lucrare finala

Capitol 1 Rolul monedei in economie

Economia este acea ştiinţă care analizează acele principii şi reguli pe baza cărora

se poate ameliora relaţia dintre nevoi şi resurse. Totodată este „arta de a obţine maximum de

la viaţă” după cum o defineşte George Bernard Show.

Moneda este sângele care ,,irigă” corpul social al oricărei ţări. Ea reprezintă

premisa primara a tuturor pieţelor şi liantul originar al mecanismului concurenţial general.

Moneda este un simbol definitoriu al comunităţii naţional – statale.

Moneda este în principal, o categorie macroeconomică, la care toţi agenţii

economici dintr-o ţară se raportează. Ea îndeplineşte funcţiile de măsurare a activităţii

economice şi de mijlocire a schimbului. Pentru ca funcţiile şi facilităţile monedei să fie

exercitate cu succes este necesar ca aceasta să existe într-un anumit volum şi într-o structură

anume. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activităţile economico-sociale şi

cantitatea de monedă în societate, sunt abordate şi analizate, mai întâi, cu conceptelele de

masa monetară şi viteza de rotaţie a monedei. Teoria monetară modernă judecă moneda ca

factor integrat în fenomenul economic contemporan şi cu efecte determinate asupra acesteia.

Cantitatea de monedă aflată în circulaţie, repartizarea şi utilizarea sa, exercită o influenţă

importantă asupra echilibrului şi creşterii economice.

Economiile moderne sunt economii monetare, monetarizate, unde funcţiile

monetare au atins un stadiu avansat. De aceea, în cadrul analizei noastre vom urmări mai

întâi interacţiunile între pieţele financiare (în speţă piaţa monetară) şi “economia reală”

(pieţele bunurilor şi ale factorilor de producţie). Acestă analiză are ca scop final de a reliefa

relaţia între monedă şi rata dobânzii, pentru a putea înţelege apoi cum rata dobânzii poate

acţiona asupra cererii globale, şi, prin aceasta, asupra nivelului de echilibru al producţiei şi al

ocupării.

1.1. Geneza şi evoluţia monedei

Modul de organizare a activităţii economice a unei societăţi diferă în timp şi

spaţiu. Abordând această problemă într-o viziune istorică deducem două mari sisteme (tipuri)

economice: economia naturală şi economia de schimb. Sistemele economice pot fi abordate

şi într-o optică funcţională, care permite studierea modului în care o economie îşi exercită

funcţiile fundamentale. Sub acest raport, în lumea contemporană s-au confruntat două tipuri

diametral opuse: economia de piaţa (descentralizată) şi economia planificată (centralizată).

Structura funcţională a unei economii complexe, bazată pe o diviziune avansată a muncii, se

referă în principal la mecanismul de alocare a resurselor economice, la sistemul de reglare şi

la regimul proprietăţii. În funcţie de utilizarea sau neutralizarea monedei se face şi o altă

distincţie: economie nemonetară şi economie de schimb monetar.

Economia nemonetară este economia unei societăţi care nu utilizează moneda. Ea

cuprinde două trepte de dezvoltare:

a) economia de autosubzistenţă, în cadrul căreia nu există schimburi şi ca atare

nici instrumente de schimb;

b) economia trocului, care presupune existenţa diviziunii activităţii economice în

sectoare: pastoral, agricol, artizanal. Fiecare bun produs într-un sector poate fi evaluat într-o

cantitate a altui bun şi preschimbat direct cu acesta fără intervenţia unui instrument de

schimb.

Economia monetară este aceea în cadrul căreia banii devin “axa în jurul căreia se

învârteşte viaţa economică”, însăşi existenţa omului fiind greu de conceput fără mânuirea

permanentă a instrumentului monetar. “Aşa cum inima reglează circulaţia sângelui în

organism, tot aşa Sistemul Rezervei Federale reglează pomparea banilor în arterele vieţii

economice”3.

1.1.1. Originile istorice ale monedei

33 D. Dăianu, Echilibrul economic şi moneda, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1993, p.26.

Originile banilor se plasează cu mult în antichitate, având o istorie de câteva mii

de ani. Multe triburi primitive par să fi făcut uz de ei. Specializarea şi diviziunea muncii,

implicând în mod necesar schimbul de activităţi pentru satisfacerea nevoilor generale de

consum, se află la originea apariţiei şi existenţei banilor.

