Managementul riscurilor bancare-2

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE – Introducere

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă este structurată în patru capitole, incluzând şi studiul de caz.

Primul capitol este dedicat sistemului bancar românesc, compus din Banca Naţională a

României – autoritatea competentă de autorizare şi supraveghere bancară – şi instituţiile de

credit. Este prezentată activitate Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP) şi a Centralei Riscurilor

Bancare (CRB), structuri ce funcţionează în cadrul Băncii Naţionale a României în scopul

sprijinirii supravegherii prudenţiale şi a stabilităţii financiare. De asemenea, sunt descrise

principalele operaţiuni efectuate de instituţiile de credit cu accent pe atragerea depozitelor

bancare şi pe creditare.

Cel de-al doilea capitol al lucrării aduce în prim plan riscurile bancare, precum riscul de

credit (evaluat prin clasificarea portofoliului de credite), riscul de lichiditate, riscul de piaţă,

riscul de rată a dobânzii şi riscul valutar.

Capitolul al treilea este dedicat acţiunilor de gestionare a riscurilor bancare, respectiv:

adecvarea capitalului în funcţie de risc, implementarea acordurilor de la Basel în sistemul

bancar românesc cu cei trei piloni: cerinţele minime de capital; raportul de supraveghere

asupra capitalului adecvat al unei instituţii de credit şi procesul intern de supraveghere;

disciplina de piaţă.

În cadrul studiului de caz este analizat impactul crizei economice şi financiare internaţionale

asupra sistemului bancar din România. Este ilustrată declanşarea crizei în SUA în anul 2007 şi

analizată evoluţia acesteia în perioada care a urmat. Manifestată cu intensitate şi în România,

criza economică şi financiară, a reprezentat contextul dominant nefavorabil în care au operat,

atât, sectorul real, cât şi cel financiar – bancar. Influenţa negativă a crizei economice asupra

activităţii de creditare s-a reflectat şi în reducerea prezenţei în teritoriu a instituţiilor de credit,

prin diminuarea numărului de unităţi şi a numărului de salariaţi. Gradul de intermediere

financiară din România a rămas sensibil sub media europeană şi de asemenea, sub nivelurile

înregistrate de celelalte state noi membre ale Uniunii Europene.

AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected] 3

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE - Capitolul I. Sistemul bancar românesc

Capitolul I. SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, AUTORITATEA COMPETENTĂ

PENTRU AUTORIZAREA ŞI SUPRAVEGHEREA INSTITUŢIILOR DE

CREDIT

Banca Naţională a României (BNR) este banca centrală a României, având personalitate

juridică. Aceasta este o instituţie publică independentă, cu sediul central în municipiul

Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii atât în municipiul Bucureşti, cât şi în alte localităţi

din ţară.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Principalele atribuţii ale BNR sunt:

a. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

b. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea

şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii

financiare;

c. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

d. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

e. administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii

obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

În îndeplinirea atribuţiilor, BNR şi membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau

primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente

specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi

mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziţionarea de pe piaţa

primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome,

societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat. BNR

poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate

AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]


lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului,

autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor

naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane

juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage depozite de la

instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele

politicii monetare.

Banca Naţională a României are un rol intrinsec în menţinerea stabilităţii financiare, date fiind

responsabilităţile ce rezultă din dubla sa ipostază de autoritate monetară şi prudenţială.

Atribuţii subsumate obiectivelor de stabilitate financiară sunt exercitate atât prin

reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor aflate sub autoritatea sa, cât şi prin

formularea şi transmiterea eficientă a măsurilor de politică monetară şi supravegherea

funcţionării în condiţii optime a sistemelor de plăţi şi decontări de importanţă sistemică.

Totodată, este necesară identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor întregului sistem financiar,

în ansamblul său şi pe componentele sale, deoarece monitorizarea stabilităţii financiare este

preventivă. Apariţia şi dezvoltarea unor disfuncţionalităţi, precum evaluarea incorectă a

riscurilor şi ineficienţa alocării capitalului, pot afecta stabilitatea sistemului financiar şi

stabilitatea economică.

Evoluţiile din ultimii ani ale sistemului financiar românesc au făcut necesar ca autorităţile

responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea şi controlul pieţelor componente

ale sistemului financiar să conlucreze pentru a asigura transparenţa şi integritatea sistemului

financiar şi a pieţelor sale componente, respectarea cadrului legal aplicabil, precum şi lărgirea

cadrului naţional de stabilitate financiară.

Astfel, la data de 10 martie 2006, Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor au semnat Protocolul pentru cooperare

în vederea promovării stabilităţii sistemului financiar în ansamblu şi pe componentele sale.

La data de 14 decembrie 2006, la protocolul menţionat a aderat şi Comisia de Supraveghere a

Sistemului de Pensii Private. Protocolul şi-a încetat valabilitatea la data de 16 februarie 2009.

Cerinţele Uniunii Europene referitoare la managementul crizelor financiare impun existenţa

unui acord de cooperare între toate autorităţile naţionale de supraveghere a sistemului

financiar, banca centrală şi ministerul de finanţe, având ca obiectiv central schimbul de

informaţii, precum şi prevenirea, evaluarea şi gestionarea potenţialelor probleme cu impact AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

5


sistemic. În vederea implementării acestor cerinţe, la data de 31 iulie 2007 a fost semnat

Acordul între Ministerul Economiei şi Finanţelor, Banca Naţională a României, Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de

Supraveghere a Sistemului de Pensii Private pentru cooperare în domeniul stabilităţii

financiare şi al gestionării crizelor financiare, în baza căruia a fost înfiinţat Comitetul

Naţional pentru Stabilitate Financiară.

Membrii Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară sunt: Ministrul Finanţelor

Publice, Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Preşedintele Comisiei Naţionale a

Valorilor Mobiliare, Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Preşedintele

Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

Principalele atribuţii ale Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară vizează

promovarea unui schimb permanent şi eficient de informaţii între autorităţile responsabile cu

reglementarea şi supravegherea diferitelor sectoare ale sistemului financiar şi Ministerul

Finanţelor Publice, precum şi evaluarea, prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de

criză financiară la nivelul instituţiilor financiare individuale, a grupurilor financiare sau a

pieţei financiare în ansamblu. Este de menţionat că acţiunile de cooperare în cadrul Acordului

se desfăşoară fără a se prejudicia competenţele şi responsabilităţile autorităţilor semnatare,

care decurg din prevederile legislaţiei în vigoare în baza cărora acestea îşi desfăşoară

activitatea.

Banca Naţională a României participă, alături de celelalte state membre, la consolidarea

arhitecturii create de Uniunea Europeană în domeniul gestionării crizelor financiare. La data

de 1 august 2007, Guvernatorul Băncii Naţionale a României a semnat declaraţia de aderare la

Acordul privind principiile de bază pentru cooperarea în domeniul gestionării situaţiilor de

criză (semnat de ţările UE în anul 2003) şi la Acordul de cooperare între autorităţile cu

responsabilităţi de monitorizare a sistemelor de plăţi şi autorităţile de supraveghere bancară

(semnat de ţările UE în anul 2001).

Totodată, la data de 1 iunie 2008 a intrat în vigoare Acordul de cooperare între autorităţile de

supraveghere financiară, băncile centrale şi ministerele de finanţe din Uniunea Europeană

privind stabilitatea financiară transfrontalieră. Din partea României, acordul respectiv a fost

semnat de către Banca Naţională a României, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

6


Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Acest acord a înlocuit Acordul de cooperare

dintre autorităţile de supraveghere bancară, băncile centrale şi ministerele de finanţe din

ţările Uniunii Europene în domeniul situaţiilor de criză financiară, care a fost semnat în anul

2005. Noul acord include: principiile comune pentru gestionarea unei crize financiare

transfrontaliere; un cadru analitic comun de evaluare a implicaţiilor sistemice ale unor

potenţiale crize, în vederea asigurării unei terminologii comune aplicabile crizelor financiare

transfrontaliere de către toate autorităţile relevante şi crearea premiselor pentru efectuarea în

timp util a evaluărilor necesare în vederea facilitării adoptării de decizii în situaţii de criză; un

ghid practic pentru gestionarea crizelor, care să reflecte o înţelegere comună a etapelor şi

procedurilor de parcurs într-o situaţie de criză transfrontalieră.

1.1.1. Centrala Riscurilor Bancare (CRB)

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintă o structură specializată în colectarea,

stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei persoane declarante

(instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în Registrul special) din

România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel

cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 RON), precum şi a informaţiilor

referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:

a) Registrul central al creditelor (RCC) conţine informaţii de risc bancar raportate de

persoanele declarante şi este actualizat lunar;

b) Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la

abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat

lunar de Registrul central al creditelor;

c) Registrul grupurilor de debitori (RGD) conţine informaţii despre grupurile de

persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat

lunar de Registrul central al creditelor;

d) Registrul fraudelor cu carduri (RFC) conţine informaţii despre fraudele cu carduri

produse de către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.



Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele informaţii:

datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o

expunere mai mare sau egală cu limita raportare1;

informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul

beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei,

data acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, comportamentul

creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorata neutilizată la

momentul raportării, suma restantă;

informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un

grup de debitori: denumire grup, cod grup, componenţa grup;

informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor

card, tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante se face în

două moduri:

rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana

declarantă i-a raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul

lunar conţine toate informaţiile disponibile la Centrala Riscurilor Bancare

referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate

persoanele declarante, fără a se preciza identitatea instituţiei creditoare2;

ca răspuns la interogările3 on-line în cazul cărora persoanele declarante pot solicita

două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante4.

Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile sunt

furnizate necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii – debitori potenţiali, accesul persoanelor

declarante este condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.

1 Limita de raportare este de 20.000 de lei2 Situaţia riscului global3 Cereri de consultare4 Pe o perioadă de 7 aniAUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

8


Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din

Uniunea Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia,

Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Spania.

1.1.2. Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP)

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează

informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în

descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).

Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de

Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fişiere:

a) Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente:

o Fişierul naţional de cecuri (FNC),

o Fişierul naţional de cambii (FNCb),

o Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO)

b) Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi

majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului,

cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de

călătorie emise „la purtător”, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară,

cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe

numele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în

care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din

proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.

Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a

emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident

de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea

titularilor de cont care le generează în sistemul bancar.



În baza informaţiilor recepţionate de CIP de la persoanele declarante, aceasta are obligaţia:

transmiterii unei Declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor

centralelor băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul

sistem intrabancar;

transmiterii unei Declaraţii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor

către centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec,

cambie sau bilet la ordin, în eventualitatea prezentării acestuia la plată de către o

persoană de rea credinţă.

Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică are

cont deschis are obligaţia recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate

eliberate anterior, cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care

nu recuperează toate formularele de cec necompletate sau greşit completate, trebuie să le

anuleze şi să transmită această informaţie la CIP, într-un interval de maximum 15 zile

calendaristice de la data emiterii Declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:

a. de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de

formulare de cecuri titularilor de cont;

b. de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin

transmiterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi

Ministerul Administraţiei şi Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din

evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în mass-media;

c. de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale

statului cu atribuţii de supraveghere şi control, precum şi de către mass-media, pe

baza datelor solicitate CIP;

d. de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin

intermediul băncilor;

e. de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de

plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.



Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul

unei bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt

înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul

primit de la CIP, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu

colaborării cu acel partener.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci,

înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz,

comerciantul poate afla dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face

parte dintr-un set de instrumente de plată avizate de BNR sau dacă nu cumva respectivul cec a

fost declarat anterior la CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.

La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita

informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta să

acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana

desemnată în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de

credit. Aceeaşi atitudine prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de

subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă de trăgător.

Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele

specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit

sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.

1.2. INSTITUŢIILE DE CREDIT ŞI PRINCIPALELE OPERAŢIUNI

PRESTATE DE ACESTEA

Instituţiile de credit se pot constitui şi funcţiona în una din următoarele categorii:

i) bănci;

ii) organizaţii cooperatiste de credit;

iii) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;

iv) bănci de credit ipotecar;

v) instituţii emitente de monedă electronică.

Instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:



a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite

ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv

forfetare;

c) leasing financiar;

d) operaţiuni de plăţi;

e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de

călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

f) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin

subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate

de astfel de emisiuni;

g) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi

alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi

prestarea altor servicii de consultanţă;

1.2.1. Atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile

Operaţiunile de atragere şi constituire a resurselor reprezintă principalele operaţiuni pasive ale

instituţiilor de credit. Cele mai principale sunt:

a. atragerea de depozite de la persoane fizice şi juridice;

b. împrumuturi primite de la clientela bancară şi nebancară;

c. constituirea capitalului social şi a fondurilor proprii.

Instituţia de credit atrage resursele şi le utilizează în principal la acordarea de credite şi la

plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, etc.).

Situaţia în raport cu resursele de care dispune poate să se prezinte astfel:

a) excedentară, când resursele sunt superioare utilizărilor şi se caută o modalitate de

plasare prin operaţiuni specifice;

b) deficitară, situaţie în care banca trebuie să finanţeze acest deficit.



Constituirea resurselor presupune costuri pentru băncile comerciale materializate în dobânzile

plătite titularilor de depozite sau la împrumuturile atrase.

Ratele dobânzii de pe piaţa interbancară românească BUBID şi BUBOR sunt rate de referinţă

calculate ca medii. Ele sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile bancare.

ROBID5, reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, respectiv preţul

mediu la care se cumpără fondurile de pe piaţa interbancară.

ROBOR6reprezintă rata dobânzii pentru depozitele plasate la bănci, reprezintă preţul

mediu la care se vând fondurile pe piaţa interbancară.

Atragerea de depozite interbancare ale băncilor reflectă depozitele constituite de alte bănci la

banca respectivă. Ele se referă la depozite la vedere ale băncilor (pentru care durata este cel

mult egală cu o zi lucrătoare), la termen (pe un termen fix, pentru care durata iniţială este mai

mare decât o zi lucrătoare) şi colaterale.

Depozitele colaterale sunt constituite de alte bănci sub formă de garanţie. Împrumuturile

interbancare cuprind împrumuturile primite de la bănci structurate în funcţie de termene

astfel:

a) împrumuturi de pe o zi pe alta de la bănci când operaţiunea se încheie pe baza unei

convenţii sau a unui contract pentru o perioadă de maximum o zi lucrătoare;

b) împrumuturi la termen primite de la alte bănci, când operaţiunea se încheie pe baza

unei convenţii pentru un termen fix şi o durată mai mare de o zi lucrătoare;

c) împrumuturi financiare primite de la bănci sunt primite de la băncile nerezidente,

având ca beneficiari finali agenţi economici nefinanciari, rezidenţi.

5 Bucharest Interbank Bid Rate6 Bucharest Interbank Offered RateAUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

13


Ratele medii ale dobânzii pe piaţa interbancară

Tabelul 1.1

% pe an

PerioadaROBID ROBOR

14 mai 2010 13 mai 2010 14 mai 2010 13 mai 2010

ON 4,13 3,53 4,63 4,03

TM 4,17 3,59 4,67 4,09

1W 4,59 4,26 5,09 4,76

1M 5,78 5,68 6,28 6,18

3M 5,95 5,94 6,45 6,44

6M 6,25 6,21 7,00 6,96

9M 6,25 6,25 7,00 7,00

12M 6,25 6,25 7,00 7,00

Sursa: http://www.bnro.ro/, secţiunea „Info financiar”

Evoluţiile ROBID şi ROBOR

0

1

2

3

4

5

6

7

8

ian.2010 feb.2010 mar.2010 apr.2010 mai.2010

ROBID ON ROBOR ON

ROBOR 1 săptămână ROBID 1 săptămână

% pe an

Figura: 1.1

Sursa: BNR


http://www.bnro.ro/


Conturile clientelei reflectă:

a. Conturile curente deschise clienţilor, destinate operaţiunilor curente de încasări şi plăţi.

Prin valoarea soldului, prin nivelul rulajului şi obligativitatea constituirii sale, contul

curent se prezintă ca un cont de întreprindere. În ce priveşte remunerarea acestora

practicile în ţările UE sunt diferite.

b. Depozitele la vedere reprezintă un cont slab remunerat sau chiar neremunerat, destinat să

primească sume de la titular în vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului

creditor poate fi retras în orice moment, fără preaviz. În practică se întâlneşte şi cazul în

care banca cere mai ales pentru sume importante un preaviz pe termen foarte scurt, de

obicei o zi lucrătoare. O observare pe termen lung permite constatarea unei stabilităţi a

depozitelor la vedere, ceea ce permite băncii alocarea pe o perioadă mai îndelungată.

Practica bancară a demonstrat că, dacă se exclud oscilaţiile zilnice, cca. 1/3 din depozitele

la vedere rămân în conturi pe perioade mai îndelungate. Rezultă un sold mediu permanent

care rămâne la dispoziţia băncilor sub formă de pasive stabile.

c. Depozitele la termen reprezintă o sumă depusă de titular şi blocată la dispoziţia băncii

până la o scadenţă stabilită prin contract, în momentul constituirii depozitului. Depozitul

la termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze imobilizarea

fondurilor depuse. Retragerea sumei înainte de scadenţă se sancţionează printr-o pierdere

de dobândă.

d. Depozitele colaterale reprezintă sume depuse într-un cont în vederea garantării unor

obligaţii contractuale ale clientului: deschiderea de acreditive, emiterea de scrisori de garanţie.

1.2.2. Creditarea, principala operaţiune înregistrată în activul bilanţier

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizarea a resurselor

mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării de

împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice. O bancă are un

volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale, aşa încât plasamentele efectuate vor

fi corelate cu resursele pe termen scurt mediu şi lung atrase.

Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte din punct de vedere al

maturităţilor, iar pe de altă parte din punct de vedere al dobânzilor. Astfel, datorită preferinţei

către lichiditate, deponenţii vor urmări să efectueze depuneri pe termene de care să le permită



şi încasarea unei dobânzi superioare depozitelor la vedere. Dobânzile pasive reprezintă pentru

băncile comerciale angajarea unor cheltuieli către titularii de depozite şi creditori.

Pentru a înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai eficient resursele atrase aşa încât

plasarea lor să se efectueze la rate active de dobândă mai înalte decât cele plătite pentru

plasamente. La nivel agregat eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă între plasamente şi

resurse, respectiv între dobânzile încasate (active) şi cele plasate (pasive).

Principalele conturi de activ ale băncilor sunt:

a. disponibilul aflat în casierie;

b. conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;

c. conturile curente deschise la banca centrală;

d. titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de către bancă;

e. creditele de diverse categorii;

f. creanţele din leasing;

g. titlurile de participaţie;

h. imobilizările corporale;

i. fondul de comerţ;

j. imobilizările necorporale;

k. alte categorii de active.

Din analiza principalelor active bancare, remarcăm aşezarea lor în ordinea descrescătoare a

gradului de lichiditate. Astfel numerarul din casierie şi depozitele deschise la alte bănci sunt

cele mai lichide. Spunem că au un grad înalt de lichiditate. Titlurile deţinute au un grad mediu

de lichiditate întrucât valorificarea lor pe piaţă poate să presupună un anumit timp. Creditele,

atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda aferentă), având un

serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de scadenţă la cererea instituţiei

bancare, ci numai la iniţiativa beneficiarilor lor.

Există situaţia în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituţii specializate. În

ţările UE securitizarea este foarte dezvoltată. În Germania ea este apanajul băncilor ipotecare

şi de economii, în Franţa există fondurile comune de creanţe, iar în Marea Britanie şi ţările



nordice Special Purpose Vehicle. Această vânzare specială reprezintă în fapt o transformare a

creditelor în obligaţiuni prin mecanismul securitizării activelor.

Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune la dispoziţie resurse proprii

sau împrumutate unei alte părţi, numită debitor, în schimbul unui preţ (dobânda) şi sub

constrângerea respectării unor condiţii minimale.

