care trăim. Secolul al XVIII-lea semnifică răzvrătirea pontifului roman împotriva Bisericii şi a clerului. Secolul al XIX-lea semnifică răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Secolul al XX-lea reprezintă alianţa cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit. Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie. Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru păcatele stră-moşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mij-locul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la os-piciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bo-naparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bol-navi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia vic-torioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cum-plite moştenite din secolul al XVIII-lea. Oamenii cei mai bol-navi, Cezar, papa şi filosoful... ei da, nu în Roma idolatră, ci

Desfrânata Vavilonului, aşezată pe spatele fiarei apocaliptice cea cu şapte capete şi zece coarne şi „plină de nume de hulă” (Apoc. 17,


în inima Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci învinşii. Atunci când Bonaparte a râs dinaintea sfintelor biserici

ale Kremlinului, când papa Pius a fost declarat infailibil şi când Nietzsche a anunţat public că se închină antihristului, atunci soarele şi-a ascuns faţa sa pe cer, întunecându-se. Şi dacă ar fi fost o mie de sori, aceştia s-ar fi întunecat cu toţii de ruşine şi necaz din pricina acestui lucru uimitor pe care lumea nu l-a mai văzut vreodată mai înainte: un rege ateu, un papă ateu şi un filosof ateu. Pe vremea lui Nero, măcar filosoful nu era un ateu. Secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Pilat: el La comandat pe Hristos la moarte. Secolul al XIX-lea a fost al lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Secolul al XX-lea este secolul Sinedriului format din Iude botezate şi nebotezate. Acest Sinedriu a afirmat că Hristos era mort pentru totdeauna şi că nu era înviat. Şi atunci, dacă puteţi crede, fraţilor, au venit neauzite flageluri asupra umanităţii europene, biciuiri până la măduva oaselor ei, prin revoluţii şi războaie. Cine este victoriosul atunci, dacă nu este regele, papa şi filosoful Europei care au respins şi negat creşti-nismul? Biruitorul este ţăranul din Balcani şi cel rus după cuvântul lui Hristos: „Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Lc. 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, cel mai neînsemnat şi cel mai mic dintre toţi oamenii

secolului al XIX-lea, secolul marelui Napoleon, al infaili-bilului papă Pius şi a nemaiîntâlnitului Nietzsche? Cine altul, în afara ţăranului pelerin rus „la locurile sfinte” şi luptătorul ţăran din Balcani împotriva semilunii, eliberatorul Balca-nilor? Un câmp de luptă satanic, un cler satanic şi o înţe-lepciune satanică, iată ce au fost împăratul, papa şi filosoful secolului al XIX-lea. Ţăranul ortodox din Balcani reprezintă antiteza totală a acestora: mai întâi, eroismul purtătorului cru-cii, în al doilea rând, mărturia clerului şi în al treilea rând, înţelepciunea apostolică a pescarului. Cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se referă la ei: „Mărturisescu-Mă Ţie Părinte, Doamne al Cerului şi al pământului; că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pe ele pruncilor” (Mt. 11, 25). Şi ce le-a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? El le-a descoperit curajul, lumina cerească şi înţelepciunea divină. Cu alte cuvinte, El le-a descoperit tot ceea ce era opus împăratului, papei şi filosofului occidental; a fost precum ziua faţă de noapte (...). Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos şi nu cu civilizaţia ei. Iar marile, dar nebotezatele

naţiuni ale Asiei şi Africii, care au înclinaţie către spiri-tualitate, ar fi încântate să înţeleagă creştinismul şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Şi este aşa fiindcă aceste naţiuni se fălesc cu credinţele lor, cu zeităţile lor, cu cărţile lor religioase: una cu Coranul, alta cu Vedele şi aşa mai de-parte. Cu alte cuvinte, ei nu se fălesc cu lucrul mâinilor lor sau cu civilizaţiile lor, ci cu ceva mai important pe care ei îl consideră mai măreţ decât aceste lucruri, cu ceva ce este de maximă importanţă pentru poporul lor. Europenii, însă, nu se fălesc cu Hristos şi cu Sfintele Scripturi, ci cu maşinile lor periculoase şi cu produsele ieftine ale mâinilor lor; cu alte cuvinte, ei se fălesc cu cultura şi civilizaţia lor. Iar consecinţa acestei preamăriri a faimoasei lor „culturi” este ura tuturor naţiunilor necreştine faţă de Hristos şi creştinism. Urându-i pe cei mici, ele îi urăsc şi pe cei mari. Urându-i pe europeni şi produsele lor, aceste naţiuni Îl urăsc şi pe Dumnezeul european. Dar să-i fie ruşine Europei, fiindcă acest lucru n-o supără şi nici nu o îngrijorează. Din pricina altui lucru, ea a fost cea dintâi care şi-a urât şi respins propriul ei Dumnezeu. Din cauza influenţei unei Biserici rătăcitoare, Europa a ajuns în această situaţie nedorită la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar ca să fim drepţi, europenii nu sunt răspunzători de acest lucru; responsabilitatea se află în mâna conducătorilor săi spirituali. Nu turma este răspunzătoare pentru această stare de lucruri, ci păstorii ei. Cel mai bun lucru pentru Europa ar fi să se fălească cu creştinismul ei, cu marea sa valoare şi nepre-ţuita sa moştenire. Aceasta s-ar fi întâmplat aşa cum s-a întâmplat în primele secole creştine dacă Europa s-ar fi iden-tificat cu creştinismul. Preamărirea lui Hristos şi predicarea cuvântului Său era misiunea dăruită Europei de către Dum-nezeu. În afara lui Hristos, Europa nu are cu ce se făli. Fără de Hristos, Europa este cea mai săracă dintre cerşetori şi cel mai neruşinat exploatator al acestei lumi (...). Şcolile euro-pene s-au îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. Şi tocmai aici se află moartea umanităţii europene. În cazul civilizaţiilor păgâne, ştiinţa n-a fost niciodată despărţită de religie, chiar dacă religiile lor erau primitive şi false. Acest lucru s-a în-tâmplat numai în Europa, în acea Europă care a primit cea mai desăvârşită credinţă. Din pricina conflictului cu mai marii bisericii, Europa s-a mâniat şi a respins credinţa cea desăvârşită, dar a păstrat ştiinţa desăvârşită. O, fraţilor, ea a respins cunoaşterea divină şi a acceptat ignoranţa omenească! Ce nebunie şi cât întuneric! (...). Occidentul a devenit ateu. Acesta a fost motivul căderii sale în dizgraţie şi în rătăcire. În vremurile creştine, pe când Occidentul era ortodox, acesta era preocupat de cele duhovniceşti. Dar de îndată ce s-a înde-părtat de adevărul şi virtuţile creştine, vederea sa duhovni-cească s-a micşorat din ce în ce mai mult, aşa încât aceasta s-a întunecat cu totul în secolul al XX-lea. Tot ceea ce i-a mai rămas acum sunt ochii trupeşti, cu care vede doar frumuseţea exterioară a lucrurilor. Şi-a înzestrat ochii aceştia exteriori cu numeroase aparaturi perfecţionate aşa încât să poată vedea lumea perceptibilă mai bine şi mai precis, frumuseţea şi cu-loarea lucrurilor şi a creaturilor, numărul, măsura şi mărimea lor. Ea priveşte minusculii viermi şi microbi cu microscopul. Se uită prin telescop şi vede stelele de parcă acestea s-ar afla chiar deasupra acoperişului casei, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o înainte. Dar vederea ei se opreşte aici şi nu poate merge mai departe. Textul a fost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o celulă din lagărul de la Dachau, din Germania, de către Vlădica Nicolae Velimirovici, Episcop al Jicei şi al Ohridei – Serbia (†1956)

Căderea sfintei Cetăţi a Constantinopolei sub stăpânirea otomană (anul 1453) - simbol al plinirii paharului mâniei

dumnezeieşti, ca urmare a păcatelor şi necredinţei oamenilor


nr. 24

A preciem lumea înconjurătoare şi pe oamenii pe care îi întâlnim după anumite standarde şi reguli ce crează o

adevărată „modă duhovnicească”, ale cărei linii şi tendinţe sunt de obicei impuse de către oameni care doar teore-tizează despre cele ale lui Dumnezeu, fără a le trăi sau lucra în sufletele lor. Să ne gândim, de pildă, ce ar fi dacă sfinţii din vechime ar trăi alături de noi în aceste vremuri. Cum ar trece, în ochii oamenilor, jertfa Sfintei Muceniţe Sofia, care îşi îndemna fiicele către mărturisirea Dumneze-ului cel adevărat, învăţându-le să nu se teamă de chinurile ce le erau puse înainte de către eparhul Antioh sau împă-ratul Adrian, ce slujeau idolilor? Câţi dintre părinţii zilelor noastre ar mai face această jertfă, întreit sfântă faţă de cea a lui Avraam, de vreme ce nu unul, ci trei prunci a adus lui Dumnezeu?

