+ All Categories
Home > Documents > REVISTA EDUCATIA AZI - webgardenmedia1.wgz.ro/files/media1:57ab2a76369a6.pdf.upl/Revista... ·...

REVISTA EDUCATIA AZI - webgardenmedia1.wgz.ro/files/media1:57ab2a76369a6.pdf.upl/Revista... ·...

Date post: 25-Dec-2019
Category:
Upload: others
View: 38 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
24
8/10/2016 Numarul Curent Educatiaazi http://educatiaazi.wgz.ro/ 1/24 ISSN 24578428 ISSN–L 24578428 REVISTA EDUCATIA AZI Despre Revista Colegiul Redactional Arhiva Revistei Numarul Curent Anul I Apel articole Indexari Mihaela Ionescu Sas Email:[email protected] Universitatea din Oradea,România Analiza concurenţei distribuitorilor în piaţa internă unică a gazelor naturale Rezumat Prezenta lucrare reprezintă partea a doua dintrun studiu privind concurenţa pe piaţa internă unică a gazelor naturale ca urmare a liberalizării iniţiate în anul 1992. Analiza are în vedere perioada ante şi post criză economică din anul 2008. În urma studierii datelor specifice fiecărui stat membru al Uniunii Europene privind concurenţa între distribuitorii de gaze naturale, sa constatat că există cote de piaţă ridicate în estul continentului unde liberalizarea este încă în proces de desfăşurare. Cuvinte cheie: bariere ale pieţei, distribuitori, piaţa de gaze naturale, reglementare. 1. Introducere În ultimele decenii sistemul energetic european a trecut printro serie de transformări structurale şi funcţionale cu scopul de a asigura o energie durabilă, accesibilă și competitivă pentru toți cetățenii. Perioada anilor 50 a fost marcată de dorința de a crea o piață comună. Această aspirație a fost fundamentală în formarea Comunității Economice Europene (CEE). Decizia de a întemeia o piață comună are la bază două explicații: evitarea reluării procedurilor de tip protecționist, care sau dovedit a fi dezastruoase din punct de vedere economic între cele două războaie mondiale și dorința de a promova expansiunea economică prin înființarea unei piețe interne destinată producătorilor europeni menită să facă față pieței americane. 2. Reglementari europene Crearea CEE a avut la bază credința celor 6 state fondatoare (Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg) în ideea că stabilirea unei piețe comune ar fi adus o îmbunătățire a economiilor lor naționale. Articolul 2 din Tratatul de la Roma menţionează: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune si apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate sporită, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește”. Articolul 9 adaugă: „Comunitatea ar trebui să se bazeze pe uniuni vamale”. Prin urmare, CEE a dus la înlăturarea barierelor vamale între statele membre, hotărând totodată un tarif vamal comun pentru bunurile care intră în Comunitate din state externe acesteia . Cu toate acestea, piața comună era limitată, dat fiind faptul că deşi au fost eliminate barierele comerciale, existau în continuare bariere de altă natură, precum cele tehnice, fizice și fiscale. Pentru ca piaţa comună să poată fi transformată în Piaţă Unică era necesară înlăturarea acestora. La începutul anilor 1990 în Uniunea Europeană pieţele naţionale de energie erau dominate de întreprinderi de stat care deţineau monopolul asupra tuturor activităţilor. Aceste pieţe erau foarte slab interconectate. Pe fondul scăderii producţiei de energie primară şi a creşterii consumului, statele membre ale Uniunii Europene au început să fie tot mai dependente în privinţa aprovizionării cu gaze naturale din import, de contracte încheiate pe mai multe decenii, în care preţul era stabilit în funcţie de preţul ţiţeiului. În anul 1992, Tratatul Uniunii Europene, a adus o noutate pentru sectorul energetic, definind un cadru care a permis statelor membre să opteze pentru acele sisteme care se potrivesc cel mai bine resurselor naturale, profilului industrial şi politicilor de energie din fiecare ţară în parte. În concordanţă cu principiul european al libertăţii de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Comisia Europeană a adoptat trei directive, aprobate în 1998, 2003 şi 2009, prin care sa instituit dereglementarea pieţei gazelor naturale şi sau separat activităţi precum producţia de distribuţia gazelor. Obiectivul acestei politici era introducerea competiţiei pe o piaţă care a fost închisă până atunci. Regulamentul 1775 din septembrie 2005 a stabilit liniile directoare detaliate pentru accesul celei de a treia părţi, principiile mecanismelor de alocare a capacității, Publicitate Creaţivă gratuit propriul site web A fost sărac Peste 21.000 de joburi online! Tratament Psoriazis Doctor FM România
Transcript

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 1/24

ISSN 2457­8428 ISSN–L 2457­8428

REVISTA EDUCATIA AZIDespre Revista Colegiul Redactional Arhiva Revistei Numarul Curent Anul I Apel articole Indexari

Mihaela Ionescu Sas

E­mail:[email protected]

Universitatea din Oradea,România

Analiza concurenţei distribuitorilor în piaţa internă unică a gazelor naturale

Rezumat

Prezenta lucrare reprezintă partea a doua dintr­un studiu privind concurenţa pe piaţa internă unică a gazelor naturale ca urmare a liberalizării iniţiate în anul 1992.

Analiza are în vedere perioada ante şi post criză economică din anul 2008. În urma studierii datelor specifice fiecărui stat membru al Uniunii Europene privind concurenţa

între distribuitorii de gaze naturale, s­a constatat că există cote de piaţă ridicate în estul continentului unde liberalizarea este încă în proces de desfăşurare.

Cuvinte cheie: bariere ale pieţei, distribuitori, piaţa de gaze naturale, reglementare.

1. Introducere

În ultimele decenii sistemul energetic european a trecut printr­o serie de transformări structurale şi funcţionale cu scopul de a asigura o energie durabilă, accesibilă și

competitivă pentru toți cetățenii.

Perioada anilor 50 a fost marcată de dorința de a crea o piață comună. Această aspirație a fost fundamentală în formarea Comunității Economice Europene (CEE). Decizia

de a întemeia o piață comună are la bază două explicații: evitarea reluării procedurilor de tip protecționist, care s­au dovedit a fi dezastruoase din punct de vedere

economic între cele două războaie mondiale și dorința de a promova expansiunea economică prin înființarea unei piețe interne destinată producătorilor europeni menită să

facă față pieței americane.

2. Reglementari europene

Crearea CEE a avut la bază credința celor 6 state fondatoare (Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg) în ideea că stabilirea unei piețe comune ar fi

adus o îmbunătățire a economiilor lor naționale. Articolul 2 din Tratatul de la Roma menţionează: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune si

apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă și

echilibrată, o stabilitate sporită, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește”. Articolul 9 adaugă: „Comunitatea ar

trebui să se bazeze pe uniuni vamale”. Prin urmare, CEE a dus la înlăturarea barierelor vamale între statele membre, hotărând totodată un tarif vamal comun pentru

bunurile care intră în Comunitate din state externe acesteia .

Cu toate acestea, piața comună era limitată, dat fiind faptul că deşi au fost eliminate barierele comerciale, existau în continuare bariere de altă natură, precum cele

tehnice, fizice și fiscale.

Pentru ca piaţa comună să poată fi transformată în Piaţă Unică era necesară înlăturarea acestora.

La începutul anilor 1990 în Uniunea Europeană pieţele naţionale de energie erau dominate de întreprinderi de stat care deţineau monopolul asupra tuturor activităţilor.

Aceste pieţe erau foarte slab interconectate.

Pe fondul scăderii producţiei de energie primară şi a creşterii consumului, statele membre ale Uniunii Europene au început să fie tot mai dependente în privinţa

aprovizionării cu gaze naturale din import, de contracte încheiate pe mai multe decenii, în care preţul era stabilit în funcţie de preţul ţiţeiului.

În anul 1992, Tratatul Uniunii Europene, a adus o noutate pentru sectorul energetic, definind un cadru care a permis statelor membre să opteze pentru acele sisteme care se

potrivesc cel mai bine resurselor naturale, profilului industrial şi politicilor de energie din fiecare ţară în parte.

În concordanţă cu principiul european al libertăţii de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Comisia Europeană a adoptat trei directive, aprobate în

1998, 2003 şi 2009, prin care s­a instituit dereglementarea pieţei gazelor naturale şi s­au separat activităţi precum producţia de distribuţia gazelor. Obiectivul acestei

politici era introducerea competiţiei pe o piaţă care a fost închisă până atunci.

Regulamentul 1775 din septembrie 2005 a stabilit liniile directoare detaliate pentru accesul celei de a treia părţi, principiile mecanismelor de alocare a capacității,

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 2/24

procedurile de gestionare a congestionării și cerințele de transparență.

Lipsa de sprijin pentru liberalizare de la majoritatea guvernelor europene Continentale înainte de 2000, a servit la reducea ritmului de schimbare. Cu toate acestea,

combinația de contracte de gaze indexate pe termen lung oferind o proporție semnificativă de aprovizionare continentală a Europei, precum și lipsa de progres de

liberalizare a piețelor naționale de gaze, a limitat concurența ­ un fenomen numit blocare verticală.

La nivel european Rețeaua europeană a operatorilor de sisteme de transport de gaze, ENTSOG, are rolul de a facilita și de a consolida cooperarea între operatorii

sistemelor de transport de gaze naționale (OST) din Europa, pentru a asigura dezvoltarea unui sistem de transport pan­european, în conformitate cu obiectivele energetice

ale Uniunii Europene.

Introducerea reglementării economice este determinată de necesitatea de a controla activitățile

structurilor monopoliste care sunt esențiale pentru dezvoltarea concurenței și

protecția intereselor consumatorilor.

3. Metodologie

Cota de piaţă este un indicator care indică poziţia pe piaţă a firmei, evidenţiind capacitatea pieţei firmei la capacităţile pieţelor celorlalţi competitori de pe piaţă. Cota de

piaţă se calculează prin raportul procentual dintre vânzările firmei şi totalul vânzărilor de pe o anumită piaţă.

Cota de piaţă este dată de relaţia: Cp=Vf/Vt X 100 ,unde:

Cp = cota de piaţă

Vf = vănzările firmei

Vt = vânzările totale

Calculând cotele de piață a celor mai mari companii de producție şi de import, între anii 2007­2013, în ţările membre ale Uniunii Europene obţinem valorile prezentate în

Tabelul nr.1.

În opinia Comisiei Europene, existenţa unui număr mare de distribuitori independenţi, aflaţi în concurenţă, ar trebui să conducă la încercări ale acestora de a se

aproviziona de la noi producători extra­europeni, la preţuri mai mici, precum şi la extinderea reţelei de transport în Europa, astfel încât să aibă acces la o gamă cât mai

diversificată de consumatori finali. Ca în orice alt domeniu în care se aplică acest mecanism al liberalizării, se speră ca, în final, să se ajungă la preţuri mai mici şi servicii

calitativ superioare. Se împiedică astfel posibilitatea instaurării unui monopol în privinţa transportului, distribuţiei şi înmagazinării gazelor naturale, cel puţin în Europa de

Est, prin preluarea infrastructurii din aceste state şi înfiinţarea unor societăţi de distribuţie.

În anul 1990, Paul Krugman, referindu­se la concurenţă, susţinea că întreprinderile sunt entităţi care concurează între ele şi nu statele naţionale (Krugman P., 1990).

4. Analiza rezultatelor

Aprecierea necesităţii sau oportunităţii unei intervenţii din partea societăţii, prin intermediul instituţiilor create şi abilitate în acest sens, are la bază aprecierea nivelului

concurenţei, respectiv a concentrării într­o anumită piaţă, nivel măsurat prin intermediul unor indicatori specifici.

Cota de piață a celui mai mare retailer de gaze naturale în perioada 2007 ­ 2013, în procente din consumul național total de gaze naturale este prezentată detaliat în Tabelul

nr.1.

Exceptând Letonia, unde doar o singură entitate domină piața națională de vânzări, cote de piaţă de aproximativ 90% pentru cele mai mari companii de retail pot fi găsite

în Lituania (98%) și în Estonia (96%). O penetrare relativ mică pe piață pentru cele mai mari companii de retail la nivel național pot fi observate în Ungaria (21%),

urmată de Marea Britanie (22%).

În România distribuţia gazelor naturale a fost deservită de societăţi având cote de piaţă de nivel scăzut dar apropiat, cu valori între 23,2 şi 26,2 în perioada 2007 – 2013.

Tabelul nr.1: Cota de piață a celui mai mare retailer de gaze naturale, 2007­2013

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 3/24

Sursa: Eurostat, 2015

În concluzie, statele Uniunii Europene în care retailerii au cote de piaţă ridicate sunt cele din estul continentului unde liberalizarea este în proces de desfăşurare.

5. Concluzii

Numărul producătorilor şi importatorilor de gaze naturale a rămas destul de redus în ţările din estul Europei în timp ce în ţările din vest concurenţa a atins un nivel mediu

de concentrare.

Se poate vorbi despre un eşec al liberalizării pieţei de gaze naturale pe piaţa internă.

În ţările dependente de importul gazelor naturale distribuitorii sunt în continuare obligaţi să negocieze, direct sau indirect, cu acelaşi mare producător Gazprom. În

contextul crizei economice, dar şi a situaţiei geopolitice precare, investiţiile pentru atragerea gazelor naturale din alte surse (gaz petrolier lichefiat din SUA sau Qatar,

exploatarea gazelor de şist din Europa, gaze naturale din Iran sau Egipt etc.) nu s­au putut realiza, iar Gazprom şi­a păstrat poziţia monopolistică în producţie, în timp ce

distribuitorii au ajuns în situaţia de a concura liber pentru gazele ruseşti.

Evoluţia lucrurilor a dovedit că politica de liberalizare nu s­a soldat cu rezultatele aşteptate, din cauza lipsei unei analize atente a structurii acestei pieţe speciale.

Bibliografie

1. Decizia 2003/796 / CE a Consiliului din 11 noiembrie 2003 privind înființarea Comisiei Europene privind reglementatorii de energie electrică și de gaze, Jurnalul

Oficial L 296, 14.11.2003.

2. Directiva 2008/114/CE a Consiliului stabilește un proces menit să consolideze securitatea infrastructurilor critice europene desemnate, inclusiv a anumitor infrastructuri

de gaze, în Uniune.

3. Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă a gazelor naturale şi de abrogare a

Directivei 98/30/CE.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 4/24

4. Directiva 98/30/CE privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale.

5. Oficiul European de Statistică Eurostat, 2015.

6. Pachetul 3 ­ Energie ( Directiva 2009/72/CE, Directiva 2009/73/CE, Regulamentul (CE) nr. 713/2009, Regulamentul (CE) nr. 714/2009, Regulamentul

(CE) nr. 715/2009) (TPE).

7. Krugman P. NBER Working Paper No. 3275. Issued in March 1990.

8. Regulamentul (CE) nr 1775/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 septembrie 2005 privind condițiile de acces la rețelele pentru transportul gazelor,

condițiile naturale de acces la rețelele pentru transportul gazelor naturale Jurnalul Oficial L 289, 3.11.2007.

9. Strategia pentru o energie competitivă, durabilă și sigură – „Energie 2020”COM(2010) 639.

10. Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de Franţa, Germania de Vest, Olanda,

Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957. Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Totuşi, Tratatul de la

Maastricht l­a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele

mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE.

Novăcescu ElenaE­mail: [email protected]

Universitatea Babeş­Bolyai, Cluj­Napoca

Educaţia – sursă a radicalizării?

Rezumat:Contrar părerilor generale, nu toţi teroriştii sunt indivizi lipsiţi de educaţie, care par să nu mai aibă nimic de pierdut. Unii dintre ei, ȋn special cei caredeţin poziţii de conducere, au un nivel ridicat de educaţie, ceea ce le permite să tactici şi strategii eficiente ȋn atingerea ţelului propus. Ȋn modtraditional, educaţia poate fi o sursă a radicalizării, ȋnsă tot mai multe cercetări recente au demonstrat faptul că atunci când este promovată ca fiinddeschisă ideilor noi şi identităţilor celor care sunt educaţi, aceasta poate deveni o barieră ȋn faţa radicalizării.

