Din cuprins: Omul ocrotit de Dumnezeu Omul ocrotit de Dumnezeu Omul ocrotit de Dumnezeu Omul ocrotit de Dumnezeu -Gheorghe Gherman Gheorghe Gherman Gheorghe Gherman Gheorghe Gherman Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi spiritului vornicenean spiritului vornicenean spiritului vornicenean spiritului vornicenean Ion Istrate Ion Istrate Ion Istrate Ion Istrate Un pensionar sărbătorit Un pensionar sărbătorit Un pensionar sărbătorit Un pensionar sărbătorit - Prof. Gheorghe Gherman Prof. Gheorghe Gherman Prof. Gheorghe Gherman Prof. Gheorghe Gherman Teodor Epure Teodor Epure Teodor Epure Teodor Epure Amintiri, evocări, confesiuni Amintiri, evocări, confesiuni Amintiri, evocări, confesiuni Amintiri, evocări, confesiuni Eugenia Merenciuc (Vasile) Eugenia Merenciuc (Vasile) Eugenia Merenciuc (Vasile) Eugenia Merenciuc (Vasile) File din istoria Vornicenilor File din istoria Vornicenilor File din istoria Vornicenilor File din istoria Vornicenilor Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu - Dubău Dubău Dubău Dubău Ionel Bejenaru Ionel Bejenaru Ionel Bejenaru Ionel Bejenaru Harapnicul de Vorniceni Harapnicul de Vorniceni Harapnicul de Vorniceni Harapnicul de Vorniceni Constantin Haisuc Constantin Haisuc Constantin Haisuc Constantin Haisuc ANUL 2 NR. 4 28 SEPTEMBRIE 2010 www.vorniceneanul.ro
Transcript
Din cuprins: Omul ocrotit de Dumnezeu Omul ocrotit de Dumnezeu Omul ocrotit de Dumnezeu Omul ocrotit de Dumnezeu ----Gheorghe GhermanGheorghe GhermanGheorghe GhermanGheorghe Gherman Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi spiritului vorniceneanspiritului vorniceneanspiritului vorniceneanspiritului vornicenean Ion IstrateIon IstrateIon IstrateIon Istrate
Un pensionar sărbătorit Un pensionar sărbătorit Un pensionar sărbătorit Un pensionar sărbătorit ---- Prof. Gheorghe GhermanProf. Gheorghe GhermanProf. Gheorghe GhermanProf. Gheorghe Gherman Teodor EpureTeodor EpureTeodor EpureTeodor Epure
File din istoria VornicenilorFile din istoria VornicenilorFile din istoria VornicenilorFile din istoria Vornicenilor Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu ---- DubăuDubăuDubăuDubău Ionel BejenaruIonel BejenaruIonel BejenaruIonel Bejenaru
Harapnicul de VorniceniHarapnicul de VorniceniHarapnicul de VorniceniHarapnicul de Vorniceni Constantin Haisuc Constantin Haisuc Constantin Haisuc Constantin Haisuc
ANUL 2 NR . 4 28 SEPTEMBRIE 2010
www.vorniceneanul.ro
2
ANUL 2 � NR. 4
Apel către f i i i d in Vorniceni !
Vorniceneanule, dacă ai străbunici, bunici, părinţi, fraţi, unchi şi le cunoşti, cât de cât, povestea vieţii lor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!
Vorniceneanule, dacă ai auzit de la bunici, părinţi, vecini, prieteni fapte de-ale vornicenenilor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!
Vorniceneanule, dacă vei considera că şi alte aspecte ce privesc oamenii şi faptele lor au legătură cu locul în care te-ai născut, ai crescut şi ai învăţat să trăieşti, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!
Nu uita nici fotografiile cu oameni și evenimente, căci acestea vor spune mai mult!
Cuprins
Omul ocrotit de Dumnezeu -Gheorghe Gherman Profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi spiritului vornicenean Ion Istrate
3
Un pensionar sărbătorit - Profesorul Gheorghe Gherman Teodor Epure
7
O carte de suflet - ,,Amintindu-ne de liceu” Ion Istrate
File din istoria Vornicenilor Vornicenii în ,,Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi” (1891) al lui N. Filipescu - Dubău Ionel Bejenaru
16
Fondul piscicol la Vorniceni, o bogăţie de care comunitatea locală nu beneficiază Ion Istrate
17
Cât de greu i-o fi bunicii? Mariana Adăscăliţei
18
Deschiderea anului şcolar 2010-2011 Gheorghe Gherman
19
Alexandru Hrib - Ofiţerul învăţător, vajnic luptător Gheorghe Gherman
23
Simion Alexandru - Veteran de război, Omul care iubeşte trandafirii Gheorghe Gherman
24
Gheorghe Bâgu - Un necunoscut disident vornicenean Gheorghe Gherman
25
Harapnicul de Vorniceni Constantin Haisuc
26
22
O sărbătoare de suflet la Vorniceni Gheorghe Gherman
23
, ,Vorniceneanul” Publicaţ ie fondată în 2009
Vorniceneanul (Vorniceni)
ISSN 2067 – 1105 Apare trimestrial în data de 28 ale ultimei luni din
trimestru. Numărul semnal al revistei a apărut la 26
octombrie 2009. Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie
2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară).
Fondatori:
Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc
Colegiul de redacţie Director: Ion Istrate Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactori: Dumitru Chirilă,
Prof. Gheorghe Gherman, Ing. Doina Ivaniciuc Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari
care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. În acest număr am fost onoraţi de contribuţia:
Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia publicaţiei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform
prevederilor legale.
Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: [email protected] fax: 0231 51 01 51 Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: [email protected]
www.vorniceneanul.ro
3
ANUL 2 � NR. 4
OMUL OCROTIT DE DUMNEZEU GHEORGHE GHERMAN –
PROFESORUL OŞTEAN, PROTEGUITORUL TRADIŢIEI ŞI
SPIRITULUI VORNICENEAN
Şcoala din vale -, l-am văzut pe băiatul Gherman. Nu l-aş fi observat, dar un învăţător surescitat se apropie de el îi smulge tricolorul din mână şi-l aruncă în şanţ. După
ce a trecut coloana, am luat steguleţul aruncat, confecţionat dintr-o foaie de maculator cu cele trei culori – roşu, galben şi albastru – măiestrite atent cu creioane colorate de către cel pe care cândva îl văzusem printre picioarele cailor noştri. Am ajuns acasă, îi arăt tatălui meu steguleţul şi îi spun povestea infamantei atitudini a şablonarului învăţător faţă de elevul Gherman. Tata, după un adânc oftat (amintindu-şi probabil de trista întâmplare), îmi spune: ,,aista va fi un bun oştean”. Atât a spus tata, el însuşi fiind un apărător al tricolorului românesc în luptele de pe linia
Nistrului în Al Doilea Război Mondial. Mai târziu, ştim cu toţii că profesorul Gheorghe Gherman a purtat şi încă o să mai poarte multă vreme tricolorul cu ocazia unor evenimente şi sărbători de importanţă pentru vorniceneni, pentru români.
Acum, când profesorul Gheorghe Gherman este proaspăt pensionat, am reflectat, mai mult ca de obicei, la acele momente grele pentru Dumnealui şi familia mea şi la ceea ce a făcut, până în prezent, pentru satul său natal... şi mi-am zis că, acest OM a fost şi va fi păzit de Dumnezeu pentru că vornicenenii au nevoie de aşa oameni.
Profesorul Gheorghe Gherman, fiul lui Gheorghe şi al Elenei Gherman, a văzut lumina zilei la data de 4 aprilie 1949, la Vorniceni. Părinţii, agricultori, i-au insuflat de mic dragostea faţă de muncă şi respectul faţă de oameni. S-a căsătorit, în mai 1975, cu Viorica Boziceanu din satul Sarafineşti, comuna Corni, judeţul Botoşani. Din căsătorie au rezultat 4 copii: Laurenţiu – Ionuţ (n. 1976); Loredana – Manuela (n.1981), Cecilia – Livioara (n.1986) şi Iustin (n.1993), toţi cu educaţie şi instrucţie aleasă.
Inteligent şi cu dragoste de carte a obţinut rezultate remarcabile de-a lungul anilor de studii: elev al Şcolii elementare de 7 ani Nr. 2 Vorniceni şi al Liceului de cultură generală ,,Garabet Ibrăileanu” din Iaşi (1963 – 1967); apoi student al Institutului Pedagogic de 3 ani
E ocrotit de Dumnezeu! Acestea au fost primele vorbe despre Gheorghe Gherman, auzite de la
mama mea în vremea când aveam vreo cinci ani. O întâmplare nefericită a făcut să-l cunosc atunci pe copilul Gheorghe Gherman, care, ca prin minune, a scăpat cu viaţă după ce a fost surprins de căruţa cu cai a tatălui meu. Tata obişnuia ca sâmbăta să rezolve unele treburi administrative din gospodărie: reparatul căruţei, potcovitul cailor, măcinişul la moară din sat… Cum dimineaţă a fost la moş Alecu Feraru pentru a potcovi caii, pe la amiază, mergeam la moară cu căruţa plină de saci. La insistenţa mea, tata îmi încredinţează biciul şi hăţurile. Pentru a nu fi mai prejos decât tata, strunesc hăţurile şi lovesc cu biciul crupa unui cal, care se nimerise a fi cel mai ,,iute”. Caii au luat-o la galop şi, cum probabil aveau în memorie locul unde au fost potcoviţi, au făcut scurt la stânga şi pe podeţ l-au surprins pe copilul Gherman. Acea zi pentru familia noastră a fost mâhnită şi plină de griji. Mama şi mătuşile mele se rugau în faţa icoanei, iar tata nu-şi găsea locul. În cele din urmă, vine tata de la familia Gherman şi spune că ,,băiţelul e bine şi poate s-o îndura Dumnezeu să nu aibă necazuri mai târziu”. Atunci mama, cu lacrimi în ochi, a zis: ,,Doamne, e ocrotit de Dumnezeu!”.
Nu trecuse prea multă vreme şi într-o zi de sărbătoare – duminică – stăteam cu părinţii în cerdacul casei, bucurându-ne de cum şi ce frumos se auzea slujba la Biserica cea Nouă, aflată la câţiva paşi de casa părintească. Deodată auzim un vacarm, care venea dinspre drumul principal ce străbatea satul de la un capăt la altul, şi distingem urale de genul ,,Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus!”. Mamei i-au dat lacrimile şi a plecat în casă (cum altfel, dacă tatăl ei, bunicul meu – Costache Ursache – a fost luat prizioner şi executat la Tarniţa, lângă Kiev, pentru că a părăsit coloana pentru câteva coji de cartofi luaţi din gunoaie). Nu am stat locului; am alergat pe uliţa noastră, ce duce la şoseaua de unde venea gălăgia, şi am prins la timp alaiul organizat atunci cu ocazia ,,gloriosului octombrie”. Vacs! În coloana de defilare – elevi de la
Autor: Ion ISTRATE
4
ANUL 2 � NR. 4
(r.Străşeni) din R. Moldova şi cu localitatea Saint Georges – Buttavent (Franţa); a publicat articole în ziarele judeţului; a colaborat cu Revista ,,Tempus” – Vorniceni, colaborează şi publică frecvent în ,,Vorniceneanul” şi ,,Luceafărul” – Botoşani; a organizat serbări şcolare închinate ,,Zilei Eroilor”, Unirii Principatelor, Zilelor Europe, dar şi sărbătorilor creştine (Sf. Paşte, Crăciun etc.); a organizat întâlniri şi dezbateri cu sătenii şi susţine o bogată activitate în cadrul Consiliului parohial şi al Bisericii ortodoxe din Vorniceni.
Viaţa socială, politică şi economică, istoria locului natal l-au preocupat încă din anii de liceu, rezultate remarcabile obţinând după terminarea studiilor superioare, continuând cu perseverenţă munca de cercetare ştiinţifică. Activitatea ştiinţifică a fost materializată prin publicarea celor două lucrări cu caracter monografic: ,,Vorniceni – însemnată vatră strămoşească”, în 2007, la Editura Agata şi ,,Şcoala Prof. Octavian Ionescu, şcoala unor multe reuşite – Sinteză monografică”, în 2010. Primul volum s-a bucurat de un real succes, apreciindu-se importanţa unei astfel de lucrări. Aşa, bunăoară, Dumitru Lavric evidenţiază: (…)Vorniceni – însemnată vatră strămoşească, subintitulat Monografie istorico-
geografică, datorat profesorului de geografie Gheorghe Gherman; cartea dezvăluie la modul ştiinţific cadrul fizico geografic al localităţii Vorniceni (relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna, solurile) precum şi principalele elemente ce ţin de geografia umană şi economică (populaţie, aşezări, ocupaţii, căi de comunicaţie, comerţ); se adaugă o prezentare a obiceiurilor şi tradiţiilor locurilor, o exhaustivă şi impresionantă listă a personalităţilor satului Vorniceni şi un material ilustrativ extrem de bogat. Pe bună dreptate, într-un emoţionant Cuvânt de suflet, prof. univ. dr. Mihai Maxim subliniază: „Cititorii vor găsi aici date istorice interesante despre satul lor, relevate anterior mai ales de profesorul Octavian Ionescu în monografia sa, dar cu deosebire foarte multe informaţii cu caracter geografic (…), domeniu în care autorul se simte la el acasă şi care dă nota de noutate şi de contribuţie originală acestei monografii”.
Suceava (1967-1970) şi al Facultăţii de istorie - geografie din cadrul Universităţii ,,Al. I. Cuza” Iaşi (1967-1970). Determinat de cerinţele locului de muncă precum şi permanenta sa dorinţă de a cunoaşte cât mai mult pentru perfecţionarea pregătirii profesionale a continuat să studieze. Aşa, în 1973, a susţinut definitivarea în învăţământ, în 1978 a obţinut Gradul didactic II şi, în anul 1978, Gradul didactic I, disciplina geografie.