Nebunia înţeleaptă şi înţelepciunea nebună Dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul ar fi contemporan cu

noi, majoritatea oamenilor l-ar considera drept un „habotnic”, „extremist” sau „fanatic”, „neascultător”, aşa cum de multe ori auzim spunându-se despre noi, credincioşii ortodocşi de răsărit, prin cercurile „mondene” ale Bisericii de stil nou. Puţini oameni ar înţelege astăzi înţelepciunea cea după Dumnezeu a Sfântului Maxim, fiindcă mintea oamenilor s-a schimbat într-atât de mult prin viaţa dusă departe de po-runcile evanghelice, încât înţelepciunea li se pare nebunie, iar nebunia trece drept înţelepciune. Spiritul lor acuzator i-ar face să exclame: „Ce fel de om mai e şi acesta? Ce fel de în-ţelepciune poate fi oare aceasta, care te face să fii împotriva învăţăturii pe care o propovăduiesc majoritatea ierarhilor şi preoţilor?” E un scenariu destul de realist, şi nu ne vine greu să ni-l imaginăm, de vreme ce avem chiar lângă noi pe cei care ne acuză chiar pe noi de „stilism”, spunând că suntem în-vechiţi, rigizi în gândire, circulând pe contrasens faţă de ten-dinţele de înnoire din Ortodoxia oficială.

Să ne mai gândim la o altă nevoinţă sfinţitoare. Cum ar re-acţiona oamenii, văzându-l astăzi pe Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul ducându-şi viaţa fără nici un confort, în vârful unui stâlp de piatră, în care abia are loc să stea în picioare; lipsit de hrană şi de adăpost, petrecându-şi toate zilele în rugăciune şi cugetarea la cele dumnezeieşti? L-ar considera drept un excentric, în cel mai fericit caz! Iată deci cât s-a de mult s-a schimbat mintea oamenilor! Nebunia şi deşertăciunea sunt ridi-cate la rang de înţelepciune elevată şi sofisticată, iar nevoinţa şi sfinţenia sunt legate la stâlpul infamiei, spre a fi supuse oprobriului public... Astfel, orice părut-înţelept al acestor vremuri poate discuta, îşi poate da cu părerea sau poate chiar arunca cu pietre într-un om care nu face altceva decât să se lupte, cu arma adevăratei înţelepciuni, pentru dobândirea vie-ţii veşnice. Ar trebui să ne dea de gândit uşurinţa cu care îl aplaudăm pe nebun, proclamându-l împărat peste noi, iar pe cel virtuos şi înţelept, îl strivim cu pietre... Putem ucide un sfânt... poate chiar pe ultimul om sfânt de pe acest pământ!

Mergând prin timp Nebunul pentru (sau întru) Hristos este un creştin care,

prin propria sa voinţă, condamnă păruta înţelepciune a lumii

şi falsele sale valori, îmbrăţişând această formă rară de nevo-inţă, ce nu poate fi definită decât în raport cu ceea ce se nu-meşte „înţelepciunea” lumii, fiindcă ceea ce pare nebunie (creştină) pentru raţiunea oamenilor lipsiţi de credinţă, este de fapt înţelepciunea dată de Dumnezeu oamenilor, prin Iisus Hristos.

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel se adresează Corintenilor cu aceste cuvinte: „(...) cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă celor ce ne mântuim, Puterea lui Dumnezeu este. Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor, şi ştiinţa celor ştiutori o voi lepăda.Unde este înţeleptul? (...) Au nu a făcut nebună Dumnezeu înţelep-ciunea lumii acesteia? Că ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este; şi ce este slab al lui Dumnezeu, mai tare decât oamenii este” (I Cor. 1, 17-25).

Mai apoi, pentru a mustra înălţarea minţii de care sufereau unii dintre Corinteni, Sfântul Apostol le spune: „Noi nebuni pentru Hristos, iar voi înţelepţi întru Hristos; noi slabi, iar voi tari; voi slăviţi, iar noi necinstiţi. Până în ceasul de acum, şi flămânzim, şi însetoşăm, şi suntem goi, şi pătimim, şi nu suntem aşezaţi. Şi ostenim lucrând cu mâinile noastre; ocărâţi fiind, grăim de bine; izgoniţi fiind, răbdăm. Huliţi, mângâiem; ca nişte gunoi ne-am făcut lumii, tuturor lepădătură până acum” (I Cor. 4, 10-13).

În monahismul timpuriu, putem vedea deja diferite forme de „nebunie în Hristos”. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare proorocea: „Va veni vremea ca oamenii să înnebu-nească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. Mulţi alţi Părinţi îşi ascundeau nevo-inţele ascetice sub chipul „nebuniei”: „Se spunea pentru dân-sul, că au venit unii la el să se judece; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie zicea către vecina ei: «Acest bătrân este nebun». Şi a auzit-o pe ea bătrânul şi chemând-o, îi zice: «Câte osteneli am făcut eu prin pustii, ca să câştig nebunia aceasta şi pentru tine să o prăpădesc astăzi pe ea? Nu!»” (Pentru Avva Ammona, Cuvântul 9).

Paladie, scriitor bisericesc, istoriseşte viaţa sfintei Isidora (prăznuită la 1 mai), cea care se făcea pe sine nebună pentru Hristos, vieţuind într-o mănăstire din Egipt, în secolul al VI-lea: „În Tavenia este o mănăstire de maici ca de patru sute,

Nebunia pentru Hristos


de cealaltă parte a bărbaţilor, în care era o fecioară, care pentru Hristos să prefăcea că este nebună, anume Isidora, smerindu-se şi defăimându-se. Pentru aceasta într-atât se îngre-ţoşau toate surorile încât nici măcar nu mâncau cu dânsa. Şi acest lucru cu bucurie l-a primit fecioara. Şi era fapta cea bună a ei în mănăstire foarte folositoare căci toată slujba o făcea; tuturor ca o roabă supunându-le, la toată biruinţa lor şi cu toată blândeţea. Aşadar, era fecioara ca un burete al soborului, precum Dumnezeu a zis: cel ce voieşte să fie mare, să fie tuturor slugă (Mt. 20, 27; Mc. 10, 44). Şi oricui i se pare că este înţelept, nebun să se facă (I Cor. 3, 18)”.

Tot în secolul al VI-lea, la Edesa, în Siria, a trăit şi sfântul Simeon, „cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos” (Sinaxar, 21 iulie), care este considerat în general ca fiind primul nebun întru Hristos.

În tradiţia slavă, asistăm la un adevărat fenomen în Rusia, începând cu secolul al XVI-lea. Adevăraţii iurodivii (lb. rusă)

nu erau însă nicidecum nişte indivizi cu probleme psihice; „săraci cu duhul” ori nătângi, ci erau creştini care lepădau toa-te ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice, dar aproape întotdeauna cu accente prooro-ceşti), într-o societate care se complăcea într-un fals confort spiritual.

Nebunie este starea lumii în care trăim Am văzut deci că astăzi chiar simpla vieţuire creştinească

poate fi privită ca o nebunie. Dar ce înseamnă totuşi nebunia întru Hristos? Cine sunt nebunii pentru Hristos, de unde vin ei şi încotro se îndreaptă? Mai există printre noi? Cine mai are nevoie astăzi de ei?