Cuvinte cheie: terorism, educaţie, radicalizare, extremism, jihad

Ȋn prezent, fenomenul de radicalizare al tinerilor este răspândit ȋn ȋntreaga lume. Foarte mulţi lideri şi cercetători consideră că terorisml este rezultatulignoranţei sau sărăciei, aşa că, pare cumva normal să credem că indivizii cu oportunităţi scăzute au mai multe şanse să comită infracţiuni sau să sealăture organizaţiilor religioase sau teroriste. Dar, există foarte mulţi factori care contribuie la intensificarea extremismului, inclusiv războaiele ȋndesfăşurare, conflictele politice şi religioase, criza acută a identităţii şi propaganda puternică promovată prin intermediul social media. Ȋn plus, se parecă un background educational viguros poate influenţa activitatea teroristă ȋn mai multe moduri. “Conţinutul educational care promovează mesajepolitice sau religioase, poate creşte predilecţia unui individ pentru a se alătura organizaţiilor teroriste. Ȋn particular, dacă educaţia este religioasă, s­arputea pe de­o parte să ȋncurajeze gândirea radicală, deoarece doar atingerea limitelor ar contribui la creşterea oportunităţilor productive pe piaţa forţeide muncă” (Berrebi, 2007, p.1). Ȋn plus, indivizii cu o educaţie crescută pot fi mai bine pregătiţi să ȋnţeleagă motivaţiile din spatele acţiunilorgrupărilor teroriste. “Indivizii cu o educaţie bună pot fi mai conştienţi de cazurile de injustiţie şi discriminare şi pot fi revoltaţi de implicaţiile acestora,revoltă care poate fi canalizată ȋnspre participarea acestora la activităţi teroriste. Ȋn mod similar, educaţia poate contribui la dezvoltarea simţului deresponsibilitate social şi implicare civică, astel ȋncât, indivizii educaţi pot simţi nevoia să contribuie la cauze individuale. Ȋn cazul ȋn care o persoanăeste susţinătoarea unei cauze care poate fi promovată prin terorism, educaţia suplimentară ar putea creşte probabilitatea ca acesta să se implice ȋnactivităţi teroriste. ” (Berrebi, 2007). De asemenea, un nivel crescut de educaţie contribuie la creşterea probabilităţii de a avea succes ȋntr­o acţiuneteroristă.Conform analistului pe Orientul Mijlociu şi Africa de Nord al British Council, Martin Ross, aproximativ 70% din studenţii din Orientul Mijlociu şiAfrica de Nord studiază ştiinte sociale, doar că nivelul de educaţie oferit de universităţi este unul foarte scăzut. Ȋn plus, pe teritoriul controlat de StatulIslamic au fost interzise cursuri precum drept, filosofie, ştiinţe politice sau sport. Ȋn lucrarea sa, “Immunising the mind”, Martin Ross crede că ar puteaexista legături ȋntre ȋnsuşirea unei anumite discipline şi radicalizarea celor care o studiază. Cercetătorul consideră că schimbarea modului ȋn careanumite discipline sunt predate, ȋncurajarea gândirii critice şi promovarea unor puncte de vedere diferite, alături de o educaţie fondată pe ştiinţe socialeşi umane ar putea crea o barieră ȋmpotriva extremismului. De asemenea, Martin Ross susţine că ȋn educaţia ȋn majoritatea statelor MENA este centratăpe discipline tehnice, care sunt văzute ca fiind superioare, ȋn timp ce ştiinţele sociale sunt neglijate, iar absolvenţii nu deţin capabilităţile necesarepentru a­şi creşte şansele de angajare. Cu alte cuvinte, Martin Ross crede că radicalizarea poate fi conectată cu un anumit tip de educaţie ȋn disciplinelecare nu pun sub semnul ȋntrebării ideile furnizate de mediul exterior şi nu ȋncurajează puncte de vedere alternative. “Ȋntr­un anumit sens, nu este nimic

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 5/24

nou aici. Ȋn 2003, un raport al Naţiunilor Unite sugera faptul că programele de ȋnvăţământ din lumea Arabă par să ȋncurajeze submisivitatea,ascultarea, subordonarea si conformarea, mai mult decât gândirea critică. Ceea ce a făcut Ross a fost să scoată ȋn evidenţă particularităţile carecaracterizează ‘mentalitatea tehnică’: ȋn primul rând, se ȋntreabă ‘de ce este nevoie de argumentare când exist deja o soluţie potrivită?’; ȋn al doilearând, afirmă faptul că dacă oamenii ar fi raţionali, soluţiile ar fi simple; şi ȋn al treilea rând, face apel la cei care tânjesc pentru o ordine deja pierdută,ceea ce stă la baza ideologiilor Salafiste şi jihadiste” (Vallely P., 2015).“Engineers of Jihad”, un studiu publicat ȋn 2007 de către Departamentul de sociologie al Colegiului Nuffield, Oxford, arată faptul că 48,5% dintreextremiştii recrutaţi ȋn Orientul Mijlociu şi Nordul Africii (MENA) sunt absolvenţi de universitate, şi mai mult, 44% dintre aceştia au studiat ingineria.“Mai mult, de la islamişti precum Osama Bin Laden, Mohammed Atta sau Seiffedine Rezui (toţi absolvenţi de inginerie), datele sugerează faptul căteroriştii marcanţi, reprezentanţi ai anumitor ideologii, ȋn mod particular probabil ale celor care pot fi caracterizate ca făcând parte din extrema dreaptăa spectrului politic, ȋn mod disproporţionat au urmat materii tehnice, mai degrabă decât cursuri religioase şi politice” (Ross, 2015). La acest studiu, auluat parte 196 indivizi cu educaţie superioară (finalizată sau nu), 62 cu educaţie secundară (inclusiv madrasas) şi 26 de indivizi fără ȋnvăţământsecundar. Oricum, din cei 196 de indivizi cu ȋnvăţământ superior, cercetătorii au fost capabili să descopere domeniul de studio pentru doar 178. Ȋn plus,studiul evidenţiază faptul că mai mult de jumătate din indivizii cu educaţie superioară, recrutaţi de către grupările extremiste, au studiat inginerie,medicină şi ştiinţe.Un alt studiu, desfăşurat ȋn cadrul Universităţii Queen Mary din Londra, scoate ȋn evidenţă faptul că tinereţea, bunăstarea şi educaţia superioară suntfactori de risc asociaţi cu radicalizarea violentă. Ȋn cadrul cercetării, 600 de musulmani din UK, bărbaţi şi femei, cu vârste cuprinse ȋntre 18 şi 45 deani, de origine din Bangladesh şi Pakistan, au fost interogaţi cu privire la 16 tactici teroriste. Concluzia studiului a fost aceea că doar 2,4% au justificatȋn mod direct actele de terorism şi violenţă. 6% dintre respondenţi şi­au exprimat neutralitatea, refuzând să condamne sau să­şi exprime susţinereapentru tacticile teroriste. Mai mult, acest studiu nu a identificat nicio legătură ȋntre atitudinile pro­terorism şi anxietate, depresie, statut socio­economicscăzut sau lipsa educaţiei. “De fapt, cercetarea a subliniat nivelul crescut de extremism ȋn rândul studenţilor şi a celor a căror venituri sunt mai mari de$125,000. De asemenea, s­a descoperit faptul că imigranţii sau cei care vorbesc o limbă străină acasă, au şanse mai mici să sprijine extremismul.Astfel, cei născuţi ȋn UK sunt mult mai atraşi de extremism decât cei care se mută acolo” (Mauro Ryan, 2014).Ȋn cele mai multe cazuri, educaţia contribuie la creşterea participării individului ȋn cadrul proceselor socioeconomice şi politice, la creştereaproductivităţii individuale şi a capacităţii intelectuale. Doar că educaţia este factorul care creează marile aşteptări, iar anumite condiţii sociale ajutăaceste aşteptări să se materializeze, reducându­se astfel imboldurile de a lua parte la activităţile teroriste. Ȋnsă, atunci când condiţiile sociale suntprecare, aşteptările individuale au mai puţine şanse de ȋndeplinire, contribuind la creşterea frustrărilor şi a nemulţumirilor, ceea ce ar putea duce laimplicarea ȋn acţiuni violente sau teroriste. Ȋn aceste condiţii, educaţia este factorul care susţine acest tip de mobilizare, prin amplificarea sentimentelorde neȋmplinire care apar ȋn urma nerealizărilor sociale, economice şi profesionale. Acest lucru se ȋntâmplă deoarece, se aşteaptă ca prin educaţie,indivizii să fie capabili să recunoască injustiţia şi discriminarea, cee ace poate duce la situaţia ȋn care educaţia este factorul care contribuie laintensificarea fenomenului de radicalizare. Mai mult, indivizii care dau dovadă de anumite abilităţi au şanse mari să câştige mai bine ȋntr­o organizaţieteroristă decât ȋn societatea din care provin.Ȋn anul 2004, Marc Sageman, fost psihiatru al CIA, a cercetat biografiile a mai mult de 400 de membri Al Qaeda şi a descoperit faptul că majoritateaavea diplome universitare ȋn ştiinţe tehnice precum ingineria, mai degrabă decât ȋn ştiinţe politice şi teologie. Peste 60% dintre cei examinaţi aveaueducaţie superioară, 73% erau căsătoriţi şi cei mai mulţi dintre ei aveau copii. La fel ca şi ȋn cazul studiului desfăşurat de Universitatea Queen Mary,Marc Sageman nu a descoperit nicio conexiune ȋntre terorism şi lipsa educaţiei, sărăcie sau şomaj. Dar, se pare că 70% dintre cei analizaţi, aveauprieteni extremişti ȋnainte de a fi radicalizaţi.Desigur că nu se poate afirma faptul că toate sau majoritatea grupărilor teroriste sunt formate din indivizi bine educaţi, care au o situaţie materialăbună. Ȋnsă, toate aceste grupări par să aibă un anumit lucru ȋn comun, şi anume, faptul că persoanele care ocupă poziţii de conducere sau se află ȋncategoria de mijloc pe scara ierarhică, par să fie mai bine educate şi să aibă o situaţie material buna, spre deosebire de luptătorii obişnuiţi, care provindin medii socio­economice modeste. Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că sărăcia şi o educaţie precară nu sunt principalelecauze ale terorismului.

Bibliografie:1. Berrebi Claude, Evidence about the link between education, poverty and terrorism among Palestinians, http://public­policy.huji.ac.il/.upload/segel/ClaudeBerrebi/EvidenceAbouttheLinkBetweenEducation.pdf.2. Clifford Jordan, The nexus of education and radicalization, http://www.worldpolicy.org/blog/2015/02/12/nexus­education­and­radicalization.3. Krieger Tim, More Education = Less Terrorism? Studying the complex relationship between terrorism and education,https://politicalviolenceataglance.org/2015/12/04/more­education­less­terrorism­studying­the­complex­relationship­between­terrorism­and­education/.4. Krueger Alan, Maleckova Jitka, Education, poverty, political violence and terrorism: is there a causal connection?, National Bureau of EconomicResearch, 2002, http://www.nber.org/papers/w9074.pdf.5. Mauro Ryan, Queen Mary University: Radicals more likely to be well­off, educated, http://www.clarionproject.org/analysis/queen­mary­univ­radicalization­not­caused­inequality.6. Princeton University, The education of Islamic extremists, http://press.princeton.edu/chapters/s10656.pdf.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 6/24

7. Rose Martin, Immunising the mind. How can education reform contribute to neutralising violent extremism?,https://www.britishcouncil.org/sites/default/files/immunising_the_mind_working_paper.pdf.8. Vallely Paul, Are scientists easy prey for jihadism?, https://www.theguardian.com/commentisfree/2015/dec/03/scientists­easy­prey­jihadis­terrorists­engineering­mindset.

Balogh Gabriela Monica

e­mail: [email protected]

Liceul Tehnologic „Nicolae Teclu” Copșa­Mică

SOFTUL EDUCAȚIONAL

Rezumat: Calculatorul trebuie folosit astfel încât să urmărească achiziționarea unor cunoștințe și formarea unor deprinderi care să permită elevului să

se adapteze cerințelor unei societăți aflată într­o permanentă evoluție. Softul educațional este o metodă progresivă și motivantă ce contribuie

la eficientizarea învățării.

Cuvinte cheie: învățare, avantaje, participare, comunicare, navigare, programe, operații

Învățarea este prin excelență o activitate informațională­se produc și se prelucrează informații și cunoștințe. Utilizarea calculatorului în activitatea

de învățare aduce o creștere a productivității: informațiile necesare sunt obținute, prelucrate și transmise mai repede și mai exact, eliminându­se

așteptările și eforturile inutile.Timpul și efortul astfel economisite pot fi dedicate obținerii și producerii unor cantități suplimentare de informații și

cunoștințe. De exemplu, studiul disciplinei educație tehnologică poate beneficia în mod deosebit de virtuțile sistemelor de calcul. De cele mai multe

ori elevii întâmpină greutăți în a înțelege desfășurarea unor procese tehnologice, deoarece practic ei nu văd ce se întâmplă în realizarea acestora,

condițiile materiale nepermițând acest lucru.

În această perspectivă, softul educațional este binevenit. Un avantaj este posibilitatea ca elevii să lucreze independent de profesor perioade de

timp lungi, folosirea calculatorului fiind un mijloc de a crește responsabilitatea copiilor față de activitatea pe care o desfășoară.

Ce este de fapt un soft educațional? La origine, sintagma „soft educațional” denumea softul care prin proiectare, prin parcurgerea softului și

interacțiunea cu elevul producea învățarea. Astăzi există mai multe softuri folosite în procesul educațional: softuri pentru facilitarea unor procese

(editoarele de texte, aplicațiile grafice etc.), softuri de prezentare a informației specifice a unui domeniu (softuri tematice: ordinea operațiilor,

corpurile geometrice, înmulțirea numerelor naturale, sistemul solar, clasificarea regnului animal). Softurile educaționale se pot folosi în cadrul

tuturor tipurilor de activități ținând seama de caracteristicile generale:

­ interactivitate ­ elevul interacționează în mod activ cu programul primind feedback în timp real pentru acțiunile sale;

­ diversitate ­ mijloacele de prezentare a informației sunt foarte variate, elevul putând să aleagă răspunsul corect din mai multe variante posibile, să

repete experimente, să mute diverse obiecte pe ecran sau să urmărească animații și prezentări multimedia;

­ accesibilitate ­ toate informațiile pot fi studiate și ulterior pentru aprofundarea cunoștințelor;

aplicarea la clasă a metodelor interactive, cât și introducerea în lecție a softurilor educaționale aduce o serie de beneficii pentru elevi:

­ optimizarea instruirii ­ elevul primește informația prin intermediul mai multor canale (video, audio, text) ceea ce reprezintă un avantaj în

asimilarea mai ușoară a informațiilor;

­ înțelegerea proceselor complexe imposibil de descris cu creta și tabla ­ prin vizualizarea diferitelor informații, elevii pot înțelege mecanismul de

funcționare al diferitelor procese;

­ atractive și ușor de utilizat ­ datorită unei interfețe prietenoase și ușor de utilizat;

dar și pentru profesori:

­ calitatea și eficiența cursurilor crește ­ noile soluții pedagogice bazate pe cele mai moderne tehnologii permit profesorului să creeze materiale

educaționale interactive;

­ participare activă a elevului ­ datorita metodelor de predare moderne;

­ feedback rapid ­ prin intermediul testelor interactive se poate observa gradul de asimilare a cunoștințelor;

­ posibilitatea de a demonstra fenomene greu de experimentat cu ajutorul materialelor didactice tradiționale;

­ flexibilitate ­ posibilitatea de a crea propriile planuri de lecții sau de a reutiliza planuri de lecții predefinite care să se potrivească stilului de predare

al fiecărui profesor.

Implementarea rețelelor AEL, SEI demonstrează foarte clar rolul calculatorului în desfășurarea activității didactice. În cadrul activității la clasă

folosind rețeaua AEL mi­a demonstrat că utilizarea calculatorului la orele de educație tehnologică îi atrage foarte mult pe elevi, chiar și pe cei mai

slabi, aceștia fiind implicați efectiv și trebuind să rezolve individual sarcinile de lucru.

Folosirea unor prezentări PowerPoint sau a unor programe mai elaborate au sporit interesul elevilor pentru învățarea utilizării calculatorului sau

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 7/24

a unui limbaj de programare. Pot fi organizate jocuri și concursuri pe teme diverse, iar informația poate fi organizată pe nivele, accesul la un nivel

superior fiind condiționat de obținerea unui anumit punctaj la nivelul curent. Internetul permite obținerea informațiilor de ultima oră cu privire la

evoluția descoperirilor științifice din domeniul tehnicii și organizarea unor concursuri online.

Optimizarea procesului de învățământ prin implementarea soft­urilor educaționale se va caracteriza prin: asigurarea unui climat stimulativ,

promovarea unor relații democratice, interes pentru cooperare, păstrarea unui echilibru între exigență și indulgență, accentuarea dominantei

afective (prin implicarea mai multor receptori), stimularea participării și comunicării deschise, angajarea activă a elevilor în procesul de predare­

învățare.

