UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Drept

Referat

Drept Comparat și Mari Sisteme de Drept Contemporane

Pe tema:

„Geografie juridică – harta juridică a lumii”

Profesor: Malanciuc Iurie

Student: Pavlov Dorin

Grupa 109

Chișinau 2014

1

Planul reprezentării

1.Împărțirea lumii contemporane în mari sisteme de drept

-Tipologia marilor sisteme juridice contemporane.

2.Marele sistem de drept romano-germanic

-Dreptul francez - primul mare pilon al dreptului romano-germanic.

- Dreptul francez s-a răspîndit în lume în Belgia, Luxemburg si Olanda, Italia, Spania si Portugalia .

- Dreptul românesc

- Dreptul german – al doilea mare pilon al dreptului romano-germanic.

- Dreptul ungar.

-Dreptul elvețian și receptarea sa în Turcia.

- Dreptul romano-olandez.

- Dreptul scandinav.

3.Marele sistem de drept common-law

- Drept comun englez în Anglia.

- Drept comun englez în SUA.

4.Sisteme de drept socialiste.

5.Sistemele juridice religioase și tradiționale

- Drept musulman.

2

1.Împărțirea lumii contemporane în mari sisteme de drept

Dupa parerea unor autori, obiectul fundamental al tipologiei juridice este categoria de „sistem juridic”, strîns legată de așa noțiuni conceptuale inițiale ca „harta juridică a lumii”, „tipul de drept istoric”, „familia sistemelor juridice”, „sistem juridic național”. Într-un sens restrîns sub sistem juridic se subînțelege dreptul unui stat concret, indicat terminologic prin „sistem național”. Studiul marilor sisteme de drept din lume presupune o analiză a legislaţie aplicabilă în diferitestate.Coduri, legi, decrete, hotărâri ale guvernelor, instrucţiuni ale miniştrilor, alte reglementări juridice, dar şimodul în care sunt aplicate în practică, principiile ce le guvernează formează sistemul juridic naţional. Sistemele juridice naţionale se grupează în categorii definite în raport de o anumită comunitate de principii care le alcătuiesc,dar şi prin fenomene de recepţie a dreptului unei ţări de către alte ţări.

Istoria dreptului cunoaşte câteva mari sisteme de drept : 1. Primul dintre acestea a fost dreptul roman, care s-a  aplicat  multe secole,  chiar şi  după destrămarea ImperiuluiRoman, în Germania sau în Grecia, dreptul roman s-a aplicat în mod direct până în secolul nostru. In alte ţări, cumar fi Franţa, România şi alte state, dreptul roman combinat, completat sau amendat cu cutuma locală,a format dreptul francez şi românesc actual . In Germania, în momentul în caredreptul roman nu s-a mai aplicat, s-a întrepătruns cu cutumele şi legiuirile locale , care a fost denumit „dreptul roman contemporan". Aşa s-a formatmarele sistem de drept romano-germanic.

2. Dreptul francez a fost un mare sistem de drept care a lăsat urme profunde în sistemele de drept aparţinînd altor state.Cuceririle napoleoniene au introdus legislaţia franceză şi în special Codul civil, în statele ocupate de Napoleon.Aşa s-a întâmplat în Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg ş.a., care au adoptat Coduri civile şi comerciale după modelul francez.Legea franceză a devenit aplicabilă şi în fostele colonii franceze. După dobândirea independenţei decătre fostele colonii, statele independente nou create au trecut, în marea lor majoritate, la sistemul romano-germanic

Clasificarea sistemelor juridice contemporane trebuie abordată ca un sistem complex a familiilor juridice. Problema structurii marilor sisteme de drept s-a pus abia după primul Razboi Mondial și aceasta se datoreaza școlii comparatiste inițiate de englezul Gutteridge și continuată de elevii lui, francezul David Rene și englezul Hamson. Printre numeroasele incercări de clasificare a sistemelor de drept care folosesc diferiți factori, începînd cu unele criterii etice, rasiale, geografice, religioase și terminînd cu tehnica juridică și stilul dreptului, de o popularitate deosebită se bucură cea făcută de David Rene. El critică aceste clasificări pentru ideile preconcepute ale autorilor, deoarece ele nu au un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neștiințifice. Inițial, profesorul francez susținea că există doua sisteme principale de drept: romano-germanic si anglo-saxon. În ultimul timp, David Rene a inaintat ideea despre o noua clasificare, conform careia in lume ar exista cinci sisteme principale de drept:

3

1.Cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creștine, pe principiile politice și sociale ale democrației libere .