Lumea de astăzi îi urăşte pe nebunii întru Hristos. De ce? Pentru faptul că aceştia, prin viaţa lor, s-au transformat în glasul celui ce strigă – nu în pustia geografică, ci în pustiu, adică în deşertul plin de patimi al unor conştiinţe amorţite şi trândave. Ei mustră în cel mai viu chip cu putinţă toată mizeria, păcatul, minciuna şi făţărnicia celor ce se înşeală, crezând că pot sluji la doi domni - şi lui Dumnezeu, şi lui

Mamona. Ironia face că, deşi societatea în care trăim este foarte deschisă faţă de „alte credinţe”, iubind toate forme de manifestare a „religiozităţii”, ea nu poate suferi glasul proo-rocesc al celor care îi cer să se îndrepte. Lumea are propriile legi, în care patima trece drept virtute, iar păcatul este o dovadă a unui „spirit liber, în ton cu vremurile”. Dacă cineva se înfierează patimile, acest lucru îi întărâtă pe iubitorii de păcat, care se vor ridica împotriva lui.

Ortodoxia nu mai este pe placul oamenilor lumeşti. Ei vor cuvinte dulcege şi confortabile; lumea vrea astăzi predici despre umanism şi iubirea aproapelui; despre asistenţa socială şi despre protecţia naturii. Dacă le-ar sta în putinţă, ei ar transforma Biserica Ortodoxă într-un minister al mediului ori un organism al statului, care s-ar limita la un discurs social. Atunci, ei ar fi fericiţi, bucurându-se de strălucirea slavei lu-meşti a acestei „ortodoxii” contrafăcute, în care ei s-ar simţi mulţumiţi. O astfel de neo-ortodoxie (lipsită de posturi, Ca-noane sau Tradiţie), va fi plină de lejeritate şi „în ton cu moda”, însă lipsită de sfinţenie. Ea va fi însă pe placul politi-cienilor, a şefilor de state şi a vedetelor, care se vor grăbi să o îmbrăţişeze, deoarece este după chipul şi asemănarea patimi-lor în care ei se scaldă.

Tocmai pentru acest motiv, oamenii nu mai au nevoie de nebuni pentru Hristos, tot la fel cum nici de sfinţi nu mai au nevoie. Cei care L-au răstignit pe Hristos nu s-au sfiit să îi prigonească pe robii Săi, iar istoria Bisericii s-a scris de cele mai multe ori cu slove însângerate. Când nu au fost pri-goniţi de către păgâni, sfinţii au fost prigoniţi de către cei care purtau în chip nevrednic numele de „creştini”. Lumea îi prigonea, dar lumea toată nu era lor vrednică...

Câtă vreme nebunii întru Hristos nu se prezintă pe ei înşişi drept oameni cu viaţă sfântă, faptele lor vor fi judecate nemilos de către semenii lor. Însă un nebun pentru Hristos „cu acte în regulă”, sau unul care îşi face cunoscută această nevoinţă în faţa lumii, lăudându-se fără de minte, ori este ne-bun de-a binelea, ori este înşelat de diavoli. Sfinţii nebuni pentru Hristos şi-au ascuns sfinţenia, alegând să fie ocă-râţi şi dispreţuiţi, mai degrabă decât să fie consideraţi drept nişte prooroci pe care Dumnezeu i-a ales pentru îndreptarea neamului omenesc.

Mai este astăzi nevoie de nebunia înţeleaptă? Oricât de paradoxal ar părea, tocmai acest veac de sfârşit

are cea mai mare nevoie de nebuni pentru Hristos. Este o vreme în care apostazia şi păcatul devin „crezul” şi „religia” proprie a creştinilor căldicei, care s-au îndepărtat de vieţuirea în Hristos. Odinioară şi acum, şi până ce va fi lumea, ne-bunia întru Hristos va fi însă necesară.

Ne place să citim despre vitejia nebunilor pentru Hristos, care au mustrat nedreptăţile domnilor şi împăraţilor acestei lumi. S-au ridicat împotriva nevredniciei anumitor slujitori ai altarului. Ne place să citim şi despre aceasta; ne place să citim şi despre cum nebunii Domnului au mustrat mulţimi de oa-meni care au făcut păcate pe care noi nu le-am făcut. Ce nu ne place nouă însă? Nu ne place să citim despre faptul că ei au mustrat şi oameni care trăiesc în aceleaşi păcate în care şi noi ne scăldăm, fiindcă nu ne place să ne simţim mustraţi de cuvintele lor. Problema noastră este că nu ne place să recunoaştem că, oricât de virtuoşi ne-am simţi faţă de alţii,

Icoane ale unor Sfinţi nebuni pentru Hristos: Sf. Xenia din Sankt-Petersburg

(24 ianuarie) şi Isidor, Făcătorul de minuni al Rostovului (14 mai)


nr. 24

totuşi în inimile noastre se sălăşluiesc patimi grele, precum: lăcomia, beţia, lenea, desfrânarea, făţărnicia, mândria şi iubirea de sine. Ne dăm seama de fapt că, dacă ne-am întâlni cu aceşti nebuni întru Hristos, ei ar avea destule motive pentru a ne mustra şi pe noi! Iată deci că şi noi i-am prigoni astăzi, dacă ei ar mai trăi printre noi. Dar noi nu suntem lor vrednici!

Câţi doresc oare să se întâlnească faţă în faţă cu un nebun întru Hristos? Puţini. Doar cei ce călătoresc pe calea cea îngustă şi necăjită; cei ce poartă pe umerii lor crucea, adică lupta cea bună împotriva patimilor, pe care o cere Evanghelia. Mulţi oameni (poate şi dintre cei necredincioşi), şi-ar dori să Îl vadă pe Hristos încă din această viaţă, gândindu-se că ar avea o mare bucurie la întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu. Dar oare ei s-ar bucura dacă s-ar întâlni cu un nebun pentru Hristos? Poate că nu. Unii oameni şi-L imaginează pe Hristos doar în ipostaza de Samarinean Milostiv, de Tată al Fiului Risipitor, de tămăduitor al slăbănogilor, orbilor şi îndrăciţilor, ori de mângâietor al celor căzuţi. Doar cei cu adevărat credincioşi cred că Hristos este şi Drept Judecător. Iar cei puţin sau deloc credincioşi nu îşi pot da seama că întâlnirea cu un nebun pentru Hristos nu este altceva decât întâlnirea cu un sfânt... Iar întâlnirea cu un sfânt este întâlnirea cu Cel pe care sfântul Îl poartă în inimă, adică cu Însuşi Hristos.

T.M.

Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă...

B iserica - liman de mântuire, ce cheamă către ea pe cei osteniţi şi împovăraţi: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28). Biserica - rai pământesc, unde cei ce cred în Hristos sunt chemaţi la

ospăţul ceresc: „Şi au trimis pe sluga Sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: Veniţi, că iată gata sunt toate” (Lc. 14, 17). Biserica – grădină a Edenului pierdut odinioară, unde nu mai este şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă cele de taină; unde nu mai este acea Evă, care ne pune: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13), ci Duhul lui Dumnezeu, care, din lup te preface în oaie, şi din rob al vrăjmaşului te preface în fiu al patriei cereşti. După cum în corabia lui Noe au intrat tot felul de animale curate şi necurate, aşa este şi Biserica lui Hristos, ce cheamă către pocăinţă şi ce cei curaţi, şi pe cei întinaţi; şi pe cei vrednici, şi pe cei nevrednici. Însă, dacă în corabia lui Noe au intrat dobitoace şi au ieşit asemenea (tot dobitoace), cel ne-curat care intră în Biserica lui Hristos va ieşi curat sufleteşte. Poţi intra mai necurat decât dobitocul şi să ieşi asemenea unui înger.

