„Sfera Eonică”, An V, Nr. 34, iunie 2016

7/25/2019 „Sfera Eonică”, An V, Nr. 34, iunie 2016

http://slidepdf.com/reader/full/sfera-eonica-an-v-nr-34-iunie-2016 1/43

Anul IV nr.28 Iunie 2015 Anul V, Nr.34, Iunie 2016



MEMBRI FONDATORI

N.N.Negulescu

- Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual

director/redactor-şef al revistei RegatulCuvântului.

- Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.- Director/Redactor-Şef al revistei SferaEonică.

Al.Florin Ţene

- Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

ISSN 2286 - O5O9ISSN-L 2286 - O5O9

Parteneri culturali

Sfera Eonică



Colectivul de Redacţie:

Membri de OnoareAcademician Constantin Bălăceanu-StolniciProf. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA)

Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques MartinProf.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac”Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, ParisDwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUAVera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUAProf. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA.Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”,Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art EmisCristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUAProf. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Director/Redactor-Şef N.N.Negulescu, Membru LSR

Redactori Şe-AdjuncţiCezarina Adamescu, Membră USR Eliza Roha, Membră USR

Secretar DirectoratMarian Malciu, Membru LSR

Secretar General de Redactie:Ing. Rodica Cernea

Redactori AsociaţiIonuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna dinQuebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul NeamţGeorge Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, AustraliaSimona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUAMariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist ArizonaSlavomir Alamajan, Scriitor, Canada

Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare:Ing. Rodica Cernea

Coperta:Ing. Rodica Cernea

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revin autorilor Revista poate accesată la: http://www.regatulcuvantului.roE-mail Director/Redactor-Şef: [email protected]ţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541Tel.Redacţie: 0351. 418. 010

Redactori PrincipaliProf. Dr. Viviana Milivoievici, Cercetător științic, Academia Română -Filiala Timișoara, Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “, șefdepartament critică literară.Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament ProzăDr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină.

RedactoriDr. Elena-Maria Cernăianu, scriitoareScriitor Viorel Băetu, Germania

Prof. Mihaela OanceaLector univ.Dr. Alina Beatrice CheşcaLuca Cipolla, ItaliaPoetă Florina Dinu

Sfera Eonică



Stelian Gomboş................................................................pag.5

Mihaela Roşu Bînă.........................................................pag.10

Lucian Gruia...................................................................pag.12

Viviana Milivoievici.......................................................pag.13

Cezarina Adamescu........................................................pag.13

Alina Beatrice Cheșcă....................................................pag.15

ELIZA ROHA................................................................pag.18

Diego Vadillo López.......................................................pag.22

Eugen Cojocaru..............................................................pag.24

N.N Negulescu...............................................................pag.25Tales Jaloretto................................................................pag.26

Alvaro Torres Calderon..................................................pag.27

Marian Hotca.................................................................pag.28

Ioan Grosu......................................................................pag.29

Elena-Maria Cernăianu..................................................pag.29

Cornelia Păun Heinzel...................................................pag.31

Adrian Botez..................................................................pag.33

Florina Dinu...................................................................pag.37

Florentina Loredana Dalian...........................................pag.38

I.C.R Bruxelles...............................................................pag.40

Luca Cipolla...................................................................pag.41Alina Marghescu............................................................pag.42

Sfera Eonică



Stelian Gomboş Despre raportul şi relaţia dintre om şi Biserică în gândirea şi viziunea

mistagogică ortodoxă…

Introducere

Spiritualitatea ortodoxă se distinge în teologia simbolică prin accentul pus pe lucrarea haruluilui Dumnezeu în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Dacă Biserica romano - catolică pune accent

pe scopul latreutic, iar protestantismul pe cel didactic, Biserica Ortodoxă vede în scopul harismatical clericilor ei principalul punct de referinţă. Viaţa credinciosului ortodox este una ciclică, el putândajunge pe culmile desăvârşirii în ecare zi. În mod cotidian, el reia istoria mântuirii şi, în ecare zi,el se snţeşte prin Sfânta Liturghie care snţeşte întreaga creaţie. Evoluţia de la crearea lui Adam

şi a lumii întregi până la Întruparea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este adusă în prim plan de Biserică prin ciclul ei liturgic extraordinar, care culminează cu Sfânta Liturghie şi jertfa eu-

haristică din cadrul acesteia. Cu privire la acest aspect, Sfântul Dionisie Areopagitul îşi construieştesistemul său mistagogic pe un ierarhism şi un liturgism universal.

Acelaşi sfânt vede în Sfânta Liturghie o scara care duce la cer. Părintele Alexander Schmemann vorbeşte despre Sfânta Liturghieca un progres continuu, în care omul este chemat treptat la împărtăşirea de Dumnezeiasca Euharistie. Astfel, el vorbeşte de mai multetaine care se petrec în cadrul Sntei Liturghii, taine ce-şi au punctul concentric în epicleză, în Sfânta Euharistie, menţionând însă că

pentru o desăvârşire a credinciosului în Sfânta Liturghie este obligatorie participarea acestuia la toate tainele petrecute in ea. Dincolo deevoluţia textelor liturgice, aceşti autori surprind în Sfânta Liturghie o adevărată revelaţie dumnezeiască, în care Iisus Hristos este prezent

de ecare dată şi se oferă oamenilor în ecare jertfa euharistică. În acelaşi timp, cultul Bisericii are în centrul lui repetarea şi renaştereaconstante in timp a singurei Taine neschimbătoare în semnicaţie, conţinut, scop. Euharistia este actualizarea unicului, singurului şiirepetabilului eveniment al jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe Cruce, esenţa acestei Taine constând în posibilitatea cuceririitimpului, adică în manifestarea şi realizarea unui eveniment aparţinând trecutului în toată realitatea şi ecacitatea sa veşnică şi supratem-

porală.

Despre cercetarea şi abordarea omului ca persoană teologică

Trecând acum într-un registru mult mai profund, vom remarca şi susţine cu toată convingerea şi tăria că, în măsura în care seîmpărtăşeşte de toate acestea, pe calea ascezei şi contemplaţiei, a făptuirii şi a theoriei, omul se descoperă pe sine, îşi descoperă rostul şirolul său în această lume şi viaţă şi descoperă raţiunile sau sensurile înalte ale existenţei sale, ale lumii şi ale timpului, ca loc şi timp almântuirii personale, ce anticipează promisiunea unui ,,cer nou şi pământ nou,, (II Petru 3,13).

În altă ordine de idei, lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei şi al reexiei ştiinţelor descriptive, naturale, zice şiexacte. Concluziile la care conduce, însă, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulţumitoare pentru losof sau moralist. Astfelîncât numai reducerea faptului suetesc la sfera ziologicului şi a psihologicului, a evoluţiei la dizolvare pot satisface, poate, doar ocuriozitate ştiinţică, nu şi dorul şi efortul moral. Spaţiul şi timpul sunt privite doar în perspectiva zică, în baza interacţiunii lor, iaromul, într-un astfel de cadru, se simte stingher şi străin. Trebuie să reţinem faptul că taina omului nu se cuprinde şi nu se închide în elînsuşi, ci se raportează la Arhetipul după care a fost el a creat şi spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conducespre Dumnezeu, a cărui icoană imperfectă, dar în continuă epectază, este omul. ,În profunzimea tainei sale, omul nu există doar pentrusine şi prin sine, ci prin voinţa Creatorului său şi pentru semenii săi. Dependenţa de Dumnezeu – Părintele său ceresc - şi de semenii săisunt cele două aspecte fundamentale ale existenţei umane. Omul nu îşi este nici măcar lui un centru şi nu îşi este sucient sieşi, ci se aă

permanent în legătură cu semenii săi, îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu şi aceştia,, – armă tot Părintele Profesor IoanCristinel Teşu.

Într-o abundenţă de antropologii şi psihologii, soluţia teologică întregeşte şi încununează toate celelalte elemente ale discursuluiantropologic, şi aceasta la un mod ontologic, profund optimist şi pozitiv, într-o perioadă în care, datorită egocentrismului luciferic, recur -sul la cuvintele inspirate ale adevăraţilor Părinţi duhovniceşti pare inoportun, perimat şi anacronic. Criza sau drama omului modern şi alumii în care trăieşte, cum pe bună dreptate constata marele moralist român – Profesorul Constantin Pavel în lucrarea sa ,, Problema răuluila Fericitul Augustin,, este că ,,piere şi nu-şi dă seama de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, soco-tindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: păcatul,,. Cauza acestei tragediia omului contemporan o constituie antropologia greşită de la care se porneşte în desluşirea şi explicarea tainei umane, din perspectivaoriginii şi nalităţii sale. ,,Nu s-a înţeles că omul este o inţă naturală, însă, în acelaşi timp şi într-un anumit sens, şi supranaturală, coruptăşi fără har, dar având un scop supranatural. Omul a fost considerat numai în chip natural. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu şi ind redusla propriile lui forţe naturale, omul a devenit robul nevoilor şi plăcerilor. Lipsit ind de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai poateapăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o armare a omului, ci printr-o negare a lui...,,Armă acelaşi Părinte Profesor Constantin Pavel în aceeaşi lucrare. Cu alte cuvinte, aşadar, omul este o inţă teologică. De aceea ştiinţa care spune cel mai multe şi la modul propriu despre tainaumană este Teologia. Ştiinţele experimentale analizează structura, ştiinţele umaniste – legăturile diferite în cadrul sau în afara acestei

structuri, însă omul nu este doar pentru el un element de unitate şi sinteză, ci se aă în legătură cu Dumnezeu, Creatorul său. Explicareamodului existenţei şi lucrării acestei legături, a tainei ei, atât cât este cu putinţă, face preocuparea Teologiei , aându-ne, în acord, cândarmăm acest lucru, cu toţi Părinţii şi Teologii Bisericii noastre. ,,Omul are o constituţie teologică, este alcătuit teologic. Existenţa sa

proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viaţa are sens şi valoare reală nu din propria sa perspectivă, antropologică, nită, reducti- bilă la un moment clar pe axa istoriei mântuirii, ci din perspectiva veşniciei, o perspectivă teologică şi teocentrică. De aceea, adevăratuldomeniu de înţelegere a omului îl constituie metaontologia şi teologia,, - armă şi susţine Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu de la

Sfera Eonică

-5-



Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, în lucrarea sa „Omul – Taină Teologică„ - apărută la Editura ,,Christi-ana„ din Bucureşti. Fiinţa umană dispune de puteri şi resurse pe care numai o intensă lucrare ascetică, dinamizatoare a acestor resurse,o poate descoperi. Şi, din această perspectivă, omul modern are o cunoaştere alterată şi imperfectă despre bogăţia innită a vieţii saleduhovniceşti, tocmai datorită ignoranţei şi nepriceperii sale de a o descoperi. Omul contemporan se cunoaşte mai puţin pe sine decât cu-

noaşte universul pe care viaţa sa îl produce şi îl pune în lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din afară decât asupracelor care se aă în adâncul innit al suetului său, fără măcar să le bănuiască sau să le intuiască. ,,În inţa omenească sunt puteri pe carenoi nu le cunoaştem încă şi se pare că omul modern se cunoaşte mai puţin decât omul din timpul clasicismului creştin. Omul modern îşiignoră în parte facultăţile, care îl aduc chiar prin propriile lor forţe la înălţimea de manifestare pe care acest om nu o bănuieşte,, - susţine

Nichifor Crainic în lucrarea sa ,,Snţenia – Împlinirea umanului,, - (Curs de teologie mistică).

În poda tuturor eforturilor de a lărgi cunoaşterea omului, taina persoanei umane nu poate epuizată niciodată. ,,Nici o infor -maţie obiectivă nu este posibil să epuizeze unicitatea persoanei, să ne facă cunoscută persoana. Oricât de multe şi amănunţite descrieriam oferi, oricât de mult am insista asupra nuanţelor, trăsăturilor şi însuşirilor caracteristice (zionomie, însuşiri ale suetului, caracteretc.) determinările noastre vor corespunde în mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formulările obiectiveale limbajului nostru de ecare zi să semnalăm caracterul unic şi distinct al unei persoane,, - armă teologul grec Christos Yannaras înlucrarea sa , ,Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă,, - tradusă şi editată, la noi, de către Pr. Prof. Univ. Dr. ConstantinComan – în Editura „Bizantină” din Bucureşti. Motivul special pentru care omul este şi va rămâne pentru ştiinţă un mister este acela căel ,,se aă dincolo de limitele ştiinţei, că în nucleul lui, din cauza constituţiei sale proprii, el este o inţă teologică (ho theologiko) – dupăcum armă un alt teolog grec Panayotis Nellas – în lucrarea sa ,,Omul – animal îndumnezeit,, - tradusă, în limba română, în două ediţii

– la Editura ,,Deisis,, din Sibiu. Persoana nu este innită prin inţă, ci tinde spre innitate, în calitate de ,,chip al lui Dumnezeu,,. Sentimentul innitului, legat denatura şi viaţa persoanei umane, pe care aceasta îl trăieşte în funcţie de eforturile de spiritualizare, demonstrează că omul nu este o stare

xă, înţepenită, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenţă, o ţintă ce trebuie atinsă. ,,Persoana umană se dovedeşte, prin caracterulei inepuizabil, ca o existenţă fără sfârşit. Ea nu se poate opri niciodată în creşterea ei, nu poate înceta niciodată în comunicarea ei mereunouă, în primirea şi comunicarea altor şi altor conţinuturi şi stări sueteşti, în analize proprii prin gândire, în extinderea ei prin cunoaştere. N-are niciodată totul innit, dar nici nu se poate opri în drumul ei spre el, într-o anumită comunicare cu el. Trăieşte mereu innitul,dar îl trăieşte ca ţintă de atins ,, - ne spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa ,, Studii de Teologie Dogmatică,, - la pag. 175.Ori, tocmai acest aspect de taină caută să-l pună spiritualitatea ortodoxă în permanent contur duhovnicesc. Ea este întoarsă spre ,,omullăuntric,, spre ,,omul duhovnicesc,, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizării chipului în asemănare,, a ,,îndumnezeirii prin har şilucrare,, dar – aşa cum adaugă de ecare dată aceşti părinţi teodidacţi - ,,atât cât este cu putinţă omului ,,Preocupare esenţială a scrisuluiduhovnicesc cu privire la om nu este atât de a constata căderile sau ridicările sale, cât mai ales de a arăta căile de îmbunătăţire a vieţiispirituale. De aceea, o învăţătură constantă a părinţilor nevoitori este aceea că omul pătrunde în tainele vieţii sale şi ale altora pe măsuracurăţiei, a pocăinţei. Cunoaşterea omului şi autocunoaşterea, cu alte cuvinte introspecţia, sunt legate de pocăinţă, căci Dumnezeu, care seaă în suetul nostru – în chip vădit – de la botez, devine o prezenţă efectivă pe măsura împlinirii poruncilor. Cunoaşterea păcătoşeniei noastre, a nedeplinătăţii duhovniceşti, izvor al căinţei permanente, este prima fază a cunoaşterii de sine.Cunoaşterea de sine este una dintre cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobândi omul. Pe o treaptă superioară, această cunoaştereobiectivă dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajungela adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu. ,,A te cunoaşte pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a conştient de adâncul pe care îl reprezintă inţa umană, a descoperi împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostrucel de taină, cum preferă scriitorii spirituali să numească inima omului. Însă, a depista, a sesiza şi a experia prezenţa harismatică a luiDumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, în adâncul suetului nostru încă de la botez, înseamnă a experia innitatea desensuri şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din suetul nostru, pe care păcatul nu le poate decât acoperi. Înseamnă a actualizatoate aceste potenţe,, - armă Părintele Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare – la pag. 45.

De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat i se dă cunoştinţa tuturor. Aşa se întâmplă cu snţii, care, datorită vieţii lorîmbunătăţite dobândesc o cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Snţii îşi cunoscdeplin înălţimile şi adâncimile suetului, îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei înşişi şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare. Cunoaştereade sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere trupească, exterioară, materială, unilaterală, limitată, ci una lăuntrică, duhovnicească,

în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. Este o cunoaştere experimentală, prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscu -tă, care, pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la ceiduhovniceşti, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cunoaşte bine, autentic, şi nu putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prinDumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenţa rea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realităţilor vieţii sueteşti.Prin urmare, cunoaşterea de sine este întotdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă adau -

surile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti.Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, afundându-se tot mai mult în adâncul, în abisul smereniei.Pe treptele înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă de Creatorul iubitor.

Aşadar, atunci când deneşte omul, spiritualitatea ortodoxă vorbeşte despre el cu sală duhovnicească şi îl numeşte ,,taină teologi-că,,. La fel, întreaga sa viaţă sau întregul dinamism al vieţii sale duhovniceşti, în centrul căruia se aă sistemul minte – inimă, constituie otaină. De aceea, teologia are o cunoaştere mai adâncă, interioară despre elementele acestei taine. Încercările ştiinţelor naturale şi experi-mentale de a o exprima, în termenii conceptelor închise, structuraliste, se lovesc de insucienţa obiectelor şi metodelor de cercetare şi de

neputinţa minţii noastre slăbite de păcat. ,,Problema vieţii şi a bogăţiei sale de semnicaţii spirituale n-a putut epuizată sau măcar parţialrezolvată nici de psihologia experimentală şi nici de psihanaliza abisală sau a profunzimilor. Încercările de a raţionaliza sau conceptualizataina vieţii omeneşti, pe care o exprimă existenţa umană spirituală, de a explica prin categoriile limitate şi prin intermediul metodelor şidemonstraţiilor ştiinţice taina sa inefabilă eşuează. Ea nu poate epuizată prin metodele obişnuite ale ştiinţei experimentale şi logice, nu

poate circumscrisă în cadrul limitat al cunoaşterii ştiinţice. Orice astfel de abordare a tainei suetului omenesc reprezintă o cunoaştereaparentă şi cel mult parţială,, - armă acelaşi Părinte Ioan Cristinel Teşu de la Iaşi. Precum Dumnezeu este innit, iar urcuşul spre El are

caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite răsături ale creştinului, aat pe diferite trepte ale desăvârşirii, fără, însă,

Sfera Eonică

-6-



a se putea exprima totul. Persoana umană nu poate limitată la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru că taina sa este inepuizabilă, esteinepuizabilă, este un univers de taine. A încerca să înţelegi omul înseamnă, pentru părinţii duhovniceşti ai Răsăritului, a încerca să înţelegi eforturile inţei umane îndorinţa neîncetată de a înainta spre Arhetipul ei, altfel această înţelegere este doar una parţială, fragmentară, înseamnă o exprimare arelativului uman în raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – susţine Paul Evdokimov. Oricât ar analizat, omul se ridicădeasupra oricăror examene, anamneze, rămânând permanent o enigmă sau un mister, o taină, un αγνοστος – o ,,inţă necunoscută,, - dupăcum spune Alexis Carrel – în cartea sa ,,Omul, inţă necunoscută,, cea mai mare necunoscută, taină, enigmă şi mister al lumii create.Totodată, convingerea noastră este că singură antropologia creştină are puterea de a aduce liniştea atât de mult căutată, pentru om şi pentrulume, linişte izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşită lumii prin om - ,,cununa creaţiei,,.

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs

Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe deniţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinteam ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care lecunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Şi din cauza acestei stări de fapt există otensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristosşi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină.Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt elajunge ară. Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii aaat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar mântuirea

noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produ-sul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de

propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului cieste istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevăruldespre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanuleste uman numai în Dumnezeu. Această înere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi putereaei unică: accesul la duhul înerii. Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea DuhuluiSfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Ομεγα αποστολος του Θεου - marele trimis al Tatălui, după ex-

presia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cinealege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte peCele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să e cu voi în veac” (Ioan 14,16).Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei. Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Eaeste plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii.Taina coborârii Sntei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care esteBiserica. A creştin, a în Biserică înseamnă a în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică,după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face dinEa o simplă învăţătură umană. Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi.Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se aă nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii).De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin PersoanaSa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şiacesta este un principiu dogmatic. Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anu-

mite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sntele Taine. Şi de aici rezultă aspectul inţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţaLui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identicăcu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa

Sntei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Eiuită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sntei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos„trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare. Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acesteasunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să ai că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ciele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu facidin iconomia lor în Biserică şi în Istorie? După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toateneamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele pânăla sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şia tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul”(Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul

sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa

pentru toţi, suntem aleşi, pentru a la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamu -rile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub unsingur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristosrupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi

pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus

Hristos în lume şi în Istorie.

Sfera Eonică

-7-



Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia LuiDumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup deoameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeuse înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună,înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă aavea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit ind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia dincreştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduindadevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă cătretoţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine

îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. În încheierea acestui capitol, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuiesă cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi ceacu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, ceaautentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine

– acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiuniide păstor de suete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numaicei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizatăîn conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de ranată, de nobilă, de nă, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile eidintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperitede umbra păcatului şi a morţii!...

Despre relaţia dintre om şi biserică ca locaş de cult

În ascensiunea spre întâlnirea cu Iisus Hristos, locaşul bisericesc are un rol deosebit de important. Sfânta Liturghie şi celelalteTaine săvârşite în el sunt trăite de credincioşi ca momente şi evenimente snte, care se săvârşesc în lume, dar care vin dincolo de lumeşi transgurează o parte a ei, având menirea să o transgureze întreagă . Despre legătura dintre om şi biserică ca locaş de cult, SfântulMaxim Mărturisitorul spune, în Mistagogia sa, că omul este o „biserică tainică”, iar Dumnezeu este găsit în profunzimile abisale umane,existând în om o mişcare unicatoare şi sinergică între facultăţile suetului, aceeaşi pe care o realizează Biserica între părţile ei. Ştiindacestea, credinciosul nu trebuie să înainteze doar în locaşul bisericesc spre Iisus Hristos cel din altar, ci trebuie să devină el însuşi locaş

bisericesc şi preot al acestui sfânt locaş, slujind astfel Dumnezeului aător în altarul inimii sale, sălăşluit aici încă de la Botez. Acest altarse aă şi în inima celorlalţi credincioşi astfel că „inimile pline de Dumnezeu se întâlnesc între ele ca unele ce se deschid spre acelaşiinnit dumnezeiesc şi se scaldă în lumina Lui iubitoare fără să se contopească întreolaltă şi cu El”.

Printre Snţii Părinţi care au mai scris despre acest lucru se găseşte Sfântul Marcu Ascetul, care în limbajul său mistagogic,compară suetul cu o cetate, templul Ierusalimului, inima cu Sfânta Sntelor, iar simţurile omului drept curtea templului: „Cetatea estedreaptă socoteala întru Iisus Hristos, care este plină de lumină. Când aceasta chiverniseşte cu evlavie şi după lege lucrurile, vieţuieşte în

pace şi dreptate. Dar când greşeşte, se predă duşmanilor spre dărâmare. Iar templul este locaşul sfânt al suetului şi al trupului, care estezidit de Dumnezeu. În sfârşit altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâinăscut al ecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat”. Acest sfântvede omul ca pe o biserică actualizată pe măsura credinţei lui, în care el însuşi oferă darurile sale lui Iisus Hristos. Aceste jertfe aduse lui Iisus Hristos pe altarul inimii sunt aducerea inţei noastre, dar şi a tuturor gândurilor şi simţirilor noastre,gândurile ind cele prin care pornim la săvârşirea acţiunilor noastre referitoare la lucruri şi persoane din afară. În legătură cu gândurile

pe care trebuie să le ducem la altarul din inţa noastră, Sfântul Marcu Ascetul spune că gândurile trebuie să e curate, gândurile curateale rii noastre păzite de rugăciune, legate de nădejde şi îmboldite de încercări şi care nu se abat de la calea poruncilor, ind singurelecare ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse ca jertfă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că noi trebuie să despărţim patima deînţelesurile simple ale lucrurilor: „Înţeles pătimaş este gândul alcătuit din patimă şi înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi vă rămânegândul simplu. Să o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă voim”. Mai trebuie să menţionăm că lucrarea lui Iisus Hristos

din inima noastră nu se limitează doar la primirea gândurilor noastre şi a inţei noastre înseşi, „ci se arată şi într-o împărtăşire a noastră deel. Aceasta pentru că în orice iubire adevărată are loc o predare reciprocă. Iar împărtăşania este un act de reciprocă iubire între credinciosşi Iisus Hristos”. Sunt Snţi Părinţi care vorbesc despre această predare lui Iisus Hristos către ei, cât şi de predarea lor lui Iisus Hristos,

precum Sfântul Simeon Noul Teolog şi alţi Snţi Părinţi. Sfântul Maxim descrie pe om ca pe o Biserică mistică, mistagogică: „Prin trup iradiază ca printr-un naos, partea făptuitoare a su-

etului în împlinirea poruncilor prin înţelepciune practică; prin suet aduce ca printr-un ierateion lui Dumnezeu, folosindu-se de raţiuneîn cunoaşterea naturală, sensurile desprinse din simţuri, după ce a depărtat de la ele în duh tot ce-i material şi necurat; iar prin minte,ca prin altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei şi necunoscutei mari grăiri a dumnezeirii”. Suetul este văzut ca ind compus dindouă puteri: puterea intelectuală şi puterea vitală. Facultatea mintală se compune la rândul ei din minte şi raţiune (latura contemplativă,respectiv latura practică) în dezvoltarea acestora ind un progres necontenit al suetului, latura contemplativă: minte – înţelepciune –contemplaţie – cunoaştere – cunoaştere ce nu se uită în adevăr, însă şi a celei practice, raţionale: raţiune – prudentă – făptuire – virtute

– credinţa, în bine. Numai prin unirea progresivă a raţiunii cu mintea, prudenţei cu înţelepciunea, lucrarea, virtutea cu cunoaşterea şi

credinţa cu cunoaşterea care nu se uită, se ajunge la cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu. Acestea trebuie să e într-un raport de egalitate,ceea ce aduce echilibru spiritual suetului. Mai trebuie să menţionăm că pentru Sfântul Maxim, mintea şi suetul corespund altarului şitrupul corespunde naosului şi ceea ce este important pentru acesta, reciprocitatea dintre ele: Biserica îl reectă pe om în constituţia lui, iaromul este o Biserică tainică în lume. Ca templu al Duhului Sfânt, omul are datoria de a-şi păstra în permanenţă curate cele două încăperimajore ale sale, naosul ca expresie a dispoziţiei afective a lui (irascibilitate şi concupiscenţă), iar altarul (sanctuarul, ierateionul) ca parteasa raţională, aată la limita dintre sensibil şi insensibil (nous).

Sfera Eonică

-8-



Biserica - spaţiu al exercitării comuniunii dintre oameni

Omul creşte spiritual doar în comuniune cu ceilalţi, viaţa sa sporind în această comuniune. Ca oricare alt aspect al omului, şi aceas-ta comuniune are nevoie de un izvor care să-i confere dăinuire. Comuniunea se realizează în cadrul Bisericii şi se întreţine în unitateacreata prin slujirea şi participarea la Sfânta Liturghie. Omul este o inţă chemată la asemănarea cu Cel care l-a creat, iar această înaintareîn dialectica chip - asemănare se realizează doar în relaţie şi alături de ceilalţi. Însăşi această legătură organică cu toţi ceilalţi este simţităca o mare calitate şi ca o certitudine a mântuirii soborniceşti şi personale a omului. În Sfânta Liturghie Ortodoxă acest lucru se realizeazădesăvârşit, descoperindu-se cu toată claritatea şi limpezimea ca un dar al harului dumnezeiesc. La această invitaţie permanentă adresatăomului, de a se uni cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, acesta nu trebuie să vină oricum, ci într-o stare de jertfă, chiar şi a gândurilor

sale. De aceea, Snţii Părinţi au realizat anumite analize mistagogice ale Sntei Liturghii, însă doar cu o anumită raportare la om şi lamodul în care acesta trebuie să-şi asume viaţa Bisericii.

Această recapitulare în om a Bisericii stă în strânsă legătură cu Liturghia comunităţii şi cu jertfa interioară de care vorbeşte Părin-

tele Profesor Dumitru Stăniloae, surprinzând faptul că viaţa duhovnicească a persoanei nu se dezvoltă într-o izolare faţă de comunitateaeuharistică, ci se inuenţează reciproc. Urcuşul duhovnicesc al persoanei se alimentează din comunitatea euharistică, ţinându-se contde faptul ca ţinta ultimă a acestui urcuş al persoanei este iubirea de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, deplina încadrare în Împărăţia luiDumnezeu. „Prin liturghia interioară se realizează şi în biserica inţei noastre o unicare a tuturor mişcărilor şi a tendinţelor omului cre-dincios între ele şi a lui cu Dumnezeu. Şi ea ajută la rândul ei la unicarea ecărei inţe cu celelalte în Dumnezeu, căci un om neunicatîn sine – unicare ce nu se poate împlini decât în Dumnezeu – nu se poate unica nici cu ceilalţi”. Domnul Iisus Hristos care se aă înnoi lucrează în toţi cei care îl primesc cu curăţie, în Sfânta Împărtăşanie, trezind iubirea faţă de El şi faţă de ceilalţi oameni, creându-seastfel o comuniune, o armonie de daruri reciproce căci „ecare dintre noi intrăm într-o simfonie de simţuri şi de fapte ale unora pentrualţii, devenim un corp de simţiri şi de intenţii în corpuri materiale deosebite, umplute de acelaşi Iisus Hristos” .