2. Sistem „al lumii sovietice” diferit din cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică.

3. Cel al sistemul islamic,

4. cel hindus,

5. Sistemul chinez traditional.

El propune următoarele criterii de clasificare a sistemelor de drept:

-  criteriul ierarhiei izvoarelor de drept după care distingem: dreptul statelor în care izvor principal de drept este legea – Franța, Germania, Italia etc.;

-  dreptul statelor în care acest rol este jucat de jurisprudență sau de cutuma sistemul de drept common-low englez și cel american;

-   identitatea unor instituții, concepte și tehnici fundamentale.

.

4

2.Marele sistem de drept romano-germanic

Familia juridică romano-germanica sau continentală (Franța, Germania, Italia, Spania și alte țări) are o istorie indelungată. Ea s-a format in Europa în baza studierii dreptului roman la universitățile italiene, franceze si germane, care au intemeiat in sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o știință juridică pentru multe țări europene.

Evoluția sistemelor de drept romano-germanice poate fi divizată în 3 perioade distincte:

a)Perioada dreptului de obicei.

Această perioadă începe cu apariția primelor state în Europa. După căderea Imperiului Roman, Dreptul Privat Roman a fost dat uitării, în special în teritoriile cucerite de către Imperiul Roman, cu atît mai mult că aceste teritorii europene au fost recucerite(invadate) de către barbarii din nordul continentului.Popoarele barbare aplicau cutumele barbare numite în acest fel atît datorită denumirii popoarelor care le aplicau cît și datorită caracterului și nivelului moral al regulilor de conduită. Cutumele barbare erau incomplete și contradictorii și în multe teritorii concurau cu normele Dreptului privat roman, chiar și în aceste teritorii, dreptul barbar nu ceda și combinații dintre Dreptul privat roamn și norma barbară a dat naștere unui drept numit vulgar – norma dreptului privat roman combinat cu norma barbară.

b)Dreptul comun al universităților

Începe cu sec. X-XI în mai multe state europene apar centre culturale pe lingă filosofie și alte științe începe a fi studiat dreptul, problema apărută în fața profesorilor era: care drept să se ia ca bază de stiudiu în universități. Deci a început a fi studiat dreptul privat roman sau mai bine spus dreptul local completat de dreptul privat roman. În acest sens este de remarcat rolul glosatorilor și a postglosatorilor care comentau dreptul roman și îl ajustau la relațiile sociale și normele cutumiare existente. În acest fel are loc crearea dreptului comun al aniversităților. Dreptul comun al universităților însă nu putea fi aplicat la rang de stat și începînd cu perioada absolutismului în statele europene tot mai mult se tindea spre crearea unui drept legislativ.

c)Perioada dreptului legislativ.

Această perioadă este marcată de adoptarea unor acte normative de către organele legislative și executive. Aceste acte normative vor sta la baza formării sistemelor de drept naționale. Primele sisteme și cele mai importante din familia romano-germanică a fost sistemul de drept francez și german, alte sisteme de drept europene fie că au recepționat dreptul privat roman direct, fie că l-au recepționat indirect prin intermediul sistemului de drept francez și german. Această recepție a fost atît benevolă cît și silită.

A avut loc procesul cu denumirea „preluarea și adaptarea dreptului roman”. La prima sa etapă, această preluare și adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă nu se aplica nemijlocit, se studiau noțiunile de bază ale dreptului roman. La urmatoarea etapă, această familie a început să se supună legitaților comune a dreptului cu economie și politică, mai întîi de toate în legatură cu proprietatea, schimbul etc. Codificările naționale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea și au devenit o consecință logică a

5

concepției formate în Europa continentală despre norma juridică și despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru. Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existența dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public și privat, precum și divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor țărilor din familia juridică romano-germanică este caracterul lui codificat, fondul de noțiuni comune, un sistem mai mult sau mai puțin comun.

Doctrina juridică romano-germanică deosebeșc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile speciale (legislația curentă) și culegere de norme.