Să amestecăm băutura noastră cu plângere Să cerem de la Dumnezeu să ne dea darul cunoaşterii de sine, din care vine pocăinţa, însoţită de smerenie, iar mai apoi de har. De aceea, trebuie să cerem pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă, iar apoi Dumnezeu ne va trimite harul Său. Mulţi oameni vin către duhovnici, ispitind Duhul lui Dumnezeu, fără a dori însă lucrarea pocăinţei prin mărturisirea păcatelor, în condiţiile în care astăzi păcatul a devenit modă. Deci pocăinţa începe cu mărturisirea păcatelor în faţa duhov-nicului ca în faţa lui Dumnezeu: „Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” (Is. 63, 26). Mărturisirea nu se face spre pedepsire, ci spre vindecare şi îndreptare. Prin rugăciunea de dezlegare rostită de duhovnic şi punerea mâinii lui pe capul penitentului, luăm iertare de păcate. Dar nu se sfârşeşte totul aici, fiindcă pocăinţa îşi continuă drumul prin plâns - dar nu orice fel de plâns, pentru că, dintre toate felurile de lacrimi, doar cele de pocăinţă sunt cele de la Dumnezeu, deoarece curăţă păcatele şi au răsplata duhovnicească. Există şi lacrimi tainice, care nu se văd. De multe ori, un suspin valorează mai mult decât o cană sau o găleată de lacrimi. „Aceasta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - pentru că „pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în Rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. Pocăinţa este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mân-tuirii, pieirea deznădejdei. Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Ştii doar ce armă puternică avem împotriva

diavolului, atunci când nu pierdem nădejdea. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă! Dacă ar fi numai pocăinţa atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar, când iubirea de oa-meni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj. Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci. Aibi curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie, ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci e mult mai mult. Oceanul, oricât de mare ar fi tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu, însă e fără de margini”.

Pocăinţa este o recunoaştere a păcatului, precum cea a Tâlharului, ce a zis: „Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate pătimim, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre” (Luca 23, 20-41), iar Mântuitorul i-a răsplătit pocăinţa şi

33

credinţa, spunându-i: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 43).

Ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul Păcatul este urmat de ruşine, iar pocăinţei îi urmează în-

drăzneala către Dumnezeu. Satana a schimbat rânduiala aceasta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei - ruşine. Una este rană, alta este doctorie. Rana (păcatul) are puroi, doctoria (pocăinţa) are puterea de a curăţi puroiul şi de a opri suferinţa. Două rele îi face diavolul omului căzut în păcat: îl atrage spre păcat şi-l îndepărtează de pocăinţă, prin ruşine. Păcatul fiecărui om este instrumentul pedepsei lui, iar nelegiu-irea lui îi este transformată în propriul său chin. Păcatul este o rană care, ascunsă de ochiul doctorului sufletesc, devine cu neputinţă de netămăduit. El este o îmbolnăvire a minţii şi un cancer al sufletului. Rădăcinile păcatului se află în adâncul tainic al firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu con-stă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreaga fiinţă a omului. Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Carcasa materială nu observă nici o schim-bare a stării sale lăuntrice, după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească. Unul ca acesta nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat, observă în sine o schimbare a stării lăuntrice, în vir-tutea împuţinării harului. Odată săvârşit păcatul, acesta se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului. Nu numai păcatul strămoşului Adam a avut con-secinţe de însemnătate cosmică, dar şi păcatele fiecăruia din-tre noi, oricât ar fi ele de tăinuite în faţa oamenilor, se vădesc prin mânia lui Dumnezeu ce se răsfrânge asupra destinelor

întregii lumi. Să cerem de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată.

Aşa grăieşte Domnul Slavei „Auzi cerule şi ascultă pământule, că Domnul au grăit:

fii am născut şi am crescut; iar aceia s-au lepădat de Mine. Cunoscut-a boul pe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai! Neam păcătos, popor plin de păcate, sămânţă rea, fii fărădelege; părăsit-aţi pe Domnul şi aţi mâniat pe

sfântul lui Israil, înstrăinatu-v-aţi înapoi. Căci vă răniţi ia-răşi, adăugând fărădelege? Tot capul spre durere şi toată ini-ma spre întristare. De la picioare până la cap nu este într-însul întregime, nici bubă, nici vineţeală, nici rană cu puroi, nu este a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături. Pămân-tul vostru pustiu, cetăţile voastre arse cu foc, ţara voastră înaintea voastră străinii o mănâncă, şi s-a pustiit, stricată fiind de popoare străine. Părăsi-se-va fata Sionului ca o colibă în vie, ca un pătul în grădină şi ca o cetate încon-jurată. Şi de nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sămânţă, am fi fost ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei. Ascul-taţi cuvântul Domnului, domnii Sodomei, şi luaţi aminte la legea lui Dumnezeu poporul Gomorei. Ce-mi este mie de mulţi-mea jertfelor voastre? Zice Domnul: sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor şi seul mieilor, şi sângele juncilor şi al ţapilor nu voiesc. Nici să veniţi să vă arătaţi Mie, că cine a cerut acestea din mâinile voastre? Nu veţi mai adăuga a călca curtea Mea. De veţi aduce Mie făină de grâu, tămâie în deşert, urâciune este Mie. Lunile cele nouă ale voastre, şi sâmbetele, şi ziua cea mare nu le voi suferi; postul şi sărbă-torile şi praznicele voastre le-a urât sufletul Meu, făcutu-v-aţi Mie spre saţiu, nu voi mai suferi păcatele voastre. Când veţi tinde mâinile voastre către Mine, întoarce-voi ochii Mei de către voi, şi de veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu voi as-culta pe voi, că mâinile voastre sunt pline de sânge. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre, dinaintea ochilor Mei, părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Învăţaţi-vă a face bine; căutaţi judecata, mântuiţi pe cel năpăstuit, jude-caţi săracului şi faceţi dreptate văduvei. Şi veniţi să ne între-băm, zice Domnul: şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâ-ciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi. Şi de veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi de nu Mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi, că gura Domnului a grăit acestea. Cum s-a făcut curvă cetatea cea credincioasă Sio-nul, cea plină de judecată, întru care a adormit dreptatea, şi acum sunt ucigaşi. Argintul vostru nu este lămurit; cârciu-marii tăi amestecă vinul cu apă. Domnii tăi sunt neascul-tători părtaşi furilor, iubitorilor de daruri şi umblă după mită, săracilor nu fac judecată, şi judecata văduvelor nu o au socotit. Pentru aceasta, aşa zice stăpânul Domnul Savaot, vai! Cei puternici ai lui Israil, că nu va înceta mânia Mea asupra celor potrivnici, şi judecată din vrăjmaşii Mei voi face. Şi voi aduce mâna Mea peste tine, şi te voi lămuri spre curăţenie; iar pe cei neascultători voi pierde şi voi lepăda pe toţi cei fără de lege de la tine, şi pe toţi semeţii voi smeri.Şi voi pune judecătorii tăi ca mai înainte, şi sfetnicii tăi ca din început, şi după acestea te vei chema cetatea dreptăţii, Mitro-polie credincioasă Sion. Că cu judecată şi cu milostenie se va mântui robia lui. Şi se vor sfărâma cei fără de lege şi păcă-toşii împreună, şi cei ce au părăsit pe Domnul se vor sfârşi. Că se vor ruşina pentru idolii săi, pe care i-au voit, şi se vor ruşina pentru grădinile sale, care le-au poftit. Că vor fi ca un Terevint, căruia i-a căzut frunzele, şi ca o grădină fără de apă. Şi va fi tăria lor ca puzderiile câlţilor, şi lucrurile lor ca scânteile focului; şi vor arde cei fărădelege, şi păcătoşii împreună, şi nu va fi cine să-i stingă” (Is.1, 2-31).

Arhim. T.

TRADIŢIA ORTODOXĂ

34

S e fac pregătiri pentru un Sinod Pan-Ortodox (al Optulea Sobor Ecumenic), programat la sfârşitul acestui an.

Despre acest aşa-zis „sobor”, Sfântul Cuvios Kukşa al Odessei (1875-1964, canonizat în 1994) a spus că va fi „o adunătură de necredincioşi”, în cadrul căruia „toate cre-dinţele se vor uni în una; posturile vor fi anulate, călugăria desfiinţată; călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsă-torească, iar preoţilor - să se recăsătorească. Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală”. Citind cele zece ca-pete de discuţie, menţionate mai jos, putem vedea că proo-rociile Cuviosului se vor împlini.

