Referat la istorie pe tema :

“Politica externă a Franţei de la întemeiere pâna în zilele

noastre”

De Doroşchevici Roman

Planul :Introducerea

1. Întemeierea statului Francez. 2. Fărâmiţarea feudala a statului şi începutul înfruntării ei.3. Franţa înainte de Războiul de 100 de ani şi “Razboiul de 100 de ani”.4. Războaiele Italiene, politica lui Rişilie şi a lui Ludovic al XII-lea.5. Politica lui Mazarini şi a lui Ludovic al XIV-lea. Coloniile Franceze6. Marea revolutie din 1789 şi situatia Frantei în lume pe timpul revoluţiei.7. Consulatul lui Napoleon, primul imperiu şi politica externa a lui

Napoleon. Înfrîngerea lui Napoleon, restaurarea Bourbonilor.8. Politica lui Ludovic al XVIII-lea şi a lui Carl al X-lea.9. Politica lui Napoleon al III-lea. Al doilea imperiu în Franţa.10.Politica Republicii a III-a.

Introducere

După întemeierea statului francez a început perioada fărâmiţării feudale, înfruntarea careia a început în secolul al XIII-lea, iar întregirea aproape totală a statului s-a produs după Războiul de 100 de ani(1337-1453). După acest război politica externă a Franţei a primei jumătăţi ai secolului al XIV-lea era legată de dorinţa de a supune Italia, perioadă numita “Razboaiele Italiene”. Dar cucerirea Italiei nu i-a reusit din cauza imperatorului Carol al V-lea. Pe timpul cârmuirii lui Ghenrih al IV-lea se consolida absolutismul. Dar consolidarea definitivă a absolutismului fracez era înfaptuită pe timpul lui Rişilie. În anul 1630 Franţa a intrat in razboiul de 30 de ani, însă Franţa nu era pregătită de război din ce cauză războiul a adus multe cheltuieli Franţei. Rişilie a murit şi a lăsat războiul de 30 de ani neterminat. Apoi Franţa a dus războaie coloniale, anexând NewFaundledul, Canada, un teritoriu din Acagua, insula Guadelupa, insula Martinia şi alte insule din Antilele mici, insula Madagascar, multe teritorii din America de Nord şi India. După Rişilie Franţa a fost condusă de cardinalul Mazarini, care pe timpul conducerii sale s-a întâmpinat cu o criză a sistemului feudal absolutist numită Frondă. Mazarini a incheiat pacea de la Pirinei cu Spania. Pe timpul cârmuirii lui Ludovic al XIV-lea politica externă a Franţei devine agresivă, jertvele căreia au fost Germania de Vest, Niderlandele Spaniole. Franţa în a doua jumătate a secolului al XVII-lea avea rolul de hegemon în Europa de Vest. În acest timp Franţa a dus multe razboaie cu scopul acaparării Spaniei, care au adus Franţei foarte multe cheltuieli. După Ludovic al XIV-lea la putere vine Ludovic al XV-lea, care a pierdut fiecare război în care se implica şi care a dus ţara la istovire totală. Din această cauză a izbucnit Marea Revoluţie Franceză din 1789 pe parcursul careia s-au format 2 coaliţii antifranceze, armatele cărora erau respinse de francezi. Pe parcursul acestei revoluţii puterea a trecut în miinile Iacobinilor, apoi a Thermidorianilor şi în rezultat după lovitura de stat de la 18 brumar la putere vine Napoleon Bonapart. Stabilind dictatura militară Napoleon a proclamat Franţa Imperiu şi a dus foarte multe războaie, formând împrejurul Franţei un şir de state cârmuite de rudele imperatorului şi dependente de Franţa. Dar după înfrângerea de la Borodino in Rusia, Napoleon a format o armata noua fără experienţă, care nu a putut rezista la atacurile ţărilor coalite împotriva lui Napoleon. Înfrânt el era dus pe insula Elba. Dar după puţin

timp el s-a întors în Franţa şi a domnit numai 100 de zile. După înfrângerea de la Waterloo, Napoleon a fost dus pe insula Sf. Elena. Congresul de la Viena a stabilit restaurarea Burbonilor, iar teritoriul Franţei a fost adus la fostelel ei hotare. Regimul din Franţa era monarhia constitutionala. După Ludovic al XVI-lea la putere vine Carol al X-lea care cu fiecare an tot mai mult se intorcea la vechile orânduiri, ceea ce a provocat răscoala din 1830, care biruind a proclamat Franţa Republică. Louis Napoleon ales în decembrie 1849 preşedinte al Republicii a instaurat în Franţa, printr-o lovitură de stat, Imperiul. Napoleon al III-lea a dus multe războaie cu scopul găsirii noilor pieţi de desfacere şi materie primă. Al doilea imperiu a intensificat expansiunea teritorială, obţinând teritorii în Africa, Vietnam ş.a. Pe timpul lui s-a desfăşurat războiul franco-prusian ce a adus Franţei numai pierderi. Ea a pierdut Alsacia şi Lorena şi trebuia să platească o contribuţie de război în valoare de 5 mlrd franci. Din cauza acestiu război al doilea imperiu a fost răsturnat pe data de 4 septembrie 1870. Mai apoi in ţară se desfăşoară lupta pentru republică, care a fost proclamată în 1875. În acest timp Franţa participă la împărţirea lumii lânga marile puteri, acaparând multe colonii. In 1893 Franţa a semnat un tratat de ajutor reciproc, apoi în 1904 - Antanta cu Anglia .

1.Întemeierea statului Francez

Câteva mii de ani înaintea erei noastre pe teritoriul Franţei se aşeza cu traiul tribul galilor. Romanii au cucerit acest teritoriu şi i-au dat numele de Galie. Romanii au ţinut acest teritoriu sub conducerea sa până la ultimul sfert al secolului al V-lea. Pierderea acestui teritoriu era cauzata de conflictele interne în Roma şi năvălirea necontenită a barbarilor. Acest teritoriu a fost supus de mai multe triburi printre care şi francii în frunte cu Hlodvig în vârsta de 19 ani, acesta era începutul marilor triumfuri ale francilor. În timp de 22 de ani(406-508) ei stăpâneau teritoriul de la Garonne până la Rein, de la Bretani până la Ron. Acest trib era mai tare şi nu a fost supus timp de patru secole, datorită faptului că nu erau conflicte interne şi masurilor intreprinse de Hlodvig. În acest timp, sec. VI-VII, Galia suferă mari schimbări. Apare clasa feudală, dar nu predominantă şi nedezvoltată. Principalele limbi pe care le vorbeau locuitorii erau limba francilor si latina. In Galia erau mai multe popoare din care cele mai numeroase erau : francii de nord şi francii de sud. Totul se dezvolta diferit la nord si la sud, unele cuvinte se pronunţau diferit în aceste regiuni. Aşa cum grupa politica ce domina în Galia erau francii, începând cu secolul al VII-lea acest nume treptat devine numele locuitorilor. Iar în secolele VII-VIII această ţară mai mult încep s-o numească “Ţara francilor”. După Hlodvig, nepoţii lui şi-au ţinut titlul de rege încă două secole până la jumătatea secolului al VII-lea. Astfel puterea a slăbit şi teritoriile ocupate în secolul al VI-lea nu-I mai ascultau pe franci. Astfel teritoriul dominat de franci în secolul al VII-lea era de la Loire până la Reine. Dar acest teritoriu s-a despărţit în trei regate – Austrazia, Neistria şi Burgundia care luptau între ele. Totuşi în secolul al VIII-lea aceste ţări s-au unit, au format vechiul sta al francilor şi cu mult l-au lărgit la hotarul secolelor VIII-IX, luând Italia, o mare parte din Germania şi Spania de nord. Acesta era rezultatul venirii la putere a Karolingilor în Austrazia, care şi-au întărit poziţiile în acest stat, apoi l-au unit ci Neistria şi Burgundia şi astfel s-au făcut conducătorii ţării francilor. Primul conducător al Karolingilor era Karl Martella. Cu armata sa el a învins duşmanii săi – frizii, alemanii, bavarii şi în principal a respins arabii. Fiul lui Karl Martella – Pinin Korotkii, profitând de situaţia politică favorabilă în anul 751 s-a proclamat official regele francilor. Pinin totuşi a reuşit să ocupe Galia de Sud. Sub

conducerea Karolingilor s-a unificat toată ţara. Ţara francă a ajuns la apogeul său pe timpul domniei Marelui Karl(768-814), fiul lui Pinin Korotkii care şi-a lărgit puterele în marea parte a Europei de Vest şi cu ajutorul Papei a primit titlul de imperator. Pe timpul Karolingilor au fost secularizate pământurile bisericeşti, au fost introduse plata soldaţilor şi cerinţa de la ei a jurământului în credinţa personală. Apărea feudalismul. Supuşi unui jug de feudali earu serbii. Toate limitele libertăţii se transmiteau prin moştenire. Astfel serbii deveneau robi.Principala putere politică era în mâinile magnaţilor bisericeşti şi civili. Cu cât se slăbea puterea regelui, cu atât funcţiile juridice şi cele administrative se concentrau în mâinile contelui, ducelui şi episcopului.Pe timpul Karolingilor se întăreşte armata şi lucrul în armată devine o privelegie pentru ţărani. Instituţiile judiciare erau representative, însă pe timpul lui Karl cel Mare reprezentanţii instituţiilor judiciare se alegeau de reprezentanţii împăratului, care se alegeau pe viaţă, ceea ce îi convenea împăratului. Aceşti reprezentanţi primeau pământ şi bani de la rege, devenind mari proprietari. Pe timpul lui Karol cel Mare ţara francilor a atins apogeul său şi numele Karl a fost cunoscut în toată Europa şi de aceea după aceasta conducătorii statelor din Europa se numeau, din rusă, “Karoli” de la numele lui Karl. Tulburări în viaţa politică au început cu moartea lui Karol cel Mare. Pe timpul nepoţilor săi ţara s-a despărţit în trei ţări independente (Francia de Vest, Francia de Est şi “Ţara mijlocie”, cuprinzând Italia). Cu aceasta însă destrămarea Imperiului Karolingilor nu s-a terminat. Marii feudali căutau să-şi întărească poziţiile. De această neînţelegere în ţară s-au folosit duşmanii ţării, năvălind asupra ei necontenit. Regii acestor trei ţări nu puteau să lupte cu duşmanii, de aceea cu ei luptau conţii. Unii biruind, repede se împuterniceau şi devineau regi ai unei ţări mici. Astfel în Francia de Vest era un mare număr de ţări mici. Cel mai mare pericol îl alcătueau conţii Parisului – Robertinii. Astfel noiile alegeri din 987 a fost ales rege unul din Robertini. Acesta era sfârşitul dinastiei Karlingilor şi începutul dinastieii Kapetingilor. Pe timpul domnii lor Franţa feudală devine una din cele mai puternice state din Vest. Perioada istoriei franceze, care se termină cu căderea Karolingilor, poate fi numită istoria intemeierii Franţei. Statul Franţa s-a format pe un teritoriu foarte prielnic cu ieşire la două mări, cu munţi, cu un sol fertil, care au avut un rol important în viaţa statului.

2. Fărâmiţarea feudală a statului şi începutul înfruntării ei.

În sec.X Franţa a intrat într-o epocă de dezvoltare a feudlismului, caracteristic aici într-o formă mai desăvârşită, mai clasică, care a influenţat asupra soartei de mai departe a Franţei şi a făcut-o ca un fel de exemplu pentru feudalismul din vestul Europei. În sec.IX – X a început existenţa independentă a ţării. Pa parcursul sec.X vechile denumiri de “Galie“ şi “Franţa de Vest” au dispărut treptat şi ţara a început să se numească Franţa. Întocmirea acestui stat a coincis cu perioada fărâmiţării feudali a statului. Practic el se destrăma în mai multe posesiuni feudale, ce se determina prin prezenţa în general a relaţiilor feudale de acum constituite. În toată Europa de Vest acesta era cel mai tempuriu caz al fărâmiţării nominale a unui întreg stat în nişte adevărate principate feudale. Către sec.X la fiecre dintre ei erau deacum hotare bine determinate, caracteristici geografice, etnice şi lingvistice, aveau istoria sa. Deoarece în componenţa statului unitar naţional ei intrau în calitate de provincii cu aspectul său bine pronunţat acest proces de fărâmiţare a statului a trecut prin doua etape: de la început, în sec.IX, au apărut mari posesiuni, apoi în sec.XI s-a înfăptuit fărâmiţarea de mai departe a lor în teritorii mai mici. Oraşele rămase după romani se dezvoltau. Seniorii conduceau oraşele şi prin diferite impozite, tarife, amenzi tortorau orăşenii. Din această cauză orăşenii nemulţumiţi au început să formeze organizaţii secrete (commune) cu sopul pregătirii luptei armatei. La sfârşitul secolului al XI-lea începutul secolului al XII-lea mule oraşe din Franţa de Nord a trecut un val de răscoale

numite “răscoale comunale”. Ele au adus orăşenilor Victoria asupra seniorilor. Astfel aproape toate oraşele au devenit comune libere. Principalele lor drepturi erau înscrise în “Carea libertăţii”, care erau aprobate de rege. În oraşe se destrugeau toate formele de dependenţă personală. Toate posesiunele seniorului treceau în posesia oraşului, iar amenzile se transformau în impozite, care intrau în vistieria oraşului. Toată puterea în oraşe a trecut în mâinle Sfatului Orăşenesc, membrii căruia se numeau eşeveni, reprezentativ în frunte cu primarul. Aşa cum oraşele şi mai departe trebuiau să se apere de duşmanii externi şi interni, ei au păstrat organizaţiile (comuna) şi s-au transformat în nişte cetăţi uriaşi. Eliberarea oraşelor a favorizat deyvoltarea economiei şi culturei pe teritoriu domniei regelui (atunci el nu cuprindea Franţa de Nord) aroape toate oraşele, inclusiv Parisul şi Orleanul nu s-au făcut commune libere. Dar totuşi şi orăşenii acestora au primit libertatea, iar Sfatul ales de ei lucra cu instituţiile regelui, astfel oraşul era sub supunerea regelui. La sud oraşele se dezvoltau mult mai repede şi respective au primit libertatea mai înainte. Puterea în aceste oraşe era deţinută de “consuli” reprezentativi. În rind cu consuli exista şi Sfatul Mare, care includea toţi orăşenii.