Biserica - mediul actualizării chipului lui Dumnezeu din om

Jertfa lui Iisus Hristos, pe care a adus-o pentru toţi, trebuie să e însuşită voluntar de ecare credincios, trebuie asimilată pentrua se elibera din închisoarea egoistă, pentru a se putea transpune în starea de dăruire, prin aceeaşi stare de jertfă, pentru a face şi viaţa lorsă servească tuturor spre a se snţi, după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Snţenia vine din relaţia în care intră darul oferit deDumnezeu, având în acelaşi timp ca scop folosirea altora”. Sfântul Marcu Ascetul ne înfăţişează aceasta jertre interioară foarte deosebit,el văzând sălăşluirea Lui Iisus Hristos în noi încă de la Botez, menţionând ca o dată cu Botezul primim şi trupul lui Iisus Hristos prinSfânta Împărtăşanie. El descrie într-un mod deosebit lucrarea lui Iisus Hristos în noi şi angajarea noastră în ea, comparând templul (per -sonal) cu locaşul cel sfânt al suetului şi al trupului, care este zidit de Dumnezeu, în care se aă şi masa nădejdii, unde se jertfeşte gândulîntâi născut al ecărei întâmplări, iar deschizându-ne inima credincioasă prin nădejde, Arhiereul ceresc Care se aă acolo de la Botez,

primeşte gândurile noastre şi le arde cu focul iubirii Sale. Dar noi nu putem duce ca jertfă lui Iisus Hristos gândurile noastre întinate şimurdare, ci doar după ce ne-am curăţit de patimi, împlinind poruncile lui Dumnezeu, făcând tot ceea ce putem ca să creştem spre iubirealui Iisus Hristos. Într-un mod remarcabil, Sfântul Marcu Ascetul face observaţia că, precum noi mâncăm la Sfânta Liturghie Trupul luiIisus Hristos, tot astfel prin interiorizare liturgică, Iisus Hristos mănâncă, adică îşi face proprie mintea noastră. „Căci făcând aşa, precumla începutul credinţei venite prin Botez, trupul lui Iisus Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot aşa acum mintea, devenită tare încredinţă şi curată, prin lepădarea gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se face mâncare lui Iisus Hristos”. Tot ceea ce se oferă luiDumnezeu se snţeşte pentru a se apropia de El şi prin aceasta depăşeşte egoismul şi se poate curăţi, urmărindu-se în primul rând moarteafaţă de păcat, apoi snţirea omului. În măsura în care omul se jertfeşte mai mult, va trece la un mod de existenţă superior celui egoist încare nu se mai comportă faţă de ceilalţi sau faţă de lucruri cu simplă lăcomie egoistă, ci dobândeşte o înţelegere mai profundă a acestora,folosindu-le în mod corect, după voia Lui Dumnezeu. Există astfel o creştere continuă şi permanentă a noastră, care se realizează mereuîn Iisus Hristos, aceasta ind întreţinută nu doar de primirea lui Iisus Hristos ci şi de dăruirea noastră către El. Comunitatea creată prinaceastă atitudine a omului desăvârşeşte trupul Bisericii din care face parte şi la care ia parte ca u, prin expresia paternităţii duhovniceştişi a liaţiei, câştigate în cadrul celebrării euharistice.

Concluzie şi încheiere

Aşadar, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru noi, ne-a eliberat de sub legea păcatului şi a morţiişi ne-a dat capacitatea să trăim într-un fel nou, să m i ai luminii, precum spune Mitropolitul Nicolae Mladin. Tot el sublinia că liber -tatea pe care ne-a redat-o Iisus Hristos înseamnă „suprema activitate, lupta de adâncire a unirii cu Iisus Hristos, de asimilare a vieţii lui”,norma ei şi puterea ei ind Iisus Hristos, care trebuie să se întrupeze în viaţa noastră zilnică. Cărămizile care stau la baza zidirii omuluiduhovnicesc nu sunt altceva decât conştientizări a lucrării harului dumnezeiesc în viaţa ecărui om. Primirea lucrării lui Iisus Hristoseste esenţială pentru devenirea noastră şi implică o anumită responsabilitate în asumarea mântuirii. Se mai adaugă faptul că acest lucrunu este un sfat, ci este o datorie.

În acest fel trebuie să ducă o viaţă de asceză, având ca arme „conştiinţa faptului că este încorporat lui Iisus Hristos”, efortul per -manent al voinţei de a priveghea asupra minţii şi a simţurilor”, iar „asceza trupească nu trebuie lepădată”; omul încercând să ajungă laasemănarea cu Iisus Hristos prin „permanenta actualizare a Botezului în viaţa sa. Asceza este concretizarea Botezului, deci prelungirea

morţii şi învierii lui Iisus Hristos în viaţa conştientă; ea este dezbrăcarea de omul vechi (morticarea) şi îmbrăcarea în Iisus Hristos (imi-tarea lui Iisus Hristos)”. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae arma că eforturile ascetice sunt mijloace prin care omul participă tot maimult la forţa rii omeneşti a lui Iisus Hristos. „Căci în eforturile noastre este prezentă şi forţa din rea omenească a lui Iisus Hristos. Pemăsură ce legătura potenţială cu Iisus Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră”. De aceea, asceza creştinăeste o moarte treptată cu Iisus Hristos, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului şi ea nu este numai o imitare a luiIisus Hristos, ci „o morticare eroică cu Hristos şi în Hristos”. Iar această asceză se câştigă şi în existenţa individuală şi personală, însă

ea îşi găseşte deplinătatea în locaşul de cult, în Biserică, ca spaţiu în care revelaţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos se manifestă în

Sfera Eonică

-9-



permanenţă şi se oferă oamenilor spre a putea ajunge la îndumnezeire.Cu alte cuvinte, omul a fost restaurat prin Iisus Hristos şi în acest fel are şansa şi posibilitatea să devină el însuşi Biserica purtătoare

de Iisus Hristos. Pentru a putea ajunge la simţirea lui Dumnezeu în cadrul Sntei Liturghii, omul trebuie să ducă o viaţă curată, o viaţă încare să experieze despătimirea, să păzească poruncile date de Dumnezeu pentru a dobândi virtuţile necesare primirii harului din SnteleTaine, adică primirea lui Iisus Hristos. În relaţia aceasta între jertfa omului şi împărtăşirea de Iisus Hristos, Părintele Dumitru Stăniloaespune că oamenii sunt ca nişte biserici personale în mijlocul lumii din afară, în locaşul bisericesc Dumnezeu aându-se pe locul cel maiînalt care este Sfânta Masă din altar, în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, iar în inţa umană aându-se ca fundament şiorizont nesfârşit…

Câteva referinţe bibliograce:

1. Filocalia, volumul I, ediţia I, Sibiu, 19472. Filocalia, volumul III, Editura Humanitas, Bucureşti, 20083.Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Mystagogia”, Editura Apologeticum, 2003 (ediţie electronică)4.Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, „ Ascetica şi mistica paulină”, Sibiu, 19965.Ioan Ghe. Savin, „ Ascetica şi mistica ortodoxă”, Vol. I şi II, Sibiu, 19966 Pr. Alexander Schmemann, „ Euharistia – Taina Împărăţiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 19937. Pr. Alexander Schmemann, „ Introducere în Teologia liturgică”, Editura Sophia, Bucureşti, 20088. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Stăniloae „Sensul ascezei monahale”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, an 20059. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 200410. Arhimandritul Vasilios, „ Intrarea în Împărăţie”, Editura Deisis, Sibiu, 1996

11. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae „ Legătura între Euharistie şi iubirea creştină”, in revista „Studii Teologice”, 1965, nr. 1-2,12. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, „ Liturghia comunităţii şi jertfa interioară in viziune localică”, în revista „Ortodoxia”, 1982,nr. 113. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae „Liturghia, urcuş spre Dumnezeu şi poartă a cerului”, în revista „Mitropolia Banatului”, anXXXI (1981), nr. 1-3

Dr. Stelian Gomboşhttps://steliangombos.wordpress.com/

Mihaela Roşu BînăLumea crepusculară a Crailor de Curtea-Veche

Între 1926-1928, Mateiu Caragiale, straniul şi excentricul u natural al lui Ion Luca, publicăîn revista “Gândirea”, apoi în 1929, în volum, romanul Craii de Curtea-Veche, la care lucra din1910. Singura carte de versuri, Pajere, însumând preocupări poetice începute de prin 1912, este

publicată în 1936. Titlul romanului Craii de Curtea-Veche provine dintr-o anecdotă publicată de tatăl său în re-

vista “Vatra”, după cum precizează George Calinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent . O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat, după mazilirealui Grigore Ghica, şi a început a jefui oraşul. Melanos, cu cuca de domn în cap şi cu hainevoievodale furate, trecea prin oraş cu craii lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau deciun fel de boemi dezmăţaţi, bucureşteni, carora le corespund, în altă epocă, eroii cărţii. Roman

gotic, Craii de Curtea-Veche zugrăveşte aristocraţia crepusculară, dupa aprecierea lui ŞerbanCioculescu, o lume decadentă, a orgiilor şi a personajelor danteşti, ieşite parcă din tablourilelui Hieronymus Bosch. De altfel, criticul corectează informaţiile documentare oferite de Istoria

literaturii…,susţinând că anecdota ar aparţine lui G. Coşbuc, iar domnitorul de a cărui fugă protaseră craii ar fost Mihai Şuţu. O altăcontroversă a criticii este legată de numărul şi de semnicaţia termenului “crai”. După G. Călinescu, craii sunt trei, Pantazi, Paşadia şiPirgu, Naratorul ind eliminat din rândurile acestora. Ovidiu Cotruş şi Alexandru George îl distanţează pe Pirgu de ceilalţi, prin origineşi comportament, considerându-l un simplu element de contrast. Totuşi, Pena Corcoduşa se adresează fără niciun dubiu tuturor celor patruzurbagii ce îi ies în cale cu acelaşi apelativ “crai”, similar arhaicului “craidon” sau celui de sorginte livrescă “donjuan”.

Dincolo de aceste puncte divergente, toate metaforele lumii evocate se construiesc sub semnul unui asnţit total, al lipsei de esen-ţializare a sentimentelor, orizontul intelectual al personajelor limitându-se la dimensiunile lumii de vicii şi petreceri excentric-şocanteale Bucureştilor începutului de veac.

Construcţia romanului se apropie mai mult de arhitectura unei nuvele extinse, cu detalii baroce semnicative, conturând o lume

crepusculară. Epicul propriu-zis nu există, ind înlocuit de detaliile descriptive sau de contemplare a unei lumi în derivă; astfel, în capi-tolul Întâmpinarea crailor , scriitorul-narator participă la fanteziile celor trei personaje, Pantazi, Pirgu şi Paşadia, când îi întâlneşte la lo-

canta din Covaci, el devenind al patrulea. În Cele trei hagialâcuri se arată modul în care personajul-narator îi cunoaşte pe cei trei “crai”,în Spovedanii se investighează în continuare lumea birturilor bucureştene, iar în Asnţitul crailor , ultima parte, a patra, a romanului, sunt

prezentate isprăvile eroilor în casa Arnotenilor, care duc la declinul acestui cvartet insolit.Cele trei personaje, mai puţin Naratorul, parcimonios cu informaţile despre sine, aparţin boemei deşănţate a Bucureştilor, cu

-10-

Sfera Eonică



obiceiuri preluate de la predecesorii fanarioţi. Paşadia şi Pantazi, coborâţi dintr-o nobilime cu ascendenţă balcanică amestecată, sunt para-doxali prin comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu ranamentul unei lumi “pe dos”. Pirgu, spre deosebire deceilalti doi, este de extracţie joasă, o lichea declarată, cu puterea deosebită de a cunoaşte aceste medii corupte şi de a se folosi de inuenţaacumulată ocult. El este obsedat de amorul fără reţineri, de cântecele fără perdea, de tot ceea ce ţine de sfera grotescului, a trivialului şi asubteranei conştiinţei umane. Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalalelor intunecoase, cu mistere gotice, destinul personajeloreste fulgerator, ele dispărând la fel de repede cum au apărut. Taverna şi mahalaua devin două din toposurile predilecte ale romanului.

Mateiu Caragiale creează un întreg univers închis, de unde nu există scăpare: la fel ca în bolgiile infernale ale lui Dante, cel ce intrănu mai iese. Paşadia, Pantazi şi Pirgu au structuri sueteşti diferite: primii doi sunt nobili, iar ultimul un bucureştean fără relevanţă, cu

extracţie joasă, din lumea mahalalelor în care se simte foarte bine. Cei trei sunt tovaraşi de viaţă uşoară şi dezmăţ, angajaţi în petrecerideşucheate, în “crailâcuri”, în care poveştile amoroase provoacă adversităţi şi conicte violente, specice mediului de mahala. Mitologiaspaţiului este degradată, universul marginal ind populat cu o serie de caractere şi tipologii, confundabile în trăsăturile lor esenţiale,venind parcă dintr-un arbore comun al decadenţei, diferit doar prin ocupaţii sau provenienţa imaginară. Paşadia este un soi de dandy bucureştean: “Ce frumos cap avea totuşi! într-însul aţipea ceva neliniştitor”. Pantazi este grec deorigine; se trage din tâlhari de apă, dintr-o dinastie întemeiată de Zuani cel Roşu, provenind la rându-i din barbari nomazi emigraţi dinMediterana. El este un neobosit călător şi se autonumeşte cu emfază “cetăţean al universului”. Pirgu este tot ce poate mai corupt înmediile de prin mahalale, ind expert în înşelătorii de tot felul, reminiscenţă a decadenţei de tip fanariot, exprimată prin termeni speci-ci: samsarlâcuri, giumbuşlucuri şi pezevenglâcuri. Visul lui Gore Pirgu este să-şi ducă prietenii la “adevăraţii Arnoteni”, pe stradaMihai-Vodă, topos al decadenţei, în casa lui Maiorică, descendentul decăzut al veritabililor Arnotenilor de altădată. Acesta codoşeştedesfrâul sexual al propriei soţii, Elvira, şi al celor doua ice ale sale, Mina si Tita, “armăsăroaicele” familiei. Aici, în acest mediu infectşi pervers, Pantazi descoperă o rază de lumină şi candoare, pe ica cea mică a lui Maiorică, Ilinca, crescută în provincie de o mătuşă. De

ea se indragosteşte şi Paşadia. Pentru Ilinca, cei doi se înfruntă violent; iubirea ei cu Pantazi nu se împlineşte însă, pentru că fata moarecu puţine zile înainte de nuntă. Finalul romanului, cum era de aşteptat, constă în dispariţia eroilor, într-un fel sau altul: Paşadia moare ne-demn, lovit de dambla în braţele Raşelichii Nahmansohn, Pantazi pleacă într-o lungă călătorie, numai Grigore Pirgu, adevărată egie decrepuscul social şi moral, prosperă, “de mai mult de zece ori milionar”. Decăderea acestor falşi crai arată inutilitatea unei vieţi petrecuteîn promiscuitate şi desfrâu. Degradarea e inerentă pentru un astfel de orizont existenţial. Prima parte, Întampinarea crailor, narează avatarurile ecarui personaj; stilul este direct, la persoana întâi, mărturisind, din partea

personajului-narator, substitut al autorului, o pierdere a noţiunii timpului. Starea de delăsare, specică persoanelor lipsite de substanţăvitală, îl cuprinde şi pe confesor. De fapt, degringolada destinului personajului este totală, ind, după propria-i mărturisire, ca o luntre

bătută de valuri mari. Temporalitatea se aşterne greu asupra acestor personaje decrepite.Paşadia este “un luceafar”, “cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc”. Este un personaj cu o gu-

ră plină de măreţie tragică, frumoasă, dar cu un destin nemilos încă din copilărie. Paşadia locuieşte la câţiva paşi de podul Mogoşoaiei,într-o locuinţă bogata, închisă pentru majoritatea vizitatorilor. Retorica desăvârşită a personajului, bazată pe o cultură profundă, estesugerată prin epitete evocatoare, “miezoasă”, “cuprinzatoare”. Paşadia este un ins hieratic, cu un farmec aparte, de Orient obosit şi toto-

dată fastuos, în timp ce Gore Pirgu, elementul de contrast, era o lichea fără seamăn , cu “o dezmăţare ţigănească” în comportament, dedi-cându-se cu mare plăcere celor mai abjecte combinaţii. Acest mediu ascunde şi legendele măreţiei trecute, a faimoasei curtezane PeneiCorcoduşa, acum “nebună, bătrână şi veştejită”, surprinsă într-o secvenţă de luptă grotescă cu trei vardişti. Personajul este urmărit de o

poveste nefericită, de pe vremea trecerii trupelor ruseşti prin ţară, în 1877, când cucoanele nu aveau ochi decât pentru oţerii din armataimperială. Cel mai frumos era Leuchtenberg-Beauharnais, cu care Pena trăieşte o mare iubire, sfârşită tragic, prin moartea bărbatului înRăzboiul din Balcani şi cufundarea în nebunie a femeii. În Cele trei hagialâcuri, Naratorul descoperă trecutul celor doi crai, Pantazi şi Paşadia, sau mai bine-zis aceştia dezvăluie atâtcât vor şi ce vor din existenţa lor sub forma unor evocări ample, cu numeroase digresiuni şi abateri de la rul epic iniţal. Povestirea luiPantazi face pereche cu cea a lui Paşadia. Dacă hagialâcul lui Pantazi este în spaţiu, cel al lui Paşadia este mai ales în timp, după cumremarca şi criticul N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române. Ambele par a sta prea puţin sub semnul memorialisticii sau al bi-ograsmului şi covârşitor sub cel al cţiunii. De altfel, odată cu aceste evocări mişcarea epică încetează, Naratorul lăsându-se absorbit de

plăcerea pur estetică a discursurilor celor două personaje, ce par a-i face concurenţă. În ecare dintre ei se ascunde un veritabil povestitor,

cu excepţia lui Pirgu care nu povesteşte nimic, niciodată.Cei trei, Pantazi, Paşadia şi Naratorul, sunt “trei odrasle de dinastii cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfântului

Ioan de la Ierusalim, zişi de Malta, purtând cu fală pe piept crucea de smalţ alb şi încununatul trofeu spânzurate de panglica de canavatnegru.” În aceasta companie, Gore Pirgu face gura aparte. El cunoaşte însă cel mai bine lumea de “mardeiaşi, de codoşi şi de şmecheri,de teleleici, de târfe şi de ţaţe, a năravurilor şi a felului lor de a vorbi, fără multă bătaie de cap.” În lumea tenebroasădin care provine seaă viaţa ascunsă a oraşului, populată de întruchipări stranii care lui îi sunt familiare, dar care pe ceilalţi îi înspăimântă. Pirgu devine“întruchiparea vie a însuşi suetului spurcat şi scârnav al Bucureştilor.” Sfarşitul romanului nu este decât urmarea logica a dezmăţului fără limite; două dintre personajele ce alcatuiesc “patrulaterul”crailor dispar: Paşadia moare, Pantazi pleacă în străinătate, în timp ce Pirgu rămâne să celebreze în continuare acelaşi fel de viaţă, într-olume care se scufundă încetul cu încetul.

Obsesia pentru întunecat, pentru crepuscular, este evidentă la Mateiu Caragiale. Opera sa este una barocă, de o articialitate evi-dentă, pentru că scriitorul face un vizibil efort de imaginaţie pentru a recrea imaginea unei lumi agonice, învăluită în misteriose umbre,

“sub pecetea tainei”. Pândit adeseori de manierism, dar şi de confuziile şi idiosincrasiile personale, Mateiu Caragiale găseşte în 1929 oformulă romanescă inedită în care epicul interferează cu liricul, cţiunea cu memorialistica, visul cu realitatea, aspiraţia cu neîmplinirea.

-11-

Sfera Eonică



Lucian Gruia Alecu Ivan Ghilia – Manifest împotriva uitării ...

Alecu Ivan Ghilia s-a născut la01.03.1930 în satul Ghilia, comuna Sendriceni,

judeţul Botoşani. A umat cursurile Academieide Belle Arte din Iaşi (unde l-a avut profesor peCorneliu Baba) până la desnţatea intempestivăa acesteia. Nu a mai pictat până în jurul vârstei

de 50 de ani când a deschis prima expoziţie personal la Galeria Municipiului Bucureşti. Adebutat literar, în revistele ieşene, relative târziu(în anul 1948). Roamnele Întoarcere bărbaţilor

şi Piramida, respinse de cenzură, au fost publicate după 1989. Autorul a publicat până în prezent peste 40 de cărţi de: poezie, proză scurtă, scenarii de lm şi romane,obţinând numeroase premii literare. Romanul memorialistic Manifest împotriva uitării – un episod trăit al vieţiimele (Ed. Limes, 2015), pe care-l comentez în continuare, reprezintă: “Spoveda-

nia unui visător converitit cerdinţei” – după cum mărturiseşte autorul. Evenimen -

tele narate se aglutinează între trei poli: al opresiuniilor şi nemulţumirilor (chiar alameninţării cu moartea), al refulărilor senine şi al credinţei. Putem aşeza polii în

vârfurile uni triunghi echilateral, având aceeaşi valoare sentimentală. După părerera mea, cei trei poli pot echivalaţi cu cele trei tipuri de locuireromânească, pe care le-am teoretizat aplicând teoria locuirii haideggeriene. Filosofulgerman, referindu-se la poezia lui Hölderlin, consideră că locuirea autentică trebuiesă e senină şi în armonie cu tetrada (pământul, cerul, divinitatea şi extincţia). Lo-

cuirii heideggeriene armonioase ar corespunde, la noi, spaíul mioritic (teoretizată de Lucian Blaga). În concepţia mea, la polul opus s-arsitua cinismul cioranian. Al treilea mod de locuire românească ar , cred eu, eliadesc, manifestându-se în mitologie, credinţă şi artă,atunci când se părăseşte timpul istoric şi se “trăieşte” atemporalitatea sacră. Cele trei centre enumerate: blagian, cioranian şi eliadescdetermină planul spiritualităţii româneşti. În cazul romanului semnat de Alecu Ivan Ghilia, care se petrece înainte, în timpul şi după revoluţia din decembrie 1989, polulcioranian îmi pare predominant. Nemulţumirile autorului, din epoca socialistă (după ce a fost agreat o foarte scurtă perioadă chiar deCeuşescu) se referă la penuria alimentară, lipsa libertăţilor cetăţeneşti ci şi la cenzurarea romanelor sale menţionate. Se simte marginali-zat şi participă la revoluţie, în sera zilei de 21 decembrie, la Inter. Aici este arestat, bătut şi trimis, după o triere a manifestanţilor capturaţila hotelul Negoiu, la Jilava, într-un camion supraaglomerat. Aici sunt bătuţi din nou şi încartiruiţi, în nal, câte doi – trei într-un pat. Dramatismul descrierilor stărilor sueteşti, sub ameninţarea extincţiei, atinge apogeul. Noroc că, pe 22 decembrie fuge dictatorul,armata pactizează cu demonstarnţii şi deţinuţii sunt eliberaţi. O scenă zguduitoare o reprezintă moartea Anei care, voind să meargă la TVîmpreună cu scriitorul, este împuşcată la ieşirea din blocul unde domicilia autorul. După trei zile pline de har, când oamenii necunoscuţi se strângeau în braţe pe străzi şi tinerii dădeau locul bătrânilor în mijloacelede transport în comun, lucrurile au reintrat pe făgaşul normal. Şi în nal, revoluţia a fost furată. Autorul redevine cinic. Pentru a face suportabilă ameninţarea cu moartea, în timpul manifestaţiilor şi a detenţiei la Jilava, autorul îşi aminteşte momentelefrumoase ale vieţii: clipelee petrecute cu icele sale Alexandra şi Liana (cu prima la Varşovia, cu a doua la Pietrele Doamnei); idila trăităcu Georgiana la mare şi diverse reverii cu persoane dragi. Aceste trăiri mirice conturează polul mioritic al romanului.

Momentul eliadesc începe cu rugăciunile rostite de manifestanţi în faţa forţelor de represiune/ordine şi continuă cu rugăciunilearestaţilor, la Jilava, în speranţa că nu vor ucişi. În timpul rugăciunilor, adaptate la situaţie, se trăieşte timpul sacru. Şi iata că, pe 22,decembrie, după fuga dictatorului şi a consoartei, sunt eliberaţi.

Alt moment, îl constituie harul inspiraţiei pe care îl trăieşte autorul când îşi scrie cărţile sau când pictează. O frumoasă viziune alumii create de Dumnezeu, primeşte următoarea formulare magică: “: lumea e Biblioteca în care S-a scris pe Sine Dumnezeu. Noi nusuntem decât literele prin care se desăvârşeşte la nesfârşit acest Manuscriptum care va dura până Autorul va pune Punct, continuând săne lăsăm (până atunci) scrişi, scriind şi descriindu-L noi înşine pe Dumnezeu care-şi citeşte Opera prin noi” Aici, în viaţa pe care o trăim, se întâlnesc stări sueteşti şi evenimente aglutinate în jurul celor trei poli ai simţirii româneşti: bla-gan, cioranian, eliadesc. În această Bibliotecă sacră şi Alecu Ivan Ghilia are o contribuţie, prin Manifestul împotriva uitării ....

Sfera Eonică

-12-



Viviana Milivoievici

Interferențe culturale româno-sârbe

Ivo Muncian, Scriitori sârbi din România, Timișoara, Uni-unea Sârbilor din România, 2007, 260 p.

Sub auspiciile Uniunii Sârbilor din România a apărut, în2007, în orașul de pe Bega, volumul lui Ivo Muncian, Scriitori

sârbi din România. Cartea se vrea a o „trecere în revistă” a oame-

nilor de cultură sârbi, născuți și crescuți pe meleaguri românești,după spusele autorului, în Cuvântul înainte. Literatura sârbă, pe lângă cea maghiară sau germană, con-

stituie un reper demn de luat în seamă în dezvoltarea culturii bănățene. Au apărut opere sârbești încă din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Banatului, dovadă ind primii autori de origine sârbăce și-au manifestat talentul scriitoricesc în planul culturii româ-nești. În opinia autorului volumului de față, primul scriitor sârbnăscut pe teritoriul țării noastre și întemeietorul literaturii sârbemoderne care a transformat „vechile scrieri medievale cu caracterhagiograc într-un demers al timpurilor moderne” este ÐeorđeBranković (1645-1711). Ceilalți autori, prezentați în succinte portrete, urmeazătradiția inițiată de înaintași, creând o operă de o certă valoare atât

pentru cultura română, cât și pentru cea sârbă. Descrierile sunt însoțite de câteva fragmente reprezentativeși exemplicări din textele acestora. Dintre scriitorii analizați în

paginile cărții amintim pe: Dositej Obradović (1739-1811, person-alitate marcantă pe scena politică din Serbia), Joakim Vujić (1772-1847, deschizător de drum în dramaturgia sârbă), Dimitrije PantićTirol (1793-1857, eseist și întemeietorul Societății iubitorilor deliteratură sârbă de la Timișoara), Lukijan Trivunov Branković(1860-1941, personalitate marcantă în lumea literelor), Nikola

Nika Nikolajević (1869-1950, publicist și traducător al unor opereale scriitorilor ruși), Dušan Gajić (1871-1941, preot și publicist),Spasoje Nikolić (1882-1951, un nume de referință în literaturasârbă din România), Slobodan Kostić (1884-1956, preot, prozator,

publicist, istoriograf și statistician), Aleksandar Stanojlović (1887-1947, autor al unor lucrări monograce dedicate Banatului, drama-

turg, poet și prozator), Boško Tokin (1894-1953, reprezentant alavangardei sârbe interbelice, unul dintre întemeitorii expresionis-mului), Vladimir Šiljegović (1908-1993, poet, prozator, autorde manuale), Ðuro Bački (191?-1978, poet, traducător din liricaromână în sârbă), Mitrofan Matić (1911-1941, călugăr, reprezen-

tant al poeziei sârbe mistice), Lazar Ilić (1914-1982, poet, prozatorși memorialist), Boško Petrović (1915-2001, poet, povestitor,

romancier, eseist și traducător), Čedomir Krstić (1918-1992, poet),Vladimir Čokov (1920-1986, poet și traducător), Slavko, Vesnić(1920-2004, poet, romancier, prozator și traducător), Svetomir Ra-

jkov (1921-1995, prozator), Čedomir Čonka Klisurac (1929-1982, prozator și monograf), Vojislava Stojanović (1934-1989, poetă, prozatoare, traducătoare) etc. Dintre scriitorii contemporani îi menționăm pe: Jelki-ca Petrov, Cvetko, Krstić, Živko Milin, Dušan Petrović, StevanBugarski, Čedomir Milenović, Draga Mirjanić, Svetozar Markov,

Ivo Munćan, Miodrag Todorov, Živko Ilin, Jovan Radin Pejanov,Jaša Ćirić, Javorka Markov Jorgovan, Doru Euđen Popin, Rad-

ivoj Simonović, Miomir Todorov, Ljubomir Stepanov, Slavomir,Gvozdenović, Dušan Bajski, Miroslav Rosić, Oktavija Nedelku,Vasa Lupulović, Ljubica Rajkić, Blagoje Čobotin, Svetlana Živa-nov Bandu, Simonida Bugarski, Šolaja, Ljubinka Perinac Stankov,Borko Ilin etc. La nalul volumului autorul atașează o Addenda în careexplică opțiunile în ceea ce privește lista de autori incluși în carteasa. Face totodată referire și la alte nume din literatura sârbă dinRomânia, dar care și-au amânat debutul editorial, publicându-șicreațiile doar în periodice.

