1. Retorică şi argumentare în context comunicaţional

Lect. Univ. Dr. Raluca Soare

O perspectivă actuală asupra retoricii şi teoriei argumentării trebuie

dezvoltată cu necesitate în raport cu sfera comunicării în general şi cu

interacţiunile comunicative ce gravează spaţiul social, în special. Din acest punct

de vedere, studiul retoricii şi al argumentării este esenţial atât pentru înţelegerea

modului de producere a discursurilor adecvate situaţiilor de comunicare, cât şi

pentru receptarea critică a oricărui text (politic, publicitar, mediatic), prin aplicarea

unei grile corecte de decodare. Aşa cum arată S. Săvulescu, „retorica impregnează

ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al interacţiunii

umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiene sau mediatice, al

justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi

oratorice.”

Dacă intenţionalitatea şi finalitatea sunt două coordonate definitorii ale

comunicării, atunci, relevanţa mecanismelor retorice şi argumentative în cadrul

acestui proces, este de necontestat caci nu putem vorbi despre efectele

comunicării fără a avea în vedere intenţia locutorului de a crea prin comunicare

anumite efecte, precum şi reuşita în comunicare, care implică izomorfismul dintre

emiţător şi receptor. Prin urmare, intenţia de a-i convinge pe ceilalţi, de a

determina prin comunicare acceptarea, aprobarea şi consensul sau de a-i

împiedica să adopte un alt punct de vedere, ocupă un loc important în procesul

general de comunicare şi un loc central în comunicarea persuasivă. Dacă efectele

corespund sau nu intenţiei, depinde de o serie de factori printre care, calitatea

argumentelor folosite, prestigiul vorbitorului, contextul în care se produce

comunicarea, stilul folosit, structurarea ideilor, etc. Aşadar,

alegerea modalităţilor de comunicare nu este independentă de efectul pe

care locutorul îl urmăreşte, ci decurge dintr-o strategie comunicaţională ce implică

interdependenţa dintre finalitatea şi mijloacele comunicării.

1

Când un locutor propune interlocutorului său să-şi asume împreună soluţia opinabilă

la o problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric comunicativ.

„Comunicarea e autentică dacă, într-adevăr, utilizatorul are convingerea pe care o

propune, pozitivă ori negativă, şi inautentică dacă mimează această

convingere.”

Instrumentul comunicării retorice este argumentul care, în virtutea desfăşurării sale

conform unor principii şi reguli, permite examinarea faptelor şi datelor, aprecierea

valorilor şi judecarea ideilor şi conceptelor expuse. Opinia instaurată prin

argumentare poate fi considerată drept rezonabilă întrucât are flexibilitatea dată de

criteriul stabilirii consensului. O opinie expusă argumentativ trebuie astfel să

genereze o autoconvingere şi deci o asumare proprie a mesajului de către receptor.

Putem afirma astfel că, cele trei condiţii fundamentale ale actului retoric propriu-zis

sunt: să informeze, să dovedească, să obţină asumarea.

În concluzie, orice comunicare este o încercare de a influenţa. Comunicarea

urmăreşte într-adevăr să transmită un sens (al unei idei, situaţii, fenomen), fapt ce

nu se poate realiza fără influenţare. Dacă influenţarea este consubstanţială

comunicării, atunci, a comunica şi a influenţa formează una şi aceeaşi acţiune.

1.1. Comunicarea persuasivă

În lumea actuală, aspecte esenţiale ale existenţei individului depind de

comunicarea persuasivă. Aceasta joacă un rol important în comportamentul

interpersonal, intrapersonal şi al consumatorului. Chiar dacă nu transmitem mesaje

persuasive în mod frecvent, ne aflăm foarte des în situaţia de a fi convinşi de către

alţii, în calitate de receptori şi consumatori de mesaje persuasive.

Definiţiile persuasiunii se concentrează pe efectele, premisele şi mijloacele

acesteia. Wallace Fotheringham defineşte persuasiunea ca „acel complex de

efecte asupra receptorilor” provocat de mesajul agentului persuasiv. Printre

efectele constatate sunt amintite: schimbarea gândurilor şi acţiunilor, crearea

motivaţiei interne auditoriului, influenţarea alegerii, crearea sentimentului de

identificare.

2

Premisele persuasiunii sunt psihologice, raţionale şi culturale. Prima

categorie are în vedere procesele psihologice active în cazul majorităţii oamenilor:

nevoile, atitudinile şi consistenţa. A doua categorie se referă la structurile logice

sau raţionale comune receptorilor (silogismele, raţionamentul cauză-efect,

inductiv, deductiv, analogic). Cea de-a treia categorie vizează sistemul de valori,

convingeri şi modele comportamentale care stau la baza formării individului şi se

propagă prin intermediul limbajului, poveştilor, miturilor şi propriilor observaţii cu

privire la grupurile sociale cu care intrăm în contact.

Mijloacele persuasiunii constau în resursele limbajului utilizate conform

strategiilor comunicaţionale. Putem identifica trei dimensiuni lingvistice majore:

dimensiunea semantică, dimensiunea funcţională şi dimensiunea

tematică. Dimensiunea semantică explică nuanţele de sens pe care le

conotează cuvintele. Dacă pentru locutor este importantă alegerea cuvântului cel

mai adecvat contextului semantic, receptorul trebuie să se concentreze asupra

opţiunilor semantice, fără a pierde din vedere faptul că alegerea unui anumit

termen oferă indicii preţioase cu privire la intenţiile ascunse şi la credibilitatea unei

surse. Dimensiunea funcţională evidenţiază funcţiile sau misiunile cuvintelor,

foarte importante pentru dimensiunea persuasivă a limbajului (numirea,

modificarea, activarea). În afara funcţiilor şi a înţelesului semantic, unele cuvinte

includ o senzaţie, o structură şi o temă. Toţi termenii onomatopeici sunt exemple

evidente de limbaj cu o structură sau temă anume. Această dimensiune poate sa

fie evidenţiată şi prin figuri de stil precum asonanţa şi aliteraţia.

În contextul supralicitării şi concurenţei la nivelul comunicării, orice emiţător

trebuie să ţină seama de faptul că mesajul său va fi amestecat, asimilat altora şi

că, prin urmare, este indicat ca el să atragă atenţia şi să acroşeze, să producă un

stimul, adică un factor susceptibil de a declanşa o recţie din partea receptorului.

Astfel, pentru ca un mesaj să aibă impact, el trebuie să genereze interesul,

alegerea şi adeziunea, să determine reflecţia şi evaluarea, să declanşeze o acţiune

sau un comportament.

Putem, aşadar, să distingem trei niveluri de intervenţie: afectiv (nivelul

evaluării imaginii şi al sentimentelor), cognitiv (nivelul cunoştinţelor şi credinţelor)

şi conativ (nivelul intenţiei şi acţiunii).

3

În funcţie de rolul său, de a enunţa, a explica, a interpela, a seduce, a

conştientiza, etc., mesajul persuasiv va avea o funcţie diferită. Funcţia expresivă

pusă în legătură cu personalitatea şi calităţile

Roman Jakobson (în Essais de Iinguistique generale, 1963) stabileşte şase funcţii

ale limbajului, în care sunt angajate elementele comunicării (emiţătorul, mesajul,

contextul, codul, destinatarul):

1. funcţia emotivă sau expresivă centrată asupra emiţătorului, arată

atitudinea vorbitorului faţă de enunţ şi se poate exprima prin intermediul

interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin lungirea emfatică a sunetelor;

2. funcţia conativă se concentrează asupra receptorului, folosind strategia

lingvistică a contactării lui, bazată pe mărci ale vocativului şi imperativului;

3. funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), ce trimite la context, şi la

obiectul comunicării; ea are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic

şi extralingvistic (social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea

reală a mesajului,;

4. funcţia fatică orientată spre stabilirea şi menţinerea contactul cu

interlocutorul prin căi variate (ludicul, interogativul, suspansul, misterul,

şocantul). Poate miza şi pe întreruperea comunicării, verificând dacă receptorul

este atent şi canalul de comunicare funcţionează fără factori perturbatori;

5. funcţia metalingvistică, cu rolul de a clarifica, explica, defini sau demonstra

codul utilizat de comunicator, modul în care funcţionează nivelurile limbii

(morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.), favorizând şi facilitând

comunicarea;

6. funcţia poetică, ce presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine,

prin transformarea materiei în manieră, odată cu redarea metaforică a

semnificatului şi prin exploatarea valenţelor expresive ale limbajului cu ajutorul

figurilor de stil.

