TEMA V CONTRIBUŢIA ORATORULUI ÎN COMUNICAREA JUDICIARĂ 1. Definiţia noţiunii de ”orator”. 2. Clasificarea clasică a oratorilor. 3. Tipologia oratorilor judiciari. 4. Portretul grefierului în postura de orator 5. Portretul judecătorului în postura de orator 6. Portretul procurorului în postura de orator 7. Portretul avocatului în postura de orator 8. Portretul martorului în postura de orator 9. Portretul acuzatului în postura de orator 1. Definiţia noţiunii de ”orator”. Orator este un cuvânt provenit din limba latină ce este sinonim pentru vorbitor (public). ORATÓR, oratori, s.m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în faţa unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur. Sursa: DEX '98 ORATÓR s. 1. retor, (prin Bucov.) predicant. (Un mare ~.) 2. v. conferențiar. Sursa: Sinonime ORATÓR s. m., pl. oratóri Sursa: Ortografic ORATÓR ~i m. 1) Persoană care ţine un discurs în public (făcând uz de un stil elevat). 2) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur Sursa: NODEX ORATÓR s.m. Cel care ţine un discurs; vorbitor (la o conferinţă etc.); om care are darul vorbirii, care vorbește frumos. [Cf. lat. orator, fr. orateur]. Sursa: DN |
Transcript
TEMA V
CONTRIBUŢIA ORATORULUI ÎN COMUNICAREA JUDICIARĂ
1. Definiţia noţiunii de ”orator”.2. Clasificarea clasică a oratorilor.3. Tipologia oratorilor judiciari.
4. Portretul grefierului în postura de orator5. Portretul judecătorului în postura de orator6. Portretul procurorului în postura de orator7. Portretul avocatului în postura de orator8. Portretul martorului în postura de orator9. Portretul acuzatului în postura de orator
1. Definiţia noţiunii de ”orator”.
Orator este un cuvânt provenit din limba latină ce este sinonim pentru vorbitor (public).
ORATÓR, oratori, s.m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în public;
persoană care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; retor. – Din
lat. orator, fr. orateur. Sursa: DEX '98 ORATÓR s. 1. retor, (prin Bucov.) predicant. (Un mare
~.) 2. v. conferențiar. Sursa: Sinonime
ORATÓR s. m., pl. oratóri Sursa: Ortografic
ORATÓR ~i m. 1) Persoană care ține un discurs în public (făcând uz de un stil elevat).
2) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur
Sursa: NODEX
ORATÓR s.m. Cel care ține un discurs; vorbitor (la o conferință etc.); om care are darul
vorbirii, care vorbește frumos. [Cf. lat. orator, fr. orateur]. Sursa: DN |
ORATÓR s. m. cel care ține un discurs; vorbitor; om care are darul vorbirii. (<
Glasul divinului om a fost oarecum ca glasul de lebădă.
Oratorul trebuie să-şi formeze talentul nativ printr-o cultură vastă şi prin practica forului, să stăpânească cele trei genuri oratorice şi să le imprime forţa şi pasiunea sa făcând apel în permanenţă la raţiune.
Cicero în De oratore (55)
Unui orator, însă, trebuie să-i pretindem ascuţirea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria jurisconsultului, vocea tragedianului şi, aş zice, gesturile unui actor celebru.
Cicero în De oratore, I, 28
Va fi, aşadar, elocvent cel care va vorbi în For şi în procesele publice, astfel încât să convingă, sa încânte şi să impresioneze, căci a convinge este o necesitate, a încânta este o desfătare, a impresiona este o victorie.
2. CLASIFICAREA CLASICĂ A ORATORILOR. apud Sultana Craia, Introducereîn teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
a. După criteriul frecvenţei comunicării cu publicul, se pot distinge
următoarele categorii de oratori:
1. ORATORII PROFESIONIŞTI, a căror meserie/condiţie le impune curent exprimarea
în public (avocaţi, parlamentari, cadre didactice, clerici);* PREMIUL CAVETT
(cunoscut ca fiind echivalentul OSCARULUI pentru ORATORII PROFESIONISTI)
2. ORATORI CU EXERCIŢIU SPORADIC – persoanele care vorbesc în public numai ocazional, în legătură cu profesia lor sau în legătură cu alte subiecte (conferenţiari ocazionali, autori de discursuri funebre ocazionale, vorbitori la inaugurări legate de profesia lor);
3. ORATORI IMPROVIZAŢI – cetăţeni pe care unele evenimenteîi aducîn aceastăipostază, fără ca ei să aibă vreo experienţă. Un exemplu,în acest sens, a fostfenomenul „Piaţa Universităţii”,în Bucureşti,în primăvara anului 1990, care a oferitoricărui doritor posibilitatea de a vorbiîn public din balconul devenit celebru.
Jim Bagnola
Experienta si pasiunea lui Jim sunt concentrate atat in domeniul leadership-ului, cat si in domeniul managementului trupului si al mintii, cu accent asupra influentei modului de perceptie a sanatatii, fericirii, succesului si asupra capacitatii de a conduce. Jim a inspirat si a educat o lume intreaga – plecand din SUA, unde profeseaza de mai bine de 25 de ani si ajungand sa cuprinda cu activitatea sa sase continente.
Workshop-urile realizate de Jim au avut subiecte precum Leadership, Stress Management, Customer Service, Coaching Skills si Change Management – toate acestea in raport cu “Secretul relatiei dintre minte si trup”. El a starnit interesul auditoriului pentru realitatea propriei lor maretii. Obiectivul lui Jim este simplu: sa formeze profesionisti.
Jim este membru al “National Speakers Association” si a fost desemnat ”Certified Speaking Professional” devenind, astfel, unul dintre cei mai bine cotati oratori din America de Nord. Mai putin de 500 de oratori profesionisti din toata lumea au primit acest titlu.
In prezent este Senior Partner al firmei de consultanta “The Leadership Group” si membru al “Western Management Development Center “ din Denver. Face parte din Consiliul Consultantilor LEADERS Romania si, totodata, este membru al Consiliului de Administratori al “Olive Branch Foundation” in Ohio.
Pentru mai multe informatii te invitam sa accesezi website-ul oficial al lui Jim http://www.jimbagnola.com .
/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/*/Nido Qubein
Profesionist in vanzari - Editia a II-a
O cariera in vanzari poate fi calea spre o viata imbelsugata sau drumul spinos spre o viata de frustrari. Depinde de dumneavoastra! Rezultatul nu are nimic de-a face cu norocul. Dar tine in intregime de felul in care ganditi si va comportati ca agent de vanzari. In nici o alta profesie succesul nu este atat de strans legat de performanta. Unii oameni presupun ca a vinde e un talent innascut — il ai sau nu. Gresit! Pentru ca vanzarea, indiferent cat talent ati avea, nu este doar o arta de care trebuie sa dispuneti. Este si o disciplina care trebuie insusita. Cartea de fata va ofera tehnicile, abilitatile si cunostintele de care aveti nevoie pentru a va afirma. Informatiile incluse aici reprezinta fundamentul in domeniul vanzarilor. Ele au fost extrase de autor din experienta multor oameni de succes, fiind testate si confirmate de el insusi.
Urmati-le si… veti atinge maiestria in vanzari! Nido Qubein este presedintele unei corporatii internationale de consultanta in management, care are clienti de-a lungul si de-a latul Statelor Unite, precum si in multe alte tari. Este expert in conceptualizarea, crearea si furnizarea de sisteme comportamentale complet integrate — pentru angajati si pentru liderii acestora. Este partener in alte cateva companii si membru in consiliile multor universitati, corporatii si institutii comunitare.
