Raspunderea patrimonială în dreptul muncii

5/14/2018 Raspunderea patrimonială în dreptul muncii - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/raspunderea-patrimoniala-in-dreptul-muncii 1/58

CUVÂNT ÎNAINTE

Dreptul muncii reprezintă, cu certitudine, cea mai dinamică şi vie ramură a dreptului,

fiind interesate o sferă extinsă de persoane.

Mutaţile politice, tranziţia de la economie centralizată, la economie liberă de piaţă, a

determinat elaborarea unor noi norme juridice, chiar oportunitatea perfecţionării şi

înlocuirii unora dintre ele, a creerii unor structuri compatibile cu obiectivele propuse.

Dreptul muncii cu normele sale juridice este într-o continuă transformare şi adaptare

la condiţiile sociale şi economice ale ţării.

Dreptul muncii este legat, direct de activitatea persoanelor, în general ; acestora le

reglementează activitatea profesională, încadrarea în muncă , salariile, concediile,

modificarea şi încetarea raporturilor juridice de muncă.

Sub icidenţa codului muncii intră atât salariaţii precum şi persoanele indemnizate ca

şomeri, în căutarea unui loc de muncă, dar şi cei care se pregătesc pentru a dobândii o

profesie sau o meserie.

Această lucrare reprezintă o analiză de sinteză structurată, pe răspunderea juridică în

cadrul dreptului muncii, răspunderea patrimonială este reglementată de Codul muncii,

fiind o varietate a răspunderii civile contractuale, cu particularităţiile determinate de

specificul raporturilor juridice de muncă.

Autorul lucrării

1



CUPRINS

CAPITOLUL I : RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ______________________ _4

1.1 Noţiuni introductive_________________________________________________41.2 Asemănări între cele două reglementări_________________________________6

1.3 Deosebiri între fostul cod şi actualul cod al muncii_________________________8

1.4 Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariaţi__________________12

1.5 Răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajator___________________20

1.5.1 Obligaţia de restituire a salariatului__________________________________28

CAPITOLUL II : CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE____________29

2.1 Condiţiile răspunderii patrimoniale____________________________________29

2.2 Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariatului________________________30

2.3 Condiţiile răspunderii patrimoniale ale angajatorului faţă de persoana

angajată____________________________________________________________36

2.4 Trăsăturile răspunderii patrimoniale___________________________________37

CAPITOLUL III : FORMELE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE ____________39

3.1 Răspunderea patrimonială şi formele sale_______________________________39

3.2 Răspunderea patrimonială şi alte forme de răspundere juridică______________43

CAPITOLUL IV :

CAUZE CARE EXONEREAZĂ DE RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ_______47

4.1 Executarea unei obligaţii legale sau contactuale (ordinul de serviciu şi respectiv

acordul agajatorului )__________________________________________________47

4.2 Starea de necesitate________________________________________________49

4.3 Riscul normal al seviciului__________________________________________50

4.4 Cazul fortuit şi forţa majoră__________________________________________50

2



CAPITOLUL V:

RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ A UNITĂŢII FAŢĂ DE SALARIAŢI_____52

5.1 Natura juridică a răspunderii untăţii___________________________________52

5.2 Condiţiile răspunderii unităţii________________________________________53

5.3 Cazurile în care unitate răspunde patrimonial____________________________53

5.4 Răspundera patrimonială a unităţii pentru prejudiciile cauzate angajaţilor

prin accidente de muncă şi boli profesionale________________________________54

CONCLUZII________________________________________________________56

BIBLIOGRAFIE_____________________________________________________57

CAPITOLUL 13



RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În sistemul dreptului, termenul de”răspundere”a căpătat o semnificaţie deosebită de

cea din limbajul obişnuit, şi anume: evidenţiază consecinţele negative, survenite în

cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoană fizică sau o persoană juridică.

Răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei legal contractul individual de

muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.

Astfel, răspunderea patrimonială în dreptul muncii este caracterizată prin

următoarele trăsături care o individualizează faţă de răspunderea civilă contractuală,care se regăsesc atât în cazul răspunderii salariatului cât şi a angajatorului:

a. este o răspundere specială, se poate angaja numai în măsura în care autorul

faptei este încadrat în muncă în baza unui contract individual de muncă;

b. este o răspundere integrală, în sensul că persoana sancţionată este obligată să

repare atât prejudiciul efectiv şi actual, cât şi cel nerealizat;

c. este o răspundere limitată sub aspectul executării silite, efectuându-se numaiasupra unei părţi din salariu;

d. are ca temei vinovăţia celui în cauză, întrucât angajarea răspunderii se face

pentru prejudiciul suferit din culpa angajatorului, sau pentru pagubele produse

angajatorului din vina salariaţilor şi în legătură cu munca lor;

e. este o răspundere individuală, excluzând, în principiu, solidaritatea. În cazul în

care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi, dar nu se poate stabili proporţia în care a contribuit fiecare la producerea acestuia, răspunderea

patrimonială se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării4



pagubei şi , atunci când este cazul , în funcţie de timpul lucrat efectiv de la

ultimul inventar, în situaţia celor care au calitatea de gestionari;

f. recuperarea prejudiciului cauzat se face, de regulă, prin echivalent bănesc;

g. este guvernată de norme legale imperative.

Pe parcursul derulării contractului individual de muncă se poate întâmpla ca una din

părţi să provoace un prejudiciu celeilalte născându-se astfel obligaţia de a repara

paguba produsă. Obligaţile de reparare a prejudiciului precum şi procedura de urmat

poartă denumirea de răspundere patrimonială.

Răspunderea patrimonială înlătură vechea formă de răspundere(materială) rămânând

însă o componentă a instituţiei juridice , fiind o varietate a răspunderii civile

contractuale, având particularităţi specifice raporturilor juridice de muncă.În primul

rând , preia normele şi principiile răspunderii civile contractuale, iar în al doilea rând

cuprinde derogări de la forma răspunderii justificate cu privire la statutul salariaţilor,

işi are izvorul în contractul colectiv de muncă.

Are un caracter reparator deorece este o sancţiune specifică care intervine pentru

săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în executarea unui contract.

Răspunderea patrimonială este una reparatorie, precum în materia răspunderii civile

(contractuale sau delictuale).

1.2 ASEMĂNĂRI ÎNTRE CELE DOUĂ REGLEMENTĂRII

5



În situaţia în care un salariat săvârşeşte din culpa sa, o faptă ilicită care prejudiciază

angajatorul, în executarea contractului individual de muncă se antrenează răspunderea

primului faţă de cel de-al doilea pentru repararea prejudiciului în cauză.

Instituţia răspunderii salariatului pentru prejudicii aduse angajatorului în legătură cu

munca este fundamental diferit tratată reglementarea actuală faţă de cea anterioară.

Sediul actual al materiei răspunderii patrimoniale se regăseşte în art. 269-art. 275 1 din

Codul muncii, care tratează, concomitent, atât răspunderea patrimonială a

angajatorului faţă de salariat, cât şi răspunderea patrimonială a salariatului faţă de

angajator.

Chiar dacă există deosebiri esenţiale între cele două forme de răspundere, dintre care

supravieţuieşte numai cea civilă, ca urmare a asimilări dreptului muncii, cu dreptul

civil în materia răspunderii patrimoniale, cu anumite corecţii menţionate, fapt care

produce o decădere a angajatorului din poziţia sa şi o aşezare pe acelaşi nivel a

părţilor raportului juridic de muncă, există şi asemănări între reglementările vechiului

cod şi actualului Cod al muncii.

Punerea în executare, potrivit legi, titlului care dă dreptul angajatorului la recuperarea

prejudiciului este limitată în varianta popriri din salariu de plafonul de 1/3 din salariul

net, fără ca împreună cu celelalte reţineri ale salariatului să depăşească 1/2 din acesta.

Nu se regăseşte în nici o reglementare dreptul angajatorului la daune şi, deci, nici

obligaţia corelativă, aşa încât subliniem că salariatul răspunde numai pentru

prejudicile materiale. Ambele reglementări cuprind clauze de exonerare, care sunt

relativ similare şi privesc forţa majoră(cauza generală de exonerare de răspundere),

cauzele neprevăzute şi insurmontabile, precum şi pierderile tehnologice.În caz de coparticipare la producerea unui prejudiciu, răspunderea patrimonială era

întotdeauna (mai puţin în cazul gestionarilor) şi dacă nu se stabilea partea de culpă a

fiecărui salariat- răspunderea opera potrivit principiului proporţionalităţii respectiv

fiecare salariat acoperea paguba proporţional cu salariul său net de la data constatării,

iar dacă era în discuţie răspunderea gestionarilor- se lua în calcul şi timpul lucrat

anterior producerii faptei prejudiciabile, aspecte regăsite şi în noul Cod al muncii.

1 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.20036



Subrogarea contravalorii în expresie bănească a bunului primit in mod nejustificat,

dacă bunul nu mai există sau a fost înstrăinat unui terţ de bună-credinţă, este o

caracteristică a ambelor coduri. Răspunderea civilă astfel prezentată, cu anumite

caracteristici, poate fi denumită, pentru distincţie de dreptul comun, chiar dacă

oarecum criticabil ca asociere, răspunderea civilă de dreptul muncii.

Aşadar, răspunderea civilă de dreptul muncii prezintă o serie de caracteristici care

produc efecte specifice, care vor fi prezentate ulterior.

Aceasta se petrecea în ideea că organizarea social-juridică de atunci implica o

răspundere absolută a celui vinovat de afectarea negativă a patrimoniului

angajatorului, adică- în definitiv- a poporului propietar comun şi general, aşa încât o

limitare în timp presupunea o infirmare a ideologiei pe care se fonda societate publică

de la momentul respectiv.

De pildă, se poate ca o astfel de prevedere să prezinte şi reversul său, aceela că

salariaţii cu funcţie de conducere să fie reticenţi în luarea unor măsuri disciplinare,

dacă nu chiar să escamoteze unele situaţii de răspundere disciplinară a salariaţilor,

pentru bunul motiv că aceştia sunt pasibili de o resposabilizare în cazul în care

salariatul sancţionat obţine câştig de cauză în urma contestaţiei împotriva actului de

sancţionare. Fiind, în fapt, un contract unilateral, în condiţile dreptului comun, iar nu

ale Codului muncii din acea vreme.

Urmează că părţile sunt egale atât la încheierea contractului, dar şi în situaţia

răspunderii întemeiate pe contractul de muncă.

1.3 DEOSEBIRI ÎNTRE FOSTUL COD ŞI ACTUALUL COD AL MUNCII

7



Principalele deosebiri dintre cele două reglementări( fostul şi actualul Cod al muncii)

rezidă în următoarele aspecte.

Dacă vechiul Cod instituia o formă specială de răspundere, răspunderea materială,

actualul Cod elimină acest tip de răspundere, în favoarea dreptului comun, adică în

condiţiile legii civile, în principal ale Codului civil.

Răspundera materială viza, ca întindere, numai prejudiciul efectiv(damnum emergens)

nu şi câştigul nerealizat( lucrum cessans) , mai puţin în situaţia în care fapta

salariatului în executarea contractului de muncă constituia infracţiune, în vreme ce

răspunderea civilă contractuală, aplicabilă acum salariaţilor , cuprinde atât prejudiciul

efectiv, cât şi câştigul nerealizat al angajatorului, chiar dacă fapta are şi relevanţă

penală.

Răspunderea materială se putea stabilii numai prin emiterea unor decizii de imputare

sau prin darea/luarea unui angajament de plată, nu şi prin acţiunea în instanţă a celui

pretins vinovat, pe când răspunderea civilă are ca instrument numai acţiunea civilă,

acţiunea în pretenţii întemeiate pe contractul individual de muncă.

În cazul răspunderii materiale nu se putea proceda la executare silită mobiliară sau

imobiliară cât timp debitorul avea calitatea de salariat, indepedent de angajator, sau

chiar calitatea de pensionar, întrucât titlu se transmitea noului angajator, respectiv

casei de pensii la care era înregistrat debitorul, pentru continuarea urmării speciale

recuperatorii, în vreme ce răspunderea civilă conferă angajatorului şi posibilitatea

urmării silite mobiliare şi imobiliare indiferent de situaţia în planul raporturilor de

muncă.

Totuşi , chiar dacă îşi proclamă apartenenţa la dreptului civil în materia răspunderiisalariatului, noul Cod al muncii derogă de la acestea, poate atunci când prevede că

executerea silită a bunurilor debitorului se poate produce, numai când debitorul nu

mai are calitatea de salariat sau funcţionar public, fără însă ca recuperarea să dureze

mai mult de 3 ani , ceea ce constituie, în, fapt, o aplicare jure, continuare a răspunderii

materiale care potrivit, salariatul răspunde cu salariul, asistând în acest mod, chiar

dacă ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile, la o răspundere limitată sausecvenţionată, în intervalul termenului de trei ani amintit.

8



Ceea ce nu reiese limpede din textul Codului nou al muncii este aspectul dacă

perioada de trei ani, în care se temporizează aplicarea dreptului civil în privinţa

posibilităţii de executare silită prin urmărirea mobilelor şi imobilelor este obligatorie

sau dacă, în cazul în care –după estimările creditorului(angajatorului) – prejudiciul nu

se poate recupera în trei ani, având în vedere cuantumul considerabil în raport de

plafonul legal sesizabil din salariul net lunar, în acest caz temporizarea este

facultativă.

Faţă de caracterul al prevederii vizate, considerăm că aplicarea este obligatorie chiar

dacă recuperarea completă prin reţinerea din salariu este ineficientă în trei ani, cu

urmarea că, indiferent de cuantumul reţinut, se va proceda timp de trei ani la urmărirea

salariului, şi numai apoi şi la urmărirea altor sume sau a bunurilor mobile şi imobile.

În acest context , aşa cum am anticipat o situaţie o poate constitui şi cea a pensionării

debitorului, caz în care , aplicând principial legea, vom constata o inechitate prin

aceea că, la pensionare, debitorul poate fi executat silit şi asupra bunurilor corporale,

mobile sau imobile.