În comunităţile primitive, schimburile de produse erau restrânse. Exista un sistem

de troc, un schimb direct în natură ; de pildă schimbul unei oi pe zece găini sau a unui kg. de

grâu pe 20 de scoici. Dar, mecanismul trocului prezintă limite evidente: întâlnirea necesară

între două persoane, fiecare din ele dorind să obţină bunul posedat de cealaltă prin cedarea

propriului său bun în schimb; dificultatea stabilirii relaţiei de echivalenţă între obiectele

destinate schimbului; lipsa de complementaritate între producători; slaba omogenitate a

produselor identice; lipsa de fracţionabilitate a acestora; costurile de transport; costurile de

stocare a mărfurilor în aşteptarea momentului în care schimburile devin posibile etc.Datorită

costurilor ridicate de tranzacţie trocul limitează în mod considerabil volumul schimburilor.

Economiile în care schimburile deveneau tot mai numeroase au abandonat treptat

trocul, recurgând la un bun particular: moneda. Au trecut la un sistem de schimb, când din

lumea mărfurilor s-au desprins una sau mai multe mărfuri cu rol de măsurare a valorii

bunurilor şi serviciilor create în scopul schimbului. O diviziune complexă a muncii ar fi de

neconceput fără introducerea acestei mari invenţii sociale care o constituie moneda.

Înainte de a căpăta formele pe care noi le cunoaştem, moneda a fost constituită

dintr-o serie de produse ce făceau obiectul unor importante curente de schimb şi care puteau

fi, datorită acestui fapt, negociate cu uşurinţă. Un astfel de rol a fost îndeplinit în trecutul

îndepărtat de cereale, cochilii, ceai, animale, blănuri, tutun, zahăr, ulei de măsline, sare,

diferite metale (cupru, fier, bronz) etc., iar mai târziu de metale preţioase, îndeosebi aur şi

argint.

Prin calităţile lor deosebite, aurul şi argintul vor constitui, multă vreme, tipurile de

monedă cele mai uzuale:

-divizibilitate perfectă fără modificarea substanţei părţilor, respectiv posibilitatea

de a obţine elementele de dimensiune dorite, valoarea fiind proporţională cu greutatea lor;

-nealterabilitate, aurul şi argintul nealterându-se în contact cu aerul, putând fi

stocate fără incnovenientele pe care le prezintă alte metale;

-maleabilitate, metalele preţioase putând căpăta amprenta unui adevărat simbol

monetar, asigurată de exemplu de greutatea metalului;

-portabilitate, aurul şi argintul având o valoare mare şi un volum mic;

-raritate şi atractivitate, metalele preţioase fiind resurse rare: ele sunt preţioase

deoarece oferta lor este relativ limitată iar cererea este mare, fiind solicitate mereu pentru

ornamente, bijuterii şi decoraţii sau pentru alte întrebuinţări;

-stabilitate şi uniformitate, valoarea monedei de metal preţios rămânând relativ

constantă în timp, având aceeaşi valoare.

Aşadar, aceste metale au avut tendinţa să aibă preţuri ridicate şi relativ stabile.

Mai mult, ele erau recunoscute cu uşurinţă, erau divizibile în unităţi extrem de mici şi nu se

învecheau prea uşor. Toate aceste condiţii au permis aurului să câştige încrederea oricărei

societăţi.

De altfel, factorul încredere, fondat şi pe alte raţiuni (credinţe, tradiţii, legi etc.) s-

a impus întotdeauna ca un element esenţial pentru ca un bun să poată servi ca monedă.

Metalele preţioase au suferit numeroase modificări în utilizarea lor ca monedă,

favorizând astfel în mod considerabil tranzacţiile economice şi jucând un rol esenţial în

sistemul bimetalismului. Putem distinge trei mari etape în evoluţia monedei aur4:

1. Moneda cântărită. În Babilon şi în Egipt, aurul şi argintul circulau sub formă de

lingouri fără greutăţi şi forme determinate, impunându-se necesitatea cântăririi şi expertizării

purităţii metalului la fiecare plată.

Moneda contată (evaluată). Spre anii 800 î.e.n. lingourile capătă forme şi greutăţi

determinate dând naştere pieselor metalice.

44 P.A. Samuelson, W.D.Nordhaus, Economie politică (traducere din limba engleză), Edit. Teora, Bucureşti, 2000, p.604.

Moneda stanţată (bătută). În Antichitate, piesele sunt bătute de autorităţile

religioase care garantau astfel valoarea pieselor, adică titlul şi greutatea metalului pe care îl

conţineau acestea. În Evul Mediu, suveranii tind, la rândul lor, să monopolizeze baterea

monedei5. Se pare că primele monede6 au fost folosite în China în secolul XI înainte de

Hristos (î.e.n.), iar în Europa sunt menţionate în Grecia antică de cunoscutul istoric Herodot,

în secolele VII-VI î.e.n7. R. Lipsey scrie că cea mai veche emisie de monedă este atribuită

regilor Libiei, în secolul IV î.e.n8. Se poate spune, cu o anumită certitudine, că pentru Europa

moneda metalică este cunoscută de circa 27 de secole.