Procesul de înfruntare a fărâmiţării feudale a statului a început în secolul al XIII-lea. De la început se întâmpla o împuternicire a puterii senioriale, care prin urmare devenea puterea regelui, deci compunerea statului unitar. La început regele, contele, ducele trebuia să lichideze libertatea şi independenţa vasalilor săi, adica a feudalilor mijlocii. Prin diferite metode aceasta i-a reuşit, dar cu greu fiindcă mulţi feudali mijlocii nu se supuneau. În această etapă foarte mult au ajutat oraşele, care luptau contra seniorilor săi cu ajutorul comunelor. În rezultat la sfirşitul secolului al XII-lea această consolidare politică a înaintat considerabil, îndeosebi în regiunile dezvoltate. Succesul acestei politici consta considerabil în emigraţia a unei mari parţi a feudalilor mijlocii francezi. În secolul al XI-lea ei alcătuiau armata ducelui normand Vilighelim Cuceritorul şi i-au ajutat să cucerească Anglia. Această emigraţie era favorizată de dorinţa de a se îmbogaţi. Regele, în afară de consolidarea puterii sale şi-a lărgit teritoriile. Datorită faptului că Kapetingii au ratificat moştenirea tronului, căsniciilor reuşite, Kapetingii au moştenit multe teritorii a Franţei. Regele se amesteca în treburile vasalilor săi, luându-i păminturile. În aşa fel regii dinastiei Kapetingilor Ghenrih I(1031-1060), Filip I(1060-1108), Ludovic al VI-lea(1108-1137), Ludovic al VII-lea(1137-1180) dominau tot mai multe teritorii, cu cele mai roditoare pământuri, pe mijlocul celor mai principale fluvii – Sena şi Luara.

3. Franţa înainte de Razboiul de 100 de ani şi Razboiul de 100 de ani.

Dar în a doua jumătate a secolului al XII-lea pe drumul regelui de întarire a puterii sale, a stat un obstacol foarte mare, contele Ghenrih Anjuy, devenind regele Angliei deţinea Normandia şi Men, ceea ce închidea ieşirile la mare pe Sein şi Luara. Filip al II-lea(1180-1223) a depus efortul pentru a cuceri Normandia şi alte teritorii din Nord. De la început el a extins teritoriile sale în Nord-Est anexând în 1186 comitatul Vermandia şi în 1189 comitatul Reim şi Berri : el era căsătorit cu moştenitoarea comitatului Champagne ce însemna anexarea acestui teritoriu. La începutul secolului al XIII-lea regele a trecut în ofensivă şi timp de 4 ani (1202-1206) a recucerit Normandia, Men, Anjuy şi Tureni. În 1213 el a supus regiunea centrala a Overenului, iar în 1214 Artua. În rezultat principalele regiuni de nord şi o parte a regiunilor centrale erau alipite cu rezistenţă împrejurul Parisului. Kapetingii real stăpâneau asupra jumătăţii Franţei. Secolul al XII-lea pe drept se socotea perioada înfloririi strălucitoare a Franţei feudale, deoarece erau acaparate încă Puatu, Champagne, comitatul Tuluzia, câteva comitate din Acvitania; în afara posesiunilor ţării se aflau numai Burgundia, Bretagni şi câteva comitate din Acvitania. Activităţile lui Filip al II-lea şi îndeosebi a lui Ludovic al IX-lea(1226-1270) urmarea câteva scopuri : de a unifica măcar acele posesiuni, unde regele avea în plin toate drepturile feudale, incluzând şi

cele senioriale; de a organiza conducerea centrală în concordanţă cu teritoriul extins; de a lichida nu numai anarhia feudală, dar şi, după putinţă, cauzele formării ei. Aceasta avea loc astfel : cârmuitorii posesiunilor regale şi birocraţii regali erau introduşi în toate provinciile şi au format un fel de celule a aparatului regal. În Sfatul Regal a avut loc o oarecare deferenţiere a funcţiilor. S-a separat camera judiciară deosebită – Parlamentul Parisului, care a devenit tribunalul suprem al ţării. Lupta îndelungată a Kapetingilor cu Plantagheneţii Englezi (Ghenrih Anjuy a pus începutul dinastiei Plantaghenerilor în Anglia) tot mai mult creştea în război. Flandria a devenit scopul principal al expansiunei franceze din multe cauze. Filip al IV-lea s-a amestecat în lupta internă a oraşelor Flandrei. De la început i-a reuşit să stabilească în comitat puterea sa, folosind pentru introducerea impozitelor grele şi întărirea prestaţiilor feudale. Aceasta a provocat ridicarea poporului Flandriei împotriva francezilor. Astfel, în lupta lângă curte(1302), armata franceză a fost distrusă şi nevoită să părăsească acest teritoriu. Această înfrângere a provocat în Franţa încă până la începutul Războiului de 100 de ani o decădere economică. Cu toate că francezii au pierdut războiul cu Flandria guvernul francez conta din nou să se amestece în treburile Flandriei, dispunând de condiţiile favorabile. Uneltirile guvernului în oraşele Flandriei nu conteneau, iar aceasta ducea inevitabil la agravarea relaţiilor, iar apoi la un conflict deschis cu Anglia – principalul furnizor de lână pentru confecţionarea postavului Flandriei. În Războiul de 100 de ani Anglia tindea să cucerească Ghieni, care furniza Angliei multe alimente, iar Franţa – să nu cedeze Ghieni şi pentru unificarea statului Francez.

De la început în primul etap al Războiului de 100 de ani în 1337-1347, principalul scop al englezilor era de a supune punctele de sprijin al francezilor în Flandria pe litoralul Pa-de-Cale şi de asemenea să închidă drumul până acolo pentru francezi. Zdrobind în 1337 flota franceza în Sleis şi distrugând astfel paza ţărmurilor, ei au intrat în Normandia, au zdrobit armata franceză în Cresi şi au cucerit în 1347 Cale, ce era eliberat de francezi în 1558. Obţinând scopul său în Nord, armata engelză a cucerit la începutul anilor ’50 ai secolului al XIV-lea – Ghieni, neîntâmpinând rezistenţă mare. Regiunile din Sud-Vest iar s-au întors sub puterea regelui englez. Fiul său Eduard, bazându-se în Bordo a început cu cavalerii băştinaşi să facă invazii jefuitoare în regiunile centrale franceze. La întoarcerea de la una din invazii l-a întâmpinat o armata franceză lângă Puatie, care a fost distrusă.

Înfrângerea lângă Puatie a pus guvernul şi ţara într-o situaţie grea, era nevoie în termenul cel mai scurt de a găsi mijloace financiare considerabile şi aproape de la început de a forma armata.

Desfăşurate după lupta lângă Puatie evenimente – Revoluţia din Paris şi Jancheria – au dat istoriei un caracter dramatic excepţional de 3 ani(1356-1358). Ascuţimea divergenţelor sociale şi crizei politice au atins in aceşti ani apogeul şi a dat o însemnătate excluzivă în istoria Franţei feudale. După înfrângerea de la Puatie regele Carl a chemat Statele Generale în octombrie 1356 pentru procurarea finanţelor. Dar ele au cerut concedierea membrilor Sfatului Regal, în locul cărora vor fi 28 de deputaţi ai Statelor, fără consimţământul cărora regele nu avea dreptul să ordoneze armatei şi să numească birocraţii. Iar în martie 1357 ei au prezentat un plan de reforme prin care din membrii Statelor se alegea aparatul central, iar Statele se adunau periodic pentru a rezolva problemele proncipale. Dupa o manifestare din Paris, pe 22 februarie 1358, regele era supus la o subordonare parizienilor. Dar peste zece zile el a fugit din Paris şi, primind bani de la Statele Generale, în care lipseau reprezentanţii Parsului; care jucau rolul principal, regele a trecut la acţiuni armate.

În acest timp în mai 1358, situaţia s-a intensificat, fiindcă s-a dezlanţuit Jankeria. Această răscoală a cuprins multe regiuni ale Franţei de Nord. Multe detaşamente mici se uneau şi formau unul mare. Răsculanţii se numeau Jaki. Ei aprindeau şi distrugeau castelele nobililor, ucideau feudalii, tinzând să ucidă toţi nobilii din lume şi să devină gospodari ei însuşi. Răsculanţii destrugeau documentele cu lipsa prestaţiilor feudale.

Lângă Statul Mello, ţăranii, în frunte cu Ghiliom Cali s-au întâlnit cu Carl cel Rau, ce a ieşit împotriva ţăranilor cu cavalerii săi. Dar aşa cum ţăranii erau de numar 6000, iar cavalerii mai puţin de 1000, ultimii au cerut pace. Când Cali a mers la trataive, el a fost ucis, şi cavalerii s-au năpustit asupra ţăranilor fără comandant şi i-au zdrobit. Aşa s-a înceiat revoluţia.

Feudalii s-au răfuit crud cu ţăranii, dar mult timp nu au ridicat impozitele. Înăbuşirea acestei răscoale însemna sfârşitul răscoalei din Paris. În iunie 1358 armata engleză adusă de Carl cel Rau a intrat în Paris şi s-a răfuit cu răsculanţii. Regele a anulat acţiunile Statelor Genrale.

În 1360 a fost semnată pacea cu Anglia în Bretinia. Condiţiile păcii erau extrem de grele pentru Franţa – Anglia a primit tot sud-vestul, de la Luara până la Pirinei. Dar dupa 15 ani ea deţinea ţărmul dintre bordo şi Baion, datorându-se încordării excesive a tuturor puterilor statale. Pentru a constrânge englezii erau mărite impozitele de la care sufereau ţăranii. Când s-au limitat considerabil acţiunile militare, în anii 70, poporul nu gasea nici o justificare impozitelor mari. Astfel a izbucnit un val de răscoale între anii 1379-1384. Guvernul era nevoit să anuleze impozitele mari. Când guvernul a încercat să reintroducă impozitele mari la începutul anului 1382 a izbucnit din nou un val de răscoale care au fost înabuşite.

În aşa situaţie Anglia vedea o victorie uşoara. Astfel în 1415 englezii din nou au intrat în Franţa. În curând ei au cucerit Normandia şi Men. Iar Franţa, ca şi în 1356, a rămas fără armată. Contele Burgund a devenit împărat independent şi a intrat în alianţa cu Anglia. După succesele sale, Anglia a impus condiţii ruşinoase ale păcii (pacea de la Trua din 1420). Franţa a devenit o parte a regatului Anglo-Francez. Franţa era condusă de Ghenrih al V-lea – regele Angliei. Urma ca Franţa să fie condusă de fiul acestuia – Ghenrih al VI-lea. Dar din cauza anumitor circumstanţe, fără a ţine cont de înţelegerea de la Trua, Carl al VII-lea s-a proclamat rege al Franţei. Dar englezii şi ducele Burgund au recunoscut ca rege al Angliei şi Franţei pe Ghenrih al VI-lea în vârsta de 10 luni, în locul căruia domnea unchiul său, ducele englez Badford. Teritoriile lui Carl al VII-lea erau mai compacte, puţin populate, mai puţin roditoare şi mai rău legate cu drumuri de comunicare decât teritoriile duşmanilor săi. Ghenrih al V-lea introducea englezi în Franţa, dându-le pamânt şi silind francezii să părăsească acest teritoriu, ceea ce i-a îndemnat la luptă.

