Din cuprins: TEODOR EPURE – ,,MIRABILA SĂMÂNŢĂ” ŞI AFIRMAREA,,SPIRITULUI NORMALIAN” ION ISTRATE

SUFLETUL PUBLICAŢIEI ESTE, DESIGUR, ÎNVĂŢĂTORUL ION N. PANAITESCU

PĂLĂDUŢĂ VS. ŞTEFAN TEODOR EPURE

Hristos a Înviat!

www.vorniceneanul.rowww.vorniceneanul.rowww.vorniceneanul.rowww.vorniceneanul.ro

ANUL 2 NR . 2 28 MARTIE 2010

2

Vorniceneanule, dacă ai străbunici, bunici, părinţi, fraţi, unchi şi le cunoşti, cât de cât, povestea vieţii lor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!

Vorniceneanule, dacă ai auzit de la bunici, părinţi, vecini, prieteni fapte de-ale vornicenenilor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!

Vorniceneanule, dacă vei considera că şi alte aspecte ce privesc oamenii şi faptele lor au legătură cu locul în care te-ai născut, ai crescut şi ai învăţat să trăieşti, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!

Nu uita nici fotografiile cu oameni și evenimente, căci acestea vor spune mai mult!

Cuprins

TEODOR EPURE – ,,MIRABILA SĂMÂNŢĂ” ŞI AFIRMAREA,,SPIRITULUI NORMALIAN” ION ISTRATE

3

SUFLETUL PUBLICAŢIEI ESTE, DESIGUR, ÎNVĂŢĂTORUL ION N. PANAITESCU

7

SONETE ION N. PANAITESCU

8

FIGURI BOTOŞĂNENE DE ALTĂDATĂ – CONSTANTIN GH. CUCU (1873-1935) GHEORGHE MEDIAN

9

PĂLĂDUŢĂ VS. ŞTEFAN TEODOR EPURE

12

DIN CARTEA ALTUI RAPSOD VORNICENEAN – MIHAI V. AGACHI TEODOR EPURE

14

BISERICA NOUĂ – SFÂNTUL DUMITRU – DIN VORNICENI ION ISTRATE

17

TRADIŢIA POPULARĂ DESPRE PAŞTI MAICA DOMNULUI, CĂUTÂNDU-L PE IISUS IONEL BEJENARU

19

HANUL DE TIP ,,RATEȘ” DE LA ,,PODUL RATUŞ” – ENIGMĂ SAU ADEVĂR CONSTANTIN HAISUC

21

OBICEURI DE NUNTĂ SAU CUM SE PORNEŞTE ÎN VIAŢA DE FAMILIE LA VORNICENI DUMITRU CHIRILĂ

24

DORUL DE PĂRINŢI MĂ COPLEŞEŞTE! MIRELA S

26

SPUN VORNICENI… ŞI FĂRĂ SĂ VREAU SUSPIN! ANDREEA BĂICEANU

27

VORNICENI CONTINUĂ SĂ MODELEZE CARACTERE, OAMENI DE NĂDEJDE GHEORGHE GHERMAN

28

Revista , ,Vorniceneanul” fondată în 2009 Revista ,,Vorniceneanul”

Vorniceneanul (Vorniceni) = ISSN 2067 – 1105 (formatul tipărit)

Vorniceneanul (online) = ISSN 2067 – 1105 (www.vorniceneanul.ro)

Apare trimestrial în data de 28 ale ultimei luni din trimestru.

Numărul semnal al revistei a apărut la 26 octombrie 2009.

Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie 2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară).

Fondatori:

Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc

Colegiul de redacţie

Director: Ion Istrate Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactor: Dumitru Chirilă Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari

care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. În acest număr am fost onoraţi de contribuţia: Ion

Panaitescu, Ionel Bejenaru, Gheorghe Median, Gheorghe Gherman, Andreea Băiceanu, Mirela S

©Editor: Editura Agata® Botoşani ©Design & Tipar: Infocont Record S.R.L.

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a

publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi

eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: redactia@vorniceneanul.ro fax: 0231 51 01 51 Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: revista@vorniceneanul.ro

www.vorniceneanul.ro

Apel către f i i i d in Vorniceni !

3

TEODOR EPURE – , ,MIRABILA SĂMÂNŢĂ”

ŞI AFIRMAREA , ,SPIRITULUI NORMALIAN”

accentuat de un zâmbet prietenos.

Sârbean pe linia maternă, Teodor Epure este indiscutabil o personalitate remarcantă a locurilor noastre – Vorniceni. Pe la 1850, străbunicul său, mioriticul Dumitru Sârbu, era fruntaşul satului, care a lăsat, prin ultimul cuvânt, ca la moartea sa, să fie înconjurat şi condus la locul de veci de propria turmă de oi (Ion Ionescu de la Brad, Octavian Ionescu).

Teodor Epure s-a născut la 11 Ianuarie 1939 în satul Vorniceni, într-o familie de țărani. Tatăl, Epure Gheorghe, era fiul lui Ion și Catinca şi s-a născut la 28 ianuarie 1911 în Vorniceni. Mama, Adela, era fiica lui Costache şi Saveta Sârbu, născută la 25 februarie 1922, în

Vorniceni. Părinţii erau agricultori din neamuri avute şi gospodari fruntaşi ai obştei satului. Având în gospodărie şi cai de muncă, tatăl se ocupa şi cu cărăuşia pentru a-şi întregi veniturile familiei, atât de necesare pentru creşterea şi întreţinerea copiilor. Erau buni creștini, chiar dacă tatăl mergea mai rar la biserică, datorită preocupărilor gospodăreşti. O dată, cu ocazia ajunului, părintele paroh i-a zis: ,,Bre Gheorghiță, vii cam rar la biserică”, iar răspunsul a fost: ,,Bine părinte, mă duc și la cealaltă biserică din vale (în prezent este monument istoric, n.r.) nu numai la biserica la care slujiți dumneavoastră”. Mama era o maestră în ale meşteşugului: știa să aleagă covoare, să năvădească și să țese pânză şi macaturi, bunuri la care se foloseau în totalitate materia primă obţinută în gospodărie.

,,(…)Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă ce-nchide în sine supreme puteri. (…) Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină, se-ascunde în fieştecare. (…)”

(Lucian Blaga)

,,(…)Unii „şendriceneni“ s-au risipit prin ţară, după cum le-a fost destinul, însă majoritatea au rămas prin partea locului, dacă nu chiar în satele natale, pe care s-au străduit a le sluji cu pricepere şi devoţiune. Un studiu sistematic al biografiilor respective ar fi de un interes real, pentru mai buna cunoaştere a istoriei locale, ca şi pentru analiza fenomenului cultural în ansamblu. (…) … vădind… ataşament faţă de spiritul normalian, evocat anume de cei mai sprinteni la condei. Nu pot urmări aici manifestările respective, dar îmi iau îngăduinţa să reproduc ceea ce am spus, la nonagenatul profesorului Gheorghe Romândaşu, că o lungă suită de dascăli se vădeau solidari cu spaţiul în cauză, ca expresie a unui sistem de valori, a unor experienţe comune, menite a înnobila spiritele.”

(Acad. Alexandru ZUB)

Î ncă mi-e proaspătă amintirea, din anii de liceu, când profesorul de limba şi literatura română, Teodor

Epure, venea spre clasa noastră. Păşea mărunt şi apăsat, de parcă voia să consolideze aşezământul liceului de frică să nu cumva să dispară. Grozavă presimţire! (Mai târziu, vornicenenii nu au vrut sau nu au ştiut cum să-l păstreze, factori de decizie inadecvaţi hotărând desfiinţarea acestei instituţii şcolare.) Privirea-i ageră şi pătrunzătoare declanşa elevului un sentiment de frică, aparent doar, pentru că, în acelaşi timp, afişa un calm indescriptibil,

Autor: Ion ISTRATE

4

şi o chintesenţă de program pedagogic. Abia trecut la cele eterne, scriitorul atât de sensibil la nevoile celor de jos continua să prezideze astfel la pregătirea noilor generaţii pentru viaţă, adică pentru muncă, ştiinţă, cultură. Fără să ştiu mare lucru despre el, înainte chiar de a citi România pitorească, m-am lăsat pătruns de figura colţuroasă, parcă tăiată în lemn, din tabloul ce atârna pe un perete, în chiar spaţiul nucleic al şcolii, acolo unde se făceau unele adunări, la ocazii festive sau din raţiuni „disciplinare”, dacă se poate spune aşa, într-un aşezământ ce punea mare preţ pe reflexele adecvării la program. Sub tabloul scriitorului – patron, pe lângă care lunecam adesea cu sfială, era încrustată, ca un memento educativ, poezia în care acesta elogia sfânta muncă, cea prestată fără gândul recompensei, ca o datorie umană, inexorabilă şi o condiţie a beatitudinii. Un asemenea îndemn rezuma exact spiritul şcolii dintre coline, nu altul decât cel pe care dascălii noştri îl asimilaseră de la înaintaşii lor, pe linia unei tradiţii a muncii oneste, din care s-a nutrit şi bardul omonim atunci când o socotea vitală pentru om.” (…) ,,Şendricenenii au creat multe legende, începând cu aceea a fondatorului, C.N. Iancu, la care se adaugă profesori de aleasă ţinută, precum N. C. Enescu, O. Guţic, I. Sârcu, C. Mărţ, Al. Ostafi, C. Radinschi, G. Romândaşu, ultimul ajuns acolo profesor de istorie după ce funcţionase un timp la Institutul „Başotă“ din Pomârla. Urme ineluctabile în diverse domenii au lăsat şi unii absolvenţi, a căror listă e prea lungă pentru a fi amintită aici altfel decât exempli gratia.(…)” În această listă îşi găseşte locul, bine meritat, şi profesorul Teodor Epure.

Format la această renumită instituţie, după patru ani, a fost repartizat învățător titular la Școala elementară de 7 ani din Vorniceni, unde a preluat, pentru început, sarcina modelării destinelor a 45 de copii. Nobilă şi ostenitoare sarcină!… însă plăcută şi importantă pentru tânărul învăţător, fiindcă ştia că va lumina prin munca sa multe generaţii de fii ai satului, unde, el însuşi s-a născut. Un pasaj din cartea ,,Vorniceni – leagănul împlinirilor mele”, autor Dionisie Pădureţ, mă scuteşte de a mai face comentarii, aici: ,,Singurii învăţători calificaţi eram eu şi directorul şcolii. Alfabetizarea o făceam seara, pe grupe de 30 de cursanţi, la lămpi cu petrol. Lipsa de cadre didactice în sat era acută. Am reuşit să-i conving pe

Cu tot efortul părinţilor pentru a-şi vedea copiii fericiţi, am putea spune că nu a fost aşa, fiindcă Teodor Epure a avut şi de îndurat. Al Doilea Război Mondial, seceta din 1946, ororile regimului instalat la putere după război (cote şi alte mari dări către stat) au determinat, ca împreună cu ceilalţi fraţi, Gheorghe (Ghiţă, cum e cunoscut în sat) şi Constantin (Costică), să muncească în agricultură, alături de părinţi. Totuși, profesorul îşi aminteşte că a avut şi unele momente plăcute petrecute, în anii copilăriei şi tinereţii, cu unii prieteni fii de țărani, ca: Babii Mihai – compozitor, stabilit în Statele Unite; Obadă Gheorghe – profesor de limba și literatura română şi alţii.

În acel timp, satul Vorniceni avea o populație școlară numeroasă. Acest fapt a făcut să fie printre primele comune din fostul raion Săveni, regiunea Suceava, în care să se înființeze școala elementară de 7 ani. Așa, Teodor Epure se mândreşte că a avut norocul să facă parte din prima promoție a școlii elementare de 7 ani din Vorniceni şi a avut ca învăţători pe eminenţii dascăli Dumitru Olaru şi Mihai Ciocoiu.

După terminarea celor șapte clase elementare, în 1952, a fost nevoit să urmeze calea cea mai dură sub raport material, dar cea mai fericită sub aspect spiritual, fiind admis la Şcoala Normală ,,Alexandru Vlahuță” din Șendriceni – Dorohoi. Aici a fost modelată personalitatea viitorului dascăl. Sămânţa de neam harnic, gospodar chibzuit şi cu ,,suflet mare” şi-a găsit ,,solul fertil” al ,,spiritului normalian”, urmând exemplul eminentului elev – Alexandru Zub. Teodor Epure îşi aminteşte de colegul său, de la această prestigioasă şcoală, cu doi ani mai mare, că ,,era o minte sclipitoare, harnic, sârguincios şi perseverent peste măsură. Alexandru Zub a fost modelul vieţii mele.”

Şi atunci, cred că, ori de câte ori, este nevoie să vorbim despre ce a însemnat pentru români Şcoala Normală ,,Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni este suficient să-l cităm pe Acad. Alexandru ZUB: ,,(…) Aşezământ de tip haretian, creat anume după Marea Unire, în 1919, spre a-i lumina pe cei din nord-estul moldav, Şcoala Normală din Şendriceni purta un nume, „Alexandru Vlahuţă. Patronul ales însemna evident

5

Consiliului Parohial Vorniceni şi redactor şef al Revistei ,,VORNICENEANUL”.

În 2008 a publicat, la Editura Agata, lucrarea ,,Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni” (coautor, Mihaela-Dorina Barbacaru, fiica profesorului). Acest volum are o importanţă de căpătâi pentru vorniceneni, pentru că ,,(…) Numele de locuri reprezintă un mesaj pe care strămoşii ni-l transmit peste veacuri nouă, celor de azi. Descifrându-l corect, îi vom înţelege mai bine, vom aprecia cum se cuvine bogăţia lor spirituală şi-i vom simţi mai aproape de sufletul nostru, iar legătura cu mediul etnogeografic în care ni se derulează existenţa va căpăta noi conotaţii, căci toponimia ne ajută să ştim mai bine cine suntem şi de unde venim (…)” (Vasile Bele).