A fost distins cu numeroase premii si titluri, printre care: gradul de doctor in drept, Medalia de Onoare a Congresului din Ellis Island, premiul Cavett (cunoscut ca fiind echivalentul Oscarului pentru oratorii profesionisti); de asemenea, a fost inclus in muzeul Hall of Fame pentru Marketing si Vanzari Internationale si a fost declarat Cetateanul Anului in High Point, Carolina de Nord (unde si locuieste). Sustine in fiecare an peste o suta de discursuri la conventii si conferinte, in seminarii si intalniri pe teme de vanzari si in cadrul sesiunilor de comunicari destinate persoanelor cu functii executive. A scris carti si a inregistrat programe audio si video de instruire, care au fost traduse in mai multe limbi.
La categoria Politicieni, topul din acest an nu s-a schimbat comparativ cu cel din anul
trecut. Însă de data aceasta, anume Vlad Filat a meritat locul de frunte după părerea celor 27%
de votanți, urmat de Dorin Chirtoacă (26%) și Marian Lupu (16%), cîștigătorul anului trecut.
Pe locul I se află și un alt politician, dar care și-a rezervat loc în categoria Persoane
publice. Este vorba de Vlad Plahotniuc, care la momentul creării sondajului avea doar statutul
de persoană publică. Politicianul a primit 25% de voturi, adică 99 din cele 389 exprimate.
Ludmila Climoc și Rodica Verbeniuc, reprezentante ale celor mai mari companii de
telecomunicații din Moldova au primit cîte 16% și, respectiv, 14% de voturi.
Nici artiștii nu au fost lipsiți de atenția Clubului Oratorilor. Din cele 522 de voturi
exprimate la categoria Artiști, 144 au fost acordate actorului Vitalie Rusu, deci 28%. Locul II și
III îl ocupă Natalia Barbu și respectiv, Gheorghe Urschi.
Criteriile de selecţie a candidaturilor pentru sondaj au constituit: dicţie, vocabular,
gesturi, mimică şi ţinută.
În 2009, de titlul Oratorul Anului s-au învrednicit Lorena Bogza, la categoria Femei şi
Marian Lupu, la categoria Bărbaţi. Iar Natei Albot și lui Dorin Chirtoacă, li s-au oferit și titlurile
de Membri de Onoare a Clubului Oratorilor din Moldova.
Decernarea premiilor Oratorul Anului 2010 va avea loc în cadrul unei ceremonii festive pe
19 decembrie curent în incinta Summit Events, str. Tighina 49/3.
Clubul Oratorilor a fost fondat în 2008 ca o platformă de dezvoltare a abilităților oratorice și activează în cadrul organizației de tineret PROPLUS specializată pe traininguri de dezvoltare
personală şi cluburi de interese.
Lucia Cobîleanu, preşedinte Clubul Oratorilor
b. După criteriul stilistic, aşadar după caracterul general al discursului,
oratorii au fost grupaţi în următoarele categorii:
1. oratori raţionali nemarcaţi vizibil emoţional, al căror discurs mizează pe logica argumentelor, pe organizarea riguroasă, pe simplitate, pe reducerea la esenţă şi controlul subiectivităţii, (de exemplu: Titu Maiorescu şi Petre Carp);*
*”rolul oratorului este de a concepe un discurs pe cale rationala, cu scopul
de a fi persuasiv. Constructia unui discurs deacest fel are nevoie atat de
„darul vorbirii” , cat si de „stiinta” si„truda” apud ARISTOTEL.
Oratori raţionali – aceştia sunt neemoţionali. Impresionează prin logică de fier. Poziţia
lor subiectivă nu iese la suprafaţă (nu sunt subiectivi). Asemenea tipi de oratori sunt
înţeleşi de oamenii ce au o cultură înaltă şi o logică bine structurată //
www.scribd.com/doc/37977819/Retorica
2. oratori emoţionalisunt vorbitorii care nu-şi pot cenzura temperamental şi care pun accentul pe efecte, mizând pe afectivitatea publicului. Acest fel de oratori au fost produsul romantismului, cultivând o anumită emfază, patosul, gestica largă, stilul metaforic, ornat cu figuri, uneori liric, alteori dramatic (sau melodramatic) şi declamator (B.P.Hasdeu, N. Iorga, Barbu Ştefănescu -Delavrancea);
Oratori emoţionali (sau romantici) – ei se caracterizează printr-un subiectivism pronunţat dar aceasta nu înseamnă că sunt lipsiţi de logică. Ei nu vor trata probleme ştiinţifice, fiindcă pun accente pe emoţii.// www.scribd.com/doc/37977819/Retorica
3. oratori de tip sintetic. În această categorie pot fi incluşi majoritatea vorbitorilor, care valorifică logica în argumentaţie, dar şi colorează discursul prin literaturizare. Ei nu merg până la teatralitate şi îşi controlează, efectele, dozându-le.
Oratori de tip sintetic – îmbină calităţile primului tip de orator cu calităţile oratorilor de
tipul doi. Ei sunt pentru un auditoriu neomogen.//
ww.scribd.com/doc/37977819/Retorica
PROFESIOGRAMA EVENTUALULUI ORATOR
A ieşi în public cu un discurs înseamnă a-ţi asuma responsabilitatea. Ce i se cere unui orator?
• Să posede o cultură vastă
• Un arsenal bogat de cunoştinţe în diferite domenii ale ştiinţei (mai ales în cele
umanitare)
• Să fie specialist în ramura sa (să fie plin de viaţă şi energie, să aibă o conduită
morală impecabilă), să posede aptitudini oratorice
Abilităţi care asigură măiestria oratorului
1. Abilităţi gnosiologice (cunoaştere) – abilitatea de extrage informaţia necesară
din diferite izvoare, Abilitatea de a expune materia cunoscută sub diferite aspecte
2. Abilităţi perceptive – de a sesiza cu ajutorul simţurilor, ceea ce se întâmplă cu
auditoriul (atenţia, spiritul de observaţie faţă de conduita proprie şi faţă de
auditoriu)3. Abilităţi social comunicative, abilitatea de a dirija contactul orator ascultător atât
pe parcursul monologului cât şi în cadrul discuţiilor care urmează, abilitatea de a
include ascultătorii în discuţie, abilitatea de a restabili atenţia, abilitatea de a stabili un anumit grad de intimitate,
4. Abilităţi expresive – abilitatea de a crea imagini vii folosind mijloace plastice şi expressive şi ce ţin de intonaţie (Abilităţile expresive îmbinate cu cele social comunicative, fac ca oratorul să aibă o influenţă mai mare asupra raţiunii şi asupra sentimentelor ascultătorilor.
5. Abilităţi social psihologice – capacitatea de aşi contura chipul în faţa
ascultătorilor (capacitatea de a se adapta la realitate a vorbitorului)
6. Abilităţi organizatorice – capacitatea de ai dirija cu cei care s-a stabilit un
contact; organizarea logică a mesajului (compoziţia, logica expunerii gândurilor,
argumente, legătura dintre ele)
7. Abilităţi oratorice propriu-zise – posedarea limbii: cultura vorbirii, tehnica
acestui proces (corectitudine, exactitate, să nu faci greşeli de gramatică, xactitate,
puritate, bogăţie de limbaj, expresivitate, caracter logic)//
www.scribd.com/doc/37977819/Retorica
1. Tipologia oratorilor judiciari.
Se evidenţiază în funcţie de PĂRŢILE ŞI ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL , după cum e prevăzut în Titlul III al CPP al RM, în special, PARTEA ACUZĂRII:
Articolul 51. Procurorul
(1) Procurorul este persoana cu funcţie de răspundere care, în limitele competenţei sale, exercită în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă, exercită şi alte atribuţii prevăzute de prezentul cod. Procurorul care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de acuzator de stat.