Deosebit s-a pronunţat războiul partizan după moartea lui Ghenrih al V-lea(1422), când Badford nu primea ajutor de la Anglia şi a început să jefuiască regiunile ocupate. Detaşamentele de partizani subminau dominaţia engleză. Radford strângea puţine finanţe pentru lupta cu partizanii şi pentru a le obţine intenţiona să cucerească Orleanul. La începutul lui octombrie 1428 o armată nu prea mare, compusă din trupele engleze, totuşi sosite din Anglia, s-a adunat sub Orlean şi a început să înalţe împrejurul lui întăriri. Orleanul avea nevoie de ajutor. În acest timp foarte periculos pentru Franţa o tânără ţărancă – Janna d’Arc – a fost în stare să conducă lupta poporului cu duşmanul şi a obţinut victorie în lupta din Orlean. După această victorie Carl al VII-lea era încoronat în Reims, unde era prezentă şi Janna. Dar în mai 1430 Janna a venit în ajutorul armatelor franceze sub Compien, aici ea a fost prinsă şi vândută englezilor de către ducele Burgund. Adusă în Ruan ea a fost judecată de către judecatori francezi, angajaţi de englezi. Judecata a hotărât că ea este vrăjitoare, astfel coronaţia lui Carl al VII-lea a pierdut valoarea sa şi pe 30 mai 1431 Janna a fost arsă pe rug. Dar lucrul ei nu a murit. Armata franceză obţinea victorii una după alta. Ducele Burgund a trecut de partea celui mai puternic, încheind alianţă cu Carl al VII-lea. În curând englezii au pierdut Parisul, Buanul, Normandia, Bordoul acum pentru totdeauna (numai Clae a rămas în mâinile lor până în anul 1558). În anul 1453 Războiul s-a terminat. S-a început procesul de reînoire a puterii regelui. Dar ducele Bretan şi ducele Burgund au format „Liga binelui social” care l-a impus pe Ludovic al IX-lea să încheie pacea cu condiţii grele. Dar mai apoi regele, intrând în alianţă cu elveţienii şi lotaringii l-a învins pe ducele Carl cel Curajos Burgund şi a alipit la Franţa

Picardia, Nibena şi ducatul Burgundia. Comitatul Burgundia si Niderlandele au ramas la fiica lui Carl cel Curajos, care s-a căsătorit cu fiul imperatorului german - Maximilian Habsburg. În 1481 la Franţa s-a alipit Provansul cu portul Marsel. Astfel, până la sfârşitul domniei lui Ludovic al IX-lea, unirea Franţei, în mare parte, s-a terminat. În 1491 fiul lui Ludovic al IX-lea – Carl al VIII-lea s-a căsătorit cu Ana Bretana, astfel ducatul Bretani s-a alipit Franţei. După domnia lui Carl al VIII-lea la putere vine Ludovic al XII-lea(1498-1515), după care a fost Francisc I(1515-1547). Pe timpul acestor 3 regi s-a format absolutismul francez. Monarhia era condusă de rege şi curte. Regele putea să-şi aleagă ajutorii, putea să-şi facă instituţii, ca monarh el era liber să facă orice. Membrii parlamentului regal moşteneau locurile sale în parlament sau le vindeau.

4. Războaiele Italiene, politica lui Risilie si Ludovic al XIII-lea.

Politica externă a monarhiei franceze a primei jumătăţi a secolului al XVI-lea aproape în întregime era legată cu încercarea de a cuceri şi supune Italia. Această perioadă a fost numită – Razboaiele Italiene. În 1494 Carl al VIII-lea a trecut peste Alpi cu o armată mare şi artilerie, ocupând la sud regatul Neapolitan. Dar din cauza jefuirilor facute s-a format o coaliţie din regii italieni, imperatorul Maximilian I şi regele Sapaniei, împotriva francezilor. Astfel armata franceză era eliminată din Italia, evitând zdrobirea completă Ludovic al XII-lea a repetat campania lui Carl al VIII-lea, făcând înţelegeri cu regele englez, imperatorul Maximilian şi regele Ferdinand Aragon. Dar din cauza noilor jefuiri franceze Spania a eliminat armata franceză din Italia. De atunci Franţa pretindea numai pe partea de nord a Italiei cu principalul obstacol – Veneţia. În decembrie 1508 Ludovic s-a alăturat ligii, care a anexat împotriva Veneţiei Imperatorul, papa Iulii al II-lea şi regele Spaniei. Astfel în ianuarie 1509 el a declarat război Veneţiei, care prin operaţiuni diplomatice a dezbătut aliaţii de la Franţa, care au format între ei „Liga Sfântă” compusă din Elveţia, Veneţia, imperatorul Maximlian, Spania şi Anglia. Astfel armatele franceze au suferit înfrângere de la italieni în Novar şi de la englezi în Ghingate. În 1514 era semnată pacea cu regii spaniol şi englez. Italia era din nou pierdută, iar francezii se pregăteau activ de un război nou. Pe 1 ianuarie 1515 Ludovic al XII-lea moare, pe tron vine vărul său Francisc I, care la fel a luptat pentru cucerirea Italiei. El a trecut Alpii şi a zdrobit lângă Marianian elveţienii, care erau consideraţi de neînvins. Maximilian, ducele Milanului, s-a predat, Papa şi Elveţia au încheiat pace cu Franţa. Dar în curând Franţa în lupta pentru Italia s-a întâlnit cu un duşman periculos, ridicat pe tronul Spaniei regele Carl I (imperatorul Carl al V-lea) a unit în mâinile sale Spania, Germania, Niderlandele şi o parte a Italiei. Ca nepot al Mariei Brugunde el pretindea pe toate „moştenirile burgunde”, incluzând şi ducatul Burgundia, cucerit de Ludovic al XI-lea. Din cauza victoriei francezilor nu demult obţinute între Francisc I şi Carl al V-lea s-au dezlănţuit 4 războaie (1521-1525, 1527-1529, 1536-1538, 1542-1544). Ţările implicate în războaie : Anglia, Veneţia şi Elveţia, de la început erau de partea duşmanului, dar când el a zdrobit armatele Franţei aceste ţări, temându-se de împuternicirea prea mare a imperatorului au trecut de partea Franţei. În primul război(1525) Francisc I era închis în închisoarea din Milan. A fost eliberat dupa ce a semnat condiţiile de eliberare: renunţarea la Milan şi Burgundia. Dar întorcându-se în ţara el nici nu se gândea să le îndeplineasca şi a aderat la liga împotriva imperatorului. El chiar a încheiat alianţă cu duşmanul creştinsmului – sultanul turc Suleiman Celebrul, ceea ce i-a reîntors Milanul. Dar celelalte 2 războaie s-au desfăşurat rău pentru Franţa. În al doilea război Carl al V-lea era aproape de intrare în Paris, dar a fost oprit de răscoala împotriva lui a principilor în Germania. Francisc şi Carl au semnat pacea prin care ambele parţi se deziceau de teritoriile ocupate. Lupta continua şi în prezenţa fiului lui Francisc I – Ghenrih al II-lea(1547-1559). El a folosit nemulţumirea protestanţilor germani şi a semnat cu ei alianţa. În aşa mod Ghenrih al II-lea l-a înfrânt pe Carl al V-lea în Germania şi a primit pentru ajutor de la germani 3 ierarhii – Metz, Tuli şi

Verden cu condiţia de a nu le exclude din componenţa teritoriului imperiului. Conform păcii de la Cato-Cambrezi(1559), încheiată între Ghenrih al II-lea şi moştenitorul lui Carl – Filip al II-lea Spaniol, aceste acaparări erau recunoscute oficial.

Şaisprezece ani a domnit Ghenrih al IV-lea(1594-1610). Noul monarh a venit la putere după o lupta grea şi îndelungată, când toată ţara era zdruncinată de războiul cu dezbinări interne. Prin diferite măsuri, pe care le înfăptuia se consolida absolutismul. După asasinarea lui Ghenrih al IV-lea la 14 mai 1610 pe tron vine Ludovic al XIII-lea . Dar pe timpul minorităţii lui ţara era condusă de soţia lui Ghenrih – Maria Medici.

Consolidarea definitivă a absoltismului francez a avut loc numai în anii domniei cardinalului Rişilie primul-ministru(1624-1642) al lui Ludovic al XIII-lea. Anume sub conducerea lui Rişilie era sfârşită construcţia noului sistem guvernamental ce a permis puterei regale să se reţină în Franţa încă 150 de ani, în ciuda faptului exploatării groaznice a maselor populare, cheltuielii exagerate a banilor statului şi provocate de acestea revoluîii populare şi crizele economice. De aceea politica lui Rişilie, principiile ei şi reziltatele ei, merită o cercetare specială. În aparatul puterii centrale tot mai mate rol îl aveau miniştrii şi unul tot mai mic îl aveau principii de sânge. Adevăratul guvern lucrător a fost “Micul Sfat Regal” în frunte cu Rişilie, şi nu “Marele sfat Regal”. El lupta împotriva oricărei încercari de a contrazice puterei regale. Posturile în ţară se vindeau, ceea ce aducea bani guvernului şi întroducea burghezia în aparatul de stat.

În 1635 Franţa a intrat în Războiul de 30 de ani. Ea a început acţiunile militare împotriva Habsburgilor austrieci şi spanioli concomintent în posesiunile lor în Niderlande, Germania, Italia şi Spania. Dar Franţa nu era pregătită de acest război, astfel în 1636 germanii au intrat în Burgundia, iar spaniolii în Picardia şi Ghieni. Spaniolii din Flandria ameninţau cu un pericol pentru Paris. Dar ei erau zdrobiţi lângă Corb şi alungaţi în Nord. În continuare războiul decurgea cu mari cheltuieli băneşti şi omeneşti, care au provocat stoarcerea banilor din ţărani, din care cauză a trecut un val de răscoale, înăbusite foarte crud.

În anul 1642 cardinalul Arman Jan du Plessi Rişilie a murit. În curând a murit şi Ludovic al XIII-lea, lăsând moştenitorului tronului Franţei - lui Ludovic al XIV-lea în vârsta de cinci ani şi mamei sale Ana Austriacă – Războiul de 30 de ani neterminat.

5. Politica lui Mazarini şi Ludovic al XIV-lea. Coloniile franceze.

Franţa ca stat în secolul al XVII-lea, bazată pe principiul puterii absolute a regelui, era o dictatură a nobiilimii. Primordiala sarcină a statului absolutist era apararea orânduirii de la toate puterile antifeudale şi păstrării liniştii sociale. Însă tăria absolutismului feudal era nu prea mare, fiindcă baza forţei antifeudale erau ţăranii. Însa pentru a înfrânge absolutismul trebuia să fie o alianţă între ţărănime şi burghezie. Absolutismul tindea activ să atragă burghezia pe partea sa din cauza financiară, ceea ce dezbătea tendinţa bugheziei spre democraţie şi lupta împotriva feudalismului.

