sintagme literare

2

Poesis

ALCHIMIE

Încă înzăpezit în noima unui viscu trei inflorescenţe de umbră

Mustul bolborosind, numai auz, numai sticlă zdrobităsunet vătămător, purtat de maree

Sclipătul ierbii în care ochii vulturului îşi ascut săgeţile

Sângeriu amurgul visului cu ultimele alice topite şi-aproape uitate…

Atunci ai sosit…

CEASUL DE PULBERE

Între o daltă-însorită şi-o lamă de gheaţălicăreşte fluturele din inimă, orb

nu ştie minutarul cât belşug măruntaiele-i scaldă

clipeşte-ntre coaste fluture de cenuşă-nstelată

ceasul de pulbere saltă-n văzduh!

RĂSPUNS…

Reverberând în oglinzi spinii-nflorescZăpada străpunge armuraFloarea-de-calciu în vârful degetelor răsare-n splendoare

Ochiul trezit absoarbe cuvinteleBate lacrima cerului în inima de pământ

îndelung-însetată…

VĂZDUH ÎNTR-AURIT

Se împătură-n sine bătrâneţeainvadatoarea din întunecatele reciFoile de porumb foşnesc în neştireGrăunţe rodesc în burţile zburătoarelor moarte-încă în aer-Lumina e plină de răni prea-frumoase

În cercuri albastre cearcănul apei în apus pare că-i răsărit…

ISTOVITĂ, PE-UN MAL…

Ninge cu stele mari, de neonpâlcuri de flori sângerii stau la masă cu visele meleO amintire perfectă: adolescenta cu buchetul din careîmproşcau petalele şi trenul urnit pe neaşteptateabandonând-o la marginea câmpiei cu maci

Morfeu stă pânditor în adâncul fântânii

ochii lui unduiri mişcătoareaidoma dunelor cu perfide nisipuri

Golul viclean soarbe sângele tuturor viselor

Istovite pe-un mal tălpile albepietre nescrise…

LUMINĂ PE HORN…

Sus-sus în cuibul de barză m-a suit licărul gândului

Deasupra ziditelor înţărmuriricu pieptul de pâine-nviatăpasărea pritoceşte lumină în căldura urcată prin hornMintea mea s-a agăţat ca un peşte-n cârligşi-ntr-o răsuflare săltat-a: O! unde sunt eu, Minunăţie!?Toate drumurile topite-n câmpiile-albăstrimii!Inima înghite sufletul…

RUGĂCIUNEA

Numai rândunica îşi azvârle sufletul până aiciîn cămara alb-neagrăplină cu oscioare subţirioase de aer Stolul s-a dusprin fereastra cea strâmtă prin lumina cea curgătoareToate rănile meles-au făcut dragoste, Doamne, fiindcă aşa ţi-am cerut în prea-dulcea nevindecare.

INIMA ÎNSĂŞI, MLĂDIŢĂ-I…

În zorii de zi se năpusteşte tristeţeaşi nu-i zidul ocrotitor atât de devreme numai cuvintele-nalte înalţă un scut de tărie Strig din adânc: sunt fericită în adevăr de ce să mă-nfrângă noian de tristeţe -ntristarea-i cămaşa de spini peste haina suavă-a luminiibucuroasă sunt eu bucuria încă-i şi mai întinsăîn inimă-i ţinta zdrelită-a-ntristăriibiruitoare-n adânc fericireaO! inima vie mlădiţă-n izvorul deplinei iubiri!

RAZA PRIN ZID…

E-o beznă senină cu săbii albastre prin carnea-i de aur

Cum să zic? – o preţioasă strânsoare grea încleştată în dreapta, în dreptul urechii oceanul de zumzetîn stânga strânsoarea, tunelul cu zid îngustatstrâmb umărul stâng mi-e zidit cu tot cu zvâcnetul zbaterii sale

Pocnet de oase

Serafim am visat cu tine-nspre zoriîmi povesteai despre zborul în avioaneîncântarea era haina spunerii tale- coperta poveştii sclipea însorită -şi am simţit pe obraz obrazul de aer al altcuiva…

MONICAROHAN

sintagme literare

3

solzi lunecoşi de timpcântă pe faţa tate-am iubit în atâtea chipuriîncât acum te iubesc când iubeştişi din limpezimea revărsată peste întrupărilenesfârşitese ridică la cer capul însângerat al leoaiceiun ultim avatar...altădată este acumîn semnul de piatră de pe fruntea de carnece inefabilă inconştienţă face ca trecerea ta prin lumesă pară uşoarăsă ignori zilnic îngerii din piaţa mare a oraşuluice trişti şi resemnaţi te arată cu degetulşi îşi spun poveşti de încurajare...după amiaza cade înnoratăşi îmbrăcat în cămaşa vânătă ai trecut prin burgştiu că numai eu te vădmă strecor prin sita gleznelor pline de prafsunt fericită, doamne, şi-mi vine să saltai venit şi azi să-mi cânţi preţ de un crin în pustie...în fiecare secundă pierd universuri în care aş puteasă te iubescfabuloase dimensiuni liniare te împartimaginea utopică a unui prezent în care eu nu existne impărtăşim din iubiri imaginarece exclud fragmentările zilnicemonotonia unui extaz diluatfaţă în faţă cu pretenţia de proprietarascultă cum foiţa de staniol a realităţii

face ţin-ţin şi se mototoleşterupându-ne în ciudate creaturi mărşăluitoaremai ţii minte când eram întregi şi fericiţi...ai ajuns aici cu aripile transparentecu mersul nesigur şi împiedicatdescoperi gravitaţia unui sentiment necunoscutşuieri adânc în tine

memoria densă se deschide şi cadereinventându-tete recunosceşti zeul rătăcitcel mai iubit dintre cei ce nu sunt din lumea aceasta...au născut în piatră sfintele suroripruncii de zeiîntrupări nesfârşitenăruite în minesemne

...eşti fratele meu iubitul copilultatăl rătăcitorte-am spălat cu nisippână ţi s-au estompat formele divineşi ai rămasmirajul de amiază îndrăgostirea lipsită de obiecttransparenţa dureroasă a unei amintiriochiul cerului din templele de piatrăai îngenunchiatumplându-mă de har...suntem contaminaţi de istoria propriei noastre neputinţede mesajul necitit al zileihipnoticul ritm al unor tobene programează respiraţia interioarăparfumul roşu al nopţiiurcă în visele neterminateîn iubirile netrăite încătotul se aşterne precum zăpada mieilor

Poesis

ILEANA ADRIANA CHIDU

***

retrăim destine inutileexerciţii de gratuitateepuizăm din neştiinţă timpul dulcesfere transparente de somnluminează lumina ce deja a plecat în versuriletăcuteşi aşteaptă

***

nu mă asemui cu acest trup ieftincu această nelinişte obtuzădincolo de acest ziggurat se urcă alte trepteo sferă aurie sau indigoul regal ce o înconjoarăsă fie singurătateasă fie aceste zeiţe nebunece ne arată cu degetulaceste voci fără formă

ai obositiubirea e pierdută dejalasă vântul să se stingă

sintagme literare

4

1.cămaşa mării se umple de sânge şi nu îmi aduc aminte treptele se duceau tot mai jos tot mai sus îngropate sub întâlnireun vaier de munte lovit la rădăcină urcă şi coboară coasta nopţii universul plânge îngropându-şi fiul într-o visarestele se dezlipesc de ochii fără margini sfâşiaţi în drumuri sub paşii tăi

2.îmi intitulasem tabloul fragment de bărbat bulversând toamna pentru că nu vedeam decât partea locuită de femeiebăteam în fereastră făceam semne femeia adormise iar în visul ei eram eu iar în mine umbra ta cu mine în braţe cu mine ghemuită, abia perceptibile un vis de fetus închega zvonurile în fiecare zi mai înflorea înăuntru un ram pe coasta muntelui inundat de marebăteam în fereastră şi frunzele cădeau şi se lipeau de geam

3.fulgi de nea se sparg de geam, curg lacrimi de sticlă dincolo de oglindă.

4. bătrâna s-a dus la piaţă pentru merinde şi s-a uitat prelung spre vânzători spre feţele adormite în umbră şi-a ales pentru sine pe cea mai muncită şi mai brăzdată îndoialăziua trezise devreme un vis fără pereche în jurul ei se făcea iarnă venea înaltă şi grea cerând plată spre afarăo istovire prelungă o alunga şi nu se ştie cum a socotit c-ar fi putut întoarce păsările şi vieţuitoarele din drumul pământului lumina la căpătâi să răsarăa privit şi a ascultat şi iar a privit şi iară într-un târziu a cerut avea glasul moale ţesut de timp învelitoare vreau şi eu, maică, nişte seminţe de cosmos să-i pun băiatului în grădină pentru la primăvară să încolţească luminăce-s alea, mamaie, întrebau vânzătorii ia, nişte flori, ce să fie...n-am auzit, nu ştim, mai vino pe aici spuneau vânzătorii

întorcând spatele spre veşnicie.

5. din entropie săreau peşti cadavre aşteptau lăsând o dâră de argint între gânduri iar luna întredeschisă strecura nisip în nişa unei iluzii aşa cum privirea adună între sâni viitoare emoţiimarea îşi lepăda pielea şi cânta din solzi: iubitul meu aruncat între nisipurile acestui veac de la tine a ajuns pe continent doar o pană de vânt cu ea îmi voi scrijeli pielea albă voi scrie singurul poem care va conta

6.m-am întâlnit cu femeia tăcută de la răscrucea nopţii căuta cheia de la casa ta se întorsese când tu începusei să pleci spunea ceva despre timp răsucit auzeam doar ecoul reverberat în densităţi diferiteera o femeie fără un chip anume fără un trup fără cuvinte mai ales era nu îi ţin minte decât mâinile cu degete subţiri nepământenela început am crezut că e doar refracţia luminii alergând între şfichiuitul ploii farurile automobilelor şi fereastra ta sau poate ţipătul unei păsări lovit de zbor 7.dacă aş fi acea frunză din zâmbetul tău aurind dimineţile toamnei cu o căderedacă aş fi atât de frumoasă precum o desprinderedacă aş fi doar vederea zilei de azi privirile noastre s-ar întâlni într-o lacrimă unică friguroasălumina în care te înfăşor e umbra unui pod sub care aţipeşte fuga un pod ca o femeie tăcută printre cuvinte

8.ploaia îmi intră în ochi şi mă ascunde acolo unde pare a nu fi pământ acolo unde miroase fără identitate sau poate doar a cea mai adâncă necunoaştere

acolo sunt eu parfum al călătoriei interioarecorabie peste mijlocul lumii legată de jur împrejur pasăre cu aripi în ziua de ierişi vom rupe din ea bucată cu bucată până ce noaptea va însori

9.de argint e noaptea şi liniştea-i de argint iar timpul tot îşi ţese năvoade peste apepescarul se apleacă năvodul plin îl scoate iar peştii bat din coadă secunde numărândde argint e noaptea şi liniştea-i de argint sub stele se aprinde abisul unui gând

10.încă mai cred în întoarceri încă mai cred că tu şi eu putem fi întregi două fructe în aceeaşi lumină în acelaşi pas separaţi prin iubirealtfel nu s-ar desface trupul în căutare purtând iarba umezită a nopţilor prin toate amiezile desenatenu ar putea să mai soarbă din fructele timpului dogoarea unei îmbrăţişăriîncă mai cred că tu şi eu ne vom putem vedea în întoarceri

11.am întâlnit femeia scufundată în bărbat ca în visul unui arhanghel prin muşcătura unui mărochiul închis ţinea captiv râsul tău avea aripi de soare te dureau braţele de prea mult nu mai încăpea nici măcar o rază pământească femeia a cuibărit din adânc i se auzea doar vocea ţesălând cu privirea calul alb şi calul negru

12.unde să te ascunzi când eşti lipit de carnea lumii decât într-un ţipăt prăvălit ca o ploaie de vară peste uscăciune?nu ştiu cine a făcut oul de şarpe cine l-a clocit într-o zi s-a crăpat şi făcătorul de venin ne-a învăţat despre efectul otrăvii şi măsura puţină a vindecăriiorice mişcare în sus sau în jos dacă fi-va mai mare şi va trece într-o zi va ucideliniştea muşcă pacea rotundă până la osul alb dezvelit speriat ruşinat

CAMELIA IULIANA RADU

Poesis

sintagme literare

5

U2dacă împrumut de la tine o culoare piciorul tău din lemn sau labele unui scafandru mă tem că ochiul ar putea putrezi în cristal ceea ce pare complicat altfel mă oboseşte creierul tău din care materie se trage ca să ştiu să-mi clădesc deasupra ta un aeroport - sosesc când vreau plec când vrei; (planete, universuri paralele, miros de umbră)azi beau pentru noi un vin deosebit cu arome de uitare şi chipuri de alte femei am şi eu braţul meu din lemn mă închin mai aplecat e drept lemnul nu pluteşte pe om el se bate în cuie acolo unde doare un efect de anihilare a tot ce simţim şi vedem trece doctore trec avioane

DIVERTISMENTafară vremea era de basmuşor trasă pe sfoară sau ca un ciorap de femeie peste chipul unui bărbat fermecătorîn rest fumigenă şi confeti

am câteva chestiuni importante de rezolvatcum ar fi capul acesta pe care îl port cu mine zi de zi ar mai fi pisica vecinului care în fiecare dimineaţă îmi dăfireşte bună dimineaţaîi răspund politicos printr-un miau

blocul se prăbuşeşte

ridic din umeri privesc pe geamul din bucătărieel face cele mai bune clătite din lume - îmi spun în gândîi măsor pasul dintre frigider şi aragaz apoi strâng într-o cutie lucrurile vechile expediez pe o adresă oarecare

telefonul sunăeste mamacare mă aşteaptă de cinci săptămâniîntr-un zepelinsă-mi dea vestea cea marecă nu mai avem niciun vecin şi că tata s-a pierdutprin casă

în regulă îmi achit datoriile de mâine mă mut în altă dimensiune

CADENŢĂtot aşa era într-o ziascultam la radio vremea (cum să asculţi la radio vremea?)