Articolul 58. Victima
(1) Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Articolul 59. Partea vătămată
(1) Parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate,
conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său.
Articolul 61. Partea civilă
(1) Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal dacă volumul prejudiciului este incontestabil.
Care au dreptul să pledeze în dezbateri judiciare … alin. (9) vezi capitolul I
PARTEA APĂRĂRII
Articolul 63. Bănuitul
(1) Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune pînă la punerea ei sub învinuire.
Articolul 65. Învinuitul, inculpatul
(1) Învinuitul este persoana fizică faţă de care s-a emis, în conformitate cu prevederile prezentului cod, o ordonanţă de punere sub învinuire.
(2) Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte inculpat. (3) Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte:
1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
Articolul 67. Apărătorul
(1) Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se examinează cu participarea lui
(2) În calitate de apărător în procesul penal pot participa: 1) avocatul;2) alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător; 3) un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de o persoană indicată la
pct.1 vezi capitolul II
şi ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL
Articolul 82. Asistentul procedural
(1) Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este angajat al organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere. (2) Asistentul procedural poate fi invitat să participe şi la reconstituirea faptei sau la efectuarea experimentului cînd prezenţa acestuia este necesară.
Articolul 83. Grefierul
(1) Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează declaraţiile părţilor şi ale martorilor.
Articolul 47. // CPC al RM //Grefierul.
(1) Grefierul, la însărcinarea judecătorului, îndeplineşte unele acte procedurale prin care contribuie la pregătirea şi dezbaterea pricinii în şedinţa de judecată, înştiinţează participanţii la proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa de judecată, clarifică motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, întocmeşte procesul-verbal al şedinţei, îndeplineşte indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări şi desfăşurări a acesteia.
(2) Nici judecătorul, nici participanţii la proces nu sînt în drept să exercite obligaţiile de grefier în
şedinţa de judecată. În caz de necesitate, instanţa poate înlocui din oficiu grefierul cu un alt grefier, pronunţînd o
încheiere nesusceptibilă de atac. Înlocuirea grefierului nu are ca efect reluarea procesului.
Articolul 85. Interpretul, traducătoruL
(1) Interpret, traducător este persoana care cunoaşte limbile necesare pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică, nu este interesată în cauza penală şi acceptă să participe în această calitate. Interpretul, traducătorul este desemnat în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de prezentul cod. Interpretul, traducătorul poate fi numit din rîndul persoanelor propuse de către participanţii la procesul penal. (2) Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul, reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sînt în drept să-şi asume obligaţii de interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.
Articolul 87. Specialistul
(1) Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanţei cu privire la chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în care activează specialistul.
Articolul 88. Expertul
(1) Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicînd cunoştinţele
speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora.
Articolul 90. Martorul
(1) Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.
2. Portretul grefierului în postura de orator
(2) Articolul 333. (2) La intrarea judecătorului sau completului de judecată în sala de şedinţă, grefierul anunţă: “Intră instanţa, rog s-o onoraţi” şi toţi cei prezenţi în sală se ridică în picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile.
Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată
(1) Judecarea cauzei se efectuează în condiţii care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.
(3) Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele: “Onorată instanţă” sau “Onorată judecată”, după care, stînd în picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la această regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.
(1) Persoanele prezente în sala de şedinţă, inclusiv participanţii la şedinţa de judecată, sînt obligaţi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în şedinţă.
Articolul 366. Începerea cercetării judecătoreşti
(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă începerea cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta.
(2) În cazul în care a fost prezentată referinţă la rechizitoriu, preşedintele şedinţei de judecată aduce la cunoştinţa celor prezenţi conţinutul acesteia.
(3) Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. În cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul îi face explicaţiile respective.
(4) După executarea acţiunilor menţionate în alin.(1)-(3), procurorul prezintă spre examinare probele acuzării. Articolul 367. Audierea inculpatului
(1) Dacă inculpatul acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru
care cauza a fost trimisă în judecată. Primii îi pot pune întrebări apărătorul şi participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea acuzării.
(2) Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de preşedintele şedinţei de judecată şi judecători în orice moment al audierii.
(3) Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.
(4) Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea cauzei se admite numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, cînd aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului. În acest caz, după întoarcerea inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în lipsa lui.
(5) Inculpatul poate fi audiat ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi el poate să facă declaraţii suplimentare oricînd, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.
(6) Preşedintele şedinţei de judecată respinge întrebările sugestive şi cele care nu se referă la cauză.
Articolul 370. Audierea martorilor
(1) Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au fost audiaţi. Primii sînt audiaţi martorii din partea acuzării.
(2) Audierea martorului se efectuează în condiţiile prevăzute în art.105-110, care se aplică în mod corespunzător. În caz de necesitate, martorul, la cerere sau în baza demersului procurorului, poate fi audiat în lipsa inculpatului, care este înlăturat din şedinţă, asigurîndu-i-se ultimului posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări prin intermediul apărătorului său persoanei audiate. [Art.370 al.(2) modificat prin LP264-XVI din 28.07.06, MO170-173/03.11.06 art.781]
(3) Părţile la proces sînt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi. Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări martorului în condiţiile prevăzute în art.367 alin.(2).
(4) Fiecare din părţi poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.
(5) Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala de şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea opiniilor părţilor la proces pe această chestiune.
(6) Martorul a cărui lipsă nu este justificată, în cazul în care partea insistă să fie audiat, poate fi supus aducerii silite.Secţiunea a 3-a
Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului
Articolul 377. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare
(1) După terminarea cercetării judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile judiciare.
(2) Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului cînd apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă inculpatul cere cuvîntul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor lor o stabileşte instanţa.
(3) În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere termen pentru pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă întrerupere, cu indicarea duratei ei.
Articolul 378. Conţinutul dezbaterilor judiciare
(1) În cuvîntările lor, participanţii la dezbateri nu au dreptul să se refere la probe noi care nu au fost examinate în cadrul cercetării judecătoreşti. în cazul în care trebuie prezentate probe noi, participanţii la dezbateri pot cere reluarea cercetării judecătoreşti, indicînd, totodată, care anume circumstanţe vor fi cercetate suplimentar şi în baza căror noi probe. Instanţa, ascultînd opiniile celorlalte părţi, adoptă o încheiere motivată privind admiterea sau respingerea cererii sau demersului respectiv.
(2) Instanţa nu poate limita durata dezbaterilor la un anumit timp, însă preşedintele şedinţei de judecată are dreptul să întrerupă cuvîntările participanţilor la dezbateri dacă aceştia, în susţinerile lor, depăşesc limitele cauzei ce se judecă.
(3) Între cuvîntări nu se admit întreruperi, însă, pentru motive întemeiate dezbaterile pot fi întrerupte, dar întreruperea nu poate depăşi 3 zile.
Articolul 379. Replica
După ce au luat cuvîntul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvînt în replică în legătură cu cele spuse în cuvîntările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparţine întotdeauna apărătorului sau inculpatului, după caz.