În Franţa, când a murit în 1643 Ludovic al XIII-lea, la putere vine Ludovic al XIV-lea ce nu a împlinit nici 5 ani. Până la maturitatea sa ţara era condusă de mama sa – Ana Austriacă. De fapt ţara era condusă de urmaşul cardinalului Rişilie – italianul cardinalul Mazarini. Continuator al politicii lui Rişilie, Mazarini timp de 18 ani(1643-1661) conducea nelimitat cu ţara, împotriva căruia erau făcute comploturi, dar care se înăbuşeau uşor. Creşteau răscoalele ţărăneşti. Mazarini între anii 1643-1645 s-a confruntat cu un val de răscoale. Pentru a umplea vistieria ţării el a introdus un impozit nou, stârnind indignări în rândul burghezei,ceea ce a provocat trecerea ei în opoziţie. Deasupra acesteea, cerând de la membrii parlamentului un impozit suplimentar pentru recunoaşterea ereditării posturilor lor, el a atins dreptul proprietăţii “oamenilor mantiei” pe postul lor şi astfel s-a făcut lipsit de susţinerea birocraţilor judiciari şi “oamenilor mantiei”. Mai apoi ultimii, fiind nemulţumiţi de politica lui Mazarini şi văzând succesele luptei parlamentului englez

împotriva regelui, au intrat, temporar, în alianţă cu burghezia nemulţumită şi s-au ridicat pe drumul spre ruperea cu absolutismul. Din această cauză a început criza sistemului feudal-absolutist, cunoscută sub numele de Frondă(1648-1653). Istoria Frondei se împarte în două etape: “Vechea Frondă” sau “Fronda parlamentară”(1648-1649) şi “Noua Frondă” sau “Fronda Principilor(1650-1653)”. Fronda nouă a început cu nişte cerinţe introduse în programul Parlamentului Parisului, ce reflectau interesele a unei mari parţi a poporului, a burgheziei şi a “oamenilor mantiei”. După o răscoală burghezo-ţărănească o parte din cerinţe au fost primite. Dar în curând s-a început un război civil între ţăranii aliaţi cu burghezia şi feudali. Apoi pe 15 martie 1649 a fost declarată înţelegerea de pace ce însemna capitularea parlamentului. Cu aceasta Fronda Parlamentară era terminată. Insă nemulţumirile nu s-au terminat. De aceasta s-a folosit o grupă mică de nobili ce au format “Fronda nouă”(1650-1653), care au încercat să-şi rezolve supărările personale cu Mazarini. Dar existau grupuri de burghezi ce încercau activ să activeze în anii Frondei Noi. Deosebit de caracteristici în aceste relaţii erau evenimentele din Bordo, unde s-a instaurat ceva asemănător cu guvernul republican democratic. Dar Mazarini a cumpărat aproape toţi participanţii la Fronda Nouă, care şi-a schimbat tendinţele în favoarea regimului absolutist şi a format 5 puncte, care au devenit principalul scop al lui Ludovical XIV-lea. Mazarini se grăbea să înfăptuiască aceste 5 puncte, dar din cauza situaţiei interne şi externe nu putea face acest lucru. Din cauza unei mari răscoale din Orlean în 1658, Mazarini a fost silit să semneze pacea de la Pirinei cu Spania în anul 1659, care nu a aderat la pacea de la Vestfal. Mazarini tindea spre înfăptuirea restauraţiei Stiuarţilor în Anglia. Însă când armata franceză era deplin liberă, în aceasta nu mai era nevoie, fiindcă în Anglia în 1660 deacum era înfaptuită restauraţia Stiuaţilor. Astfel absolutismul francez putea să strângă recoltele victoriilor interne. Când în 1661, cardinalul Mazarini a murit, pe tron a venit Ludovic al XIV-lea în vârstă de 22 de ani. Perioada de 54 de ani (1661-1714) în caree a domnit el a fost numita “secolul lui Ludoviv al XIV-lea”. Puterea în stat însă nu-i aparţinea lui, ci clasei nobile. După lecţiile Frondei nobilimea tindea spre întărirea dictaturei. Acelaşi scop îl avea şi politica lui Ludovic al XIV-lea.

Cum a murit Mazarini, Ludovic a declarat că deacum înainte “el singur va fi primul ministru al său”, ceea ce a ridicat autoritatea lui până la o înălţime care nu a mai fost. Apoi monarhul a trecut la lichidarea influenţelor politice a parlamentelor, îndeosebi a Parlamentului Parisului, pas cu pas. În 1668 el s-a ivit în parlament şi însuşi a rupt toate foile din cartea proceselor verbale, ce aparţineau la perioada Frondelor. Anume atunci el a spus “Domnilor! Credeţi că statul sunteţi voi? Greşiţi, statul sunt eu!”. Ludovic al XIV-ela a paralizat influenţa politică a “oamenilor mantiei”. În general acţiunile înfăptuite pentru întărirea absoltismului, erau îndreptate împotriva burgheziei. Principala sursă a banilot era exploatarea excesiva a ţăranilor, ce a provocat multe răscoale ţărăneşti epidemii în masă, foamete, sărăcie. Pe timpul lui Ludovic al XIV-lea au fost centralizate toate părţile ţării. Oraşele au pierdut în deplin autoconducerea sa. Însă în a doua jumătate a domniei lui Ludovic al XIV-lea a început criza absolutismului francez, provocată de războaiele costisitoare cu Spania, Olanda, Austria pentru dominaţia europeană şi pentru colonii.

Participând la Războiul de 30 de ani, Franţa a intrat în coaliţia antihabsburgică. După Războiul de 30 de ani, după pacea de la Vestfali prin care Franţa a primit Elizas, politica externă a Franţei devine mai agresivă şi a căpătat o formă de expansiune. Ludovic al XIV-lea începe să pretindă pe rolul “monarhului europei”. El a pus candidatura sa pe postul imperatorului “Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”. Jertvele politicii agresive au fost Germania de Vest, Niderlandele Spaniole şi olandeze. Ludovic încerca să pună Anglia sub controlul său prin susţinerea Stiuarţilor. El a încercat să acapareze Spania pe motivul dreptului dinastiei Burbonilor pe moştenirea Spaniei. Aceste tendinţe nu au fost realizate, dar Franţa absolutistă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea avea rolul de hegemon în Europa de Vest.

În pacea de la Pirinei din 1659, prin care Spania a pierdut Rusilionul, o mare parte din Artua s.a., Mazarini a introdus un punct. Acest punct era folosit pentru căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu fiica regelui Spaniei – Filip al IV-lea – Maira Tereza. Astfel Franţa putea să moştenească măcar o parte din Spania. Aşa şi s-a întâmplat. După moartea lui Filip al IV-lea, Franţa deodată şi-a cerut teritoriile ce trebuiau să fie moştenite(Niderlandele din Sud). Spania a refuzat să ofere aceste teritorii. Astfel s-a început în 1667, lupta Franco-Spaniola. Cele mai uşor de dobândit pentru Franţa erau Flandria şi Brabant, fiindcă acolo nu erau armate, iar flota Spaniolă era atât de slabă încât nu putea să transfere armatele aici. Însă în ajutorul Spaniei vin Olanda, Suedia şi Anglia. Astfel pentru Franţa s-a creat o situaţie nefavorabilă, dar a dovedit să ocupe o parte a Flandriei, de asemenea Frans-Contesi era gata la marşul în Spania şi Germania. Dar Ludovic a lust decizia de a nu risca şi a semnat pacea în 1668 în Ahen, conform căreia Franţa şi-a păstrat un rând de oraşe în Flandria şi Lilli. Dar pentru a acapara teritoriile dorite, Franţa se pregătea la o nouă acţiune armată. Pentru a avea rezultatele dorite Ludovic a dezmembrat coaliţia antifranceză, dând sume mari de bani Angliei şi Suediei, care ăn rezultat au trecut de parte Franţei. Cu Olanda nu a fost compromis. Astfel în 1672 armata franceză sub comandamentul comandanţilor Tiuren şi Conde a atacat Niderlandele de Sud şi Olanda. Ocupând un rând de cetăţi armata franceză a intrat înautrul Olandei. Atunci cercurile domnitoare în Olanda au hotărât să spargă digurile, astfel apa a inundat un mare teritoriu, silind armatele franceze să înapoieze. În acelaşi timp Franţa a trebuit să trimată trupe împotriva detaşamentelor Habsburgilor austrieci în Pfaltz(Germania), unde acestea au înfăptuit groaznice pustieri şi secerări de vieţi. Aceasta a dus la un protest brusc din faţa Angliei şi ea în 1674-1675 s-a despărţit de alianţa cu Franţa. Situaţia iar a devenit nefavorabilă şi Franţa a încheiat pacea de la Nimveghen, prin care Franţa acapara Frans-Conte şi câteva oraşe în Niderlandele de Nord. Agresia lui Ludovic creştea. În curând el pretendea la Italia de Nord. Dar dorinţa principală a lui era de a fi împăratul Imperiului German. Folosindu-se de faptul că imperatorul Leopold I era abătut de lupta cu Turcia, Ludovic al XIV-lea domnea fără obstacole în Germania de Vest. Deosebitele “palate de alianţă” din diferite motive politice proclamau puterea regelui francez asupra diferitor teritorii ale Germaniei. În curând puterea regelui francez s-a lărgit până la Strasburg. Acum toate acestea trebuiau să fie juridic anexate Franţei. Aceasta i-a reuşit, datorită influenţei mari a Franţei pe acele timpuri. Astfel în 1684 în înţelegerea de la Reghensburg, imperatorul şi regele Spaniei au recunoscut cuceririle Franţei. Dar în 1686 în rezultatul loviturii de stat din Anglia, la puterea căreia vine Velighelm al III-lea Orans, s-a format liga Augsburgică cu organizatorul Velighelm al III-ela. S-a început o mare luptă Europeană între Franţa şi Liga Augsburgică. În general totul se petrecea în favoarea Franţei, dar din cauza unor înfrângeri grele Franţa a semnat pacea de la Risvies în anul 1697, prin care Franţa nu a putut să reîntoarcă teritoriile acaparate înaintea războiului. Ludovic al XIV-lea a fost convins că chiar mergând la condiţiile păcii de la Risvies, el va primi o parte din Spania, conform pactului ce l-a încheiat Mazarini. Aşa şi s-a întâmplat, regele Spaniei – Carl al II-ela a lăsat ca moştenire la al doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea un teritoriu din Spania. După moartea lui Carl al II-lea nepotul lui Ludovic era proclamat în Madrid regele Spaniei şi Ludovic al XIV-lea a început să domnească în Spania din numele nepotului său. Anglia şi Olanda au cerut să i se acorde dreptul de comerţ în coloniile spaniole, la care Franţa a refuzat. Astfel Anglia şi Olanda au susţinut imperatorul Leopold I, care pretindea pe tronul Spaniei. Aşa s-a început lupta pentru moştenirea Spaniei(1701-1713). Franţa lupta singură împotriva coaliţiei aproape a tuturor ţărilor vesteuropene, ce a dus la istovirea resurselor ţării. Susţinând o înfrângere grea Franţa era nevoită să-şi scoată armatele din Germania, Spania şi Olanda. Apoi a urmat invazia armatelor ţărilor coalite în Franţa. Aşa s-a terminat renumita domnie a lui Ludovic al XIV-lea. “Pacea salvatoare” a fost semnată de Anglia şi Olanda în aprilie 1713 în Utrehta, cu imperiul – în 1714 în Rashtatt. Tronul Spaniei a rămas lui Filip al II-lea.

Anglia a primit insula Menocra şi dreptul de a importa negrii din Anglia în Spania şi America. La Anglia a trecut Newfaundled-ul şi Acadia. Habsburgii austrieci au primit Niderlandele Spaniole, statul mic Milan, Mantuia, Regatul Neapolitan şi insula Sardinia. Războiul pentru moştenirea Spaniei a adus Franţa la un rezultat trist. Ea nu a pierdut hegemonia, dar s-a aflat pe marginea istovirii interne complete.

Până la perioada domniei lui Mazarini Franţa a dus războaie coloniale. Astfel în 1524 Verraţano a anexat Newfaundled-ul, care a trecut în 1568 la englezi şi a pus începutul conflictului Anglo-Francez. Pe 24 iulie 1534 Jac Cartie a ajuns până în golful Sfântului Laurenţiu şi a anexat Canada la Franţa, astfel s-a format un Imperiu colonial vast. În 1555 Diuran de Viliganion s-a îndreptat spre Brazilia, dar formarea coloniei aici nu a reuşit. Aşa s-a întâmplat şi în Florida în anii ’60 ai secolului al XVI-lea. În 1604 Pier de Mon şi Samuel Shamplen au format o colonie în Acagua, în 1608 Samplen a întemeiat Quebecul. În 1626 a fost pentrecută campania sfântului Hristofor, care în anul 1635 a anexat la Franţa insula Guadelupa, iar în 1638 insula martinica, iar apoi şi alte insule din Antilele mici. Erau încercări de a se întări în Africa prin campaniile din 1633 şi 1638, iar în 1642 de a se întări în Madagascar, care în 1686 a fost anexat Franţei. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea se măreau teritoriile în America de Nord, care în mijlocul secolului al XVIII-lea o cuprindea aproape pe toată. Erau multe colonii în India.

6.Marea Revoluţie Franceză din 1789 şi situaţia internaţională a Franţei în timpul revolţiei.

În secolul XVIII-lea regii francezi posedau de o putere absolută : “Numai în unica mea persoană se găseşte puterea regală – spunea în anul 1766 Ludovic al XV-lea în Parlamentul Parisului, -Toată ordinea socială în tot volumul său vine de la mine, interesele şi drepturile naţiei – totul e aici , în mâna mea”.