şi deodată m-am pierdut

(poetica)afară începuse să ningărafale spulberau inimiacoperite cu promoroacă

silvia este copil eu sunt copilsăpăm scări abrupte în noi de vreo zece anidoar doar vom reuşi să zburdăm peste câmpii

imaginea cu tine şi cu berbecul sacrificate tot ce amvalea asta lungă porneşte din palmăşi nu ştiu ce voiam să-ţi mai spun

VEDEŢI?

da, doamnă, aveţi dreptateîn podul palmei îmi duc zilele.cu mâinile, cu genunchii rotunzi,cu tălpile mele venetice, adunata

şi somnul, dacă mă întrebaţi,îl împart cu dumneavoastră. şi peste toate astea, de mi-ar mai da un singur ochi, Dumnezeu...

vedeţi?

ce şfichiuială de vreme suntemcunosc două cuvinte, vi le spun:dor şi dorrestul urmează aşa -când devin aievea, pe rând, şoim, căprioară, animal de câmpieori om mă recunoaşteţi, nu?

CALEA PĂPĂDIILOR(EVADAREA DIN TIMP)

eu partea aceasta din viaţă nu o cunosc ea vine dintr-un timp în care omul nu ştia salutul vestirea se făcea tacit de la suflet la suflet fără flaşnetă ori bicinebunule mă auzi să mi te-alături în delirauzeam în galop şi-n beznă cum creşte cercul pata de vin cum să mi se încrusteze cu numele tău în palmă ca orbul alergam da ca un biet orb căutam să văd în care zid să te zidesc sub care păpădie să-ţi dau drumul

FEŢELE NEVĂZUTE ALE ZĂPEZILOR

în niciun caz nu voiesc a divulga înspre voi ce-mi aparţine. (ce-mi aparţine?)păi, uite, dacă într-o bună zi mă voi trezi din vis iubită nespus fereastra s-ar deschide dinspre mine înspre voi sute de baloane să-şi ia zborul în parc, o femeie să-ţi ofere un şerbet lângă sobă toţi bărbaţii, mai cu seamă, toţi, da să-ţi întoarcă un zâmbet de poştaş tu, de colo, nu te-ai fâstâci?păi, să spunem: e iarnă şi oamenii iarna dorm sub glugă sau – când te-a acoperit zăpada ultima dată?da, acum, îmi amintesc o femeie, un bărbat, ninsori dese.

SINGURUL PRUN DE PE DEAL

eram ca un sâmbure prins de pământcând am pus urechea la adăpost să nu audcum cresc

şi pierdeam vremea prin livezifluieram hoinăream tot ce întâlneampână şi întâmplarea uitarea din altă viaţăiz crud

aşa formasem o aşezare în mineuneori mutul vorbea din scripturiatunci îmi duceam din gânduri pe un poddeparte

odată am fost şi eu acolo prin lume se umbla cu cerşitul şi cu inima la vederedacă muream din prea multă iubire ne ascundeam fiecare în căciula celuilalt ca să nu simţim gust de trup

aceasta poate fi o poveste dar eu am numit-o singurul prun de pe deal

FIUL DIN NAIN(DUPĂ UN VIS REAL)

vei muri soldat exact cum scrie în carte cu peniţa în bandulieră învelit de femei pe care nu le-ai cunoscut şi nu le-ai iubit niciodată şi imnul păcii cravată de pionier flutură atârnată la cap ca un drapel pentru tot ce ai cinstit în timpul vieţii dar ai uitat ai uitat că omul e făurit din vise de un faur spuneai că dacă mori nu vrei minuni ca fiul văduvei din nain ci florea de păpădie să-ţi fie aproape ca o răspândire de noi fără trup de aceea te-am iubit de aceea te-am părăsit pentru nevisare eşti condamnat la nevisare şi nu plâng şi nu te învinuiesc te-am părăsit pentru neplâns

Poesis

SILVIABITERE

sintagme literare

6

Poesis

ALT HORROR

M-am trezit, era întuneric, Cineva mă îmbrâncise pe scări, Cineva mă ţinea de braţe, altulMă lovea cu sete în burtă, Afară, striga un beţiv, afară,Strigau alţii mai treji, La mine strigau? De ce, pentru ce? De unde această beznă?Orice beznă are o cauză.Bezna din tine, dinafară. M-am luminat. Nu era nimeni. Mă luptam cu propriile mele Fantome ale trecutului.Eram cu toţii la fel,neiertători, Orgolioşi peste măsură, Iar poezia plângea undeva, Într-un colţ, ghemuită, Să n-o încaseze şi ea.

CLIPĂ, REDĂ-MI BUCURIA

Clipă, redă-mi bucuria,Curajul inconştienţeiDin copilărie, Dimineţile pure ca apa izvoarelor, Alină-mi sufletul încărcat de coşmaruri, Dezvăluie iar iubirea , splendoareaAcelor speranţe ce nu se dezic, Mă-mpresoară mai mult ielele, duhuri străine, Regele beznei mă cheamă, mă-ndeamnăSă-mi pregătesc cu grijă plecarea, Dar eu vreau să fiu liber şi paşnic, Să spun precum Faust, Opreşte-te, clipă, Răspunsul e numai tăcere, molaticSe lasă timpul ca o melasăPe umerii mei, Ca o spaimă albicioasă, De mult am trecut de vârsta dantescă, şi totuşi mai sper, şi totuşi mai scriu, să nu mor ca un câine la uşa stăpânului slab şi apatic.

AI TOATĂ VIAŢA ÎNAINTE

Ai toată viaţa înainteşi cea de-apoi, fără cuvinte, centaurul le ştie, toate, e filosof şi are carte, piticul roşu umblă-n lume, iubirea n-are nici un nume, dar roşul este ucigaş, omul o ştie, e părtaş. Apoi urmează o poveste, Pacientul tace, nu mai este, Cutia neagră din avion, a fost ascunsă de-un poltron. La Sfântu-Aşteaptă eu mă-nchin, Ah, ochi albaştri, păr divin, La Tiffany se bea cafea,

Mă cheamă iar iubita mea, Astfel scria un biet nebunIubind pe un afet de tun.

ELEGII EUFORICEIVârsta mea nu are nicio importanţă, Nici Dumnezeu nu are vârstă, Ceea ce nu înseamnă că eu aş fi egalul Lui, Doamne fereşte, Chiar ieri aveam o discuţie frivolă despre amanţi, amante, Cumpărături, medicamente, despre viii morţi şi morţii vii, Am pierdut ceva timp, dar asta e viaţa.Femeia e un tip celebru, la Dunăre ca şi la Ebru, Seducătoare sau redusă,mai răsărită, mai apusă, Zeiţă este, parteneră, iar uneori, chiar o himeră, Pisică-sexy sau rivală, în locul mamei face şcoală, Ce pot să spun? Parfumul ei îmbată o trupă de pigmeiSau de eroi trufaşi, de ce să o lăudăm pe Salome?Excentrică, impresii rare, coşmaruri înfiorătoareSau vise dulci ca sarailia, regreţi lumina şi trezia, Scandalul e mereu prezent, cherche la femme, eveniment, Exotică de vrea, de uită că-n jur sunt amorezi o sută, Pletele ei sunt negre, blonde, femei cochete, pudibonde, Au şic, au voce de sirenă, femeie din femei, perenă, În Univers ea este Centrul, poţi să spui nu, poţi să fii pentru.

II Într-o scoică închisă e un ocean, versul poetului, un mărgean, n-are sfârşitul un început, totul ne doare sau ne-a durut, frigul colindă, cere-adăpost, dragostea pleacă , viaţă n-a fost, somnul din monştri naşte raţiune, inima ţine cumpene bune.Femeile mă servesc cu zâmbete, bărbaţii cu vorbe grele, Îmi iau câmpii şi muntele îl mut în ghilimele, Când am ceva pe suflet merg în pustiu şi strig, de pildă Jennifer Cooper îmi ţine de frig. Ziua-i masivă albă şi rece, ca un colegiu pentru colege, Numai iubita, doar ea se zăreşte într-o oglindă ca ochiul de peşte, Trece cu trenul omul cu trenciul, luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i

masivă, rece şi albă, numai iubita, subţire, înaltă, este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

IIITrebuie să-mi ţin ochii larg deschişi până când Domnul mi-i va închide,Trebuie să fiu neîndurător cu mine, până când Domnul se va îndura de mine, Trebuie să cred în Har, până când Harul se va pogorî şi asupra mea, Trebuie să iert şi să iubesc până când voi fi şi eu iubit, Ruga mea este tăcută ca melcul, ea înaintează prin nopţi de poezie limpede. Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare Să n-alunece în groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, De ce , Doamne, eu sunt alesul? De ce , Doamne? De ce?

IVBucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, De a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte.Sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, Vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu şi, uneori, se amestecă şi Dumnezeu,Dar , din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, Ori poate că eu nu înţeleg surzenia lui, care-i tot darul Demiurgului.

V. Când mă voi teme, când voi ajunge la termen, Când cerneala din stilou se va cerne ca o cenuşă uscată, Când coala va rămâne curată, când voi privi în gol, Când voi desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă, Când tăcerea va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apariÎn splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliţi, cu părul despletitşi vom pleca împreună, îndrăgostiţi.

VIAr trebui să fiu foarte trist, ca să pot asculta un disc, O muzică, aşa, un Beethoven, în urechea mea stângă chiuie un ren, Ar trebui să deschid o fereastră ca să v-ascult pe Dumneavoastră, Pasăre Măiastră. Oare cât se vor împiedica-n balamale, în belciuge, în yale, Solfegiile siderale? Eu nu cred în muzica pe care-o consumăAuriculul Dvs. ca pe-o legumă. Dumneavoastră aşteptaţi când sunteţi triştis-auziţi în rai ţopăit de artişti? Vă spun , totuşi, că pe domnul Beethovenl-am întâlnit mult mai sus,pe planeta Epsilon.

BORISMARIAN MEHR

sintagme literare

7

xx x

vorbele talenu sunt decâtpăsări obositepe care tăcerea meaflămândăle devoră...

xx x

nu veţi simţigustul mieriirupândpetalele florii...

xx x

numai toamnapoate salvacuvintele scufundateîn ciuturaadâncăa iubirii...

xx x

pe malul râuluiplopiiînfipţi în pământasemeniunor seringiabsorbind sevadin carneapământului...

xx x

vârsta meaducând în spatesacul greude atâtamelancolie

xx x

poetulsingurul calificat

în dificilamenirede împachetatinsomnii...

xx x

e iarnă, iubitoamintirile albescşi îmi troienescdrumulcătre ziuă...

xx x

toamnao palmă întinsăîn care vântularuncă binevoitoro frunzăîngălbenită...

xx x

izbândanu e obatistăcu caresă-ţi legila ochiduşmanul...

xx x

aruncfirimiturile poemelorpe geamullarg deschisşi ele se lipescde tălpiletrecătorilor....

xx x

între noisărutulfăceagreva foamei...

xx x

amurgulca un bivolîngenunchiatpe malulrâului

să se adape...

xx x

râsul şi plânsuldoi fluturicare se alungăreciprocîn privirea taca într-o livadăde cireşiînfloriţi...

xx x

aşteptpe un ţărmploaiadar ease risipeştepe drum...

xx x

pentru tinepoezia meanu e decâtun lansufocat de maci...

xx x în urma taaşteptareacapătă gustde răşină... xx x

am senzaţiacă dimineaţaîmi ştiepe de rosttoate visele...

xx x zilele

ca nişte santineleconştiincioasemereuschimbându-se-n postuna după celalaltă...

xx x

apare lunaca o femeiece se ridicădin vanaplină cu spumă...

xx x

râulbolborosindprintre pietreca un pruncce vorbeşteîn somn...

xx x

la maternitatea iubiriise naşte sărutulasemeni unuicopil din flori...

xx x

distratămarea adoarmeşi îşi uită scoicilepe ţărm...

xx x

fără tinemelancolia meanu e decâto vioarăfără arcuş...

xx x

nu eşti decâtun lacascuns sub floriîn carese adapăceru-n zori...

