SUPORT DE CURS- LECTURI MINIMALE

CURS I

Tema 1.

RĂSPUNDEREA STATELOR CA SUBIECTE ALE

DREPTULUI INTERNAŢIONAL. CODIFICAREA

RASPUNDERII STATELOR

1. Notiuni introductive

1.1. Răspunderea – un principiu general de drept. Răspunderea este

o instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Principiul general,

potrivit căruia orice încălcare a unei obligaţii decurgând dintr-o normă juridică

declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara

eventualul prejudiciu, caracterizează atât ordinea juridică internă, cât şi ordinea

juridică internaţională. De altfel, doctrina este unanimă în a recunoaşte că

principiile generale ale răspunderii în ordinea internă domină, de asemenea,

regimul răspunderii subiectelor dreptului internaţional.1

Răspunderea internaţională a statelor nu poate fi interpretată ca aducând

atingere suveranităţii acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a

personalităţii lor internaţionale. Deşi, în virtutea suveranităţii, mijloacele de a

obliga un stat să respecte normele de drept internaţional nu au forţa coercitivă

specifică dreptului intern, statele sunt îndreptăţite, tocmai pentru că sunt

suverane, să ceară altor state repararea prejudiciului cauzat de acestea prin

încălcarea unei obligaţii internaţionale.

Violările individuale ale dreptului internaţional pot să varieze în mod

considerabil: de la violări uşoare sau minore la violări care pun în pericol însăşi

existenţa unor colectivităţi sau popoare, integritatea teritorială şi independenţa

politică a statelor ori mediul ambiant al unor regiuni în întregime. Pe de altă

parte, acestea pot viza încălcarea unor obligaţii către un stat, mai multe state,

toate statele sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său. Dar, dincolo

de gravitatea sau efectele violărilor individuale, principiile, regulile şi instituţiile

care trebuie să guverneze răspunderea statelor prezintă o mare importanţă pentru

impunerea normelor de drept internaţional în conduita statelor. Instituţia

răspunderii internaţionale desemnează consecinţele care decurg pentru un stat

din încălcarea unei obligaţii internaţionale. În viaţa internaţională, nici un stat nu

1 Vezi, de exemplu, D. Carreau , op. cit., p. 278.

trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar: el se poate

manifesta ca suveran numai în limitele dreptului internaţional.

1.2. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale sunt

mutatis mutandis, preluate din teoria generală a răspunderii din dreptul intern.

Acestea sunt: (1) conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept

internaţional; (2) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept inter-

naţional; (3) producerea unui prejudiciu.

Răspunderea internaţională se declanşează deci prin întrunirea cumula-

tivă a acestor trei elemente, asupra cărora vom reveni în secţiunile următoare.

Primele două elemente – conduita ilicită şi imputabilitatea – au fost

reţinute în articolul 2 al Proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept

Internaţional (CDI)2, după ce, în articolul 1 al Protocolului de articole, se arată

că: „orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa

internaţională”. Cel de-al treilea element – prejudiciul –, deşi nu este menţionat

expres în articolele 1 şi 2 ale Proiectului CDI, este totuşi considerat de

majoritatea doctrinei şi de jurisprudenţa internaţională, ca o condiţie esenţială a

declanşării răspunderii internaţionale.

„Răspunderea pentru încălcarea unei reguli de drept internaţional ră-

mâne pur teoretică dacă faptul internaţional ilicit nu a cauzat nici un prejudiciu”

(N.Q. Dinh, op. cit., p. 694). Pe aceeaşi poziţie s-au situat, de exemplu, P.

Reuter, P.M. Dupuy, J. Combacau, E.J. de Arechaga. Un punct de vedere opus a

fost expus de B. Graefrath (Responsability and damages caused: relationship

between responsability and damages, în RCADI, 1984 II,

vol. 185).

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a subliniat că „este un

principiu de drept internaţional şi chiar o concepţie mai largă a dreptului, că

orice încălcare a unui angajament implica o obligaţie de a repara (cazul privind

Uzinele Chorzow, P.C.J.I. Series A, no. 17, 1928, p. 29; vezi, de asemenea, speţa

privind Canalul Corfu, ICJ Reports, 1949, p. 4, p. 23).

1.3. Evoluţia concepţiilor. Într-o primă perioadă a evoluţiei

concepţiilor referitoare la răspunderea internaţională a statelor, pentru

declanşarea acesteia erau luate în considerare, mai ales, actele persoanelor fizice

care cauzaseră prejudicii unui stat străin.

H. Grotius sublinia că: „Statul devine responsabil în două situaţii. Mai

întâi, dacă ştie că o persoană particulară pregăteşte o acţiune delictuoasă

împotriva unui stat străin şi nu ia măsuri să o împiedice. Cea de-a doua situaţie

survine în cazul în care un stat a primit pe teritoriul său persoana vinovată şi o

2 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56

th session, Supplement no. 10, November 2001

(citat în continuare Project CDI).

sustrage pedepsei” (citat după Anzilotti, Cours de droit international, vol. 1,

Paris, 1929, p. 480).

În epoca modernă, chiar până în prima jumătate a secolului XX, răspun-

derea statelor se transferă aproape exclusiv în domeniul protecţiei străinilor,

pornind de la ideea că prejudiciul suferit de un străin, prin conduita organelor

unui stat, conduită prin care este încălcată şi o obligaţie internaţională,

declanşează răspunderea internaţională a acelui stat.

În perioada postbelică, în cadrul preocupărilor de codificare întreprinse

de Comisia de Drept Internaţional a ONU, domeniul răspunderii internaţionale a

statelor este extins şi generalizat, luându-se în considerare orice încălcări ale

unor norme de drept internaţional, inclusiv obligaţia statelor de a se abţine de la

utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva altui stat.