În majoritatea țărilor continentale acționează coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale și altele. Sistemul legislației curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieții sociale, numărul lor în fiecare țară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. Situația obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică, neobișnuită, el poate acționa nu numai în completarea legii dar și pe lingă lege. Sînt posibile situații cînd obiceiul ocupă o poziție împotriva legii. În general, însă, obiceiul în prezent și-a pierdut caracterul de surăa independentă a dreptului cu rare excepții.

Cît privește practica juduciară ca izvor de drept, aici poziția doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciară poate fi referită la numarul izvoarelor auxiliare. În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joaca un rol important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum și în activitatea de aplicare a actelor normative. Odată cu dezvoltarea legăturilor internaționale capătă o mare importanță pentru sistemele juridice naționale dreptul internațional. În unele țări convențiile internaționale au o putere juridică mai mare deîit legile nțtionale. În toate țările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului in public și privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară și in ultimul timp și-a pierdut însemnatatea de cîndva. În linii generale se poate spune ăa la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, și relațiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce reglementează relațiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere in fiecare dintre țrile familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleași ramuri. Apartenența dreptului diferitor țări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naționale. Astfel, dreptul francez pe de o parte și dreptul german pe de altă parte au servit drept model în baza căruia în interiorul acestei familii juridice se deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania și cel germanic care include Austria, Elveția și alte țări.

6

-Dreptul francez - primul mare pilon al dreptului romano-germanic.

Istoricul izvoarelor formale și evoluția dreptului francez poate fi divizată în 3 perioade:

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade. Cea dintâi, purtând denumirea de „ancien droit”, se întinde de la origini pâna la data precisa de 17 iunie 1789, când s-a format Adunarea Constituantă. Cea de-a doua, care este perioada revoluției franceze este cunoscută sub numele de „dreptul intermediar” și durează pîna la începuturile perioadei codificărilor napoleoniene, iar cea de-a treia este cea începută în timpul Imperiului și continuă pînă în prezent. Prin „ancien droit” (dreptul vechi) se înțeleg numeroasele cutume aflate în vigoare pe întreg teritoriul de astăzi al Franței. Acest teritoriu era, cum am amintit mai înainte, împarțit în doua, printr-o linie de democrație bine stabilită. Partea de nord-est a Franței reprezenta acea „pays de droit ecrit”, în care predominau instituțiile dreptului roman, în timp ce jumatatea de sud-vest era țara dreptului nescris, adică a cutumei. Această demarcație nu a fost însa, atât de categorică cum s-ar părea. Astfel, în parțile de drept scris, ,,terrae quae reguntur iure scripte” consuetutinea, avea un loc însemnat, tot astfel cum în „terrae consuetudinariae” a subzistat o tradiție a dreptului roman. Dreptul roman, era considerat în general ca fiind un drept supleativ. Legislația franceză a fost receptată în unele țări numai datorită calităților sale incontestabile, marelui ascendent pe care îl căpătase în aceste țări cultura franceză, precum și tradiției dreptului roman. Astfel s-a întâmplat în anii 1864- 1865 în România, în 1867 în Portugalia, în 1889 în Spania si în 1883 în Egipt. Catre sfârsitul secolului al XIX-lea începe un nou val de receptare, codul francez extinzându-se, prin intermediul dreptului multora din aceste țari, pe întinse teritorii extra-europene. Cu excepția României și a Egiptului toate țările amintite erau posesoarele unor vaste imperii coloniale sau păstrau înca o puternică influența culturală în state ce fuseseră supuse influenților și își dobândiseră independența. Astfel, codul civil italian a fost receptat în Samos, Malta, Venezuela și chiar – parțial, sub forma unor legi - în Bulgaria. Codul spaniol a fost receptat în Cuba, Puerto Rico, Filipine, Panama și Honduras și cu anumite modificări în Haiti (fosta posesiune franceză), Bolivia si Republica Dominicană. El a influențat, de asemenea, puternic codurile chilian, columbian, peruan, argentinian - care, la rândul sau, a fost receptat în Paraguay -, mexican și, parțial, pe cel brazilian. În afara acestei receptări să o denumim de gradele 2 si 3 - semnalăm și o altă receptare - de gradul 1 de astădată - în doua teritorii din America: Louisiana și Quebec, acestea reprezentînd singurele enclave de drept romano-germanic într-o lume anglo-saxonă.Cel de-al doilea val al receptarii directe a dreptului francez s-a produs în prima jumatate a secolului nostru

în coloniile franceze. Introduse ca urmare a apartenenței acestor teritorii la statul francez, codurile

franceze au rămas în vigoare în multe din statele asiatice și africane apărute după dobândirea

independenței fostelor colonii. Astfel s-au petrecut lucrurile în Maghreb, în Indochina, în Senegal, Togo,

Republica Malgasa etc.