De altfel, în prefaţa volumului – ,,Cuvânt înainte”- Prof. Univ. Dr. Mihai Maxim, directorul Institutului Cultural Român ,,Dimitrie Cantemir” din Istanbul apreciază: ,,(…) sunt cu atât mai lăudabile iniţiativele unor profesori din învăţământul rural, precum d-nii Gheorghe Gherman şi Teodor Epure, care se „încăpăţânează” să nu abdice de la idealurile de tinereţe, de respect pentru tradiţie şi de recunoştinţă pentru satul natal. (…) subliniez profesionalismul domnului profesor Epure, autorul lucrării de faţă, care a urmat cu multă fidelitate şi acurateţe recomandările maeştrilor din domeniul său (cel mai citat nume e al celebrului profesor Iorgu Iordan). A rezultat o carte, pe care o recomand cu căldură cititorilor, o carte care face un conştiincios inventar al toponimelor de pe cuprinsul comunei Vorniceni, judeţul Botoşani, încercând să le găsească de fiecare dată explicaţia cea mai corectă din punct de vedere ştiinţific. (…)

,,Pentru cititorii avizaţi, volumul ,,Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni” este preţios, cu atât mai mult cu cât astfel de cărţi din domeniul toponimiei satelor Moldovei de Nord sunt puţine.(…) Din dragoste pentru satul etern, acela din suflet, pe care îl slujeşte de o viaţă ca profesor de limba şi literatura română, Teodor Epure a elaborat o carte-document, un fel de minidicţionar de toponimie ,,zonală”, la care a trudit ani de zile.” (Eugenia VASILE)

(…) cartea prof. Teodor Epure – Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni – lucrare

părinţii elevilor din prima promoţie cu 7 clase să-şi trimită copiii la Şcoala Pedagogică din Şendriceni. Olaraşu Olga, Pânzaru Mihai, Obadă Gheorghe, Epure Teodor au absolvit această şcoală în 1956 şi au fost toţi repartizaţi ca învăţători în Vorniceni.”

Concomitent cu munca de la catedră s-a preocupat pentru continuarea studiilor. În 1965 a absolvit Facultatea de Filologie din Cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani, Iași şi apoi, în 1970, a absolvit cursurile Facultăţii de Filologie – Secţia Limba şi Literatura Română – din cadrul Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”. În anul 1974 a obținut ,,gradul didactic II în învățământul de cultură generală”, iar în 1984 i s-a acordat ,,gradul didactic I” datorită experienței didactice îndelungate, elaborării lucrării ,,Dezvoltarea gândirii, creștere a elevilor prin lecțiile de limbă română” şi susţinerii acesteia în fața unei comisii ministeriale.

Temeinica pregătire şi bogata experienţă în munca de educaţie şi instruire şcolară au determinat ca, succesiv, să îndeplinească diferite răspunderi profesionale: profesor de limba şi literatura română la clasele V – VIII (1961 – 1963, 1980 -2005); profesor de limba şi literatura română (1963 -1980), director adjunct (1966 – 1971) şi director (1971 – 1980) la Liceul Teoretic Vorniceni; director al Şcolii Generale Nr. 1 Vorniceni (1989 – 2001). În toată această laborioasă activitate didactică a urmărit, în primul rând, să formeze elevilor dragostea și interesul pentru studiul limbii române, pentru bogăția și frumusețea ei, să le inspire respectul pentru folosirea ei în forma cea mai corectă – limba literară. De-a lungul carierei sale, s-a destins ca un dascăl de o mare valoare, de o rară nobleţe, admirat şi stimat de elevi, colegi, prieteni, săteni şi reprezentanţi ai forurilor superioare. Priceput şi bun gospodar, ataşat de misiunea didactică încredinţată, receptiv la noile transformări sociale şi politice a coordonat cu competenţă activitatea instituţiilor şcolare din Vorniceni, munca pentru Domnia sa însemnând un ,,element de patrimoniu al familiei sale”.

Deşi pensionar, este în permanentă legătură cu comunitatea, în mijlocul căreia trăieşte şi continuă să desfăşoare o susţinută activitate pe plan cultural, ca membru şi consilier cultural al

6

Discutând despre trecut şi despre prezent şi nu din spirit de automulţumire, ci ca un îndemn, eminentul profesor mi-a spus: ,,Sunt mulțumit sufletește pentru activitatea pe care am desfășurat-o de-a lungul celor cinci decenii și m-am simțit

destul de bine și apreciat în satul unde m-am născut, am trăit și am muncit. Mi-am iubit şi stimat fiii meleaguri natale! Nu am părăsit locul naşterii, am rămas în mijlocul consătenilor m e i . ” R a r i s s i m o exemplu! Ce lecţie ar mai trebui să ne susţină ilustrul pedagog?

Provocat de un sentiment de prețuire profund respectuoasă pentru profesorul meu, m-am simţit onorat că am avut posibilitatea să evoc personalitatea sa, pentru că Teodor Epure rămâne pentru mine un OM care şi-a sacrificat timpul şi energia, munca şi rezultatele ei pentru a forma şi modela fiii Vornicenenilor, pentru a le lumina calea în viaţă.

Vornicenenii au printre ei un model de urmat, un OM DE ONOARE, cu o conduită şi o ţinută morală impecabilă, de o desăvârşită generiozitate pedagogică şi cetăţenească .

Scoborâtor al unor familii mai vechi, Teodor Epure a păstrat nealterat spiritul acestora.

Să vă bucuraţi de cât mai mulţi ani plini mulţumiri, de aici încolo, domnule profesor!

Bibliografie: 1.Acad. Alexandru Zub, Spiritul „NORMALIAN“ şi pepiniera de la Şendriceni, Botoşani în Revista Luceafărul nr.1(13) anul II, ianuarie 2010 (http://luceafarul.net); 2.Ion Ionescu de la Brad, Agricultura judeţului Dorohoi, 1866 3.Octavian Ionescu, Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, Botoşani, Axa, 1999; pg.84 4.Gheorghe Gherman, Vorniceni – însemnată vatră strămoşească, Ed.Agata, Botoşani, 2007 5.Teodor Epure, Mihaela-Dorina Barbacaru, Tezaurul toponimic al Comunei Vorniceni, Ed.Agata, Botoşani, 2008; 6.Dionisie Pădureţ, Vorniceni, leagănul împlinirilor mele, Ed.Agata, Botoşani, 2007 7.Dumitru Lavric, http://luceafarul.net/biblioteca-vorniceni; 8.Eugenia Vasile, Incursiuni în toponimia unui sat românesc, http://www.cronicaromana.ro; 9.Vasile Bele, http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Incursiuni-n-toponimia-unui-sat-romanesc-comentarii; 10.http://vorniceneanul.ro/tag/teodor-epure;

ştiinţifică ce tinde să epuizeze întinsul repertoriu al toponimelor locale clasificate în geografice şi sociale, detaliate prin descrieri, referiri istorice şi etimologii, a căror tratare este încadrată între o prezentare iniţială a coordonatelor geografico-istorice şi un compartiment final dedicat fenomenelor lingvistice prezente în toponomia cercetată. Dincolo de informaţia ştiinţifică propriu-zisă, cartea dezvăluie capacitatea creatoare a oamenilor din Vorniceni de a căuta cele mai potrivite denumiri care reprezintă nu numai o călăuză în geografia locului, dar au şi menirea de a reţine ecoul unor evenimente sau efigia unor lideri ai grupului comunitar; în fond, în spatele unor toponime precum Coasta Davidoaiei, Crucea de Piatră, Dealul Tăuteşti, Imaşul Budenilor, Pârâul Vorniceasa, Podul de Lut, Odae, Sălişte, Biserica Arsă se ascund multe secole de istorie condensată şi încă vie în conştiinţa localnicilor. (…) (Dumitru LAVRIC)

Aşa cum apreciază mai departe, Dumitru Lavric, această carte se defineşte ,,(…) sub semnul unor spirite tutelare – numite Spiru Haret sau Dimitrie Gusti, care au direcţionat formarea în lumea satelor a unor intelectuali de autentică simţire românească, precum şi spiritul unor celebre instituţii botoşănene de învăţământ – Institutul şcolar Anastasie Başotă de la Pomârla şi Şcoala Normală Alexandru Vlahuţă de la Şendriceni, care au impus modelul dascălului dăruit total profesiei şi comunităţii;(…).”

Ca urmare, ca o recunoaştere a rezultatelor sale în activitatea profesională şi culturală, Teodor Epure a fost destins cu decoraţii, distincţii, diplome şi lăudabile aprecieri în diferite ocazii: ,,MEDALIA MUNCII”, în 1974; ,,DIPLOMA DE ONOARE” a Consiliului Naţional al Organizaţiei de Pioneri din România; ,,DISTINCŢIE DE VREDNICIE”, acordată de Mitropolia Moldovei, în 2000; ,,DIPLOMA DE ONOARE” acordată de Consiliul Local al Comunei Vorniceni, în 2003; ,,DIPLOMA DE EXCELENŢĂ” acordată de Editura Agata, în 2008; ,,DIPLOMA DE MERIT” acordată de Asociaţia Editorilor şi Librarilor din România, în 2008; ,,TITLUL DE MEMBRU DE ONOARE” al Fundaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Comunitară, în 2008 şi titlul de , ,SENIOR EDITOR” acordat de Revista ,,LUCEAFARUL”, în 2009.

7

Numele celor pomeniţi în revistă sunt… generice şi, precum se ştie, genera non pereunt.

,,Ion de lemn-văcarul a murit Venit la noi în sat de nu ştiu unde s-a aşezat în cel mai prost pământ şi a-nceput să rabde şi s-asude …”

Crinii nu cresc numai în Empireu iar corbii nu trăiesc numai în Poemele Gotice. Şi floarea şi pasărea – simboluri ale morţii – s-au hrănit din eroii acestei reviste. Vedeţi cât de stingheri sunt în fotografii?

,,Pe pământ privesc: văd cum viii dorm Sub pământ privesc: văd cum morţii dorm O, neant inform, sfredelind pustiu-ţi duşii, nenăscuţii îi privesc cum dorm…”

… pe coperta, Mătuşa Maria, împarte Pasca Învierii…

I niţiativa colectivului de redacţie de a scoate o revistă cu un program atât de generos trebuie, neapărat, lăudată.

Sufletul publicaţiei este, desigur, Învăţătorul.

El a luminat drumuri le tuturor cu o respectuoasă lampă. Urmând, fiecare dintre noi, drumul pe care soarta ni l-a arătat cu degetul, datori suntem să nu-i uităm pe cei care ne-au premers în Această Lume!

Ei sunt acum un lunatic șirag, cărăuși ai lumini i hă lăduind pe toloacele cerulu i… Ce pomelnic ar putea să-i cuprindă?

Revista este, poate, un acatist pentru ţăranul român care, vă asigur, va rămâne tot anonim.

Sufletul publ ica ț ie i es te , desigur , Învă țătorul

Ion N. Panaitescu

8

În insula cu cel mai nordic port, Trăieşte o insectă – omidă cântăreaţă Ce bea nectarul florilor de gheaţă – Un flutur, pe aripi cu cap de mort.

Baricadat în sloiuri ca-ntr-un fort, Molâu şi tandru, -i condamnat pe viaţă Să-mpingă noaptea către dimineaţă Cu aripa lui, în colosal efort

Astfel de zbor, însă, ar putea să fie Izvor de fenomene meteo fatale. Se cade, aşadar, ca forţele armate

Să facă uz de armele mortale Spre a ucide aducătorul de vipie … deşi, când tu clipeşti se-ntâmplă toate …

Acum nu se mai scriu scrisori şi nici nu sé expediază cărţi poştale, roze plicuri,… Acum se scriu şi se vorbesc nimicuri, pe mail, pe fax, mobil si s.m.ś.

Aştept ,,un plic” din timpurile duse… Poştaş e melcul – edecar la dricuri… (În cochiliá lui, pe sub porticuri, în razele de lună, sunt expuse

tablouri cu priveliştea sublimă a unui sat din Nordu-ndepărtat unde, se pare că, trăieşte o fată

care traduce, din cartea de latină, un text savant şi greu de descifrat, despre ce n-á fost sa fie… Niciodată!)

Sonete Ion N. Panaitescu

* *

După gard, sub floarea de răsură, a murit o pasare albastră singură,umilă si sihastră -Tril al nopţii. Tandră partitură.

Sfântul Francisc o credea făptură vorbitoare, blândă si măiastră, ce, din Cer fugit-a, pe fereastră, spre-a cânta la noi în arătură

Pasarea-i o rană. Din ea curge cântecul cântat în noaptea toată -tragică şi ultima solie,

lacrimă ce se topeşte-n sânge- care-mi spune că noi, niciodată, nu vom fi o singură mumie….

Lângă Palatul Alb al Zânei Sneguri, am scris acest sonet – ciudat, baud, - Ison de Psalmi sau cântec de Talmud, tril îngheţat al Nordului din neguri.

Ţi l-am sculptat duios pe aisberguri şi l-am trimis, din Portul Alesud, spre ţărmul cald al mărilor din Sud cu rugă tremurată Sfintei Verguri,

gheţarul să nu moară! Versul meu s-ajungă-ntreg, sub ram de chiparoşi spre a-ţi vesti că-n Nord trăieşte un Zeu

plăpând şi trist, deplâns de albatroşi, ce pregăteşte un amplu expozeu despre Tristeţe… sau ochii tăi frumoşi…

* *

9

M ărturisesc că mi-a fost greu să găsesc un titlu pentru acest articol pentru că, subiectul său,

priveşte un om, despre care, probabil, puţini au auzit. Lucrul este firesc, deoarece faptele sale l-au pus în lumină şi i-au dat notorietate doar în timpul vieţii, posteritatea ignorându-l, din păcate, aproape cu desăvârşire. Încercând să reparăm această nedreptate, vă oferim, în cele ce urmează, câteva date despre Constantin Gh. Cucu, suficiente, credem, pentru a-l scoate din uitarea la care a fost condamnat şi includerea sa, printre cei care au marcat şi nu oricum, epoca în care au trăit.

Cu câtva timp în urmă, documentându-mă asupra corespondenţei lui Nicolae Iorga cu Botoşanii, am întâlnit numele lui Constantin Gh. Cucu, printre cele ale celor mai activi corespondenţi ai istoricului, scrisorile sale relevându-l ca un fervent susţinător al iniţiativelor acestuia: înfiinţarea Casei de sfat şi citire ,,Nicolae Iorga” din Iaşi, lansarea unei campanii naţionale de susţinere financiară a familiilor victimelor răscoalei din anul 1907, înfiinţarea Tipografiei ,,Neamul Românesc” de la Vălenii de Munte1 etc. Sumele generoase cu care Constantin Gh. Cucu a contribuit la concretizarea celor trei iniţiative luate de Nicolae Iorga, fac dovada faptului că era un om cu o bună stare materială, dar, mai presus de aceasta, că avea

Figuri botoşănene de al tădată –

Constantin Gh. Cucu (1873-1935)

Autor: Gheorghe MEDIAN

o viziune deosebită faţă de realităţile sociale ale vremii, şi nutrea dorinţa sinceră de a fi, pe măsura puterilor sale, alături de orice demers care avea ca scop răspândirea culturii în păturile de jos, şi mai binele celor mulţi şi obidiţi.