În acest sens, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Con-stantinopolului a trimis invitaţii oficiale către toţi întâistă-tătorii Bisericilor Ortodoxe din lume pentru a participa la două întâlniri pregătitoare pentru marele Sinod Pan-Ortodox, programat la sfârşitul acestui an.

Patriarhul ecumenic a stabilit paşii pentru reunirea marelui sinod (enunţaţi mai jos), care are ca obiectiv să răspundă la toate problemele care s-au adunat de-a lungul se-colelor şi continuă să afecteze relaţiile dintre bisericile orto-doxe, având repercursiuni şi asupra dialogului dintre orto-docşi şi catolici. 1. Diaspora ortodoxă - unde va fi definită jurisdicţia asupra populaţiei creştine din afara graniţelor naţionale. Conform canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale aparţin patriarhatului ecumenic; 2. Modul de recunoaştere a statutului bisericii autocefale; 3. Modul de recunoaştere a stării autonomiei bisericii; 4. Diptica, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale în bisericile ortodoxe; 5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. Unele biserici sărbătoresc naşterea Domnului în decembrie 25, alţii 10 zile mai târziu. 6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei; 7. Problema postului în lumea contemporană; 8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine;

9. Mişcarea ecumenică; 10. Contribuţia ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.

Analizând punctele de discuţie, se poate ajunge la concluzia că Fanarul doreşte extinderea influenţei sale, prin acapararea bisericilor şi credincioşilor din afara graniţelor naţionale, precum şi scoaterea „în afara canonicităţii” a Bisericilor care nu sunt implicate în mişcarea ecumenică, sau care şi-au enunţat rezervele cu privire la adevăratul scop al ecumenismului. Cât despre „calendarul comun al sărbăto-rilor”, enunţat la punctul 5, este mai mult decât evident că Patriarhia Ecumenică în nici un caz nu doreşte acceptarea calendarului ortodox (de stil vechi, sau iulian) de către toate Bisericile ortodoxe, ci mai degrabă adoptarea în unanimitate a celui gregorian. Punctele 8 şi 9 sunt dedicate în exclusi-vitate mişcării ecumenice (în sensul accelerării ei), iar pun-ctul 10 seamănă mai mult cu un ideal francmasonic, şi nicidecum cu un ideal creştin.

T.M.

Ecumenism la Vatican: Vizita Arhiepiscopului ortodox de Cipru, Hrisostom II

Nimic ortodox sau cum Ortodoxia oficială se pregăteşte pentru marea apostazie


Chemare către mântuire ,,Şi zicând: Că s-a plinit vremea, şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu,

pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15)

C e timpuri binecuvântate atunci, când buzele Mântuitorului Însuşi rosteau cuvântul ,,Pocăiţi-vă”. Fericiţi erau aceia ale căror urechi auzeau această propovăduire, care nu era ţinută de un învăţător obişnuit, şi nici chiar de un sfânt prooroc, ca

până mai atunci, ci chiar de Preadulcele Iisus – acele cuvinte erau rostite de însăşi Dragostea întrupată. Cum putea oare cineva să nu asculte asemenea predică? Cum oare putea vreo inimă să nu fie mişcată, până în străfundul ei,

izvorând lacrimi de pocăinţă? Dar oare… cum ar fi ca şi noi, acum, să avem parte de a trăi acelaşi vremuri? Oare dacă L-am vedea pe Domnul apărând în mijlocul nostru, spunând: ,,Pocăiţi-vă”, ce am face? Eu cred că am cădea cu toţii la preacuratele Sale picioare, spălându-le cu lacrimile noastre de pocăinţă şi sărutându-le cu dragoste neprefăcută, repetând mereu cuvintele: ,,Greşit-am, Doamne, iartă mie păcatele şi primeşte pocăinţa mea. Doamne, nu pomeni greşelile mele”. O, ce bine ar fi să se întâmple una ca asta! Dar nu trebuie să uităm că Domnul este Acelaşi şi ieri, şi azi, şi pururea; să nu uităm că în chiar această clipă, când scriem sau citim aceste rânduri, El ne cheamă cu acelaşi glas dumnezeiesc, plin de dragoste: ,,Pocăiţi-vă”!

35

Gata sunt oare inimile noastre pentru a auzi acest glas al Dragostei? Într-adevăr, nebăgarea noastră de seamă face ca de cele mai multe ori să ajungem până într-acolo, încât să nu mai fim în stare să auzim glasul Domnului, care dintot-deauna şi pentru totdeauna, ne-a vorbit în aceleaşi cuvinte dulci. Nu ne referim aici la împrejurările în care glasul Său s-a auzit vorbind către proorocii Săi, ori în templele lui Israil, ci ne referim la Sfânta Evanghelie, în care se află scrise, la îndemâna oricui, cuvintele lui Dumnezeu. Şi nu trebuie să fii prooroc pentru a citi aceste cuvinte. Este nevoie doar de aten-ţie, de un pic de întoarcere către noi înşine – nu în sensul de a acorda şi mai multă atenţie şi preţuire lutului din care suntem alcătuiţi, ci de a ne cufunda în lăuntricul sufletului nostru; de a percepe lumea înconjurătoare ca pe o lucrare cu adevărat înţeleaptă a Ziditorului nostru. Aşa Îl vom auzi pe Domnul cum ne cheamă către El. Chemarea vine către sufletescul nostru, prin noi înşine. ,,Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu? Şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?”, zice Apostolul (I Cor. 3, 16)? Iar dacă ştim, ce dovadă mai mare vrem, care să ne arate că Domnul ne cheamă către El prin chiar însăşi na-tura alcăturii noastre din duh şi din trup? ,,Căci întru Dânsul viem, şi ne mişcăm, şi suntem (...) al Lui şi neam sun-tem” (Fapte 17, 28), având drept ajutor ,,Dumnezeiească pu-terea Lui, care toate cele ce sunt spre viaţă şi buna credinţă

ne-a dăruit, prin cunoştinţa Celui ce ne-a chemat pre noi, prin slavă şi prin fapta bună” (II Petru 1, 3).

Dar oare gândurile şi simţirile noastre bune – oare nu sunt acestea semne ale lucrării Duhului dumnezeiesc înlăuntrul nostru? Iar bucuria nepământească, ce ne învăluie inimile, atunci când lucrăm o faptă bună – fie ea cât de mică şi sme-rită, sau durerea sfâşietoare pe care o simţim atunci când conştiinţa ne este tulburată pentru oarecare pricină; acele suspinuri sau lacrimi, ce se înalţă dureros din adâncul sufle-tului – ei bine, nimic din toate acestea nu ar fi fost cu putinţă, de nu ar fi fost glasul puternic al Celui ce grăieşte: ,,Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu, şi va deschide uşa, voi intra la el, şi voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

Sfântul Cuvios Varvar a fost un tâlhar înfricoşător, ale

cărui mâini au dus la moarte trei sute de oameni, iar dintre aceştia, doi erau preoţi! Cine putea oare gândi că acest om, a cărui inimă era împietrită de lucrarea acestor păcate de moarte, se mai putea vreodată face vas al pocăinţei? Puterea păcatului este mare, dar mai mare este puterea Darului lui Dumnezeu, ce se sălăşluieşte întru noi de la Sfântul Botez. În mijlocul acestor ucideri groaznice şi al zgomotelor asurzi-toare, făcute de tovarăşii săi de hoţie, Varvar nu a auzit gla-sul Domnului înlăuntrul său, dar în clipa în care a rămas sin-gur în peşteră, el a intrat cu mintea în cămara ascunsă a pro-priei sale inimi simţitoare, unde a auzit un glas care striga cu tărie, mustrându-i cugetul pentru toate răutăţile pe care le făcuse. Iar în acel ceas, într-o clipă, Varvar s-a întors către Dum-nezeu, cu toată fiinţa sa. Asemenea lui, şi Cuviosul David şi Moise Arapul, au fost schimbaţi de dumnezeiescul glas, devenind, din fii ai întunericului, în îngeri ai luminii.