7

Dreptul francez s-a răspîndit în lume în Belgia, Luxemburg si Olanda

În Belgia, codurile franceze au fost introduse în timpul ocupației acestei țări de către armatele lui Napoleon. În 1803 si 1804, când au fost votate diferitele titluri ale codului francez, Belgia era încorporată teritoriului francez ca efect al unui decret al Convenției Naționale. Codurile franceze au ramas în vigoare și după înfrîngerea lui Napoleon, în timpul dominației olandeze, începută din 1814, precum și după aceea, din 1830, când Belgia și-a proclamat independența. Luxemburgul, care formează unul din cele mai mici state ale Europei, ne oferă imaginea unei țări în care dreptul francez a fost observat cu o rigoare mai mare chiar decît în țara de origine.

În momentul adoptării codurilor franceze, Marele ducat făcea parte din Olanda, care fusese cucerită de armatele franceze, astfel încât ambele coduri franceze de drept privat au devenit aplicabile în continuare pîna în ziua de astăzi. Olanda a adoptat în 1809 un „Cod Napoleon aranjat pentru Regatul Olandei”, variantă a Codului Francez, care însă nu a rezistat decît puțin timp, fiind înlocuit de legislația franceză. Introducerea codului civil francez a avut loc mai întâi în provinciile meridionale care fuseseră cedate imperiului francez în anul 1810. La 1 martie 1812, codul a intrat în vigoare pe întreg teritoriul Olandei, în momentul în care Regatul olandez al lui Louis Bonaparte a fost anexat la Franța.

În Italia, Spania si Portugalia

În marele sistem romano-germanic, dreptul italian ocupă un loc de frunte. Aceasta nu numai pentru că dreptul roman însuși s-a născut pe pământul de astăzi al Italiei, ci și pentru că dreptul modern italian ne înfățișează un system juridic de drept privat care, pastrând principiile fundamentale ale întregii familii romano-germanice, prezintă o remarcabilă originalitate. De observat că în istoria dreptului privat italian modern se pot deosebi cu, usurință doua perioade: cea dintîi este perioada unei puternice influențe franceze, cea de a doua este caracterizată deopotrivă printr-o tendință de îndepărtare de la această influență.

Dreptul românesc

Receptarea dreptului francez în Principatele Române nu s-a facut pe un loc gol. Se poate afirma că mult înainte chiar de receptarea legislației franceze, dreptul nostru privat se înscria categoric în aria dreptului romano-germanic, originile sale găsindu-se în dreptul roman clasic și în vechiul drept dac.

8

- Dreptul german – al doilea mare pilon al dreptului romano-germanic.

Dreptul german reprezintă cea de a doua sursă principală a sistemelor naționale pe care le putem numi și romaniste, al doilea canal prin care s-a alimentat marele sistem de drept romano-germanic. Există, desigur, între sistemul francez si cel german deosebiri, care uneori sunt însemnate. Există în conținutul normativ, dar și în expresia tehnică ale acestora diferențe care pentru specialist prezintă o importanță deosebită. Pătrunzînd în interior se poate observa un fond normativ comun datorat atît receptării paralele a dreptului roman, cît și a unor numeroase elemente identice ce se puteau întîlni în cutumele franceze și germane, care au trecut în codificările moderne. Trebuie notată apoi structura identica a sistemului: izvoarelor dreptului, în care legea scrisă ocupă poziția dominantă, precum și locul principal pe care îl ocupă în ambele cazuri, codurile civile. De altfel, codul francez a reprezentat un exemplu - chiar dacă nu a fost urmat decît în parte - pentru autorii proiectului codului civil german. Perioada originilor sistemului german se situaează în cel de al doilea și al treilea secol al mileniului nostru, perioada în care este recunoscută exclusivitatea cutumei ca sursă de drept. Cu începere din secolul al XIII-lea își fac apariția acele consolidări ale cutumei ce poartă denumirea de „Oglinzi”. Un moment de seamă în procesul de formare a sistemului german este reprezentat de codificarea realizată în Prusia în anul 1794. Inițiativa elaborarii unui cod general, care să cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar și pe cea a dreptului constituțional, a celui administrativ, a celui canonic, ba chiar și a dreptului penal. Limbajul codului german este inaccesibil persoanelor necunoscătoare. Caracteristic acestui stil este faptul că fiecare termen are un sens invariabil, dreptul german s-a răspîndit în Grecia și Japonia. Dintre statele în care influența germană a fost deosebit de puternică vom menționa în primul rând Grecia. Acest stat a avut o poziție particulară, prin faptul că în cazul său, pâna în anul 1946, dreptul roman s-a aplicat în mod direct, fără a fi fost introdus printr-o lege. Statul grec independent se consideră urmașul imperiului bizantin, astfel că aplicarea legilor romane apărea ca firească. Neexistând acte normative, juriștii se adresau, pentru deslușirea regulilor de drept, manualelor juridice bizantine. Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea Japonia era guvernată de un sistem juridic tradițional. Tendințele de modernizare, ce își spuneau cuvântul din ce în ce mai pronunțat către sfîrșitul secolului trecut, reclamau părăsirea acestui sistem arhaic, de factură feudală și adoptarea unui drept privat modern capabil să răspundă din plin cerințelor capitalismului în afirmare.