Deşi, aşa cum s-a arătat, doctrina clasică a dreptului internaţional recu-

noaşte principiul că statele răspund unele faţă de altele pentru diverse acţiuni sau

omisiuni, formarea unor norme general aplicabile în stabilirea răspunderii

internaţionale a evoluat lent. De-abia în secolul al XIX-lea, în urma mai

numeroaselor arbitraje internaţionale, s-au cristalizat unele reguli cutumiare

privind condiţiile de stabilire a răspunderii internaţionale a statelor. Tentative de

codificare a acestei materii au fost întreprinse, în prima jumătate a secolului XX,

atât într-un cadru neoficial (de exemplu, proiectul din 1927 al Institutului de

Drept Internaţional sau acela din 1929 al Facultăţii de Drept de la Harvard), cât

şi sub egida Societăţii Naţiunilor (în cadrul Conferinţei generale de codificare

din 1930).

În cadrul ONU, codificarea normelor privind răspunderea internaţională

a statelor s-a aflat pe agenda CDI încă din 1949. Începând cu anul 1963, lucră-

rile de codificare, conduse succesiv de mai mulţi raportori speciali (R. Ago, R.Q.

Quentin-Baxter, W. Riphagen, J. Barboza, G. Arangio-Ruiz şi J. Crawford) sunt în

curs de finalizare. S-a ajuns, până în prezent, la elaborarea a trei Proiecte de

codificare (grupuri de articole) asupra: „Răspunderii statelor pentru fapte

internaţional ilicite”, „Prevenirii daunelor transfrontiere din activităţi

periculoase” 3

şi un set de „Principii directoare asupra alocarii daunelor

pentru prejudiciile rezultate din activităţi perculoase”4.

3 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56th session, Supplement no. 10, November 2001.

4 Vezi Doc. ONU Yearbook of the International Law

Commission, 2006, vol. II, Part Two.

Vezi,de ex., R.M. Besteliu, <Drept international .Introducere in dreptul

international public> Ed .CH Beck, ed. IIIa, 2005

2. Precizări terminologice

În dreptul internațional terenii „răspunderea statului”

se referă, cel mai adesea, la situația juridică a unui stat care prin

conduita lui a încălcat una sau mai multe din obligațiile sale

internaționale.Statelor, ca subiecte de drept internaţional, le revin

numeroase obligaţii de comportament, impuse de normele dreptului

internaţional. Încălcarea unora din aceste obligaţii de către un stat

este susceptibilă să atragă răspunderea acestuia faţă de:

- alt stat/alte (anumite) state;

- organizaţii internaţionale;

- comunitatea internaţională în ansamblul său;

- persoane particulare.

Sintagma “răspundere a statului” mai poate desemna

şi obligaţia acestuia de a repara anumite prejudicii produse, prin

conduita sa, unui alt subiect de drept internaţional.

În limbajul juridic de expresie franceză termenul “responsabilitate”

desemnează “obligaţia de a repara daunele produse unui alt subiect de drept,

prin conduita subiectului căruia îi revine responsabilitatea sau prin conduita

altor subiecte care depind de el, “ori a unor lucruri sau animale sub paza sa.”*

*Dicţionar Larousse.

În limbajul curent, întâlnim şi un sens mult mai

larg şi imprecis al termenului de “răspundere”. Acesta

echivalează cu sarcina, ori obligaţia unui subiect de drept de a

soluţiona o problemă sau de a adopta un anumit comportament

faţă de o situaţie dată.

Carta Organizatiei Naţiunilor Unite, art. 2.4 §1.

„Une responsabilité

[liability] découle d‟un dommage

transfrontière significatif causé par

une activité non-interdite par le

droit international qui comporte un

risque de causer un dommage

transfrontière significatif ou qui

cause effectivement un tel

dommage et donne lieu a

indemnisation ou à une autre

forme de réparation”. (art. 5 du

projet du Groupe de travail de la

C.D.I. sur le sujet „Responsabilité

internationale pour les

consequences préjudiciables

découlant d‟activités qui ne sont

pas interdites par le droit

international”*

*Annuaire CDI, 1996,

vol. II, 2eme

partie, annexe 1, pag.

121.

„Răspunderea [liability]

decurge dintr-un prejudiciu

transfrontier semnificativ cauzat de

o activitate neinterzisă în dreptul

internaţional care comportă riscul

producerii un prejudiciu

transfrontier semnificativ ori care a

cauzat un astfel de prejudiciu în

mod efectiv şi care da dreptul la

despăgubire sau la o altă formă de

reparaţie”. (s.n.) Art. 5 din proiectul

Grupului de lucru al C.D.I. pe tema

„Răspunderea internaţională pentru

consecinţele prejudiciabile rezultând

din activităţi care nu sunt interzise

de dreptul internaţional”*

*Anuarul CDI, 1996, vol.

II, partea 2-a, anexa 1, pag. 121

„Afin d‟assurer l‟action

rapide et efficace de

l‟Organisation, ses Membres

confèrent au Conseil de securité la

responsabilité principale du

maintien de la paix et de la

sécurité internationale et

reconnaissent qu‟en s‟acquittant

des devoirs que lui impose cette

responsabilité le Conseil de

securité agit en leur nom.”

„Spre a asigura acţiunea

rapidă şi eficace a Organizaţiei,

Membrii săi conferă Consiliului de

Securitate răspunderea principală

(s.n.)pentru menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale şi recunosc

că, îndeplinindu-şi îndatoririle

impuse de această răspundere,

Consiliul de Securitate acţionează în

numele lor.”

În dreptul internaţional penal termenul

desemnează instituţia juridică conform căreia un stat ori o

persoană fizică, cărora le poate fi imputată o crimă

internaţională, trebuie să suporte anumite consecinţe având

caracter represiv.