Ca urmare, în unele cazuri se ajunge la paradoxul ,un pensionar pentru invaliditate

sau pentru limită de vârstă şi , deci, o persoană cu potenţial productiv scăzut, ajunsă

astfel fără voia sa (obiectiv), poate fi executat silit în condiţii mai drastice decât ale

unui debitor care, salariat fiind, de pildă îşi prezintă demisia şi care, deci, intră în sfera

normei în discuţie atunci când vrea, deci în mod subiectiv. Aici este notabil că o astfel

de răspundere(civilă, dar aplicată nerestricţionat) opera şi sub imperiul vechiului Cod

al muncii, în privinţa angajaţilor pe bază de contract civil de prestări de servicii,

precum şi a administratorilor, contabililor şi gestionarilor instituţiilor şi autorităţilor publice, regiilor autonome şi companiilor naţionale la care participarea statului era

majoritară şi în alte cazuri, care însă nu le abordăm aici.

Nu în ultimul rând, în cadrul răspunderii materiale există o dublă condiţionare din

perspectiva termenelor, respectiv termenul de emitere a deciziei de imputare era de 60

de zile de la data când cel în drept să emită decizia a luat la cunoştinţă de producerea

pagubei, fără însă a depăşi 3 ani de la data producerii pagubei, în vreme ce în cadrulactual recuperarea pagubei în termen special de 3 ani, echivalent cu cel general de

9



prescripţie, fără să mai fie condiţionată de un termen de concretizare formală a

demersului recuperator.

În relaţia cu termenul de emitere a deciziei de imputare, sub veche reglementare se

afla şi o răspundere subsidiară- nelimitată în timp şi priveşte sfera subiectivă a celui

care trebuia să ia măsura emiterii deciziei şi care nu a procedat astfel, respectiv a

celui care, văzând că prejudiciul nu a fost recuperat din vina celui care a omis să emită

decizia, nu a procedat la resposabilizarea acestuia . Actualul Cod al muncii nu menţine

acest sistem de transmitere succesivă de drept a răspunderii patrimoniale până la

recuperarea prejudiciului, cu consecinţa, că răspunderea încetează la prescrierea

dreptului angajatorului la acţiune împotriva salariatului vinovat, respectiv de la

naşterea dreptului la acţiunea recuperatorie.

Dacă privim fără prejudecăţi principiul supsidiarităţii de drept şi a răspunderii pentru

pagube aduse unităţii din vechea reglementare observăm că acesta integră, astfel, o

răspundere personală, pentru fapta propie a celui vinovat de neluarea măsurii

recuperatorii, aşa încât părea bine întemeiat, ceeace nu a determinat legiuitorul noului

Cod al muncii să-l preia în textul actual. O prevedere, însă , care se încrie în acelaşi

cadru al transmiterii răspunderii patrimoniale, fără să fie similară cu cea expusă, dar

fiind asociată cu aceasta , este conţinută de art. 269alin.32 din Codul muncii, care

tratează despre obligaţia persoanei vinovate de producera unui prejudiciu adus unui

salariat , pentru care a operat răspunderea angajatorului, de a acoperi din patrimoniul

propiu prejudiciul, în cadrul unei acţiuni în regres formulate de angajator.

Fără a dezvolta aspecte precum termenul de prescripţie, calculul acestuia, dacă

acţiunea în regres este obligatorie, mai cu seamă în sectorul privat, dacă răspundereafaţă de angajator în aceste cazuri intervine independent de culpă, adică de gradul

acesteia, iar dacă această situaţie priveşte doar pe salariaţii cu funcţie de conducere ori

şi pe cei cu funcţie de execuţie sau dacă acţiunea prezintă facilităţiile legale ale

conflictelor de muncă(în forma conflictelor de drepturi) , credem că o astfel de

prevedere care exprimă principiul regresului angajatorului împotriva salariatului

vinovat de luarea unei măsuri care a afectat patrimonial un alt salariat şi pe cale de




consecinţă angajatorul, este bine venită în contextul relaţilor de muncă pe palierul

subordonării ierahice, dacă este corect aplicată .

Această răspundere a salariatului pentru prejudiciul acoperit de angajator nu priveşte

situaţia în care angajatorul răspunde pecuniar(civil sau comercial) în activitateasa

curentă, ci numai situaţia în care angajatorul a răspuns în cadrul răspunderii

patrimoniale de dreptul muncii, adică numai pentru situaţia în care a răspuns în faţa

unui salariat al său. Almiteri, dacă angajatorul a răspuns în faţa unui terţ în afara

raporturilor de muncă cu un salariat, ne regăsim pe tărâmul răspunderii patrimoniale

directe a salariatului pentru fapta sa.

Pe de altă parte, revenind la formele de recuperare anterioare, menţionabil este că

angajamentul de plată nu era dublu condiţionat, ba chiar, dacă privim extins, în cazul

în care acesta provenea de la salariat după termenul de prescripţie, acesta era totuşi

valabil, însă nu şi ca titlu executoriu.

În fine, privind termenul de prescripţie a răspunderii norma veche cunoştea o

distincţie între răspunderea pentru prejudiciul material, în , general, şi pentru

prejudiciul material în special.

Aceasta din urmă este cunoscut în literatura de specialitate sub sintagma obligaţie de

restituire a salariatului şi este însoţit de un termen de prescripţie de 1 an de la data

primirii sumelor sau bunurilor ori de când a beneficiat de servicii nedatorate.Această

disctinţie nu o regăsim în norma în viguare astăzi, chiar dacă tratamentul deosebit al

termenului de perscripţie a fost fundamentat, socotim, pe o mai facilă descoperire a

prejudiciului prin verificările contabile sau pe o atenţie sporită, astfel determinată,

pentru gestionarea şi urmărirea patrimoniului prin acte de voinţă ale angajatorului.Oricum, credem că nimic nu poate fi esenţial criticat în legătură cu unificarea

termenelor de prescripţie, poate şi pentru că acestea sunt mai uşor de administrat.

1.4 RASPUNDEREA PATRIMONIALĂ A ANGAJATORULUI FAŢĂDE SALARIAŢI

11



Nu numai salariaţii răspund patrimonial faţă de angajator în ipoteza în care ei produc o

pagubă, dar şi angajatorul răspunde patrimonial faţă de salariaţi într-o atare situaţie.

Pentru prejudiciul material suferit de salariat din culpa angajatorului în timpul

îndeplinirii obligaţilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, acesta este obligat să-l

despăgubească pe salariat.

Pentru angajarea răspunderii, angajatorul, trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

1. fapta ilicită a angajatorului, persoană fizică sau în cazul persoanei juridice, fapta

organelor de conducere sau a altui salariat, în calitate de presupus angajat;

2. prejudiciul material suferit de salariat , angajatorul fiind obligat să acopere atât

paguba produsă efectiv, cât şi beneficiul nerealizat;

3. raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit de salariat. Culpa

angajatorului este prezumată, dar aceesta are posibilitatea să dovedească faptul

că a fost împiedicat să-şi execute obligaţiile izvorâte din contractul individual

de muncă print-o cauză care nu-i este imputabilă.

Potrivit art.269 alin.13 din codul muncii : Angajatorul este obligat în temeiul legii ,

adica a normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale , să-l despăgubească pe

salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa

angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu.

Angajatorul are obligaţia prin lege de a da despăgubiri angajatului , dacă acesta a

suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului pe durarata îndeplinirii sarcinilor de serviciu şi obligaţilor conform fişei postului, a obligaţiilor de serviciu.

Angajatorul care a plătit despăgubirea îşi va putea recupera suma aferentă de la

salariatul vinovat de producerea pagubei, în condiţile prevăzute de art. 270alin3 4şi

următoarele.

3 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003, modificat prin Legeanr.237/20074 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003 cu modificările aduse prinLegea nr.331/2009

12



Textul de la alin.1 a fost modificat prin Legea nr.237/2007 adăugându-se după

,,prejudiciul material,, cuvintele,, sau moral,, . S-a instituit astfel răspunderea

angajatorului şi pentru daune morale.

Suntem de acord că noua redactare este defectuasă, fiind vorba despre o răspundere

cumulativă şi nu de una alternativă. Corect ar fi fost utilizarea conjucţiei ,,sau/şi,, în

loc de conjuncţia ,,sau,,.

Răspunderea angajatorului o serie de caracteristici cum ar fi:

-este contractuală deoarece, având izvorul în contractul individual de muncă;

-este una raparatorie, prejudiciul are legătură cu serviciul, se aplică aceleaşi reguli ale

răspunderii civile contractuale.

Aşa cum a decis instaţa supremă, este adevărat sub imperiul vechiului Cod al muncii ,

dar soluţia poate fi valabilă şi în prezent, în situaţia în care se angajează răspunderea

unităţii faţă de salariat pentru neplata unor drepturi băneşti cuvenite, devin aplicabile

prevederile din Codul muncii, cu consecinţa reparării integrale a prejudiciului , care

cuprinde atât despagubirea datorată, cât şi a unei dobânzi legale , conform art.1088 din

Codul civil, iar dobânzile sunt datorate din ziua cererii de chemare în judecată, pe

această dată debitorul fiind considerat pus în întârziere.

Deoarece corespunde unui principiu specific obligaţilor bilaterale, aşa cum prevede

expres art.269alin35 din Codul muncii, se arată că : despăgubirile plătite de unitate se

recuperează de la cei vinovaţi; iar în condiţile art.270 6şi următoarele, răspunderea

angajatorului este reglementată in acelaşi titlu împreună cu răspunderea patrimonială

şi disciplinară a salariaţilor.

În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat , acesta se poateadresa cu plângere instanţelor competente .

Dispoziţile art.2697 din Codul muncii pot fi incidente în numeroase situaţii. Cu titlu de

exemplu, vom menţiona câteva dintre ele.

Uneori răspunderea angajatorului este prevăzută expres în dispoziţiile legii ca, de

exemplu:

5 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.20036 idem7A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003 cu modificările aduse prin Legeanr.331/2009

13



obligarea lui la daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului

în situaţia întârzierii nejustificate a plăţii salariului sau a neplăţii acestuia,

potrivit prevederilor art.161 alin4 8din Codul muncii;

obligarea de a plăti despăgubiri in caz de anularea concedieri, dispoziţie

cuprinsă în art.78 alin1 9din Codul muncii, precum şi ipoteza , prevăzut de

art.58 alin2 10din Codul muncii, dacă se constată nevinovăţia penală a persoanei

suspendate din funcţie.

Situaţile cele mai des întîlnite în care se pune problema răspunderii patrimoniale a

angajatorului în masura în care a fot prejudiciat salariatul sunt următoarele:

a. Neplata unor drepturi băneşti datorate salariatului;

b. Împiedicarea ,sub orice formă , a salariatului de a muncii;

c. Refuzul angajatorului de a înmâna fostului său salariat în condiţiile legii

carnetul de muncă urmat de imposibilitatea celui în cauză de a se încadra

la un alt angajator.

d. Sustagera echipamentului de protecţie sau de lucru , a celui personal din

cauza neluării de , masuri pentru asigurarea pazei de catre angajator;

e. Instanţa sesizată împotriva desfacerii contractului individual de muncă,

constată că măsura dispusă de angajator este nelegală,avînd ca cosecinţă

anularea masurii dispuse de către angajator, prin reintegrarea salariatului

in muncă conform contractului de muncă încheiat şi obligat de a acorda

despăgubiri necesare salariatului, de către angajator. Această situaţie este

prevăzută art.269alin.2 11din codul muncii.

Răspunderea patrimonială a angajatorului mai poate fi stabilită în cazurile când:

a. salariatul, fără să fie concediat, este împidicat de a muncii;

b. nu se iau măsuri corespunzătoare pentru asigurarea şi paza îmbrăcămintei

personalului care foloseşte echipamentul de lucru;

c. ca urmare a discriminării la care este supus , angajatul suferă un prejudiciu;

8 idem9 idem10 idem11 idem

14



d. angajatorul nu înmânează salariatului sau a fostului salariat, în condiţiile art 34

alin512 din Codul muncii, documentul(adeverinţa) care să ateste activitatea

desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, funcţia sau specialitatea, urmată de

imposibilitatea celui în cauză, determinată de acest fapt , de ase putea încadra

intr-o altă unitate;

e. în cazul în care angajatorul depăşeşte termenul legal de înaintare a dosarului

de pensionare al salariatului său, cauzându-i-se astfel un prejudiciu, el

răspunde patrimonial, cuantumul despăgubirilor fiind echivalent cu pensiile

neîncasate de angajat.

f. În conformitate cu dispoziţiile art.44 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi

sănătăţii în muncă:,, angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile,

pentru prejudicile cauzate victmelor accidentelor de muncă sau bolilor

profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin

prestaţiile asigurărilor sociale de stat. Toate condiţile de existenţă ale

răspunderi juridice, care se referă la salariaţi, se regăsesc şi în cazul

răspunderii patrimoniale a angajatorului.

g. Un alt caz de răspundere patrimonială a angajatorului , decurge din înşăşi

obligaţiile acestuia , privind securitate şi sănătatea în muncă a angajaţilor.

Asigurarea unor politici eficiente de securitate şi sănătate în muncă reprezintă un

factor important de creştere economică în deplină concordanţă cu obiectivele orientate

spre profit şi calitate ale societăţiilor comerciale. Din păcate însă, deseori restricţiile

impuse angajatorilor prin legislaţie au exercitat o presiune asupra angajatorilor şi au

condus în practică la o flexibilitate în aprecierea cu obiectivitate a cazurilor în care aufost respectate sau din contră s-a impus atragerea angajatorului pentru încălcarea

obligaţilor privind asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate a angajaţilor.

În cazul accidentelor de muncă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.319/2006

privind protecţia muncii, dacă fapta prejudiciabilă nu are caracter penal, răspunderea

angajatorului este cârmuită de normele răspunderii civile.