După moartea lui Ludovic al XIV-lea, rege a devenit nepotul său de cinci ani Ludovic al XV-lea(1715-1774). Până la maturitatea lui ţara era condusă de miniştri, regele însă dansa şi vâna. Ludovic al XV-lea duşmănea cu parlamentul Parisului şi aproape de sfârşitul domniei sale a trimis în exil şi a arestat aproape toţi membrii lui. Toate posturile aparatului de stat se vindeau sau se transmiteau prin moştenire. Capul guvernului în Franţa era regele personal, care lua toate deciziile. Toată politica ţării Ludovic al XV-lea a dus-o numai la unica : stoarcerea resurelor din ţară pentru susţinerea luxului curţii. El trăia şi conducea după principiul “după noi şi potopul”. La toate avertismentele el răspundea: “Pe secolul meu ajunge, lasă urmaşul să se descurce cum ştie”. Dezastruoasă pentru ţarş a fost şi politica externă a lui. Toate războaiele, în care el se încurca din cauza intereselor dinastiei, au fost pierdute. Unul din aceste războaie a fost “Războiul pentru moştenirea Poloniei”(1733-1735) şi “Războiul pentru moştenirea Austriei”(1740-1748), care a adus Franţei numai pierderi. Cel mai greu s-a manifestat pe pozitia Franţei pierderea Războiului de 7 ani(1756-1763), unde ea s-a întâlnit cu o ţară mult mai slab dezvoltată economic – Anglia. Şi Franţa a fost nevoită să-i ofere Canada şi aproape toate coloniile din India. Influenţa Franţei pe arena internaţională a scazut considerabil. Chinuit de războaie poporul suferea mult.

După Ludovic al XV-lea la putere vine Ludovic al XVI-lea – tânăr, lipsit de experienţă, nehotărât, corpolent - el puţin se potrivea la rezolvarea problemelor statale. Primele reforme pe care le-a înfăptuit Ludovic al XVI-lea, printre care şi restabilirea Parlamentului Parisului, i-au ridicat autoritatea. După aceste reforme au început anii “reacţiei feudale” care au provocat răscoale şi manifestări a muncitorilor şi ţăranilor. Iar regele şi soţia sa faceau baluri şi vânători. Astfel cheltuind banii, odată regelui i-au spus că nu mai sunt bani în vistierie. Din această cauză el a fost de acord cu chemarea Statelor Generale, de la care aştepta ridicarea impozitelor. Starea a III-a din Statele Generale, după deschiderea lucrărilor lui pe 5 mai 1789 în palatul din Versailes, prezentată de burghezie,

pe 17 iunie s-a numit reprezentanţa naţiunii – Adunare Naţională pe care n-o putea anula nici regele. În Adunare s-a remarcat contele Onore-Gabriel Richetti de Mirabo(1749-1791). Fiind încurajaţi de success, la 9 iulie ei s-au proclamat Adunare Constituantă şi erau gata să facă un regim nou în Franţa. Aceasta era epoca Eluminarii. Văzând situaţia regele a chemat trupe credincioase şi a hotărât să destrame Adunarea şi l-a concediat pe Neccer – ministrul finanţelor. Aceasta a servit semnal pentru revoluţie şi pe 13 iunie poporul a luat Bastilia. Astfel absolutismul a fost răsturnat, monarhia a devenit constitutională. Regele a recunoscut Adunarea Constituantă. În capitală puterea a trecut în mâinile Comitetului Alegătorilor, care a constituit Sfatul Orăşenesc(Comuna din Paris). Revoluţia s-a extins pe toată ţara. Peste tot marea burghezie a luat în mâinile sale comunele oraşelor. Din cetăţenii înstăriţi s-a format Garda Naţională. Şeful ei a fost marchizul Jilber de la Fayette(1751-1834). La 4 august 1789 Adunarea Constituantă a primit decretul despre “lichidarea privilegiilor”. Astfel se lichidau toate prestatiile feudale. Pe 26 august 1789 Adunarea a primit un document istoric important : “Declaraţia Drepturilor Omului şi a Cetăţeanului”. Confrom declaraţiei oamenii erau egali în faţa legii, era proclamată libertatea cuvântului, presei, dreptul cetăţenilor de a participa la făurirea legilor şi instalarea impozitelor. Principala valoare era proprietatea privată – “nezdruncinată şi sfântă”. Deci libertatea, egalitatea şi proprietatea – iată drepturile principale din Declaraţie.

Foametea creştea, preţul la pâine era mare. Pe 6 octombrie poporul a mers la Versailes şi a adus regele în Paris, dar preţul la pâine nu a scăzut. Cu creşterea emigraţiei nobililor a încercat şi regele să emigreze. Însă el a fost recunoscut şi adus la Paris. Aceasta definitv a subminat credinţa în rege. Ideea republicii devinea tot mai populară. În septembrie 1791 Adunarea a primit prima în istoria Franţei Constituţie. Dreptul de vot l-au primit bărbaţii ce au împlinit 25 de ani, în corcondanţă cu cenzul de avere. Din 25 de mln de oameni, dreptul de vot l-au primit 4,3 mln. S-a desfiinţat împărţirea administrativă a Franţei în provincii. Franţa era împărţită în 83 de departamente. După primirea constituţiei Adunarea Cinstituantă a fost desfiinţată şi se faceau alegeri pentru Adunarea Legislativă, care si-a început lucrul în octombrie 1791. Influenţa principală în Adunare îi aparţinea grupului de deputaţi din departamentul Giranda, care au primit denumirea de girondini. O problemă serioasă cu care s-a întilnit noul guvern era formarea coaliţiei împotriva Franţei revoluţionare. Principalul rol în ea îl jucau Austria, Prusia şi Anglia. În aceste împrejurări guvernul girondin declară război Austriei şi în primăvara anului 1792 trupele franceze au intrat pe teritoriul Belgiei. Însp operaţiunile militare decurgeau rău pentru Franţa. Trupele pruseşti în alianţă cu Austria au intrat în Franţa şi au ocupat un rând de cetăţi. Atunci în iulie 1792 Adunarea Legislativă s-a adresat poporului cu un apel : “Patria este în primejdie”. Dar în tară încă din toamna anului 1791 creşteau manifestările, care în iarna acestui an s-au intensificat. Creştea mişcarea pentru detronarea regelui. În mişcarea pentru republică un rol important îl jucau cluburile politice, principalul dintre care a fost clubul Iacobin(iacobin – deoarece işi făceau şedintele în biblioteca bisericii sfântului Iacob). Principala influenta în club o avea Maximilian Robespiere(1758-1784). Alte persoane mari din acest club erau Jan Poli Marat(1743-1793) şi Jorj JacDanton(1759-1794). Din cauza cotizaţiilor de membru în acest club nu intrau ţăranii. Criza în ţară se inteţea cu o situtaţie militară grea. Armatele franceze se retrăgeau sub presiunea duşmanului. Girondinii işi pierdeau poziţiile. Sărăcimea orăşenească a format noul organ revoluţionar – Sfatul Comunei Parisului, care era condus de membrii clubului iacobin. Pe 10 august a izbucnit răscoala, 20 de mii de răsculanţi au înconjurat palatul regal. În rezultatul acestei răscoale regele şi familia sa erau puşi în închisoare. Răsturnarea monarhiei a pus începutul noului period al revoluţiei. Adunarea Legislativă a stabilit alegerile Adunării Naţionale, care a trebuit să reexamineze Constituţia. În rezultat dreptul de vot l-au primit bărbaţii ce au împlinit 21 de ani şi a fost lichidat cenzul de avere. Pe lângă acestea situaţia Franţei a devenit catastrofală. Trupele coaliţiei s-au deplasat spre cetatea Verden, care era un obstacol în drumul spre Paris. A fost anunţată primirea

voluntarilor în masă. Un rol important în aceasta l-a jucat Danton : “Când Patria este în primejdie, nimeni nu are dreptul să refuze să o apere fără să se acopere de ruşine şi să merite numele de trădator... Ca să învingem, trebuie curaj, iar curaj, mereu curaj şi Franţa va fi salvată”. Astfel pe 20 septembrie 1792 a avut loc lupta de la Valmy, unde era respins atacul infanteriei prusace. Importanţa acestei victorii era mare, fiindcă ea a pus începutul eliberării ţării de la intervenţionişti. Pe 21 septembrie 1792 a început lucrul Adunarea Naţionala. Aripa “dreaptă” a Adunării o alcătuiau girondinii, aripa “stângă” – iacobinii cu reprezentanţii Robespiere, Marat, Danton ce aveau o mare influenţă în popor. În Adunare se desfăşura lupta dintre ei. Având câteva interese comune ei au primit unanim doua decrete :1. despre inviolabilitatea proprietaţii; 2. despre desfiinţarea monarhiei şi instalarea republicii.

O mai mare parte a Adunării a votat executarea regelului. Procesul asupra regelui a început la 11 decembrie 1792 şi în ianuarie 1793 i s-a taiat capul. Execuţia lui Ludovic a dat motiv ţărilor europene de a forma o noua coaliţie împotriva Franţei. Lângă ţările coalite Austria şi Prusia s-au alăturat Anglia cu Spania. La sfirţitul anului 1972 a început plecarea în masă a voluntarilor. În primăvara anului 1793 trupele austriece au trecut în ofensivă şi au adus o înfrângere trupelor franceze. Înfrângerea trupelor franceze în Belgia şi pe Rein a subminat tare Gironda, care cel mai mult făcea zgomot despre lupta revoluţionară, iar în realitate s-a ivit că nu poate să o ducă. Situaţia în ţară se înrăutăţea din cauză că creşteau preţurile la pâine şi alimente, nu era înfăptuită reforma agrară. Astfel la vestul Franţei a izbucnit răscoala royaliştilor, principala forţa a căreia erau ţăranii. În martie în Vendeea a izbucnit o rebeliune a forţelor ostile revoluţiei. În aceeaşi lună situaţia pe fronturi era ameninţătoare. Girondinii nu posedau de o putere în ţară. În Paris se pregătea răscoala împotriva Girondei. Însă ea nu era pregătită de iacobini sau de comuna Parisului, ci de activişti formaţi din iacobini şi agitatorii naţionali, la care mai apoi s-au adăugat iacobinii şi Comuna Parisului. Astfel manifestările au început pe 31 mai 1793 şi noaptea pe 2 iunie detaşamentele revoluţionare ale gărzii au înconjurat Adunarea. Aflându-se sub pericol cea mai mare parte a Adunării a hotărât îndepărtarea girondinilor. Răscoala populară de la 31 mai – 2 iunie 1793 a fost începutul celei de-a treia perioade a revoluţiei. La putere au venit iacobinii. Dictatura iacobina s-a instaurat când Franţa era în mare pericol, flota Angliei a cucerit portul Toulon şi insula Corsica. Din 83 de departamente ale Frantei 60 s-au ridicat la răscoală. Vara anului 1793 Sharlotta Corday, o tânără nobila, l-a ucis pe Marat. În iunie 1793 Convenţia iacobină a adoptat noua Constituţie, care făcea oamenii egali în drepturi, proclama Franţa republică unică şi indivizibilă. Era lichidat cenzul de avere. Dreptul de a alege a primit orice barbat ce a împinit 21 de ani. Însa pentru normalizarea situaţiei în ţară trebuia o putere tare şi nelimitată. Iacobinii au proclamat instalarea conducerii revoluţionare, cu scopul – salvarea revoluţiei. Principalul organ legislativ a ramas Adunarea. Ei i se supuneau 11 oameni din guvern – Comitetul Salvarii Publice, capul căruia era Robespiere. Dictatura iacobina încerca să atragă poporul prin diferite metode. Pe 17 iulie Adunarea a adoptat renumitul decret despre lichidarea definitivă a dreputilor feudale. Era admisă vânzarea pământurilor emigranţilor la ţărani în loturi pe cât posibil de mici, cu plata în rate, în decurs de 10 ani. Era adoptat decretul despre întoarcerea pământurilor obştei în ajunul revoluţiei. Pe 5 septembrie 1793 o delegaţie a iacobinilor a cerut Adunării să introducă “terrorul” în regimul zilei, ce a fost făcut. Pe 17 septembrie 1793 Adunarea a adoptat legea despre “suspecţi”. Ea prevedea arestarea şi închiderea în închisoare a celor care erau declaraţi “suspecţi”. Pe baza acestei legi a fost judecată(14 octombrie) şi executată(16 octombrie) fosta regină. Apoi erau executaţi conducătorii girondinilor. Apoi era adoptat decretul despre recrutarea în masă. Astfel s-a organizat o armată puternică şi bine înarmată ce cuprindea peste 600 de mii de oameni. Ţăranii, ce alcătuiau cea mai mare parte a armatei, înţelegeau că numai victoria asupra coaliţiei antifranceze va ajuta la consolidarea eliberării de la prestaţiile feudale. Lozinca lor era :