Este necesar să abordăm caracterul pregnant al persuasiunii, fiind conştienţi

că, în esenţă, aceasta este un act simbolic atât pentru cel care o practică, cât şi

pentru cel care îi suportă consecinţele. Actul persuasiv nu presupune pentru

nimeni obligativitatea de a acţiona într-un anume fel, ci, mai degrabă, oferă

argumente logice, emoţionale şi culturale în sprijinul eventualei asumări a acţiunii

4

respective. Motivele întemeiate de a acţiona trebuie să-i parvină receptorului

printr-un mediu adecvat, indiferent dacă este vorba de o comunicare

interpersonală sau de una publică.

1.2. Situaţia retorică

Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează

comunicarea retorică poate fi numit situaţie retorică. Discursul retoric nu

reprezintă o abstarcţiune, ci un fenomen aflat într-o relaţie strânsă cu contextul în

care se produce. El poate fi privit ca un eveniment comunictiv care irumpe într-o

anumită realitate ale cărei coordonate pot fi sesizate şi măsurate, constituind

totodată, reguli care guvernează realitatea respectivă.

Conform modelului relaţional-sistemic, „un fenomen rămâne de neînţeles

câtă vreme câmpul de observaţie nu este suficient de larg ca să cuprindă şi

contextul în care se produce el. Neputând să perceapă complexitatea relaţiilor

dintre un fapt şi un cadru în care acesta se inserează, dintre un organism şi mediul

său, cel care observă ceva «misterios» ajunge să atribuie obiectului pe care îl

studiază proprietăţi pe care acesta poate că nu le are...” Prin urmare, înţelesul unui

mesaj şi chiar intenţia comunicatorului ies imediat la suprafaţă, transpar se

clarifică imdiat ce plasăm mesajul în contextul său de comunicare, aşa cum,

schimbarea contextului poate determină de cele mai multe ori schimbarea sensului

mesajului.

Conceptul de situaţie retorică trimite direct către termenul grecesc kairos, cu

corespondentul său latin decorum, sensul iniţial al acestor termeni referindu-se la

ceea ce produce sau inspiră comunicarea, (o ceremonie, un conflict, o declaraţie

de dragoste, etc.) precum şi la intenţia specifică a comunicatorului, care poate sa

fie, în general, blamarea sau lauda. Pe lângă adaptarea discursului la context, care

impune implicit subiectul său tema comunicării, tot sensul iniţial se referă şi la

adaptarea discursului la audienţă, într-un cadru spaţial şi temporal dat.

Din perspectiva pragmaticii, situaţia comunicaţională numită context

comunicativ, trimite la ansamblul factorilor care influenţează semnificaţia

5

mesajelor, dincolo de structura lingvistică a acestora. Astfel, elementele pe care le

presupune contextul comunicativ au o natură socio-psiho-lingvistică. Elementele

sociologice trimit la contextul situaţional ce include identitatea, rolul şi statutul

social al interlocutorului precum şi date referitoare la caracteristicile spaţiale sau

temporale ale situaţiei de comunicare. Elementele psihologice cuprind fondul de

presupoziţii comune (ceea ce indivizii ştiu sau consideră). Elementele lingvistice se

referă la locul unde se inserează enunţul în cadrul sistemului discursiv din care

face parte. Trebuie admis faptul că percepţia comună asupra realităţii istorice, cât

şi realizarea cunoaşterii şi reflecţia socială sunt elemente care acţionează

împreună pentru determinarea conceptelor istorice. Dacă se pot pune în evidenţă

numeroase discordanţe conceptuale care sunt în mod direct determinate de cursul

istoriei, în acelaşi timp există şi un număr mare de concepte care rămân

neschimbate. Mulţi termeni glisează, în funcţie de percepţia istorică, de pe scara

dezirabilului pe cea a indezirabilului şi invers. De asemenea, se remarcă lipsa unui

consens asupra sensului multor termeni folosiţi în limbajul politic, dar şi în limbajul

comun: liberalism, resursă, putere, democraţie, dezvoltare, toleranţă, tradiţie, nou,

progres, autoritate, clasă, revoluţie, etc. Uneori, sensul unui termen nu poate fi cu

claritate înţeles deoarece fenomenul pe care îl desemnează este prea recent sau

nu există destule informaţii asupra lui. Diferenţele de perspectivă pot determina

apariţia a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi entitate extralingvistică.

Aşa cum accentuează şi D. Maingueneau, discursul trebuie înţeles ca

articulare a textului şi a contextului. „În consecinţă, discursul nu poate fi definit

nici ca reprezentare a obiectului, nici ca organizare textuală, nici ca situaţie

comunicaţională, ci ca punere în relaţie a acestor aspecte, prin enunţare.” Astfel,

conform distincţiei, practicate de E. Benveniste între sistemul de enunţare istoric

şi sistemul de enunţare discursiv, discursul reprezintă un tip de text cu caracter

deictic, aflat într-o relaţie implicită cu situaţia de enunţare. Discursul delimitează şi

configurează planul realului, iar conţinutul şi expresia nu sunt şi nu pot fi

independente de contextul discursiv la care îşi raportează permanent întemeierea

şi existenţa. Mai mult, termenul prin care Maingueneau denumeşte contextul

discursiv este acela de scenografie, alăturând dimensiunii teatrale imprimate de

scenă, dimensiunea grafie, aceea a „înscrierii legitime în scenă”, întrucât

6

scenografia este „sursa de autoritate a discursului”. Semnificaţia pe care

Maingueneau o atribuie termenului, nu este aceea de cadru a priori dat, din care

emerge discursul, sufixul grafie trebuind înţeles în sens dialectic – ca „proces” şi

„cadru” Înţeleasă astfel, noţiunea de scenografie pune în lumină toate inflexiunile

şi prefacerile la care poate fi supus un discurs, până când dezvoltă o situaţie de

schimb parţial, de corespondenţă dinamică într-un alt plan, consecinţa limită fiind

transpunerea şi modificarea raportului de poziţii. Discursul devine manifest şi se

legitimează printr-o situaţie care nu reprezintă un cadru prestabilit şi fix, ci care

trasează, mai degrabă, o buclă paradoxală : prin lumea pe care o instituie,

discursul trebuie să justifice cadrul pe care îl deschide; cu alte cuvinte, el prezintă

o lume care nu este altceva decât însuşi cadrul pe care-l expune. Astfel,

scenografia se poate defini numai prin două axe simetrice şi corespondente: axa

spaţiului (topografia) şi axa timpului (cronografia).

1.3. Actorii argumentării. Adaptarea la audienţă

Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a

dezbaterilor, a înlănţuirii replicilor, prin care, o parte urmăreşte să obţină acordul

celeilalte. În lingvistică cele două părţi implicate în situaţia argumentativă sunt

desemnate diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul interacţiunii

comunicative. Din perspectivă lingvistică, enunţurile sunt produse de un locutor

pentru un interlocutor; în actele de vorbire, termenii utilizaţi sunt emiţător şi

destinatar; din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este

oratorul care se adresează publicului (auditoriului). Situaţia dialogală retorică

implică, aşadar, existenţa contextului (o situaţie de comunicare caracterizată de

reguli, cel puţin informale), a actorilor comunicării şi a unui dezacord

(problema în chestiune). Deducem de aici faptul că interacţiunea comunicaţională

pe care o presupune situaţia argumentativă este motivată printr-un posibil

dezacord între două părţi. Dacă argumentarea reprezintă o confruntare, o

polemică, atunci putem vorbi despre „adversarii” unui duel argumentativ –

oponent şi preopinent şi despre un discurs şi un contradiscurs, orienate asupra

aceleiaşi probleme. Prin urmare, argumentarea este specifică oricărui discurs

7

produs într-un context de dezbatere orientat asupra unei întrebări sau probleme.