Această lege cadru stabileşte atât principiile generale aplicabile cât şi obligaţileangajatorului în asigurarea securităţii şi sănătăţii muncii. Excepţie de la aplicare sunt12 idem

15



cazurile în care particularităţile inerente ale unor activităţi specifice din servicile

publice, cum ar fi:

a. forţele armate; poliţia;

b. precum şi cazurile de dezastre, inundaţii şi cele pentru realizarea măsurilor de

protecţie civilă.

În prezent , din punct de vedere legislativ, securitatea angajaţilor români este

protejeată în aceeaşi măsură ca şi ceea a lucrătorilor europeni , ca urmare a

transpunerii în legislaţia internă a prevederilor europene.

Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială angajatorului pentru prejudiciile

cauzate salariaţilor săi , trebuie întrunite cumulativ , o serie de condiţii:

1. să existe prejudiciul suferit de angajator în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor

sale de serviciu sau în legătură cu serviciu(art26913 din Codul muncii) ;

2. să existe o faptă ilicită a angajatorului, este o faptă a uneia sau a mai multor

persoane din colectivul său, fiind motivul pentru care textul de lege

menţionează că despăgubirile plătite de angajator se vor recupera de la cei

vinovaţi în condiţile art.27014 şi următoarele din Codul muncii.

3. să existe un raport de cauzalitate ilicită a angajatorului şi prejudiciul material

suferit de salariat.

4. Culpa este o condiţie prevăzută de lege, pentu antrenarea răspunderii

patrimoniale a angajatorului şi el trebuie să facă dovada că nu şi-a putut

îndeplinii obligaţiile din raportul de muncă, din cauza unor motive indepedente

de voinţa sa. În legătură cu acesta, potrivit unor reguli de drept comun în

materia răspunderii contractuale, debitorul care nu şi-a îndeplinit obligaţile este prezumat în culpă fiind apărat de răspundere numai dacă face dovada că a fost

împidicat să execute prevederile contractului printr-o cauză ce nu poate fi

imputată ( a se vede art. 1082 şi art. 1083 din Codul civil).15

Fără îndoială, regula îşi regăseşte aplicare şi în ceea ce priveşte răspunderea

patrimonială a angajatorului.

13 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003 cu modificările aduse prinLegea nr.331/200914 idem15 A se vedea Codul civil român cu modificările şi completările ulterioare

16



Angajatorul care cu rea credinţă , a determinat aplicrea măsurii privind desfacerea

contractului individual de muncă va răspunde patrimonial, imbrăcând forma materială

prin micşorarea patrimoniului , a plăţii unor daune reparatorii. Pot răspunde şi

disciplinar,şi, dupa caz , penal.

Angajatorul se poate face vinovat ,daca print-o hotărâre dată de instantă şi nu este

pusă în aplicare, privind reintegrarea salariatului în unitate. Acesta supus masurilor

pentu plata despăgubirilor pe timpul de la pronunţarea hotărârii şi până la executarea

efectivă a acesteia.

Natura juridică a răspunderii celui ce angajează faţă de salariaţi de lege lata avem de-a

face cu o răspundere contractuală de drept al muncii. Litigile care se nasc în legătură

cu răspunderea patrimonială a angajatorului sunt litigii de muncă, cu excepţia situaţiei

când cel ce angajează ar fi chemat să răspundă civilamente într-un proces penal .

SPEŢĂ : Raportul juridic de muncă existent între părţi nu a încetat, aşa încât obiectul

cererii nu este anularea unei desfaceri nelegale a contractului de muncă , a cărei

cosencinţă să fie obligarea angajatorului la despăgubirea salariatului pentru eventualul

prejudiciu material creat prin dispunerea unei masuri nelegale.

Totodată, cum nu s-a procedat la desfacerea contractului individual de muncă,

salariatul nu este îndreptăţit nici la plata ajutorului de şomaj.

C.A. Bucureşti,s.aVII-a civilă,conflicte de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr.499/Rdin 13 februarie 2006, nepuplicată 16

Prin cererea civila formulată la data de 28 iulie 2005, reclamanta R.M. a solicitat

instanţei, in contracditoriu cu pârîta SC D. SRL Alexandria, prin administrator,

obligarea pârîtei la plata salariului pe luna iunie 2005 şi în continuare până la pronunţarea hotarîrii, daune morale de 20.000.000, precum şi acordarea ajutorului de

şomaj. Prin cererea precizatoare, formulată la data de 23 august 2005, reclamanta a

solicitat recalcularea orelor suplimentare prestate în perioada 1 iulie 2003-17 iulie

2005, acordarea şomajului şi plata salariului până la data pronunţării hotărîrii

judecătoreşti.

16 A se vedea Lucia Uţă, Florentina Rotaru, Simona Cristescu, Dreptul muncii- Răspunderea patrimonială,contravenţională şi penală, Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009.

17



Prin sentinţa civilă nr. 1109 pronunţată la data de 14 septembrie 2005,Tribunalul

Bucureşti, Secţia aVII-a conflicte de muncă, asigurările sociale, contencios

administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă în

contracditoriu cu pârâta SC D.SRL ALEXANDRIA şi pe cale de cosecinţă a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma 1.424.000 lei vechi , compusă din 112,88 lei

RON şi 29,55lei RON , reprezetând drepturi salariale cuvenite şi neîncasate şi

contravaloarea orelor suplimentare . A luat act că reclamanta renunţă la capatul de

cerere privin obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000.000 lei ROL cu titlu de daune

morale . Cu privire la capatul de cerere prin care reclamanta solicita plata orelor

suplimentare instanţa a admis cererea şi obligă pârâta la plata orelor suplimentare.

Calculul orelor suplimentare nu s-a efectuat conform dispoziţilor Legii nr.53/2003,art.

117 şi art. 120 alin.(2).17

Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea societăţii

pârâte la acordarea somajului , instanţa a retinut ca reclamantei nu i s-a desfacut

contractul individual de muncă,acesta fiind încă salariată, astfel incât instanţa a

respins acest capăt de cerere ca fiind nefondat.

Răspunderea patrimonială este una reparatorie , precum în materia răspunderi civile

( contactuale sau delictuale), sau a răspunderi materiale. Este o varietate a răspunderii

civile contractuale , avînd particularităţi specifice raporturilor juridice de muncă.

Despăgubirile pretinse pentru neeliberarea sau eliberarea cu intârziere a carnetului de

muncă îşi au izvorul în raportul de muncă, iar întârzierea în predarea carnetului de

muncă, dacă acesta produce pagube titularului carnetului de muncă, poate antrena

răspunderea patrimonială a angajatorului.Însă răspunderea patrimonială a unităţii poate fi angajată, conform dispoziţilor

art.269alin.118 din codul muncii, in temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile

contractuale, dacă sunt întrunite cumulativ toate elementele răspunderii.

Dacă salariatul nu a făcut dovada unui prejudiciu actual sau viitor, deci sigur, paguba

ce pretinde a fi reparată are un caracter eventual, ipotetic şi lipsit de certitudine, încât

nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

17 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.200318 idem

18



Decizia de concediere care nu îndeplineşte condiţiile de forma cerute de lege cade sub

sanctiunea nulităţii, iar netemenicia acţiunii în regres promovate de angajator duce la

neîndeplinirea condiţiilor răspunderii patrimoniale.

Despăgubirile pe care angajatorul a fost obligat ale plăti salariatului concediat nu se

datorează vreunei culpe a salariatului în îndeplinirea atribuţilor funcţiei sale, cât timp

o asemenea culpă nu a fost stabilită pe calea unei hotărâri judecătoreşti.

Măsura desfaceri contractului de muncă a fost luată cu bună credinţă de persoana

împotriva căreia s-a îndreptat angajatorul, în considerarea dispoziţiilor legale

imperative referitoare la interdicţia angajării şi a mentinerii în funcţie a unei persoane

incompatibile cu această funcţie şi pentru care avizul de specialitate nu este dat

favorabil. În această situaţie angajatorul nu poate fi tras la răspundere .

Angajatorul răspunde pentru calculul greşit al veniturilor de completare, a drepturilor

salariale restante, despăgubiri pentru concediere nelegală, a neincluderi unor sporuri

prevăzute in contract, creând un prejudiciu salariatului prin dovada şi sarcina probei

este obligat de a plăti acestuia drepturile restante.

Excepţia de neexecutare poate fi invocată numai în cazul neexecutării culpabile a

obligaţiei din partea celuilalt contractant, iar nu excepţia şi care l-a împidicat pe

celălalt să-şi execute obligaţia. Salariatul este îndreptăţit la despăgubri prevăzute de

art.7819C.muncii, în cazul negalităţii şi/sau netemenicia deciziei de concediere.

Antrenează răspunderea patrimonială a angajatorului pentru daune morale şi obligarea

acestuia la repararea prejudiciului moral suferit de salariat in timpul îndepliniri

obligaţilor de serviciu sau în legătură cu serviciu este posibilă numai dacă sunt

întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale, inclusiv cele care privesc existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei angajatorului, ce cade în sarcina probei.

Acordarea daunelor morale, admisibilă in principiu, ca urmare a clasificării

dihotomice a prejudiciului, trebuie să-şi găsească suportul în prejudiciul moral suferit

de salariat pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale a

acestuia.

19 idem19



Aceasta presupune, în primul rând, un probatoriu adecvat , din care să rezulte

existenţa prejudiciului moral, întinderea sa şi gravitatea măsurii abuzive, sau cel puţin

toate acestea să poată fi prezumate.

1.5 RĂSPUNDERA PATRIMONIALĂ A SALARIAŢIILOR

FAŢĂ DE ANGAJATOR

Având în vedere reglementările Legii nr.53/200320 potrivit cărora răspunderea

patrimonială a salariaţilor, pentru pagubele materiale produse de aceştea

angajatorului, este angajată în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile

contractuale, este necesară o succintă a legislaţiei în materie.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, contractul este acordul de voinţă între două sau mai

multe persoane spre a constituti sau stinge între dânşii un raport juridic, convenţiile

legal făcute având putere de lege între părţile contractante.

Contractul se caracterizează prin natura sa bilaterală şi prin efectul de a da naştere

unor obligaţii, concepţia Codului civil asupra rolului contractului fiind reflectată în

cele două principii fundamentale exprimate prin autonomia voinţei contractuale şi

consensualismul contractual.

Contractul de muncă este un contract special, supus unei duble reglementări:

a. reglementarea de drept comun, care asigură naşterea şi validitatea sa;

b. reglementarea prin lege specială care completează sau chiar modifică normele

de drept comun.

Răspunderea patrimonială( materială), fiind o variantă a răspunderii civile, elementelesale de bază sunt:20 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003

20



a. prejudiciul patrimonial existent sau cel viitor;

b. fapta ilicită păgubitoare de prejudiciu;

c. şi să existe un rapot de cauzalitate, fiind elemente esenţiale ale răspunderii

civile.

Răspunderea civilă contractuală derivă din neexecutarea unei obligaţii pe care

debitorul şi-a asumat-o. Contractul dă naştere unor obligaţii care trebuie executate cu

bună credinţă, neexecutatrea în condiţiile stabilite atrăgând răspunderea civilă

contractuală, care nu este altceva dacât aplicarea unei sancţiuni, dorite şi întrevăzute

de părţi la încheierea contractului. Proba, condiţiile şi efectele neexecutării obligaţiei

sunt elemente accesorii ale răspunderii civile contractuale, care o separă de

răspunderea civilă delictuală.

Condiţia esenţială pentru a atrage răspunderea contractuală este existenţa unui contract

şi valabilitatea acestuia, scopul final fiind repararea prejudiciului patrimonial provocat

persoanei juridice-angajator, sau lucrurilor aparţinând acestuia.

Conţinutul contractului trebuie înţeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a

clauzelor expres , ci şi a urmărilor”ce echitatea, obiceiul sau legea”le dau obligaţilor

după natura lor, iar în cazul contractului de muncă, pentru a opera răspunderea

patrimonială a celor vinovaţi, sunt precizate două cazuri şi condiţile afarente

obligatorii. De asemenea în cazul pagubelor materiale produse angajatorului de către

un salariat, este obligatoriu să fie din vină şi în legătură cu munca angajatului.

Conform art. 270alin.121 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul

normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale

produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.Salariaţii nu vor răspunde de pagubele provocate de forţa majoră sau alte cauze

neprezăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadreză în

riscul normal al serviciului.

Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajatorul său

trebuie întrunite, cumulativ, următoarele cerinţe:

a. persoana care a produs prejudiciu material să aibă calitatea de salariat al angajatorului păgubit. Calitatea de salariat izvorăşte din contractul

21 idem21



individual de muncă încheiat pe perioadă determinată/ nedeterminată,

cu program de lucru integral sau cu timp de lucru parţial. În aceeaşi

măsură răspund patrimonial şi foştii salariaţi dacă s-a descoperit o

pagubă la angajatorul său după încetarea contractului individual de

muncă, sau în situaţia trecerii la un alt angajator.

Ucenicii care îşi desfăşoară activitatea pe bază de contract de ucenicie la locul de

muncă, salariaţii care au încheiat un contract de calificare profesională sau de adaptare

profesională, salariaţii detaşaţi, răspund patrimonial dacă au creat un prejudiciu

angajatorului.

Răspunderea administratorilor, cenzorilor, lichidatorilor, ai directorilor excutivi ai

unei societăţi comerciale constituie în baza Legii nr.31/1990 modificată şi completată

ulterior, sau a funcţionarilor publici, conform Legii nr.118/1999 modificată şi

completată ulterior, este o răspundere civilă şi nu una patrimonială.22

b. salariatul trebuie să fi săvârşit fapta ilicită şi personală numai în

legătură cu obligaţiile de serviciu. Caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu

obligaţiile salariatului ce decurg din raportul de muncă şi concretizate prin contractul

individual de muncă. Angajatorul are sarcina de a dovedi că atât calitatea de salariat

cât şi faptul că acesta nu a îndeplinit sau a îndeplinit corespuzător sarcinile de

serviciu.

c. Să existe un prejudiciu cauzat patrimoniului angajatorului de către

salariatul său pentru fapta ilicită.