În baza criteriilor utilizate și ipotezelor verificate, pot concluziona că investigația realizată a confirmat ipoteza generală, a realizat obiectivele

preconizate și s­a soldat cu unele concluzii și recomandări științifico­practice:

­ analiza în ansamblu a evaluărilor matematice și statistice indică un progres satisfăcător al grupelor implicate în experimentul cercetării;

­ implementarea lecțiilor electronice elaborate, contribuie la amplificarea eficienței procesului de predare­învățare, prin antrenarea mai multor

receptori ;

­ utilizarea TIC în activitatea didactică are drept rezultat creșterea calității cunoștințelor elevilor, fapt ce implică și dezvoltarea competențelor

elevilor în utilizarea calculatorului;

­ instruirea asistată de calculator contribuie la micșorarea intervalului de timp preconizat pentru asimilarea informației ;

­ utilizarea calculatorului în procesul de predare –învățare a ed. tehnologice, a dus la creșterea interesului elevilor față de această disciplină.

În prezent trăim într­o lume caracterizată prin comprimarea timpului și a spațiului. Industrializarea, democratizarea, urbanizarea, migrațiile,

computerele, CNN­ul etc. au schimbat modul în care comunicăm. Indivizii nu mai locuiesc și nu mai lucrează într­un mediu bine determinat,

autosuficient. Ei călătoresc și încheie afaceri cu membri unor culturi diferite, situați într­un spațiu geografic distinct. În acest context este absolut

necesară dezvoltarea a ceea ce numim „schemă cognitivă globală” (”global mind set”). Aceasta a fost definită drept abilitatea de a conceptualiza forțe

geopolitice și culturale complexe precum și impactul lor asupra afacerilor. Este capacitatea de a scana lumea și de a căuta noi posibilități de obținere

a beneficiilor sociale și organizaționale. Cu toate acestea, posibilitățile noastre de a înțelege aceste schimbări au rămas puțin în urma fenomenelor în

sine. Pe de o parte, indivizii nu au destule cunoștințe despre sistemele de valori ale partenerilor. Pe de altă parte, chiar dacă indivizii au informații

despre diversitatea culturală și idiosincrasiile fiecărei culturi, ei rămân prizonierii unui mod de gândire etnocentric. Așadar, în contextul actual

caracterizat prin „deteritorializare geografică” și „creolizare culturală”, instituțiile de învățământ și capitalul uman aferent au un rol esențial în

formarea unor indivizi care să funcționeze eficient în mediul global, atât din punct de vedere social cât și din punct de vedere economic. Distrugerea

granițelor spațiale și temporale, precum și a celor culturale a fost posibilă datorită creșterii numărului de utilizatori ai calculatorului și ai

Internetului. Elevii, profesorii, oamenii în general utilizează calculatorul și Internetul pentru a comunica, pentru a se documenta, pentru a se forma.

QGIS (Quantum GIS) este o aplicație GIS ușor de instalat și utilizat ce poate rula pe platforme Windows, MacOS, Linux și Unix. Este un

program open source care poate fi descărcat de pe situl www.qgis.org în felul următor: Click dublu pe www.qgis.org după care se deschide o nouă

pagină. De aici, pentru sistemul de operare Windows, se alege opțiunea Download QGIS.

Studiu de caz: Harta Spania și țările vecine­Pentru încărcarea unui set de strate vectoriale se parcurg următorii pași: se apasă pe butonul Add a

vector Layer din bara de instrumente; se va naviga către directorul de date C:/GeoSpace/Data; se va asigura că în caseta drop­down Files of Type

este selectat filtrul Esri Shapefiles; se va selecta fișierul state_europa.shp din folderul Europa; se va apăsa pe butonul Open și apare harta

Europei.Vom deschide tabelul de atribute cu click dreapta pe state_europa, de unde vom selecta Spania și țările cu care se învecinează ținând apăsat

butonul Ctrl. Va rezulta o schiță hartă a Europei cu țările respective colorate în galben. Urmează un nou click dreapta pe state_europa de unde

selectăm Save selection as... În fereastra Save layer as... tipărim denumirea: Spania și statele vecine, care va fi salvat sub formă de shape file în

folderul Europa. După ce salvăm documentul prin Save, va apărea o ferastră cu:Export to vector file has been completed. După click pe OK,

ștergem totul cu Remove Layer(s) pe care­l găsim dând click dreapta tot pe state_europa. Rezultatul: va dispărea totul, dar după un Add Vector

Layer vom regăsi fișierul Spania și statele vecine, în format shape file în folderul Europa. Dăm click dublu pe fișier, urmat de OPEN după care va

rezulta o schiță de hartă cu Spania și țările vecine având aceași culoare. Urmează click dublu pe dretunghiul color (aflat sub state_europa) în

vederea colorării fiecărui stat în parte. Din Simbolul unic se alege opțiunea Categorized urmat de opțunea Classifyed. În vederea colorării în mod

diferit a statelor. Vom executa click dublu pe fiecre pătrat aflat în dreptul statelor respective. Va apărea inițial fereastra de selectare a simbolului

urmat de Change (Schimbare) și va apărea o nouă fereastră Select color. Se aleg culorile dorite pentru fiecare stat în parte urmate de OK...OK, Apply

OK. Pentru a denumi țările, selectăm Spania și țările vecine, dăm click pe ABC din bara de instrumente, bifăm eticheta din stânga sus a ferestrei iar

din bara de derulare din dreapta sus alegem Country name după care urmează Apply și OK. Va rezulta o schiță de hartă cu Spania și țările vecine cu

denumirile lor. Pentru a realiza harta vom transfera schița precedentă cu ajutorul File, New Prin Composer într­o fereastră nouă unde i se vor

adăuga scara de proporție, Legenda, săgeata care va indica nordul geografic și denumirea hărții.

Dezvoltarea fără precedent din ultimii ani a tehnologiilor web a făcut din spațiul Internetului cel mai utilizat mijloc de transmitere și depozitare a

informațiilor. Informațiile geografice nu au făcut excepție, iar problemele legate de modul de stocare și distribuție a acestora a condus la apariția de

standarde și modele speciale, având la bază cel mai important serviciu Internet, și anume World Wide Web­ul (pe scurt web sau WWW).

Programele Google Earth și Quantum Gis constituie instrumente software de tip open­source (care nu necesită costuri pentru achiziționarea

licenței pentru prelucrarea datelor cu caracter geomatic, precum hărțile sau imaginile satelitare). Aceste programe pot fi utilizate în scop istructiv­

educativ la oră, dar și de către elevi, ca alternativă la jocurile pe calculator, în scop recreativ. Google Earth constituie un program de vizualizare și

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 8/24

poate fi utilizat cu succes în cadrul orelor de geografie. În procesul instructiv educativ, profesorul are nevoie de un calculator cu acces la Internet,

un videoproiector pentru o vizualizare optimă a informațiilor de către toți elevii; va stabili locația de lucru, în funcție de lecția ce urmează a fi

parcursă și elementele geografice vizate. Va explica elevilor utilizarea principalelor butoane de navigație aflate în colțul din dreapta sus (rotire,

deplasare, zoom). În funcție de câmpurile bifate în caseta de straturi aflată în colțul din stânga jos (Granițe și denumiri, Locații, Fotografii, Drumuri,

Clădiri 3D, Google Ocean, Vreme, Galerie, Conștientizare Globală, Mai multe) se pot efectua exerciții de localizare a unor elemente geografice

(elemente de relief, ape, țări, orașe, așezări rurale ș.a.). Prin folosirea butonului scroll aflat în centrul mouse­ului sau instrumentelor de navigație din

colțul dreapta sus se obține o suprapunere a imaginii satelitare peste un Model Numeric al Terenului; în partea de jos a ecranului sunt afișate

informații altitudinale legate de înălțimea sau adâncimea de la care este privită imaginea, data de achiziție a acesteia și altitudinea reliefului. Doar

plimbând cursorul pe ecran, fără apăsare, elevii pot constata cum aceste valori de altitudine.De asemenea, prin activarea câmpului Clădiri 3D se pot

vizualiza imagini la nivel de stradă și clădiri în relief (3D). Prin apăsarea butonului Afișare riglă se pot efectua exerciții de măsurare a distanțelor, atât

în linie dreaptă cât și urmărind un traseu sinuos (urmărind un drum, cale ferată, apă curgătoare) între diverse locații. Mărind factorul de zoom,

imagine de pe ecran va fi centrată doar la nivelul unei localități.

Utilizarea programului Google Earth prezintă, printre altele, avantajul de a permite navigarea în diverse locuri ale lumii, pe care mulți dintre elevi

nu vor avea prilejul să le viziteze în realitate. Utilizarea acestor programe au avantajul de a prezenta informația în mod atractiv, de a ajuta vorbitorul

liber să­și organizeze prezentarea; se permite punctarea datelor esențiale și purtarea unor discuții pe baza unor imagini. Totuși, pentru

implementarea lor sunt necesare cunoștințe de utilizare a calculatorului și a programelor specifice, o anumită dotare tehnică (calculator,

videoproiector, acces la Internet) și mult timp pentru pregătirea materialelor.

Un sistem educațional, care se dorește a fi modern, trebuie să țină cont de actuala dezvoltare a științei și tehnicii și să­și adapteze activitățile în

funcție de nivelul lor de dezvoltare. La ora actuală nu se mai concepe o școală fără un laborator de informatică cât de cât dotat, care poate fi util

tuturor elevilor și cadrelor didactice fără a se ține seama de specialitatea acestora.

Aplicarea tehnologiilor informaționale în procesul de predare­învățare oferă elevilor posibilitatea de a­și dezvolta competențe pentru a ști ce

doresc să cunoască, de unde să obțină ceea ce­și doresc și cum să gestioneze informațiile obținute, pentru a deține un control permanent asupra

avalanșei informaționale. Implementarea acestora poate facilita receptarea, înțelegerea, fixarea și consolidarea mult mai durabilă a cunoștințelor

elevilor.

Soft­urile educaționale oferă un set de instrumente la care profesorii și elevii pot apela, în scopul realizării sarcinilor, pentru formarea abilităților

sau pentru evaluare.

Balogh Gabriela Monica

e­mail: [email protected]

Liceul Tehnologic „Nicolae Teclu” Copșa­Mică

TEHNOLOGII DE COMUNICAȚIERezumat: Progresele Tehnologiilor Informației și ale Comunicațiilor (IT&C), legătura cu dezvoltarea rețelei Internet și a mijloacelor de

comunicație aferente au determinat o influență semnificativă a acestora în procesele educaționale și în domeniile conexe acestora. Conexiunea

cu mijloacele multimedia și de e­Learning dispuse pe platforme electronice, asigură materiale didactice sincrone și asincrone. Tehnologiile de

comunicație nu trebuie confundate cu tehnologiile de comunicare.

Cuvinte cheie: tehnologie, informație, proces, platformă, competență

Rolul cadrului didactic din învățământului tradițional, de transmițător al informației, se poate transforma în cel de facilitator al învățării prin

regândirea propriei misiuni: crearea unui ambient (scop, informații, resurse, strategie) să­și construiască și dezvolte cunoașterea cu ajutorul IT&C.

Valoarea pedagogică a utilizării noilor tehnologii este reprezentată de măsura integrării acestora în realizarea eficientă a activității de învățare.

Învățarea reprezintă activitatea proiectată de cadrul didactic astfel încât să determine schimbări comportamentale ale elevului cu accent pe

dobândirea de competențe (cunoștințe, abilități, atitudini) cu o motivație corespunzătoare.

Progresele Tehnologiilor Informației și ale Comunicațiilor (IT&C), precum și legătura nemijlocită cu dezvoltarea rețelei Internet și a mijloacelor

de comunicație aferente au determinat o influență semnificativă a acestora în procesele educaționale și în domeniile conexe acestora (domenii

denumite după disciplinele de studiu din învățământul preuniversitar: matematică, informatică, literatură, istorie, geografie, fizică, chimie, muzică,

desen). Conexiunea cu mijloacele multimedia și de e­Learning dispuse pe platforme electronice, asigură materiale didactice sincrone și asincrone.

Cunoașterea reprezintă ansamblul cunoștințelor și deprinderilor acumulate de o persoană, o colectivitate sau întreaga omenire în decursul istoriei

sale. Datele și informațiile, în procesele educaționale (inclusiv auto­educaționale) de la toate nivelurile, sunt surse pentru generarea și acumularea

cunoștințelor și câștigarea deprinderilor.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 9/24

Integrarea tehnologiilor informației și ale comunicațiilor (IT&C), în procesul de predare­învățare­evaluare, a devenit în ultimele două decenii o

prioritate a politicilor educaționale în lume, îmbunătățind practica educației prin facilitarea proceselor de prezentare a datelor și informațiilor

generatoare de cunoștințe, de procesare a acestora de către elev sau cadru didactic.

Problematica integrării noilor tehnologii informatice și de comunicații în educație a fost deja de mult timp abordată și analizată din multiple

perspective, fiind în special evidențiate avantajele, resursele necesare și implicațiile estimate la diferite niveluri.

Tehnologia multimedia asigură utilizatorului diferite combinații ale formelor de prezentare pe un ecran al utilizatorului­imagine, sunet, voce,

animație, video. Tehnologiile hipermedia combină multimedia cu hypertextul, facilitând navigarea fără obstacole între diferite tipuri de date: texte,

sunete, imagini fixe, imagini animate.

Softul educațional este un program pe calculator (aplicație informatică) proiectat să rezolve o problemă pedagogică, adică softul proiectat pentru

a fi utilizat în procesele de predare, învățare și evaluare.

Softul de simulare asigură reprezentarea controlată prin parametri de către calculator a unui fenomen, proces sau sistem real, prin intermediul

unui model cu comportament similar (de regulă, modelul este simplificat și abstractizat). Jocul didactic este o metodă de învățământ în care

acțiunea didactică simulată este dominantă.

Din perspectiva IT&C utilizarea unui sistem mixt înseamnă resursele de învățare/instruire/evaluare (disponibile în diverse formate electronice);

serviciile educaționale oferite de sistemul folosit, care pun la dispoziție proceduri funcționale, mecanisme și instrumente de lucru specifice,

dedicate; utilizatorii pot fi:elevi,cadre didactice/specialiști/experți în domeniu.Specialiștii apreciază ca formă de învățământ eficientă Blended

learning (cu frecvență și la distanță). Resursele utilizate pentru predare și învățare sunt, în principal: uzuale (flipchart, marker, videoproiector,

computer/laptop/tabletă, imprimantă, copiator, suport de curs multiplicat, exemple de planificări, proiectări, proiecte); resurse e­Learning, care

pot fi: convenționale­pachete/resurse educaționale (cunoștințe, informații, strategii) distribuite cursanților prin transfer direct, de către formator/

cadrul didactic, folosind sisteme e­Learning convenționale (transfer, via CD/DVD­ROM sau Internet, în sistemele de instruire pe

caculator/laptop/tabletă electronică/smartphone); social learning­ pachete/resurse educaționale(cunoștințe,informații,strategii) partajate și/sau

elaborate în rețele sociale, prin interacțiunea utilizatorilor (cursanți,formatori/cadre didactice, tutori­specialiști/experți în domeniul de interes) de la

distanță, folosind social software (blog­uri, wiki, GoogleDocs, Web 2.0 etc.). Sunt realizate mai multe categorii de softuri educaționale pentru

instruire, învățare, predare, în configurații de tipul aided, assisted, managed etc., astfel: softurile interactive pentru însușirea unor cunoștințe noi,

lucrează cu controlul de către calculator al interacțiunii la nivel de tutore (dialog tutorial)sau de cursant (dialog de investigare). Termenul specific

(în această situație) de tutor se referă la softul în care traseul cursantului este controlat de calculator. De regulă, un tutor preia una din funcțiile

cadrului didactic, fiind realizat pentru a­l direcționa pe cursant, pas cu pas, în procesul de învățare după o strategie stabilită de proiectantul softului

(de cele mai multe ori, sub directa supervizare a unui cadru didactic expert al domeniului abordat).

Softul de investigare folosește strategia creării unui mediu de unde cursantul, pe baza unui set de reguli, poate să­și extragă toate datele și

informațiile care­i sunt necesare pentru rezolvarea sarcinii.

Softurile de exersare (Drill­and­Practice) servesc, ca supliment al lecției clasice, pentru exersarea individuală de către cursant, în ritmul său

propriu, pentru însușirea unor date și informații, a unor procedee și tehnici sau pentru formarea unor deprinderi specifice.

Evaluarea cuprinde toată gama de probe – examinări scrise, orale, în sistem informatic și practice, proiecte și portofolii etc., utilizate pentru a

măsura și aprecia progresul elevului la o anumită disciplină. Evaluarea didactică este procesul continuu proiectat să monitorizeze, să îmbunătățească

și să asigure învățarea și să determine nivelul de cunoaștere a cursanților în timpul sau la finele unei discipline din program. Autoevaluarea

reprezintă procesul prin care cursantul își măsoară nivelul de acumulare a cunoștințelor, abilităților și valorilor așteptate. Evaluarea pe parcurs este

procesul de monitorizare a nivelului de cunoștințe, abilități și valori acumulate treptat pe parcursul predării sau studiului disciplinei. Evaluarea

finală este procesul de măsurare a nivelului de cunoștințe, abilități și valori acumulate la sfârșitul predării sau studiului disciplinei.