Poesis

IOANVASIU

sintagme literare

8

Poesis

CLOPOTUL BUNULUI RĂMAS

Ca o rugăciune mi se pare această fotografie o privesc şi aş îngenunchea dar doamne genunchii mei sunt tociţi de-atâtea secunde goale în faţa cărora am căzut şi totuşi această fotografie ca o ameţeală după prima noapte de dragoste această fotografie în care eu mă văd cu ochii tăi această fotografie în care s-a surprins motivul existenţei mele îngălbenită de ani ruginită de lacrimi zgâriată de priviri judecată de oameni atinsă de mâini care apoi au luat forma aripilor această fotografie e ca un bun rămas ca un adio împresurat cu flori negre pe alb un alb arămiu care parcă are urmele lacrimilor zâmbetelor încruntărilor această fotografie care este o mărturie peste timp care nu are timp nici glas care nu are decât o privire ca un ecou de clopot ca un bun rămas târziu şi de neînduplecat un bun rămas în eternitate acolo în ochii mei din clipa aceea ce nu o poate mutila nici măcar timpul

BUFONI ÎNSINGURAŢI ŞI TRIŞTI

bucuria nu este o simplă stare ea este prezenţa sufletului unui alt suflet în lumina răscolită de întuneric când prin tine se plimbă sunetul ploii şi când florile toate îţi înfloresc simplitateaprin distanta dintre pasii gurilor de aer din fereastra altui trup pe malul acestei lumi am orbit de atâta teatru în care actorii sunt oamenii trişti şi speriaţi şi uzaţi de această maşină a timpului

durerea cea mai mare este teama lor de a se bucura aş fi vrut de multe ori să trag cortina şi să merg să le arăt locul unde pot merge pentru a fi fericiţi dar mereu m-au alungat pesemne că teama de fericire ne distruge încet şi ne însingurează singurătatea

LUMINA M-A VĂZUT

Oameni buni, eu am văzut lumina acea lumină ce păleşte doar pe chipul altei lumini Oameni buni, eu cunosc culoarea nevăzutului mi s-a ascuns în palme în pori în credinţă în împărtăşnia mea cu ploile cerului Fiinţe, eu am atins aripa îngerului meu Îngerul meu mi-a dăruit o clipă de infinit eu am furat vântul şi l-am ascuns în păr în ochi în piept simt cum se zbate şi plânge vântul plânge cu lumină! Dragul meu, eu am cules lacrima ta şi m-am adăpostit la umbra luminii ei Văd mame sfâşiate Văd copii alungaţi din leagănul copilăriei Văd atât de multe mătănii bătute la poarta altarului în care demoni luptă cu lumina! Nu vă minţiţi că lumina e acolo unde strălucirea ei taie razele soarelui ca un brici într-o amiază de Iulie Nu! Lumina e în întuneric

în lacrimi în palmele muncite în singurul “te iubesc” tremurat în apă e lumina! Lumina e în ochii noului născut în palmele bătrânilor în munţii sufletului fiecărui om Acolo este lumina! Oameni buni, eu am văzut lumina! Acum ea mă poartă prin lume nelume viaţă şi moarte. Lumina m-a văzut sunt vie acum!

UN FEL DE POEM ALB

Libera cădere azi se pleacă un mâine poate exista doar pentru frumuseţea apelor munţilor viilor cade vântul mâinile tale indrugă ceva în speranţa că vor fi auzite de lumină tu plângi uneori şi asta te face fericit ştii eu aud glasul mâinilor tale şi ştiu că dincolo de orice nelinişte ele sunt frumoase şi ale luminii apa - oglinda cerului prin apă doar prin apă ai să ajungi la frumuseţea cea de mâine uneori sufletul se zbate în mâini dar oare ce e sufletul dacă nu doar puterea noastrăde a plânge ?

STARE

Urmele paşilor tăi prin sufletul meu Paşii paşii Desculţ desculţ Şoaptele petalelor Răsuflarea ta Râul care-şi cere marea Adâncul adâncul Instanţele sublimului Dăruirea un tot Paşii paşii Începutul unui alb Pacea pacea Nudul privirilor îngemănându-se cu cerul Îngerii îngerii

,LUMINITAAMARIE

sintagme literare

9

Poesis

ADEVĂRUL MĂ VA ÎNCĂLZI ŞI IARNA ACEASTA

îmi înfăşori gleznele cu jumătăţi din cuvintenerostiteca şi cum ai şti că urmează să mă ascundprintre rădăcini de iarnă

nu-ţi face griji pentru ochii meidevin felinaresărutate de stele

fără ajutor trupul păşeşte pestecurcubeul din privirile tale oceanicespre margini de întrebăripe buricul lumii rătăcitegăsesc răspunsuri

este prea frig pentru a-mi relua zborul

NOUL COD DIN DOUĂ CUVINTE

hărţile ascunse sub insule otrăvite miroseau a vechi şi a pericol după ploi acide sub tălpi aspre de bocanci scârţâiau uitare sau cântau a tristeţe altele scrijelite pe cranii de sclavi traversau în sticle oceane odată cu fragmente roşii însemnate cu x plutind undeva în stomacul unui peşte rătăcit dintr-un cufăr putrezit tezaurul curge pe nisip albastru lăcrimând peste temple de piatră toate drumurile par închise piraţi coji frunze aur sânge scriu eliberarea

ALEGEREA ÎMI APARŢINE

răsărită dintr-o fâşie de stea ca un nemuritor pe jumătate orb mă caţăr pe munţii născuţi în ficatul lui Prometeu cu durerea lumii am inima pe care s-o împart cu un singur om de tinichea chiar dacă trebuie să aleg între a rugini de fericire şi a străluci de durere îmi ascund lacrima în palmele învineţite adăp în zori o viorea adormită de soare timpul

împletit în şapte mă transformă în pinguin învăţ mersul cu paşi mici

ÎN FIECARE 21(DE ZIUA POEZIEI)

lângă prispa aprinsă de un alt răsărit iedera îngemănată cu zorii cântă după ceaiul din mentă sălbatică ameţit de aroma unei lămâi autohtone vă iau cu mine pe cărarea cât firul de lumină galbenul din sânul lunii cununat cu albastrul răsuceşte întunericul pe tronul lumii se-ncoronează poezia

PE ORDINEA DE ZI DOAR UN PUNCT

mă trezeşte visul născut din iubirea dintre o noapte albă şi zorii agăţaţi de muguri gata să plesnească tăcerile din priviri le mângâie frunţile încă reci dezleg norii au liber să plece unde vor azi stau de vorbă numai cu soarele i-am promis cămaşă de in ţesută în război partener iau trifoiul fără să-i număr frunzele la masă cu verdele adun culori din cuvinte

CAUT ALB PRINTRE RAMURI

mă strigă amurgul ghem de cuvinte aruncate la întâmplare din tăceri rănite iau acasă visul salvat îl ascund sub prag de lumină când să adorm se plimba de colo-colo voia liber vorbesc în şoaptă cu răchita şi guguştiucii

reveniţi pe margine de pervaz îmi făceau din aripă ochiul inimii a descifrat semnez aşteptarea pe cuibul unde se va roti iar viaţă

DARURI

stau agăţate de primele amintiri o „bufţină” mulţi papuci de aceeaşi mărime un pulover verde şi o pereche de pantaloni cărămizii împletiţi într-un zâmbet răbdător „hai mai bine să facem o ciupercuţă din plastilină” lacrimi prinse în cursa de pe obraji coate rănite genunchi acoperiţi de bandaje în formă de delfini şi sărutări să treacă... ursuleţi păpuşi o mie de dulciuri griji speranţe nesomn doar două mâini o inimă cât bucata mea de cer mama

ÎNTRE ALBASTRU ŞI ALB

ascunsă sub streaşină de cântec alint dimineţile nu ştiu dacă totdeauna axa mea este verticală dar simt când inima îmi cuprinde umerii şi-mi mângâie obrajii atunci aştern zâmbete peste cuvintele din tăcerile adormite în inima ta le cos aripi din priviri şi le transform în poeme

DAR ÎNSUFLEŢIT

am primit ieri primăvara de la tineîn prag de varăo trimit înapoi

stau pe aripa tachiar dacă nu-i ştiu zborulnu plectransform în amintiriclipele ascunse în cuvinterostite seară de searădupă rugăciune

se-nclină geana-ţi obosităde dor, de drag de ducăîn oale verzi din lut de-acasă de sub pragaduc lumina-n pumni cu roua crucilor

aştept o altă primăvară

ANA MARIAGÎBU

sintagme literare

10

O VIAŢĂ PLINĂ OCHI

un om cu trup şerpuit de plânsetstă lumânarei se-aprinde fitilul

lacrimile i se întorcîşi umple orbitele cu ploaia unei mări îi pâlpâie aripi de corb

i se înalţă duhul invalidcare saltă lumina în vârtejul genelorasemenea unui copil îmbrăţişând valuri în mersul grăbit de mamă

respiră aer segmentat de evantaipentru a nu se stinge la amiază

venele suflă nisip în marea plină ochise subţiază clipai se îngroaşă sângeleabia atunci va şti să cureţe clapele de pian

FEMEIE CU COADĂ

a zărit-o cu spatele la cerpe frunte avea tatuată partitura cânteculuithis is the sound that a heart makes when it’s breakingochii de tricot îi destrămau mersulnasul scorburos săpa luminăgura îi spaţia pulsul

îşi unduia umbra pe silueta eidispersându-seprecum o răsărită bătută

şi-a lăsat coada ochiului în părul eijertfă oglinzilor din stradă

DEFINIŢIA PRIVIRII

doi irişi părăsind podul palmelorla ora când stelele se stingsunt un călăreţ pe carul mictrăgând de hăţuri ca să dirijeze traiectoria pleoapelor

încetinesc la fiecare vibraţiea inimii înspre răsăritpentru a asculta dus-întorsacele de ceas: insomnia şi dorul

unui spărgător de casăţi-ar fi plăcut să am miezul crud asemenea unui pahar de tequila tocmai alunecat pe gât mă doare la cât întuneric am înghiţitplouă şi simt cum mi se desfundă nările

fluieră liniştea miroase a pământ scrâşnit între dinţi îmi amintesc de degetele tale ce-mi spală noapteasub un fir de iarbă

acummai stai o clipăsă asculţi o cochilie în care oamenii ascund zile

LA UN CEAI CU GÂNDUL

pământul nu e rotundaltfel n-ar mai cădea oamenine-am rostogoli într-un ghem de respiraţie

dacă Dumnezeu e o pisicăa pierdut capătul ghemului

pământul e un titirez cu capăt de balaur

dacă Dumnezeu e un copil ne învaţă să ne legăm la şireturi

pământul e o placă muzicală fără patefonîmi lipseşte o zi din cântecvreau să ascult let me go home

dacă Dumnezeu e dirijoratunci de ce eu nu văd?

TRANSPLANT DE TRUP

ascultă-măsimţeam umbre şi molii duelându-se în zona inimiicând deodată am început să mă rod pe dinănuntruîn acel război de ţesut, mi se destrămau veneaşa că nu-mi rămânea decât să mă părăsescîmi dădeam singură papuciiculmea e că nu aveam picioare

m-am uns cu căldură şi-am început să bat la uşite căutam să-mi adăposteşti sufletul în casa tareuşisem să îmi salvez ochii poate dacă aveam cu ce să-i port, mă recunoşteaidar ai strâns din zidurile casei taleiar eu mi-am ascuns sufletul într-un ţurţuream căzut la timp de pe streaşină cât să te sărut de adiode îmbrăţişări nu e timp

PORTRET DE CURTEZANĂ A SETEI

au smuls terra din rădăciniau săpat-o până la apăviol de soareau anunţat ştirile de răsăritaşa s-a născut soarele cu dinţi rătăcit pe cerca lipitoarea de gleznă

au stors-o la colţuri au răstignit-o şi au pus-o în cârca lui quasimodosă o care în timpul lui zeusofrandă oceanidelor.

la următoarea ploaiesinistraţi în gară spre planete fără gpsmuţi vânzând veşminte de sfântprin bluetooth

s-au copt afinele cât ai fost plecat

să-mi pui la căpătâi o coroniţădin afinul crescut în mâna ta să îmi împleteşti părul cu rădăcinile din încheieturite rog să mă laşi să plâng cu gleznele, cu porii să plouă din minesă-ţi mângâi crengile cu obrazul meu apoi înveleşte-mă cu-o nocturnă de chopinsă nu uit unde ai lăsat seminţele

doamnece-aş mai bea un ceai de afine

OANAHEMEN

Poesis

sintagme literare

11

POEŢII VIEŢUIESC ÎNTRE DOUĂ LUMI

poeţii sunt altfel de fiinţe

vieţuiesc între două lumilegate printr-un cordon ombilicalfir de argint despletit din creştetulridicat deasupra norilor prins de glezna primăverii

mai tot timpul plutescagăţaţi de poezie

doar inimile lor transparenteprecum lacrima din floripot atinge pământul

cu vârful cuvântului

SPUNEŢI-MI SCARABEU

de jur împrejur o mulţime de specialiştiîncât mă simt mică,plimbă cuvintele în versuri ultrasofisticatesupraetajează poeme până se întunecă cerulcopacii nu mai pot respira,

pavate cu metafore de cararaîncrustate în epitete swarovskiinoxidabile prin comparaţii,ameţesc păsările cu miros de cernobâl.

lustruite, parfumate, burduşitecu neologisme cumpărate la târguri undenumai poeţii cu licenţă primesc invitaţiese cred regi într-o lume iluzorie.

mă ascund în grăuntele de nisip-minuscul scarabeueu car cuvintele cu inimascormonind întunericul să-mi aflu luminaadun crengi de măslin să ridic altar poeziei,

dintr-un colţ de cer îmi surâde nirvana.