Condiţiile privesc următoarele elemente:

a) identificarea subiecţilor raportului de creditare: debitorul şi creditorul;

b) promisiunea de rambursare a sumei împrumutate, respectiv de stingere a obligaţiei

asumate;

c) dobânda;

d) termenul de rambursare.

Termenul de rambursare al creditului variază de la perioade foarte scurte la perioade îndelungate.

Astfel, există credite pe 24 de ore7 acordate pe piaţa interbancară dar şi împrumuturi pe

termene de peste 30 de ani8.

În România, Legea bancară stipulează ca:

- sunt credite pe termen scurt cele sub 1 an;

- sunt credite pe termen mediu cele între 1 şi 5 ani;

- sunt credite pe termen lung cele peste 5 ani.

Clasificarea creditelor se poate efectua pornind de la criterii numeroase însă ne vom mărgini

la cea din punct de vedere al debitorului şi creditorului:

1. credit bancar – creditorul este instituţia de credit;

2. credit comercial – creditorul este furnizorul iar debitor beneficiarul mărfii;

3. credit ipotecar – creditorul poate fi o bancă, statul, o societatea ipotecară;

4. credit de consum – creditorul este banca sau o societate financiară;

5. credit obligatar – creditor este cumpărătorul de obligaţiuni iar debitor emitentul de

titluri cu venit fix.

7 Overnight8 Împrumuturi ipotecareAUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

17

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE - Capitolul II. Principalele riscuri întâlnite în activitatea bancară

Capitolul II. PRINCIPALELE RISCURI ÎNTÂLNITE

ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

2.1. RISCUL DE CREDIT

Riscul de credit reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor

estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale. Riscul

asociat partenerilor de afaceri şi riscul de reglementare legală, sunt privite ca fiind mai puţin

relevante şi adeseori ca fiind subordonate riscului de creditare, motiv pentru care în evaluarea

lor sunt folosite procedurile standard de gestiune a riscului de creditare.

Instituţiile de credit trebuie să desfăşoare activitatea de creditare în baza unor criterii

sănătoase şi bine definite de acordare a creditelor.

În activitatea de creditare, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele:

a) destinaţia creditului şi sursa de rambursare a acestuia;

b) profilul de risc curent al contrapartidei şi garanţiile prezentate, precum şi

senzitivitatea garanţiilor la evoluţiile economice şi cele ale pieţei;

c) istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei şi capacitatea curentă şi

viitoare de rambursare a acesteia, bazată de evoluţiile financiare istorice şi proiecţiile

viitoarelor fluxuri de numerar;

d) experienţa în activitate a contrapartidei şi sectorul economic în care aceasta îşi

desfăşoară activitatea, precum şi poziţia sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor

comerciale;

e) termenii şi condiţiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele

destinate să limiteze modificările în profilul de risc viitor al contrapartidei;

f) capacitatea instituţiilor de credit de executare şi valorificare a garanţiilor, dacă

este cazul, într-un termen cât mai scurt.



Creditele care depăşesc un anumit procent din fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi/sau

care presupun un risc de credit ridicat ori cele care nu se înscriu în politica în domeniul

creditării trebuie să fie aprobate la nivelul consiliului de administraţie.

Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri de identificare şi înregistrare a

expunerilor mari şi a modificărilor care pot interveni asupra lor, precum şi de mecanisme de

monitorizare a acestor expuneri în funcţie de politica în materie de expuneri.

La aprobarea pentru prima dată a contrapartidelor, instituţiile de credit trebuie să ia în

considerare integritatea şi reputaţia acestora, precum şi capacitatea lor juridică de a-şi asuma

obligaţii.

Instituţiile de credit trebuie să se asigure că informaţiile pe care le primesc sunt suficiente

pentru luarea unei decizii de creditare corecte.

Instituţiile de credit trebuie să dispună de proceduri pentru aprobarea noilor credite, precum şi

pentru restructurarea celor existente (de exemplu: reeşalonare, refinanţare).

Refinanţarea creditelor nu va conduce la încadrarea acestora într-o categorie de clasificare

superioară.

Instituţiile de credit vor clasifica creditele reeşalonate în condiţii mai stricte decât cele

asociate situaţiei iniţiale a respectivelor credite.

Strategia instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să includă cel puţin următoarele:

a) categoriile de credit pe care doreşte să le promoveze, tipul expunerii, sectorul

economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidenţa, aria geografică,

moneda, durata iniţială şi profitabilitatea estimată;

b) identificarea pieţelor pe care doresc să acţioneze şi determinarea

caracteristicilor portofoliului de credite (inclusiv gradul de diversificare şi gradul de

concentrare).

Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la

toate activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât şi

întregul portofoliu.



Politicile şi procedurile vor trebui stabilite şi implementate de către instituţiile de credit astfel

încât să se asigure:

a) menţinerea unor standarde sănătoase de creditare;

b) monitorizarea şi controlul riscului de credit;

c) evaluarea corespunzătoare a noilor oportunităţi de afaceri;

d) identificarea şi administrarea creditelor neperformante.

Politicile instituţiilor de credit vor stabili cadrul de desfăşurare a activităţii de creditare şi se

vor referi inclusiv la:

contrapartidele eligibile şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a

putea intra în relaţie de afaceri cu instituţia de credit;

garanţiile acceptabile de către instituţia de credit.

În vederea prevenirii intrării în relaţii de afaceri cu persoane implicate în activităţi frauduloase

şi alte activităţi de natură infracţională, instituţiile de credit trebuie să aibă în funcţiune politici

stricte care să includă cel puţin:

solicitarea de referinţe şi informaţii de la persoane autorizate;

consultarea informaţiilor puse la dispoziţie instituţiilor de credit de structuri,

constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entităţi cu

activitate similară, organizate în condiţiile legii, având drept scop colectarea şi

furnizarea de informaţii privind situaţia contrapartidei în calitatea sa de beneficiar

de credite ori alte informaţii de natură financiară;

cunoaşterea structurii participanţilor la capitalul societăţii, precum şi a persoanelor

responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienţilor persoane juridice, verificarea

referinţelor şi a situaţiei financiare personale a administratorilor şi asociaţilor.



2.1.1. Analiza şi clasificarea portofoliului de credite

Analiza şi clasificarea portofoliului de credite se fac având în vedere şi evaluarea

performanţelor financiare ale împrumutatului, precum şi serviciul datoriei acestuia, respectiv a

capacităţii sale de a-şi onora datoriile la scadenţă.

Stabilirea performanţei financiare a solicitanţilor de credite are la bază un sistem de analiză şi

clasificare a acestora în cinci categorii, după cum urmează:

Categoria „A” – performanţele financiare prezente şi prognozate, sunt

foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei de credit;

Categoria „B” – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar

acest nivel nu se poate menţine într-o perspectivă mai îndelungată;

Categoria „C” – performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă

tendinţă de înrăutăţire;

Categoria „D” – performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă

ciclicitate la intervale scurte de timp;

Categoria „E” – performanţele financiare arată pierderi şi există

perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele de credit, nici dobânzile.

Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice nebancare, care conduce la

încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanţă financiară, se efectuează

cu ajutorul rating-urilor de credite.

Îmbinând analiza factorilor cantitativi cu cei calitativi, ratingul de credite reprezintă un

calificativ exprimat numeric, utilizat atât la nivel individual (pentru fiecare solicitant de

credite), cât şi pentru evaluarea calităţii portofoliului de împrumuturi al unei unităţi bancare

teritoriale sau al unei bănci. Nivelul cel mai bun al rating-ului de credit este 1, iar cel mai slab

5, nivelul acceptabil fiind de până la 3.

Pentru determinarea rating-ului de credite pentru un client corporate se procedează astfel:

se evaluează fiecare indicator cantitativ şi calitativ;

se determină rating-ul de credit cu relaţia:



CR = SUM (gsx Cr1…5) i=1

unde:

gs = greutatea specifică atribuită fiecărui criteriu;

Cr1...5 = numărul criteriului de rating îndeplinit;

CR = rating-ul de credit.

se stabileşte performanţa financiară a clientului în funcţie de ratingul de

credit obţinut, conform corespondenţei din tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Corespondenţa dintre rating-ul de credit şi performanţa financiară a unui client corporate

Rating-ul de credite Performanţa financiară

1,00 – 1,80 A

1,81 – 2,60 B

2,61 – 3,40 C

3,41 – 4,20 D

4,21 – 5,00 E

Tabelul 2.2

În cazul persoanelor fizice, performanţa financiara va fi încadrată în categorii de la A la E, potrivit următoarelor criterii:

Categoria de performanţă

financiarăCRITERII

A Împrumutatul dispune de venituri certe cu caracter de permanenţă exprimate în aceeaşi monedă cu cea a creditului

B Împrumutatul dispune de venituri certe cu caracter de permanenţă exprimate în monedă diferită de cea a creditului

C Împrumutatul are credite contractate în mai multe devize (EUR şi USD) şi dispune de venituri certe cu caracter de permanenţă exprimate în altă monedă (lei)

D Împrumutatul are creditul garantat exclusiv cu garanţie reală mobiliară(gaj) fără deposedare

E La data analizei calităţii creditului, împrumutatul are vârsta ≥ 60 de ani.



Creditele şi plasamentele băncilor sunt clasificate lunar prin aplicarea simultană a criteriilor

privind serviciul datoriei, performanţa financiară şi iniţierea de proceduri juridice, în

următoarele categorii:

standard – acele credite care nu implică deficienţe şi riscuri, rambursarea

lor făcându-se la timpul şi termenele prevăzute, respective credite acordate unor

clienţi solvabili, pentru afaceri bune;

în observaţie – acele credite acordate unor clienţi cu rezultate

economico-financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade de timp, întâmpină

greutăţi în rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor aferente.