Softurile pentru evaluarea cunoștințelor asigură o modalitate obiectivă de evaluare, la un anumit moment, a nivelului de însușire a cunoștințelor

dintr­un anumit domeniu, în raport cu obiectivele prestabilite și competențele așteptate. Aceste softuri de evaluare a cunoștințelor pot fi aplicații

informatice independente sau pot fi integrate în sistemele informatice de tipul platformelor de e­Learning. Specificitatea acestor softuri depinde de

mai mulți factori, cum sunt momentul și scopul evaluării, tipologia interacțiunii evaluator­elev (cu feedback imediat sau fără acest feedback).

Pe platforma integrată de e­Learning BlackBoard, numărul și gradul de dificultate a sarcinilor de autoevaluare sunt de competența cadrului

didactic. Întrebările de autoevaluare sunt incluse în platforma Blackboard și numerotate cu numărul lecției. Cursantul poate trece la lecția

următoare numai după ce a parcurs și rezolvat întrebările de autoevaluare. Pentru fiecare întrebare/problemă cu răspuns corect cursantul primește

puncte. După apăsarea tastei „submit” , cursantul vizualizează punctajul obținut și răspunsurile greșite. El poate repeta întrebările ori de câte ori

dorește înainte de a trece la lecția următoare. Accesul la cursul în întregime și printarea acestuia se poate realiza numai după parcurgerea tuturor

cursurilor și a întrebărilor de autoevaluare dacă a obținut răspuns corect la minim 50% din totalul întrebărilor/problemelor. Temele de evaluare pe

parcurs se prezintă sub forma unui set de întrebări, probleme de rezolvat, teste­grilă sau o temă complexă de creație (proiect, eseu, comentarii pe

un subiect, analiza unui subiect) care se referă la un grup de lecții și activități practice și bibliografia indicată. Evaluarea finală se realizează, prin

examen scris, oral sau în sistem informatic, prin platforma Blackboard pe baza testelor­grilă. Testele­grilă se realizează și se postează în platforma

Blackboard de către cadrul didactic înainte de data evaluării cursanților. Cadrul didactic este singurul responsabil de realizarea și postarea testelor­

grilă, de numărul și gradul de dificultate al acestora.Testele grilă se concep pe baza subiectelor și întrebărilor recapitulative postate în platforma

Blackboard cu un număr minim prestabilit de zile înaintea evaluării. Testele­grilă proiectate de cadrul didactic pot avea oricare din formele posibile

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 10/24

pe platforma Blackboard: multiple choice, multiple answer, true/false, ordering, matches, fill in. Se recomandă utilizarea combinațiilor de forme și

grade de dificultate ale testelor­grilă. Materialele de studiu destinate cursanților de pe platforma e­Learning trebuie să fie asigurate, în mod

obligatoriu, pe suporturi tipărite, dar se pot asigura materiale de studiu multimedia.

Obiectivele activităților teoretice: să utilizeze corect teoriile și conceptele specifice tehnologiilor de comunicație, multimedia și e­learning în

educație, să își formeze o viziune globală și relevantă despre tehnologiile de comunicație, multimedia și e­learning în educație, în contextul mai larg

al conceptelor și principiilor Societății informaționale – Societății cunoașterii.

Obiectivele activităților aplicative: să diferențieze conceptele de tehnologie a informației, tehnologie de comunicație, tehnologie multimedia,

tehnologie e­learning, grup de lucru virtual, lucru online, valoare adăugată prin folosirea IT&C, să deriveze principiile de lucru în educație cu

sprijinul tehnologiilor de comunicație, multimedia și e­learning în situații concrete specifice proceselor de predare, învățare și evaluare didactică, să

operaționalizeze un ansamblu de cunoștințe și de deprinderi referitoare la utilizarea tehnologiilor de comunicație, multimedia și e­learning în

educație.

Cerințe minime impuse: să reprezinte sinteze, temele să aibă dimensiuni în funcție de capacitatea de concentrare a cursantului dar maxim 2­3 ore,

aplicații practice

Cerințe specifice: să satisfacă obiectivelor prevăzute în curs; să conțină rezultate așteptate și competențele ce vor fi dobândite prin învățare; să

faciliteze învățarea graduală și structurată; să se precizeze timpul mediu de studiu; să conțină subiecte tratate secvențial; să fie folosite procedee

diverse de reținere a elementelor esențiale; să aibă o formă atractivă de prezentare.

Platforma BlackBoard asigură infrastructura necesară desfășurării procesului educațional specific învățământului la distanță bazat pe lecții și

aplicații structurate după o metodologie didactică orientată pe cursant, cu ajutorul rețelei Internet. Această platformă constituie o soluție potrivită

de acumulare și aprofundare de cunoștințe. Aceasta este flexibilă și ușor de personalizat, cu acces în timp real, pe bază de cont și parolă. Platforma

furnizează: suport pentru autoînvățare; scriere colaborativă a documentelor; de interacțiune a cursanților cu cadrele didactice titulare; de accesare

și utilizare a unor aplicații dedicate ID; de monitorizare a traseului formativ pentru fiecare cursant ID.

Aplicarea tehnologiilor informatice înseamnă atât conversie de metode, tehnici, proceduri de derulare a proceselor educaționale, cât și modificarea

modului de gândire și a mentalității cadrelor didactice. Utilizarea tehnologiilor informatice de vârf sau avansate în ID permite trecerea de la

învățarea prin memorare la învățarea prin aplicare, precum și optimizarea întregului proces educațional.

Iulia Elena Gîță[email protected]

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Educația Permanentă în Mediul Universitar și Impactul acesteia asupra Performanțelor Personalului Academic și aleStudenților

Rezumat:Educația permanentă reprezintă cheia precisă de asigurare a performanței și dezvoltării durabile a oricărei organizații. Prin calificare, specializare sau deprinderea

unor noi abilități în urma participării la activități de educației non­formală, orice angajat poate aduce un aport semnificativ în cadrul întreprinderii din care face parte.

Instituțiile de învățământ superior sunt, poate, cel mai bun exemplu în importanța și impactul pe care pregătirea continuă a cadrelor didactice o poate avea asupra rezultatelor

studenților și, categoric, asupra performaței întregii instituții.

Cuvinte cheie: educația permanentă, universitate, cadre didactice, învățare pe tot parcursul vieții, competențe, educație non­formală, educație formală

Introducere

Până în 2018, economiștii prezic că 63% din locurile de muncă vor necesita o educație postuniversitară, dar, în prezent, doar 14,4% din populaţia stabilită a României au

studii superioare, potrivit rezultatelor finale ale Recensământului din 2011, anunţate de Institutul Naţional de Statistică (2013). Capacitatea națiunii de a satisface cererea

pentru o forță de muncă mai calificată depinde de creșterea nivelului de educație a adulților care se află în prezent pe piața muncii. Dacă educația adulților nu se va

îmbunătății, economiștii prezic ca în viitor ne vom confrunta cu un deficit de muncă enorm. Diferența tot mai mare între salariile lucrătorilor cu studii superioare și a celor

cu studii inferioare urgentează nevoia de a ajuta adulții să acceseze forme de educație și formare suplimentare.

Educația continua reprezintă devizul Uniunii Europene, dar si cel al tuturor celor care își doresc sa obțină tot ce pot mai mult de la viată. Sa nu te oprești din studiu, iată

telul nostru, am putea spune. Oportunitatea de a beneficia de cursuri de formare, de module si mobilități de formare si educație este un bun intangibil al oricărei instituții,

si reprezintă un punct forte pentru orice individ in căutarea unui loc de munca ce ii poate oferii satisfacții profesionale. Conform studiilor in domeniu, conceptul de on­job

training si off­job training reprezintă o noua unealta la îndemâna angajaților de a se perfecționa in domeniul lor de expertiza, dar si de a dobândi abilități si competente

noi, necesare vieții profesionale sau celei vocaționale. Cei ce își dedica viața unei îmbunătățiri continue si unei dorințe de a perfecționare nu vor considera ca odată cu

absolvirea universității, examenele, proiectele si studiul vor reprezenta un punct in trecutul lor, ci dimpotrivă vor realiza ca locul de munca poate sa fie un mediu de studiu

la fel de intens si competitiv.

Conform studiului Learning Survey by Niace realizat in 2012, exista o corelație puternica intre formarea continua si menținerea locului de munca. Personalul ce este

implicat activ in activități de studiu sunt mult mai capabili sa se adapteze la cerințele, uneori schimbătoare, ale organizației si pot câștiga un avans competitiv pe piața

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 11/24

muncii. Candidații care arata ca sunt conștienți de importanta dezvoltării personale continue si care se dedica activ in acest sens sunt adesea considerați mai motivați si mai

implicați in cariera lor. Deschiderea către studiul continuu arata, de asemenea, flexibilitate, adaptabilitate si acest fapt va aduce un ethos de perfecționare continua la locul

de munca, lucru deloc neglijat de un angajator conștient de importanta profesionalismului angajaților săi.

Un nou raport al cercetărilor britanici Tom Schuller si David Watson de la Institutul de Studiu si Munca ( Learning and Work Institute) subliniază nevoia de formare pe tot

parcursul vieții, beneficiile si oportunitățile oferite de educația continua atât la nivel profesional cat si personal. Raportul vine in urma unei cercetări de doi ani, finanțată

de Institutul National pentru Educația Continua si a Adulților (Niance). Profesorul Stephen McNair si­a dedicate aproape jumătate din viată sa cercetării pentru a

demonstra ca e mai bine sa fii fericit decât bogat – un lucru pe care a concluzionat ca poate fi atins prin formare si educația continua. Valoarea educației adulților nu este

cu nimic exagerata prin punerea ei in vârful piedestalului fericirii, lucru confirmat si de Fiona Aldridge, director al Niance si autor a mai multor rapoarte recente despre

educația adulților. „Beneficiile includerii educației continue ca parte din pachetul de îngrijire a adulților sunt greu de contestat, atunci când sunt descoperite cele mai bune

rezultate din acest domeniu. Educația adulților are beneficii semnificative in sensul îmbunătățirii sănătății mentale a oamenilor si reducerii dependentei lor de medicamente

(Aldridge, F. et. McNair, S., 2006)

Educația permanentă in mediul universitar

Cadrele universitare au rolul de creator de valori și de abilități necesare procesului muncii, acestea asigurând și pregătind piața muncii necesară în toate domeniile de

activitate. Astfel, o pregătire excelentă alimentată pe tot parcursul vieții de activități de învățare continuă este impedios necesară, cu precădere în domeniul univeristar.

Dezvoltarea şi implementarea unui sistem eficient pentru calificare continuă în învăţământul superior, un sistem în care domeniile de specialitate sunt corelate direct cu

cerinţele reale şi dinamice ale pieţei forţei de muncă reprezintă scenariul de succes prin care universităţile pot contribui la dezvoltarea capitalului uman.

Adesea utilizat pentru a se face referire la resursele umane, capitalul uman este definit ca fiind “resursele productive concentrate în resurse de muncă, competenţe şi

cunoaştere” (Organisation for Economic Co­operation and Development, 1998). Capitalul uman este format din capital educațional (abilități învățate) şi capital biologic

(abilităţi fizice). În ceea ce privește capitalul educațional, acesta este format din doua componente complementare: pe de o parte din competenţele şi abilităţile dobândite în

timpul activităților de educaţie formală; iar pe de altă parte din cunoştinţe dobândite pe tot parcursul vieţii, prin activități de educație non­formală. Astfel, capitalul uman

este format în mod progresiv, atât în cadrul instituțiilor de învățământ, cât și prin interacțiunea cu societatea și prin eforturi de perfecționare individuale si continue.

Este, totuși, evident că majoritatea competenţelor și a abilităților sunt dobândite de pe băncile școlilor, prin învățare de tip formal, astfel, educaţiei în general, şi implicit

învăţământului superior îî este recunoscut rolul determinant pe care­l are în acumularea şi dezvoltarea capitalului uman şi, în consecinţă, în dezvoltarea economică a unei

ţări.

Este lesne de observat ca există un raport direct între capitalul uman și productivitatea unei întreprinderi, întrucât angajații cu un nivel ridicat de calificare reprezintă

resurse clare și directe de îmbunătățire a întregii întreprinderi prin aportul lor în procesul de inovare, creativitate și, în consecință, în competitivitate. În mod clar, acest

lucru este valabil și atunci când ne raportăm la instituții de învățământ superior. O pregătire profesională avansată a cadrelor academice conduce, inevitabil, la un

nivel înalt al calității procesului de educație în acea instituție, ceea ce contribuie la formarea și educarea temeinică a capitalului uman, viitoare sursă directă de inovare

și dezvoltare.

Investiţiile în capitalul uman, în vederea motivării angajațiilor, reprezintă principala premisă pe care organizaţiile trebuie să o valorifice. „Sistemele de educaţie, inclusiv

universităţile, şi sistemele de formare profesională trebuie să integreze pe viitor generarea competenţe profesionale pentru tineri şi adulţi. Carta Universităţilor Europene

cu privire la Învăţarea Permanentă subliniază necesitatea acestui proces indicând rolul guvernelor în sprijinirea elaborării de politici educaţionale care să sprijine

universităţile în acest demers” (Analiza­diagnostic ”Universitășile și dezvoltarea capitalului uman”).

Starea actuală din România raportată la indicatorii de evaluare

Conform statisticii EUROSTAT referitoare la gradul participării la activităţile de învăţare permanentă a populaţiei între 25­64 ani, la nivelul ţărilor europene, se poate

observa că în ţările nordice se înregistrează cele mai înalte rate de participare la activităţile de învăţare permanentă în cadrul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 25 şi 64 de

ani. Din păcate, valori foarte scăzute ale indicatorului (sub 3%) se înregistrează în cazul unor ţări precum Bulgaria, România, Grecia şi Ungaria. Evoluţia comparativă a

valorilor indicatorului pentru România şi cele medii pentru ţările Uniunii Europene poate fi vizualizată grafic în Figura 1.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 12/24

Figură 1 Gradul participării la activități de învățare permanentă a populației între 25­64 ani. România vs. UE (Eurostat, 2007)

Analizând sondajul EUROSTAT, defalcat pe activități de educaţie formală, respectiv activități de educaţie informală, se poate observa că în ţările europene bine­dezvoltate,

în cadrul activităţilor de învăţare permanentă o parte importanta este reprezentată de activităţile de educaţie non­formală. Cele mai bune rezultate în ceea ce privește

participarea la activităţi de educaţie formală sunt obținute de ţări precum Suedia, Finlanda, Elveţia, Olanda, Irlanda, Marea Britanie şi Slovenia; iar în participarea la

activităţi de educaţie informală, fruntașe sunt Austria, Luxemburg, Finlanda şi Danemarca. Din păcate, România dovedește că are niveluri foarte reduse ale ratei

participării populaţiei adulte la activităţi educaţionale, atât formale (1%), cât non­formale (9%). Acest lucru se traduce printr­o slabă pregătire a angajaților, rezultată atât

de pe băncile școlii cât și din lipsa de interes, automotivație dar și investiție în perfecționare și calificare.

Beneficiile educației permanente în mediul universitar

Formarea profesională a cadrelor didactice trebuie sa fie dinamică, ceea ce sugerează că trebuie să permită profesorilor să învețe si sa înțeleagă conținutul dezvoltării lor și

să le deschidă oportunități de extindere a tuturor aspectelor vieții lor profesionale. Formarea trebuie considerată dintr­o perspectivă a educației permanente, ca un proces de

perfecționare pe durata întregii cariere.

Studiile în domeniul educației permanente a cadrelor universitare au arătat că există puțină evidență cu privire la impactul formării asupra metodei de predare și chiar și

mai puțină evidență despre impactul formării permanente asupra rezultatelor și satisfacției studenților. Formarea cadrelor universitare trebuie să aibă în vedere, în

principal, îmbunătățirea actului predării și mulțumirea studenților în urma cursurilor.

Crearea oportunităților şi creșterea participării categoriilor distincte de cadrelor didactice universitare (atât debunate, cât și cu experientă) la programe specifice de formare

continuă cu potențial de extindere a învăţării pe parcursul întregii vieții ar trebui să reprezinte un obiect clar al universităților românești.