Dreptul ungar

Ungaria a fost singurul stat european care, la sfîrșitul celui de al doilea razboi mondial, nu avea încă o legislație civilă scrisă. În aceste condiții, un rol deosebit în configurarea sistemului de drept l-a avut jurisprudența. Conferința judecătorilor supremi, a emis în decursul timpului o serie de reguli desprinse din practica instanțelor judecătorești, care au căpătat puterea unor adevărate legi.

9

Dreptul elvețian și receptarea sa în Turcia

Codul civil adoptat în anul 1907 a intrat în vigoare în anul 1912. El înlocuia o serie de coduri civile promulgate în cursul secolului al XIX-lea, dintre care unele reproduceau Codul Napoleon, altele codul austriac. Este de notat că între data publicării și cea a intrării în vigoare a codului civil, mai precis în anul 1881, un alt cod a fost adoptat în Elveția: codul obligațiilor. Inspirat în mare parte din legislația germană, acesta prezenta caracteristica de a reglementa în același timp atît materia civilă, cît și cea comercială.

Dreptul scandinav

Dreptul țărilor scandinave poate fi împarțit în doua grupuri de Legislații: cel danezo-norvegian și cel suedo-finlandez. În secolul XX, statele scandinave au trecut la o operație constantă de modernizare a dreptului lor, ăacînd apel la sistemele europene. Marile coduri, care stau, cel puțin din punct de vedere istoric, la baza legislației statelor scandinave, sunt Codul danez din 1683, Codul norvegian din 1687 și Codul suedez din 1734. Cel mai cunoscut și mai comentat dintre monumentele legislative scandinave, are la bază vechile legiuiri și cutume suedeze, însă reflectă sub numeroase aspecte principiile dreptului roman începând din secolul al XVII-lea. O ultimă particularitate pe care o semnalăm în dreptul scandinav este rolul însemnat pe care este chemat să-l joace cutuma.

Dreptul romano-olandez

Sistemele din care își trage substanța sistemul romano-olandez sunt cel roman, cel olandez, care el însuși este un produs al receptării dreptului francez, în condițiile istorice si cel de common-law. Un rol apreciabil joacă în acest sistem și cutuma. O analiză mai aprofundată a reglementării juridice din Africa de Sud, ne arată cît de numeroase sunt instituțiile de common-law pătrunse în dreptul acestui stat.

10

3.Marele sistem de drept common-law

Spre deosebire de țările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în țările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători și exprimată in precedente judiciare.

Dreptul comun anglo-saxon ca și dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea”. Și necătînd la toate incercările de codificare dreptul comun englez, completat și perfecționat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecători. Acest fapt nu exclude creșterea rolului dreptului statutar (legislativ).