Pentru aceşti clienţi, banca estimează o scădere a profiturilor lor în viitor, ca urmare a unor

posibile probleme de natura aprovizionării tehnico-materială, a reducerii cererii de produse pe

piaţă, a altor probleme de natură tehnică, organizatorică, de personal;

substandard – sunt creditele care prezintă deficienţe şi riscuri care

periclitează rambursarea datoriei, ele neputând fi recuperate integral în cazul în care

deficienţele creditului nu sunt corectate pe parcurs;

îndoielnic – sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanţiile lor

sunt incerte;

pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca

înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi cele criteriile de clasificare a creditelor se

stabileşte astfel:

Tabelul 2.3Sector nebancar

a) dacă nu au fost iniţiate proceduri judiciare:

Performanţa financiară sau serviciul datoriei

A B C D E

0-15 zile Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere

16-30 zile În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere

31-60 zile Substandard Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere

61-90 zile Îndoielnic Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere

minim 91 de zile Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere Pierdere



b) dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele acordate sectorului nebancar,

indiferent de performanţa financiară a clienţilor, se consideră credite „pierdere”;

Tabelul 2.4

Sector instituţii de credit

b) Dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare:

Performanţa financiară

Serviciul datorieiA

0-7 zile Standard

minim 8 zile Pierdere

c) Dacă s-au iniţiat proceduri judiciare, toate creditele sunt clasificate ca şi credite „pierdere”.

Creditele acordate unui debitor şi/sau plasamentele constituite la acesta, se încadrează într-o

singură categorie de clasificare pe baza principiului declasării prin contaminare, respectiv prin

luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare.

2.2. RISCUL DE LICHIDITATE

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de

clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen

scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare sau permanente, de a

accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni, lichiditatea evidenţiază capacitatea

băncii de a mări capitalurile la un „cost rezonabil“ în permanenţă.

Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen

lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situaţii, respectiv:

să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;

să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare. AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

24


Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au

grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile

financiare asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli

minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a

numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel

profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvabilitatea.

Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor, conducând la

obţinerea unor performanţe financiare slabe.

De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa percepe

situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei

pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste

condiţii va atrage fonduri de pe piaţă, dar cu costuri mari, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult

situaţia veniturilor.

În realitate „atingerea şi menţinerea optimului de lichiditate este o adevărată artă a

managementului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în

vedere nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a riscului de lichiditate, atât asupra

profitabilităţii instituţiei, cât şi asupra celorlalte riscuri conexe activităţii financiar-bancare“.

Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile acesteia:

a) asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea procesului de

intermediere bancară;

b) protejează interesele clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă parte, ştiut

fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra

clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare incipiente,

poate conduce la colapsul unei bănci;

c) asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi, independent

de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active9;

d) asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care

au costuri ridicate; 9 Aceasta se realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate.AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

25


e) contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă,

pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;

f) contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la Banca Centrală.

2.2.1. Analiza şi gestionarea riscului de lichiditate

Principalele cauze care determină apariţia riscului de lichiditate sunt următoarele: situaţia

economiei reale; influenţa mass-media; indisciplina financiară a agenţilor economici;

dependenţa pe piaţa financiară; necorelarea între scadenţele depozitelor şi a creditelor.

Analiza riscului de lichiditate se face în cadrul sucursalelor băncii, precum şi în central băncii,

la direcţia de trezorerie.

La nivelul sucursalelor se analizează:

sursele de lichiditate: numerarul, depozite la banca centrală, depozite la

bănci corespondente, portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte

titluri negociabile, ratele scadente la creditele acordate clienţilor, împrumuturi de la

alte bănci sau de la banca centrală.

destinaţia lichidităţii: constituirea rezervelor minime obligatorii la BNR,

satisfacerea cerinţelor de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor, acoperirea

eventualelor cereri ale clienţilor persoane fizice şi / sau juridice de retragere de fonduri.

În cadrul centralei, analiza lichidităţii presupune: gestionare poziţiei monetare, gestionarea

poziţiei lichidităţii şi elaborarea şi analiza raportului de lichiditate.

Gestionarea poziţiei monetare presupune evaluarea la un moment dat a activelor lichide.

Principalele componente ale poziţiei monetare sunt:

numerarul: sub forma monedei metalice, plus bancnotele aflate în posesia

băncii la ghişee şi în tezaur;

disponibilul în cont de rezervă la banca centrală: reprezintă rezerva minimă

obligatorie depusă de fiecare bancă în contul curent deschis la BNR, ca procent din

valoarea resurselor atrase;



disponibilul la alte bănci: respectiv depozitele constituite de fiecare bancă

pe piaţa interbancară;

sume de încasat de la alte bănci: reprezintă sumele în tranzit la alte bănci,

valoarea instrumentelor de plată10 onorate de bancă, depuse la băncile corespondente.

Instituţiile de credit estimează necesarul de numerar în baza raportului între volumul

încasărilor şi plăţile zilnice cu numerar. Dintre toate componentele poziţiei monetare, în afară

de disponibilul în contul de rezervă la BNR şi a disponibilului la alte bănci, pentru care se

bonifică dobânzi, celelalte componente ale poziţiei monetare nu aduc venituri băncii.

Pe de altă parte, în afară de rezerva minimă obligatorie care este cunoscută încă la începutul

zilei, celelalte componente ale poziţiei monetare variază puternic în funcţie de natura şi

volumul operaţiunilor curente. De aceea, actualizarea permanentă, în timp real, a poziţiei

monetare a băncii este esenţială.

La băncile mari, poziţia monetară este influenţată doar de numărul tranzacţiilor zilnice de

valoare semnificativă, ceea ce permite o actualizare în timp real.

Gestionarea poziţiei lichidităţii de către bănci are drept obiectiv atingerea punctului optim

pentru indicatorul poziţiei lichidităţii. Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între active

lichide şi pasive volatile. Alături de numerar, în categoria activelor lichide se înscriu

disponibilităţile în cont curent la BNR, depozitele la vedere la bănci corespondente şi sumele

încasate de la alte bănci. Rezervele minime obligatorii sunt incluse în această categorie pentru

a se solda poziţia lichidităţii. Resursele volatile reprezintă disponibilităţile din contul clienţilor

şi depozitele de economii la vedere, banca putând dispune doar temporar de ele.

Din calcularea acestui indicator pot rezulta două situaţii:

a) când poziţia lichidităţii este pozitivă, ceea ce înseamnă că sursele de lichiditate

depăşesc necesarul, excedentul peste limita celui admisibil poate fi plasat pe termen

scurt sub forma depozitelor pe piaţa interbancară;

b) când poziţia lichidităţii este negativă, aceasta înseamnă că activele lichide sunt

insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţilor băncii, banca fiind nevoită să

10 CecuriAUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

27


apeleze la surse urgent de finanţare, de genul împrumuturilor de pe piaţa

interbancară, de la BNR sau să lichideze înainte de termen active de portofoliu.

Raportul de lichiditate reflectă evoluţia masei monetare. Este calculat în lei şi în valută, la

nivelul centralei băncii, pe baza informaţiilor transmise de subunităţi, având periodicitate

zilnică şi lunară.

Principalii indicatori pe care o bancă îi calculează şi evaluează pentru analiza riscului de

lichiditate sunt:

Lichiditatea globală (Lg): reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se

transforma pe termen scurt în lichide pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile.

Lichiditatea imediată (Li): reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie

(numerar, cont curent la BNR) de a face faţă datoriilor pe termen scurt (disponibilităţile la

vedere ale clienţilor nebancari şi împrumuturile pe termen scurt de la alte bănci).

Băncile trebuie să stabilească strategia în domeniul administrării riscului de lichiditate,

strategie care va fi aprobată de către structurile de conducere ale băncilor şi care va fi

revizuită cel puţin anual sau ori de câte ori modificarea condiţiilor mediului în care acestea îşi

desfăşoară activitatea o impun.

Băncile trebuie să dispună de planuri alternative aprobate de către structurile de conducere ale

băncilor, care să detalieze cât mai concret strategiile privind administrarea riscului de

lichiditate în condiţii de criză.

Supravegherea riscului de lichiditate se realizează:

a) de bănci

b) de Banca Naţională a României, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de

bănci. Limita minimă a indicatorului de lichiditate este 1 şi se calculează ca raport

între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor

bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului.



Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a

obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara bilanţului.

În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadenţă, cu

excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent benzii de

scadenţă următoare.

Benzile de scadenţă pentru angajamentele primite şi pentru angajamentele date sunt:

1) sub o lună;

2) între o lună şi trei luni;

3) între trei şi şase luni;

4) între şase şi douăsprezece luni;

5) peste douăsprezece luni.

2.3. RISCUL DE PIAŢĂ

Riscul de piaţă este riscul care apare ca urmare a modificărilor variabilelor de pe piaţă cum ar

fi ratele dobânzilor, cursurile valutare, etc. În cadrul administrării riscului de piaţă, inclusiv a

celui legat de rata dobânzii şi a riscului valutar , se are în vedere:

stabilirea limitelor de efectuare a tranzacţiilor (în funcţie de executor, valute,

contrapărţi, etc.);

utilizarea procedurilor interne de autorizare a excepţiilor de la politica băncii;

raportarea periodică şi adecvata privind nivelul şi tendinţa riscului ratei dobânzilor,

riscului scadentelor şi riscului valutar.



2.3.1. Riscul ratei dobânzii

Se mai numeşte şi riscul de transformare (corespunde unei pierderi sau unei absenţe a

câştigului, fiind determinat de evoluţia ratei dobânzii). Gestiunea acestui risc se poate realiza

prin mai multe tehnici, mai importante fiind:

măsurarea marjelor previzionate şi a sensibilităţii la variaţiile de rată a dobânzii, atât

prin operaţiuni bilanţiere, cât şi a celor extrabilanţiere;

utilizarea instrumentelor financiare derivate cu scopul acoperirii riscurilor (contracte

futures, contracte pe baza de opţiuni, swap-uri pe rata dobânzii).