În prezent, formarea continua a cadrelor universitare este orientată în principal spre îmbunătățirea actului de învățare al studenților, mai degrabă decât spre îmbunătățirea

actului de predare, care adus la un nivel calitativ înalt ar duce mai rapid la rezultate bune ale studenților. Trigwell et al.(1999) au descris diferite "abordări" pe care cadrele

didactice le iau în actul de predare. Ei au identificat două abordări principale: cea axată pe profesor (în care profesorul este preocupat în primul rând cu organizarea,

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 13/24

prezentarea și testarea conținutului și a comportamentului lor didactic propriu, cu scopul ca elevii să obțină informații) și cea axată pe student (în care profesorul este

preocupat în primul rând, să sprijine studentul în procesul de învățare, astfel încât acestea să dobândească sau să dezvolte conceptele necesare). Abordarea profesorului

asupra actului său de predarea s­a demonstrat că este direct legat de abordarea studentului asupra studiului: profesorii care se concentrează pe studenți sunt mai susceptibili

să aibă studenții care au o abordare profundă (încercând să înțeleagă perfect conținut predat), mai degrabă decât o abordare de suprafață (încercând să își amintească cele

predate) (Trigwell et al., 1999). Studenții care au o abordare profundă asupra studiului s­a arătat, într­o gamă largă de studii, că au rezultate superioare la învățare, în

special în ceea ce privește înțelegerea și dezvoltarea unor concepții noi și mai dezvoltate ale subiectului. Atunci când formatorii sunt orientați spre schimbarea abordării

profesorilor asupra metodei de predarea ei pot, prin urmare, să aibă așteptări rezonabile că, în cazul în care metodele lor sunt aplicate, acest lucru va îmbunătăți atât

procesul de învățare al studenților cât și rezultate acestora. Într­un studiu detaliat al unui program de formare conceput în mod explicit pentru îmbunătățirea metodelor de

predare ale profesorilor, Angela Ho a demonstrat acest lanț de influență între obiectivelor formării și ale proceselor de formare, și abordările studenților și ale profesorilor

asupra actului educațional (Ho et al., 2001) .

Datele prezentate în studiul lui Ho oferă suport pentru următoarele concluzii: Formarea poate crește măsura în care cadrele didactice adoptă o abordare axată pe student.

Fără sprijinul formării permanente, cadrele didactice se pot deplasa în direcția opusă reducând măsura în care acestea adopta o abordare axată pe student. O abordare axată

pe student este cunoscută ca fiind asociată cu o abordare profundă din partea studenților asupra studiului într­o măsură mai mare, și, prin urmare, duce la îmbunătățirea

calității rezultatelor învățării studenților. Formarea poate îmbunătăți o serie de aspecte ale metodei de predare ale profesorilor. Fără sprijinul formării, modificările pot fi

nesemnificative sau chiar negative. Instruirea profesorilor duce cu siguranță la îmbunătățirea procesul de învățare al studenților. Fără sprijinul formării nici o astfel de

schimbare pozitivă în învățarea elevilor nu este evidentă.

Întrucât impactul pozitiv al formării este ușor de înțeles, impactul uneori negativ al lipsei formării necesită o anumită explicație. Studiile în domeniu au arătat o diferență

semnificativă în atitudini și valori între departamentele academice și programele de formare. În programele de formare, predarea este văzută ca fiind valoroasă și

îmbunătățirea actului de predare este încurajat. Inovare și schimbare sunt susținute și abordate în mod deschis. Spre deosebire s­a raportat că, în departamentele academice

actul de predare este, în mod surprinzător, mai puțin apreciat și că existată o presiune de conformare în mare măsură la convențiile de predare axate pe profesor (cum ar fi

prelegeri didactice). Schimbarea este uneori dezaprobată și criticată de colegii cu experiență. În absența unui program de formare această influență negativă s­ar dezvolta

negreșit.

Concluzie

Pentru a concluziona, este important de reținut faptul că, deși pregătirea profesională este esențială, aceasta rămânând adesea validă pe durata vieţii profesionale a unei

persoane, cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele necesare pe piaţa muncii şi în societatea în ansamblu evoluează rapid. Instituțiile de învățământ superior care oferă

modalități de formare a cadrelor didactice, adesea oferă și alte forme de suport pentru profesori și în general arată o atitudine mai pozitivă către predare și au în vedere

chiar și promovarea și remunerarea actului de predare excelent. Acestea contribuie la schimbarea pozitive identificate în actul de predare, dar și în cel de învățare al

studentului. Statistic se arată că unitățile de învățământ superior care oferă oportunități de formare continuă și de perfecționare cadrelor didactice au rezultate mai bune atât

la nivel instituțional cât și la nivel de student. Important de reținut este că, pentru a avea efectele vaste dorite, formarea continuă în universitate trebuie axată pe toate

cadrele didactice dar și didactice­auxiliare, atât începătoare, cât și personalul cu experiență mai vastă.

Tocmai de aceea, identificarea nevoilor de formare ale membrilor universității constituie o dovadă a importanţei pe care managementul unei IIS o acordă dezvoltării

profesionale a resursei umane, în vederea creșterii productivității, a calității, dar și a satisfacției și a rezultatelor studenților. Mai mult, activitatea de instruire continuă nu

este doar o strategie de supraviețuire a universităților, ci este ceea ce poate face diferenţa între o universitate performantă și una mai puțin performantă. Educația

permanentă devine astfel, pentru IIS, mai mult decât construirea de abilităţi şi cunoștințe ale fiecărui membru, ea fiind una din căile spre succes.

Bibliografie:

1. Aldrige, F., McNair, S. (2006) Extended Learning and Learning in Later Life, National Institute of Adult Continuing Education, UK

2. Blaga, P. (2009). Educarea şi formarea profesională a resurselor umane în România, în perspectiva dezvoltării durabile. În V. V. Tripon A., Sustenabilitatea dezvoltării

resurselor umane. Provocări pentru România – selecţie de studii şi cercetări (pg. 93­99). Editura Universităţii Petru Maior, Târgu­Mureş

3. Blended Learning, (2014) [online] Disponibil pe http://granturi.ubbcluj.ro/blended_learning/obiective.html, [Accesat la 02 iunie 2016]

4. Comisia Europeana (2014). The Erasmus Impact Study Effects of mobility on the skills and employability of students and the internationalisation of higher education

institutions; Luxembourg: Publications Office of the European Union

5. Statistica Eurostat.(2007). [online] Disponibil la

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/search_database. [Accesat la 29 mai 2016]

6. Ho, A.S.P. (2001). A conceptual change approach to university staff development. In J. Biggs & D. Watkins (Eds.)Teaching the Chinese Learner: Psychological

and Pedagogical Perspectives. Hong Kong: Comparative Education Research Centre, The University of Hong Kong.

7. Hughes, D., Aldridge, F. (2012). NIACE Adult Participation in Learning Survey, National Institute of Adult Continuing Education (England and Wales)

8. Isaic­Maniu, A. e. (2007). Evaluarea şi previzionarea capitalului intelectual, Program CEREX, CEEX/ P­CD, Nr. 2­CEx06­8­85.

9. Mara, D. (2013). Procesul de învăţare la adulţi. În E. (. Mara, Tendinţe actuale în didactica specialităţii. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, pp.41.

10. MECS. (2014). Proiectul de strategie pentru învățarea pe tot parcursul vieții. [Online] Disponibil pe www.edu.ro: http://www.edu.ro/index.php/articles/22313,

[Accesat în 29 mai 2016]

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 14/24

11. Roșca, I., Păunescu, C. Analiză socio­economică pentru programarea Fondurilor Europene 2014­2020, document elaborat de către Comitetul Consultativ Tematic:

Ocupare, Incluziune Socială şi Servicii Sociale, Grupul de lucru privind Formarea Profesională. [online]. Disponibil pe:

http://www.fseromania.ro/images/doc/analiza_socio_ec.pdf [Accesat la 01 iunie 2016]

12. Trigwell, K., Prosser, M., & Waterhouse, F. (1999). Relations between teachers’ approaches to teaching and students’ approaches to learning. Higher Education, (p.

57–70)

Mihaela STOICA e­mail: [email protected]

Scoala Gimnaziala ,,Constantin Brancoveanu”Vasilati,

Jud. Calarași

Succesul și insuccesul școlar

Rezumat: Reușita școlară înseamnă atât realizarea unor calificative și deci a unor performanțe superioare, oglindite în note mari(randament școlar superior) cât și reușita în planul integrării sociale, în cadrul grupului socio­educațional, asimilarea unor mocomportament

și a unor valori sociale

Insuccesul este simtomul unei discordanțe între exigențe­posibilități­realizări; include forme de inadaptare școlară, fenomenul mediocrității

și subrealizării școlare (performanțe școlare inferioare posibilităților intelectuale), abandonul școlar. În fapt este vorba despre o diversitate de

moduri de a eșua în plan școlar, de la eșecul singular (la un singur obiect)până la eșecul global (la toate obiectele).

Cuvinte cheie: Reusita scolara,respect­ insucces scolar,abandon.

Codul moral al profesiunii de educator presupune respectul pentru om și pentru diversitatea umană. Suntem egali, dar diferiți. Într­o societate

democratică se fac eforturi în vederea trecerii de la o educație „pentru toți” la o educație „pentru fiecare” ,iar „lupta contra excluderii școlare” (

„Cartea albă a educației și formării pentru o societate cognitivă”, 1996­Comitetul social și economic al U.E.) constituie un obiectiv general de acțiune

la nivel social.

O nouă paradigmă educațională impune centrarea pe elev, pe activitatea, nevoile și aspirațiile acestuia. Și totuși, una dintre caracteristicile

fundamentale ale educației publice este aceea că procesele didactice de bază sunt concepute pentru un grup eterogen de 20­30 de elevi și toate

alegerile care se fac la nivel de metodologie sunt condiționate de imaginea unui ipotetic elev mediu care reprezintă clasa. Deosebirile individuale

dintre elevi trec astfel în planul al doilea ; adaptarea strategiei didactice la o medie ipotetică nu­i permite profesorului să ofere o experiență

educațională pe măsură –„educație pe măsură”, „pedagogie a diferenței”­să dezvolte la maximum potențialul fiecărui elev.

Experimentele făcute în ideea realizării unei educații „pe măsură” au condus atât la realizări semnificative în privința personalizării

condițiilor de învățare cât și la noi surse de eroare, la apariția unor noi riscuri.

Literatura de specialitate se referă la două situații mai deosebite: instruirea elevilor de performanță superioară, ceea ce presupune efortul

identificării lor și instruirea celor care au decalaj de ritm în învățare ori handicap socio­cultural. În acest sens se impun unele delimitări

terminologice.

Reușita școlară înseamnă atât realizarea unor calificative și deci a unor performanțe superioare, oglindite în note mari (randament școlar

superior) cât și reușita în planul integrării sociale, în cadrul grupului socio­educațional, asimilarea unor modele de comportament și a unor valori

sociale, etc. „Elementele care asigură reușita școlară sunt: dezvoltarea intelectuală normală, motivația muncii școlare, puternice sentimente

intelectuale, climat familial stimulator educației, experiență socială bogată, metode pedagogice adecvate etc. Adevărata măsură a reușitei școlare o

constituie reușita în activitatea productivă post școlară.” („Dicționar de pedagogie”, 1979, Ed. didactică și pedagogică, București, pag.395).

Din perspectiva profesorului, reușita școlară înseamnă elaborarea și utilizarea unor metodologii de bună calitate, care să fie adaptate

posibilităților clasei (nivelul de vârstă) și fiecărui elev în parte. Se pune astfel problema egalizării șanselor de succes în educație, fapt ce devine

măsura eficacității și profesionalismului educatorului.

Reușita școlară poate fi definită deci atât ca adaptare a elevului la exigențele școlii și ale profesorului , în raport cu propriile posibilități

individuale,cât și ca adaptare a școlii, respectiv a profesorului la aceste posibilități. Cert rămâne faptul că a reuși în activitatea școlară presupune

formarea unor structuri cognitive (sisteme de cunoștințe, noțiuni , principii, reguli, teorii), structuri operaționale (abilități, priceperi), structuri

psihomotrice (deprinderi), afectiv­motivaționale și socio­morale (atitudini, trăsături de voință și caracter).

Noțiunea de succes școlar este legată atât de noțiunea de adaptare școlară” cât și noțiunile de „randament școlar” și „performanță” (înțeleasă

ca nivel superior al randamentului), ambele noțiuni vizând o apreciere a rezultatelor obținute prin raportare la obiectivele stabilite. Se asociază de

asemenea cu noțiunile „progres” și „reușită școlară”.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 15/24

Succesul școlar este un indicator sintetic al randamentului școlar, o relație de concordanță între solicitări, capacități, realizări (ce se cere­ ce

se poarte face –ce se obține). I se asociază de obicei recunoașterea, confirmarea, sancționarea pozitivă în sistemul școlar curent. Este reușita la

nivelul maxim al unui dublu proces de adaptare: a elevului la exigențele școlii și a școlii la resursele psihologice ale elevului. Ne putem desigur

întreba: al cui este de fapt succesul? Al elevului? Al profesorului? Sau relația lor este de succes? Există, de altfel, mai multe forme de a înregistra

succesul: în plan intelectual, socio­afectiv, moral, în plan acțional. Există succes real și succes aparent, succes care satisface pe cel în cauză și succes

valorizat interior ca insucces (de exemplu semnificația pe care o poartă o notă de 8 sau 9 pentru un elev de gimnaziu obișnuit să ia numai foarte

bine în ciclul primar). Există apoi succese confirmate ulterior prin rezultate deosebite în activitatea socială sau succese care nu se confirmă în viața

socio­profesională de mai târziu.

Insuccesul este simtomul unei discordanțe între exigențe­posibilități­realizări; include forme de inadaptare școlară, fenomenul mediocrității

și subrealizării școlare (performanțe școlare inferioare posibilităților intelectuale), abandonul școlar. În fapt este vorba despre o diversitate de

moduri de a eșua în plan școlar, de la eșecul singular (la un singur obiect) până la eșecul global (la toate obiectele). Începutul unor astfel de

probleme este marcat de dificultăți temporare, eșecuri „înrudite” la discipline asemănătoare prin conținut și natura solicitărilor. În timp se poate

evolua spre forme persistente și grave de eșec, până la repetenție și abandon școlar.

Relația succes­insucces este o relație dinamică, complexă. Succesul total nu există așa cum nu există nici insuccesul definitiv, echivalent cu

situația în care nu se mai poate face nimic pentru un elev anume, din perspectiva școlii, a educatorului, a părinților și a tuturor factorilor interesați.

Uneori eșecurile se dovedesc mai fecunde decât izbânzile, pentru că pe fondul unei nereușite se pot produce încordări de voință și se

manifestă forța compensatorie a ambiției. Aceasta în timp ce reușita monotonă, succesul invariabil pot conduce la automulțumire și la stagnare,

creând elevului falsa impresie de „stiu tot” despre sine.

Reușita școlară este rezultatul interacțiunii optime a două categorii de factori: interni (biologici și psihologici) și externi (pedagogici și social­

culturali).

Factorii biologici presupun o stare de echilibru și dezvoltare normală, echilibru emoțional, dezvoltare normală a analizatorilor, a procesului

de mielinizare a structurilor neurale ale creierului și nervilor; precum și anumite influențe de origine genetică. Factorii psihologici sau

psihoindividuali vizează nivelul de dezvoltare a funcțiilor, însușirilor, proceselor psihice: dezvoltarea atenției, puterea de concentrare, capacitatea de

efort prelungit; ca factori emoționali intră în joc nivelul de activare, dispoziția psihică generală, tonusul și polarizarea emoțională, cu sens pozitiv. De

asemenea sunt importante particularitățile atitudinale și aptitudinale bine dezvoltate.

Din categoria factorilor pedagogici fac parte organizarea și desfășurarea procesului de învățământ; planurile de învățământ bine

dimensionate (raportul optim între un curriculum național și un curriculum local), programe de studiu centrate pe obiective cadru, structurate în

formule moderne, flexibile; crearea cadrului necesar manifestării spiritului de inițiativă, a capacității de a alege și a se exprima liber, de a­și asuma

responsabilități; personal didactic calificat, dispunând de competență profesională autentică ; obiectivitatea și continuitatea procesului de evaluare

(notarea corectă, transparența criteriilor); ponderea metodelor activ participative în ansamblul metodologic utilizat și aspectele pozitive ale

comunicării didactice; asigurarea unei orientări școlare și profesionale de calitate.

Factorii sociali și culturali, ergonomici și ecologici, de igienă a muncii intelectuale fac referire la mediul școlar ce va optimiza desfășurarea

procesului didactic. Mai adăugăm necesitatea colaborării permanente cu familia, respectarea unui regim de viață și activitate în familie ca mediu

educativ stimulator.

Coeziunea colectivelor didactice din școli, capacitatea lor de a acționa unitar, în echipă, de a coopera eficient, sunt alte condiții ale asigurării

reușitei școlare.