VÂNĂTOARE

niciodată nu m-am jucat cu sufletul unei păsăriam amestecat pământ cu lacrimidin lut i-am refăcut aripiam deschis cu iarbă lacătele colivieivăzduhul să-i împlinescă zborul

niciodată nu m-am înfruptat din inima unei căprioaream tăiat liane de întrebări dezamorsând capcanei-am eliberat drumul spre izlazumbletul să-i fie zveltşi botul de iubire umed

niciodată nu m-am ascuns de sentimentele unui copilîn pumni i-am strâns inocenţami-am spălat faţa cu puritatea din gândurile

luiam încercat să-i protejez candoareade orice nor al maturităţii

nicioadată nu am fost pasăreînsă am păşit prin viaţă cu fremătul căprioareiîn mine am păstrat puritatea copiluluiatunci de ce am parte de vânătoare

CAMUFLAJ ÎN ALB

în fiecare dimineaţăîmbrac un poem albşi ies în lumeazăpezilor veşnice

tigri albiţi de viaţămă adulmecăvânătorii înfăşuraţiîn puf de păpădieiau urma tigrilorîntr-un cerc viciosomătul sticleşte

până la urmăne-am camuflatîn acelaşi scop

CUVÂNTUL CA O PIATRĂ

să nu spui niciodatăcă eu voi fi alta în faţa vieţiicelebritatea mă lasă recesunt imună la viruşii laudelor

pun atât de mult suflet în oameni încâtmă întreb uneori în ce corp trăiesc

am atâtea raze în pleoapetrăiri, zbaterinimeni nu le-a pipăit în afară de greieri

nu fug de lumină am martori îngeriică adun în pumni fiecare particulăsă înobilez cu ea nopţile orbilor

sufăr de întuneric şi mă topescîn singurătatea peşterii din mineruptă în două ca un ţărm fără valvas fără matelot în voia destinului nu îmi găsesc împăcarea şi verde freamăt luncafierb sarea în apă până devine mare de visemai mereu neîmplinite

să nu mă judeci înainte să mă iubeştiînainte să te rogi la aceeaşi cruce cu minegenunchii sângerând sentimentecoatele scrijelite în neputinţa de a dăruimai mult decât Dumnezeu mi-a pus în traistănici cu degetul să nu mă arăţimă voi pleca totdeauna smerită în faţa inimilorvoi culege licurici dintre uscăturisă-i însămânţez în tot ce-i viu

şi dacă tac să ştii că sunt răpusăde alicele vânătorilorce iau ofrandă sufletul şi versul meudar ascultă...până şi tăcerea îmi ţipă din toţi rărunchii

Doamne, dă-mi mai multă înţelepciune

DE FRICA ZBORULUI

din potirul palmelor tale îmi adăp caii albifără să mă tem că ai putea fi un Procustcare să mă taie pentru că nu am încăputîn căuşul gândurilor sale

îmi trimit inima în stepă să te cauteeste o nevoie dincolo de mineacestă expansiune a eului meu feminin

cu toate vicisitudinile şi riscurileîngenunchiez în gândurile tale ca într-o sinagogăa singurului Moise trimis pe pământ

uneori mi se crispează carnea în faţa sacrificiuluişi-mi doinesc greierii durereaîn onoarea naşteriiînsă niciodatădar absolut niciodatănu voi lăsa pasărea dintre noisă tremure de frica zborului

mi-am întins mâinilesub formă de aripi spre infinitpentru amândoi

SIMŢI CUM MIROASE PĂMÂNTUL ?

pământul acesta reavăn care gemecând ne lăsăm umbrele în poalele lui,pământul acesta răbdător care se spulberăcând ne suflăm visele deasupra lui,pământul acesta fără vârstă care surâdecând îi culegem merele de aur,pământul acesta matern care lăcrimează de jos în susudând cerul cu speranţe,pământul acesta nesfârşit unde tu şi eu ne-am prinspentru prima oară sufletele de mânăînrădăcinându-ne sentimentele în el....pământul acesta al nostru,unic pământ...miroase a trandafir.

TREIZECI DE MINUTE DE LUMINĂ

şi dacă ţi-aş aduce luminalumina aceea...de care îmi şopteşti că ai nevoieca de aerul de toate zileleîn pumni dacă ţi-aş aduce-ocu degetele strânse precum picioareleEvei virgine ca însăşi luminaeşti convins că vom descopericum să franjurăm întunericuldevorând noaptea dintre noi

doar aşa vom putea redimensionaspaţiul ce ne desparte licornii

poate m-aş întorce din rătăciridacă aş şti că ai înţeles cătreizeci de minute de luminăîn fiecare zine pot duce mai aproapede eternitate

MIHAELAMERAVEI

Poesis

sintagme literare

12

PRIMA DELEGARE...

Îmi povesteşte prietenul meu, sculptorul:-Fratele meu, trebuia să reprezint Filiala

noastră la vernisajul unei expoziţii de grup organizată într-o peşteră. Era o chestie destul de inedită, iar preşedintele nostru, artist plastic de renume la nivel de Filială, mi-a zis:

-Domnu’ coleg, pleci, ne reprezinţi şi iei aminte la ce-au făcut ăia acolo – okei? Că, uite, provinciali-provinciali, da’ le veni ideea… Te întorci cu date, fotografii, pliante etâcî, etâcî, etâcî, fin’că, poate, le manglim ideea – pricepi?

-Yes, magister!, am răspuns cu toată convingerea.

…Aflându-mă la prima „ieşire” în teritoriu din Bucureşti, mi-am simţit sufletul cotropit de-un cod portocaliu spre roşu vişiniu, inclusiv după ce mi-am notat principalele probleme pe care le aveam de rezolvat pentru ca totul să fie all right – cum îmi plăcea să spun. Pe primul loc s-a aflat, fireşte, plecarea propriu-zisă, respectiv: distanţa, clima din zona de destinaţie, ora plecării-ora sosirii, mijlocul de transport – tren, autobuz, vapor, avion, cazare, masă…

În calitate de trimis special, ştiam perfect ce aveam de făcut acolo, în rest… Din cauza acestui rest, care însemna deplasarea propriu-

zisă, începusem să dârdâi de frică. Ce să pot dormi! După miezul nopţii, după ce dormisem, totuşi, cât de cât, m-am trezit transpirat de spaimă zicându-mi: phui, doamne, e ziuă, trebuie să sun urgent la

gară, la autogară, la aeroport, la…, să aflu cu ce naiba să plec. Ceea ce am şi făcut:

-Alo! Autogara? Uh, ce noroc că vă prinsăi din prima! Cum, e greş…?! A, casă particulară? Vă salut, bună dimineaţa, să aveţi o zi faină-faină! Gata-gata pentru plecare la serviciu? Felicitări! Oho, da’ ce voce aveţi! Dormirăţi într-un butoi? Pardon? Sper că sunteţi sănătos… A, v-am trezit dintr-o aţipeală? Cum? Toată noaptea n-aţi închis ochii? Ce, băieţelul? Febră? Doamne fereşte! Ok, scuze, mii de sorry!... Noapte bună, vă sal… Ce? Mă înjuraţi de mamă? Păi, nu vă spusăi că sunt în eroare? Na, a închis!… Alo, săru-mâna, săru-mâna! Uay, ce voce suavă aveţi!... Să mă ia dracu? Şi eu am propus acu vo săptămână, da’… Să insist? Ok! Aveţi umor, să dea dracu! Bine, am înţeles-am înţeles, mă voi ocupa – promit!... Pân-atunci, aş vrea cu Autogara, vă rog!… Cum, care, domnişoară? Aia de călă… De călărit?!? Am zis eu aşa ceva?! Sfinte Dumnezeule!... Păi, dacă mă întrerupeţi la jumătatea cuvântului! Ce?!? Troglodită eşti dumneata, şi obscenă, şi… şi… şi trivială, cu toate neamurile tale până la a şaptea spiţă, siliconata naibii! A închis şi asta!... Pa! Pa! Alo! ’Ţ-ai dracu de nimenei, că toţi sunteţi importanţi! Alo, informaţiile? Da? Excelent! Cu autogara,

Prozã

DUMITRUHURUBÃ

sintagme literare

13

Prozã

vă rog… A, sunt mai multe? Bravo! Deci… Aha, Autogara de Nord? Păi, aia nu e Gara feroviară? Bine, okei-okei!, ziceţi-mi număru’… O clipă, să notez: unu-unu-doi, bun, mersi, domnişoară! Hei, hallo! Păi, ăsta nu e SMURDU’? Ce să fac cu el? Să mă ducă la balamuc? Ay, trăsni-m-ar şi Doamne fereşte! În dimineaţa asta toţi suntem nebuni!... În sfârşit, doamne-ajută! Hallo!, autogara de nord? Cum, nu există aşa ceva? Cum să fiu nebun? Am păscut mătrăgună? Poate bunicul după tată… Bine, lasă, vreau să ajung la… Cine sunteţi? Pompierii sau spitalul de urgenţă, că nu s-aude clar… Aha! Deci, Urgenţa… Perfect! Trimiteţi-mi o ambulanţă, o… Trimitere de la… ce?! Am, doamnă, delegaţie, sunt în regulă... Da, la Peşteriţa, tre’ s-ajung, doamnă! Peş-te-ri-ţa! E mai aproape Bălăceanca? Ce drac să caut eu acolo? Ospiciu? Aha! Da’ la noi, la birou ce credeţi că e, doamnă? Bălăceanca e zero pe lângă atmosfera din biroul nostru – pricepi, doamnă? Ze-ro! Nu, doamnă, eu vorbesc despre Peşteriţa, nu Peştera Muierii! Ce treabă să am eu în peşteră? A, cu vreo piţipoancă? Ferească-ne Dumnezeu de nevastă-mea! Doamnă, este o vorba despre o localitate, lo-ca-li-ta-te! A, n-aţi auzit? Ce Insula Paştelui, doamnă? Sunt treaz-trezuţ! Păi, cu ambulanţa, fin’că-s aliniat mintal, asta sunt: a-li-ni-at!, într-o formă avansată, înţelegeţi? A-van-sa-tă! Aseară am sugrumat-o pe soacră-mea, ieri pe cei doi fii şi, dacă-mi daţi semnalmentele

soţului dumneavoastră, vă scap şi de ăla… Okei-all right, e domnia sa nu un ăla? Felicitări – aţi ales bine… Da’, ce, e rege, prinţ moştenitor, şef de trib…? Cum? Europarlamentar? O, atunci, desigur, da şi sorry… Bine, okei-okei, am glumit, ce naiba! Dumneata nu ştii de glumă? Ora? Dacă ştiu cât e ora? Păi, cât să fie…? Da’, ce, eu sunt Radio Bucureşti, să dau ora exactă? Ce, cum? Se zice alienat? Mare sfâr! Important este că ştim despre ce vorbim, nu? Bine, doamnă, la orişice caz, sunt cetăţean UE, alienat-aliniat, pentru mine e la fel de vacs!... Nebun? Alzheimerist? Contează? V-am plictisit? Bine, mersi, la fel! Hai, pa!