Activitate profesională şi-a împlinit-o pe măsura studiilor parcurse. A fost angajat în învăţământ, 1 septembrie 1970, la Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 Vorniceni, unde a lucrat până în august 2010 cu întrerupere de 1 an (anul şcolar 1972- 1973), când a funcţionat ca profesor de Istorie – Filozofie la Liceul de cultură generală Vorniceni. A fost director al Şcolii Nr. 1 Vorniceni timp de 15 ani (1980-1989 şi 2000 – 2005), a activat în cadrul Comisie metodice a profesorilor de istorie-geografie şi cultură civică (aria curriculară ,,Om şi societate”), conducând această comisie în mai multe rânduri şi în cadrul cercurilor pedagogice de istorie (Dorohoi şi George Enescu) şi geografie (Dorohoi) şi a participat la consfătuirile cadrelor didactice ale profesorilor de istorie şi geografie, precum şi la Congresul Naţional de Geografie organizat la Botoşani în 2008 şi Drobeta Turnu Severin, în 2010. O carieră de dascăl, timp de 40 de ani, la aceeaşi şcoală, unde a educat şi instruit tot atâtea generaţii, iar în calitate de diriginte, dovedind trăsături distinctiv intelectuale, a îndrumat şi modelat 27 colective de elevi. Statornică profesiune şi frumoasă performanţă a realizat Domnia Sa! Vornicenenii se mândresc de ceea ce este Profesorul Gheorghe Gherman!
Totodată, s-a remarcat şi se dovedeşte neistovit şi în sfera activităţilor extraşcolare în beneficiul comunităţii locale: expediţii şcolare (1971-1988); excursii în toate zonele Moldovei; instructor în tabere şcolare (Bivolărie – Suceava, Poiana Căprioarei – Vaslui, Bucureşti), unde au participat şi vlăstarele din satul natal; a fost în colectivul care s-a ocupat de înfrăţirea comunei Vorniceni (Botoşani) cu Vornicenii
5
ANUL 2 � NR. 4
în ideea, imi place să cred, a unui model de urmat. Aceste iniţiative nu sunt, desigur, aidoma celor întreprinse de către Dimitrie Gusti şi studenţii/specialiştii săi. Nu au asemenea ambiţii – şi nici instrumentele cercetării sociologice. Ele sunt, mai degrabă, o “dare de samă” – cum ar zice cronicarul – şi valoarea lor constă tocmai în faptul că autorii (de regulă, profesori de istorie) sunt oameni ai locului, buni cunoscători ai acestui loc, iar prin bogaţia de informaţii, fapte, evenimente, întamplări, rezultatele trudei lor, nu doar cantitativ, mi se par deasupra celor gustiene (nu-i mai puţin adevărăt că, de cele mai multe ori, ,,echipele Gusti” îşi propuneau să-i înveţe pe oamenii satului cum să-şi organizeze viaţa şi munca, trăgându-i cu hârzobul spre civilizaţie). Vorniceni (ce nume frumos! de la ,,vornic” – care chiar dacă a dispărut din peisajul administrativ, s-a păstrat în ritualul nunţii) este un sat din nordul tarii. Am, acum, prilejul şi bucuria să constat, iată, că Nordului îi răspunde Sudul, cu o lucrare pe masură – în posesia căreia am intrat graţie amabilitaţii poetului Pan Izverna. Este vorba de monografia “Strehaia în istorie” (Editura PACO-Bucuresti) semnată de C. A. Protopopescu – şi el profesor de istorie, şi el om al locului. (...)” (,,Nevoia de monografii. Strehaia în istorie”, Ion Andreiţa).
În gest de recunoaştere şi apreciere a muncii sale a primit numeroase diplome şi titluri, printre care amintim: ,,Diploma de Onoare” (2004) pentru
Munca profesorului Gheorghe Gherman şi rezultatele sale au fost percepute şi apreciate şi în presa naţională (Cronica română): ,,Satul a fost şi este dintotdeauna locul ce reflectă într-o anume măsură gradul de omenie şi de cultură al poporului român. Este îmbucurator faptul că. după 1990, a devenit o obişnuinţă ca intelectuali ai satelor să realizeze monografii închinate locurilor natale, adevarate ,,radiografii” rurale ce dau la iveală uneori adevăruri (legate de agricultura, mai ales) odinioară ţinute secret. Este şi cazul lui Gheorghe Gherman, strălucit profesor de istorie în satul Vorniceni, judeţul Botoşani. De-a lungul celor peste 30 de ani de carieră didactică, în paralel cu activitatea la catedră, domnul Gherman a desfaşurat o intensă muncă de cercetare a trecutului localităţii în care s-a născut, culegând de prin arhive şi documente cu caracter geografic, istoric şi economic informaţii necesare alcătuirii unei cărţi. (...). Prof. Gheorghe Gherman povesteşte, descrie şi reînvie ocupaţii vechi, obiceiuri şi tradiţii, face portrete, insuflând textului o anume căldură, cum numai un fiu al satului o poate face. Oamenii de aici au creat veşnicul tezaur popular: colindele, horele, strigăturile, nunta, scosul la joc al fetelor de maritat, ţesutul scoarţelor..., toate de o frumuseţe unică (pozele sunt elocvente), exprimând vitalitatea şi puterea de creaţie a ţăranilor moldoveni, care-şi ştiu rostul şi menirea pe acest pământ. Reţine atenţia şi lista de toponime locale: ponoare, bahna, bulboana, hartop, stânişte, chirişte, holm, huluba, scorţar, rotar, ungurean etc. Cartea monografică se încheie cu capitolul dedicat prezentării personalităţilor care au plecat de aici si şi-au făcut un nume în ţară şi peste hotare.” (,,O monografie închinată satului natal”, Eugenia Vasile). Sau în altă împrejurare: ,,(..)Am citit, cu puţin timp în urmă, în paginile acestui ziar (Cronica română, n.r.) o recenzie la Monografia satului Vorniceni, din judeţul Botoşani, rod al unor eforturi întinse pe mai mulţi ani, depuse de profesorul de istorie Gheorghe Gherman. Iniţiativa demnă de toată lauda, aşa cum laude se cuvin şi autorului recenziei, pentru gestul de a fi făcut publică o astfel de lucrare –
6
ANUL 2 � NR. 4
vornicenean, că trebuie să aibă încredere şi curaj şi să continue opera nobilă la care trudeşte. Cu siguranţă va fi respectat şi răsplătit, fiind mereu prezent în memoria vorniceneanului.
Şi, mai cred că, un ,,Titlu de Cetăţean de Onoare al comunei Vorniceni” îl merită fără tăgadă.
strainatate-au-ridicat-acasa-14-troite.html 12.http://www.stiri.botosani.ro/stire/21745/JAN+... 13 .Arhiva revistei ,,Vorniceneanul”. Dosar nr.60 – Gheorghe Gherman. Articole pe aceeaşi temă: 1.Ion, Istrate. ,, Teodor Jacotă: viaţă cu zbucium şi har sau quadriptarea
personalităţii”. Apărut în revista Luceafărul nr. 12 din 11.12.2009. (www.luceafarul.net)
2.Ion Istrate. ,,Lucia Olaru Nenati – ciudesă a Nordului Moldav sau ,,zâna blondă a Ipoteştilor”. Apărut în revista Luceafărul nr. 2(14) din 11.02.2010 (www.luceafarul.net)
3.Ion Istrate. ,,Ciprian Mitoceanu (Micul Asimov) în drumul său spre celebritate”. Apărut în revista Luceafărul nr. 3(15) din 11.03.2010 (www.luceafarul.net)
4.Istrate, Ion. ,,Teodor Epure – sămânţa mirabilă şi afirmarea spiritului normalian”. Apărut în revista Luceafărul nr. 4(16) din 11.04.2010 (www.luceafarul.net)
5.Ion Istrate. ,,Doru Petrariu, după al treilea salt de trambulină pentru a se arunca după zidul enigmatic al USR”. Apărut în revista Luceafărul nr. 6(18) din 11.04.2010 (www.luceafarul.net);
6.Istrate, Ion. ,,Aurel Muraraşu – intelectualul progresist -, îmblânzitorul ,,berbecilor moldavi”. Apărut în: revista Vorniceneanul. Romania, 28.06.2010, Botoşani: Editura Agata. http://www.vorniceneanul.ro
Vorniceneanul. Romania, 28.09.2010 Citare: Istrate, Ion. ,,Omul ocrotit de Dumnezeu. Gheorghe Gherman –
profesorul oştean, proteguitorul tradiţiei şi spiritului vornicenean”. Apărut în: revista Vorniceneanul. Romania, 28.09.2010, Botoşani: Editura Agata. Disponibil online: http://www.vorniceneanul.ro
promovarea tradiţiei româneşti şi a valorilor culturii locale şi ,,Titlul de Membru de Onoare al Fundaţiei Naţionale” (2007) pentru contribuţia deosebită la îmbunătăţirea patrimoniului cultural al comunei Vorniceni, ridicarea prestigiului întregii comunităţi şi afirmarea identităţii locale, acordate de Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare Comunitară; ,,Distincţia de Vrednicie”
acordată (2008) de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, ca semn al preţuirii şi binecuvântării pentru râvna şi dărnicia faţă de Biserică.
Zăbovind şi reflectând cu emeritul profesor despre muncă, viaţă şi destin, am reţinut din vorbele sale: ,,Viaţa noastră-i făcută din bune şi rele, bucurii şi necazuri, împliniri şi neîmpliniri… am crezut în necesitatea muncii, în nevoia ştiinţei de carte, de aceea am visat să devin profesor şi am devenit, după ani. Mi-a plăcut să mă întorc, după studii, în satul meu natal… şi ţin mult la sentimentul naţional, la istoria noastră, a românilor. Sunt mulţumit de munca mea de până acum (peste 40 de ani) şi voi continua să fiu în slujba vornicenenilor mei. Nu voi precupeţi nimic până nu voi realiza şi un muzeu sătesc, aici, la Vorniceni.” Doamne, câţi se mai pot gândi, acum, la aşa ceva!
O viaţă dedicată muncii şi satului său, biruind zi de zi fel de fel de greutăţi şi, chiar, piedici şi atitudini răuvoitoare şi pline de ironie ale unor săteni. Dar, pe profesorul Gheorghe Gherman, nu l-au speriat nici ,,zgomotul”, nici pornirile ostile a celor din jur. A dus până la capăt tot ce-a început, aşa cum a gândit Domnia sa că e mai bine să-o facă.
Departe de a fi o prezentare exhaustivă a biografiei, a personalităţii profesorului Gheorghe Gherman, aş încheia cu o povestioară, o păţitură din copilăriei, cu ceva mai înainte de vremea celora pe care le-am amintit la început. Deseori, nu aveam chip să ies în ogradă, deoarece un cucoş alb din mulţimea galinaceelor gospodăriei, cum mă vedea, cotcodăcea, bătea din aripi şi se repezea la mine, fapt ce mă făcea să tot apelezi la ajutorul părinţilor. Într-o zi, nu am putut suporta această umilinţă, am luat o căciulă mare de-a tatei, am tras-o pe cap, cu un surtucaş pe mine, pun mâna pe un făcăleţ şi cu obrajii împurpuraţi am ieşit afară. Cucoşul cum m-a văzut, zgomotos şi iute de picior se năpusteşte spre mine. Ce credeţi că a făcut? Nimic! S-a aşezat la picioarele mele şi a început să ciugulească vârful (gurguiele) opincilor confecţionate din piele de berbec.
Aşa că, profesore, cei care, în preajmă, fac zgomot inexpresiv - răţoială în zadar -, rătăcitori în astă lume, până la urmă se vor apleca în faţa Domniilor voastre. Aici am vrut să ajung şi să-i spun profesorului, ocrotitorul valorilor morale, tradiţiei şi spiritului
7
ANUL 2 � NR. 4
examenele de definitivat, gradul doi şi gradul întâi. Pe lângă activitatea didactică şi pedagogică, profesorul Gheorghe Gherman are şi o bogată activitate în domeniul cercetării ştiinţifice, rezultate înserate în lucrarea: ,,Vorniceni – însemnată vatră strămoşească” apărută la Editura Agata, Botoşani, 2007. În concluzie, prof. Gheorghe Gherman a fost un adevărat dascăl rural, legat de viaţa sătenilor pentru că:
- şi-a format o familie, rezultând patru copii, trei absolvenţi ai unor facultăţi, iar ultimul este elev în clasa a XI-a;
- a construit o casă, a făcut o fântână, a botezat şi a cununat (printre invitaţii în sală se găsesc fini de botez şi de cununie);
- a scris o carte, are o dorinţă permanentă pentru viaţa spirituală.
Aşa că, în mod simbolic, prof. Gheorghe Gherman a predat ştafeta unei generaţii, dintre care, peste ani vor răsări noi cadre didactice talentate, care vor continua programul învăţământului nostru românesc.”
În cuvântul său, profesorul Eugen Muraraşu, a arătat printre altele: ,,… este o satisfacţie şi o bucurie să ne amintim de activitatea didactică bogată a prof. Gheorghe Gherman. A fost un adevărat dascăl care şi-a servit şcoala, copii şi colegii de muncă. N-a spus niciodată că nu poate face un lucru şi că e greu de făcut. A fost un bun organizator, iar ca director a militat pentru prestigiul şcolii şi formarea unui colectiv didactic bine închegat. A fost angajat într-o activitate de cercetare ştiinţifică pasionată, studiind documentele istorice privind trecutul satului Vorniceni. De asemenea, a studiat clima locului său de naştere şi influenţa sa asupra vieţii omului. În cadrul comisiei metodice a venit totdeauna cu idei noi privind modernizarea învăţământului în şcoala vorniceneană.”
C ând soarele dogorea puternic şi-şi arunca razele sale strălucitoare, aproape ucigătoare, la miezul zilei şi când natura
îşi revărsa din belşug bogăţia de viaţă, uşile Şcolii Generale nr.1 Vorniceni se deschise larg pentru a primi invitaţii care să-l felicite pe domnul profesor Gheorghe Gherman cu ocazia ieşirii sale la pensie.
Şcoala curată, luminoasă, se umplu deodată de armonia glasurilor pătrunzătoare a persoanelor invitate: colegi, rude, prieteni, reprezentanţi ai cultului ortodox şi ai conducerii comunale. Deodată glasurile invitaţilor au încetat. Se aşternuse peste tot o linişte deplină, iar profesorul Teodor Epure deschide adunarea de festivitate şi arată: ,,În calitate de fost profesor al domnului Gheorghe Gherman, pentru mine, este o mare bucurie şi satisfacţie să deschid această adunarea consacrată sărbătoririi ieşirii la pensie. Este un moment înălţător, un moment sublim în care sufletele noastre vibrează de frumuseţile chipurilor persoanelor dragi de care şcoala se desparte în momentul de faţă. Este o zi aşteptată de profesorul Gheorghe Gherman, o zi încărcată cu nebănuite emoţii, o zi care marchează sfârşitul unei cariere didactice şi începutul unei noi vieţi – aceea de pensionar. Întâlnirea pentru ultima dată cu şcoala, cu colegii, cu foştii săi dascăli va rămâne o amintire vie în memoria sa.