În realizarea acestei lucrări, Ivo Muncian a apelat la o bibliograe vastă, atât din spațiul cultural sârb, cât și din cel au-

tohton. În acest sens au fost consultate diverse lucrări științiceapărute în Beograd, Novi-Sad, Zagreb, Timișoara, București, dar șiantologii precum: „Najava”, „U plavom krugu zvezda”, „Naidražareka”, „Spirala de aur”, „Porumbelul de argilă”, și colecțiile pu-

blicațiilor „Pravda”, „Temišvarski vesnik”, „Orizont”, „Banatskenovine”, „Naša reč”, „Novi život”, „Književni život”, „Narodnakultura”, „Scrisul bănățean”, „Kulturni uputnik” etc. Pe lângă alte volume consacrate scriitorilor sârbi și lite-raturii sârbe din România, cum sunt dicționarele și studiile unor

personalități importante în spațiul cultural bănățean, lucrarea luiIvo Muncian completează acest spațiu al interferențelor culturaleromâno-sârbe, oferind „cititorului român un posibil punct de porni-re în cunoașterea adevăratei bogății a fenomenului literar sârbescdin România.”

CUSURURI ŞI CUSURGIIION MORARU , INCIZII PE VIU , EPIGRAME, Editura

PAX AURA MUNDI, Galaţi, 2016Râsul s-a născut o dată cu omul. Ironia – puţin mai târziu.

Oamenii sunt atraşi irezistibil de această specie literară, cu atât maimult cu cât, viaţa nu le oferă multe motive de amuzament. Şi atunciomul şi le inventează singur. Dacă sunt gustate şi de alţii, cu atâtmai bine. Nevoia umană de râs şi destindere devine astfel, o pri-oritate. Ce-ar un om care n-ar cunoaşte zâmbetul, râsetul, ironiană, pildele înţelepte ale fabulei şi ale altor genuri umoristice? De aproape patru decenii, Clubul Scriitorilor Umorişti

-13-

Sfera Eonică



“Verva” din Galaţi, a format şi promovat talente autentice în domeniul literaturii umoristice. Majoritatea prozatorilor umorişti şi epigra-mişti sunt membri ai Uniunii Epigramiştilor din România, adevăraţi profesionişti ai râsului spontan, involuntar sau prefabricat în catreneşi schiţe umoristice delicioase. Unul din aceşti umorişti redutabili, recunoscut, nu numai în ţară, dar şi la Festivalurile Internaţionale de Umor, recompensat cu

peste 90 de premii la concursurile de resort şi care are deja o operă umoristică închegată, este Ion Moraru, preşedintele Clubului Scriito-

rilor Umorişti “Verva” din anul 1998, publicat în peste 60 de culegeri şi antologii de umor, autor a patru volume personale de epigramedar şi coordator al unor Antologii colective din zona noastră, aceasta este pe scurt, cartea de vizită a umoristului Ion Moraru. După volumele “ Epigrame”, Editura Evrika, Brăila, 1993; “ Ace de cojoace” Editura GENEZE”, Galaţi, 1998; “Capra vecinului ”,Editura SINTEZE”, Galaţi, 2011 şi “Butoiul lui Chicioroagă” Editura PAX AURA MUNDI, Galaţi, 2014, autorul se prezintă cu un al

cincilea volum personal de epigrame, intitulat “ Incizii pe viu”. Pe o plajă imensă, autorul îşi xează obiectivele umoristice văzute prin vizorul personal, transgurate artistic în formulele clasi-cizate ale epigramelor sau catrenelor epigramatice, având grijă să răzbată unda de ironie şi de umor, necesară precum sarea în bucate. Nuscapă nimic ochiului de Argus. Aspecte cunoscute şi inedite dau viaţă unor situaţii, uneori paradoxale, alteori ieşite din comun, trăgândatenţia asupra cusururilor oamenilor, spre îndreptare, în chip amical, sine ira et studio, aşa cum îi stă bine unui sportiv, care trebuie săaibă o atitudine fair-play, în orice situaţie. Sunt vizate categorii de cetăţeni arhicunoscute, relaţii dintre şe şi subalterni, dintre elevi şi profesori, eterna dispută dintre ginerişi soacre, moda, adulterul, relaţiile dintre vecini, relaţiile de cuplu, cele dintre medici şi pacienţi; dintre medici şi asistente; politica, viciulalcoolului, ori teme majore cum sunt: ecologiştii şi deşeurile toxice, legislaţii şi încălcări de legi, privatizare, comerţ, impozite şi taxe,nivel de trai, probleme sociale, decienţe în administraţia de bloc, plata facturilor mai mare uneori decât veniturile, parvenitismul unoraajunşi la putere, kitsck-ul în toate domeniile culturii şi artei, maneaua ridicată la rang de artă, ş.a.

În toate acestea, Ion Moraru se bazează pe comicul de situaţie, comicul de limbaj şi cel de caracter, pe jocurile de cuvinte care ge-

nerează hazul involuntar, pe elementul surpriză care apare deseori la sfârşit, în cel de-al patrulea vers, cel care conţine şi poanta. Autorulstăpâneşte la perfecţie regulile de teorie a versicaţiei, epigramele au rimă perfectă, măsură, prozodie şi se remarcă prin foarte mult umor,ironie, sarcasm, oarecare virulenţă, chiar în titlul volumului. El nu se încurcă în polemici deşarte, din care cititorul nu are ce învăţa. PentruIon Moraru, lucrurile au un sens, o esenţă, pe care păstrându-le, descoperi totodeauna înţelesuri noi, pe măsura căutărilor. Jocul omonimelor devine extrem de interesant în context, putând provoca umorul n, elevat, cât se poate de stilat. Ex. “Unui cari-erist, de Paști : După cum s-a observat, / Dânsul n-a mai promovat, / aşteptând cu nerăbdare / Ca să vină...Postul Mare!” De vremarcatşi nuanţele distincte ale expresiilor: cumsecade-cum se cade.

De asemenea, abrevierile care, descifrate, au o cu totul altă semnicaţie. Ex. O.R.L – orele; sau jocul subtil al verbului “a semă-

na” – “Voi de ce nu semănaţi?” – “Fi-ndcă noi nu suntem…fraţi!” (Unor mecanizatori la lucrările agricole de toamnă); Alte expresiicunoscute: “Presa – a patra putere în stat: “Aşa cum toată lumea ştie, / Acuma, la cules de vie, / Se vede cu adevărat / Puterea “presei”într-un stat!”; “În poziţia culcat / Dânsul “trage” ca să moară” ( Epitaf unui vânător ); “S-au hotărât să-şi ieie…câmpii!” (Toamnărurală); ş.a. Confraţilor epigramişti, Ion Moraru le rezervă un meniu special care presupune ranament şi jocuri stilistice deosebite. Ion Morarumerge direct la ţintă cu poantele sale iscând umorul spontan care produce uneori, un haz nestăvilit, alteori un surâs maliţios, după subtili-tatea poantelor. O altă tendinţă a autorului este de a se folosi de expresiile consacrate, de sintagme cunoscute, e din folclor, e din literatura degen, pe care le prelucrează artistic, dându-le tentă sau un caracter umoristic. Ex. “Să…aranjeze ploile!”; “Atuncea facem…feţe-feţe!”;“Dau şi dânşii birul…cu fugiţii!”; “ne-au tras în piept”; “ne trag pe sfoară” , şi altele. De altfel, nici nu se poate să te faci înţeles, dacănu foloseşti şi astfel de expresii consacrate. Remarcabilă prin tematica abordată, dar şi prin umorul amar care se degajă din această realitate, este epigrama: “Ecologiştii şideşeurile toxice: Precum ne consolează optimiştii, / Va şi ţara noastră-un paradis / Deoarece, curând, ecologiştii / Or să importeverde…de Paris!” O anume nobleţe a rostirii care nu cade în licenţios, în manelizarea expresiei şi în vulg, atestă la acest autor, puterea de penetrarea cuvântului ce poate clădi un univers, o lume care prin râsul curat, poate deveni mai bună, mai aşezată în omenescul rii şi nu deviatădin calea ce i-a fost hărăzită de Creator.

Fără să moralizeze excesiv, autorul a ales calea umorului n ca modalitate de expresie artistică pentru a-şi manifesta prezenţa pescena literaturii române. Aşa cum spunea Constantin Noica, “Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţă-turi.’’ Şi într-adevăr, în doar patru versuri, cu distincţie şi ranament, Ion Moraru împarte stări de spirit celor interesaţi de valoare şi deautenticitate în cultură. Autorul pune accent însă şi pe dimensiunea etică, morală a omului, cu mult tact, dar şi cu o anumită exigenţă lăuntrică dictată deeducaţie şi precepte bine stabilite în conştiinţă. Cuvintele: onoare, demnitate, statură, politeţe, ş.a., au devenit capete de aş în multeepigrame. Şi chiar dacă pretinde că face “incizii pe viu”, Ion Moraru nu este atât de caustic, nici polemic sau acid; el atrage atenţia fără sălezeze personalităţi, nu face atac la persoană şi înerează viciile şi nu pe vicioşi. Există unii autori cu ere sau venin în peniţă. Umorul luie inteligent şi subtil, aşa încât, chiar “încondeiat” de acest autor, nu poţi să te superi, cel mult, poţi face haz. E un umor seniorial, elevatşi subtil, bazat foarte mult pe intuiţie.

Sunt folosiţi şi unii termeni care ţin de argoul actual: baştani, mişmaşul, ciocuş, ş.a. pentru a da un strop de culoare acestor minia-turi lirice. Dar şi un limbaj livresc, bazat pe înţelepciunea populară, care a rămas vie în folclorul şi vocabularul românesc. În spirit de patriotism, autorul a realizat şi câteva epigrame cu subiect istoric. Redăm aici epigrama: “Fiind pe DACIA stăpâni

/ Şi tot muncind cu dacii-n clacă, / ROMANII-au devenit ROMÂNI / Punând pe A…căciula dacă!” (Geneză). Şi tot despre români şiromânism: “Se spune că odinioară, /Eram ceva mai mulţi în ţară / Deoarece românu,-n toate /Era…un om şi jumătate!” (Constatare). Autorul mai foloseşte cu iscusinţă şi calamburul, creând efecte comice prin asociaţii de limbaj.

Cu o privire deosebit de lucidă, Ion Moraru nu poate să treacă peste unele aspecte negative din politică, Parlament şi Guvern-14-

Sfera Eonică



unde aleşii îşi văd doar de propriile interese, neglijând sistematic adevăratele probleme ale societăţii: sănătatea, învăţământul, educaţiaş.a. În această arie se înscrie incisivitatea condeiului său. Remarcabilă este epigrama: „Unor parlamentari : Din bani de la buget, deşi

sărac / Ei naţiunii au promis că fac / Un pod imens, să e doar al lor, / Ca noi să trecem STYX-ul mai uşor!”Ion Moraru nu propune soluţii noi, deşi ar cu adevărat îndreptăţit, în calitate de cetăţean, dar sugerează căi şi posibilităţi, tocmai prindezvăluirea unor aspecte negative, ale aşa-zisei democraţii şi tranziţii nesfârşite, cu umor şi responsabilitate. Un pic de savoare adaugă autorul prin expresii deja consacrate: cotoi bătrân, „cu mâţa-n sac”, „sacul fără fund ”, sintagme şiexpresii plastice, lesne de înţeles pentru omul obişnuit, uzitate în limbajul comun sau extrase din înţelepciunea proverbelor româneşti,atât de savuroase, care constituie tezaurul nostru de spiritualitate. Uneori se recunosc şi motive mitologice: mitul lui Bachus, frumuseţeaAfroditei, prelucrate umoristic, desigur. Multe maxime şi aforisme latineşti au fost interpretate îmbogăţite cu sensuri umoristice cum este

„Festina lente”, dicton folosit în două epigrame.Uneori, se fac referiri livreşti la unele opere clasice româneşti. Ex. Sergentul lui V. Alecsandri: „Târziu, în urmă, cârciuma o lasă

/ Cu suetu-ncărcat de remuşcări.../Mai lung îi pare drumul către casă / Fiindcă merge-acum...’pe trei cărări’ !” ( Bahică). Aceste epigrame, rostite pe orice scenă, ori în orice sală de festivităţi, fac deliciul spectatorilor sau al audienţei. Şi nu puţine au fostocaziile când, la diferite Festivaluri, concursuri de gen, spectacole în cadrul saloanelor de umor, când Ion Moraru a stârnit cu epigrameleşi catrenele lui, ropote de aplauze. Autorul foloseşte şi forme mai subtile de umor: jocuri de cuvinte, anagrame, paronime, antonime, omonime. Ex. „ Negarea negaţieila români: Acei ce azi, cu mâinile-amândouă, / Au apucat şi rod de zor ciolanu’ / Au adoptat lozoe nouă: / Negaţia negaţiei e: BA...

NU!” Sau: „ În Paris, la TOUR EIFFEL: Român intrat recent în U.E., / Privind cu teamă împrejur / Se hotărâse să se suie / Cupantalonii rupţi...în TOUR!” Şi alta şi mai şi: „Traducere”: Dup-al doilea război, / Neştiind ce e cu noi, / Occidentul ne-a „tradus” /

Prima dată în LA... ROUSS!” Subtilităţile de limbaj fac parte din umorul ranat, subţire, elevat, al autorului. Dar nu sunt mai puţin suculente, dimpotrivă. Şi

sunt mulţi amatori de asemenea subtilităţi şi neţuri lingvistice. Jocul echivoc al expresiilor, folosite în mod inteligent, e un motiv deamuzament, ca în epigrama următoare: „ După ce a avansat, / Toată lumea se întreabă: / -Cum ajuns-a „om de stat” / Că părea un...”omde treabă!” (Unui guvernant). Nu o dată, autorul foloseşte rime rare: „Rai stă/ traistă”; „de ce/ minus e”; „jur că/ furcă”; „van e / organe”; şi altele. În cadrul teoriei versicaţiei autorul foloseşte şi ambrahul, în câteva epigrame, un picior metric trisilabic care are silaba accen-

tuată pe mijloc, procedeu mai rar uzitat, dar care se pretează la epigramă: „Testamentară”: Sătul de asemenea viaţă, / Că pleacă de-a pururea spus-a / La loc luminat, cu „verdeaţă” / Pe cealaltă lume...în USA”. Satira – la Ion Moraru este instrumentul cu care operează „Incizii pe viu” . Adeseori, autorul face referiri livreşti la diferite opere ale clasicilor, preluând motive pe care le prelucrează epigramistic, aducândtematicile la zi şi adăugându-le acel plus de substanţă şi esenţă şi dramul de umor, cât să e încadrate în această specie literară. Poeţiicitaţi sunt, reşte, Eminescu (Scrisorile), Alecsandri (Sergentul) ş.a. Dar şi motive din citate şi aforisme celebre: „ După noi potopul!” ; sau proverbe româneşti: „Toţi sunt o apă şi-un pământ”; „Vorba dulce mult aduce”; „Interesul poartă fesul” şi foarte multe altele. Ca orice n observator al vieţii politice, sociale, economice şi culturale, lui Ion Moraru nu-i scapă problemele cu care se confruntă

poporul român şi ţara, în vădit declin economic, din pricina unor conducători nedemni şi incapabili. Pe lângă acestea, problemele eco-

logice, furturile masive de copaci, defrişările ilegale, devalizarea economiei de către suspuşi, precum lupii păzitori la oi, legile care nu serespectă, promovarea nonvalorilor, proliferarea kitsch-ului în toate domeniile, abuzurile de tot felul şi multe altele, întregesc aria tematicăa epigramelor satirice ale acestui autor. Dar uneori face referire şi la evenimente particulare, specice ţării noastre. În toate, el merge pânăla cele mai subtile nuanţe şi interpretări. Ştiind să ruleze foarte bine cuvântul în limba română, cu dexteritate, cu nonşalanţă, cu măiestrie,acest autor şi-a câştigat un prestigiu binemeritat printre confraţi şi în critica de specialitate, dovadă atâtea distincţii primite. În încheierea volumului, autorul a adăugat şi câteva deniţii epigramatice reuşite. Cartea „ Incizii pe viu” este o reuşită a genuluiepigramatic şi o nouă probă de virtuozitate pentru acest remarcabil autor.

31 Martie 2016 – De ziua lui Nichita

Alina Beatrice Cheșcă

OUTSIDE THE BORDERS, INSIDE THE HUMAN SOUL

Associate Professor Alina Beatrice Cheşcă, PhD ”Danubius” University of Galaţi, Romania

Motto: “Everything in the universe is within you. Ask all from yourself.”(Rumi Mawlana)

There are great and fascinating scholars who have managed to show the ways to be followed by nations and cultures throughout the history and, due to their important and lasting works, they havetransmitted their thoughts and philosophy to us. It is commonly agreed that, knowing the past very wellis a condition of development, as it is only in this way that we can learn and improve ouselves form a

spiritual and cultural point of view (and not only).Among others, Rumi Mawlana and Rabindranath Tagore are symbols of mental superiority, wisdom, tolerance and goodness. They

Sfera Eonică

-15-



are considered men of all times, being loved and respected from America to India and from Morocco to Russia. It is important to mentionthat in Turkey, Istanbul, there is a graveyard where all “those who loved Rumi” wish to be buried. In the Western world, he is consideredto be the greatest mystical poet of all times. His actual name was Mohammed; the name was completed with the addition of the epithetsMevlana (or Mawlana) understood as “our master” and Rumi, designating the one who came from Anatolian Rome (Rum). Today, thename Mavlavi is preferred in Iran and Pakistan, while Rumi is used in the Western world when referring to Mevlana. Rabindranath Tago-

re is also regarded as “the great mystic from the East”, as Amartya Sen says. In a wonderful introduction to a selection of Rumi’s poems,Bekir Sahin writes that: “Mawlana is the last hope of human beings before nuclear winter.” (Selection from Diwan-I Kabir of Rumi, 2007:16). Moreover, for the Muslim part of the Orient, his work is surpassed only by the holly Quran.

Rabindranath Tagore is a huge spiritual, religious and cultural gure as well. All those who become familiar with his fascinating,

complex and unique work are impressed by the power of Tagore’s presence all over the world. His poems, novels, essays and short sto-ries are highly appreciated and the songs he composed can be heard everywhere in India and not only there. His essays approach variouselds, such as: literature, culture, religious beliefs, politics, philosophical analysis, international relations. Due to the complexity of hiswork and to his enormous talent, he was awarded the Nobel Prize for literature in 1913, for Gitanjali (Song Oerings) - a collection of

wonderful poems. It is said that what dominated the thinking of the Nobel committee of 1913 was Gitanjali’s idealism, as Alfred Nobel’swill stipulated that the winners needed to have an “idealistic tendency”. At the beginning of the 20th century, William Butler Yeats wroteabout Tagore: “Other Indians came to see me and their reverence for this man sounded strange in our world, where we hide great and littlethings under the same veil of obvious comedy and half-serious depreciation. ‘Every morning at three – I know for I have seen it’ – onesaid to me, ‘he sits immovable in contemplation and for God. His father, the Maha Rishi, would sometimes sit there all through the nextday; once, upon a river, he fell into contemplation because of the beauty of the landscape and the rowers waited for eight hours beforethey could continue their journey.’ He told me of Mr. Tagore’s family and how for generations great men have come out of its cradles.‘When Rabindranath was a boy, he had all around him in his home literature and music.’ ” (Tagore, Gitanjali. Introduction, 2008: 262)

Rumi Mawlana was born in Balkh (which lies in today’s Afghanistan), in 1207 and died in Konya, in 1273; Tagore was born in 1861and died in 1941, in India; therefore, they are separated by more than half a millennium (actually, almost 700 years). Despite this, their poems describe a world belonging to a special spirituality, full of love, sensitiveness, God, wisdom, harmony, passion, music and beauty.As Mawlana said, “the search is done in many ways, but the object of the search is always the same. Don’t you see that the ways leadingto Mecca are numerous (…)? The ways are dierent, the goal is unique.” (Rumi, 1976:23) Or: “Come, come, no matter who you are, stillcome./ Whether atheist, re worshipper or worshipper of many gods, still come./ Our house is not the house of hopelessness/ Even if you

broke your atonement one hundred times, still come.” (Vitray-Meyerovitch, 2003: 108). This quatrain constitutes one of the best expo-

sitions of the Su path’s boundless acceptance. Certainly, it is well-known that love, wisdom and tolerance lie at the foundation of Su practice before anything else. One of the world’s great spiritual teachers - Muhyi ‘D-din Ibn ‘Arabi - mystic, philosopher, poet, sage, bornin Murcia, Al-Andalus, in 1165, also expresses the essence of the Su philosophy: ”My heart has opened unto every form: it is a pasturefor gazelles, a cloister for Christian monks, a temple for idols, the Ka’ba of the pilgrim, the tables of the Torah and the book of Qur’an.I practice the religion of Love; in whatsoever directions its caravans advance, the religion of Love shall be my religion and my faith.” Returning to Tagore, W. B. Yeats was right when he saw a prevailing religious element in his work. The relation with God is adirect, peaceful and free one and can be found in many of Tagore’s writings (including the poems of Gitanjali). From India’s numerousand various traditions he borrowed many ideas, both from old texts and from traditional poetry; the profound humanity is revealed moreclearly than any complex and deep spirituality or religion: “Whom dost thou worship in this lonely dark corner of a temple with doors allshut?/ Open thine eyes and see thy God is not before thee!/ He is there where the tiller is tilling the hard ground/ and where the path-makeris breaking stones. He is with them /in sun and in shower, and his garment is covered with dust./Our master himself has joyfully takenupon him the bonds /of creation; he is bound with us for ever./ / Come out of thy meditations and leave aside thy owers and incense!/Meet him and stand by him in toil and in sweat of thy brow.” (R.Tagore, 2008:23) Rumi Mawlana expresses the same feelings; God represents the almighty force, the supreme Love, always close to His children and

perfect creation, from the smallest creatures up to human beings. In a charming poem, Love Is the Master , Rumi says: “Love is the Onewho masters all things;/ I am mastered totally by Love./God is working everywhere his massive Resurrection;/ How can we pretend toact on our own?” (Rumi, 1973:25). And, in another poem: “You are the master alchemist./ You light the re of love/ in earth and sky/ inheart and soul/of every being/ Through your love/ existence and nonexistence merge./ All opposites unite./ All that is profane/ becomes

sacred again” (Rumi, 1973:25). As it can be noticed, beauty and love are godly and sacred and by contemplating beauty and experiencinglove, life becomes wonderful, just like its Creator. And a special metaphor, hinting at the real purpose of life, that is acquiring wisdom,

profoundness, generosity and divine perfection: “This being human is a guest house. Every morning is a new arrival. A joy, a depression,a meanness, some momentary awareness comes as an unexpected visitor...Welcome and entertain them all. Treat each guest honorably.The dark thought, the shame, the malice, meet them at the door laughing, and invite them in. Be grateful for whoever comes, becauseeach has been sent as a guide from beyond.” (Rumi, 1973:37). Mawlana himself said: “The human being came into this world to fulll amission; this is one’s true goal; if it is not fullled, one did not even really live.” And, “the all-mighty God said: I have bought you, yoursouls, goods and time. If you dedicate and give them to me, their price is the eternal Paradise. This is the price you have in my eyes”(Rumi, 1976:40). Tagore has always been “the great master” and “the sun” not only for the Indians, but for the whole world engaged in an ardent searchfor liberation, i.e. the liberation from death, slavery, in order to nd eternal life: “The same stream of life that runs through my veins/ nightand day runs through the world/ and dances in rhythmic measures./ It is the same life that is rocked/ in the ocean-cradle of birth and of

death,/ in ebb and in ow./ I feel my limbs are made glorious/ by the touch of this world of life./ And my pride is from the life-throb ofages/ dancing in my blood this moment.” (Tagore, 2008: 181) Some of Tagore’s poems combine images and symbols of human love withimages of celestial devotion, just like this one: “I have had my invitation to this world’s festival,/ And thus my life has been blessed. Myeyes have seen /And my ears have heard./ It was my part at this feast to play upon/ My instrument, and I have done all I could./ Now, Iask, has the time come at last/ When I may go in and see thy face and oer thee/ My silent salutation?” (R.Tagore, 2008: 33) In several splendid verses, Mawlana addresses God using an intense prayer in which the adoration for Him does not make room

Sfera Eonică

-16-



for earthly pleasures: “Oh, Beloved,/ Take me./ Liberate my soul./ Fill me with your love and/ release me from the two worlds./ Oh, Beloved,/ take away what I want./take away what I do./ take away what I need./ take away everything/ that takes away from you” (Rumi,1973: 91). Mawlana reected divine love in accordance with the peculiarities of that age and expressed it by symbols such as: lover-be-

loved, sea-drop, vineyard-beloved, wine-cupbearer. Rabindranath Tagore oered his life to God, in spite of some doubts that haunted him; thus, his work may be considered a song dedi-cated to the supreme Father, but also to human beings, to His entire creation and to the principles of the good. That is why, some of his

poems represent a promise made in front of the divinity: “Life of my life, I shall ever try/ to keep my body pure, knowing that thy livingtouch/ is upon all my limbs/ I shall ever try to drive all evils away from my heart/ and keep my love in ower, knowing that thou hast thyseat/ in the inmost shrine of my heart.” (R.Tagore, 2008: 9)

In the Quran it is said that everything is futile except the Face of God: “This Face is always present, endless and everlasting.” Returningto the centre, the soul nds again the sky which is inside it. The place where God works is the heart of the human being: “The heart isnothing else but the Sea of light…/the place of God’s vision” (Rumi,1925:82). But this is valid only for the human heart that reached itstrue dimension. In the following poem by Tagore, we nd the same idea of God’s supreme power and of renouncing the vain pleasures: “I know theeas my God and stand apart/ I do not know thee as my own and come closer./ I know thee as my father and bow before thy feet./ In pleasureand in vain I stand not/ By the side of men and thus stand by thee./ I shrink to give up my life and/ Thus do not plunge into the great watersof life” (R.Tagore, 2008: 199). Later, he compares the hands of God to the ute of the reed and the poet, plays with his breath. ThroughHis creation, through His creatures, God becomes aware of Himself; the poet must be the conscience of God, this is the thought whichgives life to a wonderful poetry: “I have come to the brink of eternity/ from which nothing can vanish/ no hope, no happiness, no vision/of a face seen through tears./ Oh, dip my emptied life into that ocean,/ plunge it into the deepest fullness. / Let me for once feel that lostsweet touch/ in the allness of the universe” (R.Tagore, 2008: 223).

For Mawlana, too, God is the core of human existence; He is the ultimate hope and expectation, the perfect seed of our spirit andmind, the mirror of our own selves: “And He is with you/in your search/ when you seek Him/ look for Him/in your looking/ closer to you/than yourself/ to yourself” (Rumi, 1973:57). In Mawlana’s opinion, in order to directly contemplate God, the man must rstly become anascetic (zahid) (Rumi, 1925:78). He is known to have been loved and respected by the disciples of other religions as well; he would say:“Christian, Jew, Muslim, Shaman, Zoroastrian, stone, ground, mountain, river, each has a secret way of being with the mystery, uniqueand not to be judged”. Rabindranath Tagore had strong religious beliefs, but he was also interested in many other topics and elds. He clearly expressedopinions on peace, war, education, nationalism, the need for cultural openness and others. However, Amartya Sen states that: “His admi-rers in the West were tuned to the more other-worldly themes which had been emphasized by the rst Western patrons. People came to his

public lectures in Europe and America expecting ruminations on grand, transcendental themes; when they heard instead his views on theway public leaders should behave, there was some resentment.” (Amartya Sen, 2005:98) It must be mentioned that, for Tagore, the mostimperative aspect was people’s freedom, both physical and spiritual. All his views regarding culture, politics, nationalism, philosophy,tradition and modernity can be interpreted from this perspective. He supported the nationalistic movements and was against the foreignrules. Tagore’s love for freedom explains his opposition to traditionalism that makes people prisoners of the past; he dreams of a freeworld: “Where the mind is without fear and the head is held high;/ Where knowledge is free;/ Where the world has not been broken upinto fragments/ by narrow domestic walls;/ Where words come out from the depth of truth;/ Where tireless striving stretches its arms/towards perfection;/ Where the clear stream of reason has not lost its way/into the dreary desert sand of dead habit/ Where the mind islead forward by thee into ever-widening/thought and action -/ Into that heaven of freedom, my Father,/ let my country awake” (R.Tagore,2008: 75). This is a beautiful and creative metaphor of what freedom should represent. This is how the Su poet chooses to celebrate life and love: “The ways to God are numerous, I have chosen the way of dance andmusic” (Rumi, 1973:44). Or: “When you feel a peaceful joy, that’s when you are near truth.”In a captivating poem, Rumi confesses: “I desire loud music/drunken parties and/wild dance/one hand holding/a cup of wine/one handcaressing your hair/then dancing in orbital circle/that is what I yearn for/I can sing better than any nightingale” (Rumi, 1973:44). This can

be regarded as a unique, intense and lovely perspective on faith and happiness – both mystical and earthly - and celebration of the giftsoered by God. Mawlana also writes: “Love is that ame which, when it rises, devours everything; it is only God who remains” (Rumi,

1973:27). And also: “Love is the whole thing.We are only pieces.”Another Su, Mir Sayyid Dharif, considers that the rst creation is love and the origin of creation is the expression of the divine beauty.For Sus, love is the soul of the universe; through love, the human being tends to return to one’s origins. Music and dance, the rotation ofthe stars, the evolution of life from stone to plant, from animal to human, up to the angels and beyond, everything is determined by love:“As soon as you have won the Love, you will always be in love: in the tomb, in the moment of the Resurrection, in Paradise, always. Ifyou sow the seed, it will grow, it will be like bread in the oven” ((Rumi, 1976: Chapter 44). Mawlana spent the latter part of his life in Turkey, Konya, where he created an important movement and oered spiritual guidanceto many people. They gathered within the fraternity (tariqa) founded by him, which had the mark of his personal features: brotherhood,humanity, harmony, simplicity, acceptance. The Sema, or whirling dervish ceremony, is one of the basic rites of the Mevlevi order andone not found in other Su orders. The main thing that any dervish had to learn was the struggle with the ego (Rumi: “The Ego is a veil

between humans and God”)

Returning to Tagore, it is important to say that this poem from the book entitled The Gardener speaks about a human and passionatelove, rather than a mystical one: “I hold her hands and press her to my breast./ I try to ll my arms with her loveliness, /to plunder hersweet smile with kisses, /to drink her dark glances with my eyes” (The Gardener, Poem 49). Rumi also wrote wonderful love poems as, in his view, human love could be an expression of divine love, a supreme gift that Godgave His children to experience and understand happiness: “We love, that’s why life is full of so many wonderful gifts.” In other words,happiness can make human beings reach the sky and even have mystical experiences. Earthly love may be considered the rst level of

mystical love: “This is how I would die/ into the love I have for you:/ As pieces of cloud/ dissolve in sunlight.” Or, in another poem:

Sfera Eonică

-17-



“Once a beloved asked her lover: Friend,/ You have seen many places in the world!/ Now-which of all these cities was the best?/ He said:The city where my sweetheart lives!” (Rumi, 1973:35) Beyond temporal and space borders, Rumi Mawlana and Rabindranath Tagore are denitely eternal symbols of the human soul,irrespective of culture, religion or nationality. By travelling outside any self-imposed borders, we will always nd ourselves inside afascinating and eternal realm of love, spirituality and freedom, a land where all human beings are God’s perfect creation.