Mărimea riscului ratei dobânzii se determină şi se monitorizează în scopul controlului

impactului potenţial negativ asupra veniturilor din dobânzi şi asupra valorii băncii în

ansamblu , precum şi în vederea obţinerii de eventuale avantaje provocate de schimbările

prognozate ale acestui nivel. În cadrul administrării riscului ratei dobânzii se iau o serie de

măsuri , ca de exemplu:

actualizarea bazei normative interne privind dirijarea riscului ratei dobânzii;

analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii (spread, marja dobânzilor, etc.);

analiza elasticităţii ratelor dobânzii stabilite de bancă

utilizarea metodei GAP pentru aprecierea riscului ratei dobânzii;

analiza ratelor dobânzii stabilite de alte bănci , precum şi a tendinţei acestora;

studierea şi aplicarea în practica a instrumentelor moderne de gestionare a

riscului ratei dobânzii.

2.3.2. Riscul valutar

Riscul valutar se defineşte ca probabilitatea de a înregistra pierderi în urma variaţiei cursului

de schimb. El există atâta timp cât bancă realizează operaţiuni în monede străine. Pierderile

pot fi înregistrate datorită indexării unor valori după un anumit curs valutar sau datorită

modificării valorii activelor şi pasivelor externe în urma modificării cursului valutar. Riscul

valutar cuprinde atât operaţiunile desfăşurate de bancă pentru clienţii săi cât şi propriile

operaţiuni. El este cu atât mai mare cu cât ponderea activelor şi pasivelor externe în bilanţ este

mai mare.



În funcţie de factorii care îl determină, riscul valutar prezintă următoarele componente:

Riscul de translatare – apare în cazul băncilor cu activitate internaţională, care au deschise

subunităţi pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilanţului şi rezultatelor la

nivelul centralei băncii, care trebuie sa cuprindă şi situaţiile subunităţilor din străinătate.

Consolidarea se face în moneda ţării unde este situată centrala şi asta presupune o conversie a

valorilor externe exprimate în alte monede;

Riscul de tranzacţie – apare atunci când bancă desfăşoară operaţiuni într-o deviză care işi

modifică cursul. Acest curs creşte odată cu volumul operaţiunilor în devize şi cu instabilitatea

valutară. Întotdeauna, într-o operaţiune supusă riscului de tranzacţie dacă unul dintre parteneri

a înregistrat o pierdere celalalt a înregistrat un câştig;

Riscul economic – vizează modificarea valorii băncii în urma variaţiei cursurilor valutare.

Spre deosebire de riscul de tranzacţie, acesta se reflectă pe termen lung în toată activitatea

băncii şi nu numai în rezultatul unei operaţiuni.

Aprecierea riscului valutar se poate face în baza următorilor doi indicatori:

1. Poziţia valutară – se determină comparând activele şi pasivele exprimate în monedă

străină. Se calculează pentru fiecare monedă în parte. Spunem că poziţia valutară este

scurtă dacă pasivele în valută sunt mai mari decât activele în valută. În situaţia inversă,

când activele în valută sunt mai mari decât pasivele în valută, poziţia valutară este

lungă. Poziţia valutară a băncii induce câştiguri sau pierderi în funcţie de evoluţia

cursului valutar.

Expunerea băncii la riscul valutar generat de operaţiunile într-o anumită monedă străină

este cu atât mai mare cu cât poziţia valutară pentru acea monedă este mai mare.

2. Poziţia valutară globală – se defineşte ca fiind soldul net într-o monedă de referinţă al

creanţelor în devize faţa de pasivele în devize. Aceasta ia în calcul toate poziţiile

valutare individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul băncii. Poziţia

valutară globală este folosită mai mult la raportarea situaţiei băncii către centrală şi mai

puţin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Această poziţie, prin compensările de

expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului în calcul, dar la menţinerea

lui în fapt.



Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizează reducerea la minimum a pierderilor şi

cheltuielilor datorate variaţiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe două planuri:

1. prin reglementări de limitare a riscului valutar;

2. prin politica băncii cu privire la operaţiunile în valută.

1. Reglementări de limitare a riscului valutar – prin funcţia sa de centru al politicii

valutare, banca de emisiune a creat un cadru legal privind desfăşurarea operaţiunilor în

valută. Acesta stabileşte reguli privind convertibilitatea monedei naţionale, stabilirea

cursului valutar, repatrierea valutei încasată, obţinută în activităţi de comerţ exterior,

accesul populaţiei la valută şi norme prudenţiale de reducere a riscului valutar. În acest

ultim sens, băncile trebuie să folosească un sistem de evidenţă care să permită

înregistrarea imediată a operaţiunilor în valută şi calculul poziţiilor valutare individuale şi

poziţiei globale. Poziţiile astfel determinate reflectă expunerea băncii la riscul valutar şi

trebuie să se încadreze în limitele maxime stabilite de autorităţile monetare. În România

poziţia valutară globală determinată în fiecare zi nu poate depăşi 10% din fondurile proprii

ale băncii. Pentru exercitarea controlului în acest domeniu, băncile trebuie sa facă

raportări săptămânale către autorităţile monetare.

2. Politica de control al riscului valutar – aceasta vizează o serie de norme interne ale

băncii şi acţiuni îndreptate către evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Această

politică îmbracă două forme: neutralizarea poziţiei valutare şi acoperirea riscului valutar.

Orice bancă trebuie să analizeze permanent expunerea sa la acţiunea riscului valutar, urmărind

respectarea limitelor impuse de BNR cu privire la mărimea poziţiilor valutare deschise şi a

limitelor interne de rigoare:

se analizează dinamica cursurilor de schimb pe piaţa valutară internă şi

internaţională şi se prognozează fluctuaţiile ratelor de schimb în perspectivă. În baza

analizelor efectuate se înaintează propunerile de rigoare privind mărimea şi structura

poziţiilor valutare deschise.

se urmăresc permanent toate poziţiile valutare deschise pe parcursul zilei,

pe ansamblul băncii, utilizând în acest sens sistemul informaţional şi informatic

existent.




MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE - Capitolul III. Gestionarea riscurilor bancare

Capitolul III. GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE

3.1. ADECVAREA CAPITALULUI ÎN FUNCŢIE DE RISC

Instituţiile de credit trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în

permanenţă la un nivel cel puţin egal cu suma următoarelor cerinţe de capital:

1) Pentru riscul de credit şi riscul de diminuare a valorii creanţei aferente întregii

activităţi, cu excepţia operaţiunilor din portofoliul de tranzacţionare, 8% din totalul

valorilor ponderate la risc ale expunerilor, calculate, după caz, în conformitate cu

Regulamentul BNR-CNVM nr. 14/19/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru

instituţiile de credit şi firmele de investiţii potrivit abordării standard, Regulamentul

BNR-CNVM nr. 15/20/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de

credit şi firmele de investiţii potrivit abordării bazate pe modele interne de rating şi/sau

Regulamentul BNR-CNVM nr. 21/26/2006 privind tratamentul riscului de credit

aferent expunerilor securitizate şi al poziţiilor din securitizare;

Fiecare element de activ sau din afara bilanţului va fi încadrat într-una din

următoarele clase de expuneri:

a) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de administraţiile centrale sau băncile

centrale;

b) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de administraţiile regionale sau autorităţile

locale;

c) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de organismele administrative şi entităţile

fără scop lucrativ;

d) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de bănci multilaterale de dezvoltare;

e) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de organizaţii internaţionale;

f) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de instituţii şi instituţii financiare;

g) creanţe sau creanţe potenţiale faţă de societăţi;

h) creanţe sau creanţe potenţiale de tip retail;

i) creanţe sau creanţe potenţiale garantate cu proprietăţi imobiliare;

j) elemente restante;



k) elemente ce aparţin categoriilor reglementate ca având risc ridicat;

l) expuneri sub forma obligaţiunilor garantate;

m) poziţii din securitizare;

n) creanţe pe termen scurt faţă de instituţii şi societăţi;

o) creanţe sub forma titlurilor de participare deţinute în organismele de plasament

colectiv;

p) alte elemente.

2) În ceea ce priveşte portofoliul de tranzacţionare, pentru riscul de poziţie, riscul de

decontare şi riscul de credit al contrapartidei, cerinţele de capital determinate potrivit

Regulamentului BNR-CNVM nr. 22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor

de credit şi al firmelor de investiţii;

Instituţiile au obligaţia de a deţine capital pentru acoperirea riscului de credit al

contrapartidei care rezultă din expuneri datorate următoarelor:

a) derivate tranzacţionate pe OTC şi instrumente financiare derivate de credit;

b) acorduri repo, acorduri reverse repo, operaţiuni de dare sau luare de titluri/

mărfuri cu împrumut care se bazează pe titluri sau mărfuri incluse în

portofoliul de tranzacţionare;

c) tranzacţiile de creditare în marjă în legătură cu titluri sau mărfuri;

d) tranzacţiile cu decontare îndelungată.

3) Pentru riscul valutar şi riscul de marfă aferente întregii activităţi, cerinţele de capital

determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr. 22/27/2006 privind adecvarea

capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii;

Dacă valoarea poziţiei totale nete pe valută şi pe aur, calculată conform procedurii

stabilite, depăşeşte 2% din totalul fondurilor proprii, instituţia trebuie să înmulţească

suma dintre poziţia sa netă pe valută şi poziţia sa netă pe aur cu 8% pentru a calcula

cerinţa de fonduri proprii care să acopere riscul valutar.

În scopul determinării cerinţelor de capital pentru riscul valutar se ţine cont de cele ce

urmează. În primul rând, se calculează poziţia deschisă netă a instituţiei pe fiecare valută

(inclusiv moneda de raportare) şi pe aur. Această poziţie deschisă netă constă din suma

următoarelor elemente (pozitive ori negative):



a) poziţia spot netă (respectiv toate elementele de activ mai puţin

elementele reprezentând datorii, inclusiv dobânda calculată şi neajunsă la

scadenţă, pe valuta în cauză sau, pentru aur, poziţia netă spot pe aur);

b) poziţia forward netă (respectiv toate sumele de primit mai puţin sumele

de plătit în cadrul tranzacţiilor forward pe valută şi pe aur, inclusiv futures pe

valută şi pe aur şi principalul aferent swap-urilor pe valută care nu se reflectă în

poziţia spot;

c) garanţii irevocabile (şi instrumente similare) care urmează a fi, cu

siguranţă, executate şi, probabil, nu vor fi recuperate;

d) venituri/cheltuieli viitoare nete care nu sunt încă înregistrate dar sunt

deja acoperite în întregime (pot fi incluse aici, la discreţia instituţiei raportoare şi

cu acordul prealabil al autorităţii competente, venituri/cheltuieli viitoare nete care

nu au fost încă evidenţiate în contabilitate dar deja sunt acoperite în întregime prin

tranzacţii forward pe valută). O asemenea opţiune trebuie exercitată în mod

consecvent.

e) echivalentul delta net11 al portofoliului total de opţiuni pe valută şi pe

aur;

f) valoarea de piaţă a altor opţiuni12.