Profesorul Gheorghe Gherman a pus umărul şi sufletul pentru ca şcoala să fie aşa cum a dorit. Ţinta sa a fost să aibă loc un învăţământ legat de realitate, de îmbunătăţirea calităţii sale şi de care să beneficieze toţi elevii. A dorit să aibă elevi cu capacităţi clare de adaptare la schimbări, cu educaţie aleasă în societate şi familie.
Dornic de desăvârşire şi-a perfecţionat mereu cunoştinţele sale de specialitate şi de didactică pedagogică promovând cu rezultate foarte bune
UN PENSIONAR SĂRBĂTORIT – PROFESORUL
GHEORGHE GHERMAN Autor: Prof. Teodor Epure
,,Un învăţat are două datorii: să înveţe el, necontenit şi să înveţe necontenit pe alţii”
(N. Iorga)
8
ANUL 2 � NR. 4
Dumnezeu cu setea de frumos şi curăţenia sufletului. De asemenea, a arătat că Evanghelia nu obligă ci sfătuieşte pe elevi zicând: <Cine are urechi de auzit să audă iar auzind să nu socotească grea sarcina de a învăţa sau de a asculta>. Profesorul Gherman este un bun creştin. Este un participant activ la slujbele religioase care se desfăşoară la Biserica nouă şi ajută mult pe cântăreţul bisericii. Timp de 20 de ani, a organizat frumoase programe artistice închinate ,,Zilei eroilor”.
În timp ce oratorii îşi depănau cuvintele, profesorul Gheorghe Gherman îşi ştergea lacrimile de pe faţă şi culegea suspinele de pe buze, iar inima în care soarele pătrunsese cu razele lui fierbinţi se făcea foc de încălzire pentru laudele aduse de colegi, mulţumit de activitatea desfăşurată în cei 40 de ani închinaţi şcolii. Asemenea sărbătoare festivă reprezentă o pagină de neuitat în jurnalul activităţii noastre didactice, un bun prilej de a îndeplini dorinţa generaţiilor anterioare.
Şi prof. Aurel Muraraşu arătă: ,,L-am cunoscut pe profesorul Gheorghe Gherman de când era elev, pentru că i-am fost profesor. A fost un elev silitor şi cu bun simţ. După ce şi-a terminat studiile mi-a devenit coleg, subordonat (cât timp am fost director) dar şi domnia sa mi-a fost director. Am avut o colaborare colegială. A fost mereu preocupat de problema fundamentală a educării tinerei generaţii, de formarea viitorului om, problemă de actualitate vie. A avut o activitate culturală bogată. De aceea îndreptăm gânduri de preţuire faţă de tot cea aa realizat profesorul Gheorghe Gherman, pe cale didactică şi culturală.”
Părintele paroh, Ciprian Ivanovici arătase: ,,Profesorul Gheorghe Gherman a fost un adevărat sfătuitor sufletesc al copiilor pe care i-a educat în decursul celor 40 de ani de dăscălie şi i-a îndemnat să fie ascultători, buni, drepţi, cinstiţi, cu spirit de înţelegere faţă de colegi, faţă de aproapele. Profesorul Gheorghe Gherman a predat şi religia arătând cât de armonios se îmbină în sufletul unui copil dragostea de
Felicitări Eugenia! Încerc, acum, să adun tonul întregii suflări şi al tuturor sufletelor, care au învăţat şi care au slujit în acest liceu, şi să-ţi mulţumim! Frumoasă şi nobilă idee ai materializat!
Carte începe cu o propunere de stemă a Vornicenilor, pentru că nu există încă un gir oficial, sugerând prin compoziţia grafică vechimea satului şi îndeletnicirile mai importante, de-a lungul vremii, ale trăitorilor din aceste locuri. Sigur ar fi fost, după părerea mea, mai potrivit o grafică care să sugereze şi ansamblul concepţiilor, atitudinilor şi faptelor vornicenenilor, un profil mai fidel al personalităţii colective. Cred că ar fi fost mai nimerit o combinaţie stilizată cu un cap de berbec, ceea ce ar sugera perfect personalitatea vorniceneanului, precum şi probarea celei mai vechi şi tradiţionale preocupări economice ale vornicenenilor- oieritul.
Ceea ce dă valoare cărţii, plasând-o în raftul ,,monografiilor” este modul cum a fost ,,croită”, după cum reiese, chiar, din cuvântul introductiv - ,,Înapoi, în timp…”- unde autoarea recunoaşte că ,,(…) Abordarea cărţii este una jurnalistică, sintetică şi monografică, intenţia mea fiind aceea de a contura în
D e fapt, o ,,carte document” ar putea fi numit volumul ,,Amintindu-ne de liceu” semnat de Eugenia Merenciuc
(Vasile), apărut la Editura ,,Junimea”, catalogat de Biblioteca Naţională a României sub codul 821.135.1-94, cu ISBN: 978-973-37-1463-7, în format B5 (170/240 mm) şi 140 de pagini.
Autoarea este vorniceneancă, ,,copila blândă şi înţeleaptă” sau ,,Doamna de desen” cum îi spuneam noi băieţii, colegi de clasă, fiindcă din bunătate, multora le retuşa ,,opera” pentru ora de desen, iar uneori, chiar, muncea din greu pentru a reda ideile neîndemânaticilor colegi.
Harul de la Dumnezeu nu a părăsit-o şi ca un impuls de rază stelară a scris această carte, din dragoste pentru colegii săi, şi nu numai cei din clasa Domniei sale, ci pentru toţi absolvenţii Liceului de cultură generală Vorniceni, şi nu în ultimul rând, ca o recunoştinţă adusă profesorilor noştri.
Înzestrată cu virtuţi creatoare, frapează prin ideea transpusă pe prima copertă, provocând emoţii, inspirată fiind alegerea unei fotografii cu colegii de clasă, înnobilând-o cu o grafică de mare artist care, bineînţeles, îi aparţine.
O CARTE DE SUFLET - , ,Amintindu-ne de l iceu”
Autor: Ion Istrate
9
ANUL 2 � NR. 4
linii mari perioada de glorie a învăţământului vornicenean.(…)”. Pentru ca totul să fie clar, a considerat necesar să reliefeze cele mai importante momente în capitolul de început denumit generic ,,Repere în istoria învăţământului vornicenean”, un capitol de mare importanţă locală şi nu numai…
Cartea continuă cu ,,(…) reperele cheie în devenirea elevilor: localitatea de baştină, media generală la sfârşitul anului şcolar, numele dirigintelui, al profesorilor, al directorului liceului. (…) observaţii, relatări şi detalii (…) ce poartă amprenta acelor ani. Pe acestea cititorul le poate găsi în cele patru interviuri, cu caracter autobiografic, (…)” adaptate la realităţile satului, reproducerea ,,mot-â-mot” a proceselor-verbale întocmite ,,(…) în urma inspecţiilor şcolare desfăşurate în liceu, în care de remarcat este limbajul fibro-lemnos impus de receptarea corectă a mesajului politic al vremii.(…)”
Autoarea nu trece cu vederea peste nedreptăţile care s-au făcut prin deciziile factorilor de putere afectând foarte serios învăţământul vornicenean. ,,(…) Din cauza schimbărilor intervenite în sistemul de învăţământ românesc, dar şi a unor aranjamente de culise în cadrul Inspectoratului de învăţământ Botoşani, în 1975, Liceul din Vorniceni şi-a închis porţile (Inspectoratul şcolar judeţean primise „sarcina” să înfiinţeze un liceu în localitatea istorică Flămânzi, în condiţiile păstrării numărului de licee în judeţ). Din nefericire, s-a decis oprirea activităţii liceului din Vorniceni, pentru ca acesta să fie mutat, ca personalitate juridică, la Flămânzi.(...)”.
Cu iscusinţă se scoate în evidenţă capacitatea vornicenenilor de a căuta şi găsi sensuri în ceea ce a însemnat liceul pentru localitatea lor, numind ,,(…) strada cea mai frumoasă din sat, pe care se află clădirea în care a funcţionat acesta, „Drumul liceului”, un toponim menit să înnobileze şi mai mult acest edificiu şcolar, cel mai impunător din Vorniceni. (…), de aici şi propunerea autoare ,,(…)că o plăcuţă lipită pe peretele de la intrarea principală, pe care să fie inscripţionat textul „în această clădire a funcţionat în perioada 1963-1975 Liceul de cultură generală Vorniceni”, ar pune în evidenţă şi mai mult valoarea şi prestigiul învăţământului vornicenean.(…)”.
Iată deci, fără echivoc, putem numi cartea ,,Amintindu-ne de liceu” ca fiind o ,,carte document”. Vornicenenii trebuie să se mândrească de fapta Eugeniei Merenciuc, Domnia Sa realizând o contribuţie documentară însemnată privind istoria comunităţii locale. Este, în acelaşi timp, o provocare pentru tinerii intelectuali ai Vornicenilor.
Încă odată felicitări ,,Doamnei de desen”!
10
ANUL 2 � NR. 4
Da, a fost o perioadă de glorie, pentru că avem foarte mulţi absolvenţi de liceu care ne fac cinste în întreaga ţară. Avem procurori, profesori, ingineri… avem oameni care s-au afirmat în toate domeniile. Sunt foarte mulţi cu activităţi în domeniul armatei, au fost piloţi, au avut funcţii deosebite în armată… O glorie într-adevăr! Şi mulţi dintre ei sunt în învăţământ, unii chiar la Vorniceni. Deşi a fost un liceu la ţară, cu dotări mai puţine faţă de oraş, totuşi a fost o disciplină şi o încredere a elevilor în profesori, încât unii au avut rezultate foarte bune. Avem pe Sava Eugen – colonel, pe Panaitescu Ion – general…
De fapt, cum se desfăşura învăţământul atunci,
pe vremea comunismului? Erau constrângeri de ordin politic?
Nu, nu erau. Bineînţeles, erau activităţi pioniereşti, pe linie de UTC, activităţi educative, sportive, concursuri literare, artistice, se organizau în cadrul şcolii întreceri pe linie artistică şi chiar între şcoli erau aceste întreceri: corurile…, vă amintiţi, cred…, un rol deosebit avea Dionisie Pădureţ, care a produs corurile respective.
Exact, îmi amintesc foarte bine de momentele
acelea când urcam pe scena Căminului cultural, la serbările artistice, care atrăgeau ca un magnet.., sala era plină ochi. Era extrem de spectaculos ceea ce făcea profesorul Dionisie Pădureţ pentru viaţa cultural-artistică a satului, faptele sale artistice rămân de neuitat… El a fost cel care a înfiinţat liceul. Se poate spune aşa?
Da, da. el l-a înfiinţat. Bine, aşa s-a întâmplat…, el era director atunci.
Nu mă îndoiesc o clipă că ştiţi exact povestea,
întâmplarea fericită, împrejurările în care s-a înfiinţat liceul…
În discuţiile pe care le-a avut Dionisie Pădureţ cu Inspectoratul general şcolar de atunci, al regiunii Suceava, un rol deosebit l-a avut Manolache Vasile, care era şeful Secţiei de învăţământ a raionului Săveni. Un sprijin deosebit l-a dat M. Vasile,
Pasaj din cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, apărută la Editura ,,Junimea” din Iaşi – 2010, autor Eugenia Merenciuc (Vasile)
,,(…)AMINTIRI, EVOCĂRI, CONFESIUNI
P ersonalitatea profesorului TEODOR
EPURE (n. 1939, Vorniceni) poartă amprenta unei distincţii intelectuale
fără cusur. Poate şi datorită faptului că specialitatea sa este limba şi literatura română. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea „A.I. Cuza” din laşi. Asta după ce a debutat în învăţământul din Vorniceni în 1956, ca învăţător, absolvent al Şcolii pedagogice de la Şendriceni, Dorohoi. Fiind perioada de reformare şi consolidare a învăţământului din România, începută în 1948, se poate spune că Teodor Epure a fost unul dintre „pionierii” învăţământului modern din sat. Dintre toate cadrele didactice care s-au născut şi au muncit în Vorniceni, Teodor Epure este profesorul cu cea mai lungă carieră în învăţământ: 50 de ani de activitate la catedră, pe parcursul cărora 21 de ani a fost, în paralel, şi director. Numele său este strâns legat de Liceul de cultură generală din Vorniceni, pe care l-a condus între 1971-1975. Dedicându-şi viaţa şi cariera satului în care a văzut lumina zilei, Teodor Epure a fost martorul tuturor evenimentelor şi întâmplărilor petrecute în sânul şcolii, al comunităţii din localitate, iată de ce răspunsurile sale la întrebările din interviul ce urmează sunt un exerciţiu de sinceritate, o spovedanie, un prilej de reconstituire prin prisma personală a realităţilor şi adevărurilor din anii când a existat liceul.
Domnule profesor Teodor Epure, trebuie să vă
mărturisesc din capul locului bucuria (reîntâlnirii cu dvs. în cadrul acestui dialog, esenţial, după părerea mea, pentru readucerea în memoria celor care vor răsfoi aceste pagini, amănunte importante despre Liceul din Vorniceni. încep prin a-mi exprima convingerea că perioada cât a existat liceul, între ‘63 -75, a fost una de glorie a învăţământului vornicenean… Ce ziceţi?
ştampilă şi aşa a rămas până când liceul şi-a încetat activitatea. Mai întâi am avut un rând de clase, apoi am avut şi clase paralele – real şi umanistic. Dintre elevii care au terminat profilul real, mulţi absolvenţi, având matematica la bază, au făcut facultatea şi au ajuns ingineri.
Am dedus din ceea ce-am citit în volumul
dedicat primei promoţii, „Promoţia 1967″, şi din ce am vorbit cu unii colegi de şcoală, din Vorniceni, că nu se cunoaşte în detaliu motivul închiderii liceului din Vorniceni? Aşadar, care-i adevărul, cum s-a desfiinţat acesta, domnule profesor?