REFERENCES

Aaki, Shams-ol-Din Ahmad (1918). Manaqib ul-‘arin (Saints of the Whirling Dervishes). translated by C.Huart, Paris

Anghelescu, Nadia (2009). Identitatea arabă/ The Arab Identity. Polirom: BucurestiBakirci, Naci (2010). Konya. Mawlana. Servet Oset Co: KonyaIbram, Nuredin (2007), Islamul pur şi simplu/ Simply, the Islam. Golden: ConstanţaRumi, Djalal-od-Din (1973), Divan-e Shams-e Tabriz (Mystical Odes). Sindbad: ParisRumi, Djalal-od-Din (1976), Fihi-ma-hi (The Book of the Inside). Sindbad: ParisRumi, Jalaluddin (2002), Meditatii şi parabole (Masnavi – e Manavi)/ Meditations and Parables. Kriterion: BucurestiRumi, Jalaluddin (1925). Mathnawi. Leyde (translation into English by E.A. Nicholson)Rumi, Jalaluddin (1912). Rumi’s Little Book of Life, Hampton Roads: USASahin, Bekir (2007). Selections from Diwan-I Kabir of Rumi. Rumi Publishing House: KonyaSen, Amartya (2005). The Argumentative Indian. Penguin Books: LondonTagore, Rabindranath (2008). Gitanjali, International Print: New DelhiVitray-Meyerovitch, Eva (2003). Rumi şi susmul/ Rumi and Susm. Humanitas: Bucuresti

ELIZA ROHA

LA CEAS ANIVERSAR LA MULȚI ȘI REGALI ANI, DISTINSĂ COLEGĂ ELIZA ROHA !

ELIZA ROHA LA 70 ANIEliza Roha este născută la 8 iulie 1946 în București.Membră a Uniunii Scriitorilor din România (2008), Filiala Bucureşti- Proză.Este fondator și consilier în colegiul de redacţie al revistei „Cronica Timpului” și în colegiulde redacție al revistei „Apollon”, redactor șef adjunct al revisteri”Sfera Eonică”, membră acenaclului „Literatorul” și a Clubului de proză al Filialei București,

Activitate literarăA debutat în teatru cu piesa Moartea şarpelui, premiera la Teatrul dramatic George Bacoviadin Bacău, stagiunea 1982-1983;I s-au mai jucat: Acţiunea se petrece în zilele noastre, premiera la Teatrul din Sf. Gheor -ghe (secţia română), stagiunea 1986-1987, publicată în revista Teatrul nr. 5/1987; Întoarcerea

Mariei, premiera la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad, stagiunea 1989-1990, publicată în revista Teatrul, nr. 5/1985; Caragiale...Fan-tasticul (coautor), premiera la Teatrul Maria Filotti, din Brăila, stagiunea 2001/2002; Atelierul de croitorie, spectacol lectură la Clubul Dramaturgilor, 2004;A debutat în proză cu romanul Întâlnire la castel, Ed.Betta, 2000 ( Ediția a II-a, Ed.Betta, 2010)Alte volume publicate:

Insomniile unui prinţ valah, roman, Ed. Vox&Ed. Betta, 2005 ; Patru zile în paradis, roman, Ed. Vox, 2006 ;Capcane, roman, Ed. Vox, 2007 ;

Locul de lângă icoană, roman, Ed. Betta, 2008; Profeţie, versuri, Ed. Betta, 2008; Asasinat la Cracovia, roman, Ed. Betta, 2009;Tetralogia „Fata din pomul cu mere : ( Deceniul obsedat, roman, Ed. Betta, 2007; Femeia în verde, roman, Ed. Betta, 2008; Zodia

proscrişilor , roman, Ed. Betta, 2009; Destine în derivă, roman, Ed. Betta, 2009); Formula matematică a iubirii, roman, Ed. Betta, 2010;Chipuri de apă, roman, Ed. Betta, 2011;Codiţă cel viteaz, povestiri pentru copii, Ed. Betta, 2011;Trilogia ”Zborul”: ( Ultimul om, roman, Ed. Betta, 2012;Carusel, roman, Ed. Betta, 2013; Zborul, roman, Ed.Betta,2014);

Eseuri şi alte povestiri, eseuri și povestiri, Ed. Betta, 2012; Poveşti… poveşti, eseuri și povestiri, Ed. Betta, 2012;

Trenul vieţii, eseuri, schiţe, povestiri, Ed. Betta, 2012; Puiul de vrabie, povestiri pentru copii, Ed. Betta, 2012; Peruşii din grădina Maiei, povestiri pentru copii, Ed.Betta, 2012; Porumbiţa argintie, povestiri pentru copii, Ed. Betta, 2012; Atelierul de croitorie, teatru (volum), Ed. Betta, 2012; Fericită ca un pom înorit, teatru (volum), Ed. Betta, 2012;

Sfera Eonică

-18-



Răţoiul Măcăilă şi Mama-Lebădă, povestiri pentru copii, Ed. Betta, 2013;Teodora, roman, Ed. Betta, 2013;Caragiale ...Fantasticul, teatru, coautor, Edit. Rafet, 2014;Să aruncăm timpul peste umăr!, roman, Ed. Betta, 2014;

Raza de soare, povestiri pentru copii, Ed.Betta, 2014;Cumpăna destinelor , roman, Ed.Betta, 2015;

Aleasa, roman, Ed.Betta, 2015; Răgazul dintre romane, eseuri și povestiri, Ed.Betta, 2015;Volume de recenzii și comentarii literare:

Îndrăgostiţi de arta cuvântului, Ed. Betta, 2012; Am cunoscut câţiva contemporani, Ed.Betta, 2014;Starea de bine a lecturii, Ed. Rafet, 2015;

Lecturi estivale, Ed.Betta, 2015; Lecturi la gura sobei, Ed.Betta, 2016; Mozaic, roman, Ed.Betta, 2016; Basme și povești pentru pici și bunici, Ed.Betta, 2016.Apariții în Antologii: Fântâni de gând prin uni…vers ,versuri, Antologie comună, Ed.PIM,2012; Toamna la Apollon, proză scurtă, An-

tologie comună, 2013; Noi suntem iarăşi trecutul... Antologie comună, proză scurtă, 2014; Scripta manent – antologie de proză, Anama-

rol, vol. 2, 2014; Antologia scriitorilor români de pe toate continentele – Cetatea lui Bucur, 2014; Simbioze critice, antologie de poezie,Anamarol, vol. 4, 2014; Boema-33, 2015, Conviețuiri, Ed. Betta 2016, „Femeia, eterna poveste”, Ed.Betta, 2016, ș.aA publicat/publică poezii, povestiri, eseuri, recenzii, articole în mai multe reviste tipărite şi/sau on-line (selectiv):

Rotonda Valahă nr.1/2016(La pețit), Cervantes Drama , Portal Măiastra (Știma apelor și Ultima gardă, proze scurte, în nr.4/2015, ș.a.) PROSAECULUM (Enigmele dlui Emil Lungeanu, în nr.4/2015), EX-PONTO(„ Din gândurile nopții” lui Răzvan Nicula, în nr.3-4/2015,ș.a.), Destine literare („Memoria Trestiei” lui Mihai Antonescu, ianuarie 2016) Cronica Fundaţiilor (Vox populi, vox dei, în nr.1(76)/dec.2014, Ceasul al treisprezecelea, în nr.1/2015, ș.a.); Cronica timpului (Cele 33 de plânsuri pe oglinzi ale Elenei Silvia Săracu, înnr.5/ iunie 2015; Misterul eșarfei roșii din romanul Cameliei Pantazi Tudor, nr.6/ iulie 2015; Romanița Maria Ștențel- competență profe-

sională și patriotism în Destine pentru eternitate, în nr.10/ noiembrie 2015; Așa a fost să e... ind eminentul senior al literaturii noastre Ion Dodu Bălan, în nr.12/ ianuarie 2016, ș.a.); Bucureştiul literar şi artistic, Sud ( Poezia Mariei Mircea Stan, în nr.5/2015, ș.a.) Apollon( Ion Văduva încântat de uturi, în nr.din sept. 2014; Întâmplarea de pe camp,în nr.7/ iulie 2015, „Odihna pietrei” de Emilia Dănescu, înnr./ dec.2015, ș.a.) şi Apollon Junior, Cotidianul.ro (Un referendum de coșmar), Curierul de Vâlcea, Forum V, ș.a, în reviste on-line şi

pe site-urile Regatul cuvântului/ Spiritualitate universală ( Naturalețe și sinceritate în „Pașii singurătății” de Vasilica Ilie- 26.01.2015;„Culorile secrete” ale Cameliei Pantazi Tudor- 26.01.2015; Ultima gardă- proză scurtă, 26 .01.2015; Maria Mircea Stan și poezia sa,12.02.2015; Istorisiri și evocări transilvane în Mantaua Iancului de Valentin Hossu Longin- 16.02.12015; N.N.Negulescu, poet alnemărginirii, 22.o2.2015; Mâinile muncite ale Mumei- proză scurtă-23.02.2015; Mărțișor- Omagiu femeii- eseu- 26.02.2015; Faust,

Faustina și diavolul cel rău , eseu, 27.02.2015 ; Innitul gândirii și renașterea succesivă în poezia Mihaelei M.Cazimirovici-13.03.2015; Durerea din vis- proză scurtă - 16.03.2015; Miricul Olt- eseu-25.03.2015; Penumbra trandarului și fascinația metaforicăa dlui Constantin Marafet - 26.03.2015; Povestea de la începutul primăverii a dnei Vasilica Ilie- 19.04.2015, Pictorul și misterulartei- eseu- 27.04.2015; „Misterul eșarfei roșii” de Camelia Pantazi Tudor - 10.06.2015; Câteva cuvinte despre „Pur și simplu” deTh.Răpan- 15.06.2015; La poesia dell-innito- 17.06.2015; „Trei plânsuri pe oglinzi” de Elena Silvia Săracu, 23.06.2015; Diegis Da-cul - proză scurtă- 21.07.2015; „ Așa a fost să e…” de Ion Dodu Bălan- 06.09.2015); revista Regatul cuvântului (Despre simfoniamateriei de Marin Dumitrescu, nr.1-2/2011; Mirajul artei la Janina Bogorodea, nr.3(5)/2012; Iubirile zăpezii, proză scurtă, nr.4(6)/2012;Trandarul roșu, prințul orilor, eseu, nr.4(6)/2012; Am redescoperit un mare scriitor- Felix Aderca, nr.11(13)/2012; „Muntele lui

Marin Dumitrescu”, nr.9 (11)/2012; Dragoste târzie, proză scurtă, nr.14(16)/2013; Turnătoarea și agresiunea imperialistă, proză scurtă,nr.15(17)/2013; Caliopi Dicu și poezia sa, nr.15(17)/2013; Nelu Barbu și opera sa, nr./25.09.2014; Desenul pe vis al Mariei Calciu,nr.46/2014, ș.a.); Negru pe alb -selectiv ( Nicoleta, , proză scurtă, 23.08.2012; Compromisul, proză scurtă, 02.09.2012; Căsătoria, prozăscurtă, 02.09.2012; Anton Palazu, proză scurtă, 09.09.2012; Ionică Moloz, proză scurtă, 27.09.2012; Concursul, proză scurtă, 22.03.2013;

Năluca, proză scurtă, 24.08.2014; Durerea caselor …/30.08.2014; Planeta portocalie, proză scurtă, 07.10.2014; Experiențe, proză scurtă,12.10.2014, ș.a.); în publicația on-line news4diaspora (Dor de Eminescu, eseu, nr/13.06.2012; Inefabil și miracol în „Ucenicii cuvân-tului” de M.M.Loviște, nr/14.06.2012; Interviu cu maestrul Constantin Codrescu, nr./15.06.2012; Interviu cu poetul Marin Dumitrescu, nr./18.06.2012; Geneza poetică a universuului în „Simfonia Materiei”, nr./18.06.2012; Seducția profunzimii intelectualev și a misterului

feminin la Gabriela Banu, nr./19.06.2012; „ Pribeag prin viața mea” de Constantin Codrescu, nr./20.06.2012; „ Poeți români la frontieramileniilor” de A.Goci, nr./23.06.2012; Emil Lungeanu, deschizător de drumuri în literatura română. „Călător în Parnas”, o născocireliterară scânteietoare, nr./25.06.2012; Antologia imperiului iluzoriu în „Amurgul trandarului” de Maria Toma, nr./03.07.2012; Fe-meie, eseu, nr./15.08.2012; „ Întâlnirea din tren”, proză scurtă, nr./18.08.2012; Marin Dumitrescu, poet cosmogonic, nr./10.09.23012; Unroman al încercărilor christice. „Celesta” de Nică D.Lupu, nr./28.09.2012; O nouă carte a dnei Caliopi Dicu- „Eul, paznic la cuvinte”,nr./01.11.2012; Un imperiu literar numit Emil lungeanu, nr./20.05.2013; „Singur în noapte” de Emil Lungeanu, nr./03.06.2013;„Timpultopit în timp” al Mariei Toma, nr./10.06.2013; Inspirație, trudă și har în „Exilul” Catiei Maxi, nr./11.06.2013; NNNegulescu, poet alnemărginirii, nr./30.10.2013); Conuenţe literare, Bibliocarți.com (Ștefan Dimitriu- un scriitor pentru istoria literaturii-27 febr.2016

etc), Scarlet leif review-Canada 9Luminița Zaharia- a revelation of the modern literature / febr.2016, etc), Sintagme literare (Luminița Zaharia- o revelație a literaturii actuale- nr.1(18/ febr.2016, etc), ș.a.*

A prefațat/ postfațat volumele:- Pribeag prin viața mea de Constantin Codrescu;- Tablou cu femei de Gabriela Banu;

- Antologia fără titlu, ediție îngrijită de M.Băcescu;-19-

Sfera Eonică



- Dragoș Vrânceanu-Poetul Vlahostratei de Nelu Barbu;- În umbra zeilor de Valentina Becart- Istorii îngemănate de Catia Maxim- Preludii în cetatea soarelui... de Claudia Motea

*

A obţinut mai multe premii și diplome la concursurile şi Festivalurile naţionale și internaționale pentru poezie, proză și teatru, printre care:Premiul „Apollon” pentru proză scurtă, 2013; Premiul „Mihail Eminescu” pentru poezie, Dr.Tr.Severin, 2014; Premiul„Dumitru Pricop” pentru teatru, Edineţ, 2014; Premiul II la concursul „România, catedrala din Carpaţi” pentru proză scurtă-reportaj,Băicoi, 2014;, Marele Trofeu „Curierul-25” pentru Opera Omnia, Rm.Vâlcea, 2015, „Cerurile Oltului”, pentru OPERA OMNIA,

Rm.Vâlcea, 2016 ș.a.*

Despre opera sa s-au pronunţat printre alţii: Vladimir Alexandrescu, Mihai Antonescu, Ion Dodu Bălan, Ioan Barbu, Nelu Barbu,Vasile Băran, Ion Brad, Valentina Becart, Crina Bocșan, Geo Călugăru, Nicolae Georgescu, Aureliu Goci, Dinu Grigorescu, LucianGruia, Emil Lungeanu, Doina Mandaj, Catia Maxim, Emilian Marcu, Ştefan Mitroi, Floarea Necșoiu, Ionel Necula, N.N. Negulescu,Gabriela Rusu Păsărin, Florentin Popescu, Ion Roşioru, Ion Soare, Mihail Soare, Ion C. Ştefan, Alex Ştefănescu, Henri Zalis, ş.a.

*

Referințe în volum:Aureliu Goci, Prozatori la frontiera mileniului , Ed.Betta, 2009; Marea Enciclopedie Română- Enciclopedia marilor personalităţi dinistoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului şi de pretutindeni – vol.XI – Scriitori şi lozo, Ed.Geneze, 2010; Dicţiona-rul scriitorilor români de azi, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 2011; Dicţionarul personalităţilor din România, Ed. Anima, 2011; EmilLungeanu- Gura lumii - extracţii critice fără anestezie, Ed. Rawex Coms, 2012; Emil Lungeanu- Raport la Congresul al XV-lea,

rolul criticii şi autocriticii în literatura contemporană, „ Eliza Roha un Cezar Petrescu feminin” al romanului de azi, monograe Ed.Betta,2013; Emil Lngeanu- Legea Junglei, Aventuri critice şi alte însemnări , Ed. Betta, 2014; Aureliu Goci- Întâmpinarea cărților...,ed.Betta, 2015; Lucian Gruia, Plăcerea lecturii,Ed.Betta 2014, Lecturile unui insomniac, Ed.Betta 2015, și Ora lecturii, Ed.Betta2015,Aureliu Goci. Eliza Roha.Polivalența romanului și vocile feminității, monograe, Ed.Betta,2014 ș.a

Despre opera sa s-au pronunţat printre alţii: Vladimir Alexandrescu, Mihai Antonescu, Ion Dodu Bălan, Nelu Barbu, Vasile Băran, Va-lentina Becart, Ion Brad, Crina Bocșan, Geo Călugăru, Marian Dumitru, Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Georgescu, Aureliu Goci, DinuGrigorescu, Lucian Gruia, Emil Lungeanu, Doina Mandaj, Catia Maxim, Emilian Marcu, Ştefan Mitroi, Floarea Necșoiu, Ionel Necula,

N.N. Negulescu, Gabriela Rusu Păsărin, Florentin Popescu, Ion Roşioru, Ion Soare, Mihail Soare, Ion C. Ştefan, Alex Ştefănescu, HenriZalis, ş.a.

Bibliograe critică (în ordine alfabetică)-Vladimir Alexandrescu, Amintiri dintr-un deceniu obsedat, în Top Business nr.48 /2007;- Anişoara Anghel Mija, Castelul dragostei – vatră a iubirii şi înţelepciunii străbune în romanul „Întâlnire la castel” de Eliza Roha, în

News4diaspora, 06.08.2013;- Anişoara Anghel Mija, Conştiinţa - modelator în teatrul Elizei Roha, în Sfera Eonică 1/2013; - Anişoara Anghel Mija, „Ultimul om” - rezultat al iubirii divine în romanul omonim al Elizei Roha, în Regatul cuvântului nr.18/2013;- Anişoara Anghel Mija, Viaţa – ghid spre adevăr în romanul „Insomniile unui prinţ valah” al Elizei Roha, în Regatul Cuvântului nr.17/2013;- Nelu Barbu- Eliza Roha- Să aruncăm timpul peste umăr!, roman al înțelepciunii, în Forum V nr.2-3/ 2015- Andreea Bădică , Lansare de carte – „Decenul obsedat”, în Jurnal de Ilfov nr.25 din 15-21.11.2007;- Andreea Bădică, „Locul de lângă icoană” – Eliza Roha, în Jurnal de Ilfov nr.27 din 29.11.2007;- Vasile Băran, Apropo de… Norocul în căsătorie, în Loto Prono nr.34/2007;-Vasile Băran, O scriitoare adevărată – Eliza Roha, în Alo,Bucureşti,nr.4/apr.2006;- Ion Dodu Bălan, Eliza Roha- O șă sugestivă pentru autorii de dicționare și istorii literare, în „Flacăra lui Păunescu” nr..../2015 și

bibliocarti.com/ 07.08.2015;- Ion Dodu Bălan- Eliza Roha, în conul de umbră al unor istorici şi critici literari, în Regatul Cuvântului/ Spiritualitate universală/01.02.2015;- Ion Brad- Lecturi estivale în Flacăra lui Păunescu din 3-9 iunie 2016.- Dan Bojoacă, Eliza Roha, o Agatha Christie a literaturii române, în Universul , aprilie 2009;- Aureliu Goci, De la cronica liniară la arhitectura complexă – Eliza Roha, în Regatul Cuvântului nr.19/2013;- Marian Dunitru, Eliza Roha- un destin binecuvântat, în Cronica Timpului nr.7/august 2015- Aureliu Goci, Identitate şi performanţă în proza Elizei Roha, în Regatul Cuvântului nr. 6 /2012;- Aureliu Goci, Metode şi formule scripturale diverse în romanul „Ultimul om” de Eliza Roha, în Regatul Cuvân-tului nr. 7-8 /2012;- Aureliu Goci- Fantasticul din materia visului în „Chipuri de apă” de Eliza Roha;- Aureliu Goci- Universul narativ între„tunelul timpului” şi „caruselul istoriilor personale” –Eliza Roha „Zborul”, în Bucureştiul

literar şi artistic nr.7/2014;

- Lucian Gruia- Eliza Roha – Zborul (Ed.Betta 2014), în Bucureştiul literar şi artistic nr.7/2014;- Aureliu Goci, Eliza Roha-Scriitoare de anvergură națională, pe bibliocarti.com/ 01.12.2015- Lucian Gruia- 1.Plăcerea lecturii,2. Lecturile unui insomniac, 3.Ora lecturii- Ed. Betta, 2015;- Emil Lungeanu, Firul Ariadnei şi ţesătoriile Elizei Roha, în Apollon nr.40/2013 şi Litere, nr.9/2013;- Emil Lungeanu, Recviem pentru critica de azi, în Curtea de la Argeş nr.3/2012;- Emil Lungeanu, Cazuismul feminin apologetic în „Teodora” noul roman al Elizei Roha în Regatul Cuvântului / oct.2013;

- Doina Mandaj, Portret de scriitor – Eliza Roha, în 7 Plus, 24.03.2007;

Sfera Eonică

-20-



- Emilian Marcu, „ Fata din pomul cu mere”, în Revista Convorbiri literare nr.3/2010;- Virginia Meheş, Lansare Eliza Roha la Sala Oglinzilor, în Cronica Fundaţiilor, aprilie 2012;- Mihaela Muscă, Maestrul Constantin Codrescu alături de scriitoarea Eliza Roha, în Viaţa Vâlcii nr.22/23.11.2008;- Floarea Necșoiu, Cumpăna destinelor Elizei Roha;- Ionel Necula, Optimizarea genului narativ.( Eliza Roha- Să aruncăm timpul peste umăr!, Ed. Betta,2014) , în bibliocarti.com/ 28.07.2015;- N.N. Negulescu, O originală arhitectură meditativă în opera Elizei Roha, în Regatul Cuvântului nr.13/2012;- Ion Nicolescu , Eliza Roha – „Locul de lângă icoană”, în Jurnal de Ilfov nr.29 din 2007;- Ion Nicolescu, Eliza Roha mânuieşte cu pricepere condeiul, în Curierul de Vâlcea, 25.11.2008;- Radu Pădurariu, Întâlnire la castel de Eliza Roha, în România viitoare, martie 2006;- Gabriela Rusu- Păsărin, Caruselul şi jocul pe rol, în Scrisul romînesc nr.3/2014;- Florentin Popescu, Prin meandrele suetului feminin. Teodora de Eliza Roha, în Bucureştiul literar şi artistic nr.2/2014;- I.R., Insomniile unui prinţ valah sau demitizarea legendei sângelui albastru, în. Ziua, 1.03.2006;- Andreea Romaniuc, Eliza Roha a lansat la Gaudeamus „Deceniul obsedat”, în 7 Plus, 23.11.2007;- Ion Roşioru, Eliza Roha- O romancieră incontestabilă, în Ex Ponto nr.3(40)/2013;- Ion Roşioru, Love story şi radiograe nemiloasă a tranziţiei în romanul Teodora de Eliza Roha;- Ion Soare, Lansare multiplă la Rm.Vâlcea – Eliza Roha; în Viaţa Vâlcii, 1 iunie 2012;- Mihail Soare, Eliza Roha- Eseu despre neabolirea sclaviei, în Bibliocarti.com/ 25.11.2015;- Ion C.Ştefan- Eliza Roha-Carusel în revista Argeșul / 2015; -- Ion C.Ștefan, O abordare critică inedită și convingătoare în „Raport la Congresul al XV-lea(...) Eliza Roha un Cezar Petrescu femininal romanului de azi”, în Revista Sud, nr.7-8/2015- Ion C.Ștefan, Răgazul dintre romane al Elizei Roha

- Henri Zalis, Un nume nou, la o privire selectivă - Eliza Roha, în Litere nr.7-8/2012;

Scurte aprecieri critice:- Nicolae Dan Fruntelată: „(...) Proza Elizei Roha nu e ”feministă”, e ”feminină”, are o exprimare uneori peste duritatea bărbătească.Ea scrie aluvio-nar, sufocant deseori, povestește repede, adună impresii violente și n-are timp de gingășii descriptive. Romanul la caremă refer (Să aruncăm timpul peste umăr!-n.n.) e un roman ”dramatic”, adună două povești crâncene, în fapt viața unui bărbat cu o gene-

alogie de criminal, de psihopat, izbăvit de păcatul tatălui prin iubirea pentru artă la care adaugă iubirea pentru o femeie ciudată, artistă,și ea cu viața ei tulbure, bântuită de o primă dragoste și, apoi, salvată de talent și de lumina unui tablou de Monet, o icoană impresionistăa îngerului pe care l-a pierdut…Romanul e bun, romanul e adevărat, e și numai pentru că ne mai dă o șansă de a ne vindeca prin artă,

prin frumusețe, prin iubire”.- Aureli Goci: „ (...) Eliza Roha este revelaţia literaturii din ultimii ani, o autoare de mare fermitate stilistică care a ajuns să ilustrezemajoritatea genurilor şi speciilor literare... O scriitoare completă ale cărei scrieri îi acordă o poziţie de frunte în literatura actuală (...)