Este important de subliniat că prin argumentare, dezacordul este anticipat sau

intuit de către emiţător, putând fi astfel prevenit şi eliminat. Orice argumentare are

la bază şi o serie de premise care pot reprezenta baza unui minimal acord:

premisele legate de sfera realului (fapte, adevăruri, prezumţii) şi premise legate de

sfera dezirabilului (valori, ierarhii, toposuri).

Adaptarea la audienţă presupune în mod deosebit, încercarea apropierii de

interlocutor, până la identificarea cu interesele acestuia, obţinerea încrederii

interlocutorului, prin evidenţierea bunelor intenţii şi a onestitătii emiţătorului,

precum şi manifestarea respectului faţă de principiile şi opiniile destinatarului

argumentării. Aceasta se realizează printr-o serie de argumente ale încadrării

dintre care amintim apelul la presupoziţii comune, recadrajul şi recursul la

autoritate.

1. Apelul la presupoziţii comune constă în activarea uneia sau mai multor

valori sau principii ale audienţei, ca factor primar de acord între orator şi public.

Oratorul afişează certitudinea împărtăşirii aceloraşi valori cu publicul, stabilind

astfel o necesară complicitate. Această intenţie este adesea detectabilă prin

identificarea unor expresii lingvistice precum: „ştiţi ca şi mine că....”, „sunteţi de

accord că...”, „ cu toţii ştim că...”.

2. Recadrajul sau reîncadrarea realului constă în modificarea situaţiei

argumentative pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită.

Recadrajul se realizează în principal prin redefinirea unor concepte uzitate de

orator, pentru a creiona o realitate similară celei percepute de public. Formulele

folosite de obicei sunt: „folosesc cuvântul X în sensul..”, „prin conceptual X

înţeleg...”.

3. Recursul la autoritate este folosit pentru a evoca experienţa personală a

oratorului ( „vă spun asta din experienţă...”, „credeţi-mă pentru că am trăit

asta...”), când se recurge la mărturia directă a unei terţe persoane ( „aveţi

încredere în el, cunoaşte bine această problemă”) sau la strategii de politeţe ( „nu

am experienţa dumneavoastră, dar credeţi-mă că....”).

Contextul comunicaţional argumentativ poate determina recurgerea la forme

directe sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative şi la acţiuni

8

redresive implicite sau explicite. Aprecierea măsurii în care comunicarea

argumentativă afectează interlocutorul se realizează în funcţie de trei variabile

extralingvistice:

1. Distanţa socială – depinde de relaţia stabilită între actorii

comunicării, determinată de poziţiile şi atributele sociale stabile, de

frecvenţa schimburilor verbale, de domeniile tematice abordate,

etc.; în general, această variabilă impune o relaţie simetrică între

actorii comunicării.

2. Puterea – exprimă direcţia exercitării controlului comunicării; în

comunicarea argumentativă se stabileşte o relaţie asimetrică,

controlul comunicării desfăşurându-se dinspre emiţător spre

receptor.

3. Gradul de interferenţă – se stabileşte în raport cu dorinţa de

autonomie faţă de colocutor sau de aprobare a acestuia.

Rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra unei forme de

comportament strategic, în raport cu intenţiile de comunicare şi cu imperativul

adaptării la audienţă.

Conform Dicţionarului general de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii strategia

comunicativă reprezintă „o formă de comportament comunicativ, bazată pe

manipularea structurilor interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a

acestora, în vederea atingerii obiectivelor urmărite.” Din perspectiva efectului unei

intenţii de comunicare, comportamentul strategic este în mod necesar legat de

acţiunea principiului politeţii. Aplicarea principiului politeţii în comunicare

determină alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică, în funcţie de

datele concrete ale situaţiei de comunicare. Teoria politeţii, dezvoltată în cadrul

pragmaticii de Brown şi Levinson (1987), se bazează pe conceptul de face, care

desemnează imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor

atribute sociale acceptate de alţii. Principul politeţii are un număr de 6 maxime

centrate asupra emiţătorului şi receptorului, formulate de Geoffrey Leech: maxima

tactului, urmăreşte diminuarea expresiei neajunsurilor unei acţiuni din

perspectiva receptorului;

9

maxima generoztăţii urmăreşte impersonalizarea emiţătorului (prin

formulări impersonale);

maxima modestiei constă în minimalizarea gesturilor proprii de

generozitate ale emiţătorului;

maxima aprobării se manifestă prin reducerea de către emiţător a opiniilor

pe care receptorul le dezaprobă şi prin accentuarea opiniilor pe care receptorul le

aprobă; dacă prima parte a maximei urmăreşte înlăturarea conflictului, cea de-a

doua parte caută să creeze receptorului sentimentul de confort şi solidaritate;

maxima acordului vizează minimalizarea formulărilor ce exprimă

dezacordul şi maximizarea celor ce exprimă acordul; această maximă relevă faptul

că orice comunicator este mai degrabă predispus să exprime acordul cu celălalt

decât dezacordul;

maxima simpatiei se bazează pe stimularea sentimentelor pozitive şi

crearea empatiei, prin răspunsuri directe la nevoile afective şi de recunoaştere ale

receptorului.

În timp ce maximele 1 şi 3 sunt centrate asupra receptorului, maximele 2 şi

4 se răsfrâng asupra emiţătorului, iar maximele 5 şi 6 acţionează simetric atât

asupra emiţătorului cât şi asupra receptorului.

În mod evident, retorica are un caracter situaţional sau contextual. Relaţia

semnificaţie-context reprezintă o condiţie generală a comunicării umane, dar nu

este sinonimă cu situaţia retorică, căci, mai mult decât a fi parte a unui context

care implică interacţiunea dintre retor, audienţă, subiect şi scopul comunicării, în

ultimă instanţă, discursul retoric produce o acţiune şi aduce schimbarea unei stări

de fapt. Altfel spus, retorica reprezintă o acţiune asupra realităţii, prin producerea

unui discurs care angajază gândirea şi acţiunea audienţei în actul schimbării. În

acest sens putem afirma că retorica are un caracter persuasiv.

2. Retorica clasică – excurs istorico-noţional

10

Actualitatea retoricii nu cere numai un act constatativ ci şi o privire diacronică

asupra momentelor relevante ale istoriei sale.

2.1. Scurt istoric al retoricii

Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al VI-lea î. Ch., în

Sicilia. Empedocle din Agrigent, Corax şi discipolul său Tisias se pare că sunt cei

dintâi care au sistematizat şi difuzat învăţătura şi practica retorică, elabornd un

manual (Technè rhétorikè), ce conţinea precepte referitoare la modul în care

trebuiau pledate cauzele în faţa juriilor populare. Cu Gorgias, cel mai important

orator sicilian, tehnicile de folosire a limbajului îşi afirmă incontestabila importanţă.