„Le Conseil de securité

(...) réaffirme que toutes les parties

sont tenues de se conformer aux

obligations découlant du droit

humanitaire international, et en

particulier des Conventions de

Genève du 12 août 1949, et que

les personnes qui commettent ou

ordonnent de commettre de graves

violations de ces conventions sont

individuellement responsables à

l‟égard de telles violations.”

(S/Res 764(1992), §10)”

„(...) il est

surabondamment precise que la

violation du droit international fait

naître des responsabilités

individuelles. Ce sont des

hommes, et non des entités

abstraites, qui commettent les

crimes dont la répression

s‟impose, comme sanction du

droit international.” (jugement du

„Consiliul de securitate

(...) reafirmă că toate părţile sunt

ţinute să se conformeze obligaţiilor

decurgând din dreptul internaţional

umanitar, şi în special din

Convenţiile de la Geneva din 12

august 1949, şi că persoanele care

comit, sau ordonă comiterea

violărilor grave ale acestor convenţii

raspund personal pentru aceste

violări.” (S/Res 764(1992), §10 s.n.)

„(...) s-a precizat deseori că

violarea dreptului internaţional

naşte răspunderi individuale. Sunt

oameni şi nu entităţi abstracte cei

care comit crimele a căror reprimare

se impune ca sancţiune a dreptului

internaţional.” (hotărârea T.M.I. de

la Nuremberg, 1 octombrie 1946, in

Procès, doc. off. t. 1, p. 235)

T.M.I. de Nuremberg, 1er

octobre

1946, in Procès, doc. off. t. 1, p.

235)

„Principe 1 - Tout auteur

d‟un acte qui constitue un crime

de droit international est

responsable de ce chef et passable

de châtiment.” (C.D.I., Principes

du droit international consacrés

par le Statut du Tribunal de

Nuremberg et dans le jugement de

ce Tribunal, C.D.I., 1950, vol. 11,

p. 12) .

„Principiul 1 - Orice autor

al unui act ce constituie o crimă de

drept internaţional este răspunzător

pentru acesta şi pasibil de

pedeapsă.” (C.D.I., Principiile

dreptului internaţional consacrate

de Statutul Tribunalului de la

Nuremberg şi în hotărârile acestui

Tribunal, C.D.I., 1950, vol. 11, p.

12) .

Alte câteva precizări terminologice se impun cu

privire la înţelesul unor termeni şi echivalenţa acestora în

limbile franceză şi engleză, asa cum rezulta aceasta echivalenta

din compararea versiunilor originale in cele doua limbi ale

Proectului de articole adoptat in 2001 de Comisia de Drept

International a ONU (in continuare,CDI), sub titlul

„Raspunderea internationala a statelor‟

ARTICOLUL 1 AL PROIECTULUI C.D.I. 2001

„Tout fait

internationalement illicit de l‟Etat

engage sa responsabilité.”

„Every internationally

wrongful act of a State entails the

international responsibility of that

State.”

„Orice fapt internaţional ilicit al unui stat atrage răspunderea

internaţională a acestuia”.

În limba franceza este utilizat termenul “fait internationalement illicit”,

care a fost preferat, mai ales în cadrul Proiectului de articole din 2001, elaborat

de Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., aceluia de “acte internationalement

illicite”, de vreme ce încălcarea unei norme de drept internaţional rezultă deseori

dintr-o omisiune care ar putea fi greu implicată de termenul francez “acte”.

În limba engleză termenul preferat este dimpotrivă, acela de

“internationally wrongful act”, întrucât termenul francez “fait” nu are, în limba

engleză, un echivalent cu aceeaşi conotaţie.

3. Distincția norme primare/norme secundare, referitoare la

stabilirea răspunderii statelor.

Statelor, ca subiecte de drept internaţional, le revin numeroase obligaţii

de comportament, impuse de normele dreptului internaţional. Încălcarea unora

din aceste obligaţii de către un stat este susceptibilă să atragă răspunderea

acestuia. Pentru a stabili care sunt acesteobligații, în lucrările CDI de codificare

a răspunderii statelor pentru fapte internaţionale ilicite, s-a propus să se facă

distincţia între “regulile primare” şi “regulile secundare” ale dreptului

internaţional:

Regulile “primare” sunt acelea care impun statelor anumite obligaţii de

comportament, iar cele “secundare” sunt regulile care se referă exclusuiv la

răspunderea statelor,respectiv acelea care determină consecinţele legale ale

nerespectării obligaţiilor impuse de regulile primare.

„Définir une règle et le

contenu de l‟obligation qu‟elle

impose est une chose et établir si

cette obligation est violée et

quelles doivent être les suites de

cette violation en est une autre.”

„A defini o regulă şi

conţinutul obligaţiei pe care aceasta

o impune este un lucru, iar a stabili

dacă această obligaţie este încălcată

şi care sunt consecinţele acestei

încălcări este un alt lucru.”

Termenii utilizaţi pentru formularea acestei distincţii aparţin lui

Roberto Ago, raportor special al C.D.I. în lucrările de codificare a răspunderii

internaţionale a statelor.

(Vezi, Annuaire CDI 1970, vol. II, p. 327)

Întemeindu-se pe această distincţie, concepţia generală a Proiectului de

articole CDI 2001 este aceea că răspunderea statelor este stabilită prin

constatarea încălcării unei obligaţii internaţionale (normă primară)

imputabilă unui stat:

- indiferent de originea obligaţiei (acţiune ori

omisiune) cât şi de izvorul (formal) al normei primare care o

impune (tratat, cutumă, principii generale ale dreptului

internaţional ş.a, şi, de asemenea

- independent de identificarea producerii unui

prejudiciu cuantificabil

- idiferent de entitățile față de care ar urma să

răspundă:

alt stat/alte (anumite) state;

organizaţii internaţionale;

comunitatea internaţională în ansamblul său;

persoane particulare.