Mă îmbrac rapid şi ies pe balcon: afară luna plină şi uriaşă împrăştie-o lumină de zi. Formidabil… Ce naiba? Mi s-a oprit ceasul la trei şi-un sfert – îngerul meu din schimbul trei m-a deşteptat – Doamne-ajută! Bagajul, telefonul… A, e telecomanda. Am apăsat din greşeală pe-o tastă – Antena 3 – reluare, cu Mircea Badea dându-şi importanţă până la aterizarea pe pista penibilului spre ridicol. Nu pare idiot, dar practică un fel de cult al personalităţii deşănţat…

Mă rog……Iar în colţul din dreapta-jos al

ecranului, ora… Nu se poate! Scrie clar: trei şi-un sfert… Dumnezeule, am înnebunit! Am trezit oamenii din somn…

(Fragment din romanul BIROUL DUŞILOR DE-ACASĂ)

sintagme literare

14

Prozã

SHALOM IERUSALIM

Azi am fost la festivalul “Shalom Ierusalim”, moment la care mă gândesc de săptămâni. Am îmbrăcat un costum indian albastru intens cu bluza lungă brodată, ca să păstrez nota de exotism a evenimentului; îmi pare rău că n-am optat pentru o rochie arăbească, am văzut destule pe acolo când am ajuns. Peripeţii mari n-au fost, una dintre prietenele mele mă aştepta deja, cu cealaltă a fost o întreagă tevatură până să ne găsim una pe alta în balamucul ăla, dar nimic nu e imposibil când esti hotărât să te simţi excelent.Nici bine n-am intrat, că mi s-au lipit ochii de o tarabă cu dulciuri care ar fi făcut să pălească de invidie şi tipsiile unui serai cu cadâne ( stiţi că standardul lor de frumuseţe era grăsimea ?) : baklava, sarailie, cataif, baclava cu cremă de lapte, prăjiturele pufoase şi încă, şi încă…..clar că trebuia să mâncam din ele, eu am încercat baclavaua cu cremă de lapte, Amalia, fata mea, a optat pentru cea obişnuită şi prietena mea Mihaela pentru…nimic.Mă fulgera cu privirea de nici nu puteam să înghit de vinovaţie:” acum mănânci , înainte de masă? “.Tac şi continui, aş fi încercat şi cataiful, doar mi-am propus să nu-mi pun frână azi, să mănânc ce vreau, conform principiului că în rest tot nu mă dau bucuriile afară din casă. Altă

privire fulgerătoare, aşa că renunţ la cataif şi mergem mai departe.Lume, lume, lume ca la bâlciurile lui Caragiale, muzică de pe o estradă amenajată pe spaţiul verde, cu scaune şi chioşcuri simpatico, în

care te mai poţi adăposti de soarele care arde în această zi superbă cu parfum de toamnă bătând la poarta Bucureştiului. Se cerne o lumină de miere topită peste avalanşa de oameni dornici să se bucure de ultimele rămăşiţe ale verii. Găsim un stand la care ţi se scrie numele cu litere ale alfabetului ivrit pe nişte benzi de hârtie; clar că lumea se îmbulzeşte să treacă în anonimatul acestei limbi aproape imposibilă pentru latinismul nostru.În faţa standului e instalat un flip chart la care un domn zâmbitor şi calm oferă o lecţie foarte scurtă de limba ivrit, doar 5 minute; arunc o privire şi dispar, că de lecţii sunt sătulă.Mai încolo găsim un locşor delicios, amenajat cu covoare orientale şi perne din mătase şi catifea, unde după-amiază se va cânta la instrumente de percuţie şi se vor spune poveşti. Mă şi imaginez povestitor, misterioasa Deborah în voaluri lungi, brodate şi colorate, cu un cerc de ascultatori în jurul meu şi o tavă cu ceai aromat .La standul de alături vizitatorii sunt invitaţi să înveţe tainele bucătăriei evreieşti de la maeştri culinari care, în plus, oferă şi mostre destul de substanţiale cantitativ; normal că nu se mai termină coada, din moment ce-i gratis.Studiez fizionomiile şi mă distrez încercând să ghicesc care e evreu şi care nu. În acest moment mă cuprinde

ODETTEBOTA

sintagme literare

15

Prozã

nostalgia trecutului, a copilăriei, pentru că bunicii mei aveau mulţi prieteni evrei, prieteni buni, fideli, alături de care am crescut; trăiam pe atunci la confluenţa celor trei religii:catolică, a mea, ortodoxă, a unei mari părţi din familie şi evreiască, a prietenilor noştri, cu care ne vedeam tot timpul.Mi –am amintit de tanti Coca şi unchiul Willy, cum le spuneam eu şi cum nu ratam niciodată vineri seara când aprindeau lumânările de Sabbat; de Lory Hoenig, care venea la noi de Paşte, ciocnea ouă rosii şi spunea “Christos a înviat!”. ”Ce faci, Lory, îl mărturiseşti pe Christos, ai înnebunit?” o certa înmărmurită tanti Coca.” Lasă, Coca, nu-i păcat, să fim bine cu toţii, să ne bucurăm”, răspundea Lory, spre hazul nostru care ne tăvăleam de râs. M-am îndepărtat câţiva paşi de prietenele mele şi de fata mea pentru că îmi dăduseră lacrimile….eram iar copil năvălind în casa lor şi atingând ‘mezuzah’, micul tub cilindric fixat pe tocul uşii, în care se află fragmente din Torah….voi mai scrie despre ei, cei care mi-au legănat copilăria şi au îmbogăţit-o cu farmecul, umorul şi cultura rasei lor, nu-i voi lăsa să treacă în uitare.Pe peluza din faţa scenei lumea se mişcă în ritm de Hava Naghila şi suspină pe trilurile unei soprane care cântă “ Con te partiro” – ne oprim la o cafea, limonadă şi o ţigară, ascultăm, vibrăm, ne amuzăm şi…mergem mai departe.Sunt spaţii de joacă amenajate pentru copii cu o tânără frumuşică la intrare , costumată în Micky Mouse, care dă copiilor paşapoarte de acces.Îmi vine să cer şi eu unul, dar mă abţin. Sunt şi

ateliere de creaţie pentru adulţi, unde aceştia învaţă să împletească brăţări şi să confecţioneze obiecte diverse, dar călătorului îi stă bine cu drumul şi ne îndreptăm spre suveniruri, care nu-s prea variate, ce-i drept. Mai grozav e standul de cărti la care găsesc “Cabala şi Eros “ de Moshe Idel – primesc bonus şi o carte de Isaac Bashevis- Singer, de care mă bucur mult, pentru că e unul dintre autorii mei preferaţi, gen Shalom Alehem, clownul trist al literaturii evreieşti.

Elementul de senzaţie al serbării e Zidul Dorinţelor, asemănător celui al Plângerii. Sunt pregătite bilete pe care îţi poţi scrie o dorinţă, bilet care va fi aşezat pe urmă între spaţiile zidului – domnişoarele care se ocupă de asta ne asigură serioase că într-adevăr se împlinesc. Iau un bilet şi mă retrag pe o bancă din apropiere să-mi scriu dorinţa….rămân cu privirea în gol şi mâna agăţată de un gând….atâtea dorinţe şi nici una, totuşi. Mă trezeşte din reverie vocea dragei mele Mihaela:” Vezi, să nu scrii acolo ce cred eu, că-ţi smulg biletul cu zid cu tot” – râd, brusc înseninată….nuuuu, cum să scriu, trebuie să cerem ce crede Dumnezeu că e bun pentru noi, nu ce ne-am dori.Şi oricum, am învăţat ce să-mi doresc. Sau să nu-mi mai doresc. Îmi tremură uşor mâna când ating zidul şi îmi pun timid bileţelul într-o crăpătură…..tu, Doamne, esti necreat şi nepieritor deasupra noastră; îmi vin în minte cuvintele Psalmului 139:” …şi în cartea Ta erau toate zilele mele încă înainte de a fi trăit vreuna…..”

După atâta melancolie ni se face foame, dar de stand nu te poţi apropia,

sintagme literare

16

Prozã

aşa-i de mare coada, în concluzie ieşim şi ne îndreptăm spre centrul vechi al Bucureştiului.Ne pierdem pe străzile labirintice pavate cu piatră cubică în căutarea unui loc care să ne placă la toate trei, lucru destul de complicat, dat fiind că fiecare vrea altceva. Trecem pe strada Kovaci unde înainte de revoluţie era locul de unde puteai cumpăra pe sub mână fel şi fel de lucruri pe care acum le găseşti la orice dugheană. Kovaci, Şelari, Pasajul Francez şi restul străduţelor din vechiul oraş au devenit locul favorit al bistrourilor, cafenelelor şi restaurantelor bucureştene, oferind o varietate care îţi ia ochii….şi banii, bineînteles.Cine spune că Bucureştiul nu e un oraş cosmopolit, să vină acolo la un sfârşit de săptămână pe o vreme de toamnă capricioasă ca o femeie, care încă nu vrea să se instaleze şi îşi împarte supremaţia cu vara. Localuri indiene lângă restaurante chinezeşti, cochete bistrouri cu aer boem de impresionism franţuzesc şi restaurante cu specific arab sau turcesc, spaţii deschise complet, în care interiorul se uneşte cu exteriorul, terase cu mobilier de răchită, bambus, lemn masiv sau fier forjat, cu perne comode, palmieri şi dracaena imense în ghivece somptuoase; vedem o terasă cu canapele şi fotolii scunde, decorate cu perne multicolore , pastel, ca un decor din “1001 de nopţi” – mai departe intrăm în localul “Curtea sticlarilor”, care îmi taie respiraţia: mese şi scaune din lemn elegant, masiv, penumbră, săli ascunse misterios, decoraţiuni vechi cu patina epocilor de mult stinse, lumea “Crailor de Curtea veche”, parcă aştept

să văd pe o masă un joben şi o pereche de mănusi din piele de căprioară, dar…..fetele vor o terasă în soare, aşa că îmi promit să revin şi continuăm căutarea. Ne oprim într-un târziu la “Lebanese cuisine” şi savurăm un falafel şi un pahar de ayran, laptele lor bătut, cu sare şi mirodenii. Desertul îl luăm la o gelaterie considerată a fi printre cele mai bune; singurul loc unde am mâncat îngheţată de ciocolată neagră.Lume frumos îmbrăcată, ţinutele clasice stau cu brio alături de cele uşor excentrice, se vorbeşte în toate limbile, parcă toţi bucureştenii au ieşit azi să mănânce în oraş.Pe drumul înapoi continui să-mi plimb privirea pe clădirile şi străzile oraşului vechi; am sentimentul că fără toate localurile de acolo şi târziu în noapte aş putea să aud roţile rădvanelor trase de cai şi conduse de arnăuţi gătiţi în haine cu fireturi, grăbiţi să ducă la teatru sau la bal doamne încorsetate în mătăsuri grele şi domni în giubea. Dacă îmi ridic privirea o să văd la fereastră o domniţă delicată cu flori prinse în corsaj sau chiar acum o să simt foşnetul unei crinoline atingându-mă uşor.

Am mai încheiat o zi culturală în Bucureşti şi mergem acasă……

S-a înserat şi mă gândesc la biletul meu rămas acolo, singur.O dorinţă firavă implantată în carnea unui zid…al plângerii.Trec prin mine frunze uscate şi în cădere mă pictează cu ruginiul lor.Mi-e frig şi mi-e toamnă şi simt că n-aş vrea să vină iarna…..nici Crăciunul.

SHALOM, noapte parfumată şi să fiţi iubiţi până la marginea timpului….şi dincolo de ea!

sintagme literare

17

Atelier critic

,,SE FACE TÂRZIU ÎN ILUZII''

Relaţia individ-lume şi memoria eliberatoare. Despre romanul lui Mihai Sin

Un epic referenţial, fără vreo legătură cu zgomotul atâtor „experimentalişti” ante 1990, proză în care forţa naraţiunii o dă insistenţa analitică pe detaliu, a adus elogii meritate lui Mihai Sin. Romanul „Bate şi ţi se va deschide”, apărut la a doua sa ediţie în 1991 (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 228 p.), defineşte, poate, cel mai bine acest mod de expansiune perceptivă a discursului epic, într-o vreme în care izbăvirea scrisului literar în comunism îşi află resursele în astfel de proiective demistificări.

Cartea ne fixează într-un exerciţiu continuu de reflexivitate în care nu fascinaţia personajelor ţine trena, ci evaluările realului prin jocurile epicităţii. Octavian Şteflea însumează simbolicile stării isterizate a unei generaţii pentru care frica era, probabil, singura „proprietate” individuală emanată din determinismele şi ideologia defunctei epoci. În acest fel înţelegem că imaginarul este nociv tocmai pentru că orientările individului sunt restrictive, extrem de restrictive chiar, iar el, individul, nu-şi poate asuma decât o „răzvrătire tristă”, într-o exprimare a lui Victor Felea. Sau, cum ar zice André Maurois, „o fericire înspăimântătoare”.