Retorica va deveni apoi un domeniu privilegiat de sofişti, care excelau în arta

comunicării publice. Pentru sofişti, se poate ajunge la orice cunoaştere probabilă

(singura la care putem avea acces), prin confruntarea a două teze opuse şi prin

analizarea argumentelor care le susţin. Tehnica explorării adevărului prin

argumente opuse va fi perfecţionată de Protagoras, în concepţia căruia, rolul limbii

este de a persuada, în sensul determinării unei adeziuni emoţionale din partea

auditoriului, şi mai puţin în acela de a determina, în mod obiectiv, impunerea celui

mai puternic argument. Mai mult, sofiştii înţelegeau prin kairos, ansamblul

elementelor care descriu contextul în care are loc persuasiunea şi care

influenţează alegerea anumitor tehnici retorice. Platon va condamna dispreţul

sofiştilor la adresa adevărului. El consideră că trebuie să distingem între retorica

adevărată şi falsa retorică. Retorica sofiştilor, întemeiată pe kairos, urmăreşte să

obţină un adevăr probabil şi să înşele auditoriul; aceasta este falsa retorică,

declamată de Platon în Gorgias. Retorica cea adevărată, aşa cum rezultă din

Phaidros, este aceea formă de dialog prin care adevărul preexitent în fiinţa umană,

este adus la suprafaţă, prin meşteşugul filosofolui. Aristotel va reconsidera retorica

în calitatea ei de metodă de persusiune, potrivită în orice ocazie, depăşind

problema bunelor sau relelor uzanţe. El afirmă importanţa recurgerii la emoţie,

produsă de discursul însuşi şi nu prin artificii, dar accentuează rolul argumentării,

plasând retorica, împreună cu dialectica, într-un strâns raport cu ştiinţa. Pentru

11

Aristotel, „tehnica retorică poate fi aplicată oricărui subiect care poate fi supus

discuţiei şi deliberării, trimiţând către acele aspecte ale subiectului, care permit

prezentarea verbală şi ajută la înţelegerea şi acceptarea subiectului de către

auditoriu. (....) Retorica abordează subiectul sub aspect comunicaţional, sau altfel

spus, cu intenţia de a-l prezenta într-o manieră accesibilă judecăţii raţionale a

auditoriului.”

În Roma antică, aşa cum observă James D. Williams interesul pentru

teoretizarea retoricii va fi uzurpat de practica retorică, şi anume de oratorie, privită

ca mijloc de producere a schimbărilor sociale şi politice, pentru ca terptat, printr-o

accentuată preocupare pentru limbă şi stil, graniţele dintre retorică şi literatură să

se estompeze tot mai mult. Sistemul retoric va fi însă îmbogaţit prin aportul lui

Marcus Tullius Cicero, unul dintre cei mai mari oratori romani, pentru care retorica

înseamnă o formă (oratio), un subiect (quaestio) şi o energie (vis oratoris); el

acordă totodată o mare importanţă pregătirii intelectuale şi profilului moral al

orataorului, al cărui principal rol este îndrumarea auditoriului spre acţiunea

corectă, alături de educarea acestuia şi de transmiterea principiilor morale, nu în

mod teoretic ci prin exemplul oferit de retor.

În Evul Mediu retorica va căpăta statutul de disciplină scolastică, alaturi de

formalizată şi artificializată. Gramatica, dialectica şi retorica vor compune trivium-

ul care va sta la baza educaţiei şi culturii secolelor V-VIII. Discursul va lua forma

predicii sau omiliei. În De doctrina christiana Sfântul Augustin a încercat definirea

rolului retoricii în contextul cerştinismului şi al disputelor legate de adevărul

revelat ce nu are nevoie de artificiile elocinţei. Pentru Augustin, abordarea

scripturilor presupune atât cunoaşterea modalităţii de descoperire a substanţei

conţinutului, a ceea ce trebuie înţeles (modus inveniendi), cât şi cunoaşterea

modalităţii de transmitere a acestui înţeles, celorlalţi (modus proferendi). Dacă

elocinţa fără înţelepciune nu ajută la nimic, elocinţa ce însoţeşte înţelepciunea

poate ajuta la o mai bună transmitere şi înţelegere a adevărului. Elocinţa consistă

în capacitatea predicatorului ca prin discursul său să intruiască (docere), să

farmece (delectare) şi să convingă (movere), iar printre ornamentele retorice

necesare unei predici se numără: aluzia, umorul, unificarea într-un enunţ a ideilor

principale desfăşurate în discurs, amplificarea (prin definirea unui termen, oferirea

12

exemplelor, îndemnarea auditoriului la meditaţie asupra unei idei, etc.),

corespondenţa dintre părţile discursului, tranziţia de la o parte la alta a discursului,

cântărirea importanţei temei, modularea vocii, gestica adaptată. Mai mult,

Augustin consideră că stapânirea mijloacelor de expresie de către predicator,

contribuie la o bună înţelegere a conţinutului. În fond, nu retorica este blamată, ci

excesele sale, sau vanităţile sofistice. Deşi Evul Mediu face o clară distincţie între

sapientia saeculi şi sapientia spiritualis, cele două forme de înţelepciune se

potenţează reciproc, la fel cum şi retorica oferă forţă de pătrundere adevărului

revelat.

Renaşterea aduce cu sine o glorificare a spiritului clasic şi a elocinţei

intelectualizate. Domină interesul pentru limbă care stă la baza construcţiei

realităţii sociale. Scopul educaţiei retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea

abilităţilor de a decsoperi subiecte şi de a le transpune în formulări adecvate. Se

urmărea astfel elaborarea unui ansamblu de subiecte şi de modalităţi în care

acestea puteau fi enunţate, astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de

materialul necesar pentru orice situaţie comunicativă. La îmbogăţirea teoriei îşi

aduc contribuţia Leonard Cox (The Art or Craft of Rhethoryke) şi Thomas Wilson

(The Art of Rhethoryke). Clasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat

prin imitarea modelelor greco-romane şi a promovat ordinea, claritatea, echilibrul,

obţinute prin respectarea regulilor care guvernează diversele genuri. Retorica

secolului XVIII-lea este marcată de discursurile revoluţionare ale lui Danton şi

Robespierre – Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra pedepsei cu moartea

sau Discurs asupra Fiinţei supreme.

Substanţa teoretică a retoricii secolului al XIX-lea se fondează pe asumţiile

clasice şi pe premisele epistemologice şi beletristice popularizate la sfârşitul

secolului al XVIII-lea în Anglia, ca New Rhetoric. Secolul al XIX-lea este cel care va

consemna declinul retoricii clasice. Reculul retoricii va fi accentuat de programele

romantice care merg în direcţia simplităţii, conciziei şi naturaleţei, respingând

modelul normativ-prescriptiv al disciplinei.

Renaşterea retoricii în secolul al XX-lea are la bază revalorizarea limbii şi a

persuasiunii, într-o lume profund mediatizată. Cu mişcarea filosofică linguistic turn,

semnificaţiile simbolice dobândesc o valoare proprie „relaţiile dintre limbaj şi lume

13

sau dintre propoziţie şi stările de fapt (pre-)iau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi

obiect.” Retorica va beneficia de teoriile dezvoltate de lingvistică, prin lucrările lui

R. Jakobson, semiotică, prin F. De Saussure şi Ch. Sanders Peirce, stilistică şi teoria

argumentării. Şcoala franceză reprezentată de T. Todorov, R. Barthes, G. Genette,

sau de Grupul μ repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a recurge

la constrângeri normative. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei

argumentării şi a filosofiei acţiunii sociale, accentuează prin Chaim Perelman şi

Lucie Olbrechts-Tyteca, importanţa unei a teorii a activităţilor umane, a agenţilor

individuali sau colectivi, a scopurilor şi programelor (vezi discursurile deliberative),

a evaluării conduitelor efective din punctul de vedere al sistemelor de norme în

vigoare(vezi discursurile judiciare) precum şi a teoriilor judecăţilor de valoare (vezi

discursurile epidictice, elgiul, blamul, justificarea, scuza).

Mişcarea neoretorica este impresionantă ca amploare. Ea poate fi

urmărită în logică, teoria cunoaşterii, filozofia dreptului, lingvistica generală

sau în stilistică şi în critica literară. Mai mult, corpusuri de norme empirice,

cum sînt cele referitoare la reclama comercială sau la propaganda politică şi

religioasă, tind să devină ştiinţe în cel mai riguros sens al termenului datorită

revalorificării şi dezvoltării unora dintre cuceririle vechii retorici.

2.2. Retorica – aria semantică a termenului

De-a lungul celor două milenii şi jumătate care s-au scurs de la

constituirea retoricii, s-au propus sute de definiţii. Ele se pot grupa însă în trei

tipuri, reductibile fiecare la cîte o formulă mai pregnantă, care a circulat mai

mult şi care reflectă una dintre cele trei mari faze ale istoriei acestei

discipline.