Încălcările unor norme primare pot fi atât de evidente

încât stabilirea răspunderii statului autor să nu ridice, în principiu, nici

o problemă. De cele mai multe ori însă, împrejurările de fapt sunt

contestate ori supuse unor interpretări diferite şi pot avea urmări

variate. În aceste cazuri intră în acţiune normele conform cărora se

determină răspunderea unui stat și urmările stabilirii răspunderii

(normele secundare), respectiv acelea conform cărora se stabilește

dacă faptele imputate reprezintă încălcarea de către statul autor a unor

norme primare şi care sunt consecinţele juridice ale acestei încălcări.

O bogată jurisprudenţă internaţională care îşi află originile încă la

sfârşitul secolului 185 stă mărturie cu privire la varietatea şi complexitatea

situaţiilor în care se declanşează răspunderea internaţională a statelor.

4. Codificarea normelor privitoare la răspunderea internatională a

statelor.

Codificarea problematicii raspunderii internationale a statelor s-a aflat

pe agenda unor foruri internaţionale încă din anii 1924 – 1930, fara a se reusi

elaborarea unui ansamblu cuprinzator si coerent de norme. Preocuparile de

codificare au fost reluate, sub egida O.N.U., figurand pe agenda Comisiei de

Drept International (C.D.I.), încă din anul 1949, lucrările propriu-zise de

codificare demarând în 1955 prin numirea lui Garcia Amador ca raportor

special.

Parcurgând mai multe etape de negocieri laborioase şi înregistrând, nu

de puţine ori, evoluţii surprinzătoare, codificarea dreptului internaţional al

răspunderii statelor s-a materializat în două Proiecte de articole,referitoare la

cele doua forme, respectiv cele doua posibile temeiuri ale raspunderii

statelor,proiecte prezentate în anul 2001 Adunării Generale a O.N.U. şi statelor

membre spre examinare şi eventuală adoptare: Proiectul privind “ Raspunerea

statelor pentru fapte international ilicite ( in continuare, Proiect CDI

2001);Proectul de articole referitor la “Prevenirea daunelor transfrontiere din

activitati periculoase”.

5 - Vezi Tratatele Jay, 1794.

ETAPELE CODIFICĂRII RĂSPUNDERII STATELOR

Societatea Naţiunilor - 1924 - 1930

1924 - 1930: Lucrări pregătitoare în vederea codificării a trei

domenii ale dreptului internaţional: regimul apelor teritoriale;

anumite aspecte privitoare la cetăţenie; răspunderea statelor pentru prejudicii

produse persoanei sau proprietăţii străinilor.

1930, Haga: Conferinţa de codificare a Societăţii Naţiunilor

Comisia a 3-a (Răspunderea statelor), preşedinte Jules

Basderaut, raportor Charles de Visscher.

Elaborarea textului a 10 articole (în primă lectură) dintr-un

total de 30 de articole care urmau să cuprindă întreaga problematică.

“Datorită naturii cuprinzătoare şi extremei de complexităţi

a problemelor discutate … Comitetul nu a reuşit, datorită lipsei de timp,

să determine limitele precise ale aplicării (celor 10 articole, n.n.). De

aceea a decis să nu procedeze la încorporarea lor într-o formulare

definitivă.” (vezi, League of Nations, Conference for the Codification

of International Law, [1930] - Dobbs Ferry, N.Y. Ocean Publications,

1975).

Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. - 1947 - 1961

1947: Prima sesiune a C.D.I. – Expunerea generală a lui

Lauterpacht “Survey Lauterpacht” asupra programului de lucru al C.D.I. – 14

teme, între care codificarea răspunderii statelor pentru daune aduse persoanei

sau proprietăţii străinilor, identificată ca problematica dominantă a dreptului

răspunderii statelor, ţinând seama de bogata jurisprudenţă existentă în acest

domeniu.

Alte aspecte ale răspunderii statelor

evidenţiate în “Survey Lauterpacht”: răspunderea pentru

încălcarea clauzelor unui tratat, răspunderea pentru

acceptarea folosirii teritoriului naţional ca bază pentru

desfăşurarea unor acte ce produc daune statelor vecine,

formele reparaţiei, răspunderea statului pentru actele ultra

vires ale autorităţilor sau pentru actele particularilor.

1955: García Amador (Cuba) a fost numit Raportor special al

C.D.I. asupra răspunderii statelor.

1956-1961: Şase rapoarte Amador, discutate în cadrul C.D.I.,

concentrându-se în special asupra răspunderii statelor pentru daune produse

străinilor, fără să se propună spre dezbatere şi texte ale unor articole.

Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. - 1962 – 1996

1962 :. Raport preliminar – Orientări generale cu privire la

cuprinderea şi modalităţile de abordare a studiului răspunderii statelor;

extinderea studiului şi asupra altor domenii în care se poate determina

răspunderea statelor; “formele răspunderii” (obligaţia de reparare şi

sancţiunile) ş.a. (v. ICJ Report 1963, Annex I – A/CN.4/152)

1963: Roberto Ago numit Raportor Special.

1969-1979: Opt rapoarte Ago, prezentate Adunării Generale a

O.N.U. (v., pentru identificarea Rapoartelor Ago, ICJ Report 2001, Nota 19),

în care se stabilesc, printre altele, următoarele:

Tratarea problematicii răspunderii statelor

pentru acte internaţionale ilicite sub principalele trei

aspecte: I – Originile răspunderii; II – Conţinutul, formele

şi gradele răspunderii; III – Punerea în aplicare a

răspunderii.

Recunoaşterea importanţei unei alte forme de

răspundere a statelor, pentru risc, respectiv pentru daune

produse din activităţi neinterzise de dreptul internaţional,

în special acelea desfăşurate în spaţiul cosmic şi în

domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare; decizia de

a examina separat, în vederea unei eventuale codificări,

această nouă problematică, pentru a nu crea confuzii în

legătură cu temeiul celor două forme de răspundere.