1.1.2. Forme istorice de monedă

O dată apărută, moneda a cunoscut o evoluţie continuă, sensul general al evoluţiei

normale concretinzându-se în: diversificarea instrumentelor monetare; tendinţa lor spre

universalizare, ruperea treptată a acestora de conţinutul lor material, dematerializarea

monetară. De-a lungul timpului au coexistat diferite forme de monedă, deşi într-o anumită

perioadă a predominat o formă sau alta. Astfel, evoluţia monedei şi principalele ei tendinţe

pot fi puse în evidenţ prin marcarea formelor sale istorice9.

a. Moneda marfă, existentă, aşa cum am văzut, sub forma unor bunuri obişnuite,

de folosinţă productivă (aur) sau de consum (animale), care într-o anumită zonă economică

au servit ca intermediar al schimburilor.

b. Moneda metalică, materializată în piese tipizate confecţionate din metale

preţioase (iar pentru banii mărunţi din metale obişnuite-cupru şi diverse aliaje). Aceasta a

fost forma exclusivă sau predominantă de monedă pentru o lungă perioadă de timp. Practic,

din cele 27 de secole de existenţă a sistemelor monetare în Europa, ei îi revin 26 de secole. În

zilele noastre aurul nu mai joacă rolul de monedă decât în anumite tranzacţii internaţionale.

55 Biales M.,Leurion R., Rivaud J-L., Economie generale, Les Editions Foucher, Paris, 1990, p.155-157.66 Unii specialişti fac distincţie între noţiunile de bani şi de monedă. Se apreciază că abia din momentul în care a început baterea monedei se poate spune că începe istoria banilor sub formă de monedă, aceste noţiuni confundându-se din acest moment. Alţi autori dau şi interpretări mai stricte termenilor de bani şi monedă. Părerea mai generală care s-a impus în teoria economică este că cele două noţiuni sunt sinonime, apreciere pe care o împărtăşim şi noi.77 Prahoveanu E., Fundamente de teorie economică, Edit.STAFF, Bucureşti, 1995, p.134.88 Lipsey G., Chrystal A., Economia pozitivă, Editura Economică, 1999, p.739.99 Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.56

De mai multe secole se utilizează ca monedă piesele de metal şi biletele de bancă a căror

valoare nu este definită prin conţinutul lor material, ci este determinată de lege. Până în anul

1914 piesele metalice şi bancnotele puteau fi schimbate în multe ţări în aur, fiind considerate

ca înlocuitori ai aurului.

Totuşi, circa două milenii şi jumătate – din secolele VII-VI î.e.n. şi până în

secolul al XVII-lea – banii au existat, aproape exclusiv, sub formă de monede de aur şi/sau

argint. Banii de aur au fost întotdeauna pise cu valoare intrinsecă fiind aceptaţi ca mijloc de

schimb şi de plată nu numai în ţara în care au fost emişi şi puşi în circulaţie, ci şi în alte ţări.

Datorită caracteristicilor proprii metalalor preţioase, banii din aceste metale puteau fi

tezaurizaţi, retraşi din circulaţie şi păstraţi în diferite scopuri, iar ulterior reintroduşi în

circulaţie.

În legătură cu această formă, ar mai fi de semnalat şi faptul că sistemul

bimetalismului aur şi argint a marcat în mod veritabil istoria monedei metalice. Baterea liberă

a monedei, cursul legal pentru piesele de aur şi argint şi un raport legal între cele două metale

preţioase caracterizează sistemul bimetalist. Acest sistem a apărut în Franţa o dată cu francul

germinal, în aprilie 1803.

Folosirea tot mai frecventă a bancnotelor şi a monedei scripturile (cunoscută din

Evul Mediu), semne băneşti fără valoare proprie, care reprezentau în circulaţie aurul şi

argintul, a generat şi marea problemă a supravegherii emisiunii monetare, a elaborării şi

aplicării unei politici viabile în domeniul creării de monedă. Ea s-a constituit şi într-o dificilă

temă a teoriticienilor şi practicienilor în domeniul bancar în cursul secolului al XIX-lea, temă

care a rămas însă mereu deschisă1111. Dificultăţile de funcţionare a sistemului bimetalist au

provocat abandonarea lui şi înlocuirea lui cu un sistem monometalist - aur. Franţa a adoptat

acest sistem începând din anul 1876, sistem care a durat până în 1914.