Articolul 380. Ultimul cuvînt al inculpatului
(1) După terminarea dezbaterilor judiciare, preşedintele şedinţei acordă ultimul cuvînt inculpatului.
(2) În timpul în care inculpatul are ultimul cuvînt, nu i se pot pune întrebări şi el nu poate fi întrerupt decît în cazul în care el se referă la alte împrejurări decît cele care se referă la cauză.
(3) Dacă inculpatul, în ultimul cuvînt, relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti pentru verificarea acestora.
Articolul 381. Concluzii scrise
(1) După închiderea dezbaterilor şi rostirea ultimului cuvînt, părţile pot să depună instanţei concluzii scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză.
(2) Concluziile propuse de părţi nu au caracter obligatoriu pentru instanţă. (3) Concluziile scrise se anexează la procesul-verbal.
3. Portretul JUDECĂTORULUI în postura de orator
Nevoia sau cerinţa de bază a sistemului juridic românesceste rezolvarea corectă ş i
imparţială a tuturor cazurilor particulare. Din acestă nevoie fundamentală a sistemului derivă
cele mai importante cerinţe ale funcţiei de magistrat (aspecte suplimentare fiind cerute de nivelul
de jurisdicţie, funcţii de conducereşi domeniul de specializare).
În lumina acestui raţionament, chiar constructul de „merit personal” - larg acceptat ca bază
a oricărei angajări sau promovări a magistraţilor - trebuie să se refere tot la competenţele care-i
permit (îi fac posibilă) rezolvarea corectă ş i imparţială a fiecărui caz.
Profilul funcţiei de magistrat: cerinţele de bază ale exercitării profesiunii de
magistrat în sistemul juridic românesc
În acord cu raţionamentul anterior, prezentăm principalele cerinţe ale exercitării profesiunii
de magistrat, derivate din nevoia fundamentală a sistemului juridic românesc: rezolvarea
corectă ş i imparţială a tuturor cazurilor particulare. Exercitarea funcţiei îi cere magistratului
următoarele:
1. Să fie în stare să gândescă independent în chestiuni juridice. Practicarea profesiunii de
judecător şi respectiv de procuror în condiţiile concrete ale sistemului juridic românesc arată că
manifestarea independentă ş i imparţială a persoanei aflată în aceste funcţii este condiţionată în
primul rând de acurateţea şi aplicabilitatea cunoştinţelor sale juridice care îi dausiguranţa în a se
baza pe ceea ce gândeşte individualşi îi permit judecăţi corecte din punct de vedere juridic. Să
reţinem aici că pentru a fi imparţială o soluţie trebuie să fie în primul rând corectă juridic.
2. Să recunoască factorii intrapersonali care îi pot împiedica judecata corectă (chiar în
condiţiile unor cunoştinţe temeinice). Persoana care ocupă aceste funcţii trebuie să fie
capabilă să recunoască, să conştientizeze, orice sursă internă, personală, care-i poate influenţa
judecata şi să se străduiască să-şi păstreze imparţialitatea. Propriile prejudecăţi (legate de rasă,
sex, religie, naţionalitate, dizabilităţi, vârstă, orientare sexuală, statut socioeconomic sau
organizational) predispoziţii, propensiuni favorabile sau nefavorabile anumitor probleme
juridice, vulnerabilităţi pentru anumite categorii de situaţii, etc. sunt factori interni care pot afecta
negativ judecata.
3. Să înţeleagă societatea românească, comunitatea în care trăieşte, să poată aprecia şi
accepta nevoia supremaţiei legii în societate, să se simtă angajat în restabilirea încrederii
cetăţenilor în justiţie.
4. Să manifeste integritate morală; să aibă capacitatea şi curajul înbunătăţirii mediului
social intraorganizaţional în care îşi desfăşoară activitatea profesională. Mediul intern al
instanţei poate fi caracterizat prin prejudecăţi împărtăşite, predispoziţii generalizateşi
vulnerabilităţi ignorate. Persoana care ocupă funcţia de judecător sau procuror trebuie să poată
recunoaşte prejudecăţile şi preferinţele împărtăşite, normele sociale interne care maschează
deficienţe organizaţionaleşi să aibă curajul de a vorbi despre ele în situaţii formale, înşedinţe
profesionale şi administrative, pentru a contribui la întărirea unui mediu organizaţional favorabil
1. Gândire independentă/ critică (manifestată în probleme profesionale, juridice; în
înţelegerea rolului de magistrat; în înţelegerea societăţii româneştişi în autocunoaştere).
La nivelul simţului comun a gândi independent, critic, înseamnă a gândi bine, a nu proceda
ilogic, iraţional. Gândirea critică se manifestă în capacitatea de a identifica concluzii inadecvate,
necorespunzătoare; de a identifica date care pot susţine o ipoteză; de a identifica informaţia nouă
necesară pentru a trage o concluzie; de a separa informaţia relevantă de cea irelevantă pentru
rezolvarea unui caz; capacitatea de a învăţaşi a înţelege informaţia într-un domeniu nefamiliar;
capacitatea de a face inferenţe pe informaţii separateşi a formula concluzii; capacitatea de a
recunoaşte modul în care noua informaţie poate schimba soluţia unei probleme; capacitatea de a
comunica eficientv.
Componentele gândirii critice sunt următoarele priceperi cognitive: interpretarea, analiza,
evaluarea, inferenţa, explicaţiaşi autoreglarea. Priceperile cognitive stau la baza judecăţii solide,
a cântăririi argumentelor pentru o decizie echilibrată.
Interpretarea înseamnă, la rândul ei, categorizare, înţelegerea semnificaţiei şi clarificarea
sensului. Exemple de interpretare: recunoaşterea unei probleme şi descrierea ei fără distorsiuni
subiective, identificarea scopului, temei sau perspectivei într-un anumit mesaj, distincţia între
ideea principală ş i ideile subordonate într-un discurs verbal, utilizarea categoriilor pentru a
organiza fapte, idei, etc.
Analiza include examinarea ideilor, precumşi detectareaşi analiza argumentelor. Exemple de
analiză: desprinderea ideii principale dintr-un discurs şi evidenţierea argumentelor cu care
aceasta este susţinută, identificarea unor asumpţii implicite; schiţarea relaţiilor dintre fraze sau
paragrafe, sau a relaţiilor acestor părţi cu scopul principal al textului.
Evaluarea înseamnă aprecierea credibilitătii afirmaţiilor sau altor reprezentări care explică sau
descriu percepţii, experienţe, situaţii, judecăţi, convingeri sau opinii; înseamnă, de asemenea,
aprecierea forţei logice a relaţiilor deductive între afirmaţii, descrieri sau alte forme de
reprezentare. Exemple: judecarea credibilităţii unui vorbitor, compararea punctelor tarişi
punctelor slabe ale interpretărilor alternative, aprecierea faptului dacă două afirmaţii se contrazic
una pe alta, judecarea dacă datele deţinute susţin concluzia la care s-a ajuns sau judecarea dacă
un argument dat este relevant sau aplicabil situaţiei în discuţie.
Inferenţa are ca elemente chestionarea datelor, formularea alternativelorşi extragerea
concluziilor. Exemple: identificarea implicaţiilor punctului de vedere susţinut de cineva;
identificareaşi asigurarea informaţiei necesare formulării unei sinteze din mai multe surse;
construirea unei semnificaţii pornind de la elementele prezente într-un studiu.