“Victorie sau moarte”. Astfel la începutul anului 1794 războiul era trecut pe teritoriul duşmanului. Până atunci erau înabusite toate răscoalele. S-a eliberat Toulonul. În septembrie 1793 în armata ce asedia Toulonul făcea slujba tânărul căpitan artillerist Napoleon Bonapart. La 9 octombrie a fost luat Lionul. După Victoria pe fronturi poporul cerea aprofundarea reformelor, în Adunare au sosit multe cerinţe de a termina cu tirania “clasei bogate”. După slăbirea Comunei Parisului, Comitetul Salvarii Publice în frunte cu Robespiere a început să se teama de întărirea influenţei “moderaţilor în Adunare în frunte cu Jorj Jac Danton. Din toamna anului 1793 Danton şi adepţii lui au început să ceara reîntoarcerea la orânduirea constituţională, refuzul politicii de teroare, libertatea presei ş.a. Practic aceasta era tendinţa spre democraţie. Robespiere a hotărât să termine cu dantoniştii. Danton măcar că a fost prevenit nu a fugit din ţară, ci a spus : “ Nu vor îndrăzni” şi a adăugat “ Oare se poate să iei cu tine Patria pe pingelele pantofilor?”. Dar dimineaţa, pe 30 martie, el şi părtaşii lui au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi. Ultimele cuvinte ale lui Danton, adresate călăului erau : “Tu vei arăta capul meu poporului, el merită asta”. Din cauza acestor execuţii, împotriva robespieriştilor s-au ridicat “bogătaşii noi”. De la iacobini s-au îndepărtat şi ţăranii, neîdumeriţi de legea despre recviziţia grăunţelor recoltei întregi. Toate acestea au provocat unirea duţmanilor iacobinilor într-un bloc unitar. În adâncurile Adunării s-a alcătuit un complot împotriva lui Robespiere şi adepţii lui. Robespiere vedea pericolul situaţiei sale, însă nu putea să facă nimic. Astfel pe 27 iulie(9 termidor) 1794 el era arestat. Seara Adunarea l-a declarat pe Robespiere şi adepţii lui în afara legii, ce însemna – execuţia fără judecată. Lovitura de stat de la 9 termidor a întors revoluţia în albia burgheziei, din care a ieşit în timpul dictaturei iacobine. Toată puterea a tercut la “bogataşii noi”(thermodorienii), care pentru a fi populari au început să aresteze pe cei legaţi cu terorul (care nu a disparut ci a luat o alta forma). “Suspecţii” erau eliberaţi, sute de iacobini au fost puşi în închisoare sau executaţi. În Adunare s-au întors girondinii supravieţuiţi, Comuna Parisului a fost dezmembrată. Din această cauză creşteau nemulţumirile. Răscoala a izbucnit pe 1 aprilie 1795. În această zi Adunarea era înconjurată de 10000 de oameni neînarmaţi. Înspre seară a sosit Garda Naţională, poporul era alungat. Dar în mai evenimentele s-au repetat, numai că acum populaţia era înarmată. Răscoala a durat doua zile.

În ianuarie anul 1795 armata franceză a cucerit Olanda şi a transformat-o în Republica Batava. Prusia recunoaşte Rinul ca hotar cu Franţa. La 22 iulie Spania cedează Franţei partea ei din insula Saint- Domingo , care devine în întregime franceză. În august 1795 Adunarea a adoptat noua Constituţie, care fixa în Franţa orânduirea republicană, dar lichida votul universal, restabilea sistemul de a alege pe doua trepte şi cenzul de avere. Conform constituţiei puterea legislativă îi aparţinea Corpului Legislativ, format din doua camere : Sfatul Cincisute şi Sfatul celor Mari. Puterea executivă o avea Directoratul formată din 5 persoane în vârstă de nu mai puţin de 40 de ani, numiţi de Sfatul celor Mari. Royaliştii nu au primit noua Constituţie şi au încercat să dezmembreze Adunarea în septembrie 1795, însă din cauza lui Napoleon Bonapart, aceasta nu i-a reuşit. După fapta eroică el a fost avansat în rangul de “comandant al forţelor armate Franţei interne”. După căderea dictaturei iacobine războiul s-a schimbat în partea acaparării teritoriilor noi. În cursul luptei s-a intensificat influenţa generalilor şi a armatei pe Directorat, îndeosebi cea a lui Napoleon Bonapart. El a prefăcut armata în partea cea buna. Pentru campania în Italia a fost ales Napoleon Bonapart. El a îndreptat poporul Italian spre sine. Primele lupte i-au adus victorii (în lupta sub Lodi), după care el a fost avansat în rangul de capral. El a cucerit Piemontul, a intrat în Milan. Patru armate au fost distruse şi în 1797 Bonapart a silit Austria să semneze pacea şi să recunoască cuceririle Franţei. În continuare în Italia s-au format câteva republici dependente de Franţa. Aceeaşi soartă a avut şi Elveţia. După insistarea sa Napoleon a pornit campania în Egipt, luând cu el peste o sută de savanţi pentru studierea vestului. El a cucerit Alexandria, apoi sus pe Nil a cucerit Cairul. Când Napoleon sărbătorea aceasta victorie, amiralul englez – Nelson a distrut flota franceză în

golful Abuchir. Astfel drumul lui Napoleon în Franta era tăiat. Dar şi acest timp era folosit pentru formarea unui sistem civilizat de conducere a ţării, iar savanţii au compus descrierea Egiptului în 24 volume. Ştiind tăria poziţiei în Egipt, Napoleon s-a pornit mai departe la est în Siria. Lângă Jafta şi Haifa turcii au încercat să-l opreasca, dar nu au reuşit. În frunte cu o armată de 10 mii de soldati el a ajuns la cetatea Acco, pe care atacând-o zi de zi, totuşi, nu au reuşit să o cucereasca. Văzând situaţia, armata a fost nevoită să se reîntoarcă în Cair. Apoi a fost strălucita cucerire a Abuchirului. Astfel tot Egiptul era cucerit. Şi iată reîntoarcerea imediată în Franţa. Cu 500 de soldati cei mai buni el se reîntoarce în Franţa. De ce? Ipoteza cea mai probabilă este că Napoleon, primind reviste proaspete a aflat despre noua coaliţie antifranceză şi despre victoriile armatei ruse sub comandamentul lui A.V. Suvorov în Italia de Nord. Era luna august a anului 1799. Armata franceză se retrăgea de pe toate fronturile, Italia era pierdută. De demult se cerea revederea Constitutiei din 1795. Însă revederea Constituţiei se putea întinde pe 9 ani, ieşirea era lovitura de stat. Lovitura de stat a început la 9 noiembrie(18 brumar). În această zi a fost răsturnat Directoratul. Ziua următoare au fost dezmembrate Sfaturile Cincisute şi Celor Mari. Cu aceasta lovitură de stat s-a încheiat Marea Revolutie Franceză.

Revoluţia s-a terminat, ea a lichidat orânduirea feudală şi absolutismul. Puterea politică şi economică a trecut în mâinile burgheziei. Ea a distrus împărţirea societăţii pe stări. Oamenii erau egali în faţa legii.

7.Consulatul lui Napoleon, primul Imperiu şi politica externa a lui Napoleon. Înfrângerea lui Napoleon şi restaurarea Bourbonilor.

Stabilind dictatura militară Bonapart se ocupa cu restabilirea economiei. În decembrie 1799 a fost adoptată noua constituţie, conform căreia puterea executivă o aveau consulii. Primul consul era cel mai puternic, iar urmatorii 2 erau locţiitorii lui. Consulul întâi era Napoleon. Puterea legislativă a fost limitată brusc. Autoconducerea în oraşe şi sate era lichidată, în departamente pentru conducere guvernul trimetea birocraţi-prefectori. În oraşe în loc de comune electorale se numea primarul. Republica mergea spre sfârşitul său. În februarie-martie 1804 a fost descoperit un mare complot, cu scopul de a restabili monarhia Bourbonilor. Participanţii la complot au fost executaţi. “Bogătaşii noi”, temându-se de restabilirea Bourbonilor, i-au cerut lui Napoleon să se proclame imperator. În mai 1804 Napoleon a fost proclamat “imperatorul francezilor”, iar în decembrie aceluiaş an în catedrala Măicii Domnului din Paris a avut loc încoronarea oficială. Astfel Franţa a devenit imperiu, în care puterea legislativă întrutot se supunea celei executive. Puterea imperatorului era practic nelimitată de nimeni şi nimic. Scopurile politice externe ale consulatului şi imperiului rămâneau apărarea acelor rezultate ale revoluţiei, care conveneau tinerei burghezii: lupta pentru dominaţia economica şi politică a Franţei în Europa, expansiunea teritorială şi întatirea poziţiilor noii dinastii a bonaparţilor. Războaiele, macar că distrugeau multe vieţi, aduceau mulţi bani. Principalul sprijin al lui Napoleon era armata, bazată pe sistema prestaţiilor generale armate (toţi francezii de la 20 de ani până la 25 de ani trebuiau să servească în armată). În 1804 era adoptat Codul Civil sau Codul lui Napoleon. Acest cod a proclamat egalitatea cetăţenilor în faţa legii, inviolabilitatea personalităţii şi proprietăţii, libertatea conştiinţei ş.a. Codul a fost introdus în Italia, multe părţi a Germaniei, în Varşavia, în coloniile franceze din India, Africa ş.a.

Pentru a lua revanş de la eşecurile din 1799, Napoleon în 1800 a pornit a doua campanie Italiană. Aici francezii au susţinut o victorie stralucitoare în Marengo. După aceasta Austria a ieşit din război şi a încheiat pace. La proprietăţile franceze s-a adăugat Piemontul şi Ghenuia. Austria de asemenea trebuia să recunoască alipirea la Franţa a Belgiei şi a pământurilor germane pe malul stâng al Reinului. În 1805 Bonapart a concentrat armata în Buleni şi a pregătit un plan de cucerire a Angliei. Însa reînoirea războiului cu Austria şi Rusia l-a obligat pe Bonapart să lase acest plan. În acelaşi an

escarda engleză, sub comandamentul amiralului Nelson a adus înfrângere flotei franceze. Războiul pe mare Franţa l-a pierdut. Însă pe uscat treburile se desfăşurau mai bine. În decembrie 1805 Napooleon a adus înfrângerea hotărâtoare asupra armatelor austriece şi ruse sub Austerlitz. După această victorie Austria era nevoită să dea libertate lui Napoleon în Italia şi Germania, să recunoascş cucerirea Veneţiei. Napoleon a anunţat despre lichidarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. În 1806 armatele franceze au intrat în Prusia, armata careia era distrusa sub Ghen. Napoleon a intrat în Berlin. Fără nici o împuşcătură au capitulat toate celelalte oraşe-cetăţi ai Prusiei. În Berlin Napoleon a semnat decretul despre blocada continentală, care interzicea tuturor statelor dependente de Franţa să facă comerţ cu Anglia. Acest document a implicat Franţa într-un război pentru dominaţia în Europa şi în lume, fără care era imposibil de impus alte ţări să înceteze relaţiile economice cu Anglia. Înfăptuirea în practică a multor poziţii a acestui decret era imposibil pentru multe ţări. În 1807 Napoleon şi Alexandru I au semnat pacea de la Tilzit, prin care ţarul recunoştea toate cuceririle franceze şi încă s-a obligat să adere la blocada continentală. Napoleon a luat o mare parte a Prusiei. Din proprietaţile ei poloneze el a format statul dependentVarşavia. În 1808 armata franceză a păşit peste hotarele Spaniei şi a intrat în Madrid. Regele Spaniei a fost detronat şi pe tronul eliberat s-a urcat fratele lui Napoleon – Napoleon Jozef. Până în 1810 Napoleon a atins o putere şi o slava fără precedent. Împrejurul hotarelor Franţei a apărut un lanţ de state cârmuite de rudele imperatorului. Însă cu atâtea colonii ţara suferea o criză internă din cauza recoltei mici doi ani la rând. În ţară erau nemulţumiri de atâtea războaie şi recrutări în armată. Începând cu 1811 Naoleon se pregătea pentru război cu Rusia. În 1812 “Marea armată” a trecut hotarele ruseşti şi s-a îndreptat spre Moscova. În principala luptă de la Borodino Napoleon nu a putut să distrugă armata lui Cutuzov. Ocupând Moscova Napoleon aşa şi nu a obţinut semnarea păcii. Cu venirea gerurilor armata a plecat din Rusia. Urmărirea ei de către armata rusească a grăbit moartea ei. Lăsând armata muritoare Napoleon s-a întors în Paris. Aici el a început să se ocupe cu formarea armatei noi. Însă era târziu. În acest timp s-a format o coaliţie antifranceză în frunte cu Rusia, care cuprindea – Anglia, Prusia, Austria, Suedia, Spania şi Portugalia. Bonapart a format o armată noua de 500 de mii de soldaţi, majoritatea cărora n-au împlinit vârsta de serviciu militar. Primăvara anului 1813 statele coalite erau gata să semeneze pacea cu Napoleon, dar el nu a vrut să meargă la cedări. În lupta hotărâtoare de 3 zile sub Leiptzig(16-18 octombrie) armata lui Napoleon a suferit înfrângere zdrobitoare. În 1814 acţiunile militare erau trecute pe teritoriul Franţei. Ţările coalite vroiau restabilirea monarhiei. Astfel Napoleon era silit să lese tronul francez pe 6 aprilie 1814, el a fost dus pe insula Elba, lângă ţărmurile Italiei. Tot atunci era declarat împarat al Franţei Ludovic al XVIII-ela fratele lui Ludovic al XVI-lea. Întoarcerea lui a provocat nemulţumirea poporului. Napoleon Bonapart urmărea situaţia în Franţa. După nu multă cugetare el s-a hotărât la un pas important. Pe 1 martie 1815 la litoralul de sud al Franţei, nelocuit, au sosit câteva corăbii, de pe care s-au coborât 1100 de oameni în frunte cu imperatorul, printre care şi soldaţii lui credincioşi şi care repede se mişcau spre nord. La 1 martie deja era ştiut în Paris ca Napoleon a părăsit Elba. Ludovic al XVIII-lea a trimis împotriva lui o armată de 10 000 de soldaţi. Dar întalnindu-se cu imperatorul această armată întrutot a trecut de partea lui Napoleon. Pe tot drumul toate trupele treceau de partea lui Napoleon. El a intrat în capitala şi în palat fără nici o împuşcătură. Însă la putere el a stat numai 100 de zile. Ultima luptă între armata lui Napoleon şi armata ţărilor coalite a fost pe 18 iulie sub Waterloo. Aici Napoleon a suferit o înfrângere totală. Franţa nu mai putea duce războiul, Napoleon a semnat a doua oară refuzul tronului. De data aceasta el a fost dus pe insula Sfintei Elena din oceanul Atlantic, unde peste câţiva ani a murit.