Am admis că discursul romanesc performat de d-na Eliza Roha intră în regula obiectivităţii şi realismului tradiţional al prozei româneşti,nu fără irizări fantastice şi introspecţii psihologice, cum se întâmplă cu cele mai recente romane ale sale. Universul său tematic, original,divers şi plurivalent acoperă o arie largă de zone şi distincţii, ca un „carusel” de forme şi metamorfoze tematice: romane istorice, romanede aventuri şi poliţiste, romane realiste, romane sociale, romane psihologice – constituind o frescă a societății rom ânești a ultimilor 60-70ani, o operă polivalentă în spectru caleidoscopic, elaborată cu faţa către cititor şi oferind o abordare unitară, armonioasă şi o receptarefără dicultăţi (...) Eliza Roha este o scriitoare de anvergură națională (...)”.- Lucian Gruia- „(...) Imaginarul amplu al Elzei Roha e similar cu o pânză freatică bogată, decantarea estetică, succesivă, pare limpe-

zirea apelor izbucului în trecerea sa prin straturile cu nisip tot mai n, iar eliberarea prin actul creator, reprezintă izbucnirea izvorului.Arta narativă a autoarei urmează şi ea curgerea apelor ieşite la suprafaţă. Şuvoiul principal se despleteşte pe teme individualizate,

pârâiaşele rezultate străbat relieful ctiv, creat de autoare, pe baza concretului social şi istoric străbătut, în curgere lină sau năvalnică, înnal ramicaţiile se readună într-un tot unitar(...)”.- Emil Lungeanu: „(...) o romancieră redutabilă... romanele sale sunt marile basme ale adulţilor, după cum poveştile sunt micileromane ale copiilor (...); După cronicile de familie exersate în tetralogia Fata din pomul cu mere şi în tripticul Zborului, imensele

resurse anali-

tice dovedite de romanele doamnei Eliza Roha sunt dirijate acum într-o nouă direcţie (în romanul „Teodora”-nn), a cazuismului femininapologetic în manieră Henriette Yvonne Stahl.În ultimii ani condeiul acestei infatigabile romanciere s-a ascuţit în mod vizibil (...)”.- Emilian Marcu: „(...) în ciclul romanesc „ Fata din pomul cu mere”... trepidanta viată... este materia primă, sarea şi piperul acestorromane, nu este nici lumea din „ Enigma Otiliei” sau „ Bietul Ioanide”, nici lumea din „Cronica de familie”, dar nici cruditatea lumii ma-

halalelor din proza lui Eugen Barbu... Este o lume din toate aceste lumi, o lume stracticată în tot felul de drame (...)”.- Ştefan Mitroi: „(…) Vocaţia de scriitor îi este legitimată nu de numărul cărţilor publicate, ci de stilul în care sunt scrise acestea, ca şide gravitatea poveştilor de viaţă asupra cărora se apleacă (...)”.- Ionel Necula: „(...) Eliza Roha este autoare a numeroase romane, ceea ce îi conferă deja o anumită aură în ceea ce priveşte aptitudineasa de a se implica sporitor în epica românească... Să aruncăm timpul peste umăr! Este o construcţie epică solidă, dinamică şi bine articu-lată, ceea ce mă face să-i creditez aptitudinea pentru resurecţia genului narativ. Izvodirile sale epice au menirea de a echilibra, într-un

fel, cumpăna dintre inserţiile –imaginarului liric şi epic... Aceasta e cartea dar, dincolo de momentele ei delectabile, ozonate şi catalitice,rămâne stilul ei sprinţar, alert, şi dinamic, care-o fac ademenitoare şi agreabilă pentru cei rămaşi încă predispuşi la patima cititului (...)”.- N.N. Negulescu: ”(...) Cuvântul doamnei Eliza Roha este puricator al sinelui uman, aat în cadrul lumii vizibile ; dar şi exorcizator al

permanentelor reectări iluzorii, pe care conştiinţa comună o ia deseori, drept realitate...În tezaurele auctoriale : “Eseuri şi alte povestiri”,“Poveşti, poveşti...”, “Îndrăgostiţi de arta cuvântului”, şi chiar în grădina mirică a poeziei eliziene, pluteşte acea mireasmă a iubirii, careizvorăşte din graţia unicei substanţe divine, substanţă divină devenită izvorul tuturor lumilor. Aceasta este matricea opalică, purtătoare de

Sfera Eonică

-21-



Mir Hristic, în care autoarea a topit substanţa imaterială a gândurilor şi cuvintelor, reformată la temperatură alchimică în opere decreaţie(...)”.- Florentin Popescu: „(...) D-na Eliza Roha deţine arta de a intui şi descrie mişcările sueteşti ale personajelor, dar şi pe aceea de a sesizaamănuntele semnicative din viaţa acestora, cultul detaliului concurând benec la potenţarea acţiunii/acţiunilor (…)”.- Ion Roşioru: „(...) Eliza Roha este o prozatoare incontestabilă(...)”.- Ion Soare: „(…) Eliza Roha este o scriitoare înzestrată, înnăscută chiar (…) indiferent de genul sau specia pe care le abordează,scrie cu aceeaşi dezinvoltură şi cu un talent egal, într-un stil foarte accesibil şi chiar cu o anumită jovialitate. Stilul dumneaei esteopus unui anume modernism păgubos, unei anume scorţoşenii academice în care abundă neologismele şi cuvintele preţioase dedragul noutăţii (…) jovialitatea permanentă cu cititorul merge până la complicitate, ceea ce face ca mesajul să ajungă foarte uşor

la inima publicului cititor(...) Eliza Roha se manifestă şi ca un critic literar, la care aceleaşi calităţi ale prozatorului se îngemăneazăla un loc(…).În ceea ce priveşte literatura pentru copii, la fel, tinde să vină cu ceva foarte accesibil şi plăcut copiilor(…)”.- Ion C. Ştefan: ”(…) Doamna Elisa Roha se încântă povestind. De fapt se autopovesteşte, încântându-se; suetul său este atât desensibil, ochii ei descifrează aşa de atenţi amănuntele semnicative din viaţa cotidiană, încât ...romanele curg unele din altele, ca nişteepisoade rotunde, un fel de microuniversuri de sine stătătoare, situate în naraţiuni mai ample, dintr-o relatare anterioară, ca un fel decadru, gen „Decameronul” de Boccaccio, ori din „Halima. O mie şi una de nopţi” – fermecătoarea culegere de legende orientale Uneoricontează mai mult relaţiile exterioare, rul vieţii, adică modul cum percepe şi selectează autoarea evenimentele din jur – procedeu caredevine axa reprezentativă, cea mai rezistentă în timp.Prozatoarea nu-şi pune problema dacă are sau nu talent, dacă operele sale sunt recep-

tate ori nu, de un public cititor select, indcă intuieşte că se bucură de toate aceste avantaje, în virtutea talentului său nativ, care formeazăhrana, aerul şi apa existenţei sale (...)”. -Alex Ştefănescu: „(...) Un Cezar Petrescu feminin al romanului de azi (...)”.- H. Zalis: „(...) avem de ales între postnaturalism şi neorealism. Autoarea, ea însăşi, susţine când o tendinţă când alta, practicându-le,

alternativ, pe amândouă (...)”.

Diego Vadillo López Spania En torno a la controversia Artista-Artesano

El arte ocupa muchas planas y tribunas, peroapenas se realizan trabajos de índole más episte-

mológica acerca de las características que hacenque un artista lo sea; qué rasgos conforman lagura del artista. ¿Hay muchos tipos de artista, ouno básico con diversas vertientes…? A grandes rasgos entendemos que un artista

es un sujeto que se dedica a labores creativas, atareas en las que dicha cualidad posee gran im-

portancia, y cuya inspiración se ve materializadaa través de unos procedimientos (consideradosartísticos por secundar un impulso creativo) que

persiguen un resultado acreedor de valor estéti-co. Por otro lado, el artesano sería la persona que,

apoyándose en unas técnicas y procedimientos determinados, busca acometer una funciónde carácter eminentemente utilitario. Dado que en tiempos remotos ambas guras surgieron integradas y sustentadas enel desempeño de unos ocios, a su vez caracterizados por llevar una serie de técnicas aparejadas, no extraña que el artista actual (inclusoen sus más sosticadas versiones) siga emparentando con dichos ocios, no en vano las artes plásticas poseen una impronta legada porhaber nacido vinculadas a los ocios tradicionales, que siempre han aportado técnicas y medios para dar curso a la creatividad. Si ampliamos la perspectiva escrutadora, podremos aprehender muchos de los cambios que se han ido produciendo desde laPrehistoria hasta los tiempos actuales, en los que conuye mucho del acervo acumulado a lo largo de los siglos. Las primeras manifesta-

ciones artísticas, poseedoras de un considerable componente simbólico, ya nos avisaban de una posible necesidad espiritual de expresión;eran unas prácticas destinadas a ¿evocar, invocar…? Desde el siglo XIX han venido siendo muchas las teorías esgrimidas al respecto delsentido y signicado de tales vestigios, ¿chamanismo, totemismo, mero juego…? En las primeras grandes civilizaciones (Mesopotamia y Egipto) el arte sería dirigido desde las altas instancias habiendo de ajus-

tarse a una serie de parámetros y convenciones que el artesano aprendía y acataba, no quedando espacio para la originalidad. En la Grecia clásica sucedía algo parecido, esto es, pese a valorarse grandemente la obra en sí misma, no se otorgaba igual valory reconocimiento al posibilitador de la misma. De hecho no existía la idea ni el concepto de “creatividad”, usándose el término “poein”(hacer), cosa que no era aplicable al artista, el cual no hacía sino que imitaba, por ello no se le reconocía el componente erudito del quegozaba el poeta o el lósofo. Aunque, efectivamente, algunos escultores, como Mirón o Policleto, han pasado a la historia, en su momen-

to eran considerados simplemente buenos ejecutores, ejercientes de un trabajo sin nobleza. En Roma, donde se asimilaron los procedimientos artísticos griegos, ocurriría lo mismo. Séneca llamaría la atención al respecto deque se adorase a unos ídolos cuyos creadores eran despreciados. También en la Edad Media, época en la que se usaba el término “ars”, tomado de Roma (equivalente a la “tejné” griega) y enten-

dido como “pericia”, se identicaban arte y artesanía, el arte era entendido fundamentalmente como “maña”. Para referirse a los artistas,así considerados, se empleaban términos hiperónimos como “operarius” o “artifex”, que valían para cualquier tipo de operario, al margen

Sfera Eonică

-22-



del tipo de tareas a que se dedicase. Los primeros talleres medievales surgieron en los recintos monacales, y durante el siglo XIII surgieron las primeras asociacionesde obreros (franc-masones), de las cuales surgirían las logias y los gremios. No será hasta la llegada del Renacimiento cuando se empiece a valorar la dimensión creativa del trabajo, adquiriendo asimismo

prestigio los artistas. El contar con el favor de los humanistas favoreció que empezaran a allegarse al mundo del arte gentes de extracción burguesa como Ghiberti o Donatello. El artista ya no era un mero obrero que se manejaba con destreza en determinados ocios, sinoque fue adquiriendo una dimensión polifacética, emparentando incluso con el cientíco, con el que compartía la imaginación y el pruritoexperimentalista. Muchos artistas, procedentes de la pintura, la escultura o la orfebrería fueron llamados a participar en trabajos constructivos, todavez que poseían conocimientos de geometría, matemáticas, perspectiva… Junto al tradicional taller artesano empezaron a aparecer las

primeras academias, como la de Diseño en Florencia, de Vassari. El humanismo renacentista italiano se acabaría imponiendo en una Europa que iría evolucionando hacia una etapa convulsa, mar -cada por múltiples conictos y contradicciones, haciéndose eco también el arte, cuyos practicantes fueron empezando a reivindicar unaconsideración social, ya que eran conscientes del componente abstracto e intelectual en que se sustentaban sus prácticas. El arte barroco caló en Italia y, fundamentalmente, en España. Desde Francia, a la sazón nuevo epicentro de poder en Europa,se patrocinó un arte más vinculado con el racionalismo clasicista que marcaría la senda del XVIII. Luis XIV forjó un arte patrocinadoestatalmente. En el conocido como Siglo de las Luces se racionalizará el gusto y la Ilustración dotará a los artistas de un componente teórico delque carecían los artesanos (trabajadores mecánicos). Se racionalizarán igualmente las artes y los ocios. No obstante, del seno del racio-

nalismo surgiría el Romanticismo, que otorgó valor a la subjetividad, corriente a su vez contrarrestada por el Realismo, que evidenciabamás el nuevo gusto de una burguesía que se había vuelto conservadora. El Positivismo será la doctrina de moda. En este nuevo panorama muchos artistas se acabarían rebelando contra la Academia en torno al último tercio del XIX abriendo las

puertas de lo que puede ser considerado arte así como suponiendo un precedente de las vanguardias que sobrevendrían en los años veintedel siguiente siglo en plena crisis de valores. A raíz de los movimientos de vanguardia se empezaron a cuestionar los medios y soportes tradicionales, llegándose en los 60 areivindicar un arte meramente ideológico, conceptual, sin obra material. Todo lo que ha ido acaeciendo en el mundo del arte a través de los siglos ha ido engrosando el enorme acervo que hoy ofrece el

panorama tan confuso y atomizado que nos adorna. Desde el denitivo deslinde entre “arte” y “artesanía”, la obra se empezó a considerar una declaración en sí misma, producto dela intuición del creador, y eso al margen de que la técnica artesanal esté presente en el procedimiento, pues sería esta un elemento másque contribuiría al diálogo del artista con la materia, acompañando sus distintos impulsos creativos. Dado que la aptitud se aprende, adiferencia del talento (que es innato), cuando dicha aptitud se emplee como apoyo a este, se estará poniendo la pericia artesanal al serviciode otro n que trasciende el de la mera regularidad preestablecida. El arte, por lo tanto, sería, en su dimensión material, un compendio de originalidad y tradición. Otra cosa será cuando las artes delespacio emparenten con las del tiempo y cuando prescindan de toda plasmación material, aunque, incluso en ese caso serán producto dela evolución de lo precedente. Muchas son las controversias sobre si hay arte sin artesanía, pues la idea de una pintura no sería una pintura, por lo tanto habríade generar algo tangible, dado que solo así se percibirían los accidentes y el aura que la mano (directamente o mediando herramienta)

proyectó en sus contornos. Se habla de una sabiduría manual, la que táctilmente inventa la forma de la obra y solicita el concurso de laherramienta. Para la creación de una unidad expresiva se requiere de un diálogo entre el artista y la materia que irá dirigiendo los derro -

teros del producto nal. En el XIX, la Revolución Industrial posibilitó un nuevo panorama otorgando nuevas tecnologías que se acabaronimplementando en los trabajos artísticos. Emparentaría asimismo con los avances cientícos, compartiendo ciencia y arte el componenteimaginativo y experimental (ya lo hemos dicho) y diferenciándose en el propósito. Artista y cientíco experimentan técnicas y materialescon los que han de operar. Durante el siglo XX se ha venido desarrollando un arte más procesual y tecnológico. Desde las vanguardias el arte se centró másen lo metafórico que en lo mimético; en la autosuciencia del arte. El artista empezó a contar con mucho más sosticadas tecnologíasque han ido cuestionando los parámetros tradicionales, ya que el arte desde la antigüedad hasta el XIX fue eminentemente mimético, y en

la actualidad estamos en una horquilla en la que cabe casi todo. Además, la Academia ya no es la única que determina los parámetros delo artístico; ahora comparte dicha función con la Industria Cultural. Desde un punto de vista postmoderno, muchos teóricos atisban másun simulacro que llena la ausencia de un paradigma nítido basado en rituales que emulan lo que el arte fue en otros tiempos. También losformatos de circulación de las obras han cambiado, ahora además de exponerse se difunden, habiendo más productores que creadores dearte. Aun así las cosas, los ocios tradicionales no han perdido vigencia, bien siendo usados con intención y convencimiento plenos,

bien al servicio de un pastiche, bien en aras de acometer una obra solo accidentalmente material… Sin dejar de tener en cuenta todo lo anterior, no podemos obviar el hecho de que, bien en su condición de artesanos, bien en lade artistas-artesanos, bien en la de artistas supramaterialistas, han sido requeridos en muy distintas épocas para proyectar edicaciones(Giotto, Bramante, Miguel Ángel, Rafael, Rubens, Alonso Cano, hundertwasser…) hasta que se consolidó en el siglo XIX la gura delarquitecto técnico. Y este, en muchos casos, ha seguido derroteros muy artísticos, añadiendo un gran componente plástico a sus trabajos(se da también el arquitecto en su sentido más artístico). El arte, por otro lado, viene parafraseando muchos elementos constructivo-ar -

quitectónicos. Sirva como ejemplo el arch-art de los años 70.Una explicación de lo anterior es que Pintura, Escultura y Arquitectura sean artes del espacio, compartiendo el diseño. Tras el sucinto recorrido trazado en las líneas precedentes, parece claro que artesanía y creatividad han estado siempre emparenta-

das, estando, a su vez, de una u otra forma los artistas sujetos a lo artesanal. Sería durante la etapa renacentista cuando el artista emparentará con la creatividad de manera más nítida, y es que la ciencia entróen relación con las artes produciéndose una fructífera retroalimentación, pues ambas han venido empleando los avances técnico-científ

Sfera Eonică

-23-



icos para trasladarlos a sus respectivos dominios. La era postmoderna es sincrética y no ja unas pautas claras para el arte; en tal panorama los ocios tradicionales siguen vigentesen gran medida en el ámbito de las artes. En la actualidad se podría trazar un eje que fuera desde lo puramente artesanal hasta lo radical-mente conceptual en el que cupieran casos intermedios de mayor o menor implicación con la materia y los ocios. Además, existe una acepción de lo artesanal entendida como la manera esmerada de ejecutar una tarea cualesquiera en los másdiversos ámbitos y contextos. Muchas veces, el obrero, merced a las destrezas manejadas en su ocio, incursiona en el mundo de las artes plásticas, aportándolea su aptitud el componente creativo-imaginativo. Hoy existen artistas meramente ideológicos y artistas netamente artesanales, por lo que la gura del artista oscilaría entre lo losó-

co y lo artesanal, abarcando asimismo múltiples ancos transversales. Concluimos, por tanto, que el artista plástico en la contemporaneidad, cuando acomete determinadas tareas, se sigue interseccio-

nando, en un momento dado de su proceso creativo, con el artesano-obrero-operario.

Eugen CojocaruPREMIERĂ: SALIERI A (ÎN)CÂNTAT ÎN AMADEUS LA TEATRUL DE OPERETĂ

BRAȘOV

E greu să te apropii cu puneri novatoare în scenăcu acest subiect despre care „au curs tone de cer -neală și celuloid”, așa cum se exprimă regizorul

Marcel Țop în cuvântul său introductiv. Iată că elreușește: prima dată când se „încastrează” în spec-

tacol muzica live a geniului de la Salzburg pentru asusține pe viu una din „apărările” propuse de piesalui Peter Shaer – aceasta constituie, ranat, și o

pledoarie pentru deschiderea apetitului generațieitinere pentru muzica clasică, deoarece nu se mai face o cultură muzicală completă, cum seobișnuia odată. Să nu uităm că el și actorii au avut de luptat și cu o capodoperă a Holly-wood -ului/1984 – regia Milos Forman, în care Tom Hulce/Mozart și F. Murray Abraham/ Salieri ne-au oferit roluri memorabile – al doilea a primit Oscarul pentru Cel mai bunactor! Remarcăm faptul că regizorul și-a extins documentarea pentru adaptare citind și pre-

luând în tramă relevante realități ascunse în Scrisorile lui Mozart. Cea mai bună decodarea actului său artistic e în prezentarea sa: „...propune trei apologii. Trei puncte de vedere:apărarea lui Salieri, apărarea lui Mozart și a treia – a Muzicii – ca reprezentantă a

sublimului. În jurul acestor entități e construit spectacolul „Amadeus-Gottlieb” . Nu în jurul unui inivid talentat, Salieri, față de unul genial, Mozart...” Tema centrală e faptulcă geniile care au revoluționat cultura și spiritul „au fost victima unui Demon al Perversității ( E. A. Poe), spune tot regizorul, așa-zisele„grupruri de elite”... ipocriții, mediocrii, impostorii”. Salieri, foarte bătrân – de remarcat machiajul și costumele de Anca Cernea - martorul cel mai avizat al „fenomenului Mozart”, îșiamintește apariția fulminantă a acestuia la curtea împăratului Austriei, dar, mai ales, argumentează de ce fostul copil-minune purtat detatăl său „ca o maimuță” pe la curțile princiare ale Europei, a fost cel care a revoluționat muzica prăfuită și blabla-ul gustate doar deelitele învechite, aducând-o la desăvârșire și apropiindu-o de oameni, iar pe ei de Dumnezeu. Marius Bodochi și-a studiat cu atâta pro-

funzime și dragoste de detaliu acest personaj extrem de dicil, încât aveam impresia că însuși spiritul lui Salieri s-a întrupat în el, pentrua ne propune apărarea sa, ca singurul care și-a dat seama, la vremea respectivă, de importanța momentului. Este un deliciu pentru public

să-l vadă jubilând în supliciu, ind răsplătit cu furtunoase aplauze la căteva din monologurile sale. El vine, mereu, cu explicații de ncunoscător, dând exemplele necesare cu ajutorul cunoscutului și apreciatului Cvartet Gaudeamus al Filarmonicii brașovene - dirijor Ci- prian Teodorașcu, la pian: Ovidiu Mezei (Directorul Teatrului de Operetă), împreună cu soliștii Valentina Mărgăraș, Asineta Răducan, Mihai Irimia, Lorand Cristian (Opera Brașov) și Filip Panait (Opera București), pe care regizorul i-a implicat direct în tramă, muzicamozartiană devenind personajul principal ce planează mult deasupra celorlalți muritori, ca un adevărdivin și etern, așa cum își închipuiau vechii greci armoniile sonore celeste ale Cosmosului. Astfel, soția lui Mozart, Tanzi, e solista Asineta Răducan, amanta amândoura și solista operelor mozartiene, soprana Valentina Mărgăraș - ele interpretează cu eleganță atât partitura teatrală, cât și cea muzicală, ind răsplătite cu aplauze la scenă deschisă dupăariile prezentate cu măiestrie artistică. Scenograa Rodicăi Garștea e minimalistă, de epocă – un birou mare, un tron, în fundal latura unui maiestuos salon stil empire, ce

poate acoperit cu o perdea: sunt „redate”, atmosferic, toate situațiile ce intervin în spectacol. Salieri era în culmea gloriei și un om bogat la curtea lui Leopold (interpetat tot de Marius Bodochi ), când „piticania”, cum îl numește

el, vine și răstoarnă toate „regulile” vechi ale compoziției – e normal să-l invidieze, dar avem, aici, un sentiment complex și de admirațiereală, de înțelegere adâncă a actului creator inovator, de jubilație, știind că schimbă fundamental nu numai modul de percepție muzical, ciși cultural, chiar al Divinității, inaugurând o nouă epocă - nu mai e una severă, scrobită și distantă față de oameni, ci una veselă, jucăușă,

burghez-egalitară și apropiată tuturor oamenilor! Elcoventă și centrală e scena unde tânărul Amadeus – Răzvan Oprea l-a interpetat bine, însă doar spre sfârșit „a intrat în personaj”, cuadevărat - e întrebat de împăratul ce operă intenționează să scrie – Una despre dragoste! Toți râd: Păi, asta e specialitatea” ital

Sfera Eonică

-24-



ienilor! - Ochi dați peste cap, multe baliverne nu sunt dragosteaadevărată, replică Amadeus. Urmează premiera Răpirii din se-rai. – Prea multe note, prea... MUZICAL!, va exclama corul in-

vidioșilor și al neînțelegătorilor. Doar Salieri știe că sunt marto-

rii unui mare salt cultural și recunoaște elementele înnoitoare înmonologurile senectuții ori în dialogurile directe cu redutabilul săuadversar: Ariile sunt excesiv muzicale. Mozart: Asta e adevăratamuzică, eu sunt singurul care știu să compun! Gluck e un copil,ceilalți compozitori, niște bășinoși... – Salieri: Adică și eu! E greu

să ceri unui geniu să e și diplomat, iar Amadeus, un mic satir, și-afăcut el însuși mult rău. Comportamentul l-a ținut departe de posturile importante și bine

plătite din Viena, iar stilul opulent și scandalos, mult peste venitu-

rile sale, în care „se scălda” l-au adus în pragul ruinii – consecința: bea din ce în ce mai mult! Salieri, ambiționat, scrie cea mai bună operă a sa, dar reacțialui Mozart vine prompt, strigând beat în centrul orașului muzicii:Opera lui Salieri e caca! Disperată, în speranța că soțul ei va primi lucrativul post de pro-

fesor al icei împăratului, Tanzi aduce lui Salieri – în comisie – partiturile originale ale noii sale creații, Concertul nr. 21 pentru

pian și orchestră– Elvira Madigan... Acesta nu se mai satură citindși, la nal, îi cere să se culce cu el ca să-i îndeplinească favoarea. Măcar așa să mă răzbun pe piticanie!, exclamă după plecarea ei. Muzica e perfectă! O, Dio Ingiusto! Cum ai făcut ca piticul ăstaobscen să scrie o muzică atât de divină!? Relevante sunt și discuțiile cu baronul von Schatten ( Marius

Bodochi face un maraton de personaje!), unul din puținii care îiînțelege muzica, despre Nunta lui Figaro: Asta e operă adevărată!

Mozart: Nu legende plictisitoare... Nu zeii și zeițele, ci subiectultrebuie să e înălțător! Și urmează în tact sublim-ucigător pentruSalieri: Don Giovanni, Cosi fan tutte... cu arii cântate pe viu.

Doamne,. dă-mi și mie o singură dată în viață așa ceva! Eu te-am preamărit de mic - cu ce-am greșit!? Muzica lui Dumnezeu vor-bește prin creatura asta, iar eu sunt singurul care știe genialitatea

sa. (ironic) Dio Ingiusto, grazie! Mozart continuă viața destrăbălată, Tanzi îl părăsește cu băiețelullor, iar directorul de la Volkstheater (Teatrul Popular) îl păcălește

plătind doar o sumă inmă din încasări. În ciuda condițiile date,are puterea să mai dea o lovitură de geniu: Flautul fermecat. Sa-lieri e în Paradis de plăcere, la premieră... – Nimeni dintre vechii

prieteni și cunoscători nu mai vine la operele mele, numai tu, del prieten!, îi spune, trist, Mozart. Își simte sfârșitul, iar Salieri protă punându-l să scrie Requiem-ul cu care îi era dator tatălui său - îlsupărase atât de mult, încât murise de inimă rea. Știa că asta îi vagrăbi moartea! Antologică scena nală, ca în lmul omonim, în

care amândoi stau singuri câteva zile: Mozart dictează în delir șiepuizat unui Salieri care scrie notele pe portativ, ind introdus, ast-fel, direct în „viscerele” creației de geniu. Mozart, însuși, nu mai esigur pe el, când termină: Sunt un compozitor bun? – Ești cel maimare!, reușește să-i răspundă Salieri înainte ca celălalt să moară. Am asistat la un spectacol complex – 2,5 ore, o punere în scenă

barocă, în cel mai bun sens al cuvântului, care curge și se dezvoltăresc, ca o mozartiană „operă paralelă”, într-un crescendo ce neamintește de tragedismul din Don Giovanni. Publicul va răsplăticu ovații prelungite și mai multe chemări la rampă prestația de ex-

cepție de la Teatrul de Operetă din Brașov.

N.N Negulescu

AFORISME

* Cu sau fără aproximări, opera literară intră în sfera opțiunii mo-

rale.

* Naratorul este actant de lumi iar poetul purtător de universalii.

* Geniul dă clipei efemere vitalitate publică.

* Zenitul suetesc revelează aspirații divine.

* In totalitatea lor se cuprind prin limbaj inșii lumii.

* Dintr-un prezent unic începe venirea la Sine.

* Taina ințării o aați la auzirea transcendenței.

* Primul viu a fost strămoșul timpului.

* Este zadarnică ipocrizia căinței.

* Adâncurile tainice nu pot deschise cu cheia simțurilor.

* Golurile sunt numiri de circumstanță pentru nepătrunderilenoastre.

* Durerea nevinovăției tulbură lăuntrul inței.

* Opera gândirii nu se închide în Sine. Ea are cutezanța deschiderii în nit dar rezonează și intergalacticde lume.

* Imaginea arhetipală a suetului nu poate viciată de civilizație.

* Cel mai activ oponent al stabilității este amestecul contrariilor. ( Este o convingere personală diferită de cea a lui Heraclit ) .

* Drumul ințării se deschide în cuibul ethosului.

* Iubirea din convingere primește conrmarea viselor.

* Presupusa detașare a inteligenței nu poate înlătura de sub semnul sorții toate ambițiile.

* Dezordinea romantică a fost adusă de chipuri neliniștitoare.

* Scriu o carte pe suprafața oglinzii.

Sfera Eonică

-25-



* Poate îmi va răspunde la întrebările destinului.

* Pe drumul vieții avem în noi o voce celestă care ne însoțește.

* Flăcările arzătoarelor energii deschid ochiul minții.

* În coloritul năvalnic distingem simbolurile pasiunii.

* Văd în mâinile Divinității care ne dezmiardă izvorul binecu-

vântatei lumi.

* Mai întâi, umanismul pământean este divizat prin războaiede cuvinte.

* Privind Cerul aprins ne înțelegem aura ( țesătura vie ) de lu-

mină.

* Pe calea înnobilării spirituale se aă omul din om.

* Indelitatea trăiește într-un delir colectiv aat sub inuențasugestiei.

* Proiectele fanteziei exercită o seducție înlăuntrul ințeiumane.

* Categoria valorii de adevăr respinge pretinsa existență dintr-ocțiune.

* Numele sideral este descifratorul purtătorului.

* Vibrațiile rostirii ( realitățile spirituale și zice ale sunetelorvorbirii ) sunt purtătoare de informații cosmice. Frecvențele lor innite aprind în om intenția de comunicare.

* În cadrul cosmic, bărbatul pretinde că redă ipostazic arhetipuliubitor; femeia îi acceptă deja ipostaziată pretinderea.

* Nimic nu știm când pretindem că știm ( captivi ind ) într-oordonare convențională care nu conține prin divinitate esența.

TALES JALORETTOBrazilia

Estrofes soltas

Acho que te machucaria menos,Se soltasse tuas maos ,Do que pularmos de maos dadasMas tenho de perde-la pro vento.

Tempos idose presente nao se alteram.Algumas palavras caem em desuso,

Mas os canalhas e nescios com a mesma goela.

Falaram que cuando alguem desiste de um sonho,Um anjoca desempregado.Gosto de anjos,E nao me apeteceo desemprego alheio.

Strofe libere

Cred că ți-ar face mai puțin răuDacă ți-aș da drumul mâinilor,Decât dacă te-aș ține de mână.Dar mi-e frică de a o pierde în bătaia vântului...

Zilele trecute și zilele din prezent nu se schimbăUnele cuvinte cad în desuetudine,Dar ticăloșii și proștii au aceeași cale.

Au spus că atunci când cineva renunță la un vis,Un înger este șomer.

Mie îmi plac îngerii,Și nu vreau ca ei să rămână fără slujbă.

22h22

Corazones difusos disonante.En fusos consonantes, corazones.Constantes corazones confusos.Si nada nos salva de la muerte,Al menos que el amor nos salve de la vidaˇ

22h22

Inimi confuze,discordanteClare ,armonioase inimiConstante inimi confuzeDacă nimic nu ne salvează de la moarteAtunci,dragostea ne salvează viața.