Prima definiţie este aceea de creatoare a persuasiunii, care a circulat

mult în Antichitate. Platon, Isocrate, Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston,

Apollodor si Cicero, au notat, cu mici diferenţe, faptul că nucleul noţiunii de

retorică, îl constituie persuasiunea, în toate domeniile de activitate, dar în

special în cel politic şi judiciar.

14

Al doilea tip de definiţe marchează o deplasare vizibilă a interesului spre

comunicarea propriu-zisă şi mai ales spre mijloacele prin care se realizează

aceasta. Persuasiunea apare rar ca notă a definiţiei, si nici obiectul ei nu este

amintit prea des. Cea mai pregnantă formulă este aceea pe care a impus-o

Quintilian : ars sau scientia bene dicendi, adică ansamblul de reguli

tehniciste sau ştiinţifice, nu empirice, care fac ca o comunicare să fie

perfectă. Bene se referă atît la rezultatul comunicării cît şi la calitatea ei

estetică, retorica devenind mai mult o artă a vorbirii elegante — ars pulchre

loquendi. Persuasiunea este menţionată ca obiectiv posibil dar nu

obligatoriu, accentul căzînd pe mijloacele care fac ca un discurs să fie perfect

din punct de vedere estetic. Retorica este mai puţin o artă a persuasiunii, şi

mai mult o artă a invenţiei, alegerii şi exprimării cu ornamente convenabile,

care poate servi la a convinge. Promovînd ornarea ca notă esenţială a

noţiunii de act retoric, se va opera o vizibilă deplasare a disciplinei noastre

din aria filozofiei în aceea a problematicii literare propriu-zise.

A treia definiţie este aceea de ars ornandi, foarte des întîlnită în Evul

Mediu şi chiar mai tîrziu. Artele liberale şi expuneau în modul cel mai succint

cu putinţă rostul fiecăreia, retorica fiind indicată ca o stilistică practică.

Retorica nu va mai fi definită ca art de bien dire pour persuader pe motiv

că nu există „artă" care să te înveţe să nu faci bine ceva, şi că unica funcţie

a limbii este obţinerea acordului ascultătorului. Aceasta ar motiva nu numai

excluderea lui bene din definiţia tradiţională, ci şi renunţarea la inutila

indicaţie privind persuasiunea.

Se reflectă aici o neînţelegere a uneia dintre indiscutabilele cuceriri ale

retoricii vechi, anume că actul comunicării poate fi şi fapt de artă, vorbitorul

ţinînd să arate nu numai ce doreşte din partea ascultătorului, ci şi să atragă

atenţia acestuia asupra felului în care el este solicitat, fapt redescoperit de

Jakobson şi noua critică franceză.

Revirimentul neoretoric la care asistăm, implică redescoperirea şi valorifi-

carea creatoare a unora dintre cuceririle ei ca disciplină filozofică, oferind

baze noi pentru adâncirea relaţiilor interdisciplinare. În lingvistica generală şi 15

în critica literară recentă (new criticism şi la nouvelle critique), nu poate fi

vorba de o neoretorică propriu-zisă, căci în acest domeniu există o

continuitate, în definitiv, s-a vorbit întotdeauna despre figuri şi tropi, despre

genuri sau despre structura compoziţională a unei opere literare.

O completă răsturnare semantică a termenului, începută de „retorismul

romantic", care declama stilul afectat, bombastic, persistă şi în secolul XX.

Reţinem poziţia lui H.I. Marrou, pentru care, „retorica este sinonimă cu

artificiu, nesinceritate, decadenţă. Aceasta, poate, fiindcă pur şi simplu n-o

mai cunoaştem şi că am devenit nişte barbari. Trebuie să comparăm retorica

cu alte sisteme de convenţii, pe care, în alte epoci clasice, le-au avut celelalte

arte: să ne gîndim la legile perspectivei în pictură, la acelea ale armoniei în

muzica noastră de la Bach la Wagner, la acelea ale versificaţiei încă.”

Pentru Pierre Guiraud însă, „retorica este altceva decît un simplu

mănunchi de reguli; ea este expresia unei culturi ( . . . ) dintre toate

disciplinele antice, ea este, cu siguranţă, cea care merită cel mai mult numele

de ştiinţă : amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor

ei constituie un studiu sistematic al resurselor limbajului, al cărui echivalent

nu se vede nicăieri în restul cunoştinţelor umane ale vremii aceleia".

2.3. Termenii retoricii clasice

2.3.1. Triada ethos, pathos, logos

Aristotel a divizat mijloacele persuasiunii în trei categorii: ethos, pathos,

logos. Această triadă reprezintă modelul pe care s-au grefat principalele modele

lingvistice şi retorice din antichitate şi până astăzi. Modelul ideal al comunicării

persuasive este cel care asigură echilibrul perfect al celor trei mijloace. Orice

supraevaluare a uneia dintre elementele triadei poate dezechilibra actul

comunicaţional.

16

Ethosul sau apelul etic, trimite la caracterul oratorului, urmărindu-se

persuadarea auditoriului prin calităţile acestuia, dintre care cele mai importante

sunt autoritatea, bunele intenţii şi carisma, toate cel trei compunând credibilitatea

oratorului, calitate detreminată ce poate determina auditoriul să asculte, sa creadă

şi să accepte argumentarea propusă de orator. Ethosul este exprimat atât prin

stilul şi tonul mesajului, cât şi prin calităţile oratorului, independente de mesaj.

Pathosul sau apelul emoţional urmăreşte persuadarea, prin stimularea

emoţiilor şi imaginaţiei auditoriului. Efectul emoţional manifestat prin crearea

încântării şi empatiei, poate merge până la identificarea cu punctual de vedere al

oratorului. Apelul patetic poate fi cel mai bine transmis prin intermediul povestirii

care aşează într-o formă abstractă, o realitatea pe care auditoriul o percepe ca

palpabilă şi prezentă. Astfel, valorile şi credinţele oratorului, prezente implicit în

poveste vor fi însuşite de către auditoriu prin mecanismele imaginaţiei.

Logosul sau apelul logic realizează persuadarea prin recursul la raţiune şi

trimite la consistenţa mesajului (probe, fapte, evidenţe) şi la redarea logică a

ideilor prin diferite tipuri de raţionamente

2.3.2.Tipuri de discurs

Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate

circumstanţelor/situaţiilor de comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate:

deliberativ, judiciar şi epidictic. Aristotel asocial fiecărui tip de oratorie un

aspect legat de timp (trecut, prezent, viitor), un număr de obiective şi locuri de

invenţie (topice) adecvate.

Astfel, discursul deliberativ este orientat spre viitor, are ca obiective susţinerea şi

exprimarea unui sfat, or avertisment, iar topicele sau locurile speciale de invenţie

sunt demn/nedemn, avantajos/neavantajos. Discursul deliberativ a fost legat la

început exclusiv de modul de vorbire specific mediilor/claselor politice, orientarea

sa spre viitor reprezentând de fapt, proiecţia unor legi sau acţiuni politice. Scopul

17

principal al discursului este acela de a lua decizii şi de a dezbate caracterul lor în

termenii axei util-dăunător.

Discursul judiciar este orientat spre trecut, are ca obiective acuzarea sau

apărarea, calificarea sau judecata iar topicele adecvate sunt just/injust şi

bine/rău.O caracteristică a acestui discurs o constituie modul formalizat de

organizare şi profilul specializat al auditoriului.

Discursul epidictic, numit şi discurs demonstrativ sau ceremonial, ia forma

alocuţiunilor publice, panegiricelor şi oraţiilor funebre. Este orientat către prezent,

are ca obiective lauda sau blamul iar topicele specifice sunt virtutea şi viciul. Rolul

său este acela de a intensifica adeziunea faţă de valorile fără de care ar fi

imposibilă mobilizarea emoţională a auditoriului.

2.3.3.Canoanele retoricii

Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în

valoare de un ansamblu de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice

până la cele non-verbale cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia

retorului.

S-au impus cinci canoane care privesc atât actul enunţării (memoria şi

declamarea) cât şi regulile de construcţie a enunţului (invenţiunea, dispoziţia

şi elocuţiunea).