După înfrângerea lui Napoleon reprezentanţii tuturor ţărilor europene s-au adunat în 1814 la congresul din Viena. Interesele Franţei la acest Congres erau prezentate de Charli Moris Taileran(1754-1818).

Membrii congresului tindeau spre reîntoarcerea fostelor dinastii şi puterii nobililor, de a înfaptui împărţirea teritorială în interesele coaliţiei ce a biruit. Rolul principal în acest congres îi aparţinea Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei.

În rezultat Rusia a primit o parte din Polonia – statul Varşovia; Prusia – provinciile bogate şi economic dezvoltate – regiunea Reinului şi Vestfalia şi încă pământurile poloneze de vest. La Austria s-a adăugat – Lombardia şi Veneţia. În loc de doua sute şi ceva de state mici s-a format alianţa Germană din 39 de state din care cele mai mari erau Austria şi Prusia. Anglia a primit insula Maltu, insula Ceilon şi Pământul Cansc în sudul Africii. Teritoriul Franţei a fost adus la fostele hotare.

8.Politica lui Ludovic al XVIII-lea si Carl al X-lea

Înfrângerea lui Napoleon a adus la a doua restabilire a Bourbonilor. La 8 iulie 1815 Ludovic al XVIII-lea a intrat în Paris. Cu sosirea lui Ludovic în ţară s-a desfăşurat “terrorul alb” erau arestaţi peste 70 de mii de oameni, au fost ucişi aproape toţi ofiţerii lui Napoleon. Dar reîntoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea nu însemna restabilirea monarhiei. Congresul de la Viena a hotărât ca în Franţa să rămână regimul întărit pe timpul lui Napoleon, fiindcă restabilirea monarhiei putea provoca noul val de revoluţii. Noua constituţie numită “Carta anului 1814” a stabilit regimul monarhiei constituţionale. Regelui îi aparţinea puterea executivă. Această constituţie limita puterea monarhului prin corpul legislativ format din doua camere: Camera aristocratică superioară, numită de împărat şi Camera inferioară, aleasă pe baza cenzului de avere. Dreptul de vot îl aveau numai bărbaţii care au împlinit 30 de ani şi ce plateau nu mai putin de 300 franci impozite directe pe an. Pentru a avea dreptul de a fi ales în deputaţi trebuia cenzul de vârstă de 40 de ani şi plătirea anuală nu mai puţin de 1000 franci impozite directe. Principala putere în ţară o aveau moşierii şi un mic cerc de burghezie bogată. Cu începutul cârmuirii lui Ludovic al XVIII-lea a revenit pacea, au fost regulate divergenţele cu ţările coalite. Succesul guvernării sale Ludovic se datorea alegerii reuşite a ministrilor. Deosebit de strălucitor era contele Rişile, talentat politic şi administrator. Ludovic al XVIII-lea a murit în anul 1824 şi în locul lui a venit fratele lui mai mic ducele d’Artua sub numele de Carl al X-lea. Cu fiecare an Carl al X-lea tot mai mult se întorcea la orânduirea feudală. La alegerile din 1827 şi 1830 opoziţia liberală de două ori a susţinut victorie. O nemulţumire deosebită a provocat ceea că în 1829 capul guvernului a devenit prietenul regelui contele Juli de Polgneac. Criza politică se înteţea. În aşa situaţie Carl a XI-lea a semnat 4 ordonanţe prin care se dizolva Camera Deputaţilor, dreptul de vot l-au primit numai moşierii mari, se lichida libertatea presei. În aşa situaţie pe 26 iulie a izbucnit răscoala. Răsculanţii triumfau timp de “3 zile glorioase”. Carl al X-lea a semnat detronarea sa şi a fugit în Anglia. Puterea a luat-o burghezia liberală. A fost format guvernul provizoriu, care pe 9 august l-a proclamat rege pe Ludovic Filip din dinastia Orleans, instaurând monarhia burgheza. Noua Constituţie numită “ Carta anului 1830” declara că regele guvernează conform invitaţiei poporului, era proclamată libertatea cuvântului, presei, întrunirilor; erau micşorate cenzurile de avere şi vârsta. Numarul electoratului s-a mărit pânî la 250 de mii de oameni. Monarhia din iulie a reînceput ceea ce a început încă în prezenta lui Carl al X-lea – cucerirea Algirului, care în 1847 a devenit colonie a Franţei. Din cauza salariului mic, condiţiilor de trai mizerabile izbucneau răscoalele muncitoreşti. În anii ’40 ai secolului al XIX-ela Lui-Filip nu mai ascundea dragostea faţă de putere. După revoluţia din iulie 1830 trăsătura caracteristică a Franţei consta în dominaţia politică a bancherilor şi lipsa drepturilor democratice. Răscoala a izbucnit pe 22 februarie 1848, în rezultatul căreia răsculanţii au ocupat palatul regal, iar Ludovic Filip a fugit în Anglia. După câştigul revoluţiei a fost format guvernul provizoriu în frunte cu poetul Lamartin ce a ocupat postul de ministru al afacerilor externe. Guvernul provizoriu a proclamat Franţa republică, a lichidat titlurile nobile, a proclamat libertatea presei, întrunirilor publice, a

fost introdus votul universal pentru bărbaţii ce au împlinit 21 de ani. A fost organizată Comisia Guvernamentală pentru muncitori în frunte cu socialistul Louis Blanc şi muncitorul Alexandre Alber, s-au înfiinţat Ateliere naţionale, unde munceau peste 100 de mii de foşti şomeri. La 23 aprilie au început alegerile în Adunarea Constituţionala, care a fost convocată la 4 mai alcătuită din republicanii moderaţi şi mai ales, conservatorii. Adunarea Constituţională a înlocuit guvernul provizoriu cu Comisia Executivă din care socialiştii nu mai făceau parte. Ministrul de război a fost numit generalul Cavaignac, care a suprimat crud mişcarea de eliberare naţională din Algir. “Comisia pentru muncitori” era desfiinţată, cluburile democratice şi Atelierele Naţionale - închise. Toate acestea au provocat răscoala pe 22 iunie 1848 care era înăbuşită de generalul Cavaignac.

9.Politica lui Napoleon al III-lea. Al doilea imperiu în Franţa.

Adunarea Legislativă a adoptat în mai 1849 noua Constituţie care acorda toată putera preşedintelui republicii. Pe 10 decembrie 1849 au avut loc alegerile preşedintelui, la care a biruit Louis-Napoleon Bonapart. Poporul credea în el ca şi în unchiul său – Napoleon Bonapart – carea va apăra interesele micilor proprietari de pământ. Pe 2 decembrie 1851 (ziua aniversării biruinţei lui Napoleon I în bătălia de la Austerlitz) Louis-Napoleon înfăptuieşte lovitura de stat, dizolvând Adunarea Legislativă şi arestând conducătorii regaliştilor şi republicanilor. Toată puterea a trecut în mâinile preşedintelui care se alegea pe 10 ani. Peste un an pe 2 decembrie 1852 Louis Napoleon s-a proclamat împărat. În imperiul lui Napoleon al III-lea a fost adoptată Constituţia din 1852 ce declara că ea recunoaşte marele principii ale revoluţiei din anul 1789 şi mai ales suveranitatea poporului. În realitate constituţia a stabilit un regim autoritar. Puterea legislativă era impărţită între Consiliul de Stat ce discuta şi introducea schimbări în proiectele de legi, Corpul Legislativ ce aproba legile şi Senatul care putea să anuleze legile ce erau în contradicţie cu constituţia. Legile erau promulgate de împărat. Sufragiul era universal pentru toţi bărbaţii ce au împlinit 21 de ani. Dar pentru a avea dreptul de vot el trebuia să trăiască cel puţin 6 luni în localitatea respectivă.

Franţa fiind un stat imperialist, pretinzând ca şi alte imperii la dominaţia sa asupra altor ţări aproape continuu ducea războaie de cotropire cu scopul de a satisface interesele marilor financiari, industriaşilor, ce erau dornici de a primi venit nou, noi pieţi de desfacere şi materie primă. În anii ’50 ai secolului al XIX-lea Franţa ducea război cu Rusia(războiul din Crimeea 1853-1856), ce a luat de la Franţa multe jertve omeneşti şi materiale şi de fapt nu i-a adus nici un profit real, întarind numai satisfacerea francezilor şi bretanilor ce deasemenea au luat parte la război. În 1856-1857 Franţa şi Rusia au devenit cei mai buni prieteni, ca împreună să încurce războaielor cotropitoare a Marei Britanei, fiindcă concurenţa anglo-franceză în acest timp s-a intensificat. Agravarea acesteia s-a produs după tentative de omor asupra lui Napoleon al III-lea din partea unui italian – Orsini – în anul 1858 care după cum s-a aflat a sosit din Londra cu bombe engleze. Gălăgia din cauza acestui fapt peste un timp s-a potolit. Dar înrăutăţirea relatiilor anglo-franceze s-a produs după încheierea întelegerii secrete de la 3 martie 1859 între Franţa şi Rusia conform căruia Napoleon al III-lea s-a decis să susţină tendinţa guvernului rus de a se elibera de la condiţiile tratatului din Paris ce interzicea Rusiei să ţină flota armată pe Marea Neagră, pentru aceasta Rusia a garantat Franţei o susţinere diplomatică împotriva Austriei şi a promis să facă gălăgie cu armele la hotarele ei. Fiind asigurată de susţinerea Rusiei, Franţa împreuna cu regatul Sardin a început în aprilie 1859 război împotriva Austriei. În luptele de la Solferino şi Mandjente armatele franceze au adus înfrângere austriecilor. Însa Napoleon al III-lea, văzând că aceste victorii îi aduc Sardiniei un mare profit, fiindcă în acest timp aproape în toate statele italiene s-a început un val de răscoale de eliberare naţională, a înşelat şi a predat aliaţii italieni. Apoi a urmat înţelegerea guvernului lui Napoleon al III-lea cu Austria, conform căreia Austria primea regiunea

Veneţiană, iar Franţa teritoriile italiene Savoia şi Nisa, ceea ce a intensificat nemulţumirea italienilor în politica Franţei. Statornicirea armatelor franceze într-un stat Italian împiedica unirea Italiei şi intensifica mai tare nemulţumirea italienilor în politica Franţei. Pe întinderea a câtorva secole Franţa continua să deţină multe colonii în Asia şi Africa. Al doilea imperiu a intelsificat expansiunea colonială. În Africa colonizatorii francezi au extins în anii ’50 ai secolului al XIX-lea teritoriile, adăugând o mare parte a Sardiniei şi terminând cucerirea regiunilor montane. Franţa timp de câţiva ani a avansat sistematic hotarele înăuntrul Africii. O politică colonială activă al doilea imperiu a desfăşurat în Extremul Orient. În rezultatul agresiei războaielor opiumului (1857-1858 şi 1860) din partea Franţei, Marei Britaniei, S.U.A. şi Rusiei erau impuse înţelegeri neegale. În octombrie 1860 trupele anglo-franceze au ocupat Beijingul, jefuind şi arzând parţial palatele capitalei chineze. Deosebit de amplu s-au pronunţat cuceririle Franţei în Vietnam. În 1858 armatele franceze sub pretextul apărării misionarilor catolici au intrat în aceasta ţară, ce era în dependenţă vasală de China. Întârzierea feudală a ţării, lupta dinastiilor ce conduceau ţara şi dificultăţile externe au uşurat problema colonizatorilor francezi de a cuceri Vietnamul. Dar totuşi cucerirea Vietnamului era dificilă. Deoadată intrând pe teritoriul Vietnamului armatele franceze s-au întâmpinat cu rezistenţa populaţiei lui. Căldura şi bolile secerau multe vieţi în armata franceză. Tocmai în iunie 1862 cercurile domnitoare din Vietnam au încheiat un tratat conform căruia Franţa a primit 3 provincii sudice şi insula Pulo-Condor, corabiile franceze au primit dreptul de a se deplasa liber pe râul Mecong pentru comerţul francez erau deschise 3 porturi, în afară de acestea Vietnamul s-a decis să plăteasca o contribuţie de război de milioane dolari argint. În 1863 Franţa a stabilit protectoratul asupra Cambogiei. În 1867 tot Vietnamul de sud a devenit colonie a Franţei. În rezultatul cuceririlor în 1870 coloniile Franceze au alcatuit un teritoriu de 900 de mii de km pătraţi, pe care locuiau 6 mln de oameni.