Etimologic, termenul de „prejudiciu” vine din latinescul „praejudicium”. El poate

avea două înţelesuri. Astfel, pornid de la expresia folosită de Codul civil de„dezdăunare”-art,1073,1075,1673 are sensul de despăgubire, aşa cum observăm şi in

Codul civil nou la artcolele 1350,1357,1381, dar derivând din „damnum injura datum”

din dreptul roman care înseamnă pagubă.

Deci din punct de vedere etimologic şi literar, prejudiciul înseamnă pagubă sau daună,

pe când despăgubirea semnifică valoarea de acoperire, de înlocuire, a pagubei.

22 A se vedea Ştefan Beligrădeanu, Derogări de la dreptul comun al muncii cuprinse în Legea nr.31/1990 privindsocietăţile comerciale, în „Dreptul” nr.9-12/1990,p.32şi urm. ;Ion Traian Ştefănescu, op.cit. , 2007 p. 485şi urm.

22



Aşadar, sensul corect care trebuie utilizat în domeniul răspunderii patrimoniale este

cel de pagubă, daună şi nu de despăgubire.

Prin urmare, conţinutul prejudiciului intră atât paguba efectivă cât şi deficitul

nerealizat. Inexistenţa prejudiciului sau imposibilitatea dovediri lui conduce la

exonerarea de răspundere a celui în cauză.

Prejudiciul reprezintă o modificare a patrimoniului angajatorului din cauza faptei

ilicite a salariatului prin care se produce, fie o diminuare a avutului, fie o creştere a

patrimoniului.Valoarea prejudiciului va cuprinde atât prejudiciu efectiv, cât şi

beneficiul nerealizat.23

Pentru a atrage răspunderea patrimonială, prejudiciul trebuie să întrunească,

cumulativ, unele cerinţe , adică caractere.

CARACTERELE PREJUDICIULUI

1. Prejudiciul trebuie să fie real şi cert .Evaluarea pagubei trebuie să se stabilească

pe baza unor date economice concrete, salariatul neputând răspunde pentru

înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului24 . Cu privire

la caraterul real al prejudiciului, în pactica juridică s-a stabilit că25eventuala

organizare defectuasă a activităţii de evidenţă nu este, prin ea însăşi, cauzatoare

de prejudiciu atâta vreme cât bunurile au fost primite, ci poate angaja, eventual,

doar răspundera disciplinară a salariatului. Este real când evalurea pagubei,

adică intinderea despăgubirii , se stabileşte pe baza unor date economice certe,

precis determinate valoric, iar cuantumul pagubei să rezulte neîndoielnic din probele administrate de angajatorul păgubit.

Pentru ca prejudiciul să fie cert , este necesar ca acesta să fie sigur, atât în ce priveşte

existenţa sa cât şi în ce priveşte posibilitatea de a fi evaluat. Cerinţa certitudinii este

îndeplinită însă, dacă prejudiciul nu este matematic determinat , fiind suficient ca

acesta să fie determinabil26.

23 A se vedea, Ion Traian Ştefănescu, op. Cit. .2007 p..48824 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul juridic, Bucureşti,2009 p.81825 Curtea de Apel Braşov, decizia civilă nr.5/R199626 Daciana Elena Sîngeorzan, Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială, Editura Hamangiu, 2009, p.30

23



Prejudicile viitoare şi eventuale nu îndeplinesc cerinţa de a fi certe , deoarece

producerea lor nu este sigură.27

2. Prejudiciul trebuie să fie direct . adică prejudiciul să fie cauzat direct

angajatorului, produs fie print-o faptă ilicită referitoare la executarea

contractului individual de muncă, fie indirect, în calitate de comitent al

angajatorului, situaţie în care angajatorul este ţinut să-l despăgubească pe un

eventual terţ, urmând recuperarea pagubei de la salariatul său pe calea unei

acţiuni în regres;

Într-o astfel de situaţie pot interveni următoarele ipoteze:

a. Dacă între unitate şi terţ a existat un contract, unitate răspunde faţă de

terţul prejudiciat în baza răspunderii contractuale civile, în timp ce

salariatul vinovat răspunde, faţă de unitate al cărui angajament este

potrivit Codului muncii, cu excepţia cazului când fapta care a determinat

neîndeplinirea obligaţilor contractuale constituie o infracţiune.

b. Dacă între cele două unităţi există raporturi contractuale (civile sau

comerciale) , iar salariatul a fost delegat în executatea acelui contact ,

unitatea păgubită o acţionează pe prima ex contractu , care, la rândul ei,

introduce o acţiune de regres, conform, Codului muncii, împotriva

salariatului.

3. Prejudiciul să fie material , având în vedere art. 270 alin.1 28din Codul

muncii în care se precizează că salariaţii răspund patrimonial din vina şi în legătură cu

munca lor pentru pagubele produse angajatorului.

Datele economice luate în calcul la evaluarea prejudiciului se fac după preţurile la zi.Astfel , în cadrul răspunderii patrimoniale, în principiu, nu se pot pretinde daune

morale. De astfel, acestea sunt consecinţa unui prejudiciu moral şi nu a unuia material.

Iar acordarea lor se cuvine doar în cadrul răspunderii civile delictuale, în condiţiile

art.998-999 din Codul civil, precum şi în condiţiile unor acte normative speciale29

27 Daciana Elena Sîngeorzan, op. cit., p.3128 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.200329 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, p. 819

24



Ca atare, recuperarea prejudiciului trebuie facută în natură, iar dacă acesta nu este

posibilă, repararea se va face prin echivalent, prin plata unor despăgubiri băneşti

actualizată la indicele de inflaţie.

Având în vedere cerinţa legii” pagube materiale” în cadrul răspunderii patrimoniale nu

se pot pretinde daune morale.

3. Prejudiciul să nu fi fost reparat la data la care angajatorul solicită acoperirea

pagubei, fie direct de salariat, fie de societatea de asigurări ordonată de

angajator;

4. Să existe un raport de cuzalitate între fapta ilicită a salariatului şi prejudiciul

cauzat angajatorului .Aşa cum precizează literatura de specialitate,30 ca să existe

răspunderea patrimonială, prejudiciul realizat în patrimoniul angajatorului

trebuie să fie efectul faptei ilicite săvârşită de salariat în legătură cu munca sa;

5.Să existe culpa, adică vinovăţia salariatului. Vinovăţia constă în atitudinea

psihică a salariatului, faţă de fapta sa şi de consecinţele ei păgubitoare şi presupune

atât discernământul autorului, capacitatea sa de a-şi reprezenta legătura dintre faptă

şi rezultatul antisocial al acesteia, cât şi voinţa liberă, neângrădită, în desfăşurarea

conduitei sale. Culpa este totdeauna individuală,neputând exista o culpă comună

între salariaţi, trebuie stabilită în mod concret, de la caz la caz, al tuturor factorilor

obiectivi şi subiectivi, prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care s-a

produs faptul dăunător, iar sarcina dovedirii culpei revine angajatorului.

Aşa cum am mai precizat, art.270 alin.231 din Codul muncii , prevede că salariaţii nu

răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care

nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal alserviciului.

Conform precizării date de Codul muncii în această privinţă, salariaţii care au produs

un prejudiciu prin fapta lor personală în legătură cu munca lor, nu răspund

patrimonial, dacă a intervenit una din următoarela cauze:

30 A se vedea Sanda Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Belegrădeanu, Gh. Mohanu, op. Cit. , 1979. p. 153; Sanda Ghimpu,Alexandru Ţiclea, op. Cit., 1995, p.62331 idem

25



a. forţa majoră şi cazul fortuit. Aşa cum am arată art.270 alin.232 din Codul

muncii, salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau

de alte cauze care nu puteau fi înlăturate, adică şi de cazul fortuit.

Forţa majoră este în cazul în care împrejurarea care a intervenit şi a determinat fapta

păgubitoareera şi imposibil de înlăturat. Cazul fortuit intervine din cauza unor

împrejurări imprevizibile care să determine în raport cu pregătirea şi cunoştinţele

profesionale specifice unei persoane potrivit funcţiei sau postului său;

b. starea de necesitate, intervine în situaţia în care salariatul a săvârşit fapta

pentru a salva de la un pericol iminent, care nu putea fi inlăturat astfel,

viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, a altuia sau un bun important

al său ori al altuia, ori în interes public;

c. executarea unui ordin legal de serviciu. Fiind vorba de o subordonare a

salariatului, acesta va trebui să execute ordinile legale date de şefi

ierahici ai acestuia. Dacă însă, el execută un ordin vădit ilegal, acesta va

răspunde patrimonial sau, după caz disciplinar;

d. acordul unităţii. În această situaţie în care angajatorul, prin organele sale

ierahice superioare, autorizează un salariat să procedeze la acţiuni care au

ca efect diminuarea patrimoniului, acel salariat este exonerat de

răspundere patrimonială;

e. riscul normal al serviciului. Riscul normal al serviciului este prevăzut

expres de art.270 alin.1 33din Codul muncii, fiind vorba de efectele

păgubitoare ale unor factorii inerenţi procesului muncii, care atunci când

se înscriu în sfera normalului, transferă incidenţa efectelor asupra patrimonilui unităţii.

În literatura de specialitate34, riscul normal al serviciului poate fi: risc normat şi risc

nenormat.

În riscul normat sunt cuprinse pierderile inerente procesului de producţie care se

încadrează în limitele prevăzute de lege. În conceptul de risc normat se încadreză în

32 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.200333 idem34 Alexandru Ţiclea , Tratat de Dreptul muncii , op. p.,453

26



normele de perisabilitate, normele de consum, normele de uzură la bunurile corporale,

mijloace fixe, pierderi tehnologice etc..

Riscul nenormat are loc în cazul pierderilor care, depăşesc limitele normale stabilite în

cadrul riscului normat, nu s-a produs din cauza vinovăţiei unui salariat, îşi regăseşte

expresia şi în rândul unor categorii de personal, care datorită specificului muncii lor,

nu îşi asumă obligaţile de rezultat, ci numai de diligenţă, cum este cazul consilierilor

juridici sau a medicilor. Faptul că munca lor nu a adus rezultatul urmărit, nu atrage

răspunderea, dacă nu se face dovada că cel din cauză cu o culpă gravă profesională.

( nesocotirea unor norme şi cunoştinţe din profesia respectivă).35

Angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator are drept scop:

a. întregirea patrimoniului angajatorului;

b. prevenirea producerii altor pagube;

c. ocrotirea intereselor salariaţiilor prin stabilirea unor reguli determinate de

particularităţiile răspunderii patrimoniale în raport cu contractul individual de

muncă.

1.5.1 Obligaţia de restituire a salariatului

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate în , obligaţia de restituire poate interveni în trei

ipostaze:

1. când beneficiarul a încasat sume de bani nedatorate; când a primit bunuri carenu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură;

2. când i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit. Desigur aceste ipoteze se

pot realiza într-o multitudine de cazuri.

Conform art. 27236 din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă

nedatorată este obligat să o restituie. Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se

cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat

35 A se vedea , Tribunalul Suprem, secţia civilă. Decizia nr. 1312/1976. în” Culegere de decizii pe anul 1976”.p.21536 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003

27



servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor.

Contravaloarea bunurilor sau servicilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora

de la data plăţii.

Deşi , art.272 din Codul muncii nu prevede că obligaţia de restituire a salariatului se

bazează tot pe normele şi principiile dreptului comun , potrivit art.992 şi art.109237

Cod civil, această obligaţie se face tot în baza aceloraşi norme, nefiind o dispoziţie

contrară.

În sarcina salariaţilor, obligaţia de restituire, nu se reţine culpa lor, vinovăţia aparţine,

în fapt, angajatorului, care, direct sau prin prepuşi săi, nelegal au dispus efectuarea

plăţilor, prestarea serviciilor ori predarea bunurilor a căror contravaloare se cere a fi

restituită. În situaţia în care prejudiciul nu poate fi recuperat de la salariatul dator,

acesta va fi recuperat, sub forma unei răspunderii subsidiare de la cel vinovat de plata,

predarea sau prestarea serviciului necuvenit.

Aşadar, obligaţia de restituire a salariatului se întemeiază pe plata lucrului nedatorat,

reglementată de dreptul comun, neprezetând o formă a răspunderii patrimoniale.

Principalele modalităţii de stabilire şi recuperarea prejudiciului produs angajatorului,

atât în cazul răspunderii patrimoniale cât şi în cazul obligaţiei de restituire,sunt:

a. învoiala părţilor;

b. acţiunea in justiţie.

CAPITOLUL II

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE

2.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Aşa cum am arătat, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temai legal

contractul individual de muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii

civile contactuale.