Mijloacele de identificare a eșecurilor școlare și a cauzelor acestora pun în evidență necesitatea unor indicatori, obligativitatea depistării

precoce și elaborarea unor oportunități de acțiune didactică privind înlăturarea ori diminuarea factorilor de risc. Profesorul poate constata la unii

elevi insuccese de scurtă durată care pot părea firești (lipsa de atractivitate pentru o anumită temă spre exemplu), numai că din episodic insuccesul

poate deveni semnificativ atunci când se întinde pe parcursul unui întreg semestru sau se manifestă la mai multe materii deodată.

Identificarea factorilor de risc și prin urmare a structurilor și stărilor latente, cauzatoare de insucces în planul activității școlare se va realiza

pe baza aprecierii duratei, a gradului de persistență a dificulțăților elevului în atingerea performanțelor standard, programate școlar, cât și pe baza

evaluării amplitudinii fenomenului.

Fazele eșecului : faza inițială e marcată prin „pierderea pasului”, încetinirea ritmului și apariția unor „goluri în cunoștințe” , absențe. Faza

retardului, a rămânerii propriu­zise în urmă, presupune goluri mari în cunoștințe, datorate în general numărului mare de absențe acumulate și

lipsei totale de efort în vederea recuperării, asociate cu o aversiune vizibilă față de școală, agresivitate, distorsiuni în procesul de comunicare. Faza

eșecului oficializat formal, înregistrat în documentele școlare sub forma repetenției sau abandonului trebuie să fie evitată printr­un întreg ansamblu

de măsuri.

Cauzele insuccesului sunt atât de natură internă (cauze endogene, individuale, biologice și psiologice) cât și de natură externă (cauze

exogene, de ordin socio­familial și pedagogic).

Pentru a reuși să identifice la timp și să combată eficient cauzele unor insuccese ale elevilor săi profesorul trebuie să utilizeze metode de

cunoaștere a personalițății urmărind cu grijă evoluția fiecărui elev în parte, putând astfel asigura depistarea oportună a primelor manifestări ale

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 16/24

dificultăților în învățare, a erorilor tipice, a lacunelor, a impreciziilor în conținutul informațional stocat de aceștia. Observația studiul de caz , analiza

produselor activității școlare (lucrări de control, lucrări practic­aplicative), metodele psihometrice, de la testele­diagnostic de dezvoltare mentală, la

cele docimologice ori de aptitudini, convorbirea, vizitele la domiciliu etc. pot fi folosite pentru a contura profilul unei personalități. Identificarea

„punctelor slabe”, a factorilor de risc în dezvoltarea elevului are ca punct de plecare debutul școlarității elevului, aptitudinile de școlaritate,

cunoașterea „dificultăților de start” înregistrate odată cu trecerea de la un ciclu de învățare la altul, problemele de adaptare etc. și în același timp

constituie punctul de plecare în elaborarea unor programe educaționale de contracarare a eșecurilor, de susținere, de completare.

Bibliografie:

1. Maciuc,Irina, „Puncte de reper în pregătirea pentru profesiunea didactică”, Craioca,1998

2. „Dicționar de pedagogie”, București, Ed. didactică și pedagogică, 1979

3. M.Dumitrana, „Eșecul școlar și cauzele sale­ determinanți ai ideii unei noi pedagogii”, în „Tribuna învățământului”, nr.5/1991

Petrescu Mihaela

e­mail: [email protected]

Școala Profesională Valea Stanciului, Dolj

Interdisciplinaritate și transdisciplinaritate în procesul de predare­învățare

Rezumat:Acest articol se axează pe idențierea beneficiilor pe care le aduce interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea în procesuleducațional. Interdisciplinaritatea presupune abordarea conținuturilor complexe având ca scop formarea unei imagini unitare asupra unei

anumite problematici. Integrarea transdisciplinară presupune o întrepătrundere a mai multor discipline ,care poate genera apariția unor noi

domenii de cunoaștere.

Cuvinte cheie: Interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, metode, didactica, cercetare

Întrucât realitatea se prezintă ca un sistem , abordarea unei componente a lui permite și obligă, în același timp, la raportarea la totalitate. Izolarea

obiectului cunoașterii, care poate aduce câteva beneficii de natură informativă, fragmentează o perspectivă și afectează unitatea cunoașterii. Așa se

explică pledoaria pentru o abordare integrată a diferitelor domenii ale cunoașterii. Necesitatea resimțită de oamenii de știință de elaborare a unor

canale de comunicare între diferitele discipline a generat perspective noi. Ca urmare a acestor preocupări au apărut interdisciplinaritatea,

pluridisciplinaritatea și transdisciplinaritatea.

Interdisciplinaritatea presupune abordarea conținuturilor complexe având ca scop formarea unei imagini unitare asupra unei anumite problematici.

Ea vizează relațiile, în special de metodologie care se stabilesc între discipline diferite, sau mai bine zis transferul metodelor dintr­o disciplină în alta.

Interdisciplinaritatea a fost clasificată din diferite puncte de vedere: putem avea interdisciplinaritatea domeniilor învecinate(în care se aplică metode

și concepte ale altor discipline )interdisciplinaritatea problemelor(probleme ce depășesc granița unor discipline și studiul reclamă colaborarea mai

multor discipline)interdisciplinaritatea metodelor(aplicarea metodei unei discipline în alte discipline )și interdisciplinaritatea

conceptelor(conceptele dintr­o disciplină se aplică în cercetare în altă disciplină). Deși interdisciplinaritatea este un principiu care derivă din

cercetarea științifică, putem identifica unele modalități de implementare a acesteia și la nivelul curriculum­ului școlar. Acestea se pot realiza atât la

nivelul macroeducațional (cel al proiectării și elaborării curriculum­ului: planuri, programe, manuale școlare), cât și la nivelul microeducațional (cel

al activităților de predare­învățare­evaluare, desfășurate într­un cadru formal sau nonformal).

Un conținut școlar proiectat, elaborat și utilizat în manieră interdisciplinară corespunde mult mai bine realității prezentate, conducând la o

înțelegere cât mai bună și unitară din partea elevilor. Spre exemplu, se oferă elevilor texte de diferite tipuri, li se cere să numere cuvintele, să le

grupeze în părți de vorbire și să motiveze raportul numeric dintre acestea; sau se cere să se identifice anumite părți de vorbire și să se explice

prezența lor într­un număr mai mare sau mai mic.

Integrarea transdisciplinară presupune o întrepătrundere a mai multor discipline, care poate genera apariția unor noi domenii de cunoaștere.

Conținuturile organizate transdisciplinar se vor axa în procesul educațional nu pe disciplină, ci pe demersurile intelectuale, afective și psihomotorii

ale elevului. Organizarea conținutului în manieră transdisciplinară se bazează în procesul de predare –învățare­evaluare pe conduitele mentale ale

elevului din perspectiva unei integrări afective realizată de­a lungul tuturor etapelor procesului educațional (proiectare, desfășurare, evaluare).

Metodele active de predare în abordarea transdisciplinară transferă elevul din obiect în subiect al învățării, îl fac pe elev participant la propria sa

educație și asigură elevului posibilitatea de a se manifestaa ca individ, dar și ca membru în echipă.

Indiferent de textele convocate în cadrul orelor, în ele sunt exprimate relații și atitudini umane: se descoperă norme după care societatea se

conduce, principiile acceptate și impuse de aceasta, hazardul în viață, rolul voinței, raportul dintre istorie și individ/comunitate.

În mare măsură, abordarea literaturii și a limbii ne permite să ne înțelegem mai bine, să ne cunoaștem și să ne construim; să ne cultivăm prin

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 17/24

comparație, reflexie, analiză, respingere, motivare; de la asimilarea intelectuală și afectivă a unor modele se va ajunge la materializarea lor, de la

analizele lingvistice se ajunge la eleganța și limpezimea exprimării.

Din punctul de vedere al didacticii limbii și literaturii române, posibilitățile de aplicare a transdisciplinarității sunt multe. Printr­o abordare de acest

tip se poate interpreta în mod corespunzător problema societăților și a cenaclurilor care au dirijat dezvoltarea fenomenului literar.

Introducerea temelor integrate transcurriculare este posibilă sub diferite forme, atât la nivelul curriculum­ului nucleu cât și în cadrul curriculum­

ului decis de școală.

Pașii în proiectarea temelor transdisciplinare sunt:

1. Identificarea –selectarea temei;

2. Planificarea timpului;

3. Dezvoltarea unei imagini asupra temei;

4. Formularea obiectivelor;

5. Proiectarea lecțiilor­activităților educative;

6. Evaluarea finală a temei.

Transdisciplinaritatea este frecvent confundată cu interdisciplinaritatea și pluridisciplinaritatea, aceasta se explică în cea mai mare parte prin faptul

că toate trei depășesc limitele disciplinelor.

Sistemele educaționale trebuie să răspundă schimbărilor survenite în condițiile externe care redefinesc nevoile pe care societatea în ansamblul său le

are față de sistemul educație.

Bibliografie

1.Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii romțne în gimnaziu și liceu, Ed. Emia, 2007

2. D. Hainault, Programe de învățământ și educație permanentă

3.Jean Piaget­ Dimensiunile interdisciplinare ale psihologiei, Ed. Didactică și pedagogică, 1972

Costea Agnes Ildicoe­mail: [email protected]

Liceul Tehnologic pentru Transport Rutier Tîrnava

ELEMENTE DE LEGISLAȚIE ȘCOLARĂ ­ SINDICATELE

Rezumat: Sindicatele sunt asociaţii ale salariaţilor şi organizaţii fără caracter politic. Sindicatul este o organizaţie continuă stabilă şi democratică,creată şi administrată de lucrători în scopul influenţării deciziilor care îl privesc.Cuvinte cheie: drepturi, interese, negociere, legislație, lider;

Teoria managementului denumeşte relaţiile stabilite între conducere şi sindicat “relaţii de muncă” sau “relaţii industriale”.Activităţile sindicatului sunt:­ recrutarea de noi membri, acţiune esenţială deoarece forţa sindicatului în negocierile colective depinde de numărul membrilor;­ negocieri colective pentru salarii mai mari şi condiţii de muncă mai bune;­ educarea tuturor membrilor astfel încât să li se ofere posibilitatea participării active la viaţa sindicală;­ rezolvarea problemelor cotidiene: comportamente răuvoitoare ale şefilor, concedieri, supravegherea aplicării contractului colectiv;­ susţinerea materială şi socială a membrilor;­ acţiuni legislative şi de politică sindicală. Criteriile de reunire a angajaţilor şi ulterior, sfera de cuprindere au dat naştere mai multor categorii de organizaţii sindicale. Astfel pot exista şifuncţiona:­ sindicate profesionale, constituite ca urmare a reunirii lucratorilor din aceeaşi profesie sau aceeaşi calificare profesionala;­ sindicat unic, de întreprindere sau instituţie, care cuprinde lucratorii aceleaşi uzine, atelier, birou, hotel etc.;­ sindicat general, compus din toţi lucrătorii, independent de ramura industrială, instituţie sau calificare;­ organizaţii sindicale naţionale – sindicatul general care acoperă ansamblul unui teritoriu naţional;­ internaţional, organizaţii existente în Canada care au membri în Canada şi SUA. Funcţionarea organizaţiilor sindicale are la bază, în principal, următoarele principii:­ principiul unităţii, potrivit căruia obiectivul organizaţiei sindicale este de a atrage un număr cât mai mare de lucrători;­ principiul independenţei, conform căruia sindicatele trebuie să evite mânuirea, dominarea sau controlul prin interese exterioare de către guvern,

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 18/24

partide politice, diverse asociaţii sau persoane;­ principiul participării, deoarece toţi membri au aceleaşi drepturi, privilegii, datorii, şi obligaţii, ei trebuie implicaţi la luarea deciziilor. Astfel, se poateexprima voinţa majorităţii în legătură cu fiecare problemă.

Structura sindicală este compusă din cinci niveluri ierarhice:­ secţia este unitatea de bază a organizaţiei., care menţine cea mai strânsă legătură cu membrii;­ secretariatul, alcătuit din preşedinte şi secretar general.­ comitetul administrativ, care acţionează între adunările comitetului executiv;­ comitetul sau consiliul executiv;­ congresul, organ suprem de decizie. Conducerea este asigurată de liderii aleşi pe posturi dintre membrii cei mai competenţi. Finanţarea, se realizează prin cotizaţiile membrilor. Sumele cotizate trebuie să asigure independenţa de acţiune a sindicatului faţă de patron, guvern,partide politice, precum şi susţinerea unor acţiuni proprii ca: ajutoarele acordate în caz de grevă, susţinerea unor membrii aflaţi în situaţii dificile(boală, deces) . O problemă importantă în orice organizaţie economică o constituie raporturile managementului cu sindicatele sau cu reprezentaţii salariaţilor.Relaţiile sindicat – management au loc în legătură cu acţiunile întreprinse de sindicate, în vederea realizării scopului pentru care au fost create. Sindicatul apară drepturile membrilor săi care decurg din legislaţia muncii şi din contractele colective de muncă. În exercitarea acestor drepturi,sindicatele intră în raporturi cu organele de conducere ale unităţilor economice prin folosirea unor mijloace specifice, prevăzute de lege. Mijloacele deacţiune care pot fi folosite de sindicat sînt negocierile, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva. În cazul negocierilor, participanţii sunt, pe de o parte, patronii sau reprezentanţii acestora, sau pe de alta parte, reprezentanţii sindicatelor sau aiangajaţilor nesindicalizaţi. O condiţie importantă a bunelor raporturi de muncă este ca negocierile şi contractele să fie abordate de către participanţi cubună credinţă şi cu respectarea normelor legale. Apreciez că aceste prime forme de acţiune sindicală ar trebui să fie folosite cu prioritate, întrucât elepresupun un număr restrâns de participanţi şi un consum mai mic de timp, efort şi cheltuieli.Mitingul este o întrunire sau manifestaţie publică pentru discutarea unor probleme de interes general al membrilor de sindicat. Demonstraţia – manifestare de masă cu caracter politico­social, la care, în afară de membri de sindicat, pot participa şi alte categorii ale populaţiei,având ca obiectiv de a pune în evidenţă şi a discuta probleme sindicale şi sociale de interes mai general. Greva – ca formă principală de acţiune sindicala – constă în încetarea organizată sau spontană a lucrului într­o organizaţie economică sau instituţiesocial culturală, cu scopul de a constrânge pe patroni sau guvernul să satisfacă revendicările economice ale membrilor de sindicat. Diferitele forme de acţiune sindicală trebuie să fie folosite progresiv, respectând prevederile legale. În exercitarea raporturilor lor, patronii,managerii şi sindicatele trebuie să se situeze pe poziţii egale şi în limitele permise de normele legale. Nici unuia dintre parteneri nu le este permis să­şidepăşească atribuţiile sau să încalce normele legale. Apărute încă din perioada avântului industrializării, sindicatele s­au manifestat ca un factor de echilibru social, una din instituţiile esențiale alesocietății civile și ale democrației, unul dintre partenerii negocierilor colective şi ai dialogului social care a jucat şi joacă un rol deosebit în dezvoltareadreptului muncii. Sindicatele, federațiile și confederațiile sindicale, denumite în continuare organizații sindicale, sunt constituite de către salariați pe baza dreptuluide liberă asociere, în scopul promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale, precum și al apărării drepturilor individuale și colective aleacestora prevăzute în contractele colective și individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu, precum și înlegislația națională, în pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte. Constituirea, organizarea și funcționarea sindicatelor se reglementează prin lege.Sindicatul reprezintă o grupare de persoane și nu neaparat o organizație profesională. Este adevărat că majoritatea sindicatelor au la bază interesulprofesiunii comune, începând cu sindicatul de ramură și până la sindicatul dintr­un domeniu specializat al unei anumite profesiuni. Totuşi, deşi mai puţin practice, sindicatele interprofesionale nu sunt interzise de lege(de exemplu, într­o unitate se poate constitui un singur sindicat la care să participe o structură de personal neomogenă din punct de vedere alprofesiunii). Organizaţiile sindicale indiferent de nivelul lor, nu pot fi dizolvate şi nu li se poate suspenda activitatea în baza unor dispoziţii ale autorităţilorpublice sau patronale.În cazul reorganizării unei organizatii sindicale, hotararile asupra patrimoniului se iau de către conducere, daca statutul propriu nu prevede altfel.În cazul dizolvării unei organizații sindicale, hotărârea se adoptă de către membrii săi sau delegaţii acestora. Sindicatul se poate dizolva forţat atunci când numărul membrilor săi scade sub limita impusă, sau atunci când scopul său a devenit ilegal sauilicit. Sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării drepturilor și promovării intereselorprofesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor de sindicat, ce își desfășoară activitatea în baza statutelor proprii. Potrivit legii, patronii şi managerii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai sindicatelor să participe la şedinţe la care se discută probleme deinteres profesional, economico­social sau cultural.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 19/24

De asemenea, sindicatele trebuie să primească de la conducere informaţii necesare cu privire la: negocierea contractului colectiv de muncă,constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor de muncă, protecţiei muncii, asigurării şi protecţiei sociale. Membrilor organelor de conducere alese ale sindicatelor li se asigură protecţia legii împotriva oricăror forme de condiţionare, constrângere saude împiedicare a exercitării funcţiilor. De asemenea, în timpul organizării sau conducerii sindicatelor, nu este permis a se aplica sancţiuni împotrivamembrilor de sindicat sau a conducătorilor acestora care sînt în legătură cu activitatea sindicală. La elaborarea proiectelor de acte normative care privesc raporturile de muncă, contractele colective de muncă, protecţia sociala precum şi oricereglementări referitoare la dreptul de asociere şi la activitatea sindicală sînt consultate organizaţiile sindicale de tip confederaţie, de la nivel naţional.Practicile folosite în raporturile dintre manageri şi sindicate, pot fi legale sau ilegale.