Invenţiunea

Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul, fiind

orientată asupra a ceea ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra

modului în care aceasta poate fi spus. Inventio descrie toate mijloacele de

persuasiune referitoare la tema discursului: subiectele, probele, argumentele,

locurile, tehnicile de persuasiune, tehnicile de amplificare, logica.

Dispoziţiunea (dispositio)

18

Numele latin dispositio înseamnă plasare. În retorica antică, dispositio se

referea doar la ordinea observabilă într-o oraţie/discurs, dar termenul şi-a lărgit

sfera semantică incluzând toate consideraţiile legate de oragnizarea unui discurs.

Dispoziţiunea se referă la ordonarea mijloacelor de persuasiune, înlănţuirea şi

repartizarea argumentelor din care va rezulta organizarea internă, compoziţia

generală şi planul discursului. Dispositio în oraţia/discursul clasică cuprindea

următoarele părţi: exordiu, naraţiune, discuţie sau confirmare, peroraţie.

- exordiu este partea de început a discursului cu funcţie esenţial fatică; cuprinde

un expozeu scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi

demonstrată.

- naraţiunea reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Acest

expozeu trebuie să pară obiectiv: logosul va precumpăni faţă de ethos şi de

pathos; naraţiunea cere claritate, concizie, credibilitate.

- confirmarea regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere

care distruge argumentele adverse; ea utilizează: exemple, entimema,

amplificarea care permite trecerea de la cauză la problemă; amplificarea cuprinde,

de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi digresiuni, de formulări patetice, de

amintiri şi citate, de fraze şi cuvinte sinonime; confirmarea recurge la logos, dar şi

la pathos pentru a provoca emoţii în cadrul oferit de acumularea de argumente.

- peroraţia este secvenţa compoziţională care încheie discursul putând fi mai

extinsă sau mai restrânsă; ea recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect

de insistenţă), la apeluri emoţionale, şi la o structură recapitulativă, în care se

rezumă argumentaţia.

Elocuţiunea (elocutio)

Reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul unde retorica întâlneşte

literatura. Elocuţiunea insistă asupra stilului şi a redactării, făcând apel la figuri, la

alegerea şi dispunerea cuvintelor în fraze sau la producerea efectelor de ritm. Din

păcate, sfera retoricii a fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş

atrăgător sau ornamentat al ideilor. Stilul presupune adecvarea mesajului la

gândire şi a expresiei la un anumit public. Este adesea apropiat de pathos,

19

deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri la

emoţie. Totuşi, stilul este implicat şi în ethos, pentru că stabileşte sau diminuează

credibilitatea autorului. La nivelul logosului, stilul servşte la producerea coerenţei

şi a clarităţii, atribute incontestabile ale apelului la raţiune.

Memoria (memoria)

Iniţial, memoria părea să fie legată doar de mnemonică (mnemotehnică),

adică de ansamblul procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să

reţină discursul dar memoria se referă şi la tehnica stocării locurilor comune sau a

sistemului organizat de informaţii provenite din topicele de invenţiune pentru a fi

folosite într-o ocazie dată. De aceea, memoria este legată atât de nevoile de

improvizaţie ale oratorului, cât şi de nevoia de a memoriza un discurs complet

pentru a-l prezenta. Memoria, sugerează, de asemenea, modalităţile de

considerare ale aspectelor de pregătire a comunicării şi de performanţele

comunicării însăşi, în special în cazul comunicării orale pregătite sau improvizate.

Deasemenea, memoria se referă şi la modul în care audienţa reţine cele

comunicate prin intermediul discursului. Înacest scop, anumite figuri ale discursului

sunt hotărâtoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea,

enumerarea).

Declamarea (pronuntatio)

Declamarea se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte

publice, dar sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc

prezentarea publică a discursului, scris sau oral. Ea trimite la enunţarea efectivă a

discursului, punerea în valoare a altor strategii/calităţi care privesc un ansamblu la

a cărui coerenţă acţionează efectele vocii, mimica, privirea, tehnicile gestuale.

Este strâns legată în special de ethos şi de pathos, dar nu poate fi ruptă nici de

conţinutul discursului, fiind complementată logosului.

20

3. Premisele şi cadrul argumentării

3.1. Ce este argumentarea?

Teoria argumentării poate fi definită ca studiu al tehnicilor discursive ale

raţionamentului practic, prin care un individ urmăreşte să determine sau să

sporească adeziunea celorlalţi la anumite idei sau opinii ale sale, ceea ce

sugerează că argumentarea este motivată printr-un dezacord real, probabil sau

posibil între colocutori.

Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat

(argumentul), pentru a atinge un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii

(concluzia). A argumenta se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor

un argument (un raţionament bun) pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru

a-l determina să adopte comportamente adecvate acesteia.

Dintr-o perspectivă tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte

constitutivă a sistemului retoric, dar ea s-a dezvoltat şi în cadrul logicii, lingvisticii

sau teoriei comunicării.

Aşa cum observă C. Sălăvăstru, există legături strânse ale argumentării cu arta

elocinţei (Platon a invocat legatura în dialogurile sale), cu psihologia sau cu

disciplinele ei de ramură (orice argumentare este un fapt de invenţie individuală

sau socială), cu praxiologia (orice argumentare este o acţiune care urmăreşte

îndeplinirea unui scop) sau cu etica (orice argumentare produce efecte asupra

individului sau grupului, iar aceste efecte pot sta sub semnul binelui sau răului;

argumentarea reprezintã, de asemenea, un ansamblu de tehnici de legitimare a

credinţelor şi a comportamentelor - ea caută să influenţeze, să transforme sau să

întărească credinţele/comportamentele colocutori). Totuşi, afirmă acelaşi autor,

„din punctul de vedere al organizării interne a unui act de argumentare, relaţiile

cele mai semnificative sunt şi rămân cele cu logica”căci argumentarea este şi

rămâne „un demers aplicativ integrat imperativelor raţionalităţii”. Din punctul de

21

vedere al logicii, argumentarea reprezintă un proces de justificare logică a unei

propoziţii. Altfel spus, argumentarea stabileşte o relaţie între un argument şi o

concluzie. Definiţia poate fi îmbogăţitã prin evidenţierea „canalului“ astfel,

argumentarea reprezintă o strategie prin care, folosind o anumită limbă, un

vorbitor reuşeşte să extragă concluzii valabile dintr-un enunţ. Argumentarea nu

trebuie confundată cu demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii

unui raţionament, deoarece mecanismele procesului de argumentare aparţin

limbilor naturale, pe când cele ale demonstraţiei aparţin logicii.

Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezintă o activitate verbală, de

natură intelectuală şi socială, prin care se poate realiza justificarea sau

respingerea unor opinii.

Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă

să-şi influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă

inerentă. Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a

înlănţuirii replicilor, a dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul

contextelor monologale (deliberare interioară).

Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoarã, argumentarea poate fi

comună, cotidiană sau specializată, în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii.

3.2. Argumentul

Termenului „argument“ îi pot fi atribuite mai multe definiţii, nu întotdeauna

delimitate cu precizie. Argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a

unei funcţii, sau ca o propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare

pentru demonstrarea altei propoziţii.

Putem definii argumentul şi ca orice conţinut de gând al unei judecăţi sau ca

„probă în favoarea sau în defavoarea tezei susţinute”. În anumite clasificări,

argumentele sunt împărţite în trei subcategorii:

Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv şi moral legate

de atitudinile pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere

22

auditoriului său. Oratorul îşi poate construe argumentele pe diverse strategii, cum

ar fi cea a bunului simţ, a sincerităţii şi bunăvoinţei etc.

Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate

să trezească emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psihologic

al publicului vizat.

Argumentele legate de logos se adreseazã raţiunii şi se bazează pe implicaţia

logică. Ele pot fi: deductive, inductive, analogice, etimologice, cauzale, opozitive

etc.