37 A se vedea Codul Civil Român28



Răspunderea patrimonială ,este o formă a răspunderii juridice, care constă în obligaţia

de repara pagubele materiale angajatorului produse din vina şi în legătură cu munca

lor.38

Trăsăturile care o individualizează răspunderea patrimonială faţă de răspunderea civilă

contractuală, care se regăsesc atăt în cazul răspunderii salariatului cât şi a

angajatorului sunt următoarele:

1. este o răspundere specială, se poate angaja numai în măsura în care autorul

faptei este încadrat în muncă în baza unui contract individual de muncă;

2. este o răspundere integrală, în sensul că persoana sancţionată este obligată să

repare atât prejudiciul efectiv şi actual, câ şi cel nerealizat;

3. este o răspundere limitată sub aspectul executării silite , efectuându-se numai

asupra unei părţi din salariu;

4. are ca temei vinovăţia celui în cauză, întrucât angajarea răspunderii se face

pentru prejudiciul suferit din culpa angajatorului, sau pentru pagubele produse

angajatorului din vina salariaţiilor şi în legătură cu munca lor;

5. este o răspundere individuală, excluzând , în principiu, solidaritatea. În cazul în

care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi, dar nu se poate stabili

proporţia în care fiecare a contribuit la producerea acestuia, răspunderea

patrimonială se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării

pagubei şi , atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la

ultimul inventar, în situaţia celor care au calitatea de gestionarii;

6. recuperarea prejudiciul cauzat se face, de regulă, prin echivalent bănesc;

7. întotdeauna este guvernată de norme legale cu caracter imperativ.Răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajator pentru angajarea acesteia, are

drept scop:

1. întregirea patrimoniului angajatorului;

2. prevenirea producerii altor pagube;

3. ocrotirea intereselor salariaţilor prin stabilirea unor reguli determinate de

particularităţile răspunderii patrimoniale în raport de cauzalitate.38 Asemănător, se afirmă că răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii constituie ca natură juridică, ovarietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice demuncă”(Ion Traian Ştefănescu,Tratat de dreptul muncii,EdituraWolters Kluwer, Bucureşti,2007,p.481

29



2.2 CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE ALE SALARIATULUI

Pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele

condiţii:

1. Calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, respectiv persoana care

este parte a unui raport juridic de muncă tipic, stabilit pe perioadă nedeterminată sau

determinată, respectiv pentru timp normal sau parţial de muncă. Într-adevăr , salariaţii

au obligaţia să repare prejudiciul cauzat angajatorului din vina şi în legătură cu munca

lor. Privind această condiţie, în practică s-a precizat că, în situaţia în care între părţi nu

există un raport juridic de muncă, răspunderea nu poate fi angajată prin niciun fel din

modalităţile , de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs angajatorului, prevăzute

de Codul muncii.

De asemenea, răspund patrimonial şi ucenicii, care îşi desfăşoară activitatea pe baza

contractului de ucenicie , la locul de muncă, potrivit art.205-art.21339 din Codul

muncii, precum , în mod evident, salariaţii care au încheiat cu angajatorul contracte de

calificare profesională sau de adaptare profesională conform art.198- art.204 40din

Codul muncii.

Aceeaşi răspundere o au şi salariaţii detaşaţi faţă de angajatorul cesionar, aflându-se în

raporturi de muncă pe periodă determinată.

În schimb nu răspund patrimonial salariaţii delegaţii la societatea la care au fosttrimişi de angajatorul lor, deoarece, în acest caz nu există raport juridic de muncă între

părţi. Faţă de cel păgubit, salariatul vinovat va răspunde civil-delictual potrivit

nomelor Codului civil. Dar unitatea prejudiciată are şi varianta de a solicita

angajatorului, care a dispus delegarea , despăgubiri pentru acoperirea pagubei.Se

poate îndrepta în acelaşi timp împotriva ambilor, atât a comitentului , cât şi a

presupusului, ceea ce implică o răspundere în solidar.

39 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.200340 Idem

30



Nici salariatul agentului de muncă temporară nu răspunde parimonial faţă de utilizator

cu prilejul prestării muncii sale. Dar, utilizatorul poate formula acţiune în despăgubiri

împotriva agentului de muncă temporară(angajatorul al sariatului vinovat) în baza

contractului de punere la dispoziţie(contractului comercial). Desigur că agentul de

muncă temporară ca angajator poate, subsecvet, regresa împotriva propiului salariat.

2. Fapta ilicită a salariatului să fie săvârşită în legătură cu munca sa.

Este necesar ca fapta care a produs paguba să fie în legătură cu munca prestată, aşa

cum rezultă din prevederile art.270alin.141 din Codul muncii. Noţiunea de faptă

săvârşită’’în legătură cu munca este mai largă decât aceea de faptă săvârşită”în

execitarea muncii”. Aceasta cuprinde şi absenţele de la locul de muncă, dacă acestea

sunt cauzatoare de daune, precum orice fapte omisive , faţă de obligaţile de serviciu.

Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează in

raport cu obligaţiile de serviciu, ce decurg din contractul individual de muncă,

contactul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Un reper esenţial este,

din acest punct de vedere , fişa postului. Societate trebuie să facă dovada sarcinilor de

serviciu ale salariatului a căror neândeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au

cauzat prejudicii. Salariatul răspunde personal pentru fapta propie.

3. Prejudiciul . este definit ca acea modificare de patrimoniu, care se realizează atât

prin diminuarea patrimoniului, a activului ca urmare a săvârşiri unei fapte ilicite, sau

prin creşterea pasivului.Valoarea prejudiciului cuprinde prejudiciul efectiv dar şi

beneficiul nerealizat. Inexistenţa prejudiciului sau imposibilitatea dovedirii lui

conduce la exonerarea de răspundere a celui în cauză.

Pentru ca salariatul să răspundă patrimonial, prejudiciul trebuie să îndeplineascăurmătoarele condiţii:

a. Să fie real , adică determinat pe baza unor analize concrete, salariatul nefiind

ţinut să răspundă pentru valori pierdute din patrimoniul angajatorului din alte

cauze;

b. Să fie cert , atât în ceea ce priveşte existenţa cât şi evaluarea sa. Dovada

certitudinii prejudiciului cade în sarcina angajatorului potrivit art.28742

din

41A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.200342 idem

31



Codul muncii, fiind necesar ca din actele de constatare a pagubei sau din alte

probe să rezulte neândoielnic cuantumul pagubei;

c. Să fie cauzat direct angajatorului. Prejudiciul poate fi produs în patrimoniul

angajatorului direct, printr-o faptă ilicită , în legătură cu executarea contractului

de muncă, iar în situaţia prejudiciului produs indirect, angajatorul răspunde în

calitate de comitent pentru prepusul său, faţă de terţul prejudiciat;

d. Să fie material , este o condiţie ce rezultă din cuprinsul art.270 alin.1 din Codul

muncii, unde se prevede expres că salariaţii răspund patrimonial pentru

pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.43 Nu este

operabilă regula potrivit căreia repararea prejudiciului se face în natură, soluţie

care reiese din interpretarea art.273 alin.1şi244 din Codul muncii, care se referă

la reţinerile din salariu. In materia răspunderii patrimoniale, este admisibilă

clauza referitoare la răspunderea angajatorului pentru daune morale, aceeşi

clauză fiind nulă în măsura în care ar privi răspunderea salariatului faţă de

angajator. Evaluare prejudiciului se face potrivit normelor speciale, acolo unde

acestea există, iar în absenţa unor astfel de reglementări, pentru evaluarea

prejudiciului se vor avea în vedere normele dreptului civil, în raport de preţurile

la momentul în care se realizează acordul de voinţă sau se sesizează instanţa de

către cel păgubit. În cazul degradării de bunuri, evaluarea pagubelor se face în

toate situaţile ţinându-se seama de gradul real de uzură a bunului.

e. Să nu fi fost reparat . În situaţia , în care salariatul deteriorează un bun al firmei,

care este asigurat şi pentru care s-au solicitat despăgubiri, salariatul nu va mai

putea fi ţinut să repare prejudiciul. Nu sunt posibile însă clauze de agravare arăspunderii, aceste vor fi nule de drept, având în vedere prevederile art.3845 din

Codul muncii:”Salariaţii nu pot renunţa la drepturile lor recunoscute prin lege.

Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea sau limitarea drepturilor

recunoscute salariaţilor este lovită de nulitate”.

43 Se consideră că nu este normal ca angajatorul să răspundă şi pentru eventualele daune morale produse salariatuluisău(art.269 alin.1 din Codul muncii, modificat prin Legea 237/2007) iar salariatul să răspundă exclusiv pentru daune

morale produse angajatorului. Din acest motiv, se propune, de lege ferenda, să se modifice şi art.270 alin.1 din acelaş cod în sensul admisibilităţii răspunderii salariatului şi pentru prejudiciul moral (Ion Traian Ştefănescu , Probleme actualelegate de modificarea art.269.alin.1din Codul muncii, în „Revista română de dreptul muncii” nr.4/2007, p.6-7)44 idem45 A se vedea Legea 53/ 2003, publicată în Monitorul Oficial al României din 05.02.2003

32



4. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat

Pentru a exista răspundere patrimonială, prejudiciul realizat în patrimoniul

angajatorului trebuie să fie efectul faptei ilicite săvârşite de salariaţi” din vina şi în

legătură cu munca lor”(art.271 alin.1 din Codul muncii).

Acţiunea cauzei este de obicei posibilă numai în anumite condiţii:

a. în cazul în care condiţia nu este indespensabilă pentru producerea efectului, ci

numai întâmplătoare poartă denumirea de prilej;

b. condiţia care creează posibilitatea concretă şi certă pentru săvârşirea faptei care

produce direct prejudiciul poate fi considerată ca având un rol cauzal şi poate

fundamental în stabilirea răspunderii materiale în sarcina autorului.

Efectul este generat de una sau mai multe cauze şi aceste pot fi principale sau

secundare, directe sau indirecte şi concomitente sau succesive.

Determinarea raportului de cauzalitate ca o condiţie a răspunderii juridice este

adeseori anevoioasă. În complexitatea raportului dintre fenomene este necesar un efort

de selecţie şi de graţie pentru a stabili în fiecare caz concret fapta care a produs

transformarea posibilităţii prejudiciului în realitate; deci aprecierea trebuie făcută de la

caz la caz, selectiv şi gradual.46

Răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-

o pagubă cu o valoare economică genarată de salariaţi din vina şi în legătură cu munca

acestora. În unele situaţii determinarea raportului de cauzalitate este anevoiasă, fiind

necesară analiză, pentru a se putea stabili, de la caz la caz, fapta sau faptele care au

determinat, transformarea posibilităţii prejudiciului în realitate. Prin raport de

cauzalitate se înţelege legătura necesară dintre două fenomene, dintre care unul estecauza, iar celălalt care îl precede este efectul( cauza este efectul)47.

5. Vinovăţia este o condiţie a răspunderii materiale fără de care aceasta nu poate

exista.

Răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăţia sau culpa autorului faptei

ilicite cauzatoare de prejudiciu. Nu prevede nici o excepţie , legea aplică acest

principiu în materia de practică judiciară. Aşadar, spre deosebire de dreptul civil ,

46 Alexandru Ţiclea , Tratat de dreptul muncii, p.82147 A se vedea Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck,Bucureşti,2001,p.624 şi urm.

33



unde există cazuri răspundere obiectivă, adică fără culpă, răspunderea patrimonială

este de neconceput dacă nu se face dovada vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Vinovăţia constituie elementul subiectiv al răspunderii, care constă în aptitudinea sa

psihică a persoanei faţă de fapta sa şi consecinţele ei păgubitoare. Presupune

discernământul salariatului, respectiv capacitatea acestuia de a-şi reprezenta fapta şi

efectul ei păgubitor şi voinţa liberă, existentă în momentul săvârşirii faptei

prejudiciabile. Răspunderea patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate

formele vinovăţiei. Codul muncii stabileşte, cu titlu de exceptie, situaţile în care

gradul de vinovăţie produce, efecte diferite, respectiv producerea prejudiciului de mai

mulţi salariaţi.

Ca şi în dreptul civil , întrucât Codul muncii nu face nici o distincţie, răspunderea

patrimonială este angajată în egală măsură pentru toate formele de vinovăţie, fie că

sunt săvârşite cu intenţie-directă sau indirectă; din imprudenţă sau neglijenţă.

În ceea ce priveşte gradul culpei: foarte uşoară sau gravă, aceasta îşi are aplicare, în

dreptul civil, dacă culpa este comună , întrucât întinderea despăgubirii se reduce cu

cota aferentă culpei victimei; în cazul stabilirii culpei grave a victimei se poate ajunge

la exonerarea autorului de orice răspundere. Pentru răspunderea patrimonială,

distincţia dintre formele şi gradele de vinovăţie nu produce efecte întrucât salariatul

răspunde de repararea prejudiciului, chiar şi în cazul când culpa sa a fost foarte uşoară.

Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit unei dispoziţii de ordin general

prevăzut de art.287 48din Codul muncii.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt situţiile legale, care exonerează de

răspundere, deşi în fapt , prejudiciul s-a produs. Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţă majoră sau de alte cauze care nu puteau fi înlăturate şi nici de

pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. Aceste cauze de exonerare

sunt:

forţa majoră şi cazul fortui;

starea de necesitate;

riscul normal al serviciului;




executarea ordinului de serviciu.

Codul muncii prevede că salariatul care a primit o sumă nedatorată, de la angajator,

acesta este obligat să-o restituie. De asemenea, dacă salariatul a primit bunuri care nu

i-se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau , i-au prestat servicii la care

nu era îndreptăţit este obligat să suporte contravaloarea lor.

Obligaţia de restituire poate interveni atunci când salariatul a primit o sumă de bani cu

titlu de salariu, premiu sau indemnizaţie la care nu era îndreptăţit. Se întemeiază pe o

faptă săvârşită cu vinovăţie, obligaţia de restituire are la bază plata lucrului nedatorat.

2.3 CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE ALE ANGAJATORULUI

FAŢĂ DE PERSOANA ANGAJATĂ.

Toate condiţiile de existenţă ale răspunderii juridice, care se referă la salariaţii, se

regăsesc şi în cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului( fapta ilicită; raportul de

cauzalitate; culpa). De asemenea , în mod simetric, răspunderea poate fi angajată,

potrivit art. 269 din Codul muncii, numai pentru prejudicii produse salariaţiilor în

timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

35



Pentru prejudiul material suferit de salariat , in timpul îndeplinirilor obligaţiilor de

serviciu sau în legătură cu serviciul şi angajarea răspunderii patrimoniale a

angajatorului trebuie să fi îndeplinite următoarele condiţii:

1. să existe fapta ilicită , persoană fizică sau în cazul persoanei juridice, fapta

organelor de conducere sau altui salariat, în calitate de prepus al angajatorului;

2. să existe un raport de cauzalitate ilicită a angajatorului şi prejudiciul material

suferit de salariat;

3. să existe culpa dovedită. Culpa este o condiţie necesară pentru antrenarea

răspunderii patrimoniale ale angajatorului şi el trebuie să facă dovada că nu şi-a

putut îndeplinii obligaţiile din raportul de muncă din cauza unor motive

indepedente de voinţa sa. În legătură cu aceasta, potrivit unei reguli de drept

comun în materia răspunderii contractuale, debitorul care nu şi-a îndeplinit

obligaţile este prezumat în culpă fiind apărat de răspundere numai dacă

dovedeşte că a fost împiedicat să execute prevederile contractului print-o cauză

care nu-i poate fi imputată .49

2.4 TRĂSĂTURILE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE

A. Răspunderea este condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă dintre

salariatul răspunzător şi angajatul păgubit, iar raportul juridic işi are izvorul în

contractul individual de muncă.