4) Pentru riscul operaţional aferent întregii activităţi, cerinţele de capital determinate

potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr. 24/29/2006 privind determinarea cerinţelor

minime de capital ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii pentru riscul

operaţional.

Calculul cerinţei de capital pentru acoperirea riscului operaţional potrivit abordării de

bază se face prin aplicarea unei cote de 15% asupra bazei de calcul. Baza de calcul se

determină ca medie aritmetică a indicatorilor relevanţi înregistraţi de instituţia de

credit în ultimele trei exerciţii financiare, indicatori relevanţi.

Indicatorul relevant este egal cu suma următoarelor elemente, extrase din lista posturilor din

contul de profit şi pierdere:

11 Sau calculat în funcţie de delta.12 Altele decât cele în valută şi aur.AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

36


a) Venituri din dobânzi şi venituri asimilate, inclusiv cele aferente titlurilor cu

venit fix;

b) Cheltuieli cu dobânzile şi cheltuieli asimilate;

c) Venituri din acţiuni şi alte titluri cu venit variabil;

d) Venituri din comisioane;

e) Cheltuieli cu comisioane;

f) Profitul sau pierderea netă din operaţiuni financiare;

g) Alte venituri din exploatare.

Valorile negative sau egale cu zero ale indicatorului relevant, în cazul în care astfel de situaţii

apar în cadrul ultimelor trei exerciţii financiare, nu sunt luate în considerare la determinarea

bazei de calcul. În aceste cazuri, baza de calcul se determină prin raportarea sumei valorilor

pozitive ale indicatorului relevant la numărul anilor în care s-au înregistrat respectivele valori

pozitive.

3.2. IMPLEMENTAREA ACORDURILOR DE LA BASEL

ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Liberalizarea fluxurilor de capital între ţările aparţinând Uniunii Europene a generat o

competiţie acerbă între instituţiile financiare confruntate cu reduceri însemnate ale

profitabilităţii lor. Drept urmare, acestea s-au lansat într-o cursă acerbă a finanţărilor prin

acceptarea la plată a unor tranzacţii cu un grad tot mai ridicat de risc.

Insuficienta capitalizare a băncilor, care nu a putut ţine pasul cu ritmul de creştere a riscurilor

pe care acestea şi le asumau, a generat în final o criză de proporţii care a cuprins întregul

sistem financiar european.

În aceste condiţii, se impunea o intervenţie în forţă a autorităţilor de supraveghere pentru

elaborarea unui set de reglementări destinate prevenirii şi diminuării riscurilor la care băncile

se supun în desfăşurarea activităţii lor de intermediere financiară. De asemenea, pentru

asigurarea unor baze comparabile de evaluare şi gestiune a riscurilor la care se expun băncile

ce activează în plan internaţional, era necesară dezvoltarea unor politici internaţionale de

management şi cooperare în domeniul supravegherii bancare.



Punctul de plecare, în acest sens, îl reprezintă nivelul capitalizării bancare. Capitalurile

proprii, după cum bine se cunoaşte, ocupă un rol de protecţie deosebit de important, atât în

ceea ce priveşte deponenţii, acţionarii unei instituţii financiare, cât şi creditorii săi.

Crizele bancare nu numai că au efecte negative de mare amploare asupra economiilor

naţionale din ţările unde se produc, dar şi, datorită interdependenţelor crescânde cauzate de

procesul de globalizare, au chiar tendinţa de a contamina şi alte economii, afectând astfel

stabilitatea financiară la nivel global. Din acest motiv, eforturile autorităţilor naţionale de

supraveghere bancară au fost suplimentate într-un mod tot mai pronunţat în ultimii ani de

acţiuni de îmbunătăţire a cadrului de reglementare a activităţii bancare la nivel internaţional.

Un prim astfel de acord a fost elaborat de către Comitetul de la Basel privind reglementările

bancare şi practicile de supraveghere (pe scurt, Comitetul de la Basel) încă din anul 1988.

Acest acord, consacrat în limbajul bancar drept Acordul Basel I, a avut menirea de a realiza

un climat de concurenţă corectă între băncile internaţionale, prin stabilirea unui prag minim al

capitalului la nivelul de 8% faţă de activele ponderate în funcţie de gradul de risc pentru

fiecare bancă.

Procesul de revizuire a Acordului Basel I a început la sfârşitul anilor ’90, când a devenit din

ce în ce mai clar faptul că acordul nu mai ţinea pasul cu realităţile din sistemul financiar-

bancar. În iunie 1999, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a formulat o nouă

propunere referitoare la cerinţele de capital în cazul băncilor, cunoscută sub denumirea de

Acordul Basel II.

Ceea ce îşi propune Noul Acord este ca instituţiile financiare să devină mai conştiente de

riscurile a căror manifestare le poate afecta ( şi este vorba despre o gamă mai largă de riscuri

decât se prevedea în mai vechiul Acord, incluzând riscul de credit, de piaţă si operaţional).

Lansarea Acordului Basel II a fost urmată de o perioadă de căutări si frământări menite să-i

descopere forma cea mai potrivită, ultima dintre acestea fiind oferită pieţei în noiembrie 2005.

Noul Cadru intenţionează să crească nivelul de siguranţă si robusteţe al sistemului financiar si

să alinieze cerinţele de management al riscului adresate băncilor.

Basel II are la bază 3 piloni care îmbină abordarea cantitativă a cerinţelor prudenţiale cu

abordarea calitativă a acestora si cu supravegherea prudenţială:



Pilonul 1: Cerinţele minime de capital. Acestea se dezvoltă pe regulile stabilite în primul

Acord cu privire la nivelul minim de capital pentru acoperirea riscului de credit (Acordul din

1988), a riscului de piaţă (Amendamentul din 1996), la care se adaugă riscul operaţional.

Pentru fiecare categorie de risc, Noul Acord de capital oferă reguli flexibile si avansate de

determinare a nivelului minim de capital. Pentru riscul de credit abordarea poate fi

standardizată sau poate fi bazată pe modele interne (Internal Rating Based Approach – IRBA)

în forma de bază sau avansată. Opţiunile băncilor în cazul riscului operaţional pot viza

adoptarea la nivelul întregului portofoliu de plasamente a indicatorului de bază sau a abordării

standard sau a evaluării avansate pe baza modelelor interne. Modalităţile de măsurare a

riscului de piaţă au rămas nemodificate faţă de Basel I: abordarea standard si modele interne.

Pilonul 2: Raportul de supraveghere asupra capitalului adecvat al unei bănci şi procesul intern

de supraveghere. În cadrul acestui pilon se pune accentul pe activarea rolului autorităţii de

supraveghere în evaluarea si verificarea procedurilor interne ale băncilor de adecvare a

capitalului la profilul de risc. Se doreşte încurajarea comunicării între bănci şi supraveghetori,

şi se speră ca aceştia din urmă să implementeze mecanisme de intervenţie timpurie pentru a

împiedica scăderea sub un anumit nivel a capitalului băncilor. În plus, autoritatea de

supraveghere trebuie să se implice activ în identificarea factorilor de risc si apoi a pârghiilor

necesare pentru a determina băncile să menţină un nivel suplimentar al capitalului faţă de

limitele minime rezultate din regulile cantitative ale pilonului 1.

Pilonul 3: Disciplina de piaţă. Sunt accentuate cerinţele de transparenţă, de raportare mai

detaliată nu numai către autoritatea de supraveghere, ci şi către public a informaţiilor cu

privire la structura acţionariatului, a expunerilor la risc sau a adecvării capitalului la profilul

de risc. Aceasta ar conduce la o mai bună înţelegere în rândul participanţilor la piaţă a calităţii

managementului unei bănci şi a profilului de risc al acesteia. Transparenţa va fi în avantajul

investitorilor, deponenţilor şi chiar al băncilor. Aceasta va ajuta la menţinerea stabilităţii si a

eficienţei operaţiilor pe pieţele de capital.

Implementarea Basel II în România a fost pregătită prin emiterea de către BNR, în ianuarie

2004, a Normei 17, care reglementează organizarea si controlul intern al activităţii instituţiilor

de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea si desfăşurarea

activităţii de audit intern a instituţiilor de credit. Norma emisă de autoritatea de supraveghere



solicită băncilor româneşti să facă o delimitare strictă între activitatea de control, de audit

intern şi de management al riscului.

De asemenea, să-şi identifice şi să-şi formalizeze profilul de risc, nivelul riscurilor asumabile

şi strategia de risc aferentă acestora. Adoptarea acestui act normativ reprezintă un prim pas în

organizarea procesului de management al riscului, de alegere si de implementare a abordării

dorite dintre cele promovate de Basel II.

Acordul recunoaşte tehnicile de reducere a riscului de credit prin colateralizare, garanţiile

fiind derivative pe risc de credit. În privinţa colateralului, sunt permise două modalităţi de

tratare a acestuia.

Cea mai simplă abordare este similară cu cea a Acordului Basel I, conform căreia ponderea de

risc a creditului este înlocuită cu ponderea de risc a colateralului, care nu poate fi mai mică de

20%. Cealaltă abordare, mai avansată, pentru a proteja banca împotriva volatilităţii preţului

colateralului, se bazează pe ajustarea preţului de piaţă al colateralului prin aplicarea de ponderi

care fie sunt furnizate de supraveghetor, fie sunt calculate intern. Apoi valoarea de piaţă a

colateralului este dedusă din valoarea brută a creditului acordat, obţinându-se astfel expunerea

ajustată, care este înmulţită cu ponderea de risc corespunzătoare.


MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE - Capitolul IV. Studiu de caz

Capitolul IV. IMPACTUL CRIZEI FINANCIAR-BANCARE DIN SUA

ASUPRA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

– STUDIU DE CAZ –

4.1. CRIZA FINANCIAR BANCARĂ DIN SUA

Începutul acestei crize poate fi localizat în anul 2001, atunci când Fed-ul a scăzut rata

dobânzilor până la 1% pentru a revigora economia, afectată de atacurile de la 11 septembrie,

dar şi de relaxarea economică apărut după uimitoarea eră ".com", adică dezvoltarea

companiilor din domeniul internetului din anii 1995-2001. Aceste rate mici la dobânzi

acordate de Rezerva Federală au dus la împrumuturi masive făcute de către bănci.

La rândul lor instituţiile bancare au început să împrumute bani, pentru cumpărarea de

locuinţe, chiar şi acelor clienţi cu o bonitate scăzută. Aceşti clienţi sunt din categoria celor

care n-au fost în stare în trecut să facă plata la credit carduri şi la bănci, sau chiar au dat

faliment. Pentru că în trecut nu mai puteau să obţină nicăieri împrumuturi, acum datorită

ratelor mici, băncile au început să le ofere din nou bani. S-a ajuns astfel ca foarte multă lume

să îşi cumpere proprietăţi. Unii cu gândul că îşi vor îmbunătăţi veniturile şi creditul în

perioada iniţială când ratele împrumuturilor erau mici, iar alţii că va creşte valoarea la

proprietăţi şi vor putea refinanţa la o rată mai bună. Alţii mai ingenioşi au vândut casele unii

altora la preţuri umflate artificial, luând banii şi dispărând.

Pentru că la început numărul rău platnicilor era scăzut, băncile au văzut în asta un nou

segment de piaţă care putea fi exploatat, cu toate că riscul unor astfel de împrumuturi era de

şase ori mai mare decât cele normale.

Un raport făcut de MBAA (Mortgage Bankers Association of America) arăta că la sfârşitul lui

2002, gradul de neplată a unui subprime loan faţă de un prime loan, era de 14,2% vs. 2,54%.

La sfârşitul lui 2004 un alt raport MBAA arăta că 4,48% din împrumuturile subprime, faţă de

0,42% cele prime, erau în procedură de foreclosure (lichidare). Cu toate aceste riscuri,

instituţiile financiare au mers înainte, creând numeroase categorii de împrumuturi, din care

trei mai populare:



- variable loan interest adică împrumut cu dobândă variabilă, de obicei mai

mare datorită riscului ridicat;

- interest only loan, adică împrumut la care se plăteşte iniţial doar dobânda,

urmând ca după câţiva ani să se adauge şi împrumutul;

- adjustable rate mortgage loan, adică împrumut cu dobândă ajustabilă, fixă pe

3-5 ani, urmând ca după aceea, rată să se ajusteze la preţul pieţei.

Mulţi din cei care au luat aceste împrumuturi, nici n-au întrebat prea multe detalii si nici cei

de la banca nu s-au deranjat să le explice riscurile la care se expun. Toţi au fost bucuroşi că s-au

văzut cu sacii în căruţă: bancherii cu comisionul, clienţii cu casele. În momentul când Fed-ul a

început să crească ratele la dobânzi, datoriile s-au dublat sau chiar triplat în unele cazuri, iar

oamenii s-au văzut cu plăţi de mii de dolari care trebuiau să le facă lunar, şi inevitabil mulţi

nu au mai făcut faţă. Rezultatul a dus la o reacţie în lanţ pe piaţa financiară.

Sistemul financiar american este unul foarte complex, cu foarte multe ramificaţii. Pentru a

putea funcţiona acesta trebuie să se bazeze pe o enormă confidenţă din partea investitorilor şi

finanţatorilor. Teama şi neîncrederea fiind factori importanţi în criza de pe piaţa financiară.

Pentru a diminua riscul, băncile au vândut aceste împrumuturi, subprime, unor instituţii

financiare mai mult sau mai puţin guvernamentale, precum Ginnie Mae, Fannie Mae sau

Freddie Mac sau unele private, precum Bearn Stearns sau Lehman Brothers. După cumpărare,

aceste împrumuturi au fost puse împreuna şi pe baza lor emise titluri de investiţii

(bonds/securities), pentru acumulare de capital. Aceste titluri sunt cumpărate de investitori

americani sau străini, care aşteaptă să primească în schimb o dobândă destul de bună. Pentru

că vânzarea acestor titluri a fost destul de haotică, nu s-a mai ştiut cine le-a cumpărat, cui au

fost revândute sau cine le deţine. În momentul când au apărut primele crize de lichidităţi

băneşti pe piaţă, au început temerile şi suspiciunile. Instituţiile financiare care se împrumutau

una pe alta, pentru că nu mai ştiau cine, câte datori are, au refuzat să mai împrumute bani.

Fed-ul a fost nevoit în această situaţie să intervină, injectând bani pe piaţă, pentru a nu se crea

un blocaj.



4.1.1. Izbucnirea crizei din SUA pas cu pas

Primele semne ale crizei actuale apar în 2007, chiar dacă s-a refuzat la început zvonul

existenţei unor astfel de probleme.

17 mai: preşedintele Fed-ului (rezerva federală) Ben Bernanke anunţa că existenţa unui

număr crescut de împrumuturi neplătite către bănci nu va afecta economia în ansamblu.

14 iunie: Banca Bear Stearns anunţa pierderi de 10% în primele trei luni ale anului.

17 iulie: Bear Stearns anunţa că investiţiile în unul dintre fondurile pe care le deţine nu mai

au nici o valoare, în timp ce un alt fond valora doar 9% din valoarea iniţială.

6 august: Bear Stearns anunţa printr-o scrisoare trimisă clienţilor săi că sunt stabili din punct

de vedere financiar.

9 august: Fed-ul injectează în două zile 62 de miliarde de dolari în sistemul bancar, în timp

ce Banca Central Europeană injecta şi ea 130 de miliarde de dolari.

22 august: Lehman Brothers anunţa eliminarea a 1200 de locuri de munca prin închiderea

liniei de împrumuturi secundare (subprime mortgage = împrumuturi acordate persoanelor cu

istoria creditului slabă sau cu probleme, care n-au făcut plăţile la timp la cărţile de credit sau

au dat faliment în trecut).

31 august: administraţia Bush anunţa un plan de asigurări pentru împrumuturile făcute de cei

cu venituri reduse, un număr de 80 000 de proprietari care au probleme cu plăţile

împrumuturilor imobiliare.

19 septembrie: Guvernul ridica plafonul, cu 2% pe an, a datoriilor pe care le avea Fannie

Mae şi Freddie Mac, două companii publice cotate la bursă, care garantau jumătate din

împrumuturile acordate la nivel naţional, pentru cumpărarea unei case.

20 septembrie: compania financiară Bear Stearns anunţa reducerea cu 68% a veniturilor.

Noiembrie: Bear Stearns anunţa reduceri de personal şi pierderi de 1,6 miliarde de dolari.



Anul 2008

10 martie: apar zvonuri cum că Bearn Stearns nu ar mai avea lichidităţi ca să poată funcţiona.

Acestea sunt însă infirmate de către companie.

16 martie: cu ajutorul guvernului Bearn Stearns este achiziţionată de compania JP Morgan

Chase.

16 mai: Lehman Brothers anunţa că va concedia 5% din personal, adică aproximativ 1 400 de

angajaţi.

9 iunie: Lehman Brothers anunţa pierderi de 3 miliarde de dolari în prima jumătate a anului.

11 iulie: Guvernul Federal preia conducerea la banca californiană IndyMac.

7 septembrie: Guvernul preia controlul la Fannie Mae şi Freddie Mac intenţionând să

injecteze câte 100 de miliarde în fiecare.

10 septembrie: Lehman Brothers anunţa pierderi de 4 miliarde de dolari şi fiind scoasă la

vânzare.

14 septembrie: Guvernul refuză să cumpere compania Lehman Brothers. Compania

financiară Merryll Lynch este achiziţionată de Bank of America.

15 septembrie: Lehman Brothers este declarată falimentară. Cea mai mare companie în

istoria Americii care dă faliment. Atenţia investitorilor se concentrează asupra companiei de

asigurări AIG (American Insurance Group) cea mai mare din lume, a căror acţiuni au scăzut

vertiginos.

16 septembrie: Guvernul federal cumpără 79,9% din compania AIG cu 85 de miliarde de

dolari.

18 septembrie: Banca Federală SUA împreună cu cele din Europa şi Asia arunca pe piaţă 180

de miliarde de dolari, pentru a înlesni împrumuturile între bănci.

19 septembrie: Guvernul American anunţă un plan de cumpărare a datoriilor şi

împrumuturilor neperformante ale companiilor financiare, totalizând 700 de miliarde de

dolari.



25 septembrie: JP Morgan cumpără bunurile imobiliare ale băncii Washington Mutual Inc.

28 septembrie: Liderii din Congresul American şi cei ai Casei Albe se pun de acord cu

privire la aprobarea celor 700 de miliarde de dolari.

29 septembrie: Camera Reprezentanţilor nu votează planul de salvare propus de preşedintele

Bush. Citi Group cumpără, asistată de guvern, operaţiunile bancare ale băncii Wachovia în

valoare de 2,1 miliarde de dolari.

1 octombrie: Senatul American votează versiunea revizuită a planului de 700 de miliarde.

Noul plan prevede 110 miliarde în reducere de taxe pentru clasa mijlocie, cât si ridicarea

plafonului de asigurare a depunerilor la bănci de la 100.000 de dolari la 250.000 de dolari.

3 octombrie: Camera Reprezentanţilor aprobă noul pachet financiar revizuit. Legea era

semnată de către preşedintele Bush câteva ore mai târziu.

4.2.CRIZA DIN SUA LOVEŞTE PÂNĂ ÎN ROMÂNIA

Canalele13 de propagare ale crizei:

1. Canalul financiar, prin care a intrat boom-ul din perioada 2000-2008. Au venit

bani atât de mulţi din lumea largă, încât ne întrebam la BNR ce să facem cu atâta bănet.