Acest glas al lui Dumnezeu răsună de asemenea şi în sufletele noastre, dar cine să-l mai audă? Câţi din noi ne mai oprim, pentru a-l asculta? În Biserică, se spun întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu, dar de cele mai multe ori, ele nu ajung până la inimile noastre, şi chiar ne trec pe lângă urechi. Odinioară, în grădina Raiului, Ziditorul a toată făptura l-a întrebat pe Adam: ,,Adame, unde eşti?” Adam a auzit glasul dumnezeieştii chemări către pocăinţă, dar în loc să răspundă cu inimă înfrântă, ca unul ce-şi cunoscuse vina şi păcatul neascultării poruncii, el a gândit în mintea lui să se ascundă printre pomii Edemului, faţă de Cel ce totdeauna şi pretu-tindeni stă de faţă, şi Căruia nimic nu îi este ascuns. Oare nu şi noi facem la fel? De câte ori nu am auzit în inimile noastre: ,,Adame, unde eşti? Încă un pas greşit de mai faci, şi gata, iată-te aproape de pierzarea veşnică; stai pe loc, opreşte-te şi întoarce-te!” Dar, în loc de a asculta glasul lui Dumnezeu, noi încercăm să îl acoperim şi să îl înăbuşim, fugind către petrecerile zgomotoase ale lumii, şi căutându-i plăcerile şi desfătările înşelătoare. Din această pricină, cuvântul lui Dum-nezeu din inimile noastre rămâne lipsit de roade.

Mulţi dintre noi aruncăm vina neputinţei noastre de a auzi şi a lucra cuvântul Sfintei Evanghelii, pe sărăcia şi nevoile pe care le întâmpinăm de-a lungul vieţii. Dar spune un proverb, că de nu ar fi existat tunetul, nici oamenii nu şi-ar mai face semnul crucii. ,,Pentru aceea nu slăbim, ci de s-ar şi strica omul nostru cel din afară, dar cel dinlăuntru se în-noieşte din zi în zi”, spune Apostolul (II Cor. 4, 16). Şi cine oare nu a trecut prin asta? Când oare suntem mai smeriţi, mai râvnitori şi mai domoli în dorinţele noastre – oare nu cumva în vremuri de tristeţi şi nevoi? Oare când şi-a venit în simţiri Fiul cel Risipitor despre care ne grăieşte Sfânta Evanghelie? Câtă vreme s-a aflat în cinstea tatălui său, el nu a făcut altceva decât să bea, să mănânce şi să se desfăteze într-o ţară îndepărtată. Dar, în ceasul în care bogăţiile sale s-au sfârşit, el a flămânzit şi a însetat, abia mai găsind roşcove cu care să îşi potolească puţin foamea. Abia când ar fi dat orice bogăţie, pentru a căpăta o umilă bucată de pâine, el şi-a venit în simţire şi şi-a dat seama căderea în care se afla. Atunci, şi-a adus aminte de cinstea pe care o avea la tatăl său, şi a dorit să aibă parte iar de părinteasca sa îmbrăţişare.

Dacă am fi doar un pic mai cu luare-aminte, de-a lun-

Începutul propovăduirii Domnului - Iisus Hristos în Sinagoga din Nazaret, tâlcuind fariseilor Cartea Proorocului Isaia şi

îndemnându-i spre pocăinţă (Luca 4, 16-31)

TRADIŢIA ORTODOXĂ

36

gul vieţii... de câte ori nu am auzi şi noi glasul Domnului, ce grăieşte către noi: ,,Pocăieşte-te!”. Oare am dat destulă atenţie acelor oameni din viaţa noastră, pe care Domnul ni i-a trimis? Copii! Îi aveţi alături pe părinţii voştri, care v-au dat viaţă şi v-au crescut, veghind asupra sufletelor voastre. Părinţi! Îi aveţi alături pe copiii voştri, pe care îi creşteţi pentru a vă fi mai târziu toiag, sprijin şi mângâiere pentru anii împovăraţi de bătrâneţe. Soţilor! Aveţi o soţie legitimă, cu care să împărtăşiţi deopotrivă bucuriile şi tristeţile. Fiilor duhovniceşti! Aveţi pe părintele vostru duhovnic, ce priveghează neobosit pentru călău-zirea sufletelor voastre, fiind gata oricând să vă dea un sfat bun, pe care trebuie să îl primiţi ca din gura lui Dumnezeu Însuşi.

Mai poate cineva să spună că acestea toate nu sunt semne vădite ale dragostei dumnezeieşti fără de sfârşit, şi oare nu sunt toţi aceşti oameni ca nişte îngeri păzitori, trimişi de Domnul pentru a ne ajuta şi a ne sprijini pe cărarea alunecoasă a vieţii noastre?

E.A.


Din minunile Maicii Domnului Despre folosul postului şi al ostenelilor în slujba lui Dumnezeu

Î n vremea Sfântului Sava erau în lavra lui mulţi monahi îmbunătăţiţi. Deci, s-a dus ca să se facă monah şi un

dregător, de bun neam şi bogat, pe care Sfântul l-a primit cu bucurie. Şi, fiindcă nu era obişnuit cu osteneala, îl cruţa şi nu-l lăsa să se ducă cu alţii la munca cea grea a pă-mântului. Că se lucra până la ceasul al nouălea, şi atunci veneau să citească slujba de obşte şi, după Vecernie, mâncau o dată pe zi, după rânduiala vieţii de obşte. Deci, fiindcă nu putea să facă aceasta acel începător, i-a poruncit să se nevoiască în mănăstire după putere, şi să postească până vin toţi fraţii, ca să mănânce toţi împreună, după rân-duială. Iar acela nici măcar porunca aceasta n-a păzit-o, ci mânca în chilia lui, pentru că îi aduceau rudeniile felurite bucate. Deci, Sfântul ştia aceasta, dar pentru că era monahul acela începător nu-l certa, ca să nu-l îngreuieze. Îl ruga numai pe Dumnezeu să-l îndrepteze. Când a venit praznicul Adormirii Preasfintei Născătoarei

de Dumnezeu, cel din ziua a cincisprezecea a lui august, şi, în ziua cea dinaintea prăznuirii, pe cînd se duceau fraţii la

ascultare ca să lucreze, le-a spus Sfântul să vină la ceasul al nouălea, ca să cânte Vecernia. Iar acelui începător i-a zis să se ducă la Biserică, la ceasul Vecerniei, să caute când toţi fraţii se adună, ca să-i dea şi lui vreun cuvânt. Aşa s-a şi făcut. Şi, după ce au venit părinţii, începătorul a avut o arătare minunată fără să doarmă, ci treaz. A văzut o femeie preafrumoasă între doi îngeri, strălucind mai mult decît razele soarelui, şi un înger ţinea un potir plin de pâine cerească şi celălalt ţinea o mahramă subţire, iar femeia aceea frumoasă, care era Stăpâna noastră ţinea o linguriţă de aur. Şi se ducea câte un frate şi îngerul îi ştergea faţa lui cu mahrama. Apoi se închina Preasfintei şi ea lua linguriţa şi îi dădea pâinea cea cerească. Acestea văzându-le începătorul se minuna şi, apropiindu-se ca să se învrednicească şi el de un dar ca acesta, nu şi-a dobândit dorinţa, căci nici îngerul nu l-a şters, nici Preasfânta nu l-a împărtăşit, ci i-a zis lui: „Mâncarea aceasta este trupul Fiului meu şi-L iau numai ce postesc până seara, în ceasul acesta şi se curăţă. Însă, tu nu posteşti. Cum, dar gândeşti că te vei putea împărtăşi cu pâinea aceasta?” „Să mă şteargă, măcar îngerul, cu mahrama aceea sfântă” – zicea începătorul. Iar ea i-a răspuns: „Dacă vrei să te şteargă cu aceasta, să te osteneşti şi tu cu ceilalţi, pentru că aceia asudă de osteneală şi pentru aceasta se şterg, dar pe tine, de care sudoare să te şteargă îngerul?” Acestea auzind, s-a îngrozit şi, alergând la egumen, a zis: „Aţi văzut oare, arătarea pe care am văzut-o eu, nevrednicul?” Iar egumenul i-a răspuns: „Ceea ce ai văzut a fost spre îndreptarea ta. Că fraţii sunt încredinţaţi, că Preasfânta îi sfinţeşte, ca să fie vrednici în tot praznicul să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine.” De atunci înainte se ostenea şi el mai mult şi mânca mai puţin şi, aşa sfârşindu-se în fericită ascultare, s-a învrednicit de fericirea cea cerească.