Traducerea: Tudor Șerbănescu

Sfera Eonică

-26-



ALVARO TORRES CALDERONPeru

Trascendencia #1 (Impacto Virtuoso)

Subo por las escaleras de a ocho,saltos arpegiados de fugitivo maldito.El ímpetu ariano uye por los poros ytoco la puerta de la azotea.Regreso mis pasos hasta la entradade mi casa.Vuelvo a subir las escaleras de marlcon velocidad galopante:cuatro veces ocho, casi volandocomo atleta en olimpiada.Me estrello fortísimo contra la puerta,mis dientes rechinan desencajados.Unos sonoros trinos circulando mi cabezame recuerdan lo difícil de la faena.Intensidad, intensidad, intensidad gravecuatro veces ocho, matemática musical,

“domisol si bemol”, corazón vibrante.El viejo de mi vecino me saludacon la mano izquierda.Un minuto de sucesión infernal,antes de traspasar la puerta yllegar al nal del juego.

Transcendență 1 (Impactul virtuos)

Urc scările până la optsalturi de fugar nenorocitImpulsul curat curge prin pori și

bat la ușa acoperișului.Întorc pașii mei până la intrareacasei mele.Mă întorc să urc scările de ldeșcu viteză galopantă:de patru ori opt,aproape zburândca atletul la olimpiadă.Mă prăbușesc cu putere asupra porții,Dinții mei scrâșnesc ieșind afară.Unele triluri sonore circulând în capul meuîmi reamintesc dicila sarcină.Intensitate,intensitate,intensitate puternicăPatru ori opt,matematică muzicală,

ˇdomisol si bemolˇ,inima vibrând.Bătrânul meu vecin mă salutăcu mâna stângă.Succede un minut infernal,înainte de a traversa poarta șia ajunge la nalul jocului.

Trascendencia # 2 (Pureza)

Después del almuerzo llegael acogedor silencio lluvioso de la tarde.El polvo enlodado saludainundando las calles en ríos arteriales.Una mancha, una frase desdichada

perturba la siesta que anhelabaun sueño profundo.Tu mirada encendida fue suciente

para disparar los cohetes,ráfagas a quemarropa de todo calibre

perforan las almohadas meditabundas.Esquivas, esquivo, un equívoco al unísono,tu culpa y la mía nos llevan por campos minados,los corazones son volátiles y solo sanancon lágrimas honestas.La lluvia ruge, la lluvia rompe las ventanasde la habitación.

Nos abofetea y nos lava la cara.La calma nos cubre con una frazada.

El agua transparente alivia nuestrosniños arrepentidos.El agua pura lava los platos sucios.Esta tarde los recoges y yo los lavo.Los cohetes volaron y los fantasmasde la oscuridad cesaron de sollozar.

Transcendență 2 (Puritate)

După masa de prânz sosește plăcuta liniște ploioasă a după amieziiPraful înmuiat salută

inundînd străzile în râuri arterialeO pată, o frază mizerabilă perturbă siesta care tânjeaun somn profund.Privirea ta aprinsă a fost sucientă

pentru a trage racheteleîn rafale de la mica distanță de toate calibrele

perforând pernele clocite.Evitări, evit, o ambiguitate la unison,vina ta și a mea ne duce pe câmpuri minateinimile sunt volatile și se vindecă numaicu lacrimi curate.Ploaia răpăne, ploaia rupe ferestrele

locuinței. Ne pălmuiește și ne spală fața.Calmul ne acoperă ca o pătură.Apa transparentă ne reliefeazăCopii noștrii îndrăzneți.Apa curată spală vasele murdareDupa amiază le aduci și eu le spăl.Au zburat rachetele și fantasmeleîntunericului au încetat de a plânge.

Traducerea- Tudor Șerbănescu

Sfera Eonică

-27-



Marian Hotca

poem existențial

de la un timp liniștea pare mai albăo alunecare oarbă în innitul morțiiasemenea pașilor calzi pe nisipul clipeialerg cu restul din viață

prin verdele crudscus din toate cerurile ce-au trecut

și mă întreb

dacă viața aceasta aproape epuizatănu e decât

o bâlbâială a aeruluiîn care ne-am rătăcitcândvafără să știm

poem existențial

privesc noaptea cu alte viziuni ermeticeîngânduratcu stropul de rouă în mână

clădind un cer rotund și afund pentru suferință și pipi

vom mai trăi o bucată de negruîntr-un suspinne vom agăța într-un suet de frunză uscatnebunia

vom plânge câte o vremeîn eterul dintre pași

vom face tot posibilul să o luăm de la capătvom face din câcat aur, statui de ldeș șimărgăritare

și diminețile cu frunze de ceaivor mai dulci

nu mă grăbescsă mai fac lucruri mari pentru omenireîmi las păsările să doarmă în cuiburiîmi las boabele de grâusă germineze în mâiniîmi șterg aripile de urmele îngerilor și plec într-o altă poveste

poem în interval închis

[dumnezeu se uita la un televizor ce mer -gea cu puricia trântit telecomanda de perete,iar bateriile au sărit din eaa schimbat canalul divin,

dar nu era nimic pios pe-acoloa lovit televizorul cu toiagulși oamenii mergeau doar într-o dungă„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”se pare că planurile cerești nu mai funcți-onează cum trebuie„Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”ne trebuie o pauză mai lungă, chiar eternădacă se poate,

dumnezeule, mai scoate-ne din prizăcă ne topim!]

poem nocturn

ca un somn al pietreiaripa nopțiise răsfrângea în tăcereasângeului scurs printre oase

asemenea oglinziidurerea părea de două ori mai grea

mă confesam întunericuluidin venele pline cu aceleași incertitudinisă pot vedea în negrul clar dacă răsuul meu lividva mai putea da existențeivreun vis

poem

toți pașii pierduți prin nisipau fost cândvaînsuși mersulagoniei

punct

am îngrămădit tăcerea în pustiul visuluinelăsându-l să zboarespre inima de turtă dulce

murăturile băltite îmi vor înlocui suetulcând în întunericdrumul îmbolnăvit se va scurtarotunjindu-se de-a lungul și de-a latul

până la orbire

vezi punctul acelace era odată o aripă blândăazi nu e decât suetul aripiiîn valurile ce au trecut cândva

printre picioarele mele prin gândul meu prin cerul meu prin umbra mea

surâs

ce primăvară crudă se va izbiîn ochii meidacă nu rouace poartă în tânguirea sasurâsul din soare

trezie

privești dimineața cum tremurăîntr-un bob de rouă adormito păpădie smulsă din inima câmpuluiîmi sărută febril pleoapa încă străpunsă

de rădăcinile orceși totul trece ca într-o splendoare crudă azborului

prevestind topirea păsărilor cu aripi de sareîn gândul ierbii aștept închegatlumina laxativăsă se dezlănțuietăindu-mi somnul rotundîn două particule de trezie

monolog

tot așa a fost și anul trecut pe vremea astaun pod putrezitdeasupra unui uviu cu ori nuntind

în rugăciuneîmi dezlegam ochiul încolăcit în valsul bezneis-aud plânsul aripilor ce se topeau în elegii

va veni și vremea pentru cer să mai picure ceva pe ruinele noastreo tandră vibrare a ploiia ultima dorințăa zborului captivîn gândul meu

și tot așa a fost și anul trecut pe vremeaasta

o moarte mototolităîn memoria veșnicieimeditația surdă a soareluiîn paharul cu apăclătinându-se

monolog crud

în noi e o liniște de verde crudsuspinul rădăcinilor

stă băltit în inimi cu rășină de braddin când în cândfreamătul frunzelorîmpinge în minecântecul păsărilor fără pereche

o aripă stoarsă de zbortrece suspectă pe lângă mineclătinându-midin rădăcinitoată singurătatea

resurecție

pe zi ce treceaștept o nouă înviere mai bunăo planetă cu muzici de oale mărșăluindîntre non-ceasuri

Sfera Eonică

-28-



aștept ca cineva să-mi răstoarnemămăliga mai iutesă mi-o taie cu ațasă o mototolească în mâini zicându-mi:

bucata asta de mămăligă ești tu,altceva mai dorești de la viață?

- nu, mulțumesc!- sigur?- bine... atunci poate o nouă resurecțieîntr-o specie monocelulară

plâns crud

e plânsul tot mai crud în pomiși oarea albăcaută pământul să-l sărutecu toată mângâierea din parfumo adiere trecând prin amintiri

întoarce somnul pe cealaltă parte

uturi cu aripi largiînchid luminaîn zborul lor palși departe de gândul uscat aud pietrelecum au înviatauzindu-mi lacrimacăzută în iarbă

înviere

lumina se desface de păcateascultăe praful tot mai lucid printre noiși-ncepem zborul însingurațiîntr-o catastrofăa bătăii de aripi

tot mai adânc

suetul se ascunde în inimăgata să nu mai întâlneascămăruntaiele morții

rușinați de marea minunetoți îngerii crescuți în vârful pieptuluiși-au strâns în golaripile de var stingând întreaga noapte

și eu de ce am înviat?

haiku

bârnele-n ruină -

și-n praful din fereastră plânge iedera

anexă

plânsul zorilor alungindu-seîn prăpăstiile lumii

mirosea a rouă și a carne crudădin ce în ce mai multmi se pare că

târziul curge prin ceasuri copleșitoarenu avem un scenariu scris

pentru malurile noastreuneori trecem prin nisipul mărilor

fără să avem vreme în tălpi

și ca-ntr-o anexă a morțiine ducem viața de aici până mai încolomai ne jucăm de-a viața o bucată dedrum

țesem pânze de păianjen pentru corăbiiși ca să e totul perfecttrăim o fărâmă de moarte în linișteașteptând sub iarbă cumințio nouă înviere mai bunăsau poate doar o ploaie fecundă

Ioan Grosu

Phoenix, Arizona.

SUFLETUL VEŞNIC

Da, suetul nostru e nemuritor,Precum Cel dintru care descinde,Ca apa ce curge mereu din izvor,Măcar că pe luciul ei undele mor,

Izvorul în el le cuprinde!

Ca oarea ce-şi dă minunatul balsam,Purtat în petale de rouă,Chiar dacă o clipă trăieşte pe ram,Ea ţese adânc uimitor ligramDe viaţă, spre viaţa cea nouă!

Ca stelele ‘nalte ce trec liniştitLa primele raze de soare,

Noi nu le vedem, dar acolo-n zenit,Ascunse în astrul ce le-a copleşit,

Plutesc în neant şi splendoare.

Sau ca un ecou ce aleargă hoinar Şi care pe mulţi îi intrigă,Că până să poată să spună mai clar Ce are de spus, se trezeşte că iar Se întoarce la Cel care-l strigă.

Aşa ne e viaţa aici pe pământ,În trupul acesta vremelnic:Ca unda pe apă, ca oarea în vânt,Ca steaua în zori sau ca sunetul frânt,Dar suetu-n Domnul e veşnic!

Pastor Ionel Grosu, Phoenix, Arizonawww.ekklesiaro.com

ELENA- MARIA CERNĂIANU

CLIPA

ACUM şi AICI,

Un dumicat de rugăciunetresaltă-n sorţii Clipeicu darurile-nscrise curgător

pe hărţile unimii :un drob de sare şi-un fagure promis –în rest

prin cele două porţi deschisecunoaşterii nelimitatestrăbat seminţele-împrăştiateîn zel de semănat;ştiu să aştept şi să ascult,Acum şi Aici se-ntâmplăTotul!imberbă este Clipa lor născută-n rit nemuritor,în sunetul de toate grăitor numit Eternitate...

în cuiburi aţipite de ninsoricopacii înoresc să-şi crească rodul,

prin aer zumzet de-ntâmplărisolesc mereu atâtea întrebări,şi un răspuns, ca un mister,se pregăteşte- n-depărtare;

neantul s-a-îmbrăcatde sărbătoareîn haina existenţei

ţesută cu migalăîn culorişi cu luminidin Soare.

Sfera Eonică

-29-



LECŢIE

Ia o lacrimăde pe obrazul meuşi o aşează

pe sărutul tău,şi-ai să-nţelegiîn ecare clipăde însingurare:

Iubirea se învaţădintr-o carte mare,care se scrie

zilnic,între Pământ şiSoare.

TU ŞI EU

Pe cărări bine ştiutenoaptea se ascunde-n

zi,

ziua se scufundă-nnoapteşi adormca doi copii.

Tu dă-mi o noapte,eu îţi dau o zi,iubirea

se aşterne-n toate,dacă e noapte saudacă este zi.

O TEMPORA...

Iubita meate-am regăsit,de vină este zareaîn necuprinsu-i înţelestumi-ai atins chemarea.

Te-am învelit cu braţul meuadânc săpat de vreme,şi-ntr-un săruts-au dezlegat

cuvintele din universulatât de încercat...

Mânia vântului a-nvolburatnervuri de naufragiu-ndepărtat...din care-au mai rămascristale mici sonore ce se zbatîn agonie de păcat.

AM ADUNAT...

Am furat pe plajă

Mareaşi-am ascuns-o-n ochii meivreau să o împart cu tinede se poate, dacă vrei...

Vântul

l-am cules pe drum,

de prin tufele de spiniunde-i place să se roageşi-am venit cu el,în mâini.

Am adus

şi-o steasoasă,care mi se arăta,

printre crengile de nuc,când eram singură-n casă,şi-auzeam caii pe drum.

Marea, vântul şi o steaasta e averea meaai adus şi tu ceva?„Marea, vântul şi o stea

şi toată iubirea measă ne-acoperim cu eaîn această iarnă grea...”

IUBIRE

Plouă,cu miresme şi cu rouă

plouă,cu suspinuri şi-ntrebări

peste orele din cer.

Cât de-ncăpătoare-i clipa,timpul şi-a oprit aripa,şi ne cheamă pe-amândoisă îngenunchem în ploi.

Iarba crudă ne primeştedin albastru sunet creşte,în mişcare şi culoaredragostea se coace-n Soare,gândurile în cuptoare.

Cine suntem noi

în altarul nemuririi? – o călătorie-n doi,maleabili în luminaveacului din noi....

A PLECAT MAMA

Prin inima nopţii,încă n-am uitat,s-au răsucit cheile sorţii,

blesteme poate că s-au ridicat,când tata tremura ca luat de friguri,iar eu, cu vocea-nspăimântatăîntrebam:„ce s-a-ntâmplat?”

„Eşarfa ta este prea roz...”

îmi sugera cu vorbe micşorate,şi ochii lui tăceau în lacrimi înfundatecând ne-am oprit s-aprindem lumânăriîntr-o biserică, în care, icoanele şed mute,chiar daca eu le-am implorat să o ajute.

O bănuială sumbră îmi încerca puterea,

mă străduiam să nu-nţeleg nimic,şi nu-ndrăzneam să îmi imaginez durerea,de frică am simţit că trebuie să fug,să fug....

pe strada fără nici un pomşi fără nici un om,nici eu

nu-nţelegeamde cine, sau de ce fugeam...să-mi caut un adăpost

pe undeva.... (?) prin gândul meu plăpând, nepregătitde zboruri înghiţite de pământ...

O herghelie în galop îmi zguduia tot pieptulneliniştea-mplinită mă devasta sălbatic,himerica putere mă-nstrăina de mine,un duh al răului se strecura prin vine,cu degetele tremurânde pipăiam o poartă...

Şi am urcat două etaje lungi, fără sfârşit,

trepte egale ce păreau că urcă până-n in-nit,

paşii grăbiţi şi-amestecaţi înfulecautăcerea,o clipă s-a lărgit în toată vrerea,în ochi simţeam o umbră de-ndoială,o hrubă neagră, atât de ireală...

În casa unor oameni cumsecade pe crucea smulsă din destince înoară,

pe tata l-am zărit întâia oară,desgurat de spaima-ndurătoare, (-în-

fricoşătoare )că moartea ne-a ieşit în caleşi a cules triumfătoare.

Trei vorbe-am reţinutîn frageda mea minte,smulgând din minecredinţa mea în cele snte...desprinse dintr-un hohot disperat:Mama a plecat...

NEASEMĂNARE

Arunc cuvintele în focsă ardăşi stau departe de cei vii,în strană gândurilemi se- încarcă,de limpezimi adusedin pustii.

În ecare ziîmi spun neîncetat,acesta-i drumul,

nimic nu seamănăcu cel de ieri,nici umbra zăbovită în străfundurinu mai încearcă să-mi abată gândulsimt

pace şi lumină,

Sfera Eonică

-30-



şi totuşi,văd norii adânciţiîn cearcăne senine,eu nu-i doresc,ei se întorc la mine...

O ZI

Degustătorii de cuvintealeg

când bucuriile sunt triste,sau tristele se-nalţă-n bucurii,să-apună

ziuaîn esenţe magice, gândite ,în coaja albă din copacii vii.

Ei ştiu ritualulincantaţiei

şi-al rătăcirilor în vijelii,cunosc întoarcerea clepsidrei

pe tronul cu nisipuri aurii...

Şi-apoi, cândnoaptease scufundă în ferestre,

prin văi de întunerictainice orchestre,a mai trecut o zi...

LECŢIE DE VIAŢĂ

Innit de departemi se pareîmplinirea,

innit de aproapeeste

amăgirea,

între elerăbdarea

m-a-nvăţattăcerea,

între ele

cunoaşterea,

m-a-nvăţatascultarea.

CORNELIA PĂUN HEINZELGermania

“Déjà vu”

Dacă cineva mi-ar spus că este posibil să mă întorc vreodată întimp, nu l-aş crezut. Dar iată că, într-o zi, am trăit o astfel deipostază, într-un mod cât se poate de real.Dimineaţa, când am ajuns la corpul cunoscut cu numele de “Leul“,al Universităţii Politehnice, şeful meu de catedră îmi spuse, imedi-at ce m-a văzut:- Văleanu, astăzi mergi cu studenţii la practică la rmă.Vine imediat autobuzul acesteia, să vă conducă la sediu.M-am conformat imediat indicaţiilor şi am ieşit în curtea Universi-tăţii. Studenţii, veseli şi vorbăreţi, mă aşteptau lângă autobuz. Le-

am spus să urce şi am făcut şi eu acelaşi lucru. Am ocupat un loc lamijlocul vehicolului.- Veniţi în faţă! mă invită şoferul, un bătrânel cu gură

bonomă.- Da, da, mergeţi în faţă! ţipară şi câţiva studenţi, care gân-

deau că prezenţa mea, alături de ei, îi va impiedica să facă niscavainăzdrăvănii.- Nu, doresc să stau aici, precizai eu, gândindu-mă că tot-deauna îmi place mai mult între studenţi şi mă simt mai bine cu ei.Autobuzul rulă lin pe străzile capitalei, până la ieşirea din Bucu-reşti. Atunci am rămas stupeat. Credeam că mergem la o rmă dinBucureşti. Nu ştiam că societatea comercială este în afara oraşu-

lui. Apărură rapid câmpurile cultivate cu cereale specice zoneirurale de câmpie. Pe marginea drumului, din când în când, străjuia

pierdut, câteun pom fructifer. Curând am intrat în prima comună.Aşezarea era plină de vile impunătoare, construite una după alta.Apăru şi un mall. Nu mai văzusem până atunci într-o zonă rurală, oconstrucţie de asemenea dimensiuni şi cu această destinaţie.Drumul nostru se continuă pe şosea, pe câmpurile zonei străbătute.La un moment dat, am ieşit de pe aceasta şi am luat-o pe un drum

bătătorit, de ţară. Am crezut că la sfârşitul acestuia ne oprim. Darnu a fost aşa. Autobuzul a luat-o pe câmp, prin mirişte. Şi străbătuaşa, câteva minute până apărură nişte construcţii ciudate din tablămetalică, ca barăcile muncitorilor din construcţii de pe vremuri,dar mai curate.

Autobuzul se opri .- Gata, am ajuns la destinaţie, spuse bătrânelul. Coborâţidin maşină!Am ajuns imediat în faţa construcţiilor. Una dintre ele avea des-chisă o uşă glisantă pe verticală, ca la garajele de maşini. Am intratşi o domnişoara elegantă, îmbrăcată în costum îmi întinse mâna

Sfera Eonică

-31-



bărbăteşte şi se prezentă cu voce tare:- Sunt Marilena Inescu, directorul rmei “Antice Electronix”. Bine aţi venit! Sper să vă placă societatea noastră.- Dan Mihai Valeanu, spusei eu şi mi-am rotit ochii cu curiozitate, să găsesc un scaun în care să nu-mi agăţ sau să nu-mi murdăreschainele întrucât scaunele erau într-un stadiu avansat de uzură, cum nu mai existau în prezent în ţară. Toate cele cu vechime de pestedouăzeci şi cinci de ani au fost casate. Aici, însă, erau scaune din altă epocă! Epoca socialistă!Femeia parcă mi-a ghicit gândurile.- Vă puteţi aşeza acolo, pe locul meu, spuse ea, arătându-mi într-un colţ, un scaun ceva mai elegant şi nedeteriorat, dar tot din epocaanterioară.M-am aşezat pe scaunul de director, de piele, rotitor. Şi atunci, acesta a scârţăit ascuţit, sub greutatea mea. M-am speriat să nu cad şi l-amstudiat să văd dacă rezistă.

Studenţii ştiau ce au de făcut. Mai fuseseră aici de câteva ori. Au intrat în cabină şi s-au schimbat în halate albastre, pe care era imprimatnumele rmei “Antice Electronix“.Din locul în care mă aşezasem, aveam vedere largă asupra unei zone intinse. Şi ceea ce am văzut, m-a captat cu totul. Hangarul avea şietaj. De acolo, apărură impudic nişte capete care mă studiau cu curiozitate. Erau funcţionarele de la compartimentul nanciar-contabil alrmei, aat la etaj, pe un suport de tablă, la care se urca pe nişte scări metalice..Privind în jurul meu mi-am dat seama că un asemenea loc mai văzusem doar în epoca socialistă. Firmele actuale au un aspect completdiferit, cu alte dotări.Mesele de lucru, vechi, erau dispuse pe rânduri paralele exact ca în atelierele din epoca socialistă. Ĩn imensul hangar, la numeroaselemese şi scaune, la fel de antice, erau distribuiţi vreo doisprezece muncitori, care lipeau plictisiţi componente electronice, pe plăci detextolit. Din când în când, unii se plimbau printre mese, lent, fără a avea vreun scop, alţii mergeau cu un aer visător, la dozatorul de cafea.Aşa ceva nu mai văzusem din anii de studenţie, dinainte de revoluţie. Incredibil ! Trecuseră douăzeci şi cinci de ani şi locul acesta eraneschimbat! Nu se schimbase nimic! Atmosfera de lucru, mobilierul, dispunerea lui, aranjamentul, oamenii îmbrăcaţi la fel şi cu aceeaşi

atitudine... chiar şi hangarul, cu uşa lui glisantă, scările metalice, etajul cu podea de tablă… toate le mai văzusem demult şi erau acumla fel ca atunci .Mi-am dat seama, la un moment dat, că mobilierul incintei îmi era cunoscut. Era acelaşi în care îmi petrecusem practica din anii destudenţie. Mesele, scaunele, bancurile de lucru, dotate cu menghine şi dispozitive de prindere a pieselor, utilajele le ştiam. Era chiar şimaşina de îndoit şi foarfecele ghilotină pentru tăiat tablă, băile galvanice în care se scufundau plăcuţele de textolit. Am observat apoi,

paradoxal, că şi oamenii erau aceeaşi. Dar aveau guri peste care trecerea timpului îşi lăsase amprenta - părul le albise şi li se rărise, feţeleerau brăzdate de riduri mai mult sau mai puţin adânci, în funcţie de persoană, iar unii prezentau sau o burtă proeminentă sau slăbiserăexcesiv încât deveniseră liformi. Scăzuseră chiar din înălţime, de parcă ar intrat la apă. Am privit ecare faţă, amintindu-mi cum arătaîn urmă cu un sfert de secol, cu trăsături ce se mai păstraseră încă neschimbate - ochii, mai şterşi, care-şi pierduseră din vioiciune, formacapului şi a feţei - şi bineânţeles modul angajaţilor de comportament, care… era acelaşi.Venise vremea prânzului şi îşi scoseseră toţi sufertaşele cu tocăniţă, exact ca pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai văzusem de atunci, pecineva venind cu aşa ceva la serviciu, ca mâncare - era tocana de carto, cu tomate. Unii dintre ei aveau în compoziţia mâncării şi câtevaoase, pe care mai rămăsese puţină carne de porc. Exact aceeaşi pe care o serveau oamenii muncii, după ce carnea dispăruse din alimentareşi se dădea numai la raţie iar cei care cunoşteau câteo vânzătoare mai făceau rost de nişte oase..La rmele cu specic de electronică şi calculatoare, de obicei, în prezent se servesc produse de catering sau fast food, Coca-Cola. Poatedoar ocazional, există câteun angajat care îşi ia de acasă vreun fruct sau o salată, un sandviş…Studenţii găsiseră dozatorul de cafea şi nu-l mai părăseau. Preţul produselor era foarte mic. Aşa că introduceau monede continuu, se -

lectând cafea şi ceai.- Domnu’ profesor! Domnu’ profesor! Veniţi şi dumneavoastră! E ieftin! Vă rog serviţi o cafea, spuse o studentă întinzându-mi un paharde plastic cu cafea aburindă.- Mulţumesc, am băut una acasă, am răspuns. Nu beau mai multe cafele într-o zi.-Dar nu este nicio problemă, domn’ profesor. Noi am băut câte cinci şi nu avem nimic. Are un gust mai special. Nu este ca cea obişnuită,

pe care o bem noi zilnic.În momentul acela, aburii cafelei ce mi-a fost întinsă, mi-au pătruns adânc nările, care mi se dilataseră instantaneu, parcă pentru a ocerceta şi am realizat că era o aromă cunoscută, pe care nu am mai simţit-o demult. Era mirosul cafelei de cicoare vechi, al aşa-zisului

“nechezol“.M-am apropiat curios de dozator şi l-am recunoscut. Era cel la care apelam şi eu şi colegii mei, când studenţi ind, doream o cafea, laorele de practică.Incredibil ! m-am gândit eu. Oamenii aceştia şi-au adus mobilierul, utilajele, maşinile, incinta metalică în mijlocul câmpului. Dar au

păstrat chiar şi “nechezolul“ epocii…M-am dus la toaletă. Pe chiuvete erau două săpunuri. Săpunuri din epoca socialistă ! La fel şi hârtia igienică şi detergentul de spălat vasulde toaletă. Alături, era o cămară cu uşa deschisă, în care erau depozitate:săpun, detergent, hârtia igienică… aceeaşi de acum douăzeci şicinci de ani.Aici, în mijlocul câmpului mlăştinos, păzit cu străşnicie, de nişte câine vagabonzi înfometaţi, era teleportată o mare parte din fosta insti-tuţie socialistă.A venit ora două. Studenţii s-au strâns rapid şi urcară vioi în autocar.Maşina demară cu putere în noroaiele mlăştimoase de pe câmp, lăsând în urmă hangarul vizitat, aparţinând altor timpuri. Ne întorceam

din nou la civilizaţie! Devenisem melancolic, în timp ce baleiam cu privirea peisajele, altele decât cele pe care le văzusem la venire,întrucât şoferul alesese un alt traseu de întoarcere.Veselia şi energia debordantă a tinerilor din jurul meu creau însă o atmosferă plăcută, antrenentă. Ceea ce văzuseră era pentru ei ceva nouşi le-a fascinat cu totul! Fără să ştie de ce…- Vreţi să lucraţi pe viitor aici? îi întreb eu.- Nu, domnu’ profesor. Nu dorim. Ne place aici, numai ca practică. Pentru că e altfel…

Autocarul se depărta, trecând prin sate.

Sfera Eonică

-32-



Intram curând în capitală şi apărură clădirile somptuoase, înalte, cu pereţi din sticlă colorată în care îşi aveau sediul marile companiielectronice, de computere, construite pe vechea platformă industri-ală. Tinerii îmbrăcaţi în costume, cu cravate, în mână având câteun

pahar de cafea aburindă sau o ţigare se iveau la balcoane sau la in-

trările de la parterul clădirilor. Şi aroma răspândită era deosebit de plăcută. Era parfumul inconfundabil al cafelei naturale… Intrasemîn prezent şi în civilizaţie!La un moment dat, apăru şi fosta instituţie în care îmi făcusem

practica în studenţie. Devenise un local, în care majoritatea tineri-lor angajaţi ai rmelor din jur serveau zilnic ciorbă de perişoaresau ocazional, nişte aripioare de pui pane...Zilele următoare, studenţii mei, din diferite grupe îmi arătară laore, că aveau componente electronice prin buzunare.- Dar de unde sunt? i-am întrebat mirat. Apoi mi-am amintitcât de stresate erau femeile de serviciu de la Universitate, cândîn toalete au fost aduse instalaţii auxiliare pentru depozitat săpun,hârtie, aparate de uscat mâinile, deosebit de moderne. Apoi acesteaau dispărut cu totul.“Pe vremea mea, nu ar luat niciun student niciun ac, de la prac-

tică sau de la Universitate“, am gândit eu. “Creşterea în spiritul

obţinerii de prot, modicase complet oamenii…“.- De la “Antice”, domn’ profesor, îmi răspunseră nişte vocigălăgioase.- Păi şi de ce le-aţi luat? i-am chestionat eu, curios, pentru a leînţelege gestul.- Le găsim noi utilizare. Bostoacă a luat chiar şi o poză, se

pare că a patronului, care este decedat, spuseră câţiva şi-mi arătarăfotograa unui bărbat, în costum.Am luat-o în mână şi am rămas tablou. Era poza fostului directoral instituţiei în care-mi făcusem practica în studenţie, domnul Ine-scu...

Notă: Aceasta este o povestire. Asemănările izbitoare cu persoane,locuri, situații aproape identice, cunoscute, sunt pur întâm-

plătoare.

ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNIIDOSOFTEIENE, FAŢĂ DE LUMEA/UNIVERSUL

MISTIC ŞIISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea

continuare

CONCLUZII

A nu se înţelege greşit – precum că noi n-am apreciaPoezia PSALTIRII DAVIDIENE! Nicidecum: dimpotrivă, vomarma, totdeauna, că este una dintre cele mai mari Poezii a Lumii,în VEŞNICIE! Că nu suntem de acord cu mentalul din care aizvorât – aceasta este cu totul altceva! Dar ceea ce ne produce minunare, cu adevărat, este faptulcă Poetul şi Sfântul Dosoftei a nimerit IZVORUL POEZIEI

ROMÂNEŞTI, dintr-odată şi fără greş, total şi în modplenar-sintetic – într-o REVELAŢIE – FĂRĂ DE NICIOISTORICITATE A FENOMENULUI (am armat noi) - reuşindsă creeze, astfel, un SIMILAR POETICO-SACRU, la fel de ÎnaltSpiritual ca şi “modelul” (cu toate că, într-o Revelaţie, nu există,cu adevărat, niciun model terestru, ci doar, aparent, o “ pricină”, un“ primo movens”, ca declanşare a fenomenului sacru al Revelării/ Izvorârii Sfântului Duh!) – un SIMILAR POETICO-SACRU,zicem, al PSALTIRII DAVIDIENE - în Limba Valahilor – şiexprimând, din plin şi total, MENTALUL şi DUHUL VALAH!!!

Sfântul Mitropolit Dosoftei este nu doar PRIMULMARE POET AL VALAHILOR, ci şi PRIMUL GENIUOCROTITOR POETIC, ORFIC-ARMONIZATOR (prin DuhÎnalt, prin Cunoaştere Adâncă/Abisal-Demiurgică şi Vizionară,

prin Revelaţie şi prin Martiriu!) DE NEAM, DE LIMBĂ ŞI DELEGE/ORTODOXIE, AL VALAHILOR.

Dosoftei n-a intenţionat (şi nici n-ar putut!) să oferevalahilor o Psaltire în Duhul ebraico-davidian. Ci, păstrândliniile general-tematice şi ideatice veterotestamentare şi, înspeţă, psaltico-davidiene – a dorit să ofere o Psaltire în DUHULPOETIC AL ORTODOXIEI VALAHE. Şi, mai cu seamă, o carte

pentru îmbărbătarea valahilor, cei aaţi, atunci (ca şi azi, de fapt, şiaşa cum se aă mereu, dintotdeauna!), în vremuri de primejduire a

Duhului, în vremuri de restrişte a trupului…

Prin Poezia Dosofteiană, a CELEI DINTÂI PSALTIRIVALAHE, avem parte de Optima Iniţiere Orcă şi Creştin-Ortodoxă, întru Sinea Cosmico-Dumnezeiască, respectiv întruCalea spre Rai-Paradis!

Sfera Eonică

-33-



ATITUDINEA PSALTICĂ înseamnă, la Sfântul Poet Dosoftei, o slăvire deplin-armonică (rearmonizând Sinele cu Sinea Cosmico-Divină!),SLĂVIRE-REIDENTIFICARE DE SINE, din adâncul suetului curat şi drept, nefăţarnic, ci cu adevărat minunat de Creaţia Dumnezeiască!

Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudine a spiritului şi suetului şi prin înmănunchierile de cuvinte – ci esteo carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă deplin-dinamică, întru SLĂVIREA Lui Dumnezeu, în chip deCĂUTARE a Sinei Cosmice, ca Identitate Divină/ORIGINARĂ a Omului.

Autorul ei, POETUL-GENIU CEL DINTÂI (ca situare între timp şi vremi!) AL VALAHILOR! - nu a păstrat aproape nimic din lamento-urile, ori din osanalele cele scrise întru ek-stază cu spume şi cu ameninţări vindicative, ale mentalităţii şi Duhului ebraic (că o de bine, că o de rău – aceasta este realitatea, oferită de textul dosofteian!): acolo unde poetul psaltico-ebraic (numit e David, ori ii lui Core, sau Agheu, Ezechia etc…)

foloseşte, în mod specic oriental, prosternarea totală sau ura cosmică – Dosoftei adoptă atitudinea de ADMIRAŢIE neprecupeţită/sinceră, SENINĂ,a Lui Dumnezeu (cel mult, de ADORAŢIE!) - şi, în loc de ură organică şi fanatică, apocaliptică – Dosoftei îmbină pasajele de resemnare şi decontemplare (amară ori senină, dar PERFECT ECHILIBRATĂ!), cu cele de atitudine combatantă (la modul, mai curând, oratoric, de început deDEZBATERE PATRIOTICĂ).

Dosoftei Valahul nu poate urî – în schimb, păstrează, enigmatic (în acele vremi de cumplită decădere moral-spirituală), întreg potenţialul reactiv-spiritual, instrumentul orc de luptător, de războinic (întru ARMONIE/REARMONIZARE A LUMII!), pentru cauza Valahă şi a Ortodoxiei- EGAL!

Lui Dosoftei nu-i sunt duşmane toate popoarele ne-ebraice, ci doar… ” păgânii ”. În acele vremuri, ” păgânii ” erau (preponderent…)islamicii, care ameninţau inţa statelor europene şi, în primul rând, civilizaţia creştină europeană - şi, înainte de toate, PE CEACREŞTIN-ORTODOXĂ, a Răsăritului şi Centrului Europei (pe atunci nu exista Uniunea Europeană, declarat atee…!). Dacă ar fostvremile de azi, ori alte vremi şi alţi duşmani ai inţei de Neam şi ai Ortodoxiei – Dosoftei le-ar spus acelor noi duşmani – tot ”păgâni” !

”Păgân” înseamnă, la Dosoftei, să i duşmanul Binelui, al Căii Drepte a Duhului Valah. Scopul în care Dosoftei ia atitudine, prinPsaltirea sa, împotriva ” păgânilor ”: supravieţuirea valahilor şi a Valahismului, apărarea Ortodoxiei (unii ar dispuşi să arme cădoar în formă cruciată, iar nu pentru că Ortodoxia cea Autentică chiar are nevoie de anume popoare, pentru a apărată…: Dosoftei, însă,intuieşte ceea ce abia în veacul XX va rostit, cu toată gura, de Părintele Dumitru Stăniloae: da, numai valahii/Daco-Valahimea pot/

poate păstrătorul/păstrătoarea Echilibrului şi a Căii Drepte, prin faptul că are anumite date spiritual-antropologice UNICE PETERRA!), exprimarea şi armarea a tot ceea ce acest Duh are, într-însul, strălucitor şi bun pentru Viaţă.

Deci:

1-Ceea ce, la evreii psaltici, era exaltarea, prin VERSET, a unei mistici întunecate, provenind dintr-un abia disimulat sentimentimperialist (foarte terestru!), care are, drept corespondent, o mistică a puterii şi atitudini râvnitoare de imperialism terestru - pentruDosoftei este expresia, întru cea mai ORFICO-ARMONICĂ STIHUIRE TORENŢIALĂ, a instinctului de supravieţuire a unui Neamstrăvechi, cu o cultură, în egală măsură, dionisyacă şi apollinică, a Fiinţei/Fiinţării, dar, în primul rând, o cultură a Logos-ului, ca Ordine

şi, reşte, ca Limbă Mărturisitoare de Fiinţă/Fiinţare.

2-Pe omul ebraic îl îmbată năluca unei puteri terestre promise, contractual, de un Dumnezeu tulbure şi violent, arogant – peDosoftei îl înviorează şi îmbată descoperirea potenţelor incredibile şi inefabilul din limba ritualic-populară – Limbă/Logos în chip de” paşaport pentru Eternitate” – al Neamului şi al descoperitorului de Logos-Neam. Limba şi expresia ei sunt, pentru Dosoftei, documentemărturisitoare, în faţa unui Dumnezeu omeneşte apropiat, dar care, ind justiţiar, trebuie să e şi sever, într-un anume grad şi întruRigoarea Drumului de Re-Iniţiere Mântuitoare a Omului, ca Fiinţă cu dublă natură, precum este şi Dumnezeu-Hristos: Om şi Dumnezeu(grad de rigoare pe care Sfântul Dosoftei îl înţelege, îl agreează şi căruia i se conformează, cu seninătate şi întru deplin Echilibru!). ”Spune-mi ce Dumnezeu ai, ca să-ţi spun cum te comporţi, cum eşti, cum gândeşti!” Dumnezeul nostru, al creştinilor, mai cuseamă al creştinilor ortodocşi (în practică, în organizarea Existenţei-FIINŢĂRII în Cosmos!) este un DUMNEZEU MODELAR.”Dumnezeul meu – modelul meu” - este un dicton care, în măsura în care suntem autentici creştini, funcţionează de minune. ”ImitatioChristi” , spun şi romano-catolicii, încă din veacul al XIV-lea, prin călugărul german Thomas a Kempis14 (din păcate, de o vreme

încoace, pentru prea mulţi, numai din gură iese dictonul, şi nu rezultă, resc şi natural, din fapta/făptuire/în-făptuire de sine…).

Al ebraicilor este un Dumnezeu despotic şi predispus la negocieri şi la complicităţi cu supuşii (rentabile, probabil! – …numaiunii proroci ebraici, precum Isaiia, Iov sau Ieremia, îl întrezăresc, în loc de Iahwe, pe HRISTOS-Lumina CURATĂ şi ARMONICĂa Lumii!). ” Stăpânul meu – complicele meu” – ar , probabil dictonul care li s-ar potrivi cel mai bine celor din spiţa lui Iuda /Iacov /Israel…!

Dintr-o astfel de hibridizare excesiv de ostentativă, între om şi Dumnezeu, pe linia moralei/imoralităţii, şi Logos-ul devine unullabirintic şi sumbru.

În schimb, Sfântul Dosoftei, care aă, în Logos, pe Dumnezeul ce-l invită la masă cu El, descoperă, în relaţia cu acest Dumnezeu-Frate şi Suprem Imbold Emulativ, izvor de permanentă bucurie a cugetului şi suetului, prilej de optimism şi de sporire a încrederii şi

a forţelor poporului istoric al Valahilor - tocmai prin grija credincioasă, faţă de Izvorul Forţei – Dumnezeu-Logos-ul. Logos-ul/LimbaValahă, Grădină a Limbilor Lumii, pregurare a Grădinii Arheilor!

De aceea, armăm că Sfântul Dosoftei este PRIMUL POET VALAH AL ETERNEI FACERI A LUMII!

REITERATĂ/RECURENTĂ FACERE, ÎNTRU SLAVA VEŞNICEI PROSPEŢIMI A DUHULUI LOGOS-uluiDEMIURGIC!

Sfera Eonică

-34-



Demiurgie (prin Logos Dumnezeiesc!) de Lume şi Demiurgie de Fiinţă/Fiinţare Umano-Divină.

3-Dar, implicit, descoperirea Limbii Valahe, cu potenţele ei mirice, paradisiac-primordiale - dă şi un alt rod, pe jumătate amar:Sfântul Dosoftei aă cât de neglijată, aproape dispreţuită (precum zidarii dispreţuiesc, la începutul muncii lor, Piatra/Cheia de Boltăa Bisericii Lumii!) şi cât de uitată a fost această limbă a valahilor. Dar Mitropolitul cel Sfânt este acolo, în post şi întru Misiunea de aregăsi şi salva esenţele Logos-ului! El, Sfântul, are Misiunea Mistică de a lupta întru regăsirea/reaarea Logos-ului Valah, ca OrdineDumnezeiască, într-o lume azvârlită în plină entripoie//dezordine. De a-i reda şi pune în evidenţă fertilitatea semantic, pentru ca, astfel,să e pus în evidenţă şi stimulat, împotriva a tot ceea ce este ” păgân”/rău şi întru Făptuire Luminat-Dumnezeiască, acest Neam străvechi,al Valahimii.

4-Toate jocurile prozodice şi de limbaj ale atât de entuziastului descoperitor de Logos, Sfântul Poet Dosoftei – au în ele diversitateavie şi cosmic-expresivă, plină de vigoare şi de sfânt mister, pe care o au e HORA Valahilor, e desenele cusute, de pe fotele, iile şi

bundiţele daco-valaho-românilor.

Toate sunt semne ale integrării, în cosmicitate, a unui Neam, prin Limbă/Logos şi prin ” forma mentis” a acestui Neam străvechi şitulburat, de timpul-istorie şi de vremuri, în identitatea sa! Iată prin ce sunt fraţi EMINESCU-AMINUL şi SFÂNTUL DOSOFTEI(ambii, martiri întru Logos-ul Valah!): fratele descoperitor şi fratele împlinitor. Fratele care adduce aurul la suprafaţă şi fratele care-ltranscende, acest aur, în Lumină Dumnezeiască! Fraţi, deci, întru Valahie şi întru Ortodoxie!

5-Revelaţia PUTERII DE IDENTITATE COSMICĂ, PRIN LIMBĂ, le este comună celor doi, Dosoftei şi Eminescu (şi ea esteinnit mai preţioasă decât orice nălucire de putere întru terestricitate!). Dosoftei ridică Izvoarele în Fântână – Eminescu înalţă Apa

Fântânii până la Focul-Agheazmă!

Sfântul Dosoftei redescoperă identitatea prin viaţă, şi prin Viaţa Limbii, a Valahimii - Eminescu transcende viaţa identitară, pânăla restaurarea Logos-ului ca Spirit, ca Grădină a Arheilor-PARADIS.

6-Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE! Dumnezeul nostru nu este unul al promisiunii contractuale, oarecum egoiste şimeschine, ci unul al Împlinirii non-contractuale, întru Revelaţie, prin şi întru Restaurare Spirituală-ÎNVIERE!

”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El,spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – armăm implicit: Noi toţivom învia!” cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.

7-Amândoi, şi Eminescu-AMINUL, şi Sfântul Dosoftei - au luptat, cu izbândă aproape incredibil deplină, la trezirea, în Logos-ulValah (aat în plin proces al declinului şi al uitării!) - a ” frumoasei din pădurea adormită”.

Toată prozodia eminesco-dosofteiană este pusă în slujba ARMONIEI – a armonizării valahului cu cosmosul său, a identicăriivalahului cu cosmosul său.

Fiece popor îl concepe pe Dumnzeu după puterile şi zestrea interioară a inţei sale: evreii îl concept pe Dumnezeu ca indcomplicele unui imperialism disimulat cu greu – valahii îl concep pe Dumneaeu ca pe Izvorul ARMONIEI !

Aşa cum a rostit Revelaţie, în veacul XX, acelaşi Părinte Dumitru Stăniloae:

”(…) Popoarele apusene văd în natură numai materie de exploatat. Aceasta pentru că atât catolicismul, cât şi protestantismulsocotesc că omul e totul şi afară de el nimic. Românul ia natura ca inţă, e plin de cuviinţă, de gingăşie faţă de ea. Ortodoxia îi dăsentimentul de înfrăţire cosmică (…). Niciun neam nu prinde atât de repede devierile de la armonie: umările într-o direcţie sau alta. Şi nimic nu biciuie românul mai mult ca defectele de armonie. Orice patetism este, pentru român, dizgraţios. Arta lui e ARMONIE. În muzică, jalea e ltrată cu discreţie, nu se revarsă în umările exagerate ale cântecullui de jale rusesc. Doina e un cântec de jalede rară distincţie. În joc, românul îşi manifestă exuberanţa cu anumite reţineri. Nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, catirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. Tăieturaveşmintelor sale, combinaţia culorilor, natura desenelor – e tot ce poate mai departe de ceea ce e podoaba grosolană. Graţia şisobrietatea se întâlnesc într-o admirabilă sinteză, în arta românescă (…). Icoana bizantină cu linii drepte, expresii ale purităţii, cu priviri în care nu se insinuează nici meritul, nici păcatul, l-a învăţat pe roman ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pecare numai un aristocrat ăl ştie: ce trebuie să omită (…) Neamul nostru este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original,

de o limpezime, de-o armonie, dar şi de-o adâncime neajunsă, încă, pe faţa pământului. Dar ca această chemare să se realizeze,trebuie să nu forţăm a ieşi din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. (…) Căci mai _______________ 14- Imitaţiunea lui Cristos / Urmarea lui Hristos (în latină Imitatio Christi / De Imitatione Christi) - este o operă de pietate şi ascetică creştină, atribuită, în general,călugărului german Thomas a Kempis. A fost redactată la sfârşitul secolului al XIV-lea, sau la începutul secolului al XV-lea, în limba latină medievală. Lucrarea estereprezentativă unei noi experienţe spirituale denumită Devotio Moderna. În lucrare, sub forma simplă a unor sfaturi, autorul propune cititorului căi de educare a suetului

pentru perfecţionarea vieţii de creştin, avându-l pe Hristos de model.

Sfera Eonică

-35-



aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism,Sibiu, 1939, pp. 56-69.

8-Psalmii ebraici sunt, deseori, învolburări de true arogantă, şi de ură, şi de crâncen - cerându-i Dumnezeului lor ajutor, în sensul:să e martor şi complice la violenţa lor arogantă.

Psalmii lui Dosoftei sunt instrumente şi metode incantative, ale unui Logos Străvechi-Tradiţional Valah (cum se dovedeşte acel, înaparenţă, excesiv de modest anonimizat psalm, în realitate, atât de pregnant personalizant psalm - şi, în acelaşi timp, atât de ARMONIC

şi de ciudat, în aparenţă! - psalmul PUR DOSOFTEIAN, ”psalmul de autor ”, situat între psalmul 131 şi psalmul 132) – pentru a institui

MODELE UMANO-DIVINE ARMONICE, ” puncte cardinal în haos” , cum inspirat spunea Nichifor Crainic. Modele de respectarea Dumnezeului-ARMONIE.

Modele care ni-i repetă, întru Revelaţie Deplină, pe ARHEII DUMNEZEIEŞTI, din Paradis!

9-Dumnezeu este solicitat/cerut, spre ajutorare şi minunare, de către Dosoftei - iar nu întru răfuieli mâloase (care satisfacunele porniri ale vintrelor şi erii!), ci pentru restabilirea ECHILIBRULUI PRIMORDIAL ARMONIC, în lumea valahă. O lume, larândul ei, mistic legată de întreaga natură cosmică (începând de la Rădăcina-Chit a Lumii, şi până la hierogamia cosmică din VârfulBradului Lumii: SOARELE şi LUNA!), determinând, ca printr-o magie orco-dacică, ori ca printr-o liturghisire ortodox-creştină,modicări spre/întru ARMONIE, a destinului de Neam. Modicări care se vor împlini dinspre rugăciunea individual/Logos Apotropaic/Exorcizator, către cosmicitatea vieţii/existenţei/inţării a toate (de la oare şi până la cerul lumninii veşnice), de la omul neliniştit, cuechilibrul stricat, până la Dumnezeul său părintesc şi armonic, care va restaura inţa şi Fiinţarea, din nou, spre ARMONIE!

Sfântul Poet Dosoftei acceptă şi preia, de la psalmii davidieni, numai MODELUL GENERAL, de Slăvire şi de Rugăciune. Însă,şi pe acest model davidiano-ebraic, Sfântul Poet Dosoftei îl schimbă, POETIZÂNDU-L, adică aducându-l între parametrii Cosmico-Orci!

Şi îl adaptează, COMPLET, acest model general davidian, la Specicul Ortodoxiei Cosmice Valahe: SLĂVIREA şiRUGĂCIUNEA sunt şi devin, datorită Sfântului Poet Valah Dosoftei, modalităţii specice Omului de Duh Valah, prin care acesta

îşi descoperă/redescoperă Sinea Cosmică şi Valenţele de Râvnă ale Duhului, îndreptate spre Restaurarea şi Recuperarea, întruORIGINARITATE, a Fiinţei sale Umano-Dumnezeieşti.

10-În denitiv, Sfântul Dosoftei Valahul îi doreşte Lui Dumnezeu, implicit, o re-echilibrare a Sa, ca Dumnezeu (sic!), o re-liniştire, o re-armonizare ”inter se”, întru împăcarea Creaţiei/Demiurgiei Sale. Got cu Gottheit15 (în limbajul lui Meister Eckhart).Principiul este simplu: numai cel ce ARE puteri de duh (şi Sfântul Poet Dosoftei vrea, prin Armonia Psaltică Valahă, să stimuleze,din/în noi/valahii, Averea Dumnezeiască!) poate să dea celui ce N-ARE!

Dumnezeu/Logos-ul trebuie, prin Logos-ul Rugăciunii şi al Slăvirii/Credinţei/Restabilirii Identităţii Originare a Fiinţei, săe restimulat întru Sinea Sa de Avere-Duh Demiurgic Reiterativ, pentru a putea avea GRIJĂ şi DE-SINE-JERTFIRE, pentru Sinelenostru, spre a-l transcende în Sinea sa Cosmică…!

…Şi Dumnezeu- HRISTOS a avut supremă grijă şi îndurare de noi, VALAHII - trimiţându-ne (peste 200 de ani!) şipe celălalt capăt al Punţii LOGOS-ului Valah: pe cel VESTIT, cu un vizionarism fără cusur, de către “IOANICUL PROFET MEDIOEVIC” , de către Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei.

Şi anume, pe AMINUL-EMINESCU, prin care noi, Valahii, ne vom împlini şi vom transcende, SENIN, spre Destinul deCANDELĂ A NEAMURILOR PĂMÂNTULUI!

***

O ultimă luare de cuvânt a autorului: -Această nepreţuită carte, Psaltirea în versuri a Sfântului Poet Dosoftei (nepreţuită, pentru că nici nu s-a vrut, măcar, decătre dregătorii vremelnici, dar, cu toţii, mişelnici şi trădători de Neam Metazic, ai României Valahe! - să e nici ştiută şi nici

preţuită! - cel puţin, nu în ultimele generaţii!) nu mai trebuie să mucegăiască pe rafturile unor biblioteci municipale sau orăşeneşti (căci,TOCMAI din cele săteşti, lipseşte cu desăvârşire!). Ea trebuie să devină MANUAL PENTRU ÎNVĂŢAREA LIMBII NEAMULUIVALAHILOR, la fel cum şi ÎNTREGA Operă Eminesciană (adică, să nu mai e dată uitării, în mod pervers şi egoist-interesat,

jurnalistica fulminantă a Aminului!) – şi să e pusă pe pupitrele învăţăceilor, din toate şcolile! - e ele gimnaziale ori liceale, e înamteatrele şi aulele universitare! - pentru studenţi şi pentru profesorii studenţilor. DE LA ORIŞICARE DISCIPLINĂ! – pentru căFiinţa şi Limba unui popor nu cunosc “discipline” cu rubrică! Dar, reşte, mai cu seamă trebuie

a-cunoscut Harul Psaltirii Dosofteiene, b-analizată Făptuirea Psaltică Dosofteiană şi _______________

15-Deitate (Gottheit), identic cu Divinitatea Ademiurgică, Spirit Pur şi Impasibil (Neimplicat în Demiurgie). Apoi, Dumnezeu devenind Gott (Proiectantul-Demiurg):El este Spiritul activ, dar supraveghind-dominând Proiectul, din “ loja luciferică” – aşa cum ne tălmăceşte însuşi Eminescu-Aminul, prin celebra sa sintagmă, din nalulLuceafărului: ”nemuritor şi rece” . Câţi citesc, şi câţi înţeleg, oare, genialitatea unică, pe Terra, a lui Eminescu, anul lui Meister Eckhart şi fratele mai mare (întru puterea

transguratoare a destinului de Neam, prin Duhul său!) al Sfânului Dosoftei?!

Sfera Eonică

-36-



c-Pregustat Paradisul Logos-ului Valah, prin SublimulStihuirii Dosofteiene –

în Cuiburile Zborului de Lumină (hermeneutică şiteologică) din cadrul FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE şi alFACULTĂŢILOR DE FILOLOGIE ale universităţilor Valahiei/ României. Precum şi în acele combinate universitare (benece, înunele privinţe, strict ţinând de hermeneutica mistică!), în careFilologia şi Teologia se întâlnesc şi nuntesc, întru comuniune deDuh!

Preoţii şi Profesorii TREBUIE să ştie a predica, cu toatăcredinţa şi cu toată ştiinţa lor, despre ORIGINARITATEALUMINII LOGOS-ului VALAH – pentru că ei au, ca MISIUNEFUNDAMENTALĂ: a-VĂDIREA,

b-EXPLICAREA întru Duh şic-PROPOVĂDUIREA ARDENTĂ a acestei Originarităţi

Demiurgice a Duhului Creştin-Ortodox-Valah!!!

Adică (la fel cum şi Opera Eminescului şi Dacia Preistorică

a lui Nicolae Densuşianu!), Psaltirea Dosofteiană să devină (prinatenţia dată Izvorului ei de Logos Sfânt şi Creştin-Ortodox!) - o

Carte a Cărţilor VALAHE, BIBLIE DE LIMBĂ ŞI DE ROSTA VALAHILOR – care, din paginile ei, vor înţelege şi cine sunt,şi din ce şi din cine li se trag vorbele cele trebuincioase de rostit,zilnic (dar cu băgare de seamă şi mare rostuire, la rostire!) - şi vorîncepe să întrezărească şi încotro trebuie să (li) se scurgă ApeleFluviului Puterii de Duh Valahe!

Iată pentru ce am ţinut, din tot suetul nostru, ca aceastălucrare/carte a noastră (pe care tragem nădejde că vor citi-o destuiromâno-valahi şi că mulţi româno-valahi o vor folosi, spre a-şilumina, întru cugetul şi Duhul lor, DRUMUL LOGOS-uluiVALAH!) să devină UN PRIM ÎNDRUMAR, pentru INIŢIEREAÎN CARTEA ÎNSĂŞI A LIMBII ROMÂNEŞTI - REVELATĂPOETULUI GENIAL ŞI SFÂNTULUI DOSOFTEI!!!

Valahii să nu mai amâne ceasul cunoaşterii de sine şi să nu-şi mai tot ticăiască făptuirile! Prin Psaltirea în versuri a unuia

dintre cei Trei Principi ai Veşniciei Valahe (Sfântul Dosoftei,Prorocul-Densuşianu şi Aminul-Eminescu!) – poporul căzutîn istorie al valahilor va şti care sunt cauzele căderii lui, de ce se

prelungeşte, neresc de mult, această cădere – şi ce-i de făcut, caresunt leacurile împotriva continuării căderii şi pentru demult vestita,de către Zalmoxis, ca şi de către Dumnezeu-Hristos – ÎNVIEREDE NEAM!

Pentru că orişice Limbă de pe faţa Pământului (ca şiBuruienile-Fiicele Pământului!), dat ind că se trage din Logo-sul Demiurgic Dumnezeiesc – ascunde, în adâncurile ei de SfântăFântână a Tinereţii fără Bătrâneţe şi a Vieţii fără de Moarte(păzite, în cazul nostru, de către Cei Trei Dragoni ai Luminii deDuh Valah, pe care mai sus i-am numit) – LEACUL ÎNVIERIIşi al ÎNĂLŢĂRII!

Şi, prin TOIUL DE PUTERE din Logos-ul Demiurgical orişicărei Limbi (RESTAURATĂ ÎN PUTERILE EI DELECUIRE A DUHULUI!) - se vădesc istorii de făptuiri necesare

pentru Mântuire şi se pregustă rezultatul extatic al Mântuirii:“ MIREAZMA DE DULCEAŢĂ ” a Regăsirii Sinei Paradisiace, de

către Omul, acum, căzut încă! - dar sortit, dacă şi el voieşte! –să se ae, din nou, în Starea de Zbor Mântuitor, întru regăsireaLOCUINŢEI SALE ORIGINARE - CEA CU PATRURĂSĂRITURI !

Vineri, 21 Făurar 2014 - prof. dr. Adrian Botez

FLORINA DINU

DEBUT

RecenzieÎn papuceii copilăriei – Aurora Luchian

Pe poeta Aurora Luchian „am cunoscut-o” în anul 2010, prin intermediul revistei „Draga mea pentru copii”, unde atâtautoarea cât şi eu publicam; mai târziu, internetul (facebook-ul)a fost al doilea mijlocitor al prieteniei noastre. Îi lecturez creaţiilecu mare plăcere, pentru că mă fac să retrăiesc copilăria, îmi aduc

zâmbetul pe chip de ecare dată. Recent, am „degustat” volumul de versuri intitulat „ În papuceiicopilăriei” apărut la Editura Editgraph, Buzău, 2014, editat și

tipărit cu sprijinul Bibliotecii Cronopedia. Vă invit și pe voi să„serviți”, dragi prieteni şi cititori, mici și mari, bineînțeles,conformându-vă ținutei. Să înceapă petrecerea în papucei! Titlul inspirat al volumului, „În papuceii copilăriei”,ne poartă gândul spre o cărticică închinată copilăriei, dedicatăcopiilor, între care se regăsesc ul autoarei, Eden, și nepoții ei,Anca și Iulian. Metafora adorabilă din titlu ne duce cu gândul lavârsta de aur în care nu ştiam de necaz ori supărare ci eram fascinaţide tot ce ne înconjoară, încercam să găsim răspuns la curiozităţilece ne frământau, chiar dacă pentru adulţi aceste frământări păreauniște banalităţi sau cel mult o sursă de amuzament. Fiind la rândulei mamă, poeta s-a confruntat cu situaţii ori curiozităţi amuzantedin viaţa ului său şi astfel, cu pasiune şi dăruire, a încercat să

le explice ori să le găsească răspuns, în versuri. Singurul mareledefect al acestei perioade din viaţa noastră este că ţine prea puţin,însă nevrând să ne dezlipim de dânsa, îi purtăm imaginea veşnicvie în suet. Papuceii este diminutivul substantivului papuci. Aceștiareprezintă un soi de încălţăminte uşoară de vară; de aici putemdeduce că imaginea copilăriei ni se prezintă ca un tărâm scăldatîn joc, candoare şi bucurie. Autoarea ne sugerează și că pentrutraversarea acestui tărâm, noi adulții nu putem pătrunde oricum,ci doar printr-o redimensionare magică, astfel încât să încăpem în

papuceii potriviți, care să ne poarte pașii ușori, nepăgubind nimicîn calea noastră.