S-a desfiinţat pe motivul că nu aveam internat, nu puteam asigura cazare şi masă pentru elevi. Şi al doilea motiv: s-a introdus atunci în învăţământ activitatea tehnico-productivă şi trebuia să avem ateliere şi specialişti pe aceste ateliere. Atelierele trebuia să fie bine dotate cu strunguri, cu tot ce era nevoie…
Era vorba de schimbările intervenite în
învăţământul liceal în „epoca de aur”, multe licee trebuia să aibă profil tehnologic. Putea avea parte satul în continuare de liceu, de unul industrial? Puteaţi propune asta, ca director?
Da, puteam… Şi am propus. Dar ei au motivat că nu sunt posibilităţi materiale. Am spus: la liceul industrial trebuia specialişti, ingineri care să predea, în al doilea rând trebuia să avem atelierele respective, acestea trebuia să fie dotate, iar noi nu aveam posibilităţi pentru asta. Şi acuma, nu ştiu dacă ştiţi: până acuma, „Şcoala nr.3″ a fost „Şcoală de arte şi meserii”. Începând din toamna lui 2009, nu s-au mai primit elevi pentru clasa a IX-a. S-a desfiinţat „Şcoala de arte şi meserii” şi rămâne doar şcoală generală de 8 clase, bineînţeles va fi cu 9 clase, acum, cu noua lege a învăţământului care va fi propusă spre aprobare. Deocamdată este clasa a X-a, care este în curs de lichidare. De ce? Am vorbit cu directorul Eugen Muraraşu, care mi-a spus că a venit o comisie care a stabilit că şcoala nu corespunde standardelor UE pentru a rămâne în continuare şcoală de arte şi meserii.
V-aş ruga să faceţi un efort de memorie şi să
relataţi exact momentul când aţi primit vestea desfiinţării liceului nostru. Cum s-a întâmplat?
Cum s-a întâmplat? Parcă era prin aprilie, 1973; mă cheamă la telefon, de la oră. La telefon era secretara de la Inspectoratul şcolar Botoşani: “Inspectoratul şcolar a hotărât ca de la 1 septembrie să nu mai organizaţi examen de admitere la liceu
împreună cu organele de partid care erau pe vremea aceea. Cu ajutorul lui Manolache Vasile, Dionisie Pădureţ a făcut un raport, în care s-a arătat că în Vorniceni există un număr mare de elevi care termină 8 clase, de unde se putea recruta. Pe urmă s-a arătat că absolvenţii claselor a VIII-a din satele vecine au posibilităţi să vină la noi, la şcoală. A fost popularizat acest liceu prin Secţia de învăţământ, al cărei şef era atunci Manolache Vasile, şi unde inspector era Ciocoiu Mihai, care fusese înainte directorul şcolii din Vorniceni. Ciocoiu Mihai era atunci inspector la Săveni şi director de şcoală la Ungureni şi ne-a sprijinit mult, popularizând ideile propuse de Dionisie Pădureţ şi de către un grup de cadre didactice de la Vorniceni.
Fac o precizare necesară, pentru a-i păstra
prioritatea lui Dionisie Pădureţ în parcurgerea etapelor înfiinţării liceului: in toamna lui 1961, Dionisie Pădureţ avea deja strânse în „dosar” toate datele cerute de Mihai Burlacu, inspectorul şef al Inspectoratului şcolar Suceava. Dar să revin: întotdeauna m-am gândit că existenţa liceului a fost o mare şansă pentru tinerii din sat…
Un mare noroc şi o mare şansă pentru că altă posibilitate nu aveau. Erau copii de oameni nevoiaşi.
Liceul rămâne un punct de referinţă pentru
învăţământul din sat şi datorită faptului că profesorii din Vorniceni au avut ocazia să predea şi la liceu.
Eu pot să vă spun că la origine sunt învăţător. Sunt absolvent al unei şcoli pedagogice de la Dorohoi. Pe urmă am făcut facultatea. Am lucrat înainte de a fi profesor, ca învăţător.
Pe vremea aceea, iată, la câţiva ani după război, aţi
avut noroc că părinţii dvs. au avut posibilităţi materiale să vă trimită acolo, la Şendriceni.
Posibilităţi nu prea erau, pentru că era totuşi după război, era după seceta din ‘46-47, după război au intervenit „cotele”: o cantitate de cereale trebuia dată la stat, obligatoriu. Pe urmă s-a înfiinţat întovărăşirea agricolă. Părinţii n-au vrut să treacă la întovărăşire, le-au transferat pământul dintr-un loc în altul…
…a fost o perioadă de zbucium pentru sat… …de zbucium, foarte grea… Titulatura liceului care era? Ce scria pe ştampilă? Prima dată aşa s-a spus: Liceul de cultură
generală; făcea parte din categoria liceelor teoretice. „Liceul de cultură generală Vorniceni”, aşa scria pe
12
ANUL 2 � NR. 4
Bineînţeles, şcoala avea un plan economic de îndeplinit, care era o groază pentru noi, o teroare… Noi, şcoala, aveam o evidenţă: câte hectare am prăşit, câte hectare am tăiat porumbul… Mergeam mai întâi la CAP şi făceam cu ei un contract şi stabileam: cât costă hectarul de prăşit? 500 de lei, de exemplu. Atât trebuia să ne plătească. Dar ei nu ne dădeau banii. Nu aveau de unde. Pentru munca noastră, tot nu ne dădeau banii. Ei nu erau în stare să ne plătească nici măcar pentru munca pe care am prestat-o. Şi-atunci de unde să aibă bani să facă clădire pentru internat? Nu, nu se putea. Era ideologia comunistă, aşa era atunci. Am avut nişte oameni la CAP cu care nu te puteai înţelege: el ştia una şi bună; când venea secretarul de partid de la judeţ la el, nu se mai uita la noi. Era unul Georgescu, secretar de partid atunci, care răspundea de problemele agriculturii şi care, mi-amintesc, l-a luat pe inginerul şef din comună, i-a legat mâinile şi la dus la miliţie, pentru că nu a îndeplinit planul agricol…
Păstrez mereu în minte imagini din anii de
liceu cu noi, elevii, îmbrăcaţi în uniformă, cu numărul de înmatriculare prins pe mânecă. Faptul că eram obligaţi să venim la cursuri în uniformă, că făceam curăţenie în şcoală – era un lucru bun?
Da, era un lucru bun. Dovadă că acum, la ultima întâlnire a primei promoţii, s-a evocat disciplina care era atunci, seriozitatea colectivului didactic, elevii erau disciplinaţi, nu aveau alte activităţi străine de activitatea lor de elevi. Erau respectuoşi faţă de profesori şi aveau interes deosebit pentru carte.
Dacă nu există liceu în localitate, iar oamenii
nu au posibilităţi materiale sa-şi trimită copiii mai departe, la studii, credeţi că va mai avea intelectuali satul nostru?
Intelectuali mai puţini va avea. Dacă facem acum o statistică a elevilor din sat care sunt în prezent la facultate, vom vedea că aceştia sunt foarte puţini. Dacă este cazul, merg în agricultură sau pleacă din ţară, pe undeva, ca muncitori.
Ei da, plecarea tinerilor la muncă în
străinătate este acum un lucru obişnuit, legitim, necesar…
Sunt mulţi plecaţi, dar vor veni înapoi! Dar dacă privim situaţia asta cu plecarea şi din alt punct de vedere, vedem că în momentul de faţă a scăzut în sat infracţiunea. De ce? Infractorii au plecat! Şi nu prea mai avem momente neplăcute. Erau multe bătăi, multe altercaţii. Acum e linişte în sat. Dar au devenit
pentru că s-a decis închiderea lui”. Ei, am fost foarte, foarte şocat şi revoltat. Am dat imediat telefoane, am vorbit cu inspectorul Mihai Matei, care era inspectorul general al Inspectoratului şcolar Botoşani atunci şi care mi-a spus: “nu aveţi internat, ăsta e motivul principal. Elevii care vin din diferite localităţi n-au unde locui, gazdă nu găsesc, dacă găsesc nu se pot împăca cu oamenii la care stau în gazdă. Ei trebuie să stea la internat, ca să putem organiza cu ei meditaţii, să organizăm alte activităţi. N-avem cum să facem asta pentru că sunt împrăştiaţi pe la diferite case”. Ăsta a fost unul din motivele importante, au spus ei. însă motivul important a fost altul. Noi ştiam mai dinainte, că erau discuţii: sigla liceului nostru trebuia dată satului Flămânzi, din comuna Nicolae Bălcescu. Ca unitate şcolară, numărată ca instituţie şcolară liceală la nivel de judeţ, liceul nostru a fost transferat la Flămânzi, care mai târziu a devenit oraş. Aşa a dispărut liceul nostru, pentru ca în locul lui să se înfiinţeze acolo liceu de cultură generală, liceu care există şi astăzi. Asta a fost realitatea! A fost o pierdere foarte mare pentru satul nostru.
Credeţi că se putea face, totuşi, un internat în
sat? Nici nu s-a pus problema. V-aţi gândit la acest lucru? Ne-am gândit, dar nu s-a pus problema pentru
că nu erau posibilităţi materiale. Cine să facă internatul? De unde bani? Trebuia o clădire, trebuia personal, trebuia administrator, iar acesta nu era pus pe statul de funcţiuni…
Presupun că aţi făcut totuşi propunerea asta.
Aţi lansat ideea? Nu, n-am făcut propunerea asta. Doar am
discutat la nivel de şcoală, cu cadrele didactice; vorbeam noi: „bine, dacă facem internat, cine face clădirea?” Trebuia dotări. Am discutat cu primarul care mi-a spus: „noi nu avem bani, nu avem propus în buget aşa ceva, nu putem rezolva treaba asta”.
Putea CAP-ul? Nu, nu erau interesaţi. Ei erau interesaţi să
îndeplinească planul, aşa era atunci. Aşa era programul: noi intram la ore la 1 noiembrie, iar până atunci lucram pe câmp, cu toţi elevii.
Da, făceam practica agricolă. Lumea liceului
se interfera cu lumea cealaltă, frustrată, a C.A.P.-ului, e-adevărat…
13
ANUL 2 � NR. 4
nu erau şi alte specializări la Facultatea de filologie, era numai limba şi literatura română.
Cum se vorbeşte limba română în Vorniceni,
domnule profesor? Se vorbeşte cât de cât corect? Nu prea se vorbeşte corect. Se vorbeşte mai
mult „moldoveneşte”, cu fonetisme, dar se străduiesc mulţi să vorbească corect. În special partea feminină, femeile în vârstă folosesc mai multe expresii moldoveneşti. Sigur, sunt unele expresii cu care nu te poţi înţelege cu alt cetăţean din Oltenia, sau din Muntenia. E vorba de subdialectul moldovenesc.
Cum vi se părea atunci, în timpul liceului,
manualul de literatură română? Era perioada proletcultismului şi a realismului socialist Mi-amintesc că aveam în manual şi scriitori cu opere scrise după „reţetă”: Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc…, Zaharia Stancu, cel care falsifica realitatea în al său roman „Desculţ”, din care trebuia să aflăm despre abuzurile regimului „burghezo-moşieresc”, apoi Titus Popovici…
Da, erau…, era Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu… aceşti scriitori nu mai sunt acum pe arena literaturii române… Vreo 80 de volume are Mihai Beniuc şi, totuşi, pe undeva are ceva bun şi el, nu-i chiar de aruncat tot.
Într-o carieră atât de lungă, aţi format
generaţii şi generaţii de tineri. în clipa de faţă, aveţi profesori de limba română în sat, originari din Vorniceni, proveniţi dintre elevii dvs.?
Da, de la ultimii ani de serviciu, de exemplu, am două persoane, profesoare de română. Au terminat facultatea acum doi ani. Una, vecină cu mine şi fiica unui învăţător, este profesoară la „Şcoala nr.3″(la fostul liceu), se numeşte Aionesei Adriana (Volar- numele de căsătorie), iar cealaltă este Danalache Simina, care este profesoară la „Şcoala nr.2″ (la „şcoala din Vale”).
Dar din liceul nostru, aveţi elevi care şi-au ales
Facultatea de limba şi literatura română? Din liceu avem pe Irimescu, care este
directoare de liceu la Tg.Bujor, pe urmă Olăraşu Valeria (Pădureţ-numele de căsătorie) este profesoară de limba şi literatura română, la fel Ioniţă Zinca, Ungureanu Elena (care a decedat), ea era profesoară de limba română la Timişoara. Pe urmă Paveliuc Ion, este colonel, dar a făcut şi Facultatea de limba şi literatura română. El e la Piteşti.
liniştiţi şi acolo. în special, în Italia au plecat. Aici era ambiţia, mândria, care ducea la conflicte, la altercaţii.
Din ceea ce spuneţi pare că a existat o tradiţie
în Vorniceni din punctul ăsta de vedere. în tinereţea dvs. aţi asistat la astfel de evenimente neplăcute?
N-aş putea spune că a existat o tradiţie, totuşi au fost momente de altercaţii, am văzut eu cu ochii mei aceste momente, dar ele, am spus: din orgoliu, din familie, că ei sunt cineva în sat… Şi mai ales în urma consumării băuturilor alcoolice. Acum se consumă foarte mult băuturi alcoolice. Barurile sunt pline. Şi interesant e că, alături de cei tineri, consumă şi cei bătrâni. Vin la crâşmă şi consumă băutură. E neplăcut ce spun, dar ăsta e adevărul.
Să revenim la liceu, pentru a vă întreba ceva cu
riscul de a vă irita: s-a atins Securitatea de liceul nostru? Au venit la şcoală pentru a vorbi cu elevii? Au existat în liceu profesori sau elevi care au „comunicat” cu ei?
Securitatea? Dacă au venit la şcoală? Da, au venit! Au fost la şcoală, s-au interesat, au discutat cu elevii. Nu ştiu ce-au discutat, dar au fost, au venit de la Botoşani, s-au interesat… Dar din şcoală n-au fost profesori care…,sau poate au fost, dar nu i-am descoperit eu. Fiind director, ei discutau cu mine şi eu ştiam că sunt de la Securitate. Au luat legătura direct cu elevii! Eu de fapt nu ştiam ce vorbeau cu elevii. Mie îmi spuneau doar atât: „vreau să vorbesc cu elevii”. Şi eram de acord: „da, poftiţi”. Dar ce vorbeau cu ei, nu ştiu, nu-mi spuneau.
Aţi fost şi sunteţi profesor de limba şi literatura
română. Aţi învăţat elevii din sat să se exprime corect, să înveţe să vorbească frumos româneşte. Dvs. cum v-aţi ales specialitatea asta şi nu istorie sau geografie sau altceva? Aveţi aşa…, o poveste de început?