„Mergi de fă şi tu asemenea”

„Iar un Samarinean mergând pe cale, a venit la el, şi văzându-l i s-a făcut milă. Şi apropiindu-se, a legat ranele lui, turnând untdelemn şi vin; şi punându-l pe dobitocul lui, l-a dus la o casă de oaspeţi, şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi ieşind, şi scoţând doi

dinari, a dat gazdei, şi i-a zis lui: Poartă grijă de dânsul; şi orice vei mai cheltui, eu când Mă voi întoarce, voi da ţie” (Lc. 10, 33-35).

D in această pildă, putem desprinde îndemnul direct de a avea milă faţă de aproapele, ajutându-i pe semenii noştri, mai ales când sunt în neputinţe şi alţii îi trec cu vederea. Astăzi, însă, în veacul întunecării şi al necredinţei, poate

Lavra Sfântul Sava din Palestina


mai mult ca oricând, datorită amplificării apostaziei, se poate desprinde şi un sens mai subtil, dar nu mai puţin însemnat. Aproapele nostru, pe care-l ignorăm cel mai mult, este sufletul nostru. Odată cu desprinderea din contemplarea Ierusalimului ceresc, el cade într-un tărâm al morţii şi o vale a plângerii, adică în Ierihonul învecinat cu Marea Moartă, adică spre cuibul patimilor. Această cale dintre cer şi pământ este străjuită de duhurile cele din văzduh; de tâlharii care abia aşteaptă să dezbrace un suflet de Darul lui Dumnezeu, cel primit prin baia Botezului. Dar diavolii nu se mulţumesc numai cu atât – de a te lăsa gol de orice faptă bună, ci îţi provoacă răni ale păcatelor, ce cangrenează în patimi. Doar când sunt siguri că nu mai eşti în stare să te ridici, te părăsesc, lăsându-te abia viu. Ei se sârguiesc să nu îl lase pe om să lucreze îndemnul Proorocului David: „Fereşte-te de rău şi fă binele” (Ps. 33, 14).

Abia viu este şi sufletul nostru. Îl vedem zăcând la marginea drumului vieţii, prăfuit de colbul nepăsării, plin de pete pe conştiinţă şi de rănile păcatelor, prin care se scurge sân-gele, luându-ne puterea de a lupta. În ele apare stricăciunea lâncezelii, ce zvâcneşte în patimi care devorează. Sufocaţi de duhoare, delirăm inconştient. Dacă sufletul ar avea glas cu care să strige către om, ţipătul lui ne-ar asurzi!

„Evlavia din afară, văzută, fără cea lăuntrică, este făţăr-nicie şi înşelare”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk. Ea este totuna cu o teacă fără sabie. Cum să pleci la război cu aşa ceva? Un ostaş înarmat doar cu o teacă ar stârni râsul şi batjocura vrăjmaşului său. De plâns sunt oamenii care vor să obţină biruinţă asupra trupului şi lumii numai cu evlavia din afară, crezând că astfel vor place lui Dumnezeu: „Că nimeni întru ascuns face ceva, şi caută să fie el la arătare; dacă faci acestea, arată-te pe tine lumii” (In. 7, 4). „Nu credinţa în vorbe ne mântuieşte, ci faptele unite cu credinţa” (Iac. 1, 2). „Creştine! Să fii, iar nu să pari; iată una din principalele tale pravile” ne spune Sfântul Filaret al Moscovei.

Suflete al meu, pentru ce dormi? Alergăm fără oprire după cele trecătoare, motivând

aceasta prin îndatoririle familiale, sociale sau profesionale, iar grija vieţii devine un idol, a cărui venerare ne acaparează în totalitate şi ne orbeşte. Considerăm că faptele exterioare sunt

suficiente pentru a face voia lui Dumnezeu şi a ne mântui. Construim ziduri; înfrumuseţăm morminte (adică trupuri); ne facem relaţii sociale – într-un cuvânt, spălăm blidul doar pe dinafară! Singurul scop ne este acela de a fi fotogenici, de a ne încadra în normele externe, de a „da bine” în ochii lumii. Mai avem timp de cercetare lăuntrică? Nu. Dar ceasurile în care nu ne gândim la Dumnezeu şi în care nici un gând bun şi evlavios nu se învârte în mintea şi în inima noastră – oare de ce nu le socotim pierdute? Tot Sfântul Filaret spune că „Cine nu trăieşte cu adevărat creştineşte, se află într-o stare de idolatrie morală. El ori devine jertfă făpturilor, muncind pen-tru avere în loc ca să muncească pentru Dumnezeu şi în-dumnezeindu-şi pântecele, ori dimpotrivă, se face el singur un idol şi cere drept jertfă pentru sine tot ce produce pământul.”

Când vom privi spre sufletul nostru, ochii noştri miopi vor întrezări vreodată starea lui jalnică, ca să ne plângem de milă? Domnul ne îndeamnă astfel: „Fiicele Ierusalimului, nu mă plân-geţi pe Mine, ci pe voi vă plângeţi, şi pe fiii voştri” (Lc. 23, 28).

Ne-am hotărât să legăm rănile prin înfrânarea poftelor? Turnăm untdelemnul nădejdii şi vinul pocăinţei? Ne ridicăm pe asin prin mărturisire ca să ajungem la casa de străini, adică la Biserica Domnului, unde să plătim prin nevoinţe ospătarea cu Trupul lui Hristos? Fericitul Augustin îi mustră pe creştini, spunând că îşi doreşte să fie mai degrabă „un cal sau orice alt lucru pe care le au majoritatea creştinilor decât să fiu sufletul lor; pentru că ei arată mai multă grijă, dragoste şi credincioşie faţă de orice alt lucru, decât faţă de sufletul lor”.

„Începutul oricărei virtuţi este Dumnezeu, aşa cum înce-putul zilei este soarele”, spune Sfântul Marcu Ascetul, şi iar Sfântul Tihon aduce şi alte lămuriri: „Fără Dumnezeu noi nu putem nu numai să facem, dar nici să voim ceva bun” şi „la nimic nu avem atâta nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, ca în lucrarea mântuirii, pentru că în nimic nu suntem aşa de slabi ca în facerea binelui. Omul se poate pierde pe sine însuşi şi se pierde, dar nu se poate mântui singur pe sine”. Hristos este Samarineanul Cel Milostiv, ce ne-a răscumpărat sufletul şi-i poartă de grijă. „Duhul este care face viu, trupul nu foloseşte nimic. Graiurile care eu grăiesc vouă, duh sunt şi viaţă” (In. 6, 63). Sfântul Ioan Gură de Aur ne întreabă: „Vreţi să cu-noaşteţi preţul sufletului vostru? Priviţi la preţul răscum-părării. Nu aurul lumii întregi, nu lumea întreagă cu toate cele ce sunt într-însa, ci Însuşi Dumnezeu a fost preţul răscum-părării noastre”. Dacă preţul sufletului este atât de mare, oare nu trebuie măcar să încercăm să prăvălim piatra nesim-ţirii de pe mormântul sufletului nostru?