Decizia de a exclude din câmpul acestei

codificări răspunderea internaţională a altor subiecte ale

dreptului internaţional ca, de exemplu, organizaţiile

internaţionale.

Decizia de a proceda la elaborarea unor

proiecte de articole asupra fiecăruia din cele trei aspecte

(teme) ale problematicii răspunderii care să alcătuiască

baza unei viitoare convenţii internaţionale.

Elaborarea unui prim grup de 35 de articole

care să se constituie în Partea I a proiectului şi care să se

refere, în principal, la imputabilitate, la tipologia

încălcărilor unor obligaţii internaţionale şi împrejurările

care exclud caracterul ilicit al conduitei statului.

1979-1987: Numirea unui al treilea Raportor special, Riphagen. Pe

baza celor şapte Rapoarte Riphagen au fost adoptate primele cinci articole ale

Părţii a II-a a proiectului care se refereau la conţinutul, formele şi gradele

răspunderii internaţionale a statelor (v. Raport CDI 2001, Nota 22)

1987-1996: Numirea lui Arangio Ruiz ca nou Raportor special. În

urma celor opt rapoarte întocmite sub patronajul acestuia, a fost definitivat,

în primă lectură, textul Părții a II-a (Art. 36-53) şi a III-a (Art. 54-60) a

proiectului de articole:

1997: James Crawford este numit noul Raportor special asupra

răspunderii statelor.

1997-2001: C.D.I. dezbate patru rapoarte Crawford (vezi, Raport

CDI 2001, Notele 26 şi 30) în urma cărora este prezentat în noiembrie 2001,

în cadrul celei de-a 56-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., un ansamblu

coerent sub forma unui Proiect de articole (59 de articole) grupate în “patru

Părţi”, fiecare cu mai multe capitole.

Titlul iniţial atribuit problematicii, în cadrul

lucrărilor C.D.I. (“Răspunderea statelor”) a fost înlocuit

cu “RĂSPUNDEREA STATELOR pentru ACTE

INTERNAŢIONAL ILICITE”, pentru a exclude orice

interferenţă cu problematica răspunderii statului în

temeiul dreptului intern.

Prin rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001,

Adunarea Generală a O.N.U. a acceptat Proiectul de

articole propus de C.D.I. (anexat rezoluţiei) şi l-a supus

statelor membre O.N.U., solicitând observaţiile şi

comentariile acestora şi urmând ca problema răspunderii

statelor pentru acte internaţionale ilicite să fie introdusă

pe agenda Adunării Generale a O.N.U. la cea de-a 59-a

sesiune (2003).

C.D.I. a recomandat Adunării Generale a

O.N.U. ca, într-un stadiu ulterior, ţinând seama de

importanţa temei, să fie convocată o Conferinţă

internaţională a plenipotenţiarilor pentru a examina

Proiectul de articole, în vederea adoptării unei convenţii

asupra acestei teme.

Adunarea Generală a ONU

Prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 59/35 din

decembrie 2004 se solicită statelor membre O.N.U. să comunice în

continuare observaţiile şi sugestiile lor asupra Proiectului de articole

C.D.I. (2001).

Se cere Secretarului General al O.N.U. să întocmească o

compilaţie asupra jurisprudenţei internaţionale, ca şi asupra practicii

statelor în materia răspunderii internaţionale pentru acte internaţionale

ilicite, aşa cum este percepută această instituţie în lumina Proiectului de

articole 2001.

Se decide includerea problematicii răspunderii

internaţionale a statelor pentru acte internaţionale ilicite pe agenda

provizorie a celei de-a 62-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.

4. Distincţia dintre cele două temeiuri ale răspunderii

internaţionale a statelor

Începând cu anul 1978, în paralel cu lucrările de codificare a

răspunderii statelor pentru conduita ilicită, Comisia de Drept Internaţional a

O.N.U. a trecut la extinderea şi aprofundarea studiilor asupra celei de-a doua

forme de răspundere internaţională a statelor - pentru prejudiciile produse din

activităţi neinterzise de dreptul internaţional. În temeiul mai multor rapoarte

asupra acestei teme şi a unui Studiu întocmit de Secretarul General al O.N.U.,

“asupra practicii statelor în domeniul răspunderii internaţionale pentru

consecinţe dăunătoare care rezultă din activităţi neinterzise de dreptul

internaţional”, a fost elaborat un Proiect de articole cu privire la Prevenirea

prejudiciului transfrontalier rezultat din activităţi periculoase, care a fost

prezentat Adunării Generale a O.N.U. şi statelor membre, spre examinare, în

noiembrie 2001,împreună cu Proiectul de articole mai sus menționat asupra

Răspunderii pentru fapte internaţionale ilicite. Continuând lucrările de

codificare cu privire la acest de al doilea temei al răspunderii internationale a

statelor, C.D.I. a prezentat Adunării Generale ONU, în 2006, încă un Proiect de

articole asupra Principiilor de alocare a daunelor pentru prejudiciile produse

din activităţi periculoase.

CURS 1

TEMA 2

ELEMENTELE RASPUNDERII STATELOR PENTRU

CONDUITA INTERNATIONAL ILICITA. EVOLUTIA

CONCEPTIILOR IN LUMINA PROECTULUI CDI.

Articolul 2

Elementele faptului international ilicit al unui stat

Un fapt international ilicit al unui stat, constand intr-o actiune ori

omisiune, exista atunci cand:

a) acesta este susceptibil sa fie atribuit statului; si

b) constitue o încălcare a unei obligatii internationale a acelui

stat.