Practici folosite în raporturile dintre manageri şi sindicate:

Practici pe care managerii:le pot folosi în relaţiile cu sindicatele(legale, loiale):

nu le pot folosi în relaţii cu sindicatele(nelegale, neloiale):

­ oferirea de informaţii cu privire la salariile curenteşi stimulentele acordate de companie în comparaţiecu alte firme;­ înştiinţarea angajaţilor asupra intenţiilor firmei dea folosi prevederile legale pentru a se opuneorganizării de sindicate;­ prezentarea dezavantajelor existentei unui sindicat(costuri pentru cotizaţii, impozite etc.) şi cerinţeleconducerii;­ stabilirea unor politici disciplinare şi a unor reguliîntr­o manieră corectă.

­ promiterea unor salarii suplimentare sau a unor promovăripentru salariaţi care vor vota împotriva organizării sindicatelorsau pentru cei care nu vor adera la sindicat;­ ameninţarea cu eliberarea din funcţie sau aplicarea unordiscriminări in probleme disciplinare;­ ameninţarea cu închiderea sau cu mutarea firmei dacă angajaţiise vor în sindicat;­ supravegherea prin mijloace ilegale a activităţii sindicatelor;­ înregistrarea angajaţilor care au fost de acord cu organizareasindicatelor şi aplicarea unor măsuri disciplinare discriminatorii.

Sindicatele reprezintă concretizarea dreptului fundamental la asociere și o parghie importantă în procesul asigurării justiției sociale.

Bibliografie:1. Istoria sindicalismului francez. Botheneau Robert, Traducere. Editura Partidul Social Democrat ( Biblioteca Socialista No. 78 ), Bucuresti, 1946;2. Manual sindical. ( Multigrafiat ). Bucuresti, 1990;3. Ghid de organizare sindicala. Kirkland Lane, R. Donahue, Dorothy Shields. Traducere Anca Hassing. ( AFL si CIO ), Editura de Vest. Timisoara,1992;4. Documentar pentru uzul liderului de sindicat, intocmit de prof. Stanca Constantinescu ( Sindicatul Liber al Invatamantului Preuniversitar – Clujean). Clujean, 1994;

Costea Agnes Ildicoe­mail: [email protected]

Liceul Tehnologic pentru Transport Rutier Tîrnava

FAMILIA MONOPARENTALĂ ­ INTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILORRelația între educație, stima de sine și comportament ­

Rezumat: Familia are un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. De atmosfera din familie depind sentimentele desiguranţă sau nesiguranţă, dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective. Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupuluifamilial ca grup social mic. Cuvinte cheie: societate, relație, integrare, afectivitate, probleme, responsabilitate, educație;

Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă în ceea ce priveşte viaţa de familie, noile forme de constituire şi de organizare acuplurilor. Odată cu schimbările care s­au produs în plan economic, cultural şi educational, s­au diversificat şi opţiunile populaţiei. Schimbărileprofunde din societate au avut un impact deosebit asupra structurii şi funcţiilor familiei. Din această cauză, chiar şi termenul de familie a devenitambiguu, el tinde să acopere realităţi semnificativ diferite de cele caracteristice societăţii tradiţionale. Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituţie stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi societate. Ea seregăseşte la toate popoarele şi toate comunităţile şi în mod obişnuit a fost definită ca fiind un grup de persoane ce sunt unite prin actul căsătoriei saurudenie, duc o viaţă comună bazată pe sentimente, aspiraţii şi interese commune. Prin “integrare socială” înţelegem situaţia în care un individ se manifestă ca membru al unei colectivităţi, fiind capabil să participe la viaţa

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 20/24

acesteia, să recepteze şi să prelucreze informaţia specifică, să comunice printr­un sistem simbolic împărtăşit de toţi, să ocupe poziţii şi să­şi asume roluri legitime. Este evident că integrarea într­o colectivitate presupune un nivel corespunzător al dezvoltării cognitive şi al abilităţilor motrice, oanume implicare emoţională a individului – încredere, sentiment de securitate, posibilitate de a conserva respectul de sine şi respectul celorlalţi.Copii sunt inhibaţi, se simt dominaţi de tensiunile din familie, dar şi neglijaţi, neapreciaţi şi uneori excluşi. Fac încercări firave de a atrage atenţia,doresc să se afirme, să li se arate că sunt mai importanţi decât toate celelalte probleme ale părinţilor lor. O diferenţă între familiile monoparentale şi cele cu ambii părinţi este aceea că în al doilea tip de familie există o distribuire a responsabilităţilor. Încazul familiei monoparentale condusă de mamă există o tensiune în adoptarea rolului parental care creşte pentru că responsabilităţile tatălui trebuieacum îndeplinite de mamă. Încercarea acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce fie la restrângerea sferei comportamentale specificefiecarui rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită din sfera rolului matern. Sarcinile familiale şi extrafamiliale răpesc mai mult timp mamei şiconsecinţa este diminuarea timpului disponibil pentru relaţionarea cu copilul/copiii săi. Este adevărat că funcţia socializatoare este diminuată din cauzaabsenţei unui părinte (care determină lipsa afectivităţii), dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că şi în familiile cu ambii părinţi această funcţie estedin ce în ce mai puţin îndeplinită.Acest lucru se datorează faptului că şcoala intervine din ce în ce mai mult în acest proces preluând atribuţiilefamiliei.Nu putem afirma că familia monoparentală are o influenţă negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcţii din moment ce şi familiaclasică se confruntă cu astfel de probleme. Șansele copiilor de a avea rezultate slabe la testele de inteligenţă sau de a avea un comportament criminaldepind în foarte mare masură de situaţia din familie, situaţie care este influenţată de prezenţa tatălui. Totuşi, doar pentru că tatăl nu este vizibil nuînseamnă că este absent pentru că un părinte divorţat poate avea contacte cu copiii săi şi îi poate influenţa deşi nu este prezent în familie.Chiar şipărintele decedat poate avea o influenţă asupra copiilor prin amintirea pe care aceştia i­o poartă. Dacă tatăl este absent în timpul copilăriei existăposibilitatea ca dorinţa de realizare a acestuia să fie reprimată.Copilul nu va avea încrederea de sine care este necesară pentru a­şi fixa obiective şipentru a încerca să le atingă. Din acest motiv structurarea personalităţii lui va rămâne deficitară, mai ales din punct de vedere al orientării către unviitor personal şi al relaţiilor extrafamiliale. Insuficienţa paternă lasă amprente crude asupra copilului, iar socializarea lui are şanse foarte mari să fiedeficitară. Concluzia generală este aceea că absenţa părinţilor poate genera probleme de identitate pentru copil. Părintele nu trebuie să­şi arate niciodată superioritatea faţă de copil pentru că acest lucru îi poate descuraja sau intimida foarte mult. Copiii simtnevoia să fie mereu în atenţia adulţilor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să­i lăsăm să cunoască efectele reale ale acţiunilor lor. Libertatea de mişcareeste un factor deosebit de important pentru dezvoltarea şi pentru maturizarea lor socială. Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şicomportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise,agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii necondiţionate dinpartea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. Imaginea ideală apărintelui bun cuprinde calităţi dificil de atins. Climatul familial poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între influenţeleeducaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho­comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor. Comunicarea are un rol foarteimportant în favorizarea unui climat familial pozitiv, familia fiind un mediu afectiv şi protector asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijinmaterial şi moral. Din punct de vedere sociologic, familie monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între unul dintrepărinţi (cel singur) şi copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune. Într­o astfel de abordare, familia monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe, informale. Societatea tradiţională, prin mecanismele ei, dezaprobă monoparentalitatea şi încurajează stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil deviaţă. În societatea modernă, datorită apariţiei şi generalizării familiei nucleare, ruptura de comunitate a permis schimbarea viziunii şi percepţiei faţă deacest tip de menaj. Familia clasică nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii optime a copilului, în anumite condiţii, bineînţeles.Pentru un copil este mai indicată o familie monoparentală decât una în care există certuri şi probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereuşitetrebuiau să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine pentru copii dacă părinţii se despart, în loc să­i supună unuipermanent conflict în familie. A trăi într­o familie în care unul dintre părinţi lipseşte presupune confruntarea cu probleme majore care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediulexterior, cât şi de relaţiile dintre membrii familiei, de interacţiunile din interiorul familiei ca subsistem social. Responsabilităţile părintelui singur crescatât în exteriorul familiei, cât şi în interiorul acesteia, iar statul preia adesea prea puţin din acest surplus de solicitări.În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte este puternic diminuată, părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin afectuoşi le controleazămai puţin bine comportamentul.Copiii din familiile monoparentale care au experimentat trauma divorţului părinţilor sunt marcaţi de numeroaseprobleme psihologice şi relaţionale.Totuşi, aceşti copii reacţionează diferit în funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia. Cei mai puternic afectaţi în urma unui divorţ sunt copiii de vârstă mică, eidevenind mai neascultători, agresivi şi mai puţin afectuoşi. Studiile arată că sunt marcaţi de tristeţe, de sentimente de frustrare, confuzie şi anxietate,mulţi dintre ei căutând contactul cu părintele absent. Copiii de vârste mai mari sunt adesea furioşi pe părintele pe care îl consideră vinovat. Efectele familiei monoparentale pe termen scurt şi mediu asupra copiilor sunt diferite de cele asupra părinţilor. Părinţii care asigură custodiamanifestă o influenţă, dar această influenţă nu se manifestă în toate privinţele. Chiar dacă relaţiile părintelui cu rudele fostului soţ nu se mai manifestădin punct de vedere legal şi se diminuează din punct de vedere al interacţiunii şi comunicării, nu acelaşi lucru se întamplă cu relaţiile dintre copii şirude

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 21/24

Copiii din familiile monoparentale conduse de mamă se caracterizează printr­o maturizare timpurie datorită faptului că de la vârste mici trebuie sărezolve diferite sarcini domestice şi sunt investiţi cu rolul de parteneri. Datorită faptului că mama singură abdică uneori de la rolul de părinte şi devineun fel de partener al celui mai în vârstă copil sunt sporite raporturile de comunicare privitoare la aspecte legate de viaţă. Mama găseşte în copilul celmai în vârstă un suport emoţional, determinându­l pe acesta să se maturizeze înainte de vreme. Copilul preia treptat rolul părintelui absent, iarconflictele ce apar tind să le imite pe cele vechi. Datorită faptului că cel mic poate fi pedepsit pentru că se comportă ca fostul soţ, copiii nu îşi potexprima sentimentele şi trăirile tensional­conflictuale. În timp, pot apărea însă reacţii mascate sub forma unor somatizări sau conduite nevrotice. În cazul în care familia monoparentală este condusă de tată, copiii au mai puţine atribuţii în ceea ce priveşte treburile casei pentru că părintele cautăajutor în afara cadrului familial şi de aceea sprijinul copiilor este mai redus decât în familiile conduse de mamă.Acest lucru se datorează: neimplicăriivoluntare a copiilor de către tată; încercării de a uşura tranziţia copiilor la stilul de viaţă al familiei monoparentale; dificultăţii în planificarea muncilorcasnice. Experienţa unui părinte singur aduce schimbări în relaţia părinte­copil, schimbări ce se pot produce în funcţie de timpul petrecut de mamă (tată) înfamilie, de modul în care separarea a afectat pe copii sau pe părinti, de modul în care părinţii şi copiii au adoptat noi stiluri de viaţă. Altă constatare este aceea că reducerea numărului de membrii ai familiei are o influenţă asupra copiilor în ceea ce priveşte gradul satisfacţieiproduse de comunicare. Se intensifică interacţiunea copil­părinte singur,creşte gradul de afecţiune şi scade ostilitatea.Totuşi, conform unor specialiştiperformanţele intelectuale şi şcolare ale copiilor sau dezvoltarea lor psihologică nu sunt influenţate de structura familiei. Odată cu separarea disparconflictele anterioare dintre părinţi şi se îmbunătăţeşte climatul familial. În familia monoparentală va scădea inegalitatea de status dintre părinte şicopil şi se va instaura echilibrul în relaţiile familiale, echilibru ce va favoriza evoluția psiho­sociala a copilului. Pe termen lung efectele familiei monoparentale asupra copiilor pot fi negative. De cele mai multe ori odată cu schimbarea structurii familiale suntadoptate unele măsuri de adaptare la noua situaţie. În România, situaţia veniturilor părinţilor singuri este gravă. Datorită faptului că salariul reprezintăprincipala sursă de venit, iar copiii un factor principal care facilitează instalarea sărăciei, majoritatea familiilor din această categorie trăiesc sub nivelulminim de subzistenţă. O astfel de măsură este schimbarea locuinţei cu una mai mică şi care necesită cheltuieli mai mici. Deşi apar avantaje financiare,evoluţia copilului poate fi influenţată negativ. Mutarea într­un cartier mai ieftin caracterizat de sărăcie şi delicvenţă va influenţa comportamentulmembrilor familiei. Datorită faptului că părintele singur îşi va putea supraveghea mai puţin copiii decât ambii părinţi există o posibilitate foarte mareca cei mici să cadă pradă unor influenţe negative. Efectele familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple şi nu sunt în totalitate cunoscute,tocmaide aceea ele rămân o permanentă provocare. Un alt aspect, foarte important în ceea ce­i priveşte pe copii crescuţi de un singur pãrinte este stima de sine. Aceasta, uneori, poate fii scãzuta dincauzã cã se simt diferiţi faţa de ceilalţi copii, “ciudaţi”. Nevoia pe care o simt şi adulţii de a fii acceptaţi de societate, de a fii “normali”, o simt cu atãtmai mult aceşti copii care observã cã viaţa lor se desãşfoarã diferit faţã de cea a celor din jur. Lipsa unui pãrinte, poate fi, pentru copii un motiv detachinare, moment în care apare sentimentul de inferioritate din partea celui tachinat, implicit o stimã de sine scazutã. Ataşamentul între copil şi părintese construieşte gradat. Prin procesul de interacţiune cu părinţii, ataşamentul se construieşte treptat prin diferite căi. Copilul se naşte pregătit săreacţioneze într­o anumită manieră faţă de părinţi şi, la rândul lor, părinţii se comportă şi ei într­un anumit mod cu copilul. Familiile monoparentale antrenează un sistem specific de acţiune şi comunicare, bazat pe anumite priorităţi, practici şi valori. În cadrul lor seproduc perturbări de rol, anumite funcţii se pot diminua sau dimpotrivă, are loc o potenţare a acestora. Apar de asemenea şi dificultăţi de ordin materialprin insuficienţa veniturilor ce se repercutează asupra satisfacerii în mai mică măsură a unor nevoi. Perturbări apar şi în plan biologic prin confruntareacu probleme legate de sexualitate. În plan afectiv, consecinţele pot fi, uneori de­a dreptul dramatice atât pentru părinte ce se simte frustrat de dragosteaîmpărtăşită cu partenerul cât şi pentru copilul ce nu mai poate beneficia de suportul emoţional al părintelui absent. Disfuncţionalităţi apar şi în sferacomunicării şi a sociabilităţii în urma complexelor de inferioritate pe care copii le resimt în comparaţie cu copii ce provin din familiile bine structurateavând de suferit mai târziu chiar inserţia lor socială. În plan educativ apar carenţe la o parte din aceşti copii atât din cauza că părintele singur este preaocupat şi nu mai are timp suficient pentru comunicare şi control al copilului, acesta intrând în diferite anturaje cât şi din cauza identificării copilului cumodele negative în absenţa unui model parental ferm. Caracterul fiinţei umane se formează pe parcursul vieţii, nu este un dat, de aceea este bine de ştiut că atunci când într­o familie lipseşte un partener,pentru a suplini absenţa acestuia, părintele ar putea alege pentru copilul său un model pozitiv şi prin observaţie, interacţiune şi învătare, copilul s­arputea modela prin internalizarea şi reproducerea comportamentelor acceptate şi valorizate de societate.Imaginea de sine si stima de sine sunt procese complexe şi implică mai multe dimensiuni. În cadrul imaginii de sine, facem distincţia între eul (sinele)real, eul (sinele) viitor și eul (sinele) ideal.Eul real este rezultatul experienţelor noastre, cadrului social şi cultural în care trăim. Eul real cuprinde:eul fizic care structurează dezvoltarea, încorporarea şi acceptarea propriei personalităţi.Imaginea corporală structurează gradul în care te simtţiconfortabil în corpul tău şi cu corpul tău.Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează şi structurează informaţiile despre sine şi lume, aici este inclusă şi memoria autobiografică Stima de sine reprezintă o dimensiune fundamentală pentru fiinţa umană, indifernt că ne referim la copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultura,interese, personalitate, statut social, abilităţi. Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înşine, cât de buni ne considerăm comparativcu propriile expectanţe sau cu alţii. Ea este dimensiunea evaluativă şi afectivă a imaginii de sine. Copii cu stima de sine joasă se simt nevaloroşi şi aufrecvente trăiri emoţionale negative, cauzate de cele mai multe ori de trăirea unor experienţe negative. Adulţilor le revine obligaţia de a identificacauzele stimei de sine reduse şi de a­i dezvolta copilului abilităţi de a­şi modifica atitudinile negative faţă de sine. Adeseori copilul se gândeşte că “nu

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 22/24

este bun de nimic, că este un prost, ca pe el nu­l iubeşte nimeni, că este urât”. Experienţele din timpul copilăriei au rol esenţial în dezvoltarea imaginiide sine care se formează pe parcursul vieţii din experienţele şi acţiunile la care participă finţa umană, încă de la naşterea sa. Dacă părintii i­ar întelegepe copii, aceştia, ar găsi singuri soluţia. Uneori împrejurările de viaţă nu sunt prea generoase cu copiii şi ei suferă din cauza absenţei de identificare cumodelul parental şi a absenţei suportului emoţional şi instrumental.Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii.Familia trebuie să ofere tinerelor mlădiţe bogăţia resurselor identitare.