Poveste de început nu am. M-am gândit, în primul rând, că limba asta e foarte stricată la unii. Şi am zis că poate trebuie să-i învăţ pe aceşti copii să scrie corect şi să vorbească corect. Aşa, special nu… Eram un cititor pasionat de literatură, mi-a plăcut literatura clasică, chiar şi cea universală. Şi-atunci am zis: ia să încerc la facultatea de filologie. Dar vă spun cinstit că mai mult aveam eu pasiune pentru istorie. N-am putut să mă duc la istorie pentru că în vremea aceea se dădea examen la Facultatea de istorie şi la istoria universală. Eu la şcoală am făcut mai puţină istorie universală şi simţeam că n-o să pot să rezist la examenul de admitere. Şi-atunci, am dat examen numai la limba română şi literatura română. Atunci
14
ANUL 2 � NR. 4
să te gândeşti cum să faci ora respectivă, pentru că trebuie să concepi acest lucru. Dacă eşti şi director, de exemplu: eşti la oră şi, deodată, sună telefonul, te cheamă inspectoratul. Mergi la telefon. Când te întorci la oră, după ce-ai vorbit la telefon, nu te mai gândeşti la ideile legate de ora respectivă, te gândeşti la ce ţi-a spus inspectorul. Mi s-a întâmplat de multe ori. Sau mă chema cineva urgent la primărie, la şedinţă. Trebuia să las ora de limba română şi să plec.
Pe vremea aceea, prestigiul profesorului era
mare. Profesorul era cineva în sat, era un om foarte respectat. Mai are astăzi aceeaşi poziţie profesorul în rândul ţăranilor din sat?
Unii profesori care şi-au făcut datoria au respect. Alţii, care nu prea şi-au făcut datoria, au mai puţin respect. Eu vă spun de persoana mea: oriunde mă întâlnesc cu oamenii din sat (şi spun asta nu ca să mă laud), aceştia îmi spun: „domnule director”. La mulţi le spun: „dar eu nu mai sunt director. Am fost director, eu sunt profesor”. Că profesor sunt, titlul ăsta nu mi-l poate lua nimeni. Iar ei îmi răspund: „dar eu vă ştiu ca director şi director vă spun toată viaţa”. Ei, asemenea oameni sunt în sat şi asta înseamnă că sunt respectat. Sau domnul Dionisie Pădureţ – el venea în sat cam în fiecare an, după pensionare – toţi în faţa lui: “domnule director!”. Toţi îl respectau pentru ceea ce a făcut: o activitate deosebită pentru sat. Chiar discutam acum cu un cetăţean la biserică, care-mi spunea: „domnule director, oare de ce acuma nu se mai fac serbări? de ce nu mai avem fluieraşi în sat, echipe de dansuri? Când era domnul Pădureţ în sat, nu era duminică să nu fie activitate la Căminul cultural. Acum Căminul cultural este o moară închisă. Nu-i nimeni acolo”. Ei, zic, iată ce înseamnă figura unui om!
Evident, dintre toţi profesorii din Vorniceni,
care s-au născut şi au muncit în sat, dvs. sunteţi în prezent cel care se poate mândri cu activitatea cea mai lungă în învăţământ: 50 de ani de carieră didactică, din care 21 de ani aţi fost director. Numele dvs. rămâne scris cu litere de aur în istoria învăţământului vornicenean.
Nu mă mai lăudaţi! Ei, asta e! E adevărat! Asta e realitatea. La „Şcoala nr.1″ am cerut sală (mi-au dat, n-au fost probleme, că dacă toţi mi-au fost elevi, eu pot să le cer) şi am organizat o masă, la care am invitat primarul, preoţii, unii colegi, familia, unde am sărbătorit 50 de ani de căsătorie şi 50 de ani de carieră…
Dvs. n-aţi părăsit satul, domnule profesor. Aţi rămas în satul drag, satul sufletului dvs…
Am rămas că am zis să-mi fac datoria aici. Puteam să plec foarte uşor. Am fost solicitat să fiu inspector şcolar la Săveni.
Când vi s-a propus să plecaţi ca inspector
şcolar? În 1967. A venit atunci inspectorul-şef al
raionului Săveni şi mi-a propus să merg ca inspector de limba română, l-am spus: „nu, nu merg, eu stau aici, unde m-am născut. Aici vreau să trăiesc, aici vreau să muncesc şi tot aici vreau să mor”.
Este foarte emoţionant ce spuneţi. Într-adevăr,
nu există loc pe lume, cred, oricât de bine ai duce-o, care să fie comparabil cu locul în care te-ai născut. Dar să revin iar. Privind acum în urmă, la activitatea dvs. de profesor şi director, dacă ar fi să ne referim numai la activitatea de conducere, cum aţi caracteriza munca de director de şcoală, timp de 21 de ani? Care au fost problemele mai grele cu care v-aţi confruntat?
Au fost într-adevăr şi probleme grele, cum era pe vremea aceea. Am avut probleme cu înfiinţarea cabinetelor şcolare: nu erau posibilităţi, nu erau săli unde să înfiinţezi cabinetul, nu erau materialele respective. A doua problemă: trebuia înfiinţat atelierul şcolar. Era obligatoriu să faci planul economic la atelierul şcolar. Adică se cerea: ce materie primă ai cumpărat, ce-ai confecţionat cu ea, ce-ai vândut, ce profit ai obţinut… Trebuia să raportăm lunar această situaţie. Era un inspector şcolar care răspundea de asta şi de multe ori, vă spun cinstit, îi spuneam minciuni! De unde profit? Cum să spun eu că am reuşit să am profit? Că alţi colegi, în şedinţa de partid, spuneau: ,,eu am făcut atâta şi am atâta profit”. Poate vroiam şi eu să am profit, dar de unde?, că nu erau posibilităţi; am încercat noi să mai facem câte ceva: am mai făcut garduri pe la oameni, din fier-beton… Dar nu erau posibilităţi. De unde materiale? Deci asta era o problemă foarte, foarte complicată. A doua problemă complicată, am spus, era cu cabinetele şcolare.
Activitatea de director se suprapunea cu
activitatea de profesor la catedră. Aveaţi timpul necesar pentru ore? Aveaţi totuşi o muncă de răspundere…, mă refer la liceu, în primul rând.
Eu am zis întotdeauna aşa: ori eşti un director bun şi un profesor slab, ori eşti un profesor bun şi un director slab. E greu ca să fii bun, în acelaşi timp, ca director şi profesor. Odată ce ai intrat la oră, trebuie
15
ANUL 2 � NR. 4
ca inspector, la Inspectoratul şcolar Săveni; era şi director de şcoală la Ungureni.
Şi după ce a plecat Ciocoiu Mihai, cine a venit
în locul lui? Pe urmă a venit în Vorniceni profesorul Ciopec
Petru. El a fost director de la 1 septembrie 1952 până 1956. în 1954 a înfiinţat „Şcoala din Vale”. Ciopec Petru n-a stat mult nici el în sat, doar patru ani, şi apoi a plecat. Pe urmă, Dionisie Pădureţ: director din aprilie 1954 până în septembrie 1965. El a stat în sat până a ieşit la pensie, în 1983.
Pornind de la faptul că aproape toţi foştii elevi
din Vorniceni au fost elevii dvs., ajung la întrebarea: există unul sau unii dintre ei pe care îl/îi iubiţi mai mult?
Îi iubesc pe toţi, în general, dar am o preferinţă deosebită pentru Adriana Aionesei (Volari, după numele de căsătorie). Aşa după cum am văzut eu şi după cum am urmărit, am impresia că mă urmează…, în special ca metodică a predării, ca fel al relaţiei pe care o are cu elevii. în privinţa asta, mă urmează: relaţia cu elevii, relaţia cu ceilalţi colegi, cu oamenii din sat; e foarte liniştită, calmă, cunoscută de oameni, stă de vorbă cu ei, este apreciată, chiar dacă are numai doi, trei ani de activitate. E tânără, are doar 26 de ani…
…vă urmează modelul… …îmi urmează modelul, aşa cum eu am urmat
modelul învăţătorului Dumitru Olaru. Dionisie Pădureţ spunea despre mine: „ăsta e Olarul”.
Modelul dvs. a fost Dumitru Olaru? Puteţi să-i
schiţaţi portretul în câteva cuvinte? Era o persoană calmă şi avea un tact pedagogic
deosebit. Am fost şi eu să asist la el la lecţie, ca învăţător, atunci, când îmi începeam cariera în învăţământ. La discuţii, după aceea, râdeau toţi de felul cum s-a desfăşurat lecţia: era atât de implicat, încât parcă noi, care asistam ca învăţători la lecţiile lui, eram elevi ca şi copiii din clasă. Avea un tact pedagogic deosebit, o personalitate puternică şi era un om care era în relaţii foarte, foarte bune cu toţi oamenii din sat. Vorbea cu toţi, nu spunea niciodată: „nu pot”, „n-am timp”. Nu. Totdeauna, chiar dacă avea timp, chiar dacă n-avea timp să stea de vorbă cu persoana respectivă care îl întreba ceva, chiar dacă îi plăcea sau chiar dacă nu-i plăcea de omul respectiv, el stătea totuşi de vorbă. Ei, câteva din aceste calităţi ale învăţătorului Dumitru Olaru le-am preluat şi eu.(…)”
…asta în 2009, din câte ştiu. Felicitări! Vă spun şi eu „La mulţi ani”!
Sărut mâna! A mai fost vreun alt profesor din sat care a
avut o activitate didactică atât de îndelungată? Nu, nu ştiu, nu cunosc. S-ar putea să fi avut o carieră
aşa lungă fostul meu învăţător, Dumitru Olaru. El era din sat? Nu. Era din Tureatca, din ţinutul Herţei. Din
Basarabia. A venit în sat în 1931, mi se pare. A fost foarte bine văzut. A făcut o carieră didactică într-adevăr curată şi frumoasă: peste 45 de ani. Mi-a fost şi mie învăţător, I-am fost elev. A rămas în sat 45 de ani, pe urmă a plecat din Vorniceni. El era cumnat cu domnul Octavian Ionescu. După ce s-a pensionat, a plecat la o fiică a lui, la Câmpulung, care era tot profesoară de limba română.
În ce an a plecat din sat, mai ţineţi minte? Cam prin ‘64. Şi după Dumitru Olaru, cine ar urma, ca
vechime în carieră? Ar fi Ciubotaru Constantin: 22 de ani director
în Vorniceni. Între ce ani a fost învăţător şi, în acelaşi timp,
director? Dacă îmi amintesc bine, a lucrat aici până în
1948. Dacă dăm înapoi 22 de ani, ar însemna că a fost învăţător şi director între 1926 şi 1948. Ştiu că el era ţărănist. Şi a fost la închisoare în 1948. Şi tata l-a adus cu căruţa acasă, la Vorniceni, atunci, când a ieşit din închisoare. întâmplător, tata venea de la Dorohoi cu căruţa cu cai şi, dacă îl cunoştea…, că doar i-am fost elev, l-a luat în căruţă. Chiar în luna iunie, ţin minte că l-a adus în sat.
Era din sat? Nu, nu ştiu de unde era. Ştiu că a avut un băiat,
pe care îl chema Iuliu Ciubotaru, care a ajuns cercetător ştiinţific pe undeva.
Şi pe urmă a venit în sat Dionisie Pădureţ? Nu, pe urmă a venit Ciocoiu Mihai. Era în sat Ciocoiu Mihai, când a venit la noi
Dionisie Pădureţ? Ei doi cam odată au venit. Dionisie Pădureţ a
venit în ‘48. Ciocoiu Mihai, care era din Dobârceni, a stat aici ca director până în 1952. Şi a plecat pe urmă
16
ANUL 2 � NR. 4
Î n „Dicţionarul” său, N. Filipescu-Dubău consemnează existenţa
comunei Vorniceni făcând parte din plasa Başeu a judeţului Dorohoi, alături de comunele Avrămeni, Borzeşti, Drăguşeni, Manoleasa, Săveni cu Bozieni, Sârbi cu Hăneşti, Vlăsineşti. Autorul face precizarea că Vornicenii au fost proprietatea Mănăstirii Humor, care a stăpânit-o până în 1785, apoi devenind proprietatea marelui vistiernic Iordachi Roset Roznovanu. Nu lipsesc din lucrare consemnările privitoare la formele de relief, Coasta Velniţa înscriindu-se între dealurile şi podişurile judeţului Dorohoi, în timp ce la capitolul văi sunt menţionate Valea Borcei (Borsei) din Davidoaia, spre Jijia, Valea Glisăi, Valea Hucului şi Valea Vorniceasa. Continuând, autorul evidenţiază şi hârtoapele, ponoarele şi râpile, incluzând aici Bădărăi, ponor în partea de vest a Dealului Holm, Hulubăria, râpă adâncă, hârtopul Vacilor. La iazuri şi bălţi figurează iazul Hulubei, balta lui Iftode, iazul lui Mianu, balta Nădejdei, iazul Neanţului, iazul Racilor (35 ha), iazul Săvescu, iazul Vorniceasa, în timp ce la ape curgătoare avem de-a face cu pârâul Vorniceni.
FILE DIN ISTORIA VORNICENILOR
Autor: Ionel BEJENARU
VORNICENII ÎN , ,DICŢIONARUL GEOGRAFIC AL JUDEŢULUI DOROHOI”
(1891) AL LUI
N . FILIPESCU-DUBĂU
17
ANUL 2 � NR. 4
realizat după anii 1970, când centrul piscicol de aici, prin rezultatele obtinute, era la mare concurenţa şi faimă cu alte centre mai vechi şi puternice, cum ar fi: Dracşani, Haneşti sau Tătărăşeni. În această perioadă, ferma avea în producţie o suprafaţă totală de 236,79 ha., după cum urmează:
Primul bun piscicol pus în funcţiune a fost iazul
Vorniceni, în anul 1962. Construcţia barajului îi aparţine Centrului de Combatere a Eroziunilor Dorohoi, sub comanda inginerului Constantin Purice. La executarea călugărului şi-a adus obolul de constructor şi inginerul Nicolae Crainiciuc, care şi-a inscris numele pe corpul vertical al acestuia, vizibil şi astăzi. Ulterior, s-a executat şi un deversor din beton armat, (...).