Câţiva ani mai târziu, am avut ocazia să-mi completez cunoştinţele despre Constantin Gh. Cucu, din două surse, legate una de cealaltă: Dicţionarul Scriitorilor Botoşăneni, realizat de profesoara Ileana Turuşancu, în anul 1959, aflat în manuscris dactilografiat2 în patrimoniul Muzeului Judeţean Botoşani şi o amplă scrisoare3 trimisă acesteia, din Cluj, de fiica lui Constantin Gh. Cucu, Lia Henri Jacquier, păstrată în fondurile Direcţiei Judeţene Botoşani a Arhivelor Naţionale. Conform celor două surse mai sus citate, Constantin Gh. Cucu s-a născut la 19 mai 1873, în comuna Vorniceni, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie înstărită, tatăl său, Gheorghe Cucu, fiind un important proprietar funciar. A rămas orfan de mamă de la o vârstă fragedă, iar după ce tatăl său s-a recăsătorit, atmosfera din familie l-a determinat să plece de acasă şi să-şi ia soarta în propriile mâini. Nevoit să se descurce singur, nu a reuşit să parcurgă decât cursurile şcolii primare, suficiente doar pentru însuşirea meseriei de subchirurg. A suplinit însă lipsa instrucţiei şcolare prin lectură, fapt ce i-a permis însuşirea unei solide culturi generale, fapt confirmat şi de fiica sa, care în scrisoarea amintită mai sus scria:

,,Copil fiind, furând din orele de odihnă după muncă, a făcut clasele primare. Ce a studiat mai târziu, singur a studiat. Nu avea batalamale le mână, dar corecta deseori şi datele geografice şi

10

ţăranilor împotriva ciocoilor”, ,,Balaurul”, sau a unor pamflete precum ,,Nu pomană, Maiestate!”, răspândite, ca şi cele citate mai sus, pe foi volante, în Botoşani.

Domeniul în care Constantin Gh. Cucu s-a exprimat cel mai adesea, este cel al poeziei patriotice, creaţiile cu această temă fiind publicate în diverse ziare şi reviste ale vremii, precum şi în trei volume: ,,Spre Ideal” - 1916, ,,Cultul eroilor” - 1918 şi ,,Prietenia româno-sârbă” -1922. Publicate în anii participării ţării la primul război mondial, poeziile lui Constantin Gh. Cucu, prin tonul optimist şi caracterul vizionar care le caracterizau, au constituit un mijloc de mobilizare a tuturor românilor, ,,de la Vlădică la opincă” la lupta pentru realizarea României Mari. Dintre poeziile scrise în anii războiului de întregire, am reţinut-o pe cea dedicată Regelui Ferdinand, publicată în ziarul ,,Alarma”, din 4 septembrie 1916, din care redăm două strofe:

Tu deştepţi în neamul nostru, aspiraţii seculare,

Tu deschizi calea oştirii, către România Mare Tu eşti fala şi mândria Poporului românesc Noi sărbătorim în tine, tot trecutul românesc.

Tu insufli insufli azi oştirii biruinţa şi avântul Ce va deturna pe duşman, să-ngrozească tot

pământul. Tu vei ridica stindardul, aşteptat de-ai noştri

fraţi, Ce desfăşurat va trece, glorios peste Carpaţi.

Cea mai importantă operă a lui Constantin Gh. Cucu, este ,,Glorioasa Epopee Română”, o descriere în versuri a marilor confruntări dintre armata română şi cea germană din vara şi toamna anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, publicată în patru numere ale revistei ,,Biblioteca Războiului de Întregire”, pe care o editează din toamna anului 1924, la Botoşani. Ideea scrierii acestei epopei i-a fost sugerată, aşa cum afirmă autorul, de către Nicolae Iorga4, care într-o cuvântare ţinută la Botoşani, în acelaşi an, îşi exprimase surprinderea că eroismul românesc din anii marelui război de întregire, nu-şi găsise încă

istorice ale «învăţaţilor» cât şi «ciuntirile de gândire». Ştia, că învăţase doar din dragostea de a şti şi nu pentru a arunca praf în ochi cu o diplomă”.

În ceea ce priveşte averea de care dispunea, care i-a permis să facă numeroase acte filantropice, să publice pe speze proprii mai multe volume de poezii şi să editeze o revistă, tot ce a agonisit a fost rodul propriei sale munci, Constantin Gh. Cucu clădindu-şi viaţa, aşa cum afirmă fiica sa, ,,pe cele zece degete ale mâinilor lui, fără ajutorul nimănui”.

Constantin Gh. Cucu s-a stabilit în Botoşani în jurul anului 1900 şi a devenit cunoscut concitadinilor săi, prin maniera originală de a se comporta, mai cu seamă în raport cu autorităţile. Au făcut, nu odată, deliciul botoşănenilor, poeziile sale satirice la adresa autorităţilor oraşului sau a protipendadei, răspândite prin intermediul foilor volante, dintre care amintim pe cele intitulate ,,O petiţie la primar”, ,,O catastrofă la Botoşani” şi ,,Cojocelul la teatru”. Înclinaţia spre poezia cu caracter satiric explică, credem, faptul că volumul cu care a debutat ,,Încercări pripite”, publicat în anul 1914, cuprinde creaţii de această factură.

Exemplificând talentul umoristic al tatălui său, Lia Henri Jacquier, transcrie în scrisoarea pe care am amintit-o, două strofe dintr-o poezie care a circulat prin intermediul foilor volante prin oraş, în care acesta îşi exprimă dezacordul faţă de iniţiativa reginei, aflată în vizită la Botoşani de a împărţi bani săracilor:

Regina noastră făcea mai bine Decât să-mpartă pomeni în bani, Vre-un Tepeş-Vodă să ia cu sine Să opereze la Botoşani.

Să tragă-n ţeapă pe toţi vânduţii Să fie târgul plin de ţăpuşi Groase şi nalte de două suliţi, Să-n figă-n ele pe cei sus puşi.

Poezia satirică a fost doar una dintre temele cultivate de Constantin Gh. Cucu, el fiind, de asemenea, autorul unor poezii cu tematică socială, dintre care amintim pe cea intitulată ,,Glasul

11

Ca ostaş apreciez lucrarea ce merită a se răspândi adânc în şcoli, în cazărmi şi în popor, căci o consider ca o lucrare patriotică plină de pilde frumoase, de eroism, iubire de neam, Tară, Rege”.

În acelaşi volum, este publicat şi Comunicatul Statului Major al Diviziei a 16-a7, din data de 25 septembrie 1925, semnat de comandantul acesteia, generalului Grigore Tomescu, către Brigăzile şi Regimentele care o compuneau, prin care se recomanda folosirea acestei lucrări, care ,,…prin felul cum este întocmită, glorificând faptele de arme ale eroilor, care şi-au sacrificat viaţa pentru realizarea visului nostru de veacuri, va fi de un netăgăduit folos educator, atât în şcoli, cât mai ales trupei.

Această lucrare fiind scrisă în versuri şi pe înţelesul tuturor, este tot atât de atrăgătoare pe cât este şi folositoare, pentru dezvoltarea sentimentului patriotic al ostaşilor noştri, prin numeroasele pilde de bravură, iubire de Tară şi Dinastie, ce sunt descrise întrânsa”.

Volumul publicat în anul 1928, cuprinde, între alte creaţii poetice ale lui Constantin Gh. Cucu, două poezii care s-au bucurat de o deosebită apreciere. Intitulate, prima, ,,Jandarmeria Tării”8 şi cea de a doua ,,Grănicerul”9, acestea au fost tipărite ş i expuse, din ordinele generali lor Ş tefan Ştefănescu, comandantul Corpului de Jandarmi şi Broşteanu, comandantul Corpului de Grăniceri, în toate companiile, secţiile şi posturile de jandarmi şi respectiv în toate pichetele de grăniceri din ţară.

Trebuie să mai subliniem faptul că, în volumul amintit sunt incluse câteva poezii dedicate de Constantin Gh. Cucu, concitadinilor săi, care şi-au sacrificat viaţa, în încleştările cu duşmanii din triunghiul de foc al Mărăşeştilor, sau au sprijinit, prin diverse mijloace, refacerea armatei române. Una dintre acestea este dedicată căpitanului, ridicat post mortem la gradul de maior, Grigore Ignat, în amintirea căruia, în anul 1928, a fost ridicat în centrul Botoşanilor, un impresionant monument, operă a sculptorului Horia Miclescu. Intitulată ,,Apotheosă”10, poezia are două strofe, pe care le redăm în continuare:

scriitorii care să-l glorifice. Considerând justă constatarea marelui istoric, Constantin Gh. Cucu a scris şi tipărit pe propria sa cheltuială ,,Glorioasa Epopee Română”, pe care trimis-o tuturor unităţilor militare din ţară, precum şi personalităţilor militare şi civile al căror nume era legat de participarea României la primul război mondial.

În ,,Înainte Cuvântare”5, pe care o publică în primul număr al revistei, Constantin Gh. Cucu îşi informează cititorii că scrierea sa are ca scop ,,răspândirea şi vulgarizarea în masele mari ale populaţiei române de pretutindeni, a tuturor faptelor mari şi glorioase săvârşite în timpul marelui nostru război de întregire, în toate fazele lui, pe toate fronturile şi dacă se poate, pe toate poziţiile” iar pentru scrierea ei, s-a folosit de ,,informaţii verbale de la luptători, comunicate, articole din ziare, memorii de corpuri şi mai cu seamă de … eminenta şi documentata lucrare «Istoria Războiului de Întregire» datorată penei măestre a d-lui Const. Kiriţescu”.

Cele patru numere ale revistei, au fost reunite într-un singur volum editat în anul 1928 la tipografia ,,Concurenţa” din Botoşani, volum în care, pe lângă ,,Glorioasa Epopee Română”, sunt incluse alte câteva poezii scrise de Constantin Gh. Cucu, precum şi o serie de scrisori primite de acesta, din partea celor care i-au citit opera dedicată marelui război de întregire. Din rândul celor care i-au adresat mulţumiri şi felicitări pentru această scriere, desprindem numele Reginei Maria, mareşalului Alexandru Averescu, generalilor Alexandru Mărgineanu, Nicolae Rujinschi, Toma Popescu, Grigore Tomescu, Ioan Popescu, Henri Berthelot şi al inspectorului şcolar al Circumscripţiei Iaşi - Chişinău, Neculai Pieptu. Redăm, dintre aceste scrisori, un fragment din cea pe care i-a adresat-o generalul Nicolae Rujinschi6, care, printre altele, scria: ,,…Acei care au fost pe front în tranşee şi au stat neclintiţi în toiul luptelor la datorie, nu o zi două, dar toată campania, cetind aceste cântări, vor retrăi acele vremuri, vor simţi încă cutremurul bombardamentelor, ţiuitul gloanţelor, tic-tacul mitralierelor şi exploziilor seci şi violente ale granatelor. Vor revedea parcă desfăşurarea luptelor, avâtul fără seamăn al ostaşilor noştri şi strălucirea izbândei lor.

12

apăra, creşte şi consolida, ceea ce se obţinuse cu atâtea jertfe şi sacrificii. Pe această coordonată, Constantin Gh. Cucu s-a aflat alături de Tiberiu Crudu, N. N. Răutu, Constantin Iordăchescu, Constantin Oprescu, preotul Toma Chiricuţă şi alţi intelectuali de frunte ai Botoşanilor, care imediat după primul război mondial, au făcut să apară aici, două excepţionale reviste literare: ,,Junimea Moldovei de Nord” şi ,,Revista Moldovei”, al căror rol în consolidarea prin cultură a statului naţional unitar este unanim recunoscut şi apreciat.

Note:

1 Gheorghe Median, ,,Nicolae Iorga şi Botoşanii – legături epistolare”, Botoşani, Editura Agata, 2006, pag. 41-45.

2 Muzeul Judeţean Botoşani, Col. Istorie Contemporană, doc. 7964. 3 D.J.A.N. Botoşani, Col. Documente, PXXVI/87. 4 Gheorghe Median, Op. Cit., pag. 106. 5 ,,Glorioasa Epopee Română”, Botoşani, Tipografia ,,Concurenţa”,

1928, pag 9. 6 Idem, pag. 34. 7 Idem, pag. 2. 8 Idem, pag. 24. 9 Idem, pag. 4. 10 Idem, pag. 142.

Tu ai luptat cu abnegare Străpuns de zeci de baionete, Iar moartea ta la parapete Opri năpraznica vâltoare

Din lanţuri grele ne-ai scăpat Cu jertfa ta fără de nume Şi ne-ai făcut stăpâni pe lume O, bravule Maior Ignat!

Nu ne-am propus, în acest articol, să facem aprecieri asupra artei poetice a lui Constantin Gh. Cucu, pentru că el însuşi, nu s-a considerat poet în adevăratul sens al cuvâtului, ci, doar ,,poet popular”. Vrem să subliniem, însă, în încheierea acestui articol un element care dă o excepţională valoare operei lui Constantin Gh. Cucu, cu deosebire ,,Glorioasei Epopei Române” - contribuţia pe care aceasta şi-a adus-o la sădirea în sufletele celor care s-au regăsit între graniţele României Mari, a respectului şi recunoştinţei faţă de cei care au înfăptuit-o şi a datoriei de a păstra,

acestei familii, care mi-a povestit multe lucruri interesante şi pe care încerc să le redau în continuare cât mai succint cu putinţă.

Străbunicul său se numea Ion Pălăduţă. Acesta era o persoană bine făcută, de statură mijlocie care-şi vedea de treburile sale, pentru că era un om harnic si bun gospodar. Şi-a petrecut o mare parte din viaţa sa pe câmp, fiind un bun crescător de animale. Casa lui, frumos îngrijită, era acoperită cu şindrilă şi avea două camere şi o tindă şi se afla în partea de est a satului, în apropiere de locuinţa lui Nicolae Volari.

Într-o cameră, unde de jur împrejur erau laiţe acoperite cu macaturi, pe care dormeau membrii familiei, locuia familia, iar în cealaltă cameră numită ,,casa cea mare” nu locuia nimeni dar, aici erau păstrate obiecte de preţ (lăicere, scoarţe, putini

,,Întunericul nu se luptă cu lumina, el piere din calea lui.

În întunericul fără sfârșit ochii oamenilor stau închiși întotdeauna”

(Nicolae Iorga)

O m a r e p a r t e d i n v o r n i c e n e n i d e n u m e s c f a m i l i a Ş t e f a n c u apelativul Pălăduţă. Mai mult decât

atât, cei mai în vârstă folosesc numai numele de Pă lădu ţă . De unde această schimbare? Ce evenimente din viaţa acestei familii i-au dat o nou identitate ?