Bibliografie:1. Băran­Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004;2. Dragu A, Cristea S, Psihologie și pedagogie școlară, Ovidius University Press, Constanța, 2004;3. Dumitru, Muster – Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Ed. Litera, Bucureşti, 1985;4. Jinga, I., Negret, I., Familia ­ acest miracol înșelator, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1999;5. Killen, Kari, Copilăria durează generații la rând, Editura First, Timisoara, 2003;6. Mihăilescu, I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitară, Bucuresti, 2004;7. Stefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică, Ed. Arefeana, Bucuresti, 2004;8. Vrasmas, E.A., Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, Bucuresti, 2002;9. Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), Dicționar de sociologie

Călin­Horia BÂRLEANUe­mail: [email protected]

Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava

neOFICIAL, între utopie și Eros

Rezumat: Articolul urmărește analiza concepției literare a scriitoarei sucevene Jane Rostos și, îndeosebi, semnalarea ultimei sale aparițiieditoriale, romanul neOficial, publicat la Editura Sedcom Libris, Iași, 2015. Personajele romanului, de fapt, un grup de tineri, în mod fericit,

cinci bărbați și cinci femei, care ajung prin propria lor voință în aceeași clădire, într­un spațiu cultural diferit unde Erosul devine guvernant,

asumat cu toate dramele, nehotărârile și pasiunile sale, sunt completate cu locuitori, mai mult sau mai puțin reprezentativi, împreună cu care

sau în jurul cărora sunt țesute o serie de întîmplări imporatante în viața tuturor.

Cuvinte cheie: alteritate, arhetip, catharsis, destin, erou salvator, poveste, profeție, psihanaliză, spațiu cultural

Al treilea roman, după IQ (2009) și La(u)ra (2012), semnat de Jane Rostos, induce o stare de surpriză cu fiecare pagină nouă pe care cititorul alege

să o întoarcă. neOFICIAL (2016) provoacă o serie de reflexe, încă de la apropierea fizică de carte, care s­ar putea referi la orice registru îndepărtat

de cel literar, spre care țintește totuși, scriitoarea. Însă succesiunea paginilor și dezvoltarea unei intrigi pline de mister arată un univers intim în care

marile teme ale literaturii universale sunt resuscitate și reinterpretate într­o manieră aparent neasumată, ceea ce oferă romanului un plus de

autenticitate a trăirii artistice. Astfel, cu toate că neOFICIAL pare să se încadreze într­o perspectivă cu limite ale viziunii feministe, care construiește

planul narativ, Jane Rostos încearcă și reușește să aducă și viziunea alterității, cea care asigură, de fapt, romanului, acel aer de originalitate și de

autenticitate.

Una dintre temele impuse în literatura universală încă din perioada umanismului italian de Boccaccio, în monumentul numit Decameronul, se

regăsește, într­o anume formă, mult mai personală, și în neOFICIAL: un grup de tineri, în mod fericit, cinci bărbați și cinci femei, ajung prin

propria lor voință în aceeași clădire, într­un spațiu cultural diferit unde Erosul devine guvernant, asumat cu toate dramele, nehotărârile și pasiunile

sale. Retragerea grupului este una organizată și mascată de misiunea celor zece, de a preda și de a duce schimbul cultural ca pe o carte de vizită,

oricunde, cu ei, în căutarea Erosului: „... nu am venit aici pentru a căuta o relație, ci pentru a mă vindeca de o relație [...]. Nu mi­a luat mult să îmi

dau seama că motivații similare avuseseră și cel puțin doi dintre ceilalți lectori [...], pentru că – amănunt semnificativ – locuim cu toții în aceeași

clădire, un mic cămin cu (nici mai mult, nici mai puțin de) zece camere...” (Rostos, neOFICIAL, p. 9­10).

Erosul de care se folosește Jane Rostos nu este unul gratuit, ci unul care poartă amprenta terapeutică și care pare menit să confirme cuvintele pe

care le­ar fi spus Ernst Cassirer: „Adevărul începe în doi”. Dincolo de romantismul facil, adevărul devine un echivalent al Erosului pentru că

protagoniștii, și în special figura centrală a romanului, Străina, este urmărită de un destin/ profeție, ca un complex al eroului salvator – „Mi­am

privit mâna stângă. Cele două inele și inimioarele sclipeau în soare” (Ibidem, p. 310).

Finalul celor două simboluri, inele și inimi nu face decât să reia, pe scurt, motivul central al romanului. Atrage însăși faptul că un cuplu care se

cristalizează ca o mandala care­și așteaptă împlinirea, realizarea cercului sau centrului perfect, este prezentat fără detalii care să încludă figuri sau să

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 23/24

propună caractere umane definitive. Formulări de tipul „Străina” și „el” susțin valențele terapeutice spre care textul tinde necontenit, aproape

manifest: „... ne va însoți și el” (Ibidem, p. 222), sau „iar el a vrut la rândul lui, sa știe...” (Ibidem, p. 260), sau „cu el n­am mai vorbit la telefon”

(Ibidem, p. 297). Destinul scriiturii, sugerat de Liiceanu, devine, în romanul semnat de Jane Rostos, un ideal asumat care se identifică până la urmă

cu destinul Străinei, de a salva, fără să știe că o face, o întreagă cultură: „Mă ofer mie, dar de fapt eu mă ofer ție. Rezultatul este un eu lărgit în care

«eu» și «tu», străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună...”(Liiceanu, Ușa interzisă, p. 323). Sau, în cuvintele

scriitoarei, „Scrisul ca terapie. Scrisul ca substitut. Scrisul ca încercare de a umple, de a etanșa, de a camufla – măcar – o prăpastie” (Rostos, Idem,

p. 227).

Da, în neOFICIAL se vorbește despre iubire, dar mai important, iubirea este o cale pe care cei zece încearcă să pășească ritualic ca printr­o probă

care face diferența dintre cei capabili să umble pe ea și cei meniți să trăiască doar cu noastalgia unei încercări eșuate. În cazul Străinei, calea asumată

devine una vindecătoare și salvatoare, nu doar a sinelui, ci și a celorlalți. Se ferește de truismul supralicitat, „iubirea vindecă tot” sau „poate salva” și

spune că Erosul și curajul întâlnirii lui reprezintă generatorul sacrului și al energiei vieții sau chiar vitalitatea care se află în centrul umanității și al

umanismului.

Romanul lui Jane Rostos se construiește și ca o critică plină de realism, aduse țării sale natale, adică unei țări îndepărtate de orice concept de unitate

sau de coeziune, de respect sau de empatie pentru fondul uman sau pentru cel natural, vegetal. Prin comparație, lumea, total diferită, descoperită

de cei zece lectori în Arhipelag, ar putea fi una apropiată de aceea a lui Aldous Huxley sau poate cu o urmă pe care Huxley o va fi lăsat în literatura

universală, prin unele dintre cele mai cunoscute romane ale sale, Minunata lume nouă și Insula, texte literare care propun utopii și distopii care

marchează involuntar și literatura scrisă de Jane Rostos, începând chiar cu primul ei roman – IQ, apărut în anul 2009. Dar, în acest ultim roman,

scriitoarea Jane Rostos își supune eroii unui adevărat martiriu, făcându­i să­și poarte lumile din care provin, la vedere, pentru a le arăta și celorlalți

lectori, martiri cu aceeași misiune, sau locuitorilor din Arhipelag, gata să îi cunoască pe cei zece în adevăratul sens cultural al cuvântului. Astfel,

fiecare lector, aflat în Arhipelag, ca pentru a scăpa de o țară neprimitoare din care au plecat și de o formă de a muri simbolic, plafonat, trebuie să

organizeze un vernisaj care să surprindă lumea lor și un anumit profil cultural în care s­a format. Evident, Străina se află într­o postură pe cât de

delicată, pe atât de nedreaptă: „Se apropie – cu pași repezi, cum se spune – vernisajul expoziției mele. Care va fi, într­adevăr, atât de diferită de ale

prietenilor mei, atât de urâtă și, tocmai de aceea, atât de șocantă, încât începusem să am oarece dubii – tardive, desigur – legate de justețea deciziei

de a­mi împărtăși atât de multor oameni (idealiști nevinovați) «Amintiri[le] dintr­un oraș de coșmar»”(Rostos, Idem, p. 227).

Observăm, așadar, cum scriitoarea nu aduce doar o critică unui oraș și în definitiv, unei culturi naționale a distrugerii, dar se joacă și cu ideea de a

propune o nouă abordare a cunoscutelor Amintiri ale lui Ion Creangă. Postmodern, distopic, nici o realitate urbană în sens convențional nu

satisface nevoia de nou și de cadru necesar în care Erosul să se poată împlini. Arhipelagul este acel teritoriu, la limita imaginarului și a realului pe

care Jane Rostos îl propune în mod clar. Nevoia de a­l trăi și de a construi un asemenea spațiu se observă și din stările eroinei aflate la limita

conștiinței, aproape de oniric: „Noaptea se zăresc doar luminile, iar dacă ții ochii întredeschiși sau dacă înclini capul, aproape că nu mai poți face

diferența între stele și luminile aprinse de oameni...” (Ibidem, p. 92).

Lumile diferite și, mai ales, destinul asumat de a contribui la salvarea uneia dintre cele mai bune, așa cum face eroina din neOFICIAL, reprezintă o

marcă importantă a narațiunii la Jane Rostos. Străina devine o sursă de alteritate și exercițiu de toleranță sau de empatie, astfel încât cei zece lectori

și lumea nouă pe care o descoperă se contopesc până în punctul nevralgic al despărțirii, care, pentru unii dintre lectori, împlinește și o nevoie acută

de a evada, de a găsi împlinirea într­o nouă lume.

Arhetipul eroului salvator despre care am amintit deja, reprezintă o altă marcă esențială a romanului, într­o reinterpretare aproape de filonul

creștin în care imagoul matern sau feminin, în orice caz, este asociat miraculosului. Cu referire la arhetipul eroului, Mircea Cărtărescu se mira și

găsea improbabilă sau ca semn de artificialitate nehotărârea eroului în fața destinului propriu, după cum cei aleși sunt predestinați pentru fapte

mari și conform unui „pedigree” în care se regăsesc: „Să fii ales. Alesul. Cel «chemat afară». Deloc un artificiu pasiv, căci pe ales nimeni nu­l alege.

Mai bine zis, ești Ales când nu există deasupra ta cineva care să te aleagă. Ești Ales pentru că ai ales asta tu însuți. Pentru că n­ai avut (și n­ai) de

ales. Ești pentru că deja erai. «Pus deoparte din pântecele mamei tale»” (Cărtărescu, Jurnal II, 1997­2003, p. 349). Și pentru Jung arhetipul este

pus în contradicție cu noaptea permanentă simbolizată în roman de pericolul natural al unui val distrugător al arhipelagului: „Fapta principală a

eroului este să învingă monstrul întunericului: este izbânda mult sperată și așteptată a conștiinței asupra inconștientului”(Jung, Opere complete

9/1, p. 191).

Străina, descrisă de scriitoare în neOFICIAL, pare să se încadreze în tipologia rațională a salvatorului care trebuie să iasă din grupul său pentru a­i

salva pe alții și, mai ales, care are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a accepta activ, și nu pasiv, sub presiune, calea care i se află în față.

Sau, în cuvintele Străinei, care încheie romanul: „Pentru că am fost, sunt și voi rămâne Străina [...]. Pentru totdeauna” (Rostos, Idem, p. 310).

Finalul propus de Jane Rostos amintește de un alt text care se încheie similar și care invocă tot un cuplu, supus de această dată unor influențe

exclusiv inconștiente, instinctuale. Pentru Arthur Schnitzler, un scriitor de filon psihanalitic, nimic din universul uman nu este nemuritor, după

cum însăși timpul devine propria sa victimă, într­o buclă care se repetă, fără concluzii sau soluții finale: „Acum ne­am trezit desigur, spuse, pentru

mult timp. Pentru totdeauna, vru el să adauge, dar înainte să apuce să rostească aceste cuvinte, ea îi puse un deget pe buze [...]. Să nu cerem

niciodată nimic de la viitor” (Schnitzler, Cu ochii larg închiși, p. 117).

Dar, pesimismul sumbru, justificat de viziunea psihanalitică a lui Schnitzler este deraiat de romanul neOFICIAL semnat de Jane Rostos, deoarece

scriitoarea pare să își propună, mai degrabă, resuscitarea chiar a unui vechi și poate prea uitat principiu al literaturii – catharsisul.

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România

8/10/2016 Numarul Curent ­ Educatiaazi

http://educatiaazi.wgz.ro/ 24/24

Bibliografie:

Cărtărescu, Jurnal II, 1997­2003: Cărtărescu, Mircea, Jurnal II, 1997­2003¸ București, Editura Humanitas, 2005.Huxley, Minunata lume nouă: Huxley, Aldous, Minunata lume nouă, Traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș, Iași, Editura Polirom,2011.

Huxley, Insula: Huxley, Aldous, Insula, Traducere din limba engleză și note de Daniela Rogobete, Iași, Editura Polirom, 2011.Jung, Opere complete 9/1: Jung, C. G., Opere complete 9/1, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Traducere din germană de DanielaȘtefănescu, Vasile Dem. Zamfirescu, București, Editura Trei, 2003.

Liiceanu, Ușa interzisă: Liiceanu, Gabriel, Ușa interzisă, București, Editura Humanitas, 2002.Rostos, neOFICIAL: Rostos, Jane, neOFICIAL, Iași, Editura SEDCOM LIBRIS, 2015.Schnitzler, Cu ochii larg închiși: Schnitzler, Arthur. Cu ochii larg închiși, Traducere din limba germană de Daniela Ștefănescu, București,Editura Trei, 2006.

Călin‑Horia BÂRLEANU (n. 1982) este lector univ. dr. la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, Departamentul de Limbă și Literatură Română și Științele Comunicării. Pe lângă o

serie de studii, articole, eseuri și note literare apărute în diferite reviste de profil din țară, a publicat și volumele Mircea Cărtărescu. Universul motivelor obsedante, Iași, Editura Universitas XXI, 2011 (300 p.), Antropologie și

comunicare interculturală, Cluj‑Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2015 (250 p.) și Simboluri și literatură, Cluj‑Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2016 (346 p.).

A fost sărac

Ac u m n u ș t i e u n d e s ă - ș i p a s t r e z e m i l i o a n e l e . Ne - a d e z v ă l u i t m e t o d as a

Peste 21 .000 de joburi online!

Pe s t e 2 1 . 0 0 0 d e l o c u r i d e m u n c a i n t o a t a t a r a . A p l i c a a c u m o n l i n e !

Publicitate

Servicii oferite de Webgarden

PublicitateCreaţi­vă gratuit propriul site web A fost săracPeste 21.000 de joburi online!Tratament PsoriazisDoctor FM România


Recommended