Ea este, deci, o răspundere contractuală.

B. La baza răspunderii patrimoniale stă vinovăţia(culpa) celui în cauză. Aşadar, în

cadrul ei nu funcţionează, ca regulă, prezumţia de culpă, care îndeplineşte însă un rol

49 A se vedea art. 1082 şi 1083 din Codul civil36



important la răspunderea civilă contractuală50şi delictuală51. Prin excepţie, pentru

lipsuri cantitative din gestiune operează o prezumţie simplă de vinovăţie a

gestionarului.

C. Răspunderea patrimonială în cadrul raporturilor juridice de muncă este o

răspundere individuală; ea exclude, în principiu, solidaritatea, spre deosebire de

raporturile juridice civile în cadrul cărora aceastea operează în temeiul unor prevederi

legale şi, adeseori pe baza clauzelor stipulate între părţi.52

În dreptul muncii, atunci când răspunderea pentru anumit prejudiciu este plurală, ca

urmare a participării mai multor persoane la producerea lui, obligaţile de reparare a

pagubelor sunt de regulă conjuctive, uneori subsidiare şi comune, nu solidare.53 În

acest mod se asigură o protecţie a salariatului, evitându-se ca el să fie pus- ca urmare a

solidarităţii- în situaţia de a fi urmărit pentru o sumă mai mare decât prejudiciul

efectiv cauzat din vina sa.

D. O altă caracteristică constă în reglementarea răspunderii patrimoniale prin norme

legal imperative; modificarea ei prin clauze ale contractului de muncă, derogatorii de

la lege în defavoarea salariatului este inadmisibilă.

E. Răspunderea patrimonială, este o răspundere integrală54 , nu numai pentru dauna

efectivă şi actuală, dar şi pentru foloasele nerealizate, spre deosebire de răspunderea

materială. Dar, asemenea răspunderii civile contractuale, salariatul răspunde numai

pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzbil la momentul încheierii

contractului individual de muncă- afară de prejudiciul ce provine din culpa sa gravă

asimilată dolului(art.1085 din Codul civil), când va răspunde şi pentru cel

neprevizibil.55 F. Stabilirea răspunderii patrimoniale nu se face unilateral de către angajator pe calea

emiterii unei decizii de imputare, dacă salariatul nu-şi asumă un angajament de plată

50 Art.1082 din Codul civil51 Art.1000 şi urm. Din Codul civil52 Art.1041 din Codul civil53 O excepţie de la principiul inadmisibilităţii răspunderii solidare este prevăzută în art. 28 al Legii nr.22/1969 privindasigurarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea ăn legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici,autorităţilor sau instituţilor publice.54 O răspundere patrimonială limitată este prevăzută în cazul persoanelor cu atribuţii de pază a pădurilor, care fac dovadacă şi-au îndeplinit cu diligenţă şi cu bună credinţă obligaţile de serviciu şi au luat măsurile necesare pentru evitarea producerii pagubelor, prin Metodologia, aprobată prin Ordinul 769/2006 al ministerului agriculturii, pădurilor şidezvoltării rurale( publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.967 din04.12.2006)55 A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan Drept civil.Teoria generală a obligaţilor,Editura All,1997 ,op.cit.p.128

37



în scris, ca în cazul răspunderii materiale,56 ci aceasta este posibilă numai prin

înţelegerea părţilor, iar în caz de divergenţă de către instanţa de judecată.

G. Răspunderea patrimonială, spre deosebire de răspunderea civilă(contractuală)

clasică, prezintă un caracter limitat sub aspectul executării silite, care se efectuează, de

regulă , numai asupra unei cote din salariu(art.273din Codul muncii).

CAPITOLUL III

FORMELE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE

3.1 Răspunderea patrimonială şi formele sale

1. RĂSPUDEREA UNIPERSONALĂ

Aşa cum am arătat cu prilejul examinării trăsăturilor caracteristice ale răspunderii

patrimoniale, aceata este, de regulă, o răspundere personală sau individuală .

De cele mai multe ori, răspunderea se stabileşte în sarcina unui singur salariat, care

se face vinovat de producerea pagubei prin propia faptă. Aceasta este forma tipică a

răspunderii patrimoniale.56 Excepţie face răspunderea civilă a funcţionarilor publici.Conform art. 85 alin.1 din legea nr. 188/1999, repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unuiordin sau unei dispoziţii de imputare.

38



2. RĂSPUNDEREA CONJUCTIVĂ

Există unele situaţii în care un singur prejudiciu este cauzat din vina mai multor

salariaţi. În aceste cazuri, făptuitorii, au de regulă, o răspundere conjuctivă.

Codul muncii prevede în art. 271: „ Când paguba a fost produsă de mai mulţi salariaţi,

cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport de măsura în care a contribuit la

producerea ei. Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi

determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la

data constatării pagubei şi atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat

de la ultimul său inventar”.57

Răspunderea conjuctivă este tot o răspundere personală; ea reprezintă o multitudine de

răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovăţii concurente în producerea

prejudiciului unic.

Măsura în care o persoană , a contribuit fiecare la producerea pagubei este determinată

, atât de fapta ilicită în sine , examinată sub aspectul legăturii de cauzalitate cu

prejudiciul, cât şi a gradului de vinovăţie.

În cazul pagubelor constatate într-o gestiune în care manipularea bunurilor se face

colectiv sau în schimburi succesive, fără predare între schimburi, despăgubirea se

repartizează proporţional atât cu salariul cât şi cu timpul lucrat de fiecare, de la ultima

inventariere în gestiunea în care s-a produs paguba.58 Iar această răspundere denumită

uneorii „colectivă” este o răspundere conjuctivă, ea având ca trăsătură specifică o

prezumţie de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la

producerea pagubei, prezumţie care însă poate fi răsturnată de oricare dintre ei. 59

Alături de gestionari răspunde şi alţi angajaţi, dacă aceştea au folosit în procesul

muncii bunurile constatate lipsă, iar activitatea se desfăşoară în schimburi, fără a se

face predarea bunurilor pe baza unui proces verbal.60

57 O asemenea dispoziţie se regăseşte şi în art.15 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, care însă mai conţine unalineat(3) conform căruia” în gestiunile în care manipularea bunurilor se face colectiv sau în schimburi succesive, fără predarea gestiunii între schimburi, răspunderea materială se stabileşte proporţional cu timpul lucrat de fiecare gestionar de la ultima inventariere a bunurilor”.58 Art.27 alin2 din Legea 22/1969. Răspunderea colectivă nu operează în cazul în care paguba a fost cauzată unităţii print-o faptă ce constituie infracţiune; în această ipoteză răspunderea celor vinovaţi se stabileşte potrivit legii penale.59 Un exemplu tipic îl constituie , pentru aceată formă de răspundere , unităţile de autoservire şi alimentaţie publică.60 Curtea de Apel Craiova , secţia civilă, decizia 1965/1998, în Buletinul jurisprudenţei.Culegere de practică judiciară peanul 1998, editura Luminex Lex, Bucureşti, p.183-184

39



Totuşi , în fapt determinarea proporţiei, pentru fiecare cât a contribuit , prin fapta sa , a

exprimării ei într-o sumă precisă, se întâmpină dificultăţi, astfel se recurge la

procedeul subsidiar indicat în art.271 alin.2 din Codul muncii prin stabilirea

răspunderii proporţional cu salariul. Acest criteriu are la bază, însăşi, importanţa

atribuţiilor, cât şi a răspunderii se numără printre elementele care justifică diferenţa

salariilor.

3. RĂSPUNDEREA SUBSIDIARĂ

Actualul Cod al muncii , spre deosebire de vechiul Cod al muncii( art. 109 alin5) 61 nu

mai este reglementată, dar ea , este posibilă în temeiul art.272 din actualul Cod al

muncii , care reiterează normele şi principile plăţii lucrului nedatorat( art. 992-993;

art. 1092 din Codul civil)62.

Răspunderea subsidiară este tot o formă specifică a răspunderii pentru fapta propie.

Prin urmare, sub aspectul raportului condiţiilor de existenţă, este supusă regulilor

generale referitoare la răspunderea patrimonială indisolubilă, fie cu răspunderea unei

alte persoane, care a produs direct paguba sau, în alţi termeni, a cărei faptă constituie

cauză directă, principală producerii prejudiciului, fie cu obligaţia altei persoane( fizice

sau juridice) , faţă de societatea păgubită. Întrucât sub aspect de raport cauzal rolul

faptei pe care se întemeiază răspunderea subsidiară este secundar, şi din punct de

vedere temporal aceasta, intervine ulterior răspunderii principale, numai în măsura în

care aceasta, nu a produs efecte integrale sau parţiale. Dacă se dovedeşte că nu sunt

întrunite condiţiile de existenţă ale răspunderi , obligaţiei principale, răspunderea

subsidiară nu mai este posibilă.Ipoteze ale răspunderii subsidiare sunt reglemntate prin legii speciale.

Exemplu : potrivit art 30 din legea 22/1969, răspunde în limita valorii pagubei rămase

neacoperite de autorul ei direct, cel vinovat cu : încadrarea sau trecerea unei persoane

în funcţia de gestionar sau din ordina gestionarului fără avizul prevăzut în art. 7 al

legii menţionate; neluarea sau luarea cu întârziere a măsurilor pentru înlocuirea

61 Potrivit acestui text, urmărirea pentru acoperirea pagubelor se putea îndrepta şi împotriva altei persoane decât cea carea provocat direct paguba, în cazurile prevăzute de lege62 A se vedea Şerban Beligrădeanu, Situaţiile care pot atrage răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajatoriilor, prejudiciaţi de terţii-debitorii ai acestora din urmă- prin neexecutarea contractelor încheiate ori pri nerespectareobligaţiei de restituire, in „Dreptul” nr.11/2006,p.54

40



gestionarilor sau personalului aflat în subordinea acestora, deşi a fost avertizat în scris

şi motivat că personalul respectiv nu-şi indeplinesc atribuţiile de serviciu în mod

corespuzător ; neluarea măsurilor necesare pentru stabilirea şi acoperirea pagubelor în

gestiune; neefectuare invetarierilor la termenele şi în condiţile legii în situaţia în care

prin acestea a contribuit la cauzarea pagubei; nerespectare oricărei îndatoriri de

serviciu, dacă fără încălcarea acesteia paguba s-ar fi putut evita. Un alt caz de

răspundere subsidiară, este reglementat de art.21 alin.2 din Legea nr. 416/2001 privind

venitul minim garantat.63 Potrivit acestui text în ipoteza în care nu se pot recupera

bani, de la beneficiari sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social, în termen de

cel mult 3 ani de la efectuare plăţii acestea vor fi recuperate, de la persoanele vinovate

de efectuarea plăţii, pe o perioadă de cel mult 3 ani.64

O răspundere subsidiară revine şi primarului, care, exercitând funcţia de ordonator

principal de credite, a pus în executare o hotărâre a consilului local, ilegală, de

majorare a salariilor personalului primăriei. Răspunderea sa devine, incidentă numai

în măsura în care paguba nu poate fi recuperată de la beneficiarii sumelor necuvenit

încasate .

4. RĂSPUNDEREA SOLIDARĂ

În principiu , răspunderea patrimonială nu este solidară.

De la această regulă sunt prevăzute unele excepţii. Astfel Legea nr.22/1969 prevede că persoanele cu funcţie de conducere, precum şi orice salariat care se face vinovat de

încadrarea, trecerea sau menţinerea în funcţia de gestionar a unei persoane fără

respectarea condiţilor de vârstă, antecedente penale, răspunde integral pentru pagubele

cauzate de gestionar, în solidar cu acesta.

63 Publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 20 iulie 2001, modificată ulterior 64 Ase vedea Şerban Beligrădeanu, Cu privire la contestarea deciziei de recuperare a sumelor plătite necuvenit cu titlu deajutor social de la salariaţii vinovaţi, in Dreptul nr. 12/1995, p.40-42

41



Potrivit art.13 alin.5 din Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind controlul intern şi

controlul financiar preventiv 65 dispune că persoanele în drept să exercite controlul

financiar preventiv propiu răspund pentru legalitate, pentru regularitate şi pentru

încadrarea în limitele angajamentelor bugetare aprobate, în operaţiunilor pentru care

au acordat viza de control financiar preventiv propiu.

În baza regurilor de drept comun,66 în cazurile de răspundere solidară arătate mai sus

angajatorul este îndreptăţit să urmărească oricare dintre persoanele vinovate pentru

întregul prejudiciu. Cel care a acoperit integral paguba se poate îndrepta , pe calea

unei acţiuni în regres, împotriva persoanelor vinovate, pentru cotele ce le revin şi care

se determină ţinându-se seama de regulile răspunderii conjuctive prevăzute la art.27

din Legea nr.22/1969 şi art. 271 din Codul muncii .