Pentru a clarifica acest fenomen am apelat la moş Costică Ştefan, unul dintre descendenţii

PĂLĂDUŢĂ vs . ŞTEFAN

prof. Teodor EPURE

13

două posibilităţi: ori lui Ion Pălăduţă i-a fost frică să-şi spună adevăratul său nume, ori Alecu Ştefan, care nu avea copii, a declarat că acesta este fiul său.

În timpul războiului a luptat şi a onorat numele de Ştefan, care provine dintr-o familie de mari boieri din Moldova, aşa cum a fost Gheorghe Ştefan, mare boier, mare logofăt şi domnitor al Moldovei. Iată ce vorbeşte Ion Neculce, în cronica sa despre această mare familie de boieri : ,,Gheorghe Ştefan Vodă, când era boier, murindu-i jupâneasa, a rămas văduv. Şi întâlnind o jupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, din neamul Boieştilor, au întâmpinat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iaşi. Şi au oprit rădvanul cu sila şi au suit fără de voia ei în rădvan şi au întors rădvanul înapoi la casa lui. Şi pe urmă s-a cununat cu dânsul care a ajuns de a fost şi doamnă.”

Numele acestei familii, Ştefan, este foarte răspândit în Vorniceni, Drăguşeni, Vorona, Broscăuţi şi, probabil, şi în alte localităţi din judeţul nostru.

Pălăduţă Ion, care s-a întors de la război cu numele de Ştefan, a avut doi fraţi : Gheorghe şi Constantin, ai căror descendenţi nu poartă numele de Pălăduţă întrucât au fost fete, de aceea tradiţiile familiei au fost continuate de copiii lui, care poartă astăzi toţi numele de familie al tatălui, adică Ştefan.

Moş Costică Ştefan, interlocutorul nostru, strănepotul lui Ion Pălăduţă (vs. Ştefan) este mândru că provine dintr-o familie de oameni gospodari, îşi aduce aminte cu plăcere de strămoşii săi, Pălăduţă şi nu se supără dacă unii cetăţeni i se adresează cu vechiul apelativ, pentru că acesta nu este o poreclă, ci numele său adevărat, de dinainte de război. Este absolvent a patru clase primare, a cunoscut îndeaproape toate nelegiuirile perioadei comuniste, a îndeplinit diferite funcţii în primăria satului natal. Este o persoană evlavioasă, reproduce cu exactitate, deşi este la o vârstă destul de înaintată, 82 de ani, fragmente din piesa de teatru „Piatra din casă” de Vasile Alecsandri, pe care le reţine încă din perioada şcolii primare.

cu brânză, balerci cu ţuică, vin, hamurile cailor etc.)

Împrejurul casei se aflau prispele construite din chirpici şi unse cu lut amestecat cu baligă de cal sau de oi. Rolul lor era destul de mare, în vremea aceea. Prispele apărau casa de intemperii – apă, zăpadă – pe ele se aşezau roadele pământului la uscat, aici se aşeza întreaga familie şi vecinii la taifas iar vara, când era cald, unii membri ai familiei dormeau sub cerul liber.

În miezul unei toamne, pe când majoritatea oamenilor erau la câmp, clopotele bisericii au început să bată, prevestind vremuri de restrişte. Vestea izbucnirii războiului s-a răspândit cu viteza fulgerului prin sat, semănând panică şi disperare în rândul populaţiei. Pe-nserat, toboşarii trimişi de primărie şi de postul de jandarmi au sunat mobilizarea. Dorind să scape, ca să-şi poată întreţine familia, Ion Pălăduţă a încercat să se ascundă prin vii şi prin diferite locuri din sat. Jandarmii însă au înconjurat satul şi au început să s co tocească o r i ce ungher . În t r -o noap te întunecoasă, friguroasă şi ploioasă, reuşeşte să fugă şi să lase în urmă hotarele satului său natal.

În aceste momente pline de singurătate, i se părea că întunericul era fără de sfârşit şi că un ocean de negură îl va rupe pentru totdeauna de trecut.

Frica şi disperarea îl ajută să ajungă în satul vecin, Drăguşeni, unde a fost primit de câţiva cetăţeni, dar numai pentru o noapte. Cel ce l-a înţeles mai bine a fost Alecu Ştefan. Acesta era un ţăran foarte harnic, un bun gospodar, cel mai bogat din sat, cu ocolul plin de vite şi de oi. Musafirul nepoftit, Ion Pălăduţă, a sosit la momentul potrivit, pentru că Alecu Ştefan avea nevoie de un om de încredere, să-l ajute în gospodărie. Alături de alte persoane avea grijă de animale dar şi de hambarele pline cu porumb şi grâu.

Aceste momente de linişte şi de bucurie însă nu au ţinut prea mult pentru că jandarmii vin pentru mobilizare şi la Drăguşeni. Îl descoperă la Alecu Ştefan şi-l iau cu forţa la război. În învălmăşeala creată, jandarmii îl prezintă pe Ion Pălăduţă la unitatea militară cu numele de Ion Ştefan. Există

14

A compus după modelul literaturii populare, care are ca trăsătură dominantă oralitatea. Versurile i-au oferit posibilitatea de a povesti, de a adresa întrebări, de a mustra sau de a reproduce dialoguri din viaţa de zi cu zi, au o încărcătură ironică remarcabilă, par spuse de un om hâtru, la „un pahar de vorbă” iar personajele par vii. Foloseşte un limbaj simplu, natural, presărat cu multe regionalisme, specifice graiului din Vorniceni sau cu expresii şi zicători populare. În prefaţa volumului arătat mai sus se preciza că a fost „un bun meşteşugar al încâlcelii şi înfrumuseţării cuvintelor”.

Istorisind scene din viaţa reală, poetul scoate în evidenţă mentalitatea omului simplu, din popor, cu bune şi rele, pe care îl laudă sau îl înfierează, după caz.

În poezia ,,Balada lui Leontin”, în care erou este un trăitor autentic din sat (Leonte), poetul combate unele racile ale societăţii contemporane, cum ar fi alcoolismul, lenea, minciuna, violenţa casnică :

,,Bău bere, bău vin Aoleu ce mare chin. Nici picioarele nu-l ţin”

Mort de beat, Leontin face gesturi hilare, care stârnesc râsul cititorului:

„Sare-n sus, se opinteşte, Şi cu capu-n pat izbeşte Nimereşte-n nişte cuie Şi îşi face şi cucuie.”

,,Bagă-un degeţel în gură, Scoate o fluierătură, De rag vacile în şură.”

Scena capătă accente dramatice atunci când soţia îl roagă să se aşeze în pat ca să se odihnească.

Î n volumul de versuri ,,Rapsozi populari din Vorniceni” apărut la Editura Agata, în anul 2007, alături

de versurile lui Alexandru Nechifor se află şi creaţia unui poet mai tânăr, Mihai V. Agache, care a trăit şi în perioada de după revoluţia din ’89.

Mihai V. Agache s-a născut la 5 noiembrie 1946 şi este fiul lui Vasile şi al Leonorei. În anul 1953 se înscrie în clasa I la Şcoala Generală Nr.2 Vorniceni. În urma unei intervenţii medicale se alege cu o infirmitate a membrelor inferioare, care îl va marca toată viaţa.

Acest incident nefericit nu l-a descurajat şi a încercat permanent să-şi învingă handicapul. La şcoală a fost un elev premiant, iar după terminarea celor şapte clase a dorit cu orice preţ să-şi continue studiile, dar nu a reuşit aşa cum ar fi vrut. A continuat să lupte cu viaţa şi necazurile infirmităţii până în ultima clipă a vieţii lui.

Împreună cu alţi membri ai familiei, lucra la confecţionatul (alesul) covoarelor. Crea modele noi şi năvădea cu uşurinţă (n.r. a năvădi, a scări – a trece firele urzelii prin iţe şi spete în ordinea cerută de modelul ţesăturii), confecţiona coşuri din nuiele de răchită, împletea mănuşi şi ciorapi din lână cu ajutorul andrelelor, iar în momentul când nu mai putea să depună un efort fizic susţinut, repara ceasuri de masă.

În timpul sărbătorilor citea cu mare plăcere Biblia (care era adusă de fratele său Petrică, dascălul), dar şi poezii de Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Ion Minulescu.

DIN CARTEA ALTUI RAPSOD VORNICENEAN – MIHAI V . AGACHI

prof. Teodor EPURE

15

„Da, de vrei cumva mai multe Du-te şi mata la munte Şi culege-ţi câte vrei Şi le mâncă cu mujdei!”

Decorul este proiectat în real cu toate consecinţele posibile în poezia ,,O rapsodie de ploaie:

„Suflă vântu’o furtună Cerul, s-a înnourat. Hăt, în depărtare tună, Zarvă e prin sat.”

Furtuna, cu tot alaiul ei de fulgere şi tunete, capătă dimensiuni apocaliptice ; omul rămâne un simplu privitor, mic şi neputincios în faţa forţelor dezlănţuite ale naturii:

„Fulgeră acum mai tare Unii mult se sperie Se cam lasă ploaie mare Stropii cad puzderie.”

Viaţa devine mai frumoasă după ce furtuna încetează, aerul este mai pur, natura revigorată iar autorul îşi exprimă cu mulţumire sufletească admiraţia în faţa naturii:

,,Toate ies la viaţă iar, În proaspătul aer curat. Mulţumite de-aşa dar, Bucurându-se ne-ncetat.(…)

„Toate intră în normal. Cum a mai şi fost, Atât pe vale cât şi pe deal Cald e şi frumos.”

Poezia ,,Rugăciune” împrumută un ton religios, de comuniune perfectă cu divinitatea, încărcat de sentimente curate, care înnobilează sufletul. Credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, bucuria vieţii împreunată cu durerea şi suferinţa fizică, pacea şi dragostea faţă de semeni, precum şi nădejdea într-o existenţă mai bună, sunt principalele idei care pot fi întâlnite în această poezie. Rugăciunea, smerită şi naivă în conţinut („Doamne, din cer coboară / Fără lift şi fără scară”), menită să-i ia durerea „de la cap” şi „din tot trup”, se încheie cu dorinţa altruistă ca toţi oamenii să se bucure de mila dumnezeiască:

Leontin devine violent şi încearcă să o lovească cu o lopată, apoi îşi dă seama că greşeşte, cade în genunchi în faţa ei, o imploră să-l ierte şi să-i dea ceva de mâncare. Spre final devine ipocrit : „Cu blândeţe, cu necaz / Şi cu lacrimi pe obraz” şi promite că nu va mai bea:

,,Căci mă jur pe Dumnezeu Că de acuma nu mai beu. Iar de astăzi înainte Am să fiu şi eu cuminte.”

Rapsodul inventează două personaje caracteristice locului, care nu realizează nimic în viaţă, dar se pricep să dea sfaturi inutile, sunt leneşe, cârcotaşe, bârfitoare şi se preocupă mai mult de viaţa şi averea vecinului decât de propria lor viaţă, pe care le numeşte Neaţă şi Nătăfleaţă, după modelul lui Păcală şi Tândală:

„Neaţă şi cu Nătăfleaţă, Lângă gard s-au aşezat Şi de lene stau la sfat. (…)

Neastâmpăratul Neaţă Îi dă sfaturi despre viaţă, Lui gură cască Nătăfleaţă (…)

Cum să caşte ochii, gura Şi să-nghită murătura. Cum urechile să mişte Ca ţânţarii să nu-l pişte.”

Nătăfleaţă este atât de leneş (asemănându-se cu personajul din povestea lui Creangă) încât stă „la umbră de corcoduş” şi aşteaptă să treacă pe acolo vreo rudă, să-i culeagă nişte fructe:

,,Poate trece vreo mătuşă Să dea lui o corcoduşă. El mai multe ar mânca Dar n-are cine să-i dea.”

Poezia ,,La ciuperci” evocă o scenă comico-tragică la care autorul participă în mod direct şi care-i dă ocazia să ia atitudine împotriva celor care vor să profite de munca altora şi aşteaptă avantaje, fără să depună nici un efort. Un tânăr îi cere nişte ciuperci, iar el, fiind generos, îi dă „vreo două, trei”, dar ciupercile se culeg cu mult efort şi cu riscuri („m-am şi urzicat puţin”, „chiar de te-o iubi un urs”), de aceea îl dojeneşte şi-l trimite la cules:

16

Unii însă sunt foarte săraci, n-au lemne, n-au strujeni, „fac focul cu tezic / Şi tot tremură de frig”, în loc de o masă bună „halesc câte-un covrig”, fac sacrificii imense să-şi cumpere un cal, ca să pară ce nu sunt. Nea Costache, exponent al acestora, atunci când bea „se-ntrece-n lăudat” cu isprăvi pe care le va face când mânzul, „bleg şi crăcănat” va creşte mare şi „va face-n gură dinţi”.

La final, poetul îşi exprimă încrederea în munca cinstită a oamenilor, în cultivarea pământului, ocupaţia de bază a locuitorilor din Vorniceni, generatoare de prosperitate şi mulţumire sufletească:

„Că de unde plugu’ ară Se hrăneşte-ntreaga ţară”

„Cine seamănă de toate Şi merge cu sapa-n spate Iar la umbră nu şade Are ce mânca, măi bade”

În privinţa materialului lingvistic folosit, constatăm că autorul foloseşte cu naturaleţe şi multă simplitate limbajul neaoş, moldovean, presărat cu arhaisme şi regionalisme specifice lumii în care a trăit. Expresii şi cuvinte folosite : ,,hârâie ca moara”, „îl papă duduţa”, „se boldeşte în tavan”, „neaţă”, „nătăfleaţă”, „tezic”, „bleg”, „strujeni” „dugheşte”, demonstrează că este un vocabular al unei lumi mai puţin instruite.

Importanţa şi valoarea acestor poezii lăsate de rapsodul popular vornicenean a fost reliefată de către Dumitru Lavric, care precizează că ,,versurile semnate de Mihai Agache sunt cronici rimate ale unor întâmplări cotidiene, portretizări ale unor omeneşti slăbiciuni, secvenţe din universul primei vârste, neîmpliniri morale proiectate într-un personaj arhicunoscut al moralităţii omeneşti contemporane – Bulă”.

Om de mare ţinută morală şi înzestrat cu un talent literar deosebit, pe care, din păcate, nu a avut ocazia să-l cizeleze, Mihai Agache este un mesager al etosului popular care a lăsat comunităţii o frumoasă amintire şi o aleasă comoară a sufletului ţărănesc.

,,Binecuvântarea Ta cerească Toţi creştinii s-o primească.”