Explicaţia înseamnă a stabili rezultate, a justifica procedurişi a prezenta argumente. Exemple: a
apela la criterii stabilite pentru a arăta că o judecată este rezonabilă; a afirma rezultatele unei
investigaţiişi a descrie metodeleşi criteriile utilizate pentru a ajunge la ele; a folosi o schemă de
prezentare pentru a organiza rezultate.
Autoreglarea are ca elemente autoexaminareaşi autocorectarea. Exemple: a-ţi examina viziunea
într-o chestiune controversată, fiind receptiv la posibilele influenţe venite de la propriile
prejudecăţi sau interese personale; a-ţi monitoriza cât de bineţi se pare că înţelegi ceva; a separa
opiniileşi asumpţiile personale de cele conţinute de un text; a-ţi reconsidera interpretarea sau
judecata în lumina analizei faptelor unui caz; a reveni asupra unui răspuns în urma descoperirii
unor erori în munca anterioară; a-ţi schimba concluzia la care ai ajuns la un moment dat, pentru
că ai realizat că ai judecat greşit importanţa anumitor factori atunci când ai ajuns la decizia
anterioară.
2. Integritate/cosistenţă cognitiv-morală. Integritatea este cheia de boltă a unui sistem juridic.
Este calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui fel de influenţă
asupra procesului prin care el caută/admite probeşi deliberează, etc. A avea integritate înseamnă,
în primul rând a avea consistenţă, înseamnă a avea anumite principii morale şi a acţiona
consecvent în acord cu ele. Comportamentul verbal trebuie să exprime aceste valori, iar conduita
în orice situaţie trebuie să fie consistentă cu valorile declarate.Valorile unei persoane trebuie să
alcătuiască ele însele o structură coerentă în care unele sunt mai importante decât altele. Doar
astfel persoana poate apăra o anumită poziţie (opinie) mai degrabă decât alta. Integritatea unei
persoane nu poate fi percepută dacă aceasta se simte liberă să adopte orice poziţie i se pare
potrivită la un moment dat, indiferent de poziţia apărată într-o situaţie rezonabil similară.
Integritatea înseamnă aderenţă consecventă la standarde etice. Integritatea morală implică
nu doar a acţiona consistent cu orice sistem de convingeri personale, ci a acţiona consistent
doar cu un set de valori justificabile din perspectivă morală. Un astfel de sistem trebuie să fie
în primul rând raţional şi logic şi în al doilea rând trebuie să fie dedus printr-o reflecţie morală
proprie. De aceea, reflecţia morală este primul pas în identificarea conduitei integre a unei
persoane, a faptului că ea poate discerne între bineşi rău pentru a acţiona cu integritate. Reflecţia
morală îi permite persoanei să-şi păstreze integritatea chiar modificându-şi convingerile, dacă la
un moment dat constată că sunt moralmente inacceptabile. Pentru că integritatea este o
manifestare a reflecţiei, a raţionalităţii, oamenii iraţionali nu pot avea integritate.
Integritatea poate fi exercitată numai în cadrul legii: un magistrat trebuie să urmeze litera
legii chiar dacă personal nu este de acord cu ea. Integritatea magistratului se referă la faptul ca
imparţialitatea, corectitudinea, onestitatea să nu-i fie clintite de nici un fel de practici corupte.
Persoanele cu integritate morală trebuie să aibă un angajament veritabil să facă ceea ce cred că
este în litera legii în orice circumstanţă de aplicare a eişi să fie dornice să-şi supună la o serioasă
examinare convingerea lor în legătură cu acest lucru (cu ceea ce este litera legii).
3. Conştientizare socială ş i angajament. Este competenţa care-i permite magistratului
să analizeze, să evaluezeşi să se angajeze creativ în reconstruirea modelelor (schemelor) după
care se desfăşoară practicile sociale curente legate de exerciţiul profesiunii de magistrat în
sistemul juridic românesc. Conştientizarea socială implică: mobilizarea intenţionată a resurselor
de atenţieşi efort pentru înţelegerea rolului persoanelor în reactivarea selectivă a modelelor de
gândireşi acţiune anterior exersate în practicile profesionale; capacitatea individului de a face
judecăţi practice şi normative asupra traiectoriilor posibile ale acţiunilor ca răspuns la cerinţe,
dilemme şi ambiguităţi ale situaţiilor profesionaleşi sociale; în sfârşit, asumarea unui rol creativ
în inovarea modelelor de acţiuneşi susţinerea repetării lor suficiente în practica acţiunilor
curente. Disponibilităţile creative ale magistratului se realizează în găsirea răspunsurilor la
întrebarea cum pot fi provocate, reconsiderate şi reformulate modelele de acţiune practicate
curent, pentru a imbunătăţi calitatea actului de justiţie? Obiectul reflexivităţii magistratului
include comunitatea locală ş i societatea românească în ansamblu. Capacitatea de a înţelege
modelele de gândireşi acţiune manifestate în spaţiul public, de a face judecăţi asupra
alternativelor posibile ale acţiunilor importante pentru comunitate, chestionarea rutinelor face din
magistrat o persoană sensibilă la problemele societăţii căreia îi apără valorile.
4. Predispoziţie pentru muncă intensă ş i invăţare profesională continuă; autenticitate
(identificare cu valorile profesiunii de magistrat) şi motivare intrinsecă a activităţilor
profesionale. Fiecare din competentele incluse în profil este înţeleasă ca rezultat al învăţării, pe
fondul unor calităţi personale. Niciuna din competenţe nu se dezvoltă în afara unei atitudini
mentale de deschidere faţă de învăţarea noului, nefamiliarului,şi a disponibilităţii faţă de efort
intelectual susţinut. Uneori dificil de asimilat noul presupune activarea atenţieişi mobilizare
susţinută a efortului. Mobilizarea resurselor intelectuale este condiţionată de convingerea că
abilităţileşi cunoştinţele juridice nu sunt statice. Ele se îmbunătesc într-un proces conştient de
învăţare continuă sau se degradează prin învăţarea neintenţionată dintr-o experienţă nesupusă
reflecţiei. De aceeaşi atitudine reflexivă are nevoieşi forma de învăţare academică, pentru a fi
benefică activităţii profesionale. Un tânăr absolvent pe care orice cunoştinţe nefamiliare sau
dificile îl îndepărtează, care nu a trăit în facultate experienţa curiozităţii epistemice nu face
dovada capacităţii de înnoire continuă. Tânărul nu este prin definiţie o minte deschisă la nou,şi
nici garanţia pentru satisfacţia intrinsecă efortului intelectual orientat spre perfecţionare
profesională. Identificarea cu sarcina justiţiei, asumarea valorilor profesiunii de magistratşi
satisfacţia intrinsecă activităţilor profesionale sunt corelatele obişnuite ale învăţării continue.
5. Comunicare clară ş i logică, receptivitate faţă de orice informaţie care ar putea
îmbunătăţi mesajul; autocontol. Magistratul cu bună capacitate de comunicare se exprimă în
mod precis, clar şi inteligibil şi nu ignoră indicatorii nonverbali prin care îşi comunică mesajul.