3.2 RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ ŞI ALTE FORME DE

RĂSPUNDERE JURIDICĂ

1. Răspunderea patrimonială şi răspunderea civilă contractuală

Răspunderea patrimonială, este, o varietate a răspunderii civile contractuale, cu

particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă, deoarece:

pe de o parte, ea preia „normele şi principiile răspunderii civile contractuale”;

pe de altă parte însă, cuprinde derogări de la această formă a răspunderii justificate

tocmai de statutul de salariat al celor răspunzătorii.67 Răspunderea patrimonială fiind ,o sancţiune specifică, care intervine pentru săvârşirea

unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în executarea unui contract şi are caracter

reparator. Această răspundere îşi are izvorul nu într-un contact civil , ca în cazul

răspunderii civile contractuale, ci în contactul individual de muncă. Totodată trebuie

deosebită de răspunderea materială.

65 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 noiembrie 200366 Art. 1039 şi următorul din Codul civil67 A se vedea: Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Codul muncii,Editura Luminex, Bucureşti2003, p.117-118;idem, prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra codului muncii, în”Dreptul” nr.4/2003,p.78

42



Excepţie face răspunderea civilă a funcţionarilor publici, care nu derivă dintr-un

contract civil, ci din raporturile de serviciu ale acestora fiind o formă tipică a

rapoturilor juridice de muncă.

Tocmai aceste particularităţi ne determină să apreciem că răspunderea patrimonială

are un specific propiu, care o individualizează; ea reprezintă o formă distinctă de

răspundere juridică, propie salariaţilor, precum este şi răspunderea disciplinară.

2. Răspunderea patrimonială şi răspunderea civilă delictuală

În literatura juridică de specialitate, se apreciază că răspunderea civilă delictuală

alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile care intervine atunci când este încălcată

obligaţia generală, ce revine tuturor, şi anume aceea de a nu vătăma drepturile altuia

prin fapte ilicite.

În schimb, răspunderea contractuală, inclusiv cea patrimonială, are un caracter special,

derogator; ea intervine în situaţia în care este încălcată o obligaţie concretă, stabilită

printr-un contract preexistent şi săvârşirea unei fapte ilicite, prin care s-a creat o

pagubă în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.

Pot fi situaţii , când salariatul vinovat răspunde civil delictual, atunci când :

fapta sa prejudiciabilă, nu are legătură cu munca sa sau cu acel contract de

muncă, foloseşte un bun al angajatorului pe care îl degradează sau îl distruge.

Tot astfel poate răspunde , şi persoana delegată68, precum şi salariatul

temporar 69, în ipoteza producerii unei pagube în patrimoniul societăţii la care a

fost delegat, după caz, al utilizatorului în folosul căruia munceşte.70 Dacă

paguba îmbracă forma unei infracţiuni, angajatorul păgubit are posibilitate săalăture la acţiunea sa recuperatorie celei penale71. Există şi deosebiri

determinate de alegerea, ca modalitate de dezdăunare, a răspunderii civile

delictuale:

68 A se vedea art.43-44 din Codul muncii69 A se vedea art.87 şi urm. Din C odul muncii70 Desigur în ambele situaţii cel păgubit poate formula şi acţiune în despăgubire împotriva angajatorului care a dispusdelegare , respectiv a agentului de muncă temporară, acesta, la rândul său se poate regresa împotriva salariatului confomart 270 din Codul muncii71 A se vedea Codul de procedură penală, art14. alin 2; Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Codul muncii p.118

43



răspunderea celui care a săvârşit fapta ilicită este integrală, el fiind ţinut pentru

toate pagubele cauzate , atât pentru cele previzibile, cât şi pentru cele

neprevizibile. În acestă situaţie operează solideritatea celor răspunzătorii,

devenind aplicabil art.1003 din Codul civil, potrivit căruia în cazul în care”

delictul şi cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane

sunt ţinute solidar pentru despăgubire.”

Răspunderea civilă delictuală devine incidentă nu numai dacă inculpatul este

condamnant, dar şi în cazul când fapta penală a fost amnistiată, a intervenit prescripţia

ori decesul făptuitorului,72 s-a dispus încetarea procesului penal în baza unei legi

speciale de graţierea sau amnistie, întrucât şi în aceste cazuri paguba este urmarea

unei infracţiuni, precum şi în situaţia în care a intervenit înlocuirea răspunderii

penale.73 Aşadar, paguba produsă angajatorului ca urmare a unei infracţiuni,

intervenţia răspunderii civile delictuale este pe deplin justificată.

Recuperare pagubei se face însă în conformitate cu normele specifice răspunderii

patrimoniale în cazurile în care a intervenit , clasarea, scoaterea de sub urmărire ,

încetare urmăriri penale , achitarea sau încetartea procesului penal deoarece fapta nu

mai poate fi considerată infracţiune şi nu mai poate fi sancţionată ca atare.

Se înţelege că în situaţia răspunderii civile delictuale nu sunt aplicabile dispoziţiile

Codului muncii( art.270-271) privind răspunderea patrimonială.

3. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ ŞI RĂSPUNDEREA MATERIALĂ

Răspunderea materială aşa cum a fost reglementată de vechiul Cod almuncii(art.102-109) şi cum este prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr.121/1998,74 la

fel ca răspunderea patrimonială , reprezintă o formă a răspunderii juridice, care constă

în obligaţia celor încadraţi de a repara, în condiţile şi limitele prevăzute de lege

,prejudiciul cauzat unităţii, din vina şi în legătură cu munca lor.

72 Art. 10 alin.1 lit.g. din Codul de procedură penală73 Art.10 alin.1 lit. f. Din Codul de procedură penală74 A se vedea Şerban Beligrădeanu, Examen de ansamblu asupra Ordonanţei Guvernului nr.121/1998 privind răspundereamaterială a militarilor, in „Dreptul”nr. 12/1998.p.3-8

44



Deci , este o răspundere contractuală bazată pe culpă , are un caracter reparator , iar

cel obligat la acoperirea pagubei este un angajat. În ambele situaţii, suma stabilită

pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin

persoanei în cauză din partea angajatorului.

Între cele două categorii de răspundere există deosebiri cum ar fi:

a. constă în aceea că răspunderea materială este o răspundere limitată,şi priveşte

numai daunele efective; nu şi foloasele nerealizate ca în cazul răspunderii

patrimoniale sau celei civile contractuale.

b. O altă deosebire constă in stabilire şi recuperare prejudiciului în cadru

răspunderii materiale se efectuează unilateral de către angajatorul păgubit, după

o procedură specială, care presupune emiterea deciziei de imputare, sau după

caz, asumarea angajamentului de plată ce constituie titlu executoriu.75

Această procedură este exclusă în cazul răspunderii patrimoniale.

4. RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ ŞI RĂSPUNDEREA PENTRU

DAUNE MORALE76

Ca urmare a modificării art.269 alin. 1 din Codul muncii prin Legea 237/2007 77 a fost

reglementată expres , punând capăt disputelor doctrinare şi reprezintă un motiv pentru

care jurisprudenţa să capete un caracter unitar, răspunderea angajatorului şi pentru

prejudicile morale produse salariaţilor.

La rândul lor, şi salariaţii vor răspunde în faţa angajatorului pentru daune morale însituaţii expres reglementate prin dispoziţii speciale, precum:

1. dacă angajatorul este constituit parte civilă într-un proces, este îndreptăţit să

solicite de la acesta repararea daunelor morale potrivit legii civile;

2. in cazul în care salariatul încalcă dispoziţiile Legii privind concurenţei neloiale

cauzând daune patrimoniale sau morale angajatorului său şi etc.

75 A se vedea art.22-26 din Ordonanţa Guvernului nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor 76 A se vedea supra Capitolul IX „ Contractul individual de muncă” pct.160.77 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.497 din 25.07.2007.

45



CAPITOLUL 4

CAUZE CARE EXONEREZĂ RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

Este binecunoscut de către patroni că răspunderea patrimonială a salariatului poate să

apară doar în anumite condiţii, destul de restrictive, dincolo de necunoaşterea

drepturilor salariaţilor şi a angajatorilor- dincolo de abuzuri şi înţelegeri pentru

atenuarea răspunderi, apare o problemă căreia i-se găsesc mai greu soluţii.

4.1 Executarea unei obligaţii legale sau contractuale (ordinul de serviciu şi

respectiv acordul angajatorului);

4.2 Stare de nacesitate;

4.3 Riscul normal al seviciului;

4.4 Cazul fortuit sau forţa majoră;

46



4.1 Executare unei obligaţii legale sau contractuale (ordinul de serviciu şi

respectiv acordul angajatorului)

Ca şi în domeniul disciplinar, dacă salariatul a executat un ordin vădit ilegal, va

răspunde material; aceeaşi este soluţia dacă acordul angajatorului a avut, la fel, un

caracter vădit ilegal.

Pe de o parte, potrivit art.40 alin.1 lit.c din Codul muncii, angajatorul are dreptul de a

da dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor.

Pe de altă parte, respectarea ordinului de serviciu fiind de esenţa disciplinii, fireşte că

salariatul nu răspunde de pagubele cauzate angajatorului prin executarea ordinului de

serviciu primit, cu condiţia ca ordinul să nu fie vădit ilegal sau vădit greşit(neoportun),

ca prejudiciul să nu fi fost consecinţa executării necorespunzătoare a ordinului de

serviciu. Altfel, angajatul nu va putea fi apărat de răspundere sub cuvânt. Totuşi va

putea însă să invoce lipsa de culpă în înţelegerea eronată a dipoziţiei primite.

Relativ la executarea ordinului de serviciu, este clar că răspunderea patrimonială a

salariatului există numai în ipoteza în care, ea execută un ordin de serviciu , evident

nelegal; dimpotrivă răspunderea nu este antrenată, dacă ordinul primit avea o

plauzibilă aparenţă de legalitate. În cazul ordinului ilegal, pentru ca acesta să dea

totuşi naştere unei obligaţii reale în sarcina angajatului căruia a fost adresat, mai este

necesar ca ilegalitatea ordinului să nu fie vădită.

S-a susţinut că nu ar fi necesar ca ordinul de serviciu să fie vădit nelegal pentruexecutarea lui să antreneze răspunderea patrimonială a executantului fiind suficient să

se constate încălcarea culpabilă a obligaţiei ce-i revenea. Într-o altă opinie, în măsura

în care ilegalitatea ordinului nu este evidentă, la aprecierea vinovăţiei executantului

trebuie să prevaleze împrejurarea că el a executat un ordin de serviciu pe care, în

principiu, era obligat să-l aducă la îndeplinire. Pe de altă parte, este practic imposibil,

dar şi păgubitor pentru bunul mers al serviciului, în cadrul oricăror angajatori, că oride câte ori un salariat primeşte din partea unui superior un ordin de serviciu,

47



executantul să nu depăşească la executare până când nu verifică şi nu studiază

legalitatea sau temenicia lui. De aceea s-a considerat, opinia fiind îmbrăţişeată de

mulţi jurişti: că vinovăţia sau nevinovăţia executantului este în funcţie de faptul dacă

ilegalitatea ordinului primit era vădită sau nu.

În aceeaşi termeni urmează a fi pusă şi soluţionarea problemei efectului exonerator al

ordinului de serviciu legal, dar neoportun, care a avut drept urmare păgubirea

angajatorului: în mod normal angajatul are, pe linie de serviciu, primeşte diferite

dispoziţii legale( această ipoteză este discutată) , nu este ţinut să aprecieze utilitate sau

oportunitatea lor şi nici nu ar putea, să refuze executarea sub cuvânt că ordinul primit

nu i se pare just, deoarece , de acet fapt răspunde superiorul angajatului care i-a dat

acel ordin. A decide altfel, echivalează cu suminarea conducerii , cu nesocotirea

disciplinei muncii în general, fiind un principiu fundamental al oganizării muncii şi a

dreptului muncii.

În ce priveşte executarea unei obligaţii contractuale, aceasta, presupune, aducerea la

îndeplinire a unei clauze contractuale de care este ţinut angajatorul şi care se execută

efectiv, salariatul în cauză. Dar, în aceeaşi situaţie, acordul agajatorului la respectivul

contract, a avut un caracter vădit ilegal şi salariatul a cunoscut acest fapt, cel în cauză

va răspunde patrimonial.

Acordul angajatorului se aseamănă cu ordinul de serviciu, constituind o cauză de

exonerare în cazul când acesta, prin organele sale autorizează un salariat să procedeze

la acţiuni care au ca efect diminuare patrimoniului unităţii. Acordul unităţii

exonerează de răspundere numai dacă este vădit legal. Desebirea de ordinul de

serviciu, care poate emana de la oricare conducător ierahic, în cazul acorduluiangajatorului , consiţământul poate fi dat numai de către , persoana , care are calitatea

de organ al persoanei juridice. De asemenea , acordul reprezintă o încuvinţare, iar

ordinul de serviciu obligă la executarea acestuia.

4.2 Starea de necesitate

48



Starea de necesitate deşi este reglementată, exclusiv de codul penal în art.45C.pen78.,

totuşi îşi regăseşte aplicarea şi în domeniul raporturilor de muncă. Aceasta pentru că,

din definiţie rezultă că existenţa unui pericol grav determină o anumită persoană să

săvârşească o abatere de la disciplina muncii pentru a salva o anumită valoare socială.

În cazul stării de necesitate este vorba de o circumstanţă, împrejurare neprevăzută,

care prezintă un real pericol pentru o persoană sau un bun important acestuia.

Exemplu: inundaţii; cutremure; incendii, dar şi o defecţiune la o instalaţie o cauză de

sănătate etc.

Printr-o analogie cu prevederile codului penal, în situaţia în care salariatul, care a

săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar

fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, cauza de nerăspundere nu operează, iar în

consecinţă, salariatul va răspunde patrimonial.

4.3 RISCUL NORMAL AL SERVICIULUI

Riscul normal al serviciului este reprezentat de pierderile care se produc de obicei în

procesul muncii şi care, datorită faptului că sunt previzibile, se înscriu în sfera

pierderilor uzuale şi se pot datora , fie caracterului bunului, sau a mijloacelor aflate la

dispoziţie pentru păstrarea bunurilor respective.