În unele poezii, eroul este vestitul Bulă, care este un amestec de ironie şi ciudăţenie şi care apare ca un personaj ridicol, leneş şi dezumanizat din cauza alcoolului. Tatăl său îi recomandă să lase lenea şi să muncească, pentru că numai munca îi dă satisfacţie şi îi poate aduce noroc şi belşug:

,,Lasă lenea, lasă oful Numai munca ţi-i norocul Sacul plin şi polobocul.” („Tatăl îi dă sfat lui Bulă”)

Consumul exagerat de alcool ,,că nici dânsul nu mai ştie / câte a băut… să spuie” îl transformă într-un adevărat monstru care îşi pierde cumpătul „ţipă, rage şi răcneşte”,„ca porcul grohăieşte”, „o ţigară duhăneşte”, „cu cana el dugheşte”, „se clatină ca o răchită” sau „adoarme-ntre buruiene”(„Iată-l şi pe Bulă beat”).

Poezia obiceiurilor populare este reprezentată printr-o lungă „Urătură” (din 1997), care surprinde cu multă acurateţe şi ironie fină grava pervertire morală a unor categorii de oameni din partea locului : „oameni harnici, gospodari” care şi-au construit „case bine aranjate / Parcă sunt nişte palate”, au multe animale în bătătură, au hambarele pline de roadele pământului, sunt „mândri la volan”, „fudui, nevoie mare” însă sunt plini de invidie şi de răutate la adresa celorlalţi:

„Mai de toate au românii Dar, se mănâncă precum câinii”.

Alţii, „s-au întrecut cu gluma” şi se mai cred pe vremea comunismului:

„Toată vara nu lucrează, Că li-i frică de gălbează Şi de lene, dorm în pat, Dar, îs harnici la furat.”

Aceştia, sunt atât de disperaţi încât fură tot ce le cade în mână „până şi pe Ciorbea-l fură”: cereale, legume, fructe, păsări şi animale din ogradă, fură hainele din casă dar şi rufele murdare, iar duminica, în faţa preotului „…se jură / Că-s cinstiţi şi drepţi ca brazii”.

17

fiica preotului Constantin Gheorghiu -, se găsea în satul Vorniceni numai biserica multiseculară din lemn, …

Tata a socotit că cerințele vieții noi a satului atrag după ele necesitatea ridicării unei biserici noi, din zid, care – după atâtea secole – trebuia să reprezinte mărturia credinței locuitorilor acestui sat, fruntaș în județ, ajuns pe o treaptă superioară, atât sufletească, cât și economică.

Impulsul real al acestei inițiative a fost dat de noii proprietari ai moșiei Vorniceni, Ioan Marghiloman și familia sa. Ei au dăruit locul de biserică, mari cantități de piatră de construcție, 5000 lei, sfinte vase, candelele de la icoanele împărătești, Evanghelia legată în catifea roșie cu ferecături de argint, un frumos rând de veșminte din atlas auriu cu icoana ,,Învierii” pe spate, clopotul cel mare în greutate de 200 kg, precum tot

,,Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată,

dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine!”

U neori, soarta îţi impune, numai aparent, să fii mai rezervat faţă de biserică.

Vornicenenii sunt oameni pragmatici, dar aceasta nu-i poate îndepărta de obiceiurile şi tradiţiile noastre româneşti, de valorile creştin-ortodoxe.

Nici cele mai dure etape din viaţa lor nu au reuşit să-i determine să se lepede de credinţă, pentru că ei s-au născut aici, au învăţat să trăiască aici, au învăţat să muncească, au învăţat să-şi respecte străbunii şi pe cei din jur şi, în egală măsură, meleagurile natale.

Dovada dragostei faţă de creştinism, faţă de Biserica ortodoxă, vornicenenii o au prin faptul că au ştiut să preţuiască şi să menţină până în prezent Biserica din lemn – monument de patrimoniu protejat prin lege – şi să-şi ridice o alta din piatră şi cărămidă – ,,Biserica cea Nouă”-, cum e denumit în sat acest edificiu de cult ctitorit de înaintaşii noştri la sfârşitul secolului XIX (1887-1889).

Din respect pentru acest lăcaş de cult şi cu adâncă pietate faţă de cei care au materializat acest dar ceresc, faţă de cei care au continuat şi continuă să menţină şi să consolideze rolul bisericii în Vorniceni, vom oferi cititorilor noştri textul integral din monografia ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, scrisă de prof. Octavian Ionescu (Ed.Axa, Botoşani, 1999), care se referă la Biserica Nouă:

,,Când tatăl meu, preotul Ioan Ionescu, s-a transferat în 1887 de la parohia Vlădeni la Vorniceni – de unde era mama mea, Elena Ionescu,

Biserica Nouă – SFÂNTUL DUMITRU –

din Vorniceni Autor: Ion ISTRATE

18

soției sale Principesa Maria cu bine credincioșii Lor f i i Caro l ș i E l i sabe ta . [ . . . ] S-au făcut sfințirea în religiunea creștină ortodoxă de Răsărit a noii Biserici parochiale cu patronul sf. m. m. Dimitrie, ridicată den zid, în apropiere de vechea biserică ce este construită din lemn bârne din timpuri necunoscute. Serviciul religios al sfințirei s-au efectuat de Sf.-sa Părintele Protoiereul Județului Constantin Ciocoiu Iconom, înconjurat de preoții Gh. Florescu Sachelarie de la Biserica Golia Iași și Gh. Vasiliu Sachelarie din parohia Livenii Sofian com. Cordărenii, Diaconul Cozma Petrovici din urbea Dorohoiu, Cantorii N. Săvescu și Ștefan Ionescu de la catedrala Adormirea din urbea Dorohoiu. Corul vocal bisericesc de la catedrala Dorohoiu derijat de domnul Ștefan Ionescu profesor gimnasiului Dorohoiu a intonat serviciul Sf. Liturghii, în asitența unui numeros public, compus din familia unor ctitori proprietari moșiei Vorniceni-Vlădeni, din locuitorii-săteni ajutători și înzestratori ai sf. Locaș și a altor asistenți veniți anume din diferite părți ale județului Dorohoiu și Botoșani. [...] Dumnezeu să trimită puterea Sa luminată… (foaia este ruptă) ajutătoare asupra tuturor acelora cari se vor… (foaia este ruptă) sf. Biserică la a cărei terminare se sf… (foaia este ruptă) astăzi. Preot Ioan Ionescu paroh Vor… (foaia este ruptă).” Deasupra ușii care dă din pridvor în biserică se află Pisania, cu un scurt istoric al bisericii, totul fiind scris cu litere aurite pe o lespede dreptunghiulară de marmură. Iată conținutul acesteia: ,,Această sfântă biserică cu hramul Sf. M. Mr. Dimitrie, precum și clopotnița ce osebit se află dinaintea ei, s-au zidit și înzestrat cu toate odoarele necesare întrânsa în tovărășie de către generoșii proprietari Ion Marghiloaman și soția sa Irina, Scarlat Ferichide și soția sa Elena, primăria acestei comuni Vorniceni și în fine locuitorii acestei comuni, în anul mântuirii 1897 și s-au sfințit în ziua de Duminică 10 octombrie, anul 1899. Totul s-a făcut prin strădania și neobosita îngrijire a smeritului întru Dumnezeu preotul paroh Econom Stavrofor Ioan Ionescu și a tovarășului său, vrednicul primar al acestei comune Toader Fasolă. Voința Ta, Doamne, fie în veci slăvită!

ei au dat și avansuri în bani locuitorilor din Vorniceni, care au contribuit fiecare cu cel puțin 20 lei. Astfel, acești generoși proprietari, alături de sătenii din Vorniceni, au devenit ctitorii acestei biserici.

Biserica s-a făcut pe locul unor crâșme vechi boierești. Cu piatra din pivnițele crâșmei s-a contruit temelia bisericii. S-a ales acest loc pentru că era în mijlocul satului. Antreprenori au fost frații Anton și Constantin Roșca.

Preotul paroh Ioan Ionescu a avut un însuflețit colaborator în persoana lui Toader Fasolă, care a fost primar al comunei Vorniceni timp de vreo 30 de ani (până în 1918). Ca primar el a făcut să se înscrie în bugetul comunei și să fie aprobată de forurile superioare suma de 10.000 lei, pe care comuna a împrumutat-o de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni.

Lucrările de construire a bisericii au durat 2 ani: 1897-1898. Sfințirea s-a făcut duminică, 10 octombrie 1899, de un sobor de preoți în frunte cu protoiereul județului Dorohoi, preotul profesor econom stavrofor Constantin Ciocoiu, la slujbă participând și corul bisericii catedrale din Dorohoi.

Pictura a fost executată de un pictor bisericesc ce trăia atunci în Dorohoi, Iancu Grebleș. Catapeteasma a avut ca model pe cea a bisericii Sfântul Ioan din Botoșani, numai că fondul este roșu în loc de albastru.

Hramul ales a fost Sfântul Dumitru, ca și al bisericii vechi din vale, la sfatul tatălui meu, îndeosebi pentru a păstra unitatea sărbătoririi hramului din Vorniceni. Într-adevăr, ziua hramului – Sfântul Dumitru – este cea mai mare sărbătoare a satului.

Redau din Actul de sfințire a bisericii, întocmit de preotul Ioan Ionescu:

,Duminică în ziua de 10 octombrie orele antemeridiane din anul mântuirei (de la Christos) 1899. Aice în satul – comuna Vorniceni, plasa Bașău, județul Dorohoiu din regatul România; În timpul domniei Majestății Sale întâiului Rege al Românilor Carol I de Hohenzolern – Sigmaringen și al soției Sale Doamna și Regina Elisabeta, în al 33-lea an al Domniei Lor; Al Altețelor Lor Regale Principele Ferdinand moștenitorul Tronului și a

19

Înfățișarea bisericii, cu turla sa frumoasă și cu clopotnița aparte este artistică, sveltă, veselă și în conformitate cu vechile tradiții ale arhitecturii bisericilor moldovenești.

Înăuntru biserica este frumos pictată, cu sfinți și scene biblice care inspiră evlavie și pietate. Amvonul pentru citit Evanghelia și cafasul pentru cor par aripi divine suspendate deasupra credincioșilor.

Marea icoană a Maicii Domnului din strana ce stă înaintea icoanelor împărătești este bogat îmbrăcată în argint. Este donația preotului Ioan Ionescu și a soției sale, presvitera Elena I. Ionescu. Două mici candele puse deasupra întregesc această danie.

În partea dreaptă a bisericii, lângă catapeteasmă, o icoană mare a Sfântului Dumitru, cu o candelă ținută în ciocul unei pajure în zbor, sculptată în lemn, amintește de vitregiile primului război mondial. Pe ea stă scris în partea de jos: ,,Donată de familia A. Gerogescu – Ploiești, cu ocazia refugiului fiului lor Dumitru, 1921 Aprilie 18/31”.

În anul 1934, prin grija preotului Ioan Ionescu, biserica și clopotnița au fost reînprospătate și consolidate. Ambele clădiri au fost vopsite într-o culoare gălbuie; în partea dreaptă, înspre pridvor, s-a consolidat o crăpătură; în corpul bisericii, sub cafas, s-a pus o ancoră solidă din fier, pentru a-i lega pereții; s-a făcut geamlâcul dintre stâlpii de la pridvor, spre a spori capacitatea bisericii; s-a efectuat spălarea și repararea picturii din interior (de către profesorul Nicolae Popovici, de la Liceul ,,Grigore Ghica Vodă” din Dorohoi).

Mai este de amintit că în timpul primului război mondial mulți săteni și militari cantonați în Vorniceni au murit din cauza tifosului exantematic ce a bântuit în anul 1917 și a epidemiei de gripă spaniolă din toamna anului 1919. Clopotele au fost trase necontenit, de fel de fel de oameni, pentru cei ce mureau. Astfel, 5 din 6 clopote ale bisericii au crăpat. A rămas întreg doar clopotul cel mare, care se află și astăzi.”

Î nainte de Răstignire, plecând în căutarea lui Iisus, fără a-I şti sfârşitul, Maica Domnului îl întâlni

în drum pe Sântion şi îl chestionă cu privire la Fiul Ei. Ezitând, iniţial, Sântion, la insistenţele Ei, îi răspunse: – ,,Maică, de văzut,/ Eu nu L-am văzut,/ Dar, de auzit,/ Eu am auzit/ Că (…) Îl chinuiesc/ Şi amar Îl mai muncesc/ Lângă poarta lui Pilat/ Cea albă de brad,/ Răstignit pe-o cruce/ De măr dulce;/ Cu cămaşă de urzică/ L-o ´mbrăcat,/ Cu curea de măcieş/ L´o´ncins./ Coroană de spini/ Pe cap I-o pus,/ Trestie sub unghie/ I-o bătut”.

Întâlnind un lemnar

Continuându-şi drumul, Maica Domnului întâlni un lemnar, întrebându-l şi pe acesta privitor la Fiul Ei şi primi răspunsul: – ,,Cum să nu ştiu, că doar pe mine m-au chemat (…) să fac crucea de lemn şi ei mi-au spus s-o fac mai mică, dar eu I-am făcut-o mai mare, ca să-L vadă toată lumea şi să se chinuie mai mult”. Surprinsă neplăcut de cele auzite din gura lemnarului, Maica Domnului îl blestemă: – ,,Să dai cu barda cu anu´/ Şi-atunci abia să iei banu´”.