Calitatea comunicării poate depinde de unele priceperi special învăţate, spre exemplu cele de
negociere, dar în esenţă, comunicarea exprimă calitatea celorlalte competenţe: gândirea critică,
integritatea, înţelegerea evoluţiei situaţiei sociale, toate îi influenţează tratarea imparţială a
parţilor, sinceritatea mesajului şi receptivitatea la orice informaţie relevantă pentru mesajul
transmis. Vizibile în calitatea comunicării sunt caracteristicile atitudiniale şi
temperamentale care definesc interacţiunea socială profosionistă, a magistratului de
pretutindeni, aşa-numitul „judicial temperament” vii. Acesta include bun simţ, compasiune,
hotărâre, fermitate, modestie deschidere, răbdare, calmşi politeţe, tact şi înţelegere.
Profesionalismul interacţiunii sociale a magistratului implică aşadar absenţa aroganţei,
nerăbdării, afectarii locvacitătii, irascibilitătii, arbitrarului şi tiraniei.
6. Conştiinciozitate, diligenţă, respect manifestate în efortul serios şi constant de
îndeplinire a îndatoririlor asumate sunt calităţile de fond ale dezvoltării priceperiler de
automanagement. Aceste calităţi presupun constanţă, perseverenţă şi concentrare. Alături de ele
atenţiaşi respectul arătat colegilor, încrederea în capacitatea lor de a contribui valoros la
realizarea sarcinii comune sunt baze ale dezvotării priceperilor de administrare a actului de
justiţieşi de muncă în echipă.
vezi:Radulescu, A, Concluzii la Seminarul Grupului de Investigaţie Apreciativă, din cadrul
grupului 3,″Profilul magistratuluişi formarea sa profesională″ al Consiliului Superior al
magistraturii, Bucureşti, 30 mai 2005
Portretul PROCURORULUI în postura de orator
Instituirea unui comportament ireproşabil care include un ansamblude principii morale şi de proceduri conform standardelor etice şi de conduitaurmează să conştientizeze responsabilităţile care îi revin procuroruluideterminate de interesele generale ale societăţii, de sarcina apărăriidrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, valori supreme într-osocietate democratică, conformarea în activitatea sa cu exigenţele deconduită şi etică şi promovarea imaginii, onoarei şi demnităţii Procuraturii însocietate.
Principiile debază ale deontologiei procurorului
2. Imaginea de bună reputaţie a organelor Procuraturii se creează în baza
următoarelor principii:
a) legalităţii;
b) umanismului;
c) echităţii;
d) transparenţei;
e) respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
f) respectării onoarei şi demnităţii;
g) onestităţii;
h) imparţialităţii;
i) controlului ierarhic.
4. Portretul avocatului în postura de orator
De fapt, măiestria avocatului se reduce la patru condiţii: cunoaşterea legii, stăpânirea logicii, a psihologiei şi a artei oratorice, în funcţie de care şi vor fi înaintate în cele ce urmează recomandări privind desfăşurarea audierii.Aspectul juridic:
1. Fiecare întrebare trebuie să urmărească un anumit scop. Avocatul trebuie să ştie cu certitudine pentru ce este citat, bunăoară, martorul şi ce poate fi probat prin declaraţiile lui.întrebările pot purta caracter diferit, de exemplu: să-şi amintească despre cele nedeclarate; să concretizeze anumite circumstanţe; să scoată în vileag contradicţiile cu alte probe etc.Totodată, trebuie să se ţină cont de faptul că:
- răspunsul trebuie să "lucreze" pentru interesul clientului său şi să nu depăşească obiectul probaţiunii;- dacă nu e clar ce răspuns va fi dat, este mai bine ca întrebarea să nu fie pusă;
- să nu se facă abuz de întrebări;
- întrebările nu trebuie să-l determine pe martor la răspunsuri false;
- nu trebuie puse întrebări asupra circumstanţelor evidente şi asupra celor care nu se referă la obiectul litigiului.
2. Întrebările trebuie să accentueze veridicitatea declaraţiilor martorului. Aici am putea aminti că:
a) martorul spune adevărul atunci când relatează ceea ce nu putea să inventeze;
b) dacă martorul confirmă un fapt, care prin sine însuşi nu are importanţă, necunoscând importanţa acestuia pentru cauză, atunci declaraţiile merită încredere;
c) caracterul nedeterminat al faptelor relatate de către martor nu constituie dovada inexactităţii declaraţiilor;
d) indicarea indirectă a faptei poate fi mai convingătoare decât confirmarea directă a acesteia.e) ceea ce nu este intenţionat nu poate fi fals;
f) careva lacune asupra indubitabilului, chiar şi asupra unei circumstanţe esenţiale, nu este o dovadă a relei credinţe;
g) coincidenţa între declaraţiile mai multor martori, mai ales dacă între ei sunt prietenii şi duşmanii inculpatului, creează veridicitatea deplină a faptului.
Reieşind din cele expuse, avocatul va formula propriile întrebări,
3. Nu pot fi adresate întrebări sugestive. Art. 109 alin. (2) C. proc. pen. RM interzice formularea unor asemenea întrebări. Deşi Codul de procedură civilă nu conţine o interdicţie directă asupra întrebărilor sugestive, ele totuşi nu se adresează, deoarece răspunsul la o întrebare sugestivă nu va genera încredere. De aceea, în orice proces, avocatul trebuie să evite asemenea întrebări, încercând a obţine răspunsurile necesare pe alte căi.
4. Întrebarea trebuie să se refere la fapte şi nu la clarificarea opiniei şi a atitudinii celui audiat faţă de acestea. Primo, astfel de întrebări nu se referă la obiectul probaţiunii; secundo, o întrebare bine formulată trebuie să conducă instanţa la o apreciere în coroborare a probelor, nu însă la o impunere a opiniei părţii sau a martorului.
Logica întrebărilor este determinată de obiectul probaţiunii şi se reduce la fundamentarea poziţiei în cauză.Întrebările trebuie să decurgă logic unele din altele. Logica audierii derivă din cunoaşterea cauzei, din poziţia procesuală şi obiectul probaţiunii. Caracterul logic al întrebărilor adresate permite audiatului reproducerea evenimentelor în legătură cu a căror cunoaştere a fost citat. Avocatul devine astfel un narator şi conduce partea sau martorul în acea direcţie care corespunde poziţiei sale.
Abilitatea de a identifica întrebările importante şi de a înlătura cele neesenţiale, inutile, focalizează atenţia instanţei la importanţa declaraţiilor martorului respectiv.Avocatul trebuie să posede aptitudinea de a determina persoana audiată la răspunsul aşteptat de către avocat. Spre exemplu, avocatul cunoaşte, cu certitudine, ce înseamnă a convieţui şi a duce în comun o gospodărie, însă, adresând martorului o asemenea întrebare ce vizează partea în proces, avocatul poate şi să nu obţină de la el confirmarea. De aceea, este mai raţional de a-i adresa mai multe întrebări, mai reduse după conţinut, din care instanţa să deducă evidentul, să se adeverească despre existenţa sau lipsa faptului convieţuirii şi ducerii în comun a unei gospodării.
În instanţă, psihologia activităţii avocatului este foarte importantă şi cuprinde două aspecte: psihologia audierii şi psihologia comportării avocatului.
Psihologia audierii
Avocatul trebuie să ţină cont de particularităţile psihologice ale celui audiat, în special determinate de vârstă, sex, ocupaţie, de mediul în care are loc audierea. Audierea "martorului propus", precum şi a martorului părţii adverse, nu poate fi efectuată decât în urma stabilirii contactului psihologic.
Măiestria avocatului poate favoriza luarea unei poziţii favorabile de către instanţă faţă de clientul său. Atenţia avocatului faţă de declaraţiile martorului vor determina aceeaşi atenţie şi din partea instanţei; dimpotrivă, dacă avocatul este indiferent faţă de anumite depoziţii, atunci de ce acestea ar trezi interesul cuiva?