In următorii ani, s-au executat în regie proprie şi în antrepriza O.I.F-ului Botoşani, astfel:
- Cladire sediu şi magazii de furaje - 1964 - Iazurile Prisaca, Ibăneasa I, Ibăneasa II şi
Ibăneasa III - 1964 - Iazul Slobozia - 1965 - Pepiniera Vorniceni - 1965 şi 1972
N u de multă vreme m-am întâlnit cu domnul Ovidiu Chelaru, om emanicipat, scriitor și poet, inginer
șef și director al fostei Întreprinderi Piscicole Botoșani și am discutat multe aspecte ale vieții vornicenenilor, Domnia sa fiind un bun cunoscător al locurilor. Am remarcat aprecierea domnului Ovidiu Chelaru despre vorniceneni, pe care i-a perceput ca oameni gospodari, harnici, pricepuți și chibzuiți în ale faptelor. Despre ceea ce, cândva, presa vorbea aiurea despre o anumită stare de spirit la Vorniceni, nici vorbă. La o vârstă respectabilă, Ovidiu Chelaru a scris și publicat 13 cărți: poezii, proză, memorialistică. O bogăție sufletească! Câte un exemplar din aceste volume au fost donate fondului de carte al Editurii Agata și publicațiilor sale (revistele Luceafărul și Vorniceneanul). În una din ele ,,Oameni şi locuri. Monografie” (Editura Axa, Botoşani, 2005) am găsit pasaje cu referiri directe la Vorniceni, locurile, faptele și oameni de aici, aceastea înscriindu-se ca informații de certă valoare despre situația economică a anilor 1962 – 2000.
Ș i cum Ionel Bejenaru - intelectual de vază, publicist și scriitor, printre puținii intelectuali care au înțeles rostul acestei publicații - în numărul de față aduce date cu referiri la care se conexează cele scrise de Ovidiu Chelaru, voi reda în continuare, fără a comenta, unele secvențe din cartea ,,Oameni şi locuri. Monografie”:
,,(...) Irevocabil, aceste vechi aşezări umane din
bazinul hidrografic al văii Ibaneasa, pentru a-şi dura un trai minim şi-a asigurat şi sursele de apa necesare. Baştinaşii, cu mijloace proprii, în timp, au realizat şi exploatat o serie de râmnice mai mari sau mai mici: iazul Hulubei, Balta lui Jian, Balta Dăscălenilor, Balta lui Hluşcu, etc. o hartă din 1894, pe teritoriul comunei Vorniceni, relevă existenţa unei acumulări de apă mai însemnată, respectiv iazul Neamţului – 35 ha. Adevărata revigorare şi dezvoltare a pisciculturii din zonă a avut loc în cea de a doua jumatate a secolului XX. Apogeul activităţii piscicole s-a
Fondul piscicol la Vorniceni , o bogă țțțție de care comunitatea
locală nu benef ic iază
Autor: Ion Istrate
18
ANUL 2 � NR. 4
Cât de greu i-o fi bunicii?
de Mariana Adăscăliţei
Pregătiţi de drum nepoţii, Parcă nu mai au răbdare Să ajungă la bunica, Vor răspuns la o-ntrebare.
-Cât de greu io fi bunicii Să mai meargă la fântână? Apa-i proaspătă şi rece, Dar bunica e bătrână. Jumătate-n drum se varsă, Jumătate-i plin ulciorul, Într-o mână ţine cârja, Că abia-şi duce piciorul.
-Cât de greu i-o fi bunicii Când stă trează-n toiul nopţii? Se gândeşte şi se roagă, Să-i mai vină-n prag nepoţii Sufletul atunci îi tânăr, Inima în piept tresaltă, Ea-i aşteaptă cu turtiţe Şi cu pâine coptă-n vatră.
-Cât de greu i-o fi bunicii, Singurică în ogradă?... Căci copii-s duşi departe, Şi vin rar să o mai vadă. A crescut nepoţi în poală, Şi n-a dormit nopţi la rând, Da-i tot singură sărmana Şi mereu o vezi oftând.
Bucurie fără seamăn Are-n lume o bunică, Când pe seară deschid poarta, Nepoţel şi nepoţică. O iubesc şi-o strâng în braţe, Ea, de-abia-şi duce ciupicii, Iar nepoţii se întreabă: Cât de greu i-a fost bunicii?...
La masa de lucru se pregăteşte armătura necesară pentru lucrările de artă din
pepinieră (foto 1965) La o asemenea dotare tehnico materială
modestă, în timp record, a apărut şi roadele scontate, exprimate în producţiile de peşte obţinute. Din păcate însă, după înregistrarea unor rezultate lăudabile, a urmat o cadere liberă, până la nivel de compasiune. La o analiza succintă, îmi permit a exprima o părere strict personală; regresul înregistrat a fost dictat în primul rând de elemente care ţin de factorul uman, la nivelul conducerii fermei. Se zice ca ,,omul sfinteşte locul” aş adăuga ,,dacă se pricepe, dacă nu îl spurcă”.
(...) Rezultate obţinute în producţia de peşte, pe ani de referinţă:
Din șefii de fermă (...),
suficiente cuvinte de bine, la adresa lui Petre Stan, Hanganu Emil și Vartic Mihai, a căror biografie ș i merite sunt subliniate in alte capitole. Dintre ceilalți, în ordine cronologică, voi aminti doar numele lui Curcă Petru și Tanasache Ştefan, care prin contribuţie şi durata au însemnat ceva în istoria economică a fermei. (...)”
P. Curcă
19
ANUL 2 � NR. 4
Î n zilele de 7-9 septembrie 2010 a avut loc un reportaj la şcolile din Comuna Vorniceni, în legătură cu deschiderea
anului de învăţământ 2010-2011. Gheorghe Gherman: Cum au decurs pregătirile
pentru noul an de învăţământ şi care sunt cele specifice şcolii vornicenene?
Director coordonator, prof. Florin Jijie: Cu privire la această problemă s-au asigurat toate şcolile comunei cu materialele didactice necesare procesului de învăţământ, s-a făcut igienizarea lor, ISU, prin corpul de pompieri Botoşani, a verificat dacă acestea sunt dotate cu stingătoare şi dacă sunt luate şi alte măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, atenţionând ca
învăţătorii şi diriginţii să instruiască elevii în prima săptămână, iar fiecare profesor coordonator să stabilească responsabilităţile fiecărui cadru didactic pentru a preveni şi înlătura incendiile; au fost înlocuite tablourile electrice vechi cu altele noi; fiecărui învăţător, educatoare şi profesor diriginte i s-a cerut să amenajeze sălile de clasă, să verifice existenţa manualelor şcolare şi să stabilească, împreună cu părinţii, care trebuie cumpărate din librării, să creeze un ambient plăcut în sala de clasă şi să le ceară elevilor să păstreze mobilierul şcolar, curăţenia, ordinea şi disciplina.
G.G.: Ce obiective se urmăresc, în acest an de învăţământ şi care sunt cele specifice şcolii vornicenene?
F.J.: Ca obiective ce vor fi urmărite îndeaproape vor fi păstrarea şi îmbunătăţirea imaginii şcolii între instituţiile comunei, în rândul părinţilor şi să asigurăm şcolile cu cadre didactice calificate, mai stabile, de specialitate, să fie găsiţi parteneri ai şcolii pentru a sponsoriza numeroasele activităţi educative, sportive şi de petrecere plăcută a timpului liber şi poate chiar de reînfiinţare a fostului liceu de cultură
DESCHIDEREA ANULUI ŞCOLAR 2010-2011
generală. G.G.: Aveţi cadre didactice noi, sosite pe
catedrele vacante şi ce condiţii li s-au creat pentru a se acomoda uşor cu viaţa de dascăl şi cu această localitate?
F.J.: Avem sosiţi în localitate o profesoară de Limba şi literatura română la Şcoala nr. 2, un profesor de muzică pentru toate şcolile, o învăţătoare la Şcoala nr. 2, un profesor de istorie-geografie la Şcoala Prof. Octav Ionescu din localitate şi un profesor de chimie la Şcoala nr. 1 şi la Şcoala nr. 2. Pentru cei din alte localităţi vom ţine seama de orarul mijloacelor de transport pentru a le stabili orele în orarele şcolare, întrucât vor să facă naveta, iar unora le plătim naveta, în limita fondurilor disponibile.
G.G.: Dumneavoastră, personal, cum vă pregătiţi pentru cel de al doilea an de manager al şcolii vornicenene?
F.J.: Eu studiez materialele de specialitate, de management, colaborez cu alţi manageri, cu vechime
Reportaj realizat de Prof. Gheorghe Gherman
20
ANUL 2 � NR. 4
mai mare în munca de conducere, colaborez cu responsabilii comisiilor metodice şi ai cercurilor pedagogice, în aşa fel încât să realizez planul de muncă managerial, care deja am început să-l fac, pentru ca, sigur, activitatea şcolară să demareze chiar din prima zi de şcoală, 13 septembrie.
G.G.: Câte cadre didactice vor munci în şcolile Comunei Vorniceni, în acest an şcolar?
F.J.: În acest an şcolar, vor lucra 40-45 cadre didactice; nu pot spune cifra exactă pentru că ministerul mai pune încă problema reducerii unor posturi.
G.G.: Sunteţi mulţumit de rezultatele elevilor şcolilor din Vorniceni, din anul şcolar trecut? Ştiţi că din absolvenţii de clasa a VIII-a, care au fost înscrişi la diferite licee din judeţ şi din ţară, unii deja s-au hotărât să se retragă?
F.J.: Rezultatele elevilor, în anul şcolar trecut, au fost bune. La absolvenţii anului II de la SAM s-au obţinut rezultate foarte bune, la competenţele profesionale. Ştiu că unii absolvenţi vor să se retragă, din motive materiale, şi de aceea aş dori să se găsească în viitor, posibilitatea reînfiinţării Liceului Teoretic Vorniceni, la care ar putea veni şi unii elevi din comunele vecine: Cordăreni, Nicşeni, Ştiubieni şi chiar George Enescu.
G.G.: Ce le uraţi elevilor şi cadrelor didactice din localitatea noastră, pentru anul de învăţământ 2010-2011?
F.J.: În calitate de director coordonator urez colegilor, elevilor, părinţilor – sănătate, să se implice mult în viaţa clasei, să colaboreze şi să coopereze unitar pentru realizarea cerinţelor planului managerial şi părinţii să ţină mai mult legătura cu şcoala.
În continuare, reporterul a solicitat şi unor
cadre didactice şi elevi punctul de vedere despre noul an de învăţământ.
Gheorghe Gherman: Ce părere aveţi despre
localitatea pe care aţi ales-o pentru a lucra în acest an de învăţământ şi despre şcoala vorniceneană, în care tocmai aţi ajuns?
Profesor muzică, Mihail Chelărescu: Sunt absolvent al Conservatorului de muzică din Bucureşti, specializarea pedagogie muzicală. Am lucrat în anul şcolar trecut la Ungureni, unde, cred, că am fost bine apreciat şi am fost nevoit să aleg şcoala din Vorniceni pentru că s-a redus mult numărul de ore. Cunosc destul de bine comuna, fiindcă sunt săvinean şi am fost de multe ori să cânt, la nunţi, aici şi m-am simţit destul de bine, în ciuda celor urâte care se spun despre unii locuitori ai Vornicenilor. Şi din informaţiile pe care le am chiar în şcoală este o
atmosferă plăcută şi chiar eu, însumi, am fost primit cu mare căldură.
G.G.: Cum vă propuneţi să realizaţi cerinţele programei de învăţământ?
M.C.: Aşa cum şi la Ungureni am realizat cor şcolar, i-am solicitat pe elevi să realizez programe artistice şi la şcoala vorniceneană îmi propun să realizez grupuri vocale, să marchez prin serbări principalele momente însemnate din istoria neamului, a zilei dedicate lui M. Eminescu, Caragiale, a Crăciunului, Paştilor, Zilei Internaţionale a Femeii, respectiv Zilei Internaţionale a Copilului şi de ce nu chiar un cor.
G.G.: Vă asigur că dacă vă veţi implica, aşa cum spuneţi, veţi avea foarte multe solicitări la Şcoala Prof. Octavian Ionescu şi sunt sigur şi la celelalte şcoli din localitate.
M.C.: Şi eu vă asigur că voi încerca să mă ţin de cuvânt, totul e să văd dorinţă din partea elevilor.
Gheorghe Gherman: Cum apreciaţi activitatea
în cercul pedagogic al învăţătorilor, în anul trecut, şi ce aşteptaţi de la ei, anul acesta? Care sunt cerinţele?
D-na învăţătoare, Rita Frunzete (responsabilă a cercului pedagogic al învăţătorilor din comunele Vorniceni, Cordăreni şi G. Enescu): Am fost foarte mulţumită pentru că d-nii învăţători sunt conştiincioşi, s-au achitat de toate obligaţiile şi s-au implicat în numeroase activităţi extraşcolare şi extracurriculare. Sunt dezamăgită de modul cum este apreciată munca lor de noua politică educaţională. În anul trecut au obţinut Gr. II – 5 învăţători, din care 4 din Vorniceni şi 1 învăţător – Gr. I – din satul Arborea, comuna G. Enescu. În anul şcolar 2010-2011 sunt înscrişi 4 învăţători pentru Gr. I.
Ca dorinţă, aş vrea ca mai multe cadre didactice să se înscrie la grade didactice, acestea fiind şi o formă de autoperfecţionare.
G.G.: Văd că în clasa Dv. sunt deja manualele pe bănci (7 septembrie). Cum aţi procedat, ştiind că tot mai puţine se aduc şi sunt foarte scumpe ca să fie
21
ANUL 2 � NR. 4
cumpărate? R.F.: Am găsit, în şcoală, nişte manuale noi,
ale altor autori, alţii decât cei aleşi de şcoală. Le voi folosi ca bază materială şi voi apela şi la alte materiale ajutătoare, ca să realizez cerinţele programelor şcolare.
G.G.: Vă doresc succes, în noul an de învăţământ!
R.F.: Vă mulţumesc! Gheorghe Gherman: Suntem la Şcoala Prof.
Octav Ionescu. Stăm de vorbă cu D-na educatoare Diaconu Daniela.
Cum v-aţi pregătit pentru deschiderea noului an de învăţământ şi cum v-aţi luat, în serios, munca de responsabilă a comisiei metodice a educatoarelor?