Întâlnind un fierar

Întâlnind în drum un fierar, Maica Domnului îl întrebă şi pe acesta cu privire la Fiul Ei. Acesta Îi spuse că tocmai el a fost pus să-I facă din fier

TRADIŢIA POPULARĂ

DESPRE PAŞTI Maica Domnului ,

căutându-L pe I isus

Autor: Ionel BEJENARU

20

Te răstignească,/ Câinii de jid.., spurcaţi,/ Şi nespălaţi?”. Iisus îi răspunse: ,,- Maica Mea,/ Şi scumpa Mea,/ Cum nu m-oi da,/ Cum nu m-oi lăsa,/ Că până nu m-am dat,/ Şi nu m-am lăsat,/ N-am văzut/ Locşor/ De focuşor,/ Tăietură de topor, / Fânaţe înnoite/ Şi flori înflorite,/ Copil după mamă nu plângea,/ Nici mamă după copil,/ Viţel după vacă,/ Nu răgea,/ Nici vacă după viţel,/ Miel după oaie nu zbiera,/ Nici oaie după miel,/ Puii după cloşcă,/ Nu ţipa,/ Şi nici cloşca după pui,/ Dar de când m-am dat,/ De când m-am lăsat,/ (…) de m-au muncit,/ Şi m-au răstignit,/ Toate acestea s-au împlinit”, Iisus mai adăugând – ,,Ah! Sfântă Maică Preacurată,/ Eu nu m-am dat,/ Nici nu m-am lăsat,/ Pentru Mine,/ Nici pentru Tine,/ Că m-am dat,/ Şi lăsat,/ Pentru toată creştinătatea,/ Că venise vremea,/ Că nu-şi căta maica de prunc,/ Nici pruncul nu căta,/ De mumă-sa,/ Şi dobitoacele asemenea,/ Nu-şi căta de puii lor,/ Nici nu auzeai Fluieraş,/ De păstoraş,/ Şi nici viers de fecioriţă./ Dar dacă m-am dat,/ Toate acestea s-au întâmplat,/ Şi va fi în bună rânduială.” Auzind vorbele Fiului Său, Maica Domnului blagoslovi – ,,Şi din trupul Tău,/ Cel chinuit,/ Şi pe cruce răstignit,/ Să se facă viţă de vie,/ Şi din sângele Tău,/ Cel nevinovat,/ Care s-a vărsat,/ Să se facă poame în viţă” (crearea viţei de vie); ,,Şi din poamă vin,/ Să ducă creştinii,/ Paus la Sfintele Biserici,/ Şi să pomenească,/ Numele Tău,/ Şi al Meu,/ (vinul): ,,Şi din faţa Ta,/ Albă şi Mâhnită,/ Şi din barba Ta,/ Cea batjocorită,/ Să se facă grâu,/ Să facă creştinii prescuri,/ Şi să ducă întru pomenirea Trupului Tău,/ Pe la Sfintele Biserici,/ Şi să pomenească nume Meu,/ Şi al Tău „(grâul): ,,Şi din sudoarea feţei Tale/ Să se facă trandafiri,/ Cei cu bun miros,/ Să pomenească creştinii,/ Numele Meu,/ Şi al Tău./” (trandafirii).

Sigur, există alte numeroase legende referitoare la tradiţiile de Paşte, Iisus, la Maica Domnului. Noi, acum, ne-am oprit la cele de mai sus.

cuiele, pe care au să-I le bată (…) în mâini şi picioare. Şi mai spuse fierarul că (…) i-au cerut să le facă mari şi zgrunţuroase spre a-I face mai grea suferinţa, numai că , făcându-i-se milă, văzându-L atât de tânăr şi frumos, le-a făcut mai mici de tot, drept pentru care Maica Domnului l-a blagoslovit: – ,,Odată să dai cu ciocanu` Şi pe loc să iei şi banu´”.

Întâlnind o broască

Plângând neîncetat după cele auzite despre Fiul Ei, Maica Domnului întâlni în cale şi o broască. Întru mângâiere, aceasta I se adresă: – ,,Da taci Maică, nu mai plânge,/ Nu vărsa lacrimi de sânge,/ Nu Te căina,/ Nu te văicăra,/ Că şi eu înca-am avut,/ Doisprezece copilaşi,/ Drăgălaşi, / Tare frumuşei,/ Şi lăbănăţei,/ De-a dragul să caţi la ei,/ Şi-a venit o roată,/ Fărfăcată,/ Şi i-o luat pe toţi deodată./ Numai unul mi-o rămas,/ Mititel,/ Şi şchiopăţel”. Înduioşată, Maica Domnului îi ceru să vadă copilul, la care broasca cu faţa spre baltă, începu să strige: ,,Busuioace/ Tobâltoace/ Ia vină la mine’ncoace!” şi numai ce ,,O şi alergat/ Un broscoi hâd,/ Înholbat,/ Lăbănat,/ Şi crăcănat”, Maica Domnului zâmbind chiar, cât era de cătrănită, blagoslovind broasca, prin a nu putrezi după moarte, ci a se usca, făcându-i, totodată, copilul sănătos.

La dealul Calvarului

La capătul lungului drum, pe dealul Calvarului, Maica Domnului dădu de Fiul Sfânt răstignit – ,,După ce a blagoslovit/ Broasca iară s-a pornit/ Pe un deal mare şi-ascuţit/ Ca o muchie de cuţit;/ Tot plângând şi suspinând,/ Faţa albă zgârâind,/ Codiţi negre despletind,/ Pe Fiul său căutând,/ Şi s-o dus şi s-o tot dus,/ Până-n urmă c-o ajuns,/ Lângă poarta lui Pilat,/ Cea albă de brad,/ Unde era răstignit/ Fiul Ei cel prea iubit,/ Pe cruce,/ De măr dulce,/ Şi de El, Ea cum a dat,/ De-a-una L-o şi-ntrebat:/ ,,- Fiul Meu,/ Iubitul Meu,/ Da de ce Te-ai dat,/ De ce Te-ai lăsat,/ Să Te chinuiască,/ Să

21

Bunicul mi-a povestit că în anul 1885, când tatăl său Haisuc Tanasă cu fratele său Niculai se refugiase din Cernăuţi, ultimul popas îl făcuse la acest han, unde primise găzduire pentru el şi animalele ce le aveau împreună, în jur de 250 de oi şi 4 cai cu tot cu căruţe unde aveau agoniseala de-o viaţă.

După această informaţie nu mai aveam stare, pe toţi oamenii în vârstă ce îi întâlneam le ceream să-mi spună câte ceva despre han.

Mai târziu, l-am întâlnit pe moş Vasile Râmbu, un om în vârstă cu faţa stafidie, purta ochelari, ţăran get beget cu o memorie de invidiat. Avea casa pe tarlaua Ţântirim, cândva satul Glodeni. Moş Râmbu venea după apă cu cobiliţa pe umăr până la Prisacă, unde tatăl meu avea stână (pe o strungă împreună cu moş Anton Clim). La jumătate de cale se oprea şi striga de trei ori ,,Ileană hăi !…” cât îl ţineau bojogii de se auzea toată valea Ratuşului, deşi pe femeia lui o chema Maria. Nici până astăzi nu am înţeles acel strigăt. Acest om, destul de ciudat, Moş Vasile Râmbu, mi-a povestit că a auzit de multe ori discuţii în casa bunicilor şi a părinţilor lui despre acest han. Povestea că în locul hanului ar fi fost pe vremuri o prăvălie şi un grajd cu o potcovărie. Mai târziu a fost cumpărată de un grec şi transformată în han. El mai povestea că hanul a fost construit din cărămidă arsă şi mansardat cu material lemnos, unde se aflau câteva camere de locuit. În spatele hanului era un grajd de animale şi camere de locuit pentru slugi, la răsărit se afla o altă clădire cu o moară, fierărie şi uloierniţă. În faţa hanului era o fântână cu cumpănă şi ciutură de adăpat animale (această fântână există şi astăzi). În împrejurimile hanului se afla un imaş, unde boierii îşi ţineau boii la păscut.

De unde a venit acest grec la Ratuş ? La circa

E xistenţa unui han de tip ,,Rateş” în împrejurimile Vorniceniului este sigură, deoarece toponimia

acestor locuri păstrează şi acum în vorbirea curentă a locuitorilor de aici toponimul ,,Podul Ratuş”, explicaţia găsindu-şi locul în cartea ,,Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni, judeţul Botoşani”, autor prof. Teodor Epure, apărută la Editura Agata, 2008. ,,Podul Ratuş ”- toponimul are o importanţă deosebită pentru istoria localităţii , , , ra teş” sau , , ratoş” provenind d in ucraineanul ,,ratuş” şi înseamnă ,,han la drumul mare, în afara localităţii” (Lazăr Şăineanu, ,,Dicţionar universal al limbii române”, vol. II, Ed. Mydo-Center, 1997, p. 1363).

Existenţa acestui han de tip ,,ratuş” trebuie pusă în legătură cu perioada în care Vornicenii era străbătut de drumuri spre nordul Bucovinei, spre Basarabia şi spre sudul Moldovei.

Important este faptul că acest toponim nu-l găsim prin satele din jur.

Deci, gândind că voi provoca o serioasă dezbatere pe această temă pentru a descoperi adevărul despre existenţa unui rateş pe locul denumit ,,Podul Ratuş” vă prezint câteva date şi păreri personale reţinute din discuţiile mele cu cei mai în vârstă. Pentru identificarea locului voi folosi toponimul ,,Podul Ratuş”.

Primele informaţii despre ,,Hanul” de la ,,Podul Ratuş” le-am auzit prin anii 1974-1975, pe când aveam 7-8 ani, de la bunicul meu Haisuc T. Aurel (Tanasă, născut în anul 1909). În timp ce mă aflam la păscut oile împreună cu el, pe o mirişte uscată şi cu rugi, aplecându-mă după mure am văzut un ciob de oală veche. Aceasta s-a întâmplat pe locul unde cândva a fost un han la crucile drumurilor : Vorniceni, Havârna si Cordăreni.

HANUL DE TIP , ,RATEȘ” DE LA , ,PODUL RATUŞ” –

ENIGMĂ SAU ADEVĂR

Autor: Constantin HAISUC

22

Bucureşti, 1866) vorbeşte la trecut despre hanul de la Podul Ratuş ,,Pe raza localităţii se mai păstrează numele de Ratuş (un rateş – rataş) la intrarea în satul Vorniceni, dinspre Cordăreni. Era un han mic (loc de popas), cu mâncăruri calde şi reci, băuturi tari şi slabe, loc pentru dormit şi adăpostit animale, mărfurile şi negustorii care călătoreau dinspre Săveni spre Dorohoi şi Herţa sau dinspre Darabani spre Botoşani. Erau câţiva argaţi şi darabani de pază pentru liniştea rateşului. Negustorii duceau spre Botoşani, Herţa şi Iaşi cereale, putini cu brânză de oi, buţi cu unt, butoiaşe cu miere de albine, vin, spirt (alcool) de la velniţe iar cei care se întorceau aduceau putini cu scrumbii, peşte sărat, ulei, stofe, pânzeturi, mătăsuri’’ (O. Ionescu, ,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni, jud. Dorohoi”, Editura Axa, 1999).

Se pare că acest han de la Podul Ratuş reapare la sfârşitul anilor 1870, deoarece amintirile sunt vii în memoria bătrânilor, în anul 2008, într-o discuţie purtată cu moş Mihai Bîzgan, mi-a povestit (redau cuvintele sale) ,,…când m-am trezit la bătrânul în casă am văzut un coş di lemn pătrat, boit cu farbă ş’ mulţi flori cum n-am mai văzut vreodată ş-n care tataia ţine fasole în el, intra cam un ţuhal de fasole”. Întrebându-l pe tatăl său, acesta i-a povestit că-l furase de la moara de la Ratuş fiindcă cei de la moară l-ar fi înşelat la uium. Tot el mi-a povestit că, înainte de 1900, câteva femei din Vorniceni s-au plâns la primarul de atunci Toader Fasolă că bărbaţii lor, ,,petreceau divale” la han şi că au pierdut la cărţi locuri de casă, cai, boi. Nu se ştie cum a luat foc hanul, însă primarul ar fi ştiut de incendierea acestui han. În urma incendiului a rămas doar moara, uloierniţa şi fierăria. Nu se ştie până când a mai rezistat şi acestea, căci la Răscoala Ţăranilor din 1907, aici nu mai era decât câteva grămăjoare de moloz şi câţiva ciritei crescuţi în împrejurimi. Odată cu colectivizarea din anul 1958, acest loc este arat cu tractoarele, scoţând la iveală resturi de cărămidă arsă şi ceramică. Chiar şi în zilele noastre cu ajutorul imaginilor din satelit se poate vedea o pată galbenă în locul unde a fost Hanul de la Ratuş şi aşezarea de la podul Grecilor.

Istoricul şi muzeograful, Ionel Bejenaru, într-un articol din Revista ,,Vorniceneanul” nr.1, 2009, face vorbire de un anume grec: ,,În anii 1772, 1773

2 km de satul Havârna se află un loc denumit ,,Podul Grecilor”, ,,Iazul Grecilor” şi un fir de apă cu o trecătoare spre satul Vorniceni. Se spune că aici a fost o aşezare cu vreo 30 de familii de greci.

În anul 1403, Alexandru cel Bun lasă în administrarea Mănăstirii Voroneţ printr-un uric, această aşezare denumită ,,Popasul Grecilor” şi satul cu denumirea de ,,Ciumaş” de la ciumă, astăzi satul Havârna, după strămutare. În urma ciumei, aşezarea a fost arsă, spun legendele, locuitorii mutându-se pe valea Havârnei, o parte dintre aceşti greci s-au refugiat în Muntenia, unde de fapt ei mergeau să facă negoţ, iar o altă parte au rămas aici, la Podul Grecilor. Grecii, de aici, cumpărau din zona Moldovei cereale, brânză, miere de albine şi făceau schimb în Muntenia şi peste Carpaţi în Transilvania cu stofe, mătăsuri, încălţări. Se pare că un descendent al acestor familii cumpără prăvălia de la iazul lui Merca actual Podul Ratuş şi o transformă în han. În acest han se servea masă caldă, se consumau băuturi tari şi fine. Se putea rămâne peste noapte cu tot cu animale. Aici se făcea şi negoţ cu cereale şi schimburi de mărfuri. Se mai povesteşte că noaptea la acest han, negustorii, arendaşii, oamenii înstăriţi, jucau jocuri de noroc. Aici întâlneai chiar şi femei uşoare cum spuneau bătrânii.

Legendele spun că ,,hanul” de la ,,Podul Ratuş” şi popasul ,,Podul Grecilor” (unde se afla o dugheană) au fost ridicate pe drumul (hăţaşul) animalelor date ,,danie’’ turcilor, acest hătaş ocolea cetatea de scaun a Sucevei. El pornea din Cernăuţi-Hotin, Fundu Herţii - Havârna -Vorniceni sau de peste Prut ; Lipcani-Rădăuţi Prut—Darabani-Havârna—Vorniceni. La ,,Hanul Podul Ratuş” se intersectau aceste drumuri, mergând pe Ibăneasa în jos pe valea Prutului până la ultimul popas ,,Hanul Conachi” din Galaţi apoi la Dunăre unde corăbiile ,,gâdelui turcesc” aşteptau pentru îmbarcarea animalelor.

În timpul Războiului din Crimeea 1853-1854 armata rusă intră în Moldova ocupând zona Başeului şi se spune că ruşii au incendiat acest han.

Ioan Ionescu de la Brad în lucrarea sa (,,Agricultura Română din jud. Dorohoi”,

23

carnea sfârâe pe şparhat pentru fratele de peste hat, că-i venit de la Chişinău pe un timp aşa de rău,

Aici m-am întâlnit cu un muntean vindea povidlă dintr-un cazan, un evreu cu ochelari vindea pături de alea mari lua banii fără milă că-s cu păr de pe cămilă. Aici, am văzut mătasă, cum aveau boieri în casă.