În România, primul sistem monetar naţional, având o bază bimetalistă a fost

instituit în 1868, apărând totodată şi moneda naţională – leul. Din 1880 apar primele

bancnote în lei, convertibile în aur şi argint, iar din 1890 se trece la sistemul monetar

monometalist, valabil, evident, până în 1914.

1111 Friedman M., Capitalism şi libertate (traducere din limba engleză), Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.55-72.

c. Moneda de hârtie a constituit următorul pas important în istoria banilor. Şi în

evoluţia biletelor de bancă deosebim trei mari etape.

Biletul, certificat reprezentativ al unui depozit de metal preţios. În Antichitate,

apoi în Evul Mediu, particularii depuneau aurul şi argintul spre păstrare la bancheri, primind

în contrapartidă, “bilete” reprezentative ale acestor depozite. Biletul de bancă convertibil.

Când au luat fiinţă, banii de hârtie reprezentau o promisiune de a plăti cantitatea de aur, la

cerere. În acest caz, promisiunea era iniţial făcută de bijutieri, şi mai târziu de către bănci.

Astfel de bani, care au devenit bancnote, aveau o acoperire totală în metal preţios şi erau

convertibile la cerere în acest metal. Din momentul în care banca a fost capabilă să emită mai

mulţi bani (iniţial bancnote, dar mai târziu depozite) răscumpărabile în aur mai mari decât

cantitatea de aur pe care o avea în seifuri, put vorbi de bani de hârtie parţial acoperiţi 1212.

Astfel, această formă de monedă nu poate să se dezvolte decât dacă oamenii au certitudinea

de a putea converti în orice moment biletele lor în metal. Statul a favorizat astfel circulaţia

biletelor oferindu-le un curs legal, obligându-i pe creanţieri să le accepte la plată. Ca urmare

a unor evenimente grave (războaie de exemplu) şi a unor cereri masive de convertire a

biletelor în aur, statul a fost nevoit să instituie, în mod temporar, cursul forţat al biletelor care

viza suprimarea posibilităţii pentru deţinătorii de bilete de a mai cere convertirea lor în aur.

După criza economică din 1929, pentru a face faţă gravelor probleme monetare cu care erau

confruntate, diferite ţări au instituit un curs forţat al biletelor, care a devenit practic definitiv.

Biletul de bancă neconvertibil. După primul război mondial convertibilitatea

monedelor în aur a dispărut progresiv. Actualmente, valoarea unei monede nu mai este

funcţie de rezervele în aur ale ţărilor, ci rezultatul eficienţei unei economii şi al încrederii pe

care o oferă dezvoltarea sa viitoare. Moneda contemporană nu are altă garanţie decât

capabilitatea sistemului bancar de a menţine cantitatea de monedă în limite considerate

normale.

Urmărind geneza şi metamorfoza istorică a banilor, putem surprinde acum trei

etape distincte în evoluţia şi conţinutul acestora, şi, implicit, trei tipuri de monedă:

1212 Adumitrăcesei I.D., Niculescu E., Niculescu N.G. (coordonatori), Economie politică, partea I, Edit. Polirom, Iaşi, 1998, p.213-215.

1. Moneda-marfă, care avea utilitate prin ea însăşi. Pentru utilizarea acestui tip de

monedă, societatea trebuie fie să reducă alte utilizări ale acestei mărfi, fie să aloce resursele

rare pentru producţia suplimentară a acesteia. Sub raport social, defectul fundamental al

etalonului-marfă constă în faptul că reclamă consumarea resurselor reale pentru sporirea

cantităţii de marfă monetară.

2. Moneda-semn este un mijloc de plată a cărui valoare sau putere de cumpărare

în calitate de monedă depăşeşte cu mult costul său de producere sau valoarea sa din celelalte

utilizări. După cum a dovedit istoria, un sistem monetar perfect, cum ar fi adevăratul etalon-

marfă autoreglabil, care nu reclamă o intervenţie guvernamentală, nu a fost niciodată posibil.

El a avut întotdeauna tendinţa de a evolua spre un sistem mixt, incluzând pe lângă bani -

marfă, elemente fiduciare (bancnote, depozite bancare, bonuri de tezaur). Iar, o dată cu

introducerea elementelor fiduciare, a devenit dificilă evitarea controlului statului, chiar atunci

când ele erau emise iniţial de persoane particulare. O asemenea intervenţie decurge

fundamental din dificultatea de a preveni falsificarea lor sau a echivalentului lor economic.

Moneda fiduciară reprezintă un contract de plată în monedă-etalon (simbol).