Daniela Diaconu: Aştept cu nerăbdare începerea noului an de învăţământ; deja am aranjat sala de grupă, am cumpărat materiale didactice necesare iar o parte le-am confecţionat s ingură ; am făcut un recensământ al preşcolarilor şi acum mă gândesc să întocmesc p lan i f ică r i le anuală ş i semestrială, dar aştept să
vedem ce orientări ni se dau şi la consfătuirile anuale în funcţie de care îmi voi stabili obiectivele prioritare.
G.G.: Câţi copii preşcolari aveţi înscrişi în grupă şi câţi şi-au mai exprimat dorinţa să frecventeze grădiniţa, ştiind că spaţiul vă permite (având o sală de grupă neocupată).
D.D.: Am înscrişi 30 preşcolari de 5-6 ani şi jumătate, adică de nivel II şi ar mai fi încă 15-20 copii de nivel I.
G.G.: Ce aşteptaţi de la cealaltă educatoare, din comisie, să realizeze în acest an?
D.D.: Prea multe nu aştept pentru că, deocamdată, nu ştiu dacă vor fi toate ocupate de
cadre calificate şi fiind situaţia aceasta trebuie să-mi intensific munca pentru a le ajuta metodic, în caz că n-au mai lucrat în învăţământ, să le ajut să-şi întocmească planificările şi proiectele didactice cât şi să-mi fac timp să particip la unele activităţi practice, la alte grupe, să îndrum îndeaproape şi să evaluez munca colegelor.
G.G.: Cum veţi pregăti grupa de nivel II, la care lucraţi, pentru a se integra în clasa I?
D.D.: În cursul semestrelor îi voi determina pe preşcolari să cunoască literele mari de tipar, cifrele, să memoreze poezii de 2-3 strofe, la matematică să facă exerciţii cu 1-2 unităţi, la cunoaşterea mediului, să ştie anotimpurile, să recunoască culorile, să-i determin să cunoască încet, încet principalele reguli morale, igienice, să respecte programul, ordinea, curăţenia şi altele.
Gheorghe Gherman: D-le Profesor Danalache
Dragoş, sunteţi nou venit în Şcoala Prof. Octavian Ionescu, dar nu nou în învăţământ. Sunteţi profesor la catedra de istorie-geografie. Ce vă propuneţi să realizaţi în acest an de învăţâmânt?
Dragoş Danalache: Îmi propun, cu toată convingerea, să realizez obiectivele programelor şcolare, să conving elevii de necesitatea studierii disciplinelor socio-umane, a geografiei pentru că odată cu libertatea de circulaţie câştigată după 1989 este necesar ca elevii să cunoască unele obiceiuri, modul de viaţă, aspectele practice ale democraţiei, să respecte normele de viaţă şi să poată uşor să se integreze atât în societatea românească cât şi a ţărilor unde ajung; de asemenea, nu abandonez ideea de a le forma elevilor dragostea pentru plaiurile româneşti şi cele natale.
G.G.: Aveţi de gând să vă implicaţi în marcarea unor momente însemnate ale ţării?
D.D.: Desigur, vreau să marchez momentele însemnate din istoria neamului, a unor personalităţi de seamă ale judeţului (M. Eminescu, N. Iorga, G. Enescu ş.a.) şi ale ţării, încercând să colaborez mult cu d-l profesor Chelărescu Mihail, de muzică, cu care am fost coleg, la Ungureni, şi cu alte cadre didactice. Oricum am acumulat ceva experienţă, în munca cu elevii, şi sper să găsesc toate soluţiile potrivite.
G.G.: Ce aşteptaţi de la ceilalţi colegi de catedră şi cum vă veţi aduce contribuţia la realizarea Planului de muncă al comisiilor metodice?
D.D.: Aştept ca să colaborăm îndeaproape, mai ales că nu suntem aşa de mulţi şi ceea ce mi se va stabili ca obligaţie voi încerca să realizez. Aşa cum am spus mai sus.
22
ANUL 2 � NR. 4
Gheorghe Gherman: Ionuţ Glisă eşti elev în clasa a VIII-a A la Şcoala Prof. Octavian Ionescu. Ai fost an de an premiant în clasa ta. Ce îţi propui în acest an ştiind că este ultimul din gimnaziu?
Ionuţ Glisă: În acest an îmi propun să învăţ mai mult, să pot face faţă la liceu şi să citesc mai mult literatură beletristică şi ştiinţifică pentru a-mi îmbogăţi vocabularul şi întreaga pregătire.
G.G.: Sper că ai de gând să intri la liceu. Ce liceu şi ce profil ai dori să urmezi şi în ce localitate?
I.G.: Liceul Mihai Eminescu din Botoşani, profil matematică informatică.
G.G.: Te-am găsit în faţa calculatorului. Îţi place să-l foloseşti? Ai internet? Ştii că vei avea nevoie?
I.G.: Îmi place să folosesc calculatorul pentru că mi l-am procurat, în august, şi cu sprijinul şcolii prin programul EURO – 200; acum o mare parte din timp mi-l petrec la calculator pentru că se apropie prima zi de şcoală şi voi fi mai ocupat. Nu am internet, dar sunt convins cât este de important să ai acest mijloc de informare şi documentare pe care mi-l voi instala cât de curând.
G.G.: Ce aştepţi de la şcoală în acest an? I.G.: Aştept să avem mai multe cadre didactice
calificate şi manuale pentru că seria noastră a fost an de an vitregită în acest sens, fie lipsindu-ne, fie cele transmise fiind foarte degradate.
Gheorghe Gherman: Cum vă numiţi? Ce
predaţi? Ce vechime aveţi în învăţământ? Maria Clim: Mă numesc Clim Maria şi voi
funcţiona ca învăţătoare la clasele simultane II-IV, la Şcoala nr. 2 Vorniceni. Am o vechime de 30 de ani în învăţământ şi voi face naveta, pe traseul Vorniceni – Botoşani şi retur.
G.G.: Ce vă propuneţi în acest an să realizaţi la aceste clase simultane?
M.C.: Îmi propun ca toţi elevii să promoveze, să fie ajutaţi mai mult de părinţii lor să-şi
îmbunătăţească vocabularul dar şi la activităţi extraşcolare. Pentru că am mai lucrat la clase simultane voi organiza expoziţii cu desene, cu lucrări de la orele de abilităţi practice; îmi doresc ca părinţii să sprijine mai mult copii – atât la pregătirea lecţiilor, cât şi în afara orelor, să facă sponsorizări pentru premiile de la unele activităţi extraşcolare, să fie mai prietenoşi.
G.G.: După vizita de două zile la cele trei
unităţi şcolare am constatat că sunt curate, cadrele didactice într-o continuă mişcare pentru amenajarea sălilor de clasă, pregătirea manualelor şcolare, alcătuirea proiectărilor anuale şi semestriale, iar elevii dau buzna în librării, în bazar, pentru a-şi procura cele necesare la şcoală.
În calitate de reporter şi ca fost lucrător pe ,,ogorul” şcolii le urez succes, sănătate şi împlinirea în viaţă elevilor, fraţilor şi surorilor, părinţilor şi un ataşament mai mare faţă de instituţia care face cu predilecţie EDUCAŢIE!
Copilărie
de Mariana Adăscăliţei
Ce bine e când eşti copil Şi mama îţi pune masa Şi zâmbetul şi chipul ei De bine-ţi umple casa.
De griji nu ştii nici de nevoi Căci nu sunt pentru tine, În braţe mama te-a ţinut În lume era bine.
Zburdai o zi dar nu deajuns, Căci ziua părea mică Şi toate-ţi reuşeau atunci Căci nu ştiai de frică.
Pe seară mama îţi cânta Uşor s-adormi în braţe Şi vise dulci să ai în somn Pân’ mâine dimineaţă.
23
ANUL 2 � NR. 4
Soci. Soţii Hrib au fost prinşi de securitate, cercetaţi la Bacău, bătuţi, dezbrăcaţi, cu picioarele goale, batjocoriţi ca să-şi divulge şi pe alţi prieteni luptători. De aici au fost trimişi la Tribunalul Iaşi unde au fost condamnaţi la 20-25 ani de muncă silnică la Jilava şi Capul Midia (Canal) şi Aiud; exploatarea minieră Cavnic, unde au fost supuşi unui regim de exterminare. A mai fost trimis să lucreze la Baia Sprie (până în 1958) şi Gherla (până în 1964). Mulţi ,,colegi” de-ai săi, din puşcărie, au murit. Alexandru Hrib s-a întors pe meleagurile noastre, dar n-a fost admis să lucreze ca învăţător, ci ca muncitor la Fabrica de cărămizi Dorohoi, pentru scurt timp, mutat la Centrul de Energie Electrică, dar a fost ,,epurat” şi de aici ca necorespunzător. Până în 1974 a lucrat ca merceolog, iar apoi în agricultură. D-l Gheorghe Bîgu precizează: „Hrib a fost un bun român ca şi sutele de mii care au umplut gropile comune, omorâţi de răutatea şi ignoranţa comunistă”. Potrivit principiului ,,timpul decantează şi istoria selectează”, Alexandru Hrib, eroul nostru vornicenean, trebuie ca istoria să-l aşeze şi pe el alături de toţi cei care au luptat, au suferit şi s-au sacrificat pentru binele şi propăşirea neamului românesc.
A şa cum îl descrie un consătean de-al nostru, Gheorghe Bîgu, Alexandru Hrib s-a născut în 1914, la Vorniceni,
a rămas orfan, la 2 ani, dar a crescut sub îngrijirea mamei sale, o femeie deosebit de ageră şi bună. După şcoala de 4 ani, terminată în sat, a urmat Şcoala normală ,,Alex. Vlahuţă” Şendriceni – Dorohoi. A fost învăţător în mai multe comune ale fostului judeţ Dorohoi. În armată a absolvit Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, de la Bacău. Până în 1938 a mai lucrat, ca învăţător, la Bârnova – Iaşi, Liveni – George Enescu. Mai târziu, a ajuns sublocotenent, la un pluton de la Ştefăneşti, aproape un an. Era trimis aici că păzească frontiera, alături de grăniceri. În noaptea de 21 iunie 1941, după ora 23, soldaţii au auzit un comunicat important al lui Ion Antonescu: ,,Ostaşi vă ordon, treceţi Prutul! Dezrobiţi din jugul roşu bolşevic pe fraţii voştri cotropiţi, ştergeţi pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra umilinţei de pe frunţile şi epoleţii voştri. Treceţi Prutul!”. În cursul nopţii soldaţii au trecut Prutul, sub protecţia artileriei române. Ofiţerul Hrib cu soldaţii săi, şi alţii asemenea au luptat zi de zi, împingând armata sovietică dincolo de Nistru, până la Odesa. Au fost mari pierderi. Se dădeau lupte corp la corp, aproape. La Odesa au căzut 62.000 ostaşi şi 980 ofiţeri. Din cauza marilor pierderi suferite până aici, Regimentul 29 Infanterie a fost nevoit să treacă în refacere, în Dorohoi. Sublocotenentul Alexandru Hrib s-a dovedit a fi inteligent, ager, ingenios pe timpul bătăliilor, devotat, viteaz şi cu grijă de soldaţi, ceea ce a făcut să fie avansat la gradul de locotenent şi decorat cu ordinul ,,Coroana României cu Spade şi Panglică cu gradul de Cavaler”. A condus apoi un pluton de mitraliere în Paşcani, a luptat la Budeşti – Ghica, jud. Neamţ, unde a fost grav rănit şi spitalizat la Focşani şi Slatina. După război a fost iarăşi învăţător în Vorniceni (până la 1 decembrie 1946), după care a fost director al şcolii din satul Boteşti – Neamţ. A fost membru al P.N.Ţ., după 1946 a fost hărţuit permanent de securitate, pentru că s-a opus colectivizării agriculturii.
A avut o activitate anticomunistă în comunele judeţului Neamţ. A fost devastată locuinţa sa din satul
ALEXANDRU HRIB Ofi ţerul învăţător ,
vajnic luptător
Autor: Gheorghe Gherman
Mirare de Mariana Adăscăliţei
Mi-am pus la stradă Flori de gura-leului, Şi azi au înflorit toate În culorile curcubeului. Când lumea întoarce capul, La flori se uită ades, Eu sunt aşa de mândră Dar tot n-am înţeles. De ce se uită lumea Şi-mi spune uneori, Că eu le sunt asemeni
24
ANUL 2 � NR. 4
ajuns la Karaganda, în Siberia. Viaţa, pe front, era foarte grea: lipsa hranei, îmbrăcămintea (ţinuta) veche şi degradată, dezinformările şi frica zilei de mâine erau la ordinea zilei. Ajungând la Cordăreni, un colonel, care împreună cu primarul a vizitat casa părintească a lui moş Alexandru, a cerut tatălui său, pentru că avea pe front 7 băieţi, 100 kg grâu, 50 kg brânză, un porc. Nu peste mult timp, 2 dintre fraţii lui au fost împuşcaţi pe malul Nistrului. Ţara era în lipsuri. O întâmplare fericită i-a dat posibilitatea, lui moş Sandu să vadă o căruţă plină cu soldaţi şi pâine. Nimeni nu avea voie să vorbească, pe front. Dar întâmplarea a făcut ca el să salute grupul acela şi comandantului i s-a părut că vorbeşte româneşte (moldoveneşte). L-a întrebat dacă-i adevărat ceea ce crede el şi deodată află că e din Cordăreni. Ca să se convingă, a întrebat cum se numesc părinţii şi după ce i-a ,,înşirat” s-a convins. Cine era acest comandant. Era vecinul casei lor, din Cordăreni, iar în căruţă era şi unul din fraţii pe care nu-l văzuse de 10 ani.
De la plecare, pe front, moşul Sandu a stat 5 ani, întorcându-se în mai 1945. Satul arăta foarte sărac, mai ales în bărbaţi răpuşi de gloanţe, dar şi de tineri, pământul era în paragină. A venit apoi foametea din 1946-1947 care a obligat pe mulţi să părăsească gospodăriile, mergând în Oltenia pentru a procura porumb, pentru iarnă. Tatăl său a vândut o
M oşul Sandu Simion a văzut lumina zilei la 22 iulie 1921 în Comuna Cordăreni, vecina Vornicenilor.
Întrebându-l totuşi cum de este locuitor al acestui sat de zeci şi zeci de ani, eu însumi crezând că este vornicenean ,,get-beget”, cu oarece emoţie şi-a ,,descărcat” inima pentru că eu întotdeauna îl ştiam un om foarte sfătos. Şi într-adevăr şi de data asta s-a dovedit la fel.