C. Sălăvăstru deosebeşte argumentele bazate pe fapte, pe exemple sau pe

autoritate.

Faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indifferent dacă această

realitate ţine de concret sau este rezultatul ficţiunii. Aduse într-o relaţie dialgică,

atât faptele ce ţin de concret cât şi cele ce ţin de ficţiune îndeplinesc acelaşi rol

argumentativ . Faptul poate fi conceput şi prezentat drept ansamblul datelor

susceptibile de a fi

A. Argumentele bazate pe fapte

observate fie că ele sunt prezentate direct, pe baza documentelor sau prin

intermediul martorilor. Rolul faptelor este acela de a provoca emoţii şi de a

mobilize la acţiune. Argumentele bazate pe fapte sunt folosite în argumentări din

mai toate domeniile: în ştiinţele experimentale, observarea repetată a faptului

constituie suportul enunţurilor care exprimă regularităţi empirice, putând

determina enunţarea unor legi; în medicină, simptomele devin fapte pe baza

cărăra se stabileşte o boală; în psihologie, temperamental unui individ se

determină pe baza reacţiilor pe care le are în diferite contexte; în sociologie,

observarea faptelor unei comunităţi poate constitui baza generalizărilor; în

domeniul juridic, acuzarea se face pe baza faptelor savârşite, înfăţişate şi probate;

în domeniul politic, sunt prezentate fapte reale sau posibile; în literatură, coerenţa

faptelor stă la baza întemeierii lumii ficţionale. Principiile utilizării argumentelor

bazate pe fapte sunt: coroborarea faptelor astfel încât să compună o argumentare

raţională, selecţia faptelor favorabile sau defavorabile tezei (vezi domeniul juridic)

şi relavanţa faptelor aduse ca probe în argumentare.

23

B. Argumentele bazate pe exemple

Exemplul poate fi definit drept faptul singular care este pus să îndeplinească,

pentru un auditoriu, rolul unei reguli. Deşi multe din exemple provin din domeniul

faptelor, sfera exemplelor este mult mai largă; acestea se pot selecta din domeniul

valorilor, atitudinilor, acţiunilor, etc. Rolul argumentativ al exemplelor este

determinant întrucât ele pot fi aduse în discuţie ca punct de plecare al

generalizărilor, dar constituie şi suportul unor ilustrări convingătoare. Forţa de

sugestie a exemplelor trebuie să fie mai mare generalizarea la care acestea

contribuie. În domeniul religios exempele au o mare putere de convingere, căci ele

constituie pilde de urmat, determinând puternice trăiri şi chiar mobilizarea la

acţiune.

C. Argumentele bazate pe autoritate

Putem invoca două tipuri de autoritate: autoritatea persoanei şi autoritatea

valorii.

Pentru ca o persoană să aibă autoritate, trebuie să îndeplinească simultan

două condiţii: să aibă competenţă recunoscută într-un domeniu al cunoaşterii, iar

competenşa sa să fie recunoscută de ceilalţi. Apelul la autoritatea persoanei este

efficient dacă autoritatea satisface cerinţa unui consens minimal în legătură cu

afirmaţiile sale. Simpla invocare a numelui unor personalităţi din diferite domenii

poate determina grade de convingere şi adeziune din partea auditoriului , uneori în

mai mare măsură decât faptele sau exemplele. A utiliza un argument bazat pe

autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept argumente care pot

justifica, prin ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea sau respingerea

unei teze.

Fiecare domeniu al cunoaşterii omeneşti expune o sumă de valori care

orientează întregul sistem al cunoaşterii în domeniul respective. Unele sunt

constitutive domeniului iar altele sunt generale. Există valor ice definesc discursul

ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate, verificare); valori ale domeniului juridic

(dreptate, lege, pedeapsă); valori morale (bine, rău, cinste, omenie); valori prin

24

care se individualizează domeniul religios (credinţă, smerenie, iertare, iubire,

mărturisire); valori care angajează domeniul politic (egalitate, democraţie,

drepturile omului). Astfel de valori sunt adesea invocate şi devin, prin prestigiul lor,

argumente bazate pe autoritate.

3.3. Tipologia argumentelor

Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii)

Reprezintă un tip de argument prin care se invocă, în sprijinul unei poziţii,

sau afirmaţii o instanţă învestită cu autoritate şi prestigiu. Dacă oponentul

recunoaşte această autoritate implicit, acesta recunoaşte şi validitatea sau

adevărul poziţiei sau afirmaţiei oratorului.

Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având următoarea

formă canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie.

Argumentum a contrario

Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la

contrariu, având schema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i

convină non-B.

Argumentum ad hominem (privitor la omul cu care se discută)

Mod de argumentare care constă în a sublinia consecinţele care rezultă din

tezele cel mai puţin probabile de a fi adevărate, admise de adversar. În sens larg,

acest tip de argument reprezintă un atac cu referire strictă, precisă la doctrina sau

la individualitatea adversarului. Se poate vorbi despre argumentum ad hominem

întotdeauna când este vorba despre adevărul şi implicaţiile unei aserţiuni sau

despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la trăsăturile

negative ale persoanei care le susţine.

Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea

accentului de la problemă la persoană. Respingerea argumentului ad hominem

este foarte productivă. Unii cercetători arată că cel mai important mecanism al

respingerii este reprezentat de punerea adversarului în contradicţie cu el însuşi.

25

Se disting mai multe căi de realizare:

– contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile

locutorului, emise, în general, în momente diferite);

– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/ credinţelor;

– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;

– contradicţie între normă şi realitate.

Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult)

Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se

extinde şi asupra altui caz, care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a

fi considerat ca adevărat.

Argumentum ad misericordiam

Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra

adversarului prin apelul constant la sentimentele şi interesele sale. Acest tip de

argumentare este frecvent folosit în discursurile politice, electorale şi publicitare şi

se axează pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe

strategia ameninţării acestuia.

Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal)

Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice

unui caz la un alt caz, din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri.

Argumentum ex concessis (prin concesie)Mod de argumentare indirectă prin

acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine

însuşi sau a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese.

Argumentum ex silentio (prin tăcere)

Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia

enunţată.

26

3.4. Conectori argumentativi

În teoria textului, termenul conector textual (sau pragmatic) desemnează un

cuvânt sau un grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei care au

funcţia de a asigura legătura între idei. Conectorul argumentativ este un morfem

(de tipul conjuncţiei, adverbului, locuţiunii adverbiale, grupului prepoziţional,

interjecţiei etc.), care articulează două sau mai multe enunţuri într-o strategie

argumentativă unitară. La nivelul textului, conectorii argumentativi asigură

legătura formală şi semantică dintre elementele unui discurs, contribuind la

realizarea coeziunii textuale.

Tipologia conectorilor argumentativi

- Conectori argumentativi care introduc argumentele: căci, de altfel, or, dar,

chiar, din moment ce, pentru că;

- Conectori argumentativi care introduc concluzia/concluzivi: deci, totuşi,

sigur, (în mod) hotărât, (ei) bine, în cele din urmă, aşadar.

- Conectori argumentativi generalizatori: pe baza regulii care susţine că, dat

fiind că, e valabil că, rezulta că, admitând că, presupunând că, având în

vedere că.

- Conectori argumenativi care introduce modalitatea sau calificatorul: după cât

se pare, după mine, etc.

- Conectori argumenativi care introduc rezerva: doar dacă nu, în afară de, etc.

- Conectori argumenativi care introduc o contra-opinie: nu cred că, nu mi se

pare că, etc.

27

Dar – marchează contradicţia argumentativă- dar anti-implicativ (Oamenii sunt

binevoitori, dar urmăresc mereu propriul interes) sau un act de rectificare, de

corectare (Accept orice, dar nu asta). Dar poate avea şi un rol strict argumentativ,

aducând precizări asupra unei afirmaţii: Publicitatea este un fenomen necesar

mediului economic dar trebuie să adăugăm că ea se bazează pe respectarea

intereselor şi nevoilor consumatorilor.