Și într-adevăr copilăria este ținutul în care atingem toatelucrurile, sentimentele, ințele fragile și mărunte, iar acesteacapătă o importanță extraordinară. Aăm de groaza tatălui Mărăcincând l-a pierdut pe ul său, Mărăcinaș, de discuția „ca între femei”dintre Două vrăbiuțe, iarna!, de mândria unei harnice și tipicarefurnici când a săvârșit o mare vitejie, luptându-se pentru fărâma sa

Sfera Eonică

-37-



pe boticul lui Azorel. Din toată inima, poeta împarte câte o morală potrivită pentru ecare: ai grijă ce-ți dorești, nu judeca cu părtinire sau pripit, i

bun, drept și înțelept! Mesagerii ei sunt: gâze, arbori, păsări, micuțe viețuitoare ale pădurii. Învățăm de la cei mărunței că viața cu buneși cu rele, cu ierni geroase și zile de toamnă mohorâte, trece mai ușor dacă există prietenie, solidaritate și compasiune. Cum nu se putea altfel, volumul de faţă se deschide cu o poezie despre dragostea maternă, despre legătura strânsă dintre mamăși copil. Aceasta este descrisă cu multă sensibilitate cu ajutorul unor păsărele: O mamă turturea, cu-n suet cum altu’ nu-i,/ Îşi alinaodorul, murind de dragul lui,/ Hrănindu-l grijulie, când ciocu-şi deschidea,/ Şi-l ciugulea prin puf, un fel de-al mângâia. (Inimă demamă III). Alegerea unei meserii se face cu rost, în funcţie de aptitudinile pe care le avem și mulțumită aşa-zisei tradiţii a familiei, care semoşteneşte din tată-n u; adesea ne mai amintim de perioada copilăriei când visam să ajungem: doctoriţe, avocaţi ori poliţişti, însă

viaţa ne-a oferit o altă întorsătură: – Îţi mulţumesc ţie, tată,/ Că de mic îmi ziceai mie:/ „Ia şi-nvaţă meserie, Că-ntr-o zi ţi-o prindebine,/ Şi-o să-ţi aminteşti de mine!”, a concluzionat recunoscător bursucelul. (Meseria este brăţară de aur). Prima lecţie serioasă din viaţa unui copil începe şi se găseşte în „Abecedar”; acest manual poate simboliza prima treaptă sprematurizarea nală: Prima carte-i ca un dar,/ Se numeşte „Abecedar”./ Dacă atenţi aţi citi. Sigur aţi descoperit!. Nici „Bunele maniere” nu sunt de neglijat; ele ajută un prunc să câştige aprecierea şi iubirea celor din jur, iar mama, prinintermediul odraslei, respectul celor din jur şi mândria de a avea un copil educat şi manierat: Sunt mândru de mama mea,/ Că m-aeducat aşa. Când primesc o ciocolată, „Mulţumesc” spun de îndată.

În mai multe opere, autoarea devine avocat ori ia parte la cearta sau supărările micilor vieţuitoare şi-ncearcă să facă lumină,nalizând conictele cu răbdare şi dreptate: Trubadurul greieraş,/ A-ncurcat-o copilaş!/ L-a acuzat o furnică,” Că-i fură o boabă mică,Şi de-o vreme, necaz mare,/ E târât prin tribunale!”. (Procesul greierului cu furnica).

– Proces mare! Proces mare!/ Croncăne, apăsat şi tare, O cioară în zori de zi,/ De tot codrul îl trezi. (Procesul). Ariciul e disperat,/ Îşi caută avocat./ Este dat în judecată,/ C-a furat un măr, odată... (Ariciul la judecată).

Rând pe rând, anotimpurile trec prin condeiul autoarei, punându-le în valoare frumuseţea, bogăţia, dar și obiceiurile, mai multsau mai puțin pe placul viețuitoarelor. Iarna este privită ca o zână, ce aruncă steluţe argintii, împodobind pământul şi aducându-l peMoş Crăciun la copiii cuminţi ce ascultă de părinţi ori de bunici: Să nu pleci iarnă, degrabă,/ Eşti frumoasă şi de treabă, Cu sclipiri şi

suet bun, Că-l aduci pe Moş Crăciun! (Să nu pleci iarnă, degrabă!) Cu dibăcie şi mult talent, autoarea pune în valoare ambele aspecte ale toamnei: partea mohorâtă, care i-a dat reputația devrăjitoare a verii. Deşi nu este pe placul multora, Printre buruieni uscate,/ Şi gângănii alarmate,/ Toamna lungă şi ploioasă,/ A

secerat ca o coasă,/ Tot ce-a întâlnit în cale,/ De pe munţi, dealuri şi vale,/ Lăsându-le zgribulite,/ Lăcrimate, pustiite…. (Baladă detoamnă), toamna este percepută de alții drept anotimpul recoltei, ind generoasă, bucurându-ne cu darurile sale aromate: Peste frunza

foșnitoare,/Calcă Toamna apăsat,/Arămie, zâmbitoare,/Multe daruri a lăsat. (Doamne, ce frumos îi șade!) Frumuseţea zilelor de vară nu a trecut neobservată de ochiul liric al poetei: Prin fâneţe foşnitoare,/Şade greierul la umbră,/ Vântul caută răcoare,/Nici furnica nu mai umblă!. (O zi de vară).

Unele elemente ale naturii sunt personicate, devenind astfel tovarăşele creatoarei: Cerne iarna, gospodină,/ Pulberi dalbă şi nă./ Iar pe geamuri pune ori,/ Croşetate doar în zori.. (Cerne iarna, gospodină).Colo, hăt, cât mai departe,/ Unde zările se culcă,/ Covrigite pe o parte;/ Soarele călduț tot urcă,/ Doar că a uitat să-şi lase,/ Pijamalelelucioase. (Soarele în pijamale).Copilaş, auzi suspine?/ E Octombrie, ştiu bine!/ Plânge de cu zori aşa,/ Fiindcă mâine va pleca. (Copilaş, auzi suspine?)Cine plânge în grădină?/ Toamna mea, ce altădată,/ Avea vânt, şi ploi, şi tină,/ Când cu neguri, când brumată! ( Toate plâng cutoamna mea!). Inspirată din evenimentele din viaţa de zi cu zi, autoarea creionează câteva fabule pline de adevăr, învăţăminte şi mesaj. Sub masca unor animăluţe inteligente stau oamenii din jurul poetei: Ai haine şi nu le-mbraci?/ Te rog, dă-le la săraci,/ Vei vedeacă într-o zi,/ Domnul te va răsplăti!/ Eşti bogat şi nu le dai?/ N-o s-ajungi cu ele-n Rai! (Povestea unui greieraş). Cu mult talent, dragoste şi pasiune, poeta Aurora Luchian pune suet în toate creaţiile sale, iar acest lucru se simte în timpullecturii, transformându-le în adevărate comori pentru copii şi nu numai. Operele autoarei sunt mai mult decât nişte poeme, elereprezintă adevărate poveşti… în rime. Am salutat reunirea lor într-un volum.

Florentina Loredana DALIAN În mulțime

N-am mai ieșit demult din muțenie. Poate-ar cazul să adresez vreo douăvorbe în stânga și-n dreapta, să nu creadă companionii că sunt încrezută. Până la urmăe treaba lor ce cred, dar nu-i frumos să stai izolat dacă tot ai plecat la drum cu alții.

Nu sunt sigură c-am numărat bine, dar cred că suntem vreo treisprezece. Plus ghidulși șoferul. Îmi place, când merg la drum lung și când - bineînțeles - nu conduc, să staucu ochii pe geam, să mă umplu de toate priveliștile, mai ales atunci când le văd primadată, și nici nu știu când și dacă le voi mai vedea. Și ecare imagine îmi transmiteceva, ecare frunză-mi vorbește pe limba ei. Mda, vorbesc cu frunzele. Hai, totuși,să mai vorbesc și cu oamenii! Prot de pauza de cincisprezece minute în care ecare

face ce vrea.Mă adresez unei mari doamne (mare, indcă se crede şi indcă-i înaltă),

întrebând o banalitate (ceva gen, mai stăm sau nu mai plecăm?). Nu i-a reuşit niciunsunet emis pe gâtlejul de lebădă, în schimb a făcut un gest edicator cu ochi daţi peste

cap a lehamite şi o gură strâmbată, un fel de “Nu ştiu şi nu mă interesează; şi ce mă agasezi pe mine cu astfel de întrebări; au nu ştii cinemi-s io?” Şi dacă nu ştiam, m-am convins. A muşcat , fraiera. Mă interesa subiectul cum mă interesează câte căi ferate sunt

Sfera Eonică

-38-



de-aici până-n Patagonia. Dar, când vreau să mă conving de un om, îi adresez două vorbe, studiindu-i reacţia. Cu cât mai în anonimat,cu cât mă vede pentru prima dată, cu atât mai bine. Adevărata faţă a omului se citeşte în relaţia cu oamenii de rând. Aceiaşi indivizi, cumărimile obişnuiesc să facă temenele în mod exagerat. Mi-am ţinut râsul şi am trecut mai departe, încadrând-o la “pigmei”. Nu-i nimic,e tânără, mai are timp să se cizeleze. Mai rămâne să vrea. Mai interesant dialogul purtat mai devreme cu câinele negru. Cel puţin ăstarăspundea la comanda: “Vino-aici!” Pe cucoană, am botezat-o în gând Frosa. Habar n-am cum o cheamă și nici nu mă interesează. Nu-ide-a mea. Îmi pare rău când gesturi, atitudini, fel de-a - mă despart de oameni. Dar nici nu mă pot preface. Și-apoi, ce i-ai putea spuneunui om când te aii pe paliere vibraționale diferite, când preocupările voastre se întânesc la innit? De banalități gen „mâine o să plouă”sau gen celebrul „It rain in Spain” e lumea plină. Aveam să mă conving în cele două săptămâni de excursie că Frosa e una dintre acelefemei pe care, pe de o parte, le disprețuiesc (și ele pe mine, n-am niciun dubiu!), pe de alta, le compătimesc (aici cred că reciprocitatea

nu mai funcționează). Frosele sunt acele femei care nu fac nimic prin ele însele, nu reprezintă nimic de unele singure (cauzele îmi suntnecunoscute, asta-i treabă de psihologi), nu se concep în afara cuiva. De regulă acel „cineva” din viața lor e - cine altul? - decât soțul, per -soana cea mai importantă din orizontul lor mărginit (nimic rău în asta!) și care e pomenit la ecare trei vorbe, de parcă astfel banalitățileînșirate de Frose ar mai convingătoare: „Soțul meu spune; soțul meu crede; soțul meu e de părere că...” Dacă o întrebi „Dar tu ce părereai?”, începe prin a-ți spune, în cel mai fericit caz: „Cum zicea și soțul meu...” sau „Cum îi spuneam și soțului meu..” De parcă le-ar teamă că, dacă nu l-ar mai aduce frecvent în discuție, și-ar permite cineva să li-l ia, ori, Doamne ferește! l-ar pierde, pur și simplu, cummai pierzi câte-o oaie din turmă. Ori poate, cine știe? de teamă să nu e atacate cu... propuneri indecente. Nici măcar atunci când trebuiesă-și așeze fotograa undeva, cum ar în Curriculum Vitae, de exemplu, nu se așează singure, ci tot cu „soțul”, eventual atârnându-iîntr-un mod indecent de grumaz. M-am depărtat de Frosa, nu cumva să se ia și la mine. Nu soțul, năravul.

La polul opus, se aă Zuzele. Acelea pentru care soțul nu-i decât o anexă incomodă, un hamal bun de cărat bagaje și cam atât. Nu-i bagă în seamă ori, când o fac, o fac doar ca să le ia vorba din gură - taci tu, că spun eu! - să-i înjosească public, să le mai tragă un perdaf.Dacă pe Frose le disprețuiesc (cu-o nuanță de milă, cum spuneam), Zuzele-mi sunt de-a dreptul nesuferite. Avem și de astea în grup, că

era prea frumos să lipsească. În rest, mai sunt indivizi apatici, femei sau bărbați, oameni care și-au pierdut licărul din privire sau poftade viață, merg de parcă i-ar obligat cineva să plece în excursie, orice plimbare e un fel de tragere la jug. Mitocănia e la ea acasă, îțidai seama după cum râd sau vorbesc, după timbrul vocii. Nici ăștia nu mă interesează. Dar caut. Tot mai caut normalitatea, delicatețea,frumusețea vizibilă de la o poștă. În sfârșit, răsuu ușurată când văd un cuplu de tineri frumoși, delicați, ținându-se de mâini. Probabilsunt proaspăt căsătoriți. N-au nevoie de declarații, de gesturi îngroșate, ostentative. La ei se vede prin toți porii că se iubesc. Nu stauîncolăciți, nu se pipăie, dar li se citește din respirație că sunt una. Sunt una, dar au identități diferite, nu-i vorba de vreo dependență acolo,ci de o împletire armonioasă a femininului cu masculinul. Îmi odihnesc privirile pe ei, după atâta grobianism, îi privesc așa cum ai priviun tablou frumos, un peisaj, un buchet de ori. Apoi mă tem să nu par indiscretă și nepoliticoasă. Privesc în zare. Și mă cert în gând: „Aidevenit aspră și cârcotașă, ia lumea așa cum e! Adu-ți aminte de omul acela simplu care, într-un context în care alții te lăudau - că eștiașa și pe dincolo - le-a închis gura tuturor cu o losoe de doi bani, dar cu o judecată cât se poate de sănătoasă: „Ce tot o lăudați atâta?Până la urmă, ce femeie-i asta, care n-a fost în stare să aibă și ea un bărbat?!”” Bravo, Hamlet! Aceasta-i întrebarea: to be or not to be...a woman. Va să zică, până la urmă Frosele au dreptate: nicio femeie nu poate concepută în afara unui bărbat.

Nu mai am timp să losofez, că tăbară pe mine una din categoria „Inofensivelor plictisitoare”, genul care, fără să te cunoască, tesufocă arătându-ți imagini de pe telefon, cu tot neamul lor de vii și adormiți: bunici, părinți, copii, nepoți, strănepoți. Ăsta-i nepotul peoliță, când avea un an și două luni, x, aici e la un an și câteva zile... Le zâmbești politicos, te mai minunezi pe alocuri, da-ți vine să cânțica ăla: „Aaaau, viațaaa meeea!”

Mă salvează un domn care vine să-mi ceară un foc. „Tu de unde mai apăruși, maică, și unde-ai stat pân-acum, de nu ți-am văzutochii ăștia frumoși?” De parcă mi-ar auzit întrebarea din gând, mă informează scurt: „Eu sunt șoferul.” Aha! Va să zică, de aceea nu teștiu, că te-am văzut din spate. De fapt, nici măcar, că era șoferul de rezervă, stătuse la culcuș până-atunci, iar acum îi venise rândul la con-

dus. Îmi arată unde dormise. Mi se pare ingenioasă ideea patului ascuns în corpul autocarului, mă minunez, fac conversație ca să treacătimpul. Singurii cu care aș putea vorbi, în afară de el, sunt cei doi tineri frumoși, dar în lumea lor nu mai e loc de nimeni, prea se sorb din

priviri. Mă consolez cu șoferul. Dar nu pentru multă vreme, că, bietul, își imaginează nu că mă plicitisesc, ci că mă interesează persoanalui. Face un semn edicator către locul cu pricina (patul improvizat), adăugând că poate la următoarea rundă când are de dormit... Cespui?! Oi tu frumos și cu mușchi, dar drept cine mă iei? Mă sufoc. Da-mi trece repede, mă fac că nu pricep (nu e bine ca pasagerii săenerveze șoferii, mai ales pe curbele alea imposibile) și-i adresez nițel cam de sus, să perceapă distanța: „Vă las acum, să vă faceți patul!”

Încerc să mă ridic singură în proprii mei ochi, zicându-mi să iau partea bună: până la urmă, dacă mai tentez un bărbat cu vreo 10 ani maitânăr (după apreciereile mele, că nu l-am întrebat), asta înseamnă că n-aș chiar pierdută pentru cauză. Dar consolarea nu-mi ține multăvreme de cald, amintindu-mi că există și bărbați (mai cu seamă din categoria marinarilor și șoferilor de cursă lungă) pentru care nu maicontează cum arată femeia, cum se poartă, nu mai contează nici măcar dacă e femeie sau cămilă. Brr!

Mă îndrept către grupul în care se aă ghidul, pare că s-ar pune ceva la cale acolo. Chiar așa și este. Încearcă din răsputeri să leconvingă pe niște madame că ar bine ca, la Istanbul, să vizităm și „Sfânta Soa” și Topkapî Sarayi, că sunt pline de istorie și să vezifrumusețe. N-are succes, alea o țin morțis cu bazarul, că ele s-au săturat de pietre! Unde-am nimerit? Așa-mi trebuie dacă iau excursiiieftine. Până la urmă, poate era mai bine să nimerit printre snobi, care, măcar așa, ca să se poată lăuda la întoarcere pe unde-au fost șice-au văzut, n-ar refuzat obiectivele turistice importante. Dacă nu se înscriu sucienți la obiective, există riscul să stăm toată perioada

pe plajă, de parcă plajă n-am avut și la noi, eventual în fundul curții. Până la urmă, cred că va trebui să mă mulțumesc să studiez faunadin jur, asta e, nu se știe niciodată la ce-mi folosește.

La urcare, șoferul îmi face cu ochiul complice, mie îmi vine să-i arăt un deget important, dar te pomenești că interpretează, așa mai

bine-i arăt dantura fragilă și cam lovită de parandotoză, dezvelind-o în semn de rânjet, până la măselele de minte (lipsă, cum altfel?) Na,să te saturi! Dar e frumos, tare frumos în excursie! Și tare, tare aștept să mă întorc acasă! Acolo, în satul meu, unde, cel puțin, poștașul măsalută cu „Sărut mâna, doamna învățătoare! Ce mai faceți? V-am adus vești de la capitală.” Și care știe de glumă și râde când îi răspund:„Ce să fac, nea’ Pantel, îl aștept pe Făt Frumos.” Apoi mă încurajează: „Vine-acu’, stuchi-l-ar ielele, da-ntârzie, că s-a dus cu calul luialb la potcovit.” După care ne bem cafeaua în liniște, gândind ecare la ale lui, apoi pleacă grăbit, nu înainte de-a-mi mai spune una deconsolare: „Bunica mea - Dumnezeu s-o odihnească!- zicea că viața nu-i decât o sală de așteptare-ntr-o gară. La unii vine trenul, la alții

nu, dar, în cele din urmă, tot acolo ajungem. Așa-i că-i nostim? Sărut mâna!”

Sfera Eonică

-39-



107 Rue Gabrielle / Gabriellestraat 1071180 Bruxelles- 1180 Brussel

tel: +32 (0)2 344 41 45Fax: +32 (0)2 344 24 79E+mail: [email protected]

www.icr.ro/bruxelles_/

Spre difuzare imediată Bruxelles, 8 iunie 2016

Vara poeților în BeNeLux: Dumitru Crudu este invitatul festivalului Felix Poetry la Anvers

Poetul Dumitru Crudu din Republica Moldova gurează în programul festivalului neerlandofon Felix Poetry de la Anvers, cu sprijinulICR Bruxelles.

Autorul va participa la o lectură colectivă de poezie joi, 9 iunie, la casa artiștilor Het Bos alături de poeți din Cuba, Franța, Germania,Mali, Niger, Portugalia, Republica Ghana, Republica Suriname și Spania.Traducerile în neerlandeză ale textelor sale sunt realizate de traducătorul literar amand Jan H. Mysjkin.

Dumitru Crudu (1967, Republica Moldova) este prozator, poet și dramaturg. În anul 1999, împreună cu Marius Ianuş, a iniţiat un noucurent literar, fracturismul, lansat printr-un manifest publicat în revistele Paralela 45 şi Vatra. A publicat 6 cărţi de poezie și trei romane.Un american la Chişinău (Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013) a fost inclus de criticii literari printre cele mai bune 10 ro-

mane basarabene din ultimii 50 de ani. Ca dramaturg, a scris peste douăzeci de piese de teatru, după care s-au făcut zeci de spectacole silme în Bulgaria, Camerun, Franta, Germania, Haiti, Italia,, Republica Moldova, România, Suedia. A fost tradus în cehă, germană, rusă,italiană, franceză, engleză, catalană, suedeză, neerlandeză.

Alături de Poetry International Rotterdam, Felix Poetry este unul dintre festivalurile neerlandofone de poezie care acordă o atenție par -ticulară poeților români. Ediția 2013 i-a avut ca invitaţi pe Doina Ioanid şi pe Claudiu Komartin. În decursul anilor, două reviste literareneerlandofone au lansat numere speciale dedicate literaturii române la acest festival: Deus ex Machina (2013), respectiv Gierik & NieuwVlaams Tijdschrift. Lansarea (2014).

Programul festivalului aici.Perioada: 8-10 iunie 2016Adresa: Het Bos, Ankerrui 5-7, Antwerpen

-sfârşit-

Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare şi cereri de interviuri la ICR Bruxelles: [email protected] internet: www.icr.ro/bruxelles_/Facebook: ICR BruxellesTwitter: @ICRBruxelles

Sfera Eonică

-40-



Luca Cipolla Italia

Occhi sfuggenti,Occhi che non ti chiedono cosa,Occhi anemici che ti guardano assenti,Occhi schivi - quante tempeste hanno sopportato;Occhi indagatori - già sanno la Loro verità;Occhi di riso soato, zucchero lato,Occhi inca, occhi akan,Oči čёrnye,Occhi di sabbia - di quel deserto che la sabbia impedisce discorgere,Occhi olteni,Occhi rom, occhi gagè,Occhi Milano, occhi lontano,Occhi profeti, sognatori, sì, sì,occhi stelle, campi, di riso stanchi,Occhi sinceri, tramonto di luna, rosso arancia,una lacrima che non parte, l’aereo, respiro e carne,Occhi d’orologio - lancette, virgole di tempo,Occhi metallo,Occhi da cavare,Occhi da scavare, sabato, tutti i giorni,

Occhi di E.,D.,L.,E.,Occhi il 7 luglio,Occhi che pescano un giornale dalla fogna sotto casaed è parola del Signore.

Ochi evazivi,Ochi care nu te întreabă ce,Ochi anemici care se uită la tine absenţi,Ochi soşi – câte furtuni au îndurat;Ochi anchetatori – ştiu deja adevărul Lor;Ochi de orez suat, vată de zahăr,Ochi inca, ochi akan,

Oči čёrnye,Ochi de nisip – ai acelui deşert pe care nisipul mă împiedică să-izăresc,Ochi olteneşti,Ochi romi, ochi gagè,Ochi Milano, ochi departe,Ochi prooroci, visători, da, da,ochi stele, câmpuri, ale orezului obosite,Ochi sinceri, apus de lună, roşu-portocală,o lacrimă care nu pleacă, avionul, respiraţie şi carne,Ochii ceasului – limbile ceasului, virgule de timp,Ochi metal,Ochi de scos,

Ochi de excavat, sâmbătă, toate zilele,Ochi lui E.,D.,L.,E.,Ochi pe 7 iulie,Ochi care pescuiesc un ziar din cloacă sub casăşi este cuvântul Domnului.

TAPETUM LUCIDUM

Dalla cimaio vi osservo,l’ultimo calice versato,non rimane che stupore.E non abbiamo terra,non abbiam paese,musici di Dio e Mammona,

bardi in esilio

che di lingua non lorodeclaman versi.Il cosmo è un semicerchioche io sotterro,una nuvola di tullenella trama degli eventi;

bimbo

mi muovevo a testa bassa,ho ancora tracce di salivasulla bocca

e non son che un’ombra,

un gatto che sbadiglia,dai suoi occhi, sì, vi osservoe non rimane che stupore.

TAPETUM LUCIDUM

Din vârfeu vă observ,ultima cupă vărsată,nu rămâne decât uluire.Şi n-avem ţară,n-avem sat,muzicienii lui Dumnezeu şi ai Mamonei,

barzi în exilce într-o limbă care nu-i a lor declamă versuri.Cosmosul este un semicerc

pe care eu îngrop,un nor de tul

în intriga evenimentelor;de copilmă mişcam cu privirea în pământ,încă mai am dâre de salivă

pe gură

şi nu sunt decât o umbră,o pisică care cască,din ochii ei, da, vă observşi nu rămâne decât uluire.

ARACNE ED IO NELL’ATTESA

Il ragno tesse la sua telae glia unica più non sei;tace la mia anima nel cuscino

e brucia incenso

sino a lenta agonia,sii presente ma in congedo,lucida e sana l’aria non vibrae mi emozioni,di sola pietra Sinai.Ora impudente nutri i raggidi una tela

Sfera Eonică

-41-



che li da mane a serae nell’ociola pretesa di chiamarti vita.

ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE

Păianjenul ţese pânza luişi singura ică nu mai eşti;tace suetul meu în pernă

şi arde tămâie până la o lentă agonie,i prezentă dar în concediu,strălucitor şi salubru aerul nu vibreazăşi mă emoţionezi,doar de piatră Sinai.Acum neruşinată hrăneşti razeleunei pânze

pe care o lezi din zori până-n searăşi în sarcină

pretenţia să te numeşti viaţă.

L’EREMITA

Inesorabileti succede e

legge il tuo numero di maglia;niente ti competeed a nessuno più appartieni;chi t’ha creato era sventato,lasci intendere a un dio

che incede lungo la scarpata.Desti la terra,ali di gelsominoassume l’ariaquando severa t’investe la sera;ma tu incurante

non ascolti le tenebre

né ti scompone il freddosenza voceche sgretola le ossadall’elegante carroche scruti sussultandoquale insetto

parco di memoriea eriger altari di pietra

ove inesorabile aonda.

EREMITUL

Inexorabilte succedă şiciteşte numărul tău de tricou;nimic nu îţi incumbăşi la nimeni nu mai aparţii;cine te-a zămislit era uşuratic,dai de înţeles unui zeucare avansează de-a lungul taluzului.

Trezeşti pământul,aripi de iasomieia aerul

când severă seara te înveleşte;dar tu nepăsător nu asculţi beznele

nici nu te tulbură frigul

fără glascare scorojeşte oaseledinspre carul elegant

pe care îl scrutezi tresărindca o insectăfrugală a amintirilor înălţând altare de piatrăunde inexorabil se cufundă.

Alina MarghescuDebut

Mă întorc acasă...

Astăzi plouă mai tare ca niciodată, cerul plânge-n hohoteși-și cheamă icele pierdute pe drumul vieții. Astăzi, după patruani pierduți în neștire mă întorc acasă, astăzi mi s-a cerut să scriu.Privesc cerul și simt cum lacrimile lui îmi spală păcatele și mă bo-

tează din nou pentru tărâmul literaturii. Nu mă ceartă, nu-mi spunenimic, doar mă alină cu condeiul și-mi amintește cum eram odată.Astăzi este despre iertare și întoarcere acasă, astăzi mă confesez.

Nu mi-am dorit niciodată să fug din lumea asta frumoasă,să alerg departe de greierii pictați parcă pe foile albe ce așteptau săe scrise, nu am vrut să mă pierd, dar totuși am făcut-o. În tot tim-

pul acesta eram bolnavă. M-am îmbolnăvit de dor, de jale, de amin-

tire. Am simțit că nu am lângă mine nimic, că suetul îmi atârnăca o cărămidă suspendată, pregătită în orice clipă să se împrăștie,lâsând pe pământ doar o dâră de culoare. În tot timpul acesta amrealizat ceea ce știam de mult timp. Literatura îmi vindecă suetul,

trupul, psihicul, ea îmi este cel mai bun medicament, cel mai bunantidot. Atunci când vrei să fugi de tot ce este mai puțin frumos înviață, te poți regăsi în literatură și, totodată, acolo poți găsi denițiafrumuseții, a fericirii și a liniștei. Nu știu ceva mai frumos, mai purcare să exite pe această lume. Ceea ce știu este faptul că literatu -

ra reprezintă jurnalul suetului. Tot suetul unui om este pus înrânduri. Atunci când așterni pe hârtie totul, îți creezi o uniune culiteratura pe care nu-ți dorești niciodată să o rupi, iar dacă te înde-

părtezi, la un moment dat, te întorci ca un u rătăcitor. Literaturanu este ca o cafea pe care o bei dimineața doar atunci când eștiobosit, literatura este propriul oxigen și sânge, îți curge prin vene

în ecare moment și-ți taie respirația ori de câte ori îți lipsește. Literatura este darul suprem dat de Dumnezeu pentru a necunoaște, a ne regăsi și a ne face fericiți. Literatura este un izvornesecat de sentimente, gânduri, trăiri și înțelegere. Cu alte cuvinte,ea este mama tuturor celor care o iubesc, oferind o liniște dumne-

zeiască atunci când te întorci în brațele ei.

Sfera Eonică

-42-



Date post:	28-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	viviana-milivoievici
View:	234 times
Download:	0 times

„Sfera Eonică”, An V, Nr. 34, iunie 2016

Documents