Sfântul Ignatie Briancianinov ne dezvăluie înţelesul tainic al cuvântului piatră: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului? Piatra era mare foarte” (Mc. 16, 3-4). Mormântul este inima noastră, ce a fost cândva Biserică, dar s-a făcut mormânt. În el intră Hristos, prin Taina Bo-tezului ca să Se sălăşluiască şi să lucreze în noi, şi atunci inima este sfinţită ca Biserică a lui Dumnezeu. Noi răpim lui Hristos putinţa de a lucra, atunci când hrănim omul nostru cel vechi, când lucrăm după imboldul voii noastre căzute, al ra-ţiunii noastre otrăvite de minciună. Astfel Îl rănim pe Hristos şi-L omorâm, prin purtarea noastră, minimalizându-L în mor-mântul strâmt şi întunecos al inimii, la intrarea căruia este prăvălită o piatră „mare foarte”. Vrăjmaşii lui Hristos stră-juiesc piatra pe care au mai pus şi pecete, născocind orice

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare la mormântul lui Alexandru Macedon, contemplând zădărnicia slavei lumeşti şi deplângând goana lumii spre a dobândi bogăţii pământeşti. Acest episod a

devenit tema clasică a pomenirii morţii în iconografia bizantină .


nr. 24

piedică pentru a preîntâmpina Învierea şi a o împiedica. După definiţia Sfinţilor Părinţi, nesimţirea este starea de

moarte a simţurilor duhovniceşti; moartea nevăzută a duhului omenesc, în ceea ce priveşte lucrurile duhovniceşti. Din contră, duhul este pe deplin viu faţă de lucrurile materiale. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăş-tierii şi al păcatelor săvârşite de bună voie şi statornic, în uitare faţă de poruncile lui Dumnezeu, ori de lucrare super-ficială a lor, face ca sufletul să devină inert pentru simţirile duhovniceşti, deci mort. Toate puterile lui sunt îndreptate nu-mai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune şi păcat.

De aceea, petrecem multe ceasuri în cele mai deşarte distracţii, fără a simţi vreo greutate sau oboseală! Vorbirea deşartă, cuvintele spurcate, glumele lumeşti, osândirea aproa-pelui şi batjocura muşcătoare sunt adesea pe buzele noastre; iar când vrem să citim Cuvântul lui Dumnezeu, ce plictiseală ne apucă! Când vrem să ne rugăm, ce uscăciune şi răceală simţim, şi ce împrăştiată este mintea noastră! Nu vrem să dăm măcar câteva clipe cercetării păcatelor noastre ori plânsului pentru ele. Când nesimţirea se atinge de suflet şi devine o însuşire a lui, lumea şi stăpânitorii acestei lumi – duhurile căzute, pun pe piatră pecetea lor şi te păzesc, ca să nu te mai ridici. Pentru nimicirea nesimţirii după sfaturile Sfinţilor Părinţi se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdă-toare, neîncetată împotriva ei, o viaţă evlavioasă, de trezvie.

Prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc, inima se umple de umilinţă, iar sufletului i se vesteşte învierea. Umilinţa este conştientizarea stării nenorocite, de cădere şi de moarte veş-nic, în care se află omul, precum şi simţirea lăuntrică a milei şi a împreună-pătimirii cu sineşi.

Ne trebuie osârdie de samarinean şi smerenie de vameş Trebuie să ne străduim să fim ca samarineanul cel bun şi

să nu mai amânăm tămăduirea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără de veste moartea, să ne răpească pe neaşteptate, găsindu-ne nedemni de a intra în sălaşurile fericirii veşnice. Nici chiar noi înşine nu primim să ne fie prieteni, nu îngă-duim să intre în societatea noastră, nu suferim în casa noastră pe acela care mereu trăieşte în contradicţie cu noi. Tot aşa şi Dumnezeu şi cu atât mai mult El, ca unul ce este Atotbun şi drept Judecător, nu va primi niciodată în împărăţia Sa ce-rească oameni cu voinţă încăpăţânată şi rea.

Sfântul Grigorie de Nyssa îi compară pe creştini cu pictorii. „Fiecare din noi este pictorul propriei sale vieţi. Su-

fletul nostru este ca o pânză; virtuţile – culorile; Iisus Hristos este Modelul pe care trebuie să-l pictăm”. Admirabilă com-paraţie! După cum pictorul are în minte, în închipuire şi în faţa ochilor obiectul pe care vrea să-l înfăţişeze pe pânză, tot astfel creştinul în toate actele lui trebuie să-şi îndrepte pri-virile asupra lui Iisus Hristos. Şi după cum pensula condusă de mâna pictorului pune culori pe pânză asemănătoare cu cele ce le află pe model, aşa voia noastră, ajutată de Darul lui Dumnezeu, prin împlinirea virtuţilor văzute în Iisus Hristos, se sileşte să întipărească chipul Lui în sufletul nostru.

Se spune că un călugăr pustnic din Sfântul Munte cugeta în sinea sa: „Oare va pierde Dumnezeu atâta omenire cu-prinsă în păcate?” Atunci a auzit ca un glas răspunsul la cu-getarea sa: „De tot cel ce a strigat măcar odată numele Meu mă voi milostivi”. Auzind aceasta, călugărul a gândit aşa: „Ce rost mai are să mă nevoiesc atâta?” dar a auzit iar: „Către aceia mă voi milostivi doar, însă pe cei ce se nevoiesc pentru Mine şi Evanghelia Mea, pe aceştia îi consider prieteni ai Mei”.

Nu fără temei ne dăruieşte milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă. Este nevoie de vreme pentru ştergerea înti-păririlor păcătoase şi pentru ruperea peceţilor păcatului. Să ne curăţim de întinăciune, să ne îmbrăcăm în hainele virtuţii, şi să ne împodobim cu însuşirile plăcute lui Dumnezeu, cu care sunt împodobiţi toţi locuitorii cerului. De altfel, şi Sfântul Tihon conchide: „Viaţa creştină toată nu este nimic altceva, decât o pocăinţă de totdeauna, până la sfârşitul vieţii” iar Sfântul Filaret al Moscovei ne încredinţează: „Creştinii, ori lepădându-se de plăceri, sufăr din cauza lipsurilor, ori îngă-duindu-şi plăcerile, trebuie să sufere din cauza pocăinţei”. De aceea să-i urmăm îndemnul: „Închinaţi lui Dumnezeu pârga fiecărei zile şi nopţi în rugăciune, mulţumindu-I pentru cele trecute, rugându-L să vă binecuvinteze cele viitoare şi în cursul zilei din ceasurile răpite de la noi de lume şi de faptele ei, răpiţi, după putinţă, măcar câteva minute ca să vă aduceţi aminte de Dumnezeu, ridicând spre El în taină inima şi un gând de evlavie, de mulţumire şi de rugăciune. Când veţi petrece în acestea cu luare-aminte şi necontenit, veţi afla în sinea voastră ceea ce este scris în Psalmi: „adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit”.

M.M.

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la

Biblioteca Naţională a României Centrul Naţional de Numerotare Standardizată

TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499

Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise

-toate drepturile rezervate-

Tradiţia Ortodoxă- 40 p. Format: 8 din 64/88 Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2009

Tel. 021/434 23 36

CUPRINSUL NUMĂRULUI 24 (Iunie 2009) 1. Interviu cu Înalt Preasfinţitul Vlasie Mogârzan..................................................................... 4 2. Povăţuire şi înaintevestire a Sfântului Anatolie al Optinei.................................................... 8 3. Din chipul nevăzutului - Icoana Sfintei Treimi, de Andrei Rubliov...................................... 9 4. Ce se întâmplă cu noi?.............................................................................................................. 10 5. Implanturi, microcipuri şi controlul minţii............................................................................ 13 6. Viitorul omenirii închinat diavolului.......................................................................................16 7. Manevrele viitorului................................................................................................................. 17 8. Ecumenismul – calea spre pierzare (V) - Ruperea veşmântului nevăzut al lui Hristos..... 19 9. Lupii politicii comuniste şi staulul Bisericii de stil nou......................................................... 20 10. Un nou zapis împotriva lui Dumnezeu................................................................................. 23 11. Anatema împotriva Sinodului Bisericii Ortodoxe Române................................................ 24 12. A lui Dumnezeu este Judecata............................................................................................... 25 13. Despre desfrâul Europei (I)....................................................................................................27 14. Nebunia pentru Hristos.......................................................................................................... 30 15. Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă.................................................................................................. 32 16. Nimic ortodox.......................................................................................................................... 34 17. Chemare către mântuire.........................................................................................................34

TRADIŢIA ORTODOXĂ PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837 Email: [email protected]

Web: http://mitropoliaslatioara.ro

Date post:	22-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	catalin-stefan
View:	77 times
Download:	2 times

Traditia Ortodoxa Nr 24

Documents