Se consideră că în timpul audierii este necesar să existe o relaţie tripartită: martor - avocat - instanţă. In acest triunghi avocatul trebuie să exercite controlul asupra celui audiat, direcţionându-i răspunsurile prin intermediul întrebărilor adresate şi controlându-i comportamentul emoţional. Totodată, avocatul trebuie să urmărească dacă instanţa nu a pierdut interesul în persoana celui audiat.
Avocatul trebuie să fie sigur că răspunsurile persoanei au fost auzite de instanţă şi consemnate în procesul-verbal. Pentru a capta atenţia celor prezenţi la audiere asupra celor mai importante aspecte, avocatul le poate repeta ca pentru sine.
Audiatul nu trebuie să fie impus să repete răspunsul favorabil. Particularităţile psihologiei individuale pot determina persoana să mai adaoge sau să completeze ceva, fie să aibă dubii referitor la corectitudinea răspunsului, astfel prejudiciind poziţia aleasă.
Este inacceptabilă poziţia de confruntare cu cel audiat, încercarea de a demonstra că nu are dreptate, întrucât acest fapt îl va deduce însăşi instanţa din răspunsurile la întrebările avocatului, invocând neconcordanţa şi dubiile existente.
Dacă partea adversă nu doreşte să răspundă la întrebare, aceasta urmează a fi evitată, cu condiţia că vor fi formulate alte întrebări răspunsul la care va fi cel dorit.
Avocatul nu trebuie să-şi expună propriile concluzii vis-a-vis de declaraţiile părţii. Audierea trebuie efectuată în aşa fel încât aprecierea răspunsului să devină evidentă pentru instanţă. Avocatul îşi va expune concluziile doar la faza dezbaterilor judiciare.
Comportamentului avocatului nu este mai puţin important.
Avocatul trebuie să fie încrezut în sine. Nu e raţional să scoată în vileag laturile vulnerabile în răspunsurile clientului sau să arate că a rămas decepţionat de ele etc. încrederea îi va acorda posibilitatea de a menţine controlul asupra persoanei audiate.
Avocatul trebuie să fie respectuos şi tolerant. Aceste calităţi îi vor permite să creeze un climat psihologic favorabil. Sunt inadmisibile "atacurile" personale asupra părţii adverse. O observaţie incorectă, un ton necorespunzător sau un gest neglijent în privinţa persoanei care face declaraţii poate prejudicia activitatea ulterioară, determinând o dezapreciere atât din partea martorului, cât şi a instanţei. Cumpătarea nu-1 poate părăsi pe avocat, indiferent de comportamentul celui audiat. Respectul trebuie să se exprime şi faţă de probele cu care lucrează avocatul: citarea exactă a declaraţiilor, analiza lor obiectivă, trimiterile la filele dosarului etc. Nu trebuie uitat faptul că şi instanţa este un participant la audiere.
La audiere va fi ales tempoul potrivit. Nu este recomandabil de a grăbi procesul: întrebările şi răspunsurile trebuie să fie formulate clar, dar nu încetinit. Nu trebuie întrerupt cursul expunerii celui audiat, deoarece aceasta îl poate împiedica să-şi reamintească circumstanţele. Dacă sunt întrerupte răspunsurile nefavorabile, de aceasta va profita partea adversă. Dacă avocatul părţii adverse a ascultat cu atenţie expunerea, atunci va observa, cu certitudine, punctul vulnerabil al răspunsurilor.
Avocatul este, de asemenea, obiectul "atenţiei" din partea instanţei şi a părţii adverse.
Gesticulaţia, mimica, totul poate mărturisi despre încrederea sau dubiile acestuia, despre succese sau decepţionare.
ESTE NECESAR A REŢINE CĂ ÎN INSTANŢĂ TOTUL ESTE IMPORTANT: POZIŢIA, VORBIREA, VOCEA, MÂINILE, CORPUL. Nu sunt lipsite de importanţă chiar şi cele mai mici cunoştinţe în psihologia gesturilor; dacă nu le posedă, avocatul devine "o carte deschisă" pentru oponentul procesual.
Elocinţa avocatului ca element al audierii Arta oratorică este o armă a avocatului în timpul audierii. De obicei, un avocat începător formulează întrebări lungi, în care se pierde sensul şi esenţa, astfel încât uneori el însuşi uită ce a întrebat. O greşeală tipică este utilizarea în întrebări a unor formule complicate, de genul: "după ce aţi fost accidentat de un mijloc de pericol
sporit...".Doctrina şi practica ne oferă în acest sens unele sugestii, în special:
- întrebarea trebuie să se refere la un singur fapt şi nu la câteva. Aceasta va permite celui audiat să-şi concentreze atenţia, întrebând o dată despre mai multe fapte apare riscul de a nu obţine răspuns în privinţa nici uneia din ele.
- Întrebările trebuie să fie clare şi simple, atât din punctul de vedere al structurii, cât şi al limbajului. Urmează a fi evitate frazele strict juridice, întrebarea trebuie înţeleasă fără careva efort, căci, după cum spunea Aristotel, "cuvintele neclare nu-şi îndeplinesc misiunea ...".
- Întrebările trebuie să fie scurte. Se recomandă a împărţi o întrebare mare în mai multe mici, ceea ce ar permite menţinerea ritmului audierii şi controlul asupra celui audiat.
- Formulând întrebarea accentul necesită a fi pus pe cuvintele-cheie.
- Nu trebuie utilizate cuvintele provenite dintr-o limbă străină, pentru că, subliniindu-şi astfel inteligenţa, avocatul îl poate intimida pe cel audiat.
- Nu se recomandă a utiliza cuvintele incidente, care nu au esenţă contextuală (de exemplu: mulţumesc, clar etc.) sau a repeta ultimele cuvinte ale celui audiat. Dacă avocatul va repeta, fie şi o singură dată, ultimele cuvinte ale audiatului, prin aceasta va accentua atenţia asupra lor.
- La fel nu trebuie utilizate diminutivele (de exemplu, cuţitaş), pentru că provoacă o atitudine neserioasă a celui audiat faţă de avocat. Din aceleaşi considerente nu vor fi puse întrebări formulate într-un limbaj infantil unor persoane mature.
- Întrebarea trebuie să fie pătrunsă de arta oratorică a avocatului. Cât de scurtă ar fi întrebarea, în ea poate şi trebuie să se exprime inteligenţa avocatului (spre exemplu: prin utilizarea sinonimelor, evitarea calchierilor şi pleonasmelor etc.).
- Uneori o pauză după răspuns poate fi mai evocatoare decât orice ripostă sau cuvânt. Pauza făcută subliniază importanţa celor expuse, poate duce la discreditarea martorului, la evidenţierea contradicţiilor.
Recomandările enunţate, în ansamblu, trebuie să influenţeze benefic asupra poziţiei susţinute de parte, să o probeze şi să infirme justeţea argumentelor părţii adverse.// Revista „Clinica Juridică” nr.2, Chişinău, 2005.
5. Portretul MARTORULUI în postura de orator
6. Portretul ACUZATULUI în postura de orator
Prezenţa şi personalitatea oratorului
1. IntroducereInstitutul Carnegie a efectuat nişte teste de inteligenţă pentru o sută de oameni importanţi deafacere, rezultatele au arătat că personalitatea sau inteligenţa acesta este cea mai importantăprivind succesul în afaceri. Aceasta este valabil şi pentru predicatori, profesori şi alţi specialişti.În afară de pregătire personalitatea e cea mai importantă calitate pentru a ţine un discurs.