Ai mei ţărani vindeau macaturi la boieri de pus pe paturi, un moşneag vindea gâtare, pe ţigări, nu pe parale; a venit la masă, la noi cu un harapnic pentru oi, mi-a cerut un mânz di-o vară sau grâu din două cară. Eu nu pot să fiu Dragoman că-s cioban abia de un an.

Un boier plângea la masă c-a rămas fără nevastă o pierdu la jocuri de noroc după ce dădu-se un porc. La masa mea vine o fetişcană în mână ţinând o cană cu un vin galben ca uleiu aşa cum bea mai tot holteiu. Ah! ce viaţă mai duceam la Ratuş, aici, la han!..

si 1774, administraţia rusă de ocupaţie a efectuat recensămintele populaţiei Moldovei, publicate de P.G.DMTRIEV (Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Istorie, Moldova din epoca feudalismului. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774, Editura ,,Ştiinţa’’ Chişinău, 1975), Vornicenii Mănăstirii Humor, aflători în ţinutul Dorohoi, înscriindu-se cu 66 oameni, 2 preoţi, 79 moldoveni pământeni, 1 grec , 1 evreu , 1 vornic, 1 vataman, având în 1774, 73 de case, 13 scădere rufeturi(categorii sociale scutite de plata birului - bătrâni si nevolnici, văduve, preoţi s.a), 60 birnici. Îi aflam ca locuitori şi pe cei din STAVCEANII (stav – iaz) si GLODENII (Vorniceni, Stăuceni, Glodeni)’’. Deci, poate fi chiar hangiul nostru de la Ratuş. Este cunoscut faptul că, grecii la acea vreme se ocupau cu activităţi de negoţ, mandatari, cârciumari etc., şi nu cu agricultura sau creşterea animalelor.

În anul 1891, Ioan Marghiloman, tatăl lui Alexandru Marghiloman (prim-ministru de mai târziu) cumpăra moşia Vorniceni. Se cunoaşte faptul că Ioan Marghiloman la origine era grec, s-ar putea spune că grecii din zona Ratuşului ar fi avut o contribuţie la venirea sa la moşia Vorniceni…

Nu ştiu cât de adevărate sunt multe din informaţiile mele, pe care nu am făcut decât să le prezint aşa cum le-am auzit, dar un lucru este clar: a fost odată un han la Podul Ratuş. Deci,trebuie luat ca atare!

Cred că v-am provocat! Aştept opinii!

Dar, nu vă voi lăsa aşa, numai cu gândul că va trebui să găsiţi şi Dv. o explicaţie, ci am să vă redau mai departe aceste minunate versuri adunate de la cei bătrâni:

LA HANUL DE LA RATUŞ

La Hanul de la Ratuş iese fum Carele aşteaptă-n drum. Hangiul strigă la slugăi să scoată vinul din butoi,

24

In cadrul acestor discuţii se stabilesc data nunţii şi cine le vor fi naşii. Obiceiul spune ca tatăl băiatului trebuie să găsească naşii. Aceştia trebuie să fie oameni gospodari şi bine văzuţi în sat. Toate aceste discuţii sunt însoţite de voi bună, de glume, se cinsteşte câte un păhărel de vin sau de ţuică şi se servesc prăjituri făcute de viitoarea mireasă.

După ce s-a înfăptuit logodna şi toţi sunt de acord ca cei doi tineri să se căsătorească, viitorul mire cumpără verighetele şi, apoi, tot ceea ce este necesar pentru momentul când va avea loc nunta. In săptămâna dinaintea nunţii se stabileşte câte o persoană anume din partea celor doi cuscri (socrii mari) ce vor chema nuntaşii. Ei merg pe la casele sătenilor pe care-i poftesc la nuntă cinstindu-i cu rachiu si spunându-le şi (locul) casa gospodarului unde va avea loc nunta (petrecerea). Tot în acea săptămână tinerii merg la primărie unde are loc cununia civilă. Un lucru nelipsit de importanţă e atunci când cei doi merg la biserică unde primesc binecuvântarea preotului de a-şi uni destinele.

În sâmbăta nunţii se pregătesc darurile sau plocoanele pentru mire de către mireasă (cămaşa, costum, pantofi) şi pentru mireasa de către mire (pantofi, rochie, batic). Plocoanele, când sunt înmânate, sunt însoţite şi de anumite lucruri (figurine) ce stârnea râsul cum ar fi un morcov cu doi cartofi sau o coada de vacă cu tot cu păr.

Primul vornicel (cavaler de onoare din rândul rudelor, prietenilor mirelui) duce darurile la mireasă şi tot el primeşte darurile de la ea pentru mire.

La casa mirelui este forfotă mare pentru că, după ce primeşte darurile, acesta trebuie să fie bărbierit. El se aşeză pe un scaun în faţa unei oglinzi ţinută de două druşte (vornicese, fete de onoare din rândul rudelor, prietenelor mirelui). Vornicelul de onoare simulează bărbieritul mirelui,

D acă e Postul Sfintelor Paşte, şi trebuie să ne abţinem de la petreceri, nunţi şi altele, voi

încerca să prezint un scurt comentariu despre obiceiuri şi tradiţie determinate de uniunea a doi tineri, căsătoria. Sunt fapte cunoscute de mine, participând la astfel de evenimente din viaţa sătenilor mei – rude, prieteni, vecini, cunoştinţe apropiate etc.

Având în vedere că timpul nu iartă pe nimeni si nimic, obiceiurile de nuntă la Vorniceni au fost şi ele supuse acestor legi obiective, fiind afectate de tavălugul modernismului şi al globalizării, în aşa fel, încât astăzi acestea puţin mai păstrează din ceea ce se întâmpla cândva, mai ales, pe vremea bunicilor şi părinţilor noştri.

Cei care au cunoscut şi au participat la aceste obiceiuri ar face bine să le aştearnă în pagini scrise, pentru a trezi în sufletul generaţiilor prezente şi viitoare acele valori de altădată, ce au ţinut de vatra satului Vorniceni. Nunta la Vorniceni are trăsături generale, dar de la caz la caz are ceva deosebit, ceva aparte. De aceea cred că apelul meu este justificat!

Cu dragostea pe care v-o port, consăteni ai mei, am să mă întorc în timp şi voi relata ceea ce ştiu despre cum se făcea nunta la Vorniceni:

Tinerii care s-au cunoscut şi au avut o prietenie frumoasă hotărăsc să-şi lege destinele prin căsnicie. Aceşti tineri, independent unul de altul, aduc la cunoştinţă părinţilor logodna, când băiatul cere părinţilor fetei mâna acesteia. Aşa se face că la casa fetei, într-o zi de sărbătoare vin părinţii flăcăului cu rudele cele mai apropiate. Aici se discută şi se pun la cale problemele de viitor ale celor doi tineri, cum ar fi: unde vor locui şi cu cine, ce bunuri vor primi de la părinţi (vite, pământ), fata ce zestre are (plăpumi, perne, cusături, macaturi).

OBICEURI DE NUNTĂ SAU CUM SE PORNEŞTE ÎN VIAŢA DE FAMILIE LA VORNICENI Autor: Mitică (Dumitru) CHIRILĂ

25

aşteaptă în pragul casei cu o cană de sticlă cu apa şi busuioc, care, apoi, udă în semnul crucii în calea mirelui. Se spune că, prin acest gest de invocare (ritual), tinerii vor avea o căsnicie curată. Drept recunoştinţă, mirele pune bani în cana miresei, iar mireasa îi pune în piept o floare. În acest timp, druştele miresei pun în piept vorniceilor, din partea mirelui, batiste însoţite cu fleoncuri şi beteală, iar la druşte, doar, fleoncuri cu beteală. După aceste fapte de socializare şi preţuire, vorniceii trec la jucatul zestrei miresei. Pe ritmul muzicii, ei scot din casă zestrea: plăpumi, covoare, macaturi, perne, tablouri şi alte bunuri, toate fiind dansate şi arătate mulţimii care asistă. Zestrea este încărcată într-o căruţă sau, poate, două-trei, trase de cei mai frumoşi cai împodobiţi cu canafuri şi flori. Zestrea este dusă la casa mirelui. La ieşirea din casa, mireasa cere, şi ea, iertare părinţilor, iar când iese din ogradă, mama acesteia îi rupe colacul

deasupra capului, pe care-l aruncă în semn de

cruce, în patru părţi.

Pe drumul către biserică, mireasa nu are voie să privească în urmă. Ea este însoţită (ţinând-o de braţe) de doi vornicei, iar mirele de doua druşte. În faţa lor merg naşii şi tinerii ce duc lumânările de cununie. Până să ajungă la biserică, copiii din sat udă (stropesc cu apă) în calea mirelui şi a miresei, ca gest al îndemnului pentru o familie fericită şi cu bunăstare. Aceştia sunt răsplătiţi, de către mire, cu bani aruncaţi în cănile în care a fost apa ce s-a aruncat înaintea viitoare familii.

Ajunşi la biserică preotul îi aşteaptă în faţa altarului, pe naşi şi pe miri, pentru a începe slujba de cununie. Odată finalizată, preotul le dă căteva poveţe pentru viaţa în doi.

De la biserică toata lumea merge la casa mirelui unde are loc petrecerea. Aici nuntaşii sunt invitaţi la mese, care sunt aşezate într-un spaţiu amenajat special (cortină) îmbrăcat cu cele mai frumoase covoare ţărăneşti (pe timp friguros petrecerea are loc în casele mirelui). Nuntaşii petrec până în zorii celei de a doua zi când se fură

mireasa de către apropiaţii mirelui si care cer mirelui răscumpărarea. După ce plăteşte cu bani şi băutură, mirele primeşte mireasa.

iar tinerii adunaţi în jurul lui fac glume pe seama acestuia; un alt vornicel aduce o sapă sau o cociorbă să-le dea o mână de ajutor la bărbierit.

După terminarea acestui ritual cavalerul de onoare îl spală şi-l parfumează cu parfum din cel mai bun trimis de mireasă. Mirele cinsteşte vorniceii şi druştele.

La casa miresei, în aceeaşi seară de sâmbătă se pregătesc de către druşte batiste şi fleoncuri cu beteală pentru a fi puse în piept în ziua nunţii invitaţilor tineri, flăcăi şi fete, când mirele va vini să ia mireasa pentru a merge la cununia religioasă.

Duminica dimineaţă, la casa mirelui se prezintă muzicanţii care sunt arvoniţi cu câteva luni înainte şi obligaţi să fie prezenţi şi sâmbăta seara, la bărbieritul mirelui. La unele case mai mari aceştia însoţeau pe cei desemnaţi de invita la nuntă (chematul cu muzică). Aceştia sunt primii care dau vestea sătenilor ca nunta a început. Aici se adună vorniceii şi druştele, unde se dansează şi se cântă până în jurul prânzului, după care merg cu toţii la casa naşilor unde sunt primiţi cu băutură şi prăjituri.

De aici, naşa (nuna) şi tot alaiul merg acasă la mireasă pentru a o găti, se pune voalul şi coroniţa, în timp ce tinerii dansează şi chiuie de bucurie. După ce mireasa a fost gătită, nuna (naşa) pleacă la casa ei, şi rămâne aici, până îi sosesc toţi invitaţii. In acest timp, în curtea casei nunilor mari se cântă şi se dansează, se bea vin şi ţuică şi se servesc prăjituri.

De aici, merg la casa mirelui unde sunt aşteptaţi pentru a merge împreună la mireasa. La ieşire din casa părintească, mirele cere iertare părinţilor, după obicei. Însoţit de două druşte şi nunii cei mari, în faţa alaiului ce porneşte spre mireasă se afla vornicelul şi druşca de onoare ce duc lumânările, care sunt împodobite cu cele mai frumoase flori şi legate între ele cu o panglică albă. Pe drum tinerii creează atmosfera de veselie prin chiote şi strigături.

Odată ajunşi la poarta casei miresei, tinerii adunaţi, din partea ei, nu dau voie mirelui să între în curte până nu plătesc vulpea, ce constă în băutură şi bani. Poarta se deschide şi mireasa îl

26

şi li-se citeşte molifta.

Aşa porneau în viaţa tinerii ce îşi uneau destinele alături de cei dragi din vatra satului. Aşa am pornit şi eu şi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns să am ocazia a povesti tinerilor noştri cum a fost!

N.R. (Vocabular): ZÉSTRE s.f. 1. Avere (mobilă sau imobilă) care se dă

unei fete când se mărită. MACÁT, macaturi, s.n. Cuvertură de lână, de bumbac

etc. (cu desene); scoarță sau covor care se pune pe pereți. – Din tc. makat.

VORNICÉL, vornicei, s.m. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă;

DRÚȘCĂ, druște, s.f. (Reg.) Fată care însoțește mireasa la cununie și care are anumite atribuții la ceremonia nunții. – Din ucr. družka.

FLEONC, fleoncuri s.n.,Fondiţă din mătase ce se agaţă pe reverul haine ca element decorativ pentru a distinge pe nuntaşi de ceilalţi;

MOLÍFTĂ (molífte), s.f. – Slujbă, serviciu religios celebrată în afara slujbelor obișnuite.

După acest ritual, participanţii la nuntă ajută tinerii căsătoriţi cu diverse sume de bani şi alte bunuri, toată aceasta întâmplându-se conform unui frumos obicei: darea darurilor. Mirele şi mireasa mulţumesc nuntaşilor pentru darurile oferite. Nunta continuă. Între timp, nuntaşii mai merg pe la casele lor să-şi rezolve problemele gospodăreşti şi, apoi, revin la acel obicei numit cale întoarsă.

In acel moment, naşa trece la dezgătitul

miresei: ridicarea coroniţei şi a voalului, iar buchetul de flori al miresei este aruncat în spate. Fata care-l prinde se zice că se va căsători în acel an. Naşa acoperă capul miresei cu un batic, ce simbolizează intrarea ei în rândul nevestelor. Mirele primeşte din partea naşului o pălărie, ce simbolizează intrarea lui în rândul gospodarilor

din sat.

Luni seara tinerii căsătoriţi, împreună cu cei apropiaţi, conduc naşii la casa lor mulţumindu-le pentru onoarea făcută.

In prima duminică de după nuntă, tinerii căsătoriţi duc la biserică lumânările rămase nearse

copii plecaţi din sat. Ştiu că nu vin aşa de des pe locul unde e căsuţa, unde am văzut soarele-ntâi, dar oaza mea de fericire, locul unde mă retrag când îmi e greu e în casa părintească.