3.Moneda-datorie este un intermediar al schimburilor fondat pe datoria unei firme

private sau a unui particular. Un depozit bancar este o monedă-datorie pentru că reprezintă o

datorie a băncii. În economiile moderne, moneda-semn este completată de moneda-datorie.

1.1.3. Moneda internaţională

Moneda constituie şi un mijloc de decontare în relaţiile economice externe. Banii

au fost dintotdeauna un factor important în politica mondială. Cârmuitorii au avut nevoie de

bani să-şi plătească armatele, să-şi susţină aliaţii şi să-şi mituiască duşmanii. Creşterea şi

decăderea unor imperii şi state puternice au fost mediate de dobândirea sau de pierderea unor

metale preţioase; importanţa banilor a devenit crucială şi caracterul lor s-a schimbat profund.

În epoca premodernă, metalele preţioase sau piesele din aur sau argint au servit şi

ca bani universali. Solidu-sul lui Constantin, dinarul arabilor sau ducatul veneţian erau

acceptate ca monedă internaţională şi se bucurau de stabilitate relativă iar uneori şi –au

păstrat valorile cu sutele de ani. Furnizorul monedei internaţionale dobândea prea puţine

privilegii speciale, aurul sau argintul constituind un mijloc neutru de schimb internaţional.

Aşa se face că timp de milenii, sistemul monetar internaţional şi-a păstrat din plin caracterul

apolitic.

Odinioară, când moneda fiecărei ţări era din aur sau argint, schimburile

economice dintre ţări se făcea relativ uşor, transferând monedele naţionale dintr-o ţară în alte

ţări în funcţie de preţurile mărfurilor evaluate potrivit cu conţinutul lor în aur. Valoarea

banilor internaţionali depindea la început de oferta existentă şi rămânea în mare parte în afara

controlului unor state individuale. Acesta era aşa zisul etalon aur, concept care a circulat în

literatura română şi sub forma echivalentului-aur. Etalonul aur internaţional şi-a atins zenitul

spre sfârşitul secolului al XIX-lea, constituind soluţia clasică la dilema autonomie economică

internă versus ordine monetară internaţională.

În teorie, acest sistem monetar internaţional reprezenta întruparea idealului

liberal, de laissez foire, şi se distingea prin trei caracteristici. În primul rând, guvernul

fiecărei ţări trebuia să fixeze preţul aurului în monedă naţională. În al doilea rând, guvernul

menţinea convertibilitatea monedei naţionale în aur. În al treilea rând, urma o regulă care

lega crearea de monedă naţională de rezervele în aur ale statului . El nu putea emite bilete de

bancă decât în măsura în care cumpăra aur de la public. Este vorba de o acoperire 100% a

masei monetare. Fiecare bilet în circulaţie trebuia să fie acoperit printr-o sumă în aur

echivalentă în stocurile băncii centrale.

Etalonul aur furniza un mecanism de ajustare automată a dezechilibrelor în

tranzacţiile comerciale şi în plăţile diferitelor ţări, deşi această ajustare era departe de a fi

instantanee. Viteza de ajustare depindea de rapiditatea cu care salariile şi preţurile (care

modifică competitivitatea internaţională) se ajustau la presiunile exercitate de oferta sau

cererea excedentară.

Fireşte că etalonul aur n-a funcţionat practic exact ca în versiunea idealistă,

întrucât masa monetară n-avea o acoperire totală în aur. Variaţiile rezervelor oficiale de aur

antrenate de apărarea parităţii ratelor de schimb n-au condus întotdeauna la variaţii identice

ale masei monetare naţionale. În plus, natura şi rolul sistemului s-a schimbat radical în urma

revoluţiei financiare din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Inventarea banilor de hârtie, a

instrumentelor de credit şi a sistemului bancar modern a trecut în mâinile statului puteri

enorme asupra ofertei de bani şi, implicit, asupra treburilor economice. Dar, dacă “forţa de

împingere a istoriei” a mers în direcţia înlocuirii banilor-marfă şi a banilor naţionali cu bani

artificiali şi internaţionali, controlul statului asupra ofertei de bani a încurajat şi politici care

au dus la inflaţie galopantă şi au subminat stabilitatea ordinii monetare internaţionale.

Odată cu dematerializarea progresivă a monedelor şi controlul foarte strâns al

cererii lor de către puterile politice naţionale, plata schimburilor externe a devenit mai

delicată. Majoritatea tranzacţiilor internaţionale se negociază, se realizează fizic şi se

reglează în plan monetar în decursul unor perioade mai lungi, de câteva luni sau, uneori, de

câţiva ani (echipament greu şi uzine la cheie). Este deci necesar ca monedele utilizate în

tranzacţii