Astfel, dreptul a obținut o triplă structură:

-   dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază;

-   dreptul de echitate – care completează și corectează izvorul de bază;

-   dreptul statutar - dreptul scris de origine parlamentară;

Trăsăturile specifice ințelegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula: Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de baza se reduce la posibilitatea adresării in jurisdicția regală. La sfirșitul sec. XIII crește rolul și importanța dreptului statutar, în legatură cu rolul judecătorilor în crearea dreptului a inceput sa fie restrîns, limitat. In sec. XIV-XV în legatură cu dezvoltarea relațiilor burgheze a aparut necesitatea de a ieși din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecata și l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluționeze în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: în afara judecăților, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate intr-un sistem integru al dreptului de precedent.

În familia juridică anglo-americana se deosebesc grupurile de drept englez și legat de el prin originea sa – dreptul SUA. In grupul de drept englez intra Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelandă, fostele colonii britanice (in prezent 36 de state sunt membre ale Comunitații). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. Excepții fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez și statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspindit dreptul Spaniei.

Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, dupa cum am menționat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate si interpretarea statutelor. Însă, dacă juriștii familiei juridice romano-germanice consideră dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este în general aceea la ce va ajunge examinarea judiciară. Pe continent juriștii sînt interesați în primul rînd de faptul cum este reglementată situația dată,îi Anglia -  în ce ordine ea trebuie corectată pentru a ajunge la o hotarîre judiciară corectă.

11

În țările din familia romano-germanica justiția se face de către judecători care posedă diploma de juriști; in Anglia chiar și judecatorii din Tribunalul Suprem pină în sec. XIX nu trebuiau sa aibă neaparăt studii juridice universitare: ei însușiau profesia lucrînd ca avocați și studiind practica de procedură judiciară. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare a devenit o condiție importantă pentru a deveni avocat sau judecător. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar și în prezent, după parerea englezilor, principalul este că dosarele să fie examinate în judecătorii de către oamenii practici. După părerea lor, pentru a judeca bine este de ajuns să se respecte principiile de bază ale procedurii judiciare, care sînt o parte componentă a eticii generale. Dreptul englez și astăzi rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul examinării cazurilor aparte. Luînd în considerație regulile precedentului, o asemenea abordare asigura situația în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic și mai puțin concret. Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepția dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipsește divizarea dreptului în public și privat, care este inlocuită cu divizarea in drept comun și dreptul de echitate. Ramurile dreptului englez nu sunt atît de bine pronunțate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecatoriile au o jurisdicție comună, adică pot examina diferite categorii de dosare – de drept public și privat. Jurisdicția imparțită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare și a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu exista coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaște discutii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice.

Revoluția Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american național independent, care ar rupe legăturile cu trecutul sau englez. Adoptarea Constituției federale scrise din 1787, a constituțiilor statelor ce au intrat in competența SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului și altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.

În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacțiune cu cel legislativ. In Anglia și SUA există aceeași concepție a dreptului și a rolului sau. În ambele țări există aceeși divizare a dreptului, se folosesc aceleași metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca și pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevarat în sistemul de drept american numai după o aplicare și interpretare a lui repetată de către judecatorii și numai după ce se va putea face referire la hotăririle judiciare care  l-au aplicat. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun. Dar numai in general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez și cel american, multe din care sînt considerabile cu adevărat și nu pot fi neglijate.

12

Una din aceste deosebiri considerabile este legatura de structură federală a SUA. Statele din componență SUA sînt dotate cu o competență destul de largă, în cadrul căreia ele iși făuresc legislația lor și sistemul de drept precedent, în legătură cu aceaste se poate spune că în SUA există 51 sisteme de drept – 50 a statelor membre și una federală. Judecătoriile fieăarui stat iși exercită jurisdicția independent una față de alta. Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acțiunea puțin mai liberă a regulii precedentului, instanțele superioare judiciare ale statelor și Curtea Supremă a SUA niciodată n-au fost legate de propriile lor precedente. În dreptul statutar al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care sunt cunoscute dreptului englez. În cîteva state acționează codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură civilă și penală.

O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea așa numitelor legi și coduri cu caracter unitar, scopul carora este de a stabili o posibilă unitate a acelor parți ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea  proiectelor acestor legi și coduri este infăptuită de Comisia Natională a reprezentanților tuturor statelor împreună cu Institutul American de drept și Asociația Americană a avocaților. Printre codurile de acest gen, primul și cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial in 1962.

În SUA ca și in Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor și nu sînt garanții ca legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciară.

13

4.Sisteme de drept socialiste.