Personajele lui Mihai Sin sunt purtătorii fără glorie ai unei revolte melancolice faţă cu blazările din cotidian, precum Octavian Şteflea, Laura, Virginia, „poetul” Ionică sau ai revoltei zădărniciei, precum Marcela, Natalia, Ghiţă, Romuald Goicu, Marius Marcu, Olivia. Alţi eroi ai cărţii, ori direct, ori în amintirile celorlalţi parcă, îşi somează propria existenţă să se păstreze în zone indecise. Aceste personaje poartă cu ele mesajele unei ciudate tranzitivităţi. Nicoleta, asistenta medicului Simedrea, e fabricantă de emoţii. Uţa e o feminină care-şi ia viaţa în

răspăr, Virginia îşi curtează ostentativ relaţiile ca un spaţiu ludic al ei, Mariana („Curdefier”, antologic cognomen) şi Vichentie montează, într-un episod definitoriu din carte, un spectacol în care modificările relaţiei individ-lume sunt pervertite în dubitativ, cum se-ntâmpla cu

multe biografii din epocă. Se mai pot cita eroii unor atitudini parodice, veterinarul Alexandru, Delia, Nicolae Sâia, chiar Livia Valeriu Cosgarea, Gheorghe Ţerchea, permeabili, dar coerenţi, bine conturaţi într-un epic bricolat. Secvenţele acestui evenimenţial converg în obârşia călătoriei exprimată chiar în capitolul inaugural: „Să te scoli cu sentimentul că pleci într-o mare călătorie înjurând înfundat ceasul ce nu-şi mai termină zornăitul strident şi mohorât, trupul ţi-e străbătut de frisoane nu atât din cauza răcelii dimineţii (oricum e mijlocul lui noiembrie), cât de nesomnul pe care-l simţi duhnind năclăit în tine în umezeala pijamalei şi a aşternutului, după o noapte de zvârcoliri şi momente de aţipeală, ştiind că, de fapt, nu vei avea de făcut decât şapte ore, şapte ore şi jumătate, cu autobuzul, cale de o sută patruzeci de kilometri. Nici spaimă, nici linişte. Înaintea oricărei călătorii (zeci, sute de călătorii domestice, scurte, banale), acelaşi trac imposibil de reprimat, tracul marii călătorii, nici spaimă, nici linişte.” (p. 5)

Fixarea portretelor se întâmplă prin implicare în poveste, dar în spaţii deconvenţionalizate: restaurantul/barul şi autobuzul. Decorul este în tonalităţi elegiace, de la cântecul Helenei Vondracicova la horcăitul beţivilor scandalagii Petrică şi Vari, la fals-evlaviosul şofer Iovu Cucinschi. Percepţia intimistă a unui real de-valorizat, ilustrarea ternului citadin în revista „Navetistul”, locuri şi habitate cu denumiri aproape însoţind investigările autorului: Varniţa, Teişor, „Dealul viilor”, Loşna înscriu până şi ceea ce are inefabilul în cerc, în redundant şi reticenţă faţă cu realitatea atât de falsificată. Între corupţia din lumea medicală şi sofismele despre moarte, acest real este pulverizat în paradigmă a cunoaşterii. Condiţia intelectualului va fi exprimată, deci, ca opţiune artistică (pusă în paranteze), fiindcă, nu-i aşa, supravieţuirea în epocă era o artă, la urma-urmei: „Dar mişcarea intelectuală, acea extraordinară zăbovire în faţa

IONELBOTA

sintagme literare

18

Atelier critic

unui tablou minunat, cine mai crede în ea; câţi o mai practică? Mişcarea intelectuală nu are preţ, o nepreţuită, dar e de neînţeles pentru cei care vor să vadă totul, să pipăie, să evalueze.” (p. 71)

Sub semnul autenticului posibil, această proză are ca specific al ei fenomenul de autodescătuşare. Naratorul, refuzând cronologii, îşi recuperează orgoliul suveran o dată cu regretul nelecuit că dispar, treptat, argumentele conştiinţei identitare. Îl întristează, prin „vocea” unui personaj, că ţăranii nu ştiu să refuze epatarea, că se lasă prea uşor contaminaţi de citatul destabilizator al falsei urbanizări: „Cel mai mult îl întrista pe Octavian felul cum se îmbrăcau ţăranii, de pildă, chiar cei din sala autogării. Ei părăsiseră portul naţional. Ei păreau să se îmbrace cu tot felul de haine de pe la solduri, haine cumpărate pe la bâlciuri, confecţionate, de cooperative „Voinţa” şi „Înainte”, „Sporul” şi „Invalizii” întreprinzători, haine care, nu putea înţelege în ruptul capului de ce, reprezentau un fel de trecere de la sat la oraş cât se poate de bizară. Adică nu erau încă nici haine orăşeneşti, dar nici ţărăneşti nu mai erau şi arătau oribil, iar culorile erau posomorâte. Pur şi simplu îl durea felul acesta cum se îmbrăcau ţăranii, totala lor indiferenţă faţă de veşmânt. Îi întâlnea prin oraşe, dar şi prin sate, veşnic grăbiţi, cumpărând

uneori frigidere sau televizoare, ca să nu mai vorbim de alte mărunţişuri, dar hainele le erau ponosite, peticite, uneori chiar murdare şi ce era mai neplăcut i se părea faptul că nu erau murdare de pământ, de noroiul drumurilor, ci pur şi simplu soioase, roase de purtatul prin autobuze, gări, autogări, prin pieţe şi magazine, îmbâcsite de mirosuri departe de a fi reavene. De ce această indiferenţă? Unde era gustul pentru frumos? În florile de tablă ale gardurilor, sau în uşile caselor vopsite cu lac? Ce se întâmplase cu ei, după ce costumele naţionale se refugiaseră prin lăzi sau prin muzee etnografice, purtate doar la parăzi ale portului popular?” (p. 93-94).

Lumea lui Octavian Şteflea este „aspirată” în acelaşi cerc al înscenărilor gesticulaţiei individului care nu poate provoca ieşirea din idealitatea cinică („uite ce se întâmplă dacă taci”), dar devine martir al indolenţei şi al cinismului sanguinar al celorlaţi. Romanul, cu grefele lui de naturalism, poate fi citit şi în cheia unui fantezism ironic-tragic, dar, dincolo de autenticismele unei lumi gălăgioase, discursul epic edifică sentimentul unor iniţieri. Omul crispat din epocă se re-condiţiona singur, retras în propria memorie eliberatoare, iar autorul ştie să cearnă perlele capodoperei dintr-o colocvialitate a realului agresiv. Mihai Sin e un învingător.

Un adevărat elogiu adus uneia din marile personalităţi ale culturii noastre este restituirea textelor radiofonice ale lui Mircea Eliade. Biblioteca maharajahului (Bucureşti, Editura pentru Turism, 1991, 64 p.), în îngrijirea lui Victor Crăciun, care are şi multe recomandări decente în Cuvânt înainte, înseamnă, prin revărsarea de mesaje ale textelor şi prin diversitatea subiectelor şi ideilor, o restituire esenţială, prismatică, dintr-un autor a cărui erudiţie a fost apreciată şi recunoscută pe meridianele lumii. Declicul discursiv vine dintr-un impuls firesc pentru un pasionat de mentalităţi, de cutume străvechi, de episoade ale vieţii care definesc un habitat, o comunitate, o ţară, un continent. Acum, insolitul şi magia întâmplărilor derivă din cotidianul Indiei şi dintr-o cultură tradiţională care a obsedat tinereţile autorului,

În secţiunea dintâi a cărţii, editorul a reunit paginile de jurnal, dar şi puseurile notaţiei melancolic-nostalgice, un sentimentalism decantat, totuşi, în luciditatea confesorului. Omul povesteşte, dar enunţul e grav-reflexiv ca în propoziţia de bilanţ a omului de ştiinţă. Lumea, civilizaţia hindusă, istoria, cultura şi locuitorii Indiei sunt ritualul unor perspectivări in nuce. Nimic nu se reduce la emblemă, nimic nu rămâne în chingile austerului, lumea jurnalului e aceeaşi lume a măştilor schimbătoare. Spre Port-Said, „pasul fermecător al cămilelor” şi mirajul deşertului evocă trepte ale iniţierii (Fals jurnal de bord. Port-Said, p. 13-14, text publicat şi în 1929 în „Cuvântul”, iar spectacolul furtunii în Mediterana nici el nu poate fi doar o nostimă temă cu variaţiuni (Fals jurnal de bord. Alexandria, p. 5-8; reluat din „Cuvântul”, un număr al anului 1928).

Elogiul cărţii sau despre o luciditate a reveriei în confesiunile lui Mircea Eliade

sintagme literare

19

Atelier critic

În călătoria spre Suez, autorul abordează temele precarităţii fiinţei omului, între a-şi respecta orele mesei, reţetele tradiţiei şi adecvarea la surprizele unei călătorii (Fals jurnal de bord. Canalul de Suez, p. 15-18, în „Cuvântul” din acelaşi an 1929). Teatrul japonez îl entuziasmează pe Mircea Eliade, cu o montare chiar pe vaporul itinerarului din Oceanul Indian (Fals jurnal de bord. Pe Oceanul Indian, p. 21-24, din „Cuvântul” aceluiaşi 1929); între citatul gidian şi fascinaţia piramidelor, Egiptul milenar îi evocă un teritoriu al metamorfozelor (Fals jurnal de bord. Cairo, p. 8-12, din „Cuvântul”, 1928); un alt alambic al sensurilor ritualizate ale vieţii i se pare transplantul provizoriu de mentalităţi nipponice în Orientul Apropiat (Fals jurnal de bord. Pe Marea Roşie, cu japonezii, p. 18-21, text apărut în interbelic în „Cuvântul”, din 1929). Cu siguranţă, intenţia de a mima experienţa diarismului ţine de o dialectică a imaginarului.

În schimb, secţiunea intitulată cu arhaic alint Reportagii, contemplaţia vieţii în India se diversifică, îşi află puncte originale de vizionare. Aflăm despre binele şi răul existenţial, despre „ereziile” culturale în India enigmatică, despre atitudini radicale şi atitudini pasive în vindecarea sufletului profund. Mai întâi sunt elogiile aduse insolitului protector, Manindra Chandra Nandy, Kazimbazar Rajbari. Biblioteca e o reverie a universului, sanscrita din şcolile Tola consacră rigorile spectacolului cultural-spiritual arhaic (Biblioteca Maharajului, p. 39-42, text recuperat din „Cuvântul” anului 1929). Viaţa de filantrop a maharajahului, care a murit în octombrie 1930, bătrân şi sărac, tortura ingratitudinii celorlalţi faţă de un mecenat inocent sunt notate cu patos, mai multe din astfel de texte, precum Miliardarul nefericit, Pagina care ar putea fi autobiografică, Sistemul de distribuire, Ce înseamnă a fi savant în India, Omul, alcătuind un capitol final, Viaţa neverosimilă şi foarte utilă a maharajahului de Kassimbazar (p. 56-62, cu texte restituite din „Vremea” lui 1939). Un rictus năvalnic nu poate salva nimic, cursul lumii e acesta, autorul îl mai poate doar compătimi pe binefăcătorul său.

Frumuseţea unor pagini o dă frumuseţea locurilor, pitorescul sufletului uman. Nu e timpul pentru detaliile succesive, e pretextul de a detecta specificuri, de a decoda mistere ale civilizaţiilor explorate în experienţa călătoriei. În Colombo, muzeul budist expune vechi urme ale identităţilor etnice de acolo (Cu rikşa în Colombo, p. 25-27,

din „Cuvântul”, 1929), în Calcutta, Mircea Eliade insistă pe fizionomia psihologică a cerşetorilor şi pe tipurile de femei din India (Calcutta, p. 43-46). E un spectacol de imaginar şi de evenimenţial, de vizită a „treptelor de sfârşitul lumii” (Kandy şi Anuradhapura, p. 28-29, „Cuvântul”, 1929), de simboluri explorate în fluxul derulării şi exercitării lor (Cel dintâi yogin, p. 49-52; în „Cuvântul”, din 1929), de inserturi spectaculoase în unităţi epice amintindu-ne că, totuşi, acestea toate sunt textele unuia din prozatorii noştri interesanţi (Primăvara, p. 46-49, o altă restituire din „Cuvântul”, 1929, fiind anul publicării celor mai multe din articolele cărţii de faţă).

Un univers tentant, seducător, este cucerit colocvial, comentat, interpretat, explicat de europeanul care şi-a asumat statutul de iniţiat. În faţa tradiţiei suverane, Mircea Eliade se supune miracolelor pe care aleatoriul traseelor i le oferă. Am zice, altfel, că el povesteşte imagini, nu semnificanţi. Minuţios în detalii, autorul alunecă între cuvânt şi metaforă în configurările unui imagism iremediabil erudit, un discurs probând un ciudat, până la urmă, dar atât de explicabil, tiraj de adoraţii concentrate la adresa unei civilizaţii care a fundamentat din vechimi cursul/parcursul istoriei lumii. În Adyar (p. 30-33; iarăşi preluat din „Cuvântul” anului 1929) profesorul Dasgupta (Surendranath Dasgupta) e prezentat ca un simbol al conformismului absolut, un om pentru care biblioteca nu e decât redevenirea omului ca fiinţă care trebuie să se afle mereu, de la naşterea sa, sub semnul întrebării. În Gandhi, după Ramazan şi Holi (p. 52-56; 1929, în „Cuvântul”), fabulosul personaj al Indiei resurecţionale incită deplasarea interesului autorului, de la elegiac la dominanta unui civism impetuos-tragic, în vreme ce un capitol provocator pentru cititorul european pare să fie Mănăstirea lui Swomi, la Belu (p. 37-39; tot din 1929, „Cuvântul”) îngroapă nostalgia şi regizează un fascinant spectacol al memoriei „completat” în Crăciunul la Poonomallae (p. 34-36, recuperat din „Cuvântul” anului 1929) prin notaţia senzorială aplicată ca o mască pe chipul confesiunii.