Chiar – marchează o supracreştere a aprecierii, bazându-se pe ideea de surpriză:

Sportul ne ajută să ne menţinem în formă şi chiar să ne menţinem sănătatea.

Or – marchează o opoziţie atenuată şi nu un raport contradictoriu între două

alternative; nu trebuie confundat cu ori disjunctive, echivalent cu sau. Discursul

reprezintă o punere în formă. Realitatea este o baza sau cadrul. Or aceste două

concepte nu pot fi disociate.

Cel puţin – marchează o strategie discursivă a consolării sau a compensării. Acest

conector are un efect argumentativ elogiator (E, cel puţin a fost prezent la

întrunire), poate indica o orientare calitativă (Mănânci multă pâine dar cel puţin o

mănânci dimineaţa) sau un aspect comparative: Cel puţin partidul nostru a folosit

tactici corecte.

3.4. Efectele argumentării

Efectele persuasive consecutive unei argumentări se pot clasifica în: efecte

demonstrative, de competenţă, efect de rezolvare/soluţie, efect de metodă, efect

de evidenţă, efect de bunăcredinţă, efect de principiu, efect de îndoială, efect de

intimidare, efect de implicare, efect de exemplu, efect de complicitate/conivenţă,

efect de insistenţă.

28

4. Tehnici de argumentare

4.1. Definirea termenilor

Argumentarea este o organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în

vederea întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge

interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei. Propoziţia întemeiată se numeşte teza

argumentării, iar propoziţiile cu ajutorul cărora se întemeiază această propoziţie

poară numele de temeiuri ale argumentării, raţiuni sau argumente. Saltul de

nivel de la argument se realizează printr-o inferenţa. Mecanismul organizării

propoziţiilor din punct de vedere argumentativ – întemeietor şi în funcţiile de

criteriile de eficienţă ale argumentării poartă numele de raţionament. Prin

urmare, conceptul de argumentare cuprinde: conţinutul argumentării (argumentele

sau dovezile concretizate în propoziţiile – probe), tehnicile de argumentare

(organizarea propoziţiilor cu ajutorul raţionamentelor) şi finalitatea argumentării

(organizarea conţinutului cu ajutorul tehnicilor de argumentare, ce urmăreşte

convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei).

4.2. Silogismul

Silogismul reprezintă o formă de întemeiere a unei teze pe baza unor

raţionamente în care trecerea necesară de la premise (argumente) la concluzie

(teză) este determinată de relaţiile dintre noţiunile angajate în propoziţiile care

îndeplinesc rolul de premise (argumente).

Silogismul este constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie

implicată de celelalte două. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod

obişnuit, cele trei părţi sunt:

1.premisa majoră

2. premisa minoră

3. concluzia

29

1. Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale. (premisa majoră)

2. Socrate este un om. (premisa minoră)

3. Deci Socrate este o fiinţă raţională. (concluzie)

Cele trei propoziţii conţin întotdeauna, în total, trei termeni (oamenii, fiinţe

raţionale, Socrate). În exemplul dat, fiinţe raţionale reprezintă termenul

major, oamenii - termenul mediu iar, Socrate – termenul minor.

4.3. Tehnici de argumentare

Formele de raţionare prin intermediul cărora punem la dispoziţia

interlocutorului conţinuturile argumentării, poartă numele de tehnici de

argumentare. Fiecare tehnică de argumentare presupune anumite relaţii de

determinare logică dintre argumente şi teză.

Tipologia tehnicilor de argumentare

1. Tehnici deductive de argumentare.

2. În cazul acestor tehnici de argumentare, argumentul (premisele) constituie

condiţia suficientă a tezei (concluziei), deci teza conclusivă este consecinţa

necesară a argumentelor (premiselor).

2.1. Tehnici deductive inferenţiale de susţinere a argumentării

- tehnici de susţinere bazate pe implicaţie – exprimă o relaţie de

determinare între două propoziţii, potrivit căreia este imposibil ca

antecedentul să fie adevărat, iar secventul să fie fals:

Dacă un număr este mai mare ca 10, atunci el este mai mare ca 5.

Numărul 15 este mai mare ca 10

Deci: Numărul 15 este mai mare ca 5.

30

- tehnici de susţinere bazate pe disjuncţie – sunt forme de raţionament în

care una dintre premise este o propoziţie disjunctivă; potrivit relaţiei de

determinare, este imposibil ca ambele propoziţii să fie false; dacă una este

falsă, cealaltă este în mod necesarar adevărată:

Călătoriile se fac pe jos sau cu un mijloc de transport.

Călătoria de astăzi nu se face pe jos.

Deci: Călătoria planificată pentru astăzi se face cu un mijloc de transport.

- tehnici de susţinere bazate pe implicaţii şi disjuncţii (dilemele) –

suportul tezei este reprezentat de premise care constau atât în propoziţii

implicative cât şi disjunctive:

Dacă merg la film îl voi vedea pe actorul meu preferat.

Dacă merg la repetiţie, voi reuşi să susţin recitalul de pian.

Dar merg la film sau la repetiţie

Deci: Îl voi vedea pe actorul meu preferat sau voi reuşi să susţin recitalul de

pian.

1.2. Tehnici deductive inferenţiale de respingere a argumentării

În acest caz, premise (argumentul) este un temei pentru a arăta falsitatea

unei teze.

- tehnici de respingere bazate pe implicaţie:

Dacă un număr este mai mare ca 10 atunci el este mai mare ca 5.

Numărul 4 nu este mai mare ca 10

Deci: Numărul 4 nu este mai mare ca 5.

- tehnici de respingere bazate pe incompatibilitate:

Acţiunile sunt condamnabile sau acceptate.

Maltratarea semenului este o acţiune condamnabilă

Deci: Maltratarea semenului nu este o acşiune acceptată.

- tehnici de respingere bazate pe dilemă:

Dacă merg la film, il voi vedea pe actorul meu preferat.

31

Dacă merg la repetiţie, vpi reuşi să susţin recitalul de pian

Dar nu l-am văzut pe actorul meu preferat sau nu am susţinut recitalul de

pian

Deci: Nu am mers la film sau nu am fost la repetiţie.

3. Tehnici inductive de argumentare

Sunt acele tehnici de argumentare în care trecerea de la premise la

concluzie este probabilă. Tehnicile inductive de argumentare au în vedere fie

formele clasice sub acre s-a manifestat metoda inductivă, fie tehnicile ce

studiază relaţiile cauzale.

- inducţia completă – concluzia, deşi se fundează pe analiza cazurilor

individuale şi deşi este universală, rămâne totuşi certă, adică rezultă cu

necessitate din premisele date:

Clorul este monovalent

Fluorul este monovalent

Bromul este monovalent

Iodul este monovalent

Astatinul este monovalent

Clorul, fluorul, bromul, iodul, astatinul şi numai ele, sunt halogeni

Deci: Toţi halogenii sunt monovalenţi.

- inducţia incompletă – sunt cercetate doar o parte din elementele care

alcătuiesc o clasă, iar rezultatul se extrapolează la toţi membrii clasei, de

unde, caracterul probabil al concluziei:

Simionescu practică pescuitul

Pavelescu practică pescuitul

Vasilescu practică pescuitul

......................................................

Simionescu, Pavelescu, Vasilescu sunt locuitori ai Deltei Dunării

Deci (probabil): Toţi locuitorii Deltei Dunării practică pescuitul.

32

- inducţia prin analogie – marchează mersul gândirii de la singular la

singular; trecerea de la premise la concluzie se bazează pe relaţia de

asemănare, care, nu este însă, o relaţie de identitate, menită să asigure

caracterul necesar al trecerii.

Popescu nu este un bun sportiv.

Ionescu şi Popescu se aseamnănă ca formă şi pregătire fizică

Deci (probabil): Ionescu nu este un bun sportiv.

- tehnici de cercetare a relaţiilor cauzale

- metoda concordanţei : a, b, c – m

a, r, s – m

a, x, z, - m

Deci: a - m

- metoda diferenţei : a, b, c, d - produc m

b, c, d – nu produc m

Deci: a - m

33