Familia socialistă de drept  a format a treia familie juridică. S-au păstrat și sistemul dreptului și terminologia științei juridice, formată prin străduințele savanților europeni și sovietici cu răăacinile sale în dreptul roman.

Necătînd la considerabilele asemănări cu dreptul continental, sistemele juridice socialiste au avut evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său. Unicul său principalul izvor a dreptului socialist de la inceputut era crețtia revoluționară a executanților, iar mai tîirziu – actele normativ-juridice, cu referință la care se declară ca ele reflectă voința proletariatului, majorității populației, iar apoi – întregului popor, condus de partidul comunist. Actele normative adoptate subordonate legii, exprimau voința și interesele aparatului de partid statal. Dreptul Public, devinea dominant față de cel privat. Pentru sistemul juridic socialist rămînea străină ideea de căutare a unui drept ce ar corespunde principiului de dreptate. Dreptul avea un caracter imperativ, era în cel mai strîns mod legat de politica de stat, era un aspect al ei, se asigura cu puterea de partid și forța de constrîngere a organelor de drept. Teoriei, științei i se reducea rolul de interpretare strictă a dreptului. Necătînd la proclamarea independenței intstanțelor judecătorilor, acesta rămînea un instrument în mîinile clasei (grupei) dominante, garanta dominația ei și proteja interesele ei.

Asupra sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei și Americii Latine o influență considerabilă a avut prima din ele – sovietică. Sistemele naționale a acestor țări au fost și rămîn a fi o varietate a dreptului socialist. La momentul actual se poate de constatat anumite schimbări în țările ex-socialiste, care au pornit pe calea democratizării societății, marea majoritate din care merg, în procesul de creare a dreptului național, pe calea dreptului continental.

Sistemele juridice a multor țări din Asia și Africa nu au o unicitate atît de evidență ca sistemele analizate deja, în schimb au multe în comun din punct de vedere a esenței și formei; toate ele se bazează  pe concepte diferite decît cele din țările occidentale. Se consideră ca principiile de care se conduc țările neoccidentale, sînt de două feluri:

1)  se recunoaște valoarea mare a dreptului, dar insăși dreptul se înțelege altfel decît în Occident, are loc intercalarea dreptului și a religiei;

2)  se renunță la insăși ideea de drept și se afirmă că relațiile sociale trebuie sa fie reglementate pe altă cale.

La prima grupa se referă țările musulmane, hinduse si dreptul evreesc; la a doua – țarile Orientului Indepărtat, Africii si Madagascarului.

14

5.Sistemele juridice religioase și tradiționale

Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprimă în forma religioasă, voința nobilimii musulmane religioase, intr-o oarecare măsură sancționate și susținute de statul musulman în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X și este bazat pe religia musulmană - Islam.

Islamul pornește de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul sau Muhamed. Acest drept este dat omenirii odată și pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el și să nu creeze altul sub influența condițiilor sociale. Este adevarăt că teoria dreptului musulman recunoaște faptul că revelația divină necesită explicație, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă asiduă a juriștilor musulmani. Însă aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o intrebuințare practică.

Deoarece dreptul musulman reflectă voința lui Allah, el cuprinde toate sferele vieții sociale, dar nu numai acele care de regulă intră sub incidența dreptului. Dreptul musulman în sensul larg determină motivele, pe care trebuie sa le știe un musulmat, posturile care trebuie respectate etc. În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atit norme juridice, cît și nejuridice religioase și obiceiuri.

Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. Juruștii musulmani condamnă totul ce este întîmplator și nedeterminat. Motivele și intențiile persoanei niciodata nu se iau în considerație.

La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la carțile religioase ci la autorul care le-a interpretat, autoritatea caruia este unanim recunoscută. Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenței Islamului. Secolele următoare nu au admis nimic nou. În cadrul dreptului musulman lipsește divizarea clasică în dreptul public și drept privat; din numărul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal. Dreptul judiciar și dreptul familiei.

Dreptul musulman care a suportat numeroase influențe străine, rămîne o familie juridică independentă, care acționează asupra milionelor de oameni.

Biografie:

Cărți: V.D.Zlatescu „Mari sisteme de drept in lumea contemporana” Bucuresti 1992

D.Baltag, A.Gutu „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2002

V.D.Zlătescu ”Geografia juridică a lumii”1981

Surse internet: http://.referatele.com

http://ru.scribd.com

15