Într-o cultură panicată de sofismele eternităţii, dar care nu e suficientă sieşi pentru a răzbate în planul universal, cum e a noastră, chiar şi aceste articole ale lui Mircea Eliade adaugă experienţei exotice a unei generaţii mărturisirile unei conştiinţe interogativ-analitice pentru care paradigma civilizaţiei matriciale a omului se află într-o reverie fără sfârşit.

sintagme literare

20

Atelier critic

PORTOCALE FIERBINŢI, ÎN ZÃPADÃÎncă din adolescenţa petrecută la Brăila, Camelia

Iuliana Radu a fost atrasă de avangardismul artistic, toate cărţile publicate constituind tot atâtea experimente literare. Stabilindu-se în Ploieşti, a publicat până în prezent două volume de proză scurtă, unul de eseuri de specialitate (decurgând din profesiunea de pshihog a scriitoarei), unul în care valorizează legendele dacice şi patru volume de versuri.

Când am accesat pe facebook fişierul Cameliei Iuliana Radu, ecranul s-a colorat în portocaliu, întrucât autoarea tocmai îşi publicase poeziile din volumul Tangerine Tango (Ed. Singur, Târgovişte, 2012).

Tangerine desemnează o nuanţă de portocaliu, „energizantă şi elegantă”, aleasă de Institutul Pantone drept culoarea definitorie pentru moda anului 2012 - ne dezvălie autoarea într-un interviu realizat de Călin Derzelea (rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013), afirmând că în volumul de versuri menţionat: „Cititorul va descoperi o lume decorativă, senzuală şi profundă.”

Constantin P. Popescu, în recenzia bine aplicată acestei cărţi (Camelia Iuliana Radu, „Tangerine Tangou” ed. Singur, 2012 -rev. Impact cultural, dec. 2012-ian.2013) subliniază că placheta, scrisă în vers liber, constituie o excepţie de la regula impusă de colecţia „Întoarcerea poetului risipitor”, coordonată de poetul Ştefan Doru Dăncuş la Târgovişte, care îşi propune publicarea autorilor de versificaţie clasică (ritm şi rimă). Totodată, criticul afirmă că unele capitole ale cărţii fac trimitere disimulată la moda vestimentară, iar locurile exotice (Tibet, Japonia, India, Africa) includ conotaţii spirituale: „Titlurile celor cinci părţi – Tendinţe, Atelier pentru design interior, Haute couture, Prêt-á-porter şi Colecţii de toamnă – sunt adevărate simboluri în conţinut, un fel de fină ironie adresată lumii actuale, căreia Camelia Iuliana Radu preferă să-i dezvăluie chipul ascuns în iluzie, cu toate riscurile, bucuriile şi durerile unei astfel de întreprinderi. Este minunată împletirea de detaşare şi implicare în acelaşi timp, de regăsire şi abandonare perpetuă, ca forme de trezie a conştiinţei prin arta poetică”.

Ce ar mai fi de spus?Chiar dacă volumul este scris în vers liber, el poate fi

încadrat în tematica „întoarcerii poetului risipitor”, întrucât autoarea se reorientează, dincolo de latura experimentală, spre temele majore ale liricii dintotdeauna: dragoste, viaţă, moarte.

Istoric, utilizarea culorilor în poezie s-a datorat simboliştilor, pentru care culorile, sunetele şi ritmurile „se-ngână şi-şi răspund”.

Ca psiholog, poeta cunoaşte foarte bine importanţa culorilor în influenţarea stărilor sufleteşti. În aceste sens, trebuie observat că oranjul reprezintă o combinaţie între roşul exaltant şi galbenul astringent. După părerea mea, alegerea nuanţei tangerin pentru transmiterea stărilor emoţionale include şi o motivaţie inconştientă, culoarea rezonând cu temperamentul sanguin al autoarei.

În primul rând, culorile se leagă de ambient, pereţii unei încăperi, zugrăviţi în diferite nuanţe, induc diverse stări

sufleteşti: albastrul transmite senzaţia de rece, negrul sugerează extincţia, albul, puritatea, verdele liniştea naturii, roşul agită sângele.

Dar şi forma încăperii joacă un rol important. În cartea mea, Brâncuşi, reveriile materiei, aflată în curs de apariţie, susţin că dacă am locui într-o încăpere de formă ovoidală, am resimţi liniştea pântecelui matern, iar înt-un turn vertical, spiritul ar fi incitat spre scormonirea transcendentului.

Camelia Iuliana Radu ataşează culorile vestimentaţiei (imaginare), care este cea mai apropiată trupului şi sufletului nostru. Veşmintele menţionate nu sunt decât momente/evenimente reale sau virtuale ale existenţei noastre pasagere: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le portivim/ (...)/ luăm la întâmplare câte o haină/ nici nu are eticheta scoasă şi e deja veche.” (Umeraşe pentru haine) .Viaţa devine un imens şifonier în care ne camuflăm măştile singurătăţii.

Portocaliul, ales de Camelia Radu pentru transmiterea trăirilor lirice, vrea să contrabalanseze albastrul-violet-îngheţat al vieţii cotidiene. El apare întotdeauna însoţit de roşul aprins al arderii de tot a sufletului extaziat de dragoste, frumos şi de mai bine: „Vânt oranj-roşiatic/ Tangerine tango/ culoare cu privirea dreaptă/ (...) / În pajiştea de foc a iluziei tale/ prinde-mă/ vorbeşte-mi/ visează-mă!” (Invocaţie). Exemplele ar putea continua în număr mare. Trebuie să mai invocăm simbolul regenerator al focului, prezent în fructele pasiunii din poezia Definiţie.

Culoarea aceasta, legată de fructe oarecum exotice (portocale, mandarine), de Lună sau de absenţa ei, este în ton cu spiritualităţile introspective orientale tibetane, japoneze, indiene şi coboară prin inconştientul colectiv spre o nouă geneză, purificatoare de această dată, a mitului biblic al păcatului originar: „Mi-e dor de mere,/ de frageda ispită în care vitorul încape tot.// Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care / mişcarea gurii mă năştea.// M-aş ridica încet dintre cuvinte/ - prea multe ca să spună tot/ şi pe genunchii încă uzi de miezul proaspăt,/ te-aş aduna, te-aş îngropa adânc/ în carnea răcoroasă de început.” (Eva nouă).

Ca într-un tablou de Marc Chagal, poeta zboară pe deasupra oraşului admirând spectacolul lumii, detaşarea fiind doar aparentă, îtrucât poeta trăieşte totul în iubire de semeni: „ Inima îmi bătea ca o portocală rostogolită”, suferind pentru destinul lor muritor. Lacrima este aproape.

Poeta lucidă se autoamăgeşte cu iluzia salvatoare a poeziei: „Mi-ar trebui un vis/ pe care să îl frământ până transpiră,/ mi-ar trebui o minciună, opozabilă, nestingherită,/ în care să îngrop motive, explicaţii şi trudă,/ ceva, în care să încapă micile fleacuri -/ ziua de ieri, imagini fluctuante, toate acele cuvinte/ pe care tu le topeşti diafan într-un singur contur,/ aş face priză cu viitorul nepăzit/ aş uita să repet.” (Povestiri despre Lună, când nu este acasă).

Timpul însă ne înghite devorator: „Vom cădea dintr-o gură hulpavă în alta,/ vom răstălmăci lumea/ făcând-o dumnezeul miresmelor/ sau ochiul contabil care pregăteşte/ un alt sezon.” (Tot ce aş vrea să văd)

Conceptual, volumul Tangerine tangou reprezintă un experiment literar de transmitere a sentimentelor prin intermediul culorilor. Stilistic, culorile, metaforele, ritmurile interioare se împletesc rezonant. Poemele sunt cuprinse de febrilitatea modernă specifică autoarei. Îmi imaginez că ele sunt nişte portocale aprinse de sentimentul iubirii, împrăştiate în zăpada mocirloasă a vieţii searbede, cotidiene.

LUCIANGRUIAÎN SPATELE REGRETELOR E VESNIC

TOAMNã

sintagme literare

21

Scriitor, traducător şi poet spaniol, Jenaro Talens s-a născut în Tarifa, Spania, la data de 14 ianuarie 1946. Considerat ca aparţinând aşa-numitei Generaţii poetice 1970, în ciuda diferenţelor notabile dintre estetica lui şi a celor mai nou-veniţi. Ca profesor universitar la Universitatea din Valencia – Catedra de comunicare audiovizuală şi profesor emerit de Literatură Hispanică, Literatură comparată şi Studii europene la Universitatea din Ginebra, a publicat numeroase lucrări de semiotică, teorie şi istorie literară, precum şi de teoria şi isto-ria cinematografului. A tradus din Petrarca, Shakespeare, Hölderlin, Novalis, Trakl, Rilke, Hesse sau Ezra Pound, Beckett şi mulţi alţii. Din vasta sa operă poetică se detaşează “Pe pragul omului” (1964) – En el umbral del hombre, “Tabula rasa” (1985) şi “Orfeu filmat pe câmpul de bătaie” (1994) – Orfeo filmado en el campo de batalla. A primit numeroase premii, printre care prestigiosul Loewe de poesía, în 1997. Poeziile sale au fost traduse în numeroase limbi: germană, engleză, franceză, italiană, ebraică, portugheză etc.

Teritoriile unui corp Dacă mă uit la tine,ce importanţă să mai aibă pentru mine

soarele, fie de răsare, fie de nu?

Camarón de la IslaIFrumoasă e dezordinea gândirii mele. Eu nu urmez ex-emplul celor mai bătrâni: caut la fel, ce şi ei căutau. De aceea, în această diasporă de tine, ştiu că tăcerea care ne acoperă aceasta-nseamnă, două colete care se pliază şi se ambalează spre a se reîntoarce la singurătatea lor. Verific să fiu sigur că suntem în aprilie, că iarna se termină, că florile, şi ele,-s fericite. Ca ele sunt şi eu, fără-ntrebări; Şi-mi e destul să stau pe trupul tău ca cineva care priveşte fără teamă, drept în faţă, o eclipsă de soare.

IILasă-mă gurii tale să-i fiu oaspe, să fiu căldura care se preumblă, încet, pe trupu-ţi gol . Eu sunt ca frigul unei nopţi pustii, grăbit să-mi caut adăpost în asprele prăpăstii în care melancolia-şi face cuib. E atâta splendoare, luna străluceşte mai slab decât tine, tu-mi iei lumina cu căldura tăcerii tale, şi eu mă-nec în tine. Niciodată nu am gândit o eternitate atât de aproape.

IIIFiecare nou climat devine, în cele din urmă, obicei, şi eu, străin. Ziua s-a stins şi noaptea stă să-nceapă. Lasă-mă să mă ascund lângă tine, în pădurea luxuriantă a unor ochi în care ploaia nicicând nu se opreşte. Ghemuit între tufişurile ei, voi aştepta ca patima ta să îmi arate drumul. Stiu că aerul este mai suav acolo unde creşte lumina.IVSunt azvârlit pe ţărmul clarităţii tale, în somptuozi-tatea unei bătălii în care nimeni nu e-nvingător, şi până

şi mirosul camerei, în care urlă, insomniace, foamea ta şi setea mea, înfloreşte tainic, precum un muşchi ţâşnit din umiditatea mea atât de a ta, pe o cărare care ne poartă către această mare fără valuri, acest pământ albastru în care nu mai funcţionează nici Centrul însuşi al plăcerii, nici spuma din care toată această explozie se naşte, şi, în adânc, nici ploaia care loveşte în ferestre, ploaia veşnic alta, incoruptibilă, Cu spinii ei cei

lenţi.

VStinge stelele, deconectează soarele, vreau să pătrund încet, pe dibuite, prin ale pielii tale faleze şi să reconstruiesc pe gura ta literele, una câte una, cele cu care îi dai nume fo-cului, nebuniei de a şti că am văzut cerul atât de-aproape, o, nu, atât de-al meu încât şi ţara-mi se numeşte miezul nopţii. Cine eşti? Unde eşti? Ce importanţă are, Odată ce dintre toate stelele eu te-am ales pe tine.

VISă descopăr raţiunile-aurorei este alt mod de-a te gândi , stând sprijinit pe prispa apusului de soare. Cât despre mine, nu ştiu, ce-aş mai putea să-ţi spun? Decât că tu ai fost motivul pentru care aproape că mi-am făcut unicul scop din a dura.