Băncile aveau atâţia bani pe care nici populaţia, nici economia nu putea să îi absoarbă. Atunci

am început să atragem bani la BNR. Aceşti bani generau lichiditate într-un bazin care, la un

moment dat a început să scadă. Banii începeau să devină mai puţini şi mai scumpi şi activele

imobiliare începeau să se ieftinească.

2. Cel de-al doilea canal este canalul comercial. Când recesiunea a început să lovească ţări importante, cu care făceam comerţ, atunci am văzut că exportatorii români aveau probleme. Au suferit automobilele şi alte domenii din industria prelucrătoare.

3. Al treilea canal a fost canalul valutar. Leul, care se întărise în 2007, a început să coboare de la 3,1 până la 4,3. Canalul valutar are deja stăvilirii şi începe să se stabilizeze.

Stilul de viaţă cu care ne-am obişnuit era acela al bunăstării pe datorie. Bunăstarea pe datorie

nu o să dispară, dar banii pe datorie nu vor mai fi atât de mulţi. Banca nu o să mai fie nicăieri

pe planetă atât de generoasă.

13 Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, la postul REALITATEA TV în 15 mai 2009.AUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

45


4.2.1. Sistemul bancar din România în perioada crizei14

Principalul pericol pentru bănci rămâne creşterea restanţelor, mai ales la cele de nevoi

personale, acordate în lei.

Băncile din România, deţinute într-o proporţie covârşitoare de mari grupuri bancare europene,

au reuşit să absoarbă şocul crizei internaţionale însă au în continuare o perspectivă negativă

pe următoarele 12-18 luni, se precizează într-un raport al agenţiei de rating Moody's la

începutul anului 2010. Oficialii agenţiei au subliniat că această perspectivă este globală şi nu

reprezintă o prognoză privind ratingurile individuale ale băncilor din România.

Condiţiile din economia românească se menţin dificile în urma contractării semnificative a

activităţilor şi a creşterii şomajului în 2009, ca efect al crizei financiare mondiale. Drept

rezultat, moneda locală a fost sub presiune, numărul creditelor neperformante a urcat

semnificativ şi creşterea activităţilor de creditare a încetinit considerabil din cauza aversiunii

băncilor faţă de asumarea riscurilor şi a resurselor limitate de finanţare", susţine Nondas

Nicolaides, vicepreşedinte Moody's.

O altă problemă ar putea fi faptul că băncile din România aveau la sfârşitul anului trecut

(2009) un portofoliu de credite cu 10% mai mare, ca valoare, decât cel de depozite, ceea ce

înseamnă că bancherii nu au la dispoziţie foarte mulţi bani proprii pe care să îi folosească

pentru creditare.

Principalul risc rămâne în continuare creşterea creditelor restante, atât datorită creşterii

şomajului cât şi a îngheţării generalizate a salariilor. La finele lui ianuarie creditele restante au

urcat până la 4,37% din total, respectiv puţin peste două miliarde de euro. În decembrie

(2009) procentul era de doar 3,88%. În continuare cele mai mari restanţe se înregistrează la

creditele în lei, mai ales cele de nevoi personale, care au ajuns la 4,62 miliarde de lei în prima

lună a acestui an, respectiv peste 1,1 miliarde de euro. În cazul creditelor în valută, valoarea

restanţelor a urcat la 3,45% din volumul împrumuturilor acordate, de la 2,85%, creşterea fiind

datorată însă majoritar scăderii soldului de credite în valută cu peste 1%.

14 Analiza a fost făcută la începutul anului 2010 de agenţia de rating Moody'sAUTOR – Mărgărit Daniel – [email protected]

46


Situaţia creditelor acordate pe termen mediu şi lung

Figura: 4.1

Sursa datelor: BNR

4.2.2. Sistemul bancar românesc, 100 milioane euro profit în

primele 3 luni ale anului 2010

Afacerile băncilor din România încep să devină din nou foarte profitabile, deşi românii nu se bucură

încă de oferte atractive de finanţare din partea instituţiilor bancare. În primul trimestru al lui 2010,

întregul sistem bancar a obţinut un profit de aproximativ 100 de milioane de euro, faţă de o pierdere

de 50 de milioane de euro în aceiaşi perioadă din 2009.

De la începutul anului 2010, băncile au tăiat timid din dobânzile la creditele noi în lei, în ciuda

semnalelor repetate transmise de către BNR, care a redus dobânda de politică monetară de trei ori

consecutiv, de la 8% la 6,5%. Scăderea nu s-a simţit însă şi la creditele vechi, care au rămas aproape la

acelaşi nivel ca la începutul crizei.

Asistăm la un reviriment al profitului băncilor, după ce, în mod repetat, au cerut măsuri

concrete pentru redresarea economiei, printre care şi reducerea substanţială a dobânzii de

politică monetară, reprezentanţii mediului de afaceri spun acum că bancherii nu dau semne că

ar dori să crediteze din nou companiile. "În niciun caz nu putem vorbi de un reviriment al

creditării, poate de un reviriment al profitului, pentru că asta au făcut băncile. De când a



început criza, băncile au împrumutat constant şi susţinut statul, iar acesta a fost şi este pentru

ele cel mai bun plasament, cu risc zero".

De asemenea, mediul privat a mai cerut ca dobânzile bancare să fie diferenţiate în funcţie de

destinaţia creditului, pentru stimularea investiţiilor, producţiei şi comerţului. În primele trei

luni ale acestui an (2010), băncile au creditat statul cu 3,8 miliarde de lei, în timp ce soldul

împrumuturilor acordate firmelor şi populaţiei s-a micşorat cu aproximativ 477 milioane de

lei, arată datele BNR. Analiştii spun însă că firmele vor beneficia cu adevărat de oferta de

creditare a băncilor abia la câteva trimestre de la reluarea creşterii economice. Cum anul

acesta prognoza de creştere economică nu este prea optimistă, companiile mai au de aşteptat

până la mijlocul anului viitor.

Deşi per total sistemul bancar a ieşit pe plus în primul trimestru, primele două bănci de pe

piaţă, BCR şi BRD, au anunţat o uşoară reducere a profitului faţă de aceeaşi perioadă din

2009. Astfel, BCR a obţinut în primul trimestru din 2010 un profit consolidat după impozitare

şi plata intereselor minoritare de 58,7 milioane de euro, cu 26,4% mai puţin faţă de perioada

similară din 2009. Şi în cazul BRD s-a constatat o scădere cu 5% a profitului net pe primele

trei luni, comparativ cu 2009, până la 49 milioane de euro.

Evoluţia creditării de către instituţiile de credit din România (%)

Figura: 4.2

Sursa datelor: BNR



Evoluţia dobânzii de referinţă în intervalul de timp ianuarie 2004 – ianuarie 2010 (%)

Figura: 4.3

Sursa datelor: BNR

Situaţia creditelor acordate clienţilor nebancari în luna mai 2010

Figura: 4.4

Sursa datelor: BNR


MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE - Concluzii finale şi de perspectivă

CONCLUZII FINALE ŞI DE PERSPECTIVĂ

Abordarea temei MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE este oportună în contextul

manifestării crizei economice şi financiare declanşate în SUA în anul 2007 şi care s-a extins

cu repeziciune la nivel mondial. În prezent România se confruntă cu efectele acesteia în toate

sectoarele economiei, în lucrarea de fată analizându-se însă doar impactul asupra sistemului

bancar.

Performanţa sistemului bancar românesc a fost afectată din cauza reducerii drastice a

activităţii de creditare, ca urmare a creşterii şomajului, scăderii veniturilor populaţiei,

restrângerii exporturilor, scăderii valorii de piaţă a imobilelor. Cu toate acestea sistemul

bancar românesc a făcut faţă provocărilor cu care a fost confruntat, putând fi caracterizat ca

fiind stabil în ansamblul său.

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE reprezintă un subiect vast, lucrarea de faţă

surprinzând doar un mic segment al acestuia.

Obiectivele principale ale implementării Acordului de Capital Basel II - Directiva 2000/12/CE

revizuită şi actualizată - sunt asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de

capital, în concordanţă cu profilul de risc al instituţiilor de credit şi crearea premiselor pentru

stabilitatea sistemului bancar.

Cerinţele prudenţiale impuse de aplicarea Basel II aduc o serie de avantaje, prin urmărirea

specificului activitaţii şi a profilului de risc a fiecărei instituţii de credit, diversificarea

metodelor de evaluare a riscurilor şi stabilirea cerinţelor de capital prin metode de calcul

sofisticate, dezvoltarea pieţei agenţiilor de rating. Cerinţele de capital pot fi reduse prin

evoluţia de la o abordare simplificată la abordări avansate. Aplicarea Acordului stimulează

disciplina de piaţă şi transparenţa.

Începând 01.01.2007, data aderării României la Uniunea Europeană, Banca Naţională a

României a devenit membră a Sistemului European al Băncilor Centrale, moment care a dus

la implementarea unor directive a Comisiei Europene, prin emiterea unor regulamente

aplicabile sistemului bancar.


MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE - Concluzii finale şi de perspectivă

Nevoia unui sistem de management al riscului mai performant este vazută ca fiind urgentă,

împreună cu elaborarea unor reglementări suplimentare, pentru ca sistemul bancar să fie mai

bine pregatit în gestionarea noilor provocari generate de criză.

Sistemul bancar românesc a evitat faza iniţială a crizei financiare de la sfârsitul anului 2008.

Cu toate acestea riscul de credit devine o preocupare majoră pentru băncile românesti, pe

măsură ce recesiunea va duce la un număr din ce în ce mai ridicat de insolvenţe şi falimente

printre companiile locale. Băncile anticipează deteriorarea în continuare a calităţii

portofoliului de credite şi sporirea provizioanelor pentru credite neperformante, ceea ce s-ar

putea transforma în pierderi reale pentru creditori.


Date post:	05-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	dangmdan
View:	839 times
Download:	5 times

Managementul riscurilor bancare-2

Documents