În dreptul civil, contractele sinalagamatice, prin noţiunea de risc se înţelege

reveberaţia efectelor cazului fortuit sau ale forţei majore asupra părţilor contractante,

iar în dreptul muncii excluderea expresă a riscului normat al serviciului în rândulcauzelor exoneratoare de răspundere patrimonială pe de o parte, conturează noţiunea

de faptă ilicită şi limitează mai exact câmpul de aplicare a noţiunii de vinovăţie.

Riscul normat indică, pierderile inerente procesului de producţie care se încadrează în

limitele prevăzute de lege. Aceste pierderi se exprimă în deferite norme de

perisabilităţi, toleranţe, scăzăminte etc., fiind stabilite, în raport cu specificul fiecărei

categorii de produse.

78 Codul penal român49



4.4 CAZUL FORTUIT ŞI FORŢA MAJORĂ

Conform art.270 alin.2 din Codul muncii, salariaţii nu răspund patrimonial de

pagubele provocate de forţă majoră sau de alte cauze care nu puteau a fi înlăturate. În

esenţă, imprevizibilitatea evenimentului este trăsătura distinctă a cazului fortuit şi se

determină concret ţinându-se seama de felul cunoştiţelor ce trebuiau însuţite de autor,

în raport cu funcţia îndeplinită.79

Pentru forţă majoră, caracteristica definitorie este invicibilitatea evenimentului, care,

trebuie apreciată în concret, adică în raport cu posibilităţile efective ale salariatului de

a se opune acţiunii. Este necesar ca salariatul să nu fi contribuit prin culpa sa , la

producerea evenimentului.

Nici angajatorul şi nici organele de juridicţie a muncii nu sunt îndreptăţite să majoreze

coeficienţii stabiliţii legal.

Pentru a se putea acorda legal însă procentele de pierderi, prevăzute în actele

normative care le determină, trebuie să se fi produs efectiv datorită cauzelor avute în

vedere de legiuitor, dacă sunt determinate de comportare salariatului, atunci când

paguba este imputabilă acestuia, iar procentele de pierderi prevăzute de lege reprezintă

limita maximă a acestora.

79 A se vedea Alexandru Ţiclea , Tratat de dreptul muncii, Ediţia aIIIa, Editura Universul Juridic , Bucureşti, 2009 50



CAPITOLUL 5

RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ A UNITĂŢII FAŢĂ DE SALARIAŢI

5.1 NATURA JURIDICĂ A RĂSPUNDERII UNITĂŢII

Potrivt art.269 din Codul muncii , unitatea este obligată, adică angajatorul, să

despăgubească persoana încadrată în muncă, în situaţia în care aceasta a suferit , din

culpa unităţii, un prejudiciu, în timpul îndeplinirii îndatorilor de muncă sau în legătură

cu serviciul.

Unitatea(angajatorul) care a plătit despăgubirile este obligată să recupereze sumele

plătite de la persoana vinovată de producerea pagubei, în condiţiile legii.

Ţinâdu-se seama de raportul juridic la care se referă şi de dispoziţiile care o

reglementează răspunderea unităţii , este o răspundere contractuală de dreptul muncii,

Codul care se întregeşte cu normele aplicabile răspunderii civile contractuale. Aşa dar

fiind, unitatea ar putea fi obligată şi la plata unor daune morale , pentru prejudiciul

nepatrimonial suferit de salariat, mai ales în situaţia când acesta a suferit un accident

de muncă şi/sau a contactat o boală profesională, ceea ce presupune vătămarea

51



sănătăţii sau a integrităţii corporale şi care, uneori, atrag irevirsibil, pierderea ori

diminuare capacităţii de muncă. Iar litigiile în legătură cu răspundera patrimonială a

unităţii sunt litigii de muncă, cu o excepţie , cazul în care unitatea(angajatorul), ar fi

chemat să răspundă civilmente într-un proces penal.

5.2 CONDIŢIILE RĂSPUNDERII PATRIMONIALE A UNITĂŢII

Toate condiţiile de existenţă ale răspunderii juridice, care au fost analizate până

acum referitoare la salariaţi , se regăsec şi în cazul răspunderii patrimoniale ale

unităţii cum sunt:

a. să existe fapta ilcită;

b. să existe un prejudiciu cert;

c. să existe un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

d. şi să existe culpa .

Culpa este o condiţie expres prevăzută de lege pentru angajarea răspunderii unităţii.

Potrivit unor reguli de drept comun în materia răspunderii contractuale, debitorul care

nu şi-a îndeplinit obligaţiile este prezumat în culpă, fiind apărat de răspundere numaidacă dovedeşte că a fost împiedicat să execute prevderile contractului printr-o cauză

care nu-i poate fi imputată.80 Fără îndoială, regula îşi gaseşte aplicare şi în ceea ce

priveşte răspunderea patrimonială a unităţii.

5.3 CAZURILE ÎN CARE UNITATEA RĂSPUNDE PATRIMONIAL

80 A se vedea: art.1082 şi 1083 din Codul civil52



Ca oricare altă regulă de principiu, dispoziţiile art.269, din Codul muncii pot fi

incidente în numeroase situaţii . Exemplu:

obligaţia unităţii de a plăti despăgubiri în caz de anulare de desfacere a

contactului individual de muncă, obţinută printr-o hotărâre judecătoreasă

definitivă şi irevocabilă;

despăgubirea persoanei suspedate din funcţie în urma constatării nevinovăţiei;

cazuri tipice pentu răspunderea unităţii sunt cele privind accidentele de muncă .

5.4 RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ A UNITĂŢII PENTRU PREJUDICILE

CAUZATE ANGAJAŢILOR PRIN ACCIDENTE DE MUNCĂ ŞI BOLI

PROFESIONALE

Conform art.269 din Codul muncii, stabileşte că angajatorul , este obligat în condiţiile

legii să-l despăgubească pe salariat, în situaţia în care, acesta a suferit un prejudiciu în

timpul sarcinilor de serviciu, în legătură cu munca sa. Angajatorul care a plătit

despăgubirile este obligată să recupereze sumele plătite de la persoa vinovată de

producerea pagugubei.

Desigur dacă victima unui accident de muncă sau angajatul s-a îmbolnăvit de o boală

profesională are dreptul în principal la asigurările sociale. Aşadar, cel care a fost

accidentat sau s-a îmbolnăvit poate să introducă în subsidiar şi complementar, oacţiune în justiţie sub aspectul prejudiciului. Dar, asigurările sociale pot acoperii total

sau parţial prejudiciul suferit. Atunci când acesta nu este integral acoperit, acţiunea are

caracterul unei necesităţi obiective.

Această actiune, ca formă a răspunderii patrimoniale trebuie să întrunească anumite

trăsături cum ar fi:81

1. este o răspundere contractuală de dreptul muncii, are la bază prevederileart.269 din Codul muncii şi se completează cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei

81 Ion Traian Ştefănescu Dretul muncii,op.cit., p.25253



muncii, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de

muncă, cu dispoziţile legislaţiei civile. Cel care introduce acţiune în justiţie

pentru daune suferite, împotriva unităţii se va prevala de existenţa clauzelor de

securitate care sunt prevăzute în contractul individual de muncă.

2. să fie o răspundere ce are la bază vinovăţia angajatorului. Acestă caracteristică

este mentionată în acelaş articol din Codul muncii, iar răspunderea, fiind de tip

contactual, culpa este prezumată. În urma cercetărilor se stabileşte cu exatitate

şi în mod concret cauzele şi împrejurările în care a avut loc accidentul sau

îmbolnăvirea profesională, ce prevederi din normele de protecţia a muncii au

fost respectate sau încălcate, sau de medicină a muncii şi persoanele care se fac

vinovate.

3. În cazul în care, prin ipoteză, delegatul care se află în delegare, acesta rămâne

legat prin raporturile juridice de muncă numai de unitate care l-a delagat

rămânând subodonat acesteia . Acesta este obligat să respecte nomele de

disciplină şi protecţie a muncii , specifice acestuia, la unitatea unde a fost

delegat. Dacă persoana delegată a suferit un accident de muncă sau a contactat

o boală profesională în virtutea clauzei de securitate din contractul individual de

muncă , care îl are cu unitatea delegatoare, poate să se întoarcă cu acţiune în

daune împotriva acesteia. Nu este exclusă posibilitate ca cel prejudicial , adică

cel vătămat , persoană fizică, să acţioneze cumulativ, atât împotriva

angajatorului care a dispus delegarea, în baza contractului individual de muncă,

cât şi împotriva celui la care a fost delegat şi care se află în culpă. Sunt cazuri în

care accidentul de muncă sau boală profesională are drept cosecinţă decesulvictimei. Este firesc că cel care şi-au pierdut intreţinătorul să pretindă celui

vinovat să-i despăgubească.

54



CONCLUZIICa element de structură în cadrul ştiinţelor dreptului, răspunderea patrimonială,

reglementată de codul muncii( în sesul analizei sale). Constituie , o formă specifică de

răspundere juridică, fiind o varietate a răspunderii civile contractuale, cu

particularităţile determinate de specificul raporturilor de muncă.

Lucrarea de faţă analizează, atât răspunderea patrimonială a angajatorului în situaţia în

care, din culpa sa se produce , prejudiciul salariatului, dar şi răspunderea patrimonialăa salariatului atunci când se produc pagube angajatorului său.

Angajatorul poate să răspundă, nu numai pentru prejudicile materiale, precum şi cele

morale, atunci când prin măsura dispusă a afectat: onoarea, demnitatea, sensibilitatea,

sentimentele şi personalitatea salariatului. Desigur, că răspunderea ,în discuţie este

una cumulativă, atât pentru daunele materiale, cât şi pentru cele morale, sau după caz,

se pot face referire numai la unele dintre ele.Regula este că despăgubirea va intervenii , ca urmare a înţelegerii părţilor, iar în caz

de refuz al angajatorului, salariatul prejudiciat, are posibilitatea să se adreseze

instanţelor de judecată, competente în soluţionare cazurilor.

Respectând principiul simetriei,Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială

a salariaţilor, dar în anumite condiţii obligatoriu de îndeplinit, aşa cum au fost expuse

în lucrarea de faţă. Astfel pentru existenţa acestei răspunderii sunt cerute mai multe condiţii:

1. să fie o pagubă materială;55



2. paguba să se datoreze din vina salariatului;

3. să aibă legătură cu munca celui vinovat;

Codul muncii reglementează şi cauzele de exonerare de răspundere sau de

neresponsabilitate. În afară de forţa majoră, în rândul acestor cauze, se pot număra:

stare de necesitate, ordinul de serviciu, acordul angajatorului, şi altele.

În practica judiciară, instanţele de judecată , trebuie să verifice atent şi amănunţit, să

constate, dacă sunt îndeplinite condiţiile care antrenează răspunderea patrimonială a

părţilor, în raporturile de muncă, cât şi condiţile care exonerează de această

răspundere.

BIBLIOGRAFIE

AUTORII DE SPECIALITATE

1. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,

2000

2. Pantelimon Manta, Vasile Ghimişi, Dreptul muncii şi securităţii sociale, EdituraAcademica Brâncuşi, Tg Jiu,2000

3. Dacian Cosmin Dragoş, Remus Chiciudean, Gina Dohotar, Dreptul muncii(curs

universitar, ediţia a II-a, actualizată),Editura Sfera Juridică,2005

3. Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a-IV-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2010

4. Alexandru Ţiclea, Codul muncii, volumul I-II, Ediţia a-II-a, Editura Universul

Juridic, bucureşti , 2010

5. Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, Drept public al muncii, Editura Universul

Juridic, Bucureşti 2010

6. Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, curs universitar, Ediţia a-III-a, Editura Universul


7. Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2010

56



8. Andrei Popescu. Drept internaţional şi european al muncii, Ediţia a-II-a,Editura

C.H.Beck, Bucureşti 2008

9. Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii.Reglementării interne şi comunitare,Editura

Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009

10. Beatrice Mischie,Conflictele de muncă.Culegere de practică judiciară, Editura

Moroşanu, Bucureşti, 2010

11. Costel Gîlcă,Codul european al muncii şi securităţii sociale, Editura Wolters

Kluwer, Bucureşti, 2009

12. Lucia Uţă, Florentina Rotaru, Simona Cristescu, Juridicţia muncii, contracte

colective de muncă.Conflicte de muncă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

13. Lucia Uţă, Florentina Rotaru, Simona Cristescu,Răspundera disciplinară.

Răspunderea patrimonială, contravenţională şi penală, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2009

14. Mara Ioan, Contractul individual de muncă şi convenţia civilă de prestări de

servicii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009

15. Radu Răzvan Popescu, Drept penal al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,

2008


2001

17. Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, Drept public al muncii, Editura Universul

Juridic, Bucureşti 2010

18.Daciana Elena Sîngeorzean, Răspunderea contractuală în materie civilă şi

comercială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 200919. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura Actami,

Bucureşti, 1999

20. Liviu Pop, Drept civil român.Teoria generală a obligaţilor, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

21. Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,

Bucureşti, 2007

57




2001

23. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor,

Editura All, Bucureşti 1997

24. Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Codul muncii, Editura Luminex,

Bucureşti, 2003

25. Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a-IV-a, Editura Universul


ACTE NORMATIVE

26. Codul muncii-Legea 53/2003, publicat în Monitorul Oficial al României nr.72 din

5 februarie 2003, cu ultimile modificări aduse prin Legea nr.331/2009 publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.779 din 13 noiembrie 2009

27. Codul penal român

28. Codul civil român

PUBLICAŢII DE SPECIALITATE

29. Revista Română de Dreptul Muncii, nr.2/2003

30. Revista Română de Dreptul Muncii, nr.4/2007

31. Revista “ Dreptul “,nr.11/2006 ; nr.4/2003;

32. Revista “ Dreptul “,nr.11/2006 ; nr.4/2003;33. Revista “ Dreptul “ nr.9-12 din1990

58

Date post:	16-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	preda-adelin
View:	1,503 times
Download:	3 times

Raspunderea patrimonială în dreptul muncii

Documents