VIIÎn spatele tăcerii mele ai auzit “nu”, când am vrut să-ţi spun că nu există valuri fără molia timpului, arsura ei, sau semi-somnul unui frison. Din vechea mea ambiţie nu mai rămâne decât, poate, o bâlbâială stânjenită, pe rugul gurii tale mistuită. Lasă-mă singur, doar cu moartea. Ca să mă impregnez cu lumina ta a fost nevoie de tenebre. Deodată când zorii se fac ţăndări, într-o nelinişte care aproape se confundă cu întunericul îţi caut ochii într-ai mei ca să-mi confirme c-am trăit. Mă înţelegi? Şi eu, la fel ca soarele, mă voi ascunde într-o zi. Voi scrie un poem fără femeie, fără nimic, şi când vei citi cuvintele care-i dau feţei mele formă poate nu o să-ţi dai seama că nu sunt. Cuprinde-mă în braţe. Mă rog pentru momentul în care soarele se stinge.

Călătorie la capătul iernii 1995 - 1997

NU EXIST DECÂT IMPLICAT ÎN CEVAINiciodată n-am dorit să fiu liber. Doar vorbeam şi vorbeam despre o libertate confuză. Cunosc, cu preţul unor mari dureri, abisul apărut fără veste care separă un refugiu de culoarea cerului, a acestui cer care mă acoperă cu indiferenţa sa, dezvelind drumurile deschise înaintea mea. Şi astăzi, întâi aprilie, în lumina unor zori aproape prieteni, îmi las casa şi oraşul, cărţile mult-iubite, străzile, grădinile şi corpul străin în care mi-am căutat imaginea fără să înţeleg nimic din ce făceam. Nu există nimic în urma mea care să implice o legătura, poate doar câteva reziduuri de memorie, vreun miros nedefinit, o fărâmă din nostalgia absurdă care apare ori de câte ori dorinţa a vrut să construiască fără să-şi accepte limitele fluide. În dimineaţa asta, în fine, în timp ce, deşi obosit, zbor printre nori, văd prin spărturile lor albastrul oceanului,

Universalia

JENAROTALENS

sintagme literare

22

Universalia

transparenţa neobişnuită a aerului şi ştiu, cu siguranţă, că sunt liber, că nu trăiesc în nimeni, că noaptea mea e profundă, şi-mi aparţine.

IIPresupun că a fi liber înseamnă a fi singur, înseamnă să accepţi violenţa cu care cade noaptea, fără altă companie decât a nopţii. Nimeni nu depinde acum de mine. Nu am planuri. Nu mai sunt sigur nici măcar de eternitate, dar, cel puţin, îmi cunosc limitele. Ştiu ce am vrut sau m-am prefăcut că vreau manipulându-mi uneori memoria. Şi aici, aşezat cuminte, îmi aştept băutura între chipuri străine care mă ignoră. Ascult vorbăria confuză a comesenilor şi disting cu claritate prin fereastră o veveriţă mică. Se joacă în parc, în zăpadă, şi nici măcar nu stie că e aprilie şi frig. Lumina trece alunecând prin ochii ei, ca picăturile de ploaie. Deschide uşa-spune, şi nu te ascunde în întuneric. Un soare fals care tremură în iarnă vopseşte liliacul în albastru.

Salut indiferent un arbore singuratic.Nepotrivite sunt aceste vremuri pentru tandreţe.

III

Nepotrivite sunt aceste vremuri pentru tandreţe. Uită absurdul du-te-vino al zilei şi al nopţii. Rămâi lângă mine. Nu-ţi fie frică. Vei afla că, în cele din urmă, nu există nimic misterios în felul în care şi unde, dincolo de machiaj, începe acest monolog al umbrelor pe care-l numim poem. Eu,care am scris atât despre ceea ce nu ştiu, nu mai pretind să înţeleg. Ascultă-mă, a trăi înseamnă a îngropa moartea, şi aceste vechi poveşti, după cum spunea bătrânul , sunt nespus de asemănătoare. Tu, bătrâne profesor, care nu deţii nimic, decât propria-ţi dorinţă, lasă de-o parte spaima. Nimeni nu vede. Lumea e ceva străin, şi ca atare viaţa ta se află singură şi goală în vitrină. Tu nu eşti nimic din ceea ce se spun alţii despre tine. Vino cu mine. Să mergem impreună în dimineaţa asta. Nu există locuri inospitaliere. Cerul doar îşi schimbă culoarea, şi e blând, şi ne oferă adăpost, şi sunt atâtea lucruri noi pe care trebuie să le aflăm.

OBSCENITATEA PEISAJELORIÎn dimineaţa asta suntem doi cei care contemplă mişcarea frunzelor, murmurul ciclic al primelor feţe care merg la muncă; doi cei care privesc imprecizia a tot ce există, înstrăinat, şi care ne dă târcoale definindu-ne, într-un mod specific, ca fiind de asemeni străini. Doar răgazul fragil al imaginaţiei a putut să asocieze într-o zi atâtea date împrăştiate şi să construiască pe grămada haotică a reziduurilor sale un simulacru de cunoaştere. Ne-a orbit trufia de a inventa poveşti, de a găsi un sens. Nu am ştiut să vedem, nu doar lumina, dar nici măcar scânteia. Nu ne-am oprit niciodată să simţim privirile, senzaţia cotidiană de a fi, care nu dă nimic dar primeşte totul, ca un dar. Am fost unul (prin privire ne desfăşuram). Mi-a fost milă de vrabia matinală, de iedera solitară, de grădina pustiită de ploaie sub fereastra noastră. Ziua vine acum spre noi ca o prezenţă solidă şi aerul care mă

biciuie spune că în liniştea tainică a paşilor mei astăzi suntem în fine doi, eu, tu, niciodată noi, nici crima sa îndepărtată, recunoscută tu, cea pentru care continuu să merg.

IIAh, să rosteşti aura călătoriei, să simţi cât de cât când soarele o cere, să-ţi spun că sunt ceea ce ascult, şi să asculţi ceea ce spun şi să mă descoperi aici. Şoaptele care îmi explodează în gură ard ca nişte faruri şi, fără îndoială, îi ordonă luminii să te exileze acolo unde iarba creşte luminând spaţiul ochilor. Moartea nu insistă: o simplă emoţie recunoscută. Fidelitatea nu ne consolează de nimeni (intensitatea ei este tăcută). Astfel, surâd la marginea vocii mele. Piatra unghiulară. Sau torţa. Nebunia.

IIIOricum nu ne aşteaptă nimeni. Nu avem de ce să ne grăbim. Poştaşul trece fără să sune (nu va suna de două ori). Apa îl udă şi caută un loc să se adăpostească. Pentru ce, mă întrebi. Şi de ce. Ploaia. Mereu ploaia în această perioadă a anului. Nu ştiu de ce, totuşi, îi căutăm raţiunea secretă, imprevizibilul, principala ei calitate. Abandonăm curând acest adăpost; dar nu, nu e un adăpost. Răcoarea după-amiezii ignoră senzaţiile care persistă, fără a le clasifica, sunetul amorţit al ţevilor de eşapament, lividul cerului plumburiu, mirosul vremii mohorâte care se plimbă printre rafale de soare şi nori cenuşii, ca nişte mici valuri ucigaşe, politeţea modului lor de manifestare şi câte-o referinţă mai degrabă vagă la deschiderile subtile care par să-i confere fiecărei istorii porţia sa emfatică de intimitate. Ceremonia oarbă, în ce constă? Să terminăm cu divagaţiile, îmi spui, să nu ne strivească noaptea. Ah, da, noaptea.

IVOblica umbră care ne face confuzi în limitele zilei cunoaşte entuziasmul anotimpurilor, munca încrâncenată şi eroică a timpului, durerea care se adună într-un gând inospitalier.Acolo dorinţa se blochează, se acomodează cu un spaţiu clădit din fragmente de iarbă şi drojdie tristă de ciuperci. Nimic atât de docil ca surpriza de a distinge fante familiare prin care pătrunde un soare lipsit de atribute. Străluceşte imaginara sa proiecţie peste un raccourci de aparate de bronz, de păpuşi mecanice, această falsă materie pe care marea o reflectă ca prin ceaţă în închisoarea cerului. Acum, când suntem doi (o spune furtuna) şi noaptea care cade ne arată drumul cu şerpi de lumină.

VCâteodată, iremediabil, la fel ca rumeguşul căzut dintr-o păpuşă de cârpă, ne risipim printre resturi de tandreţe şi cearşafuri fără soare. Răcoarea dimineţii nu are nevoie de ardoare. Un bagaj azvârlit în mare făcut din incertitudine, din luptă zgomotoasă. Voinţa de abis asurzeşte la fel ca muzica reglată la alte valori, în şanţul din apropiere. Un spaţiu închis în care să fac al meu focul care pâlpâie la colţurile triste ale gurii tale.

Prezentare şi traducere : ANCA TĂNASE

sintagme literare

23

La curtile dorului

Un balsam purificator, apa, prin atributele sale de a limpezi şi stâmpăra, de a stinge şi curăţa, e chemată să dizolve starea prezentă, cunoscându-se credinţa tradiţională că apa ar fi un element primordial al existenţei, având, ca şi focul şi alte elemente, efecte apotropaice. Înstrăinarea, însă, e insuportabilă pentru tânăra femeie, fapt care o face să-şi blesteme soarta:

„Cine a lăsat în lumeFetele să se cunune,Mai bine cu aţă legateŞi-ntr-un gorun spânzurate,Să facă boare la vânt,Umbră groasă pe pământ…”15

şi să reflecteze asupra acesteia:

„Şi norocul fetelor E ca rodul sălciilor;Sălcii-nflor şi nu rodesc,Fete cu străini trăiesc;Sălcii-nflor, nu fac sămânţă, Fetele nu au credinţă”.16

E grea desprinderea de cadrul firesc şi când se întâmplă produce un dezechilibru profund. Obligat să se îndepărteze, din foarte multe cauze, omul duce cu sine duhul şi chipul pământului natal, iar noul univers în care pătrunde îl reprezintă prin coordonatele celui părăsit:

„Dorul şi ţara străinăMi-au făcut faţa bătrânăŞi capul caier de lână” (după Ovidiu Papadima) .

Uneori înstrăinatul vorbeşte cu vocea unui răzvrătit împotriva lumii pe care o crede vinovată de starea în care se află:

„Atâta-s de supăratCum îi ceru’ înnoratŞi atâta-s de scârbitCum îi cerul de cernit.Tuturor li-i lumea lume,Numai mie mi-e cărbune,Tuturor li-i lumea dragă,Mie mi-i cerneală neagră.De-ar fi lumea de hârtieI-aş da foc într-o mânie;De-ar fi lumea rămureaCu toporu’ o-aş tăia”.17

Alteori, într-o notă de resemnare întunecată, transpare lacrima omului care „n-are pe nimeni” şi o ataraxie impusă îl obligă să exclame:

„Frunză verde bat-o brumaTot atâta mi-i acuma,Fie-mi bine, fie-mi rău,Eu trag în sorocul meu,

Trag în rău ca altu-n bine,Las’ să trag că n-am pe nimeni…”

Un sens pozitiv existenţei pare a da alter-egoul:

„…De-aş avea pe oarecineM-aş lăsa din rău la bine,Aş băga mâna prin focŞi m-aş scoate la noroc,Aş băga mâna prin jarŞi m-aş scoate din amar”.18

Lipsit de obligativitate socială, sub imboldul frământărilor interne, izbit de revelaţia iraţionalităţii lumii, a lipsei de finalitate pozitivă, caută evaziunea care apare ca o chemare spre depărtări abstracte, ca un refuz al situaţiei date:

„Când îmi vine dor de ducă,Merg pe deal ca şi pe luncă;Când îmi vine dor de mers,Merg pe deal ca şi pe şes;Când îmi vine dor de cale,Merg pe jos ca şi călare”.19

În acest punct deja întâlnim şi ipostaza dorului călător, ca stare şi obiectivare. Individul creator anonim e chemat de o stare inexplicabilă, apărând astfel o trăsătură dinamică a dorului. De multe ori, însă, starea de dor e străină, deci nu e vorba numai de un obiect, de o ipostază, ci de univers, văzut ca ceva obiectiv, dar imposibil de a fi pătruns. E vorba de o acţiune reciprocă între stare şi particularizarea ei în obiect:

„Frunză verde-a rugului Am un dor al nuştiucui;Nu ştiu, -n lume o fi dus,O-n pământ o fi ascuns;Nu ştiu,-n lume-i străinat, O-n pământ o fi-ngropat;De-aş şti că-n pământ o fi,Şapte pluguri aş plăti”.20

NOTE:15. Cornel Veselău, Peste deal, pe sub pădure. Folclor literar

din Banat, Prefaţă, selecţie şi clasificare, indice şi glosar de Gabriel Manolescu, Comitetul pentru Cultură şi Artă al judeţului Timiş, Casa Judeţeană a creaţiei populare Timişoara, Ed. Facla, Timişoara 1969, p. 1051

16. Ibidem17. Jarnic – Bârseanu, op. cit., p. 22018. Lucian Blaga, Antologie…, p. 919.Jarnic – Bârseanu, op. cit., p.22120. Cornel Veselău, op. cit., p. 105

ION CÃLIMANcontinuare din nr. 2

,