In conceptia Proiectului CDI raspunderea internațională a a statului se

stabilește deci în urma întrunirii cumulative a doua condiții: (1) încălcarea unei

obligatii internationale ce revine acelui stat; si (2) imputabilitatea comportamentului

constituind încălcarea, statului respectiv.

1.Încălcarea unei obligatii internationale, temeiul raspunderii internationale

a statului.

Noţiuni generale. În legătură cu fundamentul răspunderii internaţionale,

doctrina şi jurisprudenţa au oscilat între două principale concepţii. Concepţia

civilistă, plecând de la principiile răspunderii din dreptul intern, consideră că la

baza răspunderii statelor ar trebui să stea culpa. Acestei concepţii, doctrinarii

moderni i-au opus argumentul că pentru a angaja răspunderea internaţională a

unui stat este suficient să se constate producerea unui „fapt internaţional

ilicit”. Această abordare a fost însuşită, după cum s-a văzut, şi de CDI în

Proiectul de articole mai sus-menţionat.

În susţinerea concepţiei care fundamentează răspunderea internaţională a

statelor pe culpă, profesorul francez Georges Scelle identifică statul cu activi-

tatea organelor sau agenţilor acestuia. Implicând în toate cazurile acţiuni

individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor statului, constând în incom-

petenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind imputabile

statului.6

6 Vezi G. Scelle, Manuel elementaire de droit international, Paris, 1929, p. 457.

Desprinzându-se de teza responsabilităţii bazate pe culpă, profesorul italian

D. Anzilotti susţinea că temeiul răspunderii statelor, cantonată la domeniul

protecţiei străinilor, constă în neîndeplinirea obligaţiei de a lua măsurile

adecvate pentru ca faptele să nu se producă sau a celei de a acţiona pe cale

penală împotriva vinovatului.7

Odată cu extinderea răspunderii statelor şi la alte domenii decât exclusiv

protecţia străinilor, doctrina contemporană dominantă, ca şi jurisprudenţa, tind

să înţeleagă prin „culpă” o „încălcare a dreptului”8

De fapt, ceea ce este determinant atunci când se apreciază răspunderea

internaţională a statelor, nu este atitudinea psihologică a indivizilor care

acţionează în calitate de agenţi ai statului, ci conduita obiectivă a organelor

acestuia. Statul este deci responsabil pentru încălcarea unei obligaţii interna-

ţionale, fără să fie nevoie de a se demonstra existenţa unei atitudini psihologice

culpabile a agentului. Culpa a fost deci treptat înlocuită cu ilicitatea, ca

fundament al răspunderii.

Potrivit art. 1 al Proiectului de articole, orice fapt internaţional ilicit al unui

stat angajează răspunderea sa internaţională. Expresia „răspunderea interna-

ţională” corespunde relaţiei juridice noi care se naşte în dreptul internaţional, în

urma comiterii, de către un stat, a unui fapt internaţional ilicit. Esenţialmente,

această nouă relaţie juridică este una bilaterală: între statul lezat şi statul autor.

Există însă anumite fapte ilicite care pot angaja răspunderea unui stat faţă de mai

multe state, un grup de state sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul

său.

Determinarile conduitei ilicite. Referitor la conduita ilicită, ca element

constitutiv al răspunderii internaţionale, originea convenţională ori cutumiară

a unei obligaţii internaţionale nu are relevanţă în stabilirea răspunderii statului

care a încălcat această obligaţie9. În acest sens, violarea de către stat a unei

obligaţii internaţionale, oricare ar fi originea acestei obligaţii, cutumiară,

convenţională sau de altă natură, constituie un fapt internaţional ilicit.

Acţiune sau omisiune. Calificarea caracterului ilicit al unui fapt generator de

răspundere internaţională nu poate fi făcută in abstracto, fără luarea în

considerare a împrejurărilor concrete în care s-a produs. Dată fiind însă

diversitatea situaţiilor în care se pot înregistra încălcări ale normelor dreptului

internaţional, un inventar al acestora apare ca iluzoriu. În aceste condiţii, CDI

avansează un criteriu de clasificare, în funcţie de modalităţile prin care se poate

ajunge la asemenea încălcări, şi anume, printr-o acţiune pozitivă sau o omisiune

(abţinere).

7 Vezi D. Anzi lo t t i , Cours de droit international, vol. I, Paris, 1929, p. 457.

8 Vezi, de exemplu, N.Q. Dinh, op. cit., p. 675.

9 Vezi Annuaire CDI, 1980, vol. II, 2-3 partie, p. 30.

Art. 2 al Proiectului CDI precizează că:

„Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când un

comportament, constând într-o acţiune sau omisiune, (a) este

susceptibil să fie atribuit unui stat, conform dreptului internaţional

şi (b) acest comportament constituie o încălcare a unei obligaţii

internaţionale”.

Diferendul internaţional privind Strâmtoarea Corfu, între Marea Britanie şi

Albania, soluţionat de Curtea Internaţională de Justiţie în 1949, oferă un

exemplu clasic de stabilire a răspunderii statelor, rezultând atât din acţiuni, cât şi

din omisiuni.

La 22 octombrie 1946, nave britanice care treceau prin apele teritoriale albaneze

ale Strâmtorii Corfu s-au ciocnit de un câmp de mine, plasate în strâmtoare, suferind

pierderi de vieţi omeneşti şi daune materiale.

Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut în sarcina Albaniei omisiunea de a nu fi

notificat că un câmp de mine era plasat în apele sale teritoriale, precum şi faptul de a fi

permis ca teritoriul său să fie utilizat într-un mod care contravenea drepturilor altor state.

Pentru a ajunge la această concluzie, CIJ a pornit de la prezumţia, unanim recunoscută în

dreptul internaţional, conform căreia suveranul teritoriului se află în cunoştinţă de cauză

pentru toate acţiunile sau omisiunile care îşi au originea în teritoriul său. Curtea a reţinut

însă şi răspunderea Marii Britanii pentru faptul de a fi întreprins, cu de la sine putere,

operaţiuni de deminare în apele teritoriale albaneze10

....

2.Prin ce elemente se identifică o obligatie internationala a unui stat?

Cu privire la calificarea unei conduite ca reprezentand “încălcarea

unei obligatii internationale a statului”, se impun doua principale determinări:

2.1.Din chiar redactarea primului aliniat al Art. 2, se stabileste ca

obligația incălcată poate să constea in actiuni ori in omisiuni.

De exemplu, prin Articolul 1al Convenției privind interzicerea utilizării,

stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea

acestora11

, se prevede:

Articolul 1- Obligații generale

1.Fiecare stat parte se angajează ca niciodată și în nici o împrejurare :

a) să nu folosească mine antipersonal ;

b) să nu dezvolte, să nu producă, să nu achiziționeze în alt mod,să nu stocheze, să nu

conserve sau să nu transfere către oricine,direct sau indirect, mine antipersonal ;

10

Vezi ICJ, Reports, 1949, p. 45. 11 Convenția a fost adoptată la Oslo,Norvegia,la 18 sept.1997și a fost ratificată de România prin legea 204 din

15 nov. 2000.

c)să nu ajute, să nu conserve sau să nu determine în niciun fel pe oricine s-ar

angajaîn orice activitate interzisăunui stat parte prin prezenta convenție.

2. Fiecare stat parte se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor

minelor antipersonal, în concordanță cu prevederile prezentei convenții.

2.2 In ceeace priveste izvorul/temeiul/ obligatiei,aceasta poate :

- să rezulte din dispozitiile unui tratat;

- să fie stabilită printr-o normă cutumiară;

- să rezulte dintr-un act cu valoare juridica obligatorie, adoptat de un

organ al unei organizatii internationale;

- să rezulte dintr-o hotărâre a unei jurisdictii internationale, opozabilă

acelui stat;

- ori să fie asumată printr-un act unilateral al statului

(v.de ex., jurisprudenta indicata în Comentariile CDI pg.78-80)

2.3. Normele dreptului intern.

Dispozitiile dreptului intern al unui stat sunt irelevante,deci nu pot fi

invocate pentru a justifica incălcarea de către acest stat a unora din obligatiile

sale internationale.

Art. 3 al proiectului CDI :

„Calificarea faptului unui stat ca international ilicit este guvernata de

normele dreptului international. O asemenea calificare nu este afectata de

calificarea aceluias fapt ca licit de dreptul intern”.

Din redactarea acestui articol rezulta deci că:

-un stat nu se poate prevala de dispozitiile dreptului sau intern, pentru a

se sustrage unor obligatii ce-i revin conform dreptului international;

(e.g. diferendul Wimbledon,CPJI,1923)

- acte ale autorităților unui stat, considerate ca ilicite din punctul de

vedere al dreptului intern al acelui stat, nu se pot califica automat drept ilicite, in

plan internatioanal, atat timp cât acestea reprezentau indeplinirea unor obligatii

ce reveneau acelui stat conform dreptului international;

2.4. Normele de natură constitutională.

Redactarea art. 3 al Proectului CDI ridica si o altă problemă, al cărei

răspuns constitue si una din cele mai importante manifestari ale raportului dintre

dreptul intenational si dreptul intern. Astfel, în jurisprudența internațională s-a

ridicat întrebarea dacă respectarea unor prescriptii ale Constitutiei statului sunt,

prin autoritatea lor, in măsură să exonereze statul de răspundere internatională?

C.P.I. J. ,în cazul privind Tratamentul unor cetățeni polonezi în teritoriul

Danzig12

, arăta că „…în conformitate cu principiile general admise,un stat nu

12 Cazul Tratamentul aplicat unor cetățeni polonezi în teritoriul Danzig, CPJI, 1923 (Serie A/B, no.44,p.4)

poate invoca față de un alt stat propria sa Constituție, pentru a se sustrage unor

obligații care îi sunt impuse în conformitate cu dreptul internațional sau cu

tratatele în vigoare(…)”

Art. 3 al proiectului CDI, mai sus citat, răspunde negativ la această

întrebare, de vreme ce textul nu distinge între categoriile “dreptului intern”.

3. Imputabilitatea conduitei ilicite, cel de-al doilea element al raspunderii

internationale a statului.

3.1. Actele autorităţilor publice. Spre a putea declanşa răspunderea

internaţională a statului, s-a recurs la ficţiunea potrivit căreia faptul ilicit care a

fost comis de către o autoritate publică este considerat imputabil statului. În

acest sens, în Proiectul de articole CDI s-a prevăzut că fapta unui stat, potrivit

dreptului internaţional, este considerată ca fiind comportamentul oricărei

autorităţi publice având acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat,

cu condiţia ca, în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această calitate (art. 5).

Cu alte cuvinte, statul este răspunzător pentru actele tuturor autorităţilor sale

publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de

domeniul în care sunt competente. Din punctul de vedere al stabilirii

răspunderii, nu se face nici o distincţie între autorităţi publice centrale şi cele

locale, între activităţi cu atribuţii specifice relaţiilor externe (şef de stat, guvern,

minister de externe, agenţi diplomatici) sau atribuţii în alte domenii, şi nici între

exercitarea unor funcţii legislative, executive sau judecătoreşti.

În fapt, actele autorităţilor publice sunt actele agenţilor, persoane fizice,

acţionând în calitate oficială.

În practica contemporană statul răspunde pentru actele agenţilor săi, chiar şi

atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele (au acţionat ultra vires)13

ori au

încălcat dispoziţii din dreptul intern.