Provine dintr-o familie numeroasă, pentru că a avut încă 7 fraţi şi surori, din care 6 au luptat în război, în Rusia, căzând la datorie, sau au fost luaţi prizonieri (2 dintre ei, timp de 2 ani).
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mama a lăsat ,,cu limbă de moarte” tatălui să însoare pe cel mai mic, Sandu, în Vorniceni (de unde era ea originară), pentru că avea 3 fălci de pământ. Şi aşa ,,a descoperit-o”, bineînţeles şi cu ajutorul unor binevoitori, pe tanti Vighenia, în 1945, când s-au căsătorit. Iată un exemplu de familie longevivă – 65 de ani – care ,,rezistă” şi azi, la adânci bătrâneţi – 89 ani.
După o pregătire premilitară, în sat şi la Dorohoi, în 1941 a fost înrolat ca militar la Regimentul 7 Vânători, la Cernăuţi. De aici, aceşti militari ,,în devenire” au fost trimişi pe linia a III-a a frontului, pe care românii luptau, alături de Germania, împotriva U.R.S.S., la Lipcani. De aici a
SIMION ALEXANDRU Veteran de război , Omul care iubeşte trandafir i i
Autor: Gheorghe Gherman
25
ANUL 2 � NR. 4
fie nu vor să ia pământul în arendă sau ,,în parte”, preferând ca toamna să fure recolta. Crede că ar fi bine ca ţăranii să se asocieze, în ferme, şi să lucreze şi pământul celor bătrâni. Din când în când intră în grădiniţa casei şi îngrijeşte frumoşii trandafiri, din faţa casei, ori iese la sfat cu vecinii, împreună cu tanti Vighenia. Iată că deşi a fost adoptat de sat, moşul Sandu Simion este unul din bătrânii sfătoşi, vrednici şi cu care nu trebuie să-ţi pară rău dacă începi vorba.
Este atât de sfătos şi înţelept încât ţi-e mai mare dragul să stai în preajma lui. Este omul ce iubeşte trandafirii, dar şi pe cei care muncesc cinstit.
vacă şi-a mers într-acolo să cumpere porumb. Odată întors, în sat, s-a ocupat cu agricultura,
iar din 1952 şi până în 1962 a lucrat ca şi casier la Cooperativa de Consum. Între timp, au venit pe lume şi trei urmaşi, doi băieţi şi o fată. Cel mare, Costică, a lucrat ca mecanic de locomotivă, la Fabrica de zahăr Bucecea, acum fiind pensionar, cel mai mic, Ion, a muncit la Întreprinderea ,,Melana” Botoşani, azi e şomer, prin desfiinţarea acesteia, iar Maricica, mijlocia, este asitentă medicală la Spitalul din Dorohoi, la interne.
Întrebat cum crede că sunt ocrotiţi bătrânii, acum, a răspuns că ,,o dau greu” pentru că nu pot lucra pământul, tinerii satului fie pleacă în străinătate,
securiştii ne-au răscolit casa, au cotrobăit pe sub pat, prin aşternut, printre cărţi, dar n-au găsit nimic care să-i intereseze”. ,,Era în 14 oct. 1948… – Vă rog, legitimaţia Dv.! (…) am fost invitat să-l urmez pentru a da o scurtă declaraţie.”
,,- Acesta este? - Sunt din Dorohoi, şi sunt considerat
periculos… Noaptea ne culcam flămânzi… Tot felul de
larve mişunau pe jos… gândaci şi păianjeni, peste tot gunoi, mucegai şi urină…”
Iată cum d-l Gheorghe Bîgu a fost arestat şi ,,plimbat” din puşcărie în puşcărie şi peste tot „tratamentul” era la fel. În aceste închisori a cunoscut importante personalităţi ca: prof. I. Petrovici, prof. Motaş, prof. Dincu, generalul Mociulschi şi actorul Şeptilici. Consăteanul nostru, bucureştean, d-l Gheorghe Bîgu, o spune răspicat: ,,Sunt împăcat că generaţiile viitoare vor afla despre groaznica teroare dezlănţuită de stalinişti asupra celor care s-au împotrivit minciunii, incompetenţei şi distrugerii neamului”, aşa cum N. Iorga spunea ,,Am biruit adesea, dar cea mai mare biruinţă e că avem în ciuda tuturora, un pământ şi un steag pe care ai noştri au fost vrednici să le apere”.
M i-a venit greu să aleg acele momente din viaţa acestui ,,luptător pentru dreptate” care este consătean
de-al meu. În cărţile sale, d-l Gheorghe Bîgu, care locuieşte, acum, în Bucureşti, povesteşte despre calvarul pe care l-a îndurat în închisorile de la Văcăreşti, Jilava, Piteşti şi Canalul Dunăre – Marea Neagră (varianta veche) şi despre persoanele inculte, lacome, figurile negative, care au schingiuit şi au omorât mulţi deţinuţi politici, din ordinul generalului Nicolski.
D-l Gheorghe Bîgu este unul din supravieţuitorii care au stat în aceeaşi celulă cu Eugen Ţurcanu, altă figură negativă care a ,,ajutat” la ,,reeducarea” celor închişi în închisoare. În cartea ,,Mărturii din întuneric” Gheorghe Bîgu povesteşte: ,,Eram imediat după Al Doilea Război Mondial, în timpul celei mai cumplite secete (1946) – Oamenii erau dezbrăcaţi şi flămânzi, morocănoşi, deprimaţi şi obosiţi. Fuseseră lăsaţi la vatră înfometaţi, slăbiţi, plini de păduchi şi alţi paraziţi. Unii dintre noi, care luptaseră în linia întâi şi fuseseră răniţi erau, din punct de vedere fizic şi psihic, nişte epave…”. Tinerii studenţi (prin care şi Gheorghe Bîgu) se adunau, adesea, şi purtau discuţii despre măsurile luate, de proaspeţii, ajunşi la putere – comuniştii (guvernul prosovietic P. Groza) şi politica stalinistă. Dar ,,până să se îmbrace bunul meu prieten,
GHEORGHE BÎGU Un necunoscut dis ident
vornicenean
Autor: Gheorghe Gherman
26
ANUL 2 � NR. 4
simbol al hărniciei. Urmează partea împletită a harapnicului: la capătul de sus (primul rând de franjuri) avem începutul vieţii; naşterea şi copilăria, împreună cu fraţii; mergând spre jumătate, avem adolescenţa, în căutarea împlinirii tale proprii; în mijloc avem al doilea rând de franjuri ce simbolizează proprii copii; apoi urmează partea cea mai groasă a harapnicului, care ne arată împlinirea maximă a omului; după care mergem în descreştere către partea finală a harapnicului, spre şfichi, ce simbolizează trecerea în ultima parte a vieţii omului. Harapnicele erau personalizate, franjurile reprezentând numărul fraţilor şi al copiilor, pentru fiecare în parte. Avem în vedere faptul că hrapnicul era bogat în franjuri pentru că, până nu de mult, numărul de copii într-o familie erau în jur de 10.
Harapnicele se împart în trei tipuri: pentru copii (strungar), împletit în 12 suviţe şi mâner împletit simplu de lungime mică; pentru ciobani, împletit în 14-16 suviţe, mânerul tot simplu împletit (mijlociu); iar pentru responsabilul de stână, ortomanul, dragomanul, împletit în 16-18-20 suviţe, cu multe ţărtămuri şi franjuri şi mânerul este împletit complet, acesta simbolizând bogaţia, înţelepciunea, mândria, echilibrul şi experienţa în ciobănit.
Meşterul Toader Tinu spunea că cele mai multe harapnice le-a vândut în Vorniceni, poate cu sutele, la fraţii Ioniţă, Ciobanu, Haisuc (Tanasă), Bădărău, Curcă, Sârbu, Hodorogea, Ungureanu etc. Numai eu am cumpărat în ultimii doi ani 10 bucăţi, fiindu-mi necesar la ansamblul folcloric Cordăreanca unde împreună cu soţia mea activez ca dansator.
În anul 1952 profesorul Dionisie Pădureţ a solicitat confecţionarea a cinci harapnice la acelaşi meşter, unul din aceste harapnice se află la mine în conservare, în cele mai bune condiţii, fiind un simbol a ceea ce a fost activitatea culturală a Vorniceniului, condusă cândva de regretatul prof. dirij. Dionisie Pădureţ.
L-am întrebat pe meşterul Toader Tinu, ce amintiri plăcute are legate de vorniceneni şi mi-a răspuns cu ochii în lacrimi, că printre multele amintiri, una l-a marcat cel mai mult:
,,Într-un an de Sf. Dumitru pe când mă întorceam de la Hramul satului Vorniceni cu şarabana trasă de cai (căruţă scurtă, pictată, folosită la sărbători şi peţitul miresei) în dreptul Movilei Arse, pe moşia Vorniceni, undeva la jumătate de cale între Vorniceni
Motto: Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată seminţele vremii nouă; nu le risipiţi.
(Nicolae Iorga)
C ând vorbim de trecut, tindem să punem în lumină, în mod deosebit lucrurile cele mai frumoase. Este normal şi firesc,
întrucât satul dintotdeauna a avut cu ce se mândri. De fapt, satul este ca un muzeu în aer liber şi nicăieri nu sunt păstrate obiectele de patrimoniu cultural ca aici, la sat.
Satul Vorniceni prin tradiţie şi obicei, în mare parte, este un sat cu crescători de animale, în special oi. La stânile din Vorniceni pe lângă unele obiecte (ce face ciobănitul mai frumos) cum ar fi: fluierul de soc, băţul de corn sculptat, chimirul cu multe buzunare, avem şi harapnicul.
(Harapnic, harapnice, s.n. (Reg) Bici mare împletit din cânepă sau din curele, cu codiriştea scurtă şi cu sfichi de mătase la vârf (ca să pocnească tare). -Din pol. harapnik. - Dex ediţia a II-a, Univers enciclopedic Bucureşti, 1998.)
Harapnicul din spaţiul mioritic al Vorniceniului este confecţionat din piele de viţel sau berbec bine dubită (argasită) în dubală tradiţională cu: zer, tărâţe, drojdie şi sare. După scoaterea pielii din dubală, la circa patruzeci de zile, se lasă la uscat, apoi se croieşte în fâşii înguste de trei mm grosime pe lungimea pielii, după care se împarte pe trei categorii de împletit: mânerul, harapnicul propriu-zis, ţărţămurile, franjurile şi pâna şfichiului.
În Vorniceni există în jur de 45 de stâni. Aici, întâlnim şi câţiva ciobani, care au împletit sau mai împletesc la harapnice, cum ar fi: Ion Pavel (Nica), Ion Sîrbu (Mariuţă), Costica Frunzete, Filip Ştefan (moş Filuţă Pălăduţă) etc. O parte dintre ei nu mai sunt printre noi.
De ceva vreme, l-am cunoscut pe meşterul popular Toader Tinu în vârstă de 82 de ani, din comuna Ungureni, satul Borzeşti învecinat cu Vornicenii; un meşter cunoscut la mai toate târgurile din zona Moldovei.
Toader Tinu, cunoscător al tainelor harapnicului, ne descrie ce reprezintă motivele populare împletite din şuviţele de piele ale harapnicului: mânerul ca fiind pomul vieţii cu rădăcină, tulpina şi ramurile încărcate de rod, undeva în vârful pomului există un fluturaş sau o albină, un
HARAPNICUL DE VORNICENI
Autor: Constantin Haisuc
27
ANUL 2 � NR. 4
HARAPNICUL Împletit frumos din piele Ca şi coşul din nuiele Cu motive populare Mândru este cine-l are, Folosit de ortomani, De sute sau mii de ani, La pornitul oilor În dogoarea verilor, Responsabilul de stână Il mai unge cu smântână, Să reziste mult la ploi. … este un obicei la noi. Sunetul tălăncilor, Pocnitul harapnicilor Dă de veste în tot satul Că se umblă cu uratul. Când eram micuţ la tata, Un harapnic mi-am dorit. Odată crescut mai mare Visul mi s-a împlinit: Am vreo patru puse-n cui, Dar ce folos?… că tata nu-i!
şi Borzeşti, se aflau vreo 6 cârduri de oi, brumării ca liliacul. Pe vârful movilei erau vreo şapte – opt flăcăi ce se întreceau la pocnitul harapnicelor, de răsuna toată valea. Am crezut că se întorc ruşii îndărăt. Acele harapnice erau împletite de mine…” spunea meşterul.
Un obicei întâlnit în Vorniceni, prin anii 50-60, unde tinerii ce împlineau vârsta de 18 ani al căror taţi aveau oi multe, primeau în dar un harapnic din piele şi câteva tălănci cumpărate de prin târgurile de animale, iar după terminarea stagiului militar (lăsatul la vatră) primeau în dar o pereche de cizme de piele (Birghel) şi câteva oi tinere (miele), 15-20 la număr. O bucurie mare era pentru ei dar şi marcarea unui început de drum cu responsabilităţi şi greutăţi.
Harapnicul este folosit la pornitul oilor, când sunt căldurile mari pe timpul verii, prin mânuirea sa, şfichiul produce un zgomot puternic, cu efect asupra comportamentului animal. Este interzisă folosirea harapnicului pentru lovirea oilor. El este folosit, adesea, şi la sărbătorile de iarnă (în jocul caprei, ceata bandelor şi urătura).
Valoarea harapnicului poate să ajungă la costul a trei oi brumării, funcţie de modelul acestuia.
Î n curând Vorniceniul se va bucura de un eveniment important, fără
precedent în viața administrativ socială – inaugurarea și mutarea în noul sediu administrativ -, care s-a prefigurat ca un veritabil Palat administrativ. Ctitorul acestui edificiu, sigur, va rămâne primarul comunei, prof.Ovidiu Corleciuc.
De fapt activitatea primarului poate fi considerată ca a unui adevarat gospodar, de modernizator al infrastructurii comunei Vorniceni, fapte și realizări pe care le constată orice trecător prin aceste locuri.
Vom reveni pe larg în numărul următor!
Primăria a șșșș teaptă noua loca țțțție – Palatul Administrat iv al
Vorniceni lor A consemnat prof. Gheorghe Gherman
28
ANUL 2 � NR. 4
HARTA JUD. DOROHOI—1890
Document pus la dispoziţia revistei de Prof. Ionel Bejenaru