În acest timp în Franţa cresteau revoltele muncitorilor din cauza crizei economice mondiale din 1857 şi a salariului mic. Napoleon la III-lea a mers la cedări, desfiinţând legea ce interzicea întrunirile. Din acest moment au început să apară multe asociaţii muncitoreşti, creştea mişcarea muncitorească.

Anii ’60 ai secolului al XIX-lea sunt marcaţi prin nişte greşeli grave ale lui Napoleon al III-lea în politica externă. O lovitură enormă prestigiului Imperiului al II-lea si personal lui Napoleon I a adus eşecul aventurii mexicane. Expediţia armata în Mexic a început în 1862 şi prevedea ca Mexicul să devină o colonie a Franţei. Cucerirea Mexicului trebuia să fie un pas spre formarea unui impreiu vast dependent de Franţa, dar aceasta a stârnit o nemulţumire din partea Marei Britanei şi S.U.A. şi a adus la un război colonial îndelungat ce a cerut de la Franţa enorme cheltuieli materiale şi pierderi de vieţi. În 1867 armatele franceze, după insistarea categorică a guvernului S.U.A. au părăsit Mexicul. Urmări grele pentru Franţa a avut şi greşala lui Napoleon al III-lea când el a permis Prusiei şi Italiei să încheie o înţelegere militară împotriva Austriei, sperând ca prim-ministrul Prusiei – Bismark nu va împiedica Franţei de a ieşi împotriva Belgiei şi Luxemburgului sau va “compensa” neutralitatea ei prin transmiterea la al doilea imperiu a unui oarecare teritoriu german. Neutralitatea Franţei a uşurat Prusiei să obţină victoria asupra Austriei în Războiul din anul 1866. Însă după formarea în anul 1867 a Uniunii Germane de Nord, Bismark a refuzat categoric realizarea promisiunilor sale către Napoleon al IIII-lea. După aceasta relaţiile între Franţa şi Prusia s-au înrăutăţit brusc. Până atunci relaţiile Franţei cu majoritatea ţărilor europene erau stricate: refuzarea lui Napoleon al III-lea la obligaţiile sale faţă de înţelegerea franco-rusă din 1859 şi încercarea în 1863 de a da un sprijin diplomatic răscoalei poloneze l-a dispus pe Alexandru al II-lea împotriva Franţei; aventurile coloniale ale lui Napoleon al III-lea au înteţit relaţiile cu Marea Britanie, la aceasta a contribuit şi construcţia în 1869 a canalului Suez, făcut în pofida împotrivirii Marei Britanei şi nimerit în mâinile capitaliştilor francezi; urmări negative pentru Franţa a avut şi politica ei în Italia ce împiedica unificarea ei. Astfel politica externă a lui Napoleon

al III-lea la sfârşitul anilor ’60 a adus la ceea că Franţa s-a aflat într-o stare de izolare deplină.

Tot din această cauză în ţară a început o criză economică nouă. Astfel în alegerile în Corpul Legislativ opoziţia liberală a biruit. Măcar că erau înfăptuite reforme muncitorii făceau greve. Toate acestea spuneau că în Franţa a venit o criză guvernamentală mare şi al doilea imperiu abia reţine puterea sa.

Războiul franco-prusian era constituit din cauza rezultatului politicii imperialiste ce apăra al II-lea imperiu şi din cauza apariţiei unui stat nou agresiv Prusia ce dorea să-şi consolideze dominaţia sa în Europa. Cercurile cârmuitoare în Franţa contau în rezultatul războiului cu Prusia să preîntâmpine unificarea Germaniei ân care ei vedeau un pericol pentru situaţia Franţei în Europa şi cucerirea malului stâng al Rinului. Napoleon al III-lea căuta în acest război ieşire din criza politică adâncă, care în anii ’60 a luat un caracter ce punea în primejdie imperiul. Câştigul acestui război după calculele lui Napoleon al III-lea trebuia să întărească poziţia Imperiului al doilea care în anii ’60 era tare zdruncinată. Prusia conta pe câştigul ei şi luarea de la Franţa a provinciilor Elzas şi Lotaringia – bogate în fier. Bismarck ştia încă în anul 1866 că războiul cu Franţa va fi inevitabil, el conta ca Franţa va declara război, ceea ce va grăbi unificarea Germaniei. Franţa a vrut să intre în război cu Prusia încă în timpul războiului austro-prusian în anul 1866. Dar sfârşitul rapid al acţiunilor militare a amânat războiul franco-prusian. De atunci Napoleon al III-lea căuta un aliat. El duce tratative fără succes cu Austria şi încearcă să încheie alianţă cu Rusia. Bismarck căuta ajutor de la celelalte ţări germane. În curând Bismarck a găsit motiv pentru declararea războiului. În anul 1870 Leopols Hohenzolern, nepotul lui Wilhem a fost promovat rege al Spaniei. Astfel Franţa ar fi fost luată în cleşte. Napoleon a cerut de la Wilhem ca el să-l oblige pe nepotul său să refuze această promovare. Regele Prusiei a promis că-l va sfătui pe Leopold să-şi retragă candidatura, însă Bismarck a schimbat câteva cuvinte în telegrama adresată ambasadorului Franţei, imprimând mesajului un caracter ofensator penru Franţa. Astfel Napoleon al III-lea a declarat în iulie 1870 război Prusiei, fapt care a lipsit Franţa de ajutorul statelot germane din sud-vest. Napoleon al III-lea presupunea izolarea Uniunii Germane de Nord de statele germane din sud astfel asigurând neutralitatea lor. Dar armatele franceze nu erau asigurate cu echipament, muniţii şi alimente. Mobilizarea armatei trecea extrem de dezordonat. Momentul favorabil pentru ofensivă era pierdut. În acelaşi timp Prusia nu pierdea nici o zi. Procesul lent cu care comandamentul francez desfăşura campania a dat posibilitatea Prusiei să termine mobilizarea armatelor din nord şi din sud. Pe 4 august Prusia a trecut în ofensiva, impunând ca franezii să treacă în apărare, ce a înrăutăţit şi mai tare situaţia Franţei. Armatele germane erau în număr mai mare decât cele franceze şi aveau tunuri mai bune decât cele franceze. Pe 4 august 1870 lângă Bissabur şi la 6 august lângă Verte armata prusacă a zdrobit trupele franceze din sud. În aceeaşi zi, 6 august, lângă Farbac a fost zdrobită trupa principală a armatelor franceze în frunte cu mareşalul Bazen.

După primele înfrângeri în Paris au urmat demonstraţii(7-9 august 1870) în care oamenii cereau proclamarea republicii. Luptele de mai departe decurgeau deplorabil pentru francezi. La 14 august aramta prusacă a impus lupta aramtei franceze de la Rein care se retragea după înfrângerea de la 6 august în Verden şi Salon-pe-Marne, unde se forma armata franceză nouă. Această luptă n-a adus voctorie nici la una din părţi, dar a reţinut armata franceză cu 24 de ore, ceea ce a provocat urmări grele pentru francezi. Formată în grabă lângă Shalon armata Franceză în număr de 120 de mii, rău pregătiţi, fără plan, pe 23 august sub conducerea lui Mac-Mahon s-a pornit în Metz în ajutorul armatei lui Bazen. Înaintarea trupelor franceze avea loc foarte lent din cauza căutării hranei. Aceasta a permis armatelor prusace să atace aripa dreaptă a acestei armate. În noaptea pe 28 august Mac-Mahon a început retragerea spre vest spre Mezer. În această zi el a ajuns în Mezer şi a reînoit mişcarea spre est către Mez. Armata prusacă se mişca mai repede decât cea franceză şi a ajuns la râul Mez şi pe 30 august a înfrânt aici armata

franceză în apropierea Bomonului. Francezii s-au retras în împrejurimile Sedanului. Pe 1 septembrie armata prusacă a început lupta sub Sedan. În pofida rezistenţei armatelor franceze, germanii având o artilerie foarte bunî au zdrobit armata francezî. Înconjuraţi şi dezorganizaţi trupele franceze s-au concentrat în cetate, unde s-a ascuns şi Napoleon. Aici era ridicat drapelul alb. Pe 2 septembrie Napoleon în frunte cu o armată de 100 de mii de soldaţi s-a predat.

La 4 septembrie la Paris a izbucnit revoluţia. A fost proclamată republica în fruntea căreia, în februarie a fost ales de către Adunare Naţională – Thiers.

Parizienii epuizaţi în urma unui lung asediu, exasperaţi de situaţia grea, nemulţumiţi de politica guvernului, au organizat o insurectie şi a fost stabilită puterea Comunei din Paris. Ea îndeplinea funcţiile unui adevărat guvern. Între Comună, dominată de revoluţionari, patrioţi şi socialişti şi guvernul conservator, stabilit la Versailles s-a dezlănţuit un adevărat război civil, care a ţinut 72 de zile şi s-a terminat cu înfrâgerea Comunei din Paris. Ea a fost înăbuşită cu ajutorul armatei prusiene. La 10 mai 1871 la Frankfurt este semnat acordul de pace. Franţa este obligată să plătească o contribuţie de război de 5 mlrd. de franci. Până la achitarea acestei sume nordul Franţei a fost ocupat de armata germană.

10.Politica Republicii a III-a.

În timp ce marea majoritate a Franţei era pentru republica în Adunarea Naţională dominau monarhiştii. După demisia lui Adolphe Thiers în anul 1873 Adunarea Naţionala îl alege pe Mac-Mahon, părtaş al restabilirei monarhiei, care a promis să apere “ordinea morală” şi “anarhia republicană”. Dar republicanii, susţinuţi de masele populare intensifică lupta pentru republică. În anul 1875 a fost elaborată constituţia care proclama Franţa republică. Aceasta a fost Republica a III-a. Preşedintele republicii era ales pe 7 ani de Adunarea Naţionala cu dreptul de a fi reales. El avea drepturi foarte largi. Puterea legislativă o avea camera deputaţilor, aleasă pe 4 ani printr-un sufragiu universal şi Senatul (75 de membri numiţi de preşedinte şi 225 aleşi) care alcştuiau Adunarea Naţionala(parlamentul).

În anul 1877 Mac-Mahon a încercat să restabilească monarhia, desfiintând Camera Deputaţilor. În pofida presiunilor, republicanii au câştigat majoritatea netă în Camera Deputaţilor şi Senat, astfel în 1879 preşedintele este înlocuit de Jules Grevy.

Rolul principal îi revenea republicanilor şi republicanilor radicali. Aflându-se la putere la sfârşitul secolului al XIX-lea moderaţii au legalizat sindicatele, au introdus învăţământul primar obligatoriu, libertatea presei, libertăţi municipale.

La începutul secolului XX la putere vin radicalii ce au desfiinţat 3000 de scoli ale organizaţiilor bisericeşti si au despărţit biserica de stat.

Luând parte la împărţirea lumii alături de celelalte puteri Franţa a ocupat Tunisia, Madagascarul, Sahara, Maroc, Indochina etc. şi a format un vast imperiu colonial. În 1898, pe timpul ocupării Sudanului, a izbucnit un conflict între Franţa şi Anglia la Fasoda, care a fost aplanat, iar în timpul ocupării Marocului(1911) s-a iscat alt conflict acut franco-german, care ar fi adus la război, dar a fost aplanat prin compromis (schimb de teritorii în Africa).

În 1893 guvernul francez a încheiat un tratat de ajutor reciproc cu Rusia în caz de război cu Germania. În 1904 Franţa şi Anglia au semnat Antanta Cordială şi au împărţit sferele de influenţă în Africa.

Politica externă revanşardă a Franţei a contribuit şi ea la dezlănţuirea Primului Război Mondial.