În Proiectul CDI se mai precizează că este atribuit statului comportamentul

autorităţilor publice locale, abilitate de dreptul intern să exercite prerogative ale

puterii publice, dacă reprezentanţii acelor autorităţi au acţionat în această

calitate. Această dispoziţie vizează, în principal, regiunile, cantoanele, entitățile

membre ale unei federaţii, ca şi administraţiile autonome ale teritoriilor

dependente. Gradul de autonomie al unor asemenea entităţi este nerelevant

pentru imputabilitatea conduitei lor statului şi stabilirea răspunderii inter-

naţionale a acestuia.

13

În dreptul internaţional clasic, statul nu era ţinut răspunzător pentru actele funcţionarilor săi care îşi depăşeau competenţele ori nu acţionau conform instrucţiunilor primite (vezi P. Fauchi l le , Traité de droit international public, Paris, 1926).

3.2.Răspunderea statului poate fi angajată, aşa cum s-a menţionat, prin exer-

ciţiul oricăreia din cele trei puteri publice – legislativă, executivă ori judecă-

torească.

Organul legislativ poate atrage răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci

când adoptă legi care contravin unor angajamente convenţionale asumate de stat,

fie prin omisiune, atunci când nu adoptă reglementări interne impuse de o normă

de drept internaţional, nu modifică sau nu abrogă o lege internă care contravine

unor angajamente internaţionale ale statului.

Autorităţile administraţiei publice sunt cele prin care se realizează cele mai

frecvente contacte între stat şi străinii aflaţi pe teritoriul său, în urma cărora pot

rezulta încălcări ale unor obligaţii internaţionale, atrăgând răspunderea statului.

Asemenea încălcări pot rezulta, de exemplu, din arestări sau expulzări abuzive,

din tratamentul aplicat investitorilor străini ori din nerespectarea obligaţiilor

privind protecţia personalului diplomatic.

Aşa cum s-a arătat, locul autorităţilor administraţiei publice ori al funcţiona-

rilor executivi sau administrativi nu este relevant pentru atribuirea conduitei lor

statului. Prin acţiunile sau omisiunile lor, un ministru,un funcţionar vamal ori o

decizie a unui consiliu local, pot, în egală măsură, să atragă răspunderea statului.

Autoritatea judecătorească. Deşi puterea judecătorească este independentă

prin raport cu puterea legislativă şi executivă, ea nu este independentă faţă de

stat, ca subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere, soluţia unei

instanţe judecătoreşti este susceptibilă să atragă răspunderea statului, ca şi o lege

votată de parlament sau un act al puterii executive. Răspunderea statului pentru

actele organelor judecătoreşti poate rezulta, în principal, în două categorii de

situaţii:

- atunci când se adoptă hotărâri judecătoreşti incompatibile cu o normă de

drept internaţional, cum ar fi, de exemplu, soluţii care ignoră imunitatea de

jurisdicţie a unui diplomat sau a unui străin, ori nesocotirea unui tratat

internaţional privind extrădarea;

- atunci când comportamentul instanţelor poate fi calificat drept o „denegare

de dreptate”14

. Sunt considerate în această categorie: refuzul accesului străinilor

la instanţele judiciare sau administrative, întârzierea excesivă în desfăşurarea

procedurilor sau conducerea lor neobişnuit de expeditivă, refuzul de a executa o

hotărâre judecătorească favorabilă unui străin etc.

Tot în sarcina statului cade şi răspunderea pentru conduita unui organ pus la

dispoziţia sa de către alt stat (art. 6), atunci când acest organ acţionează în

exercitarea prerogativelor de putere publică ale statului la dispoziţia căruia se

află. Potrivit dreptului internaţional, faptele acestui organ sunt considerate fapte

ale statului pentru care acţionează.

14

Vezi E.J. Arechaga, A. Tanz i, La résponsabilité internationale des Etats, în Droit international. Bilan et perspectives (M. Bedjaoui, coord.), p. 30.

3.3. Actele particularilor. În principiu, statul nu este responsabil pentru

conduita particularilor şi actele acestora nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea,

răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care

organele sale nu au luat măsurile obişnuite de diligenţă15

pentru împiedicarea

unei infracţiuni, identificarea şi pedepsirea autorului.

Curtea Internaţională de Justiţie în litigiul dintre SUA şi Iran privind Perso-

nalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran distinge, în ceea ce priveşte

conduita ilicită a statului iranian, două faze: pentru prima fază – atacul contra

ambasadei SUA – s-a reţinut omisiunea autorităţilor de a preveni atacul şi a

asigura imunitatea localului şi a personalului ambasadei, conform Convenției de

la Geneva 1961; pentru a doua fază – deţinerea, ca ostatici, a membrilor

personalului ambasadei SUA – statul iranian a fost socotit direct responsabil

pentru activităţile militanţilor islamişti (ICJ Reports, 1980, p. 3 şi urm.).

3.4. Actele de insurgenţă. Problema răspunderii unui stat pentru prejudiciile

aduse unor străini pe teritoriul său, în caz de război civil sau insurecţie, este

direct legată de deznodământul evenimentelor. În cazul în care insurecţia

eşuează, statul este responsabil pentru actele agenţilor săi, dar nu şi pentru actele

insurgenţilor. Dacă insurecţia este victorioasă, guvernul nou instaurat răspunde

pentru toate actele comise în timpul evenimentelor, inclusiv cele ale autorităţilor

înlăturate de la putere. În principiu, operaţiunile militare nu antrenează

răspunderea pentru daunele provocate persoanelor sau bunurilor străine, cu

excepţia situaţiilor prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul

din 1977, privind regulile de purtare a războiului şi dreptului umanitar.

15

Pentru deosebirea dintre obligaţiile de comportament (due diligence) şi obligaţiile de rezultat, în aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului, a se vedea, de exemplu,ACTUALIZEAZĂ SURSA!!! A. Pel let , Droit International Public, PUF, 1981, p. 115.