E greu pentru un părinte să fie departe de copii, dar nici pentru copii nu-i uşor. Ceea ce vreau să spun şi nu spun îndeajuns de des este că:

Dragă mama şi dragă tata vă iubesc şi îmi este dor de voi! Voi sunteţi punctul meu de sprijin care îmi dă puteri să mişc pământul din loc. Să dea Dumnezeu să vă ţină sănătoşi şi fericiţi!

Domnule profeso r Teodor Epure vă mulţumesc pentru frumoasa selecţie de poezii a unui sătean, care a trăit printre noi şi pe care poate nu l-am apreciat la adevărata valoare când am avut şansa!

M i-a crescut inima de bucurie să aud de străbunicul meu! Pentru mine, e o adevărată onoare să fiu

urmaşa unui om atât de stimat si apreciat, pentru că, din câte am înţeles Costache Sârbu a fost tatăl bunicului meu, Grigore.

Un lucru e clar: caracterul de ,,Sârbean”, cum râde mama câteodată, s-a moştenit din generaţie în generaţie. Cred că, într-o oarecare măsura, i-l moştenesc şi eu.

Mulţumesc pentru această ,,poartă deschisă” către noi - Revista Vorniceneanul! Mi-a făcut mare plăcere să o citesc!…

Mi-au dat lacrimile când am citit versurile lui Moş Nechifor. Ce frumos! Vedeţi, că sunt oameni care sunt capabili de asemenea dragoste şi căldură! Versurile lui vorbesc pentru fiecare părinte care are

Dorul de părinţ i mă copleşeşte !

Autor: Mirela S

27

nerăbdare să urcăm în autobuzul care ducea la mamaia noastră. Cum coboram din el strigam în gura mare: ,,Mamaia!… Mamaia!… Mamaia noastră ne aştepta cu chiroşte cu brânză, ca de fiecare dată.

Nici bine nu ajungeam si fugeam repede, care mai de care, să prindem loc pe sobă. Cine nu prindea loc, se ştia ca doarme seara pe jos, pentru că eram prea mulţi… Şi acum, când mă uit la poze, mă întreb: cum de încăpeam toţi în căsuţa aia mică?!…

Aici ne făceam leagăne agăţate de copaci, iar mamaia noastră ne făcea cocuţe din resturi de material textil de la o croitoreasă renumită din sat – Maria Arnăutu – sau din cârpe din haine vechi.

Îmi aduc aminte de dimine ţ i le de la Vorniceni, când apărea soarele de după un deal şi o clădire frumoasă – Liceul teoretic -. După ce mă trezeam, urmărită de acele minunate raze, mergeam pe cerdacul casei până la bucătărie ca să ajung la mamaia mea, iar pe ea o găseam, musai în fiecare dimineaţă, făcându-ne de mâncare…

N-o să uit niciodată zgomotul căldărilor, mirosul turtelor coapte pe plită, mămăliguţa tăiată cu aţă de mamaia noastră, de peştele de la iaz, de laptele spumos şi dulce pe care îl sorbeam din doniţa plină adusă de mamaia, de cotcodacul găinilor, de căţelul ,,Mura” sau de babele care mă întrebau: ,,da tu…, a cui eşti?…”

Acestea sunt momente care, ori de câte ori, mi-le amintesc mă cuprind lacrimile. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri lacrimile îmi curg şuvoi… căci îmi pare rău, aceste clipe nu o să le mai pot întâlni vreodată!

Frumoase locuri, frumoase obiceiuri, frumoşi oameni şi înţelepţi! O, doamne! O, raiule!

Mi-e dor de toate acestea! Mi-e dor şi fără să vreau suspin…

Î n aceste zile de februarie, destul de reci faţă de alţi ani, am trăit moment emoţionante. La rugămintea tatălui

meu, Ion Băiceanu – fiul al Vornicenilor – am t r i m i s u n m e s a j d e g â n d b u n Revistei ,,Vorniceneanul”.

Sigur, înainte de toate, am accesat pe internet această minune de publicaţie, care este ca un dar de la Dumnezeu pentru noi cei care suntem departe de locurile unde s-au născut şi trăit părinţii, străbunii noştri, unde am copilărit şi noi. Am zis aşa pentru că … o să vedeţi, o să vă lămuriţi din cele ce urmează.

Tatăl meu, Ion Băiceanu, este fiul lui Costache Băiceanu, de lângă moara din mijlocul satului, recăsătorit cu Elena Băiceanu.

Mama mea avut numele de fată, Balan Anişoara (fiica lui Pintilie şi Maria Balan).

Părinţii mei, de la o vârstă destul de fragedă, mânaţi de soartă, au plecat din sat, stabilindu-se în Braşov.

În Vorniceni avem foarte multe rude: Băiceanu Viorel, Băiceanu Costel, Băiceanu Mihai şi alţii.

M-au impresionat foarte mult imaginile aşezate pe site-ul revistei şi atunci mi-am adus aminte de poveştile mamei şi de tradiţiile de sărbători din Vorniceni: pluguşorul, colindele de Crăciun şi Anul Nou, ,, Banda lui Novac”, Banda lui Coroi”, ,,căiuţi”, ,,capre” si altele.

Personal sunt atrasă foarte mult de satul Vorniceni şi trăiesc amintiri foarte plăcute. În fiecare vacanţă mergeam la bunici, împreună cu verişorii mei de aici. Ne urcam în tren şi cum treceam munţii începeam să vorbim pe graiul moldovenesc, ceea ce ne plăcea foarte mult (pentru noi era foarte distractiv).

Când ajungeam în Botoşani, aşteptam cu

SPUN VORNICENI… ŞI FĂRĂ SĂ VREAU SUSPIN!

Autor: Andreea BĂICEANU

28

,,Vis” de Chiţan Vasilică

Sus, sub bolta cea senină, Parc-aş prinde-o stea în mână. Spre ea agale mă îndrept, E steaua pe care-o aştept,

Dar uitându-mă la ea, Îmi văd întruchiparea, Chipul meu de copilaş, Suav tânăr şi gingaş,

E-ntuneric, cer domol… Mişună aburul din sol. Adormind pe iarba verde, Tot ce am visat se pierde.

,,Şi… alţi tineri”

Cu câţiva ani în urmă am provocat ,,mici discuţii” cu absolvenţi clasei a VIII-a de a afla visurile pe care şi le fac, pentru a se realiza ca oameni, demni urmaşi ai acelora care s-au jertfit pentru ţară. Chiar dacă ei, doar, au citit în cărţi sau a u u r mă r i t d o c um en t a r e l a t e l e v i z i u ne , neparticipând pe ,,câmpurile de bătălie” au dovedit un altfel de jertfă. Aceea a descoperirii tainelor unor ştiinţe, înaintând pas cu pas, spre afirmare. Extrăgând câteva din afirmaţiile unora, la câţiva ani, putem să ne dăm seama că aceştia au ştiut pentru ce învaţă:

-Ovidiu (Todircan) cum ,,ai trecut” examenul de capacitate? (2005)

-În principiu, examenul de capacitate mi s-a părut echilibrat, însă cu un grad de dificultate mai mare la matematică. Acest examen l-am trecut cu

Cunoaştem contribuţia unor vorniceneni mai în vârstă la creşterea prestigiului Comunei. Şi tinerii din aceste locuri nu sunt mai prejos decât înaintaşii săi. Iată câteva realizări ale generaţiei tinere, care fac sau au făcut la fel.

Pe urmele lui Alexandru Nichifor calcă

tânărul Chiţan Vasilică:

,,Ţara” I de Al. Nechifor

În aerul ce-l respirăm, În seva ierbii, primăvara, În pâinea care o mâncăm, Şi-n apa ce o bem, e ţara.

În auriul bob de grâu În foşnetul pădurii seara, În unda limpede de râu, În florile de mai, e ţara…

Din Botoşani la Baia Mare, De la Galaţi la Hunedoara, E muncă veselă: cântare! Aceasta mi-i acum ţara…

Şi cântăreţii de la noi, În versuri zdrăngănind ghitara, În folk ne cânte toţi eroii, Ce s-au jertfit cântându-şi ţara…

Vorniceni continuă să modeleze caractere , oameni de nădejde

Autor: Prof. Gherman Gheorghe

29

,,...o parte din oamenii şcolii mi-au fost dascăli destoinici şi au o contribuţie importantă la formarea profesională dar şi ca om… am citit despre preocupările administraţiei publice locale, privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor, din comuna mea natală, mult dragă mie, în care mă întorc întotdeauna cu multă plăcere, şi mi-a plăcut să constat interesul arătat pentru reabilitarea infrastructurii rutiere, din comună, dar şi pentru cea judeţeană…” (2006)

Încă o dată se dovedeşte că cine ştie ce vrea (ştie ce-şi doreşte) ,,luptă” cu sine, ,,luptă” cu cei din jur şi devine un om de nădejde. Un asemenea om ,,îşi trage originea” din familia lui nenea Costache Ştefan (zis ,,Pălăduţă”) din Vorniceni.

S-ar putea crede că tinerii preocupaţi de propria formare şi creşterea prestigiului locului de baştină s-au terminat. Amintim pe câţiva dintre ei: Ursache Dumit r i ţa , J i j ie Mădă l in , Anton Alexandra, Gherman Cecilia, Ungureanu Lucian, fraţii Ciobanu Tudor şi Dragoş, Istrate Teodor, Sârbu Raluca, Istrate Marian şi Iftode Marian, Hodorogea Dragoş, Băiceanu Oana, Constantin Andrei, Corleciuc Ovidiu.

Corleciuc Ovidiu În sufletul acestuia s-a dat ,,o luptă” între a

alege specializare universitară civilă şi cea de ,,doctor de suflete”. A ,,învins” dorinţa de a urma Seminarul teologic Botoşani, în continuare Facultatea de Teologie pastorală – Iaşi. Propriile căutări, îl fac să se dovedească a deveni un bun ,,doctor de suflete”, peste puţin timp. Studios, conştiincios, ascultător şi deschis îl vor face foarte apreciat de cei cu care vor lucra.

Iată izvorul nesecat de caractere, de oameni de nădejde! Vornicenii continuă să demonstreze că fii săi sunt oameni integri şi, în acest fel, contrazice total opinia deplasată a unor ziarişti din presă de azi.

Îmi exprim încrederea că vom auzi în viitor, şi de alţi tineri Vorniceneni care se vor ,,jertfi” pentru ştiinţă.

Va urma!

multe emoţii…

-Cum ai primit anunţul reuşitei tale la examenul de capacitate? Cum te simţi ştiindu-te primul pe Centru de examen Cordăreni?

-La anunţul reuşitei mele am fost foarte bucuros fiind cu media 8,15.

-Cum crezi că vei face faţă la Colegiul ,,A. T. Laurian” Botoşani, unde ai fost declarat admis?

-Cred că voi depune un efort susţinut, voi avea rezultate bune, ca şi absolvenţii şcolii (Şcoala ,,Prof. Octavian Ionescu”) din seriile anterioare.

-Când vei termina cursurile liceale ce îţi propui să faci?

-După terminarea cursurilor liceale îmi propun să continui studiile superioare pentru a fi de folos societăţii noastre româneşti.

După un astfel de răspuns, l-am căutat din nou pe Ovidiu Todircan. Astăzi este student la Facu l t a t ea de Elec t ron i că de l a Cent ru l Universitar ,,Gh. Asachi” Iaşi. Şi-a atins visul spre care tindea…

Cândva, (1979) absolvent al Şcolii Generale

nr. 1, Ovidiu Ştefan avea, de asemenea, visuri largi. S-a îndreptat spre Liceul Silvic Câmpulung Moldovenesc, ca şef de promoţie şi, în 1989, devenea iarăşi şef de promoţie al Institutului de Mine Petroşani. Devenind inginer topograf, s-a dovedit mai târziu, că această meserie avea să-l ,,capteze” şi să devină, doctor inginer cu titlul ,,Magna Cum Laude”. Nu s-a mulţumit doar cu un titlu înalt. A devenit un împătimit al cercetării ştiinţifice, al muncii de pedagog, la Universitatea de Nord, Baia Mare. Cele peste 40 lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate, multe din ele cu mare grad de aplicabilitate practică, îl aduc ,,în faţă”… Ştiţi câte ore, zile, săptămâni, luni, ani a studiat? Asta dovedeşte dragostea de muncă, de ţară şi nu în ultimul rând, de satul natal, Vorniceni. Spicuim câteva idei dintr-o scrisoare trimisă şcolii:

30

Aici… de sute de ani sunt cei mai vestiţi ciobani! Ai cele mai frumoase oi din Moldova celor doi!

Aici s-a născut un studios, creatorul: astrahanul roz, cotat ca fiind minune, unicat la noi şi-n lume!

Să ne trăieşti bătrâne sat! Noi cei plecaţi, supuşi de soartă, Nicicând nu te-am uitat… Niciodată!

V orniceni, sat mare şi frumos cu pământ negru şi mănos,

ai venit din timp străvechi strămutând Biserici vechi.

Ai dat ţării oameni mari: magistraţi şi demnitari, medici şi universitari, profesori şi învăţători, colonei şi generali, bancheri şi cărturari, tipografi şi librari, jurişti şi economişti, ingineri şi marinari, dansatori şi lăutari, poeţi şi fluierari, familii cu vechi renume, gospodari din neamuri bune!

IMNUL VORNICENEANULUI (proiect )

Autor: Constantin Haisuc

Iarnă când pleci de la noi, Ca să dai tonu’ la ploi? Câmpului să-i dau verdeaţă Si să-mi scot puii de raţă. Toate astea când le fac? Dacă tu îmi stai pe cap! Stoluri de cocori pornesc, Primăvara prevestesc. Vine vara peste mine, iar pâraile sunt pline! Iarnă, îţi pun gând rău, te pârăsc lui Dumnezeu!

Se ceartă Primavăra cu Iarna, Că întârzie să-şi ia năframa.

Câte babe sunt în sat Dochia le-a îmbrăcat. Mieii sunt cu miile, De albesc câmpiile. Un bâtlan venit devreme I-a căzut bruma pe pene. Rândunica dă telegramă Că mai stă o zi în vamă. Anul trecut n-a avut noroc, I-a îngheţat glodul în cioc.

PRIMĂVARA Autor: Constantin HAISUC

31

Album foto - co lecţia Constantin Haisuc

32

FO

RM

AŢ

IA D

E F

LU

IER

AŞ

I D

IN V

OR

NIC

EN

I —

ÎN

SP

EC

TA

CO

L L

A B

OT

OŞ

AN

I, 1

MA

I 19

68