Ce implică personalitatea?Ea reprezintă o combinaţie dintre materie, spirit, inteligenţă (caracteristici, preferinţe, tendinţe,temperament, mod de gândire, energie). Personalitatea e determinată de mediu şi ereditate. Esteextrem de dificil de a o transforma. Dar noi putem să o facem să fie mai puternică, maiatrăgătoare. Să valorificăm la maximum ceea ce Dumnezeu ne-a dat
2.Posibilităţi de a influenţa personalitateaa)Dacă doreşti să fii eficient prin rostirea discursului, mergi întotdeauna odihnit în faţapublicului.
Un vorbitor obosit nu reuşeşte să atragă să fascineze. Este greşit să laşipregătirea discursului pentru ultimele momente astfel lucrând într-un ritm nebun oboseştifizic şi mintalb)Dacă ai de susţinut un discurs important, fiţi atenţi la mâncare. Mânca i puţin ca un sfânt.țMulţi sunt cei care mărturisesc că dacă au avut un dejun sau o cină copioasă le-a fost m-ai greu să se exprime ca de obicei.c)Dacă vrei să fii interesant fii interesat. Vitalitatea, vioiciunea, entuziasmul suntprincipalele calităţi principale oratorilor.d)Importanţa vestimentaţie. Un psiholog rector al unei universităţi a trimis un chestionar lamai multe persoane, întrebându-le: ce importanţă produc hainele. Aceştia au mărturisit căatunci când erau îmbrăcaţi bine, puşi la patru ace şi curaţi le dădea o senzaţie greu deexplicat că aveau încredere în ei înşişişi respectiv aveau o părere mai bună despre sine.În asemenea situaţii le era mai uşor să se gândească la succes, să-l obţină. Un vorbitordacă are pantalonii şifonaţi. În asemenea situaţii publicul de asemenea îşi pierde respectulde persoana respectivă atât timp cât ea nu se respectă suficient. Ascultătorii cred că şimintea lor (oratorilor) este la fel de dezordonată ca părul sau ca pantofii nelustruiţi origeanta de formă.
Încă înainte de a începe să vorbim suntem acceptaţi sau respinşi. Un prieten al unuibancher din New York mărturisea că motivul succesului său se datorează zâmbetului săuînvingător. La prima vederea pare o exagerare dar este adevărat. Zâmbetul cald,binevoitor cu care îi întâmpini pe cei prezenţi poate deveni o trăsătură definitorie şiaceasta câtigă încrederea oricui, asigură bunăvoinţă din partea ascultătorilor şi lor le faceșplăcere să te asculte. Prin aceasta tu arăţi că îţi place ceea ce faci, că îţi place că eşti
acolo. Şi bineînţeles faptul dat schimbă starea celor ce ascultă.Dacă oratorul se comportă sau vorbeşte cu răceală sau indiferenţă de parcă acolo îl aşteaptăceva neplăcut fiind nerăbdător să termine mai repede respectiv auditoriul simte imediat acestlucru şi reacţiile sunt contagioase. Dacă arătăm faţă de public, şi el demonstrează interes faţăde noi, dacă nu vom trataţi la fel. Să nu fim tăioşi, să nu fim îngâmfai, atitudinea noastrățtrebuie să trezească o reacţie favorabilă.
f)Să-ţi coagulezi publicul. Dacă intenionai să vorbiţi în faţa unui grup mic de oameni,țț
alegeţi o încăpere mică după posibilitate. Iar dacă nu şi cei care vă ascultă suntîmprăştiaţi prin sală, rugaţii să se mute în faţă, să stea aproape de vorbitor. Nimic nu leduce entuziasmul oratorului decât locurile goale şi scaunele neocupate. Este mult maiuşor să-ţi influenţezi ascultătorii când aceştia stau umăr lângă umăr.
g)Aerul trebuie să fie curat. Ascultătorii nu pot să rămână impresionaţi treji atât timp câtîncăperea este neaerisită, îmbâcsită. Rugaţi pe cineva sau pe voi înşivă să aerisiţi sala.Creierul şi alte organe nu poate funcţiona nu este irigat cu sânge oxigenat. Unii oratoriînainte de a-şi susţine discursurile vizitează încăperea (biserica) unde va vorbi,inspectând atmosfera, lumina, scaunele, ventilaţia.h)Să fie lumină în încăpere şi pe chipul vostru, este foarte greu să trezeşti entuziasm într-oîncăpere mică întunecoasă ca într-un termos. Lumea vrea să vă vadă. Lumina trebuie săcadă pe chipurile noastre atunci când vorbim. Înainte de a începe să vorbiţi alegeţi loculcare vă va ilumina cel mai bine, creând astfel un avantaj.i)Fără oaspeţi la tribună. Un exemplu: primul ministru al Canadei, ţinea un discurs foarteimportant, de faţă era şi un portar cu un băţ în mână care încerca să ventileze încăperea,mutându-se de la o fereastră la alta. Treptat s-a observat că publicul l-a ignorat pevorbitor concentrându-se asupra portarului, de parcă acesta ar fi făcut cine ştie ce minune.Publicul nu rezistă, este ispitit de a se uita după ceva care se mişcă. Aceasta distrageatenţia. Exemplu: cineva urmărise timp de o jumătate de oră cum vorbitorul se jucase cucoperta unei cărţi. Vorbitorul trebuie să aşeze publicul în aşa fel încât acestuia să nu-i fiedistrasă atenţia de cine mai intră pe uşă sau de cine a mai întârziat
j)Asiguraţi-vă că în sală e linişte şi că spiritele sunt pregătite pentru a asculta. Liniştea ecea care oferă posibilitate să te concentrezi, noi suntem vestitori ai păcii şi nu ne putemvesti mesajul în haos. Dumnezeu este un Domn al orânduielii, în mintea oratorului şiascultătorului nu poate fi ordine dacă nu domneşte liniştea şi buna înţelegere. Lipsaliniştii demonstrează respect faţă de cuvânt, faţă de vorbitor.k)Când vă ridicaţi în faţa publicului: nu vă grăbiţi să începeţi, trageţi aer adânc în piept,uitaţi-vă peste mulţime o clipă şi dacă cineva face zgomot sau forfotă, faceţi o pauză pânăse linişteşte toată lumea. Staţi drept nu cocoşaţi, de parcă aţi duce o povară „sprijiniţi-văgâtul de guler”. Aveţi grijă să nu băgaţi mâinile în buzunare atunci rostiţi o predică.l)Importanţa gesturilor : este o problemă mult controversată. Nu putem învăţa să gesticulămdupă anumite reguli. Gesturile trebuie să fie personale, nu repetaţi acelaşi gest de câtevaori. Faceţi doar gesturi fireşti, nu artificiale. Ele trebuie să fie spontane. Adică să decurgăde la sine. Unii fac prea multe gesturi. Exagerează şi aceasta oboseşte publicul.Predicatorul trebuie să se asemenea unui actor, dar totuşi să nu fie actori. Totuşi dacă vindin interior şi sunt naturale atunci sunt binevenite. E bine să efectuaţi gesturi din umăr şinu din cot
![Dezbatere oratorie si retorica [cds liceu]](https://static.documente.net/doc/80x56/5892ee001a28ab0e388b52be/dezbatere-oratorie-si-retorica-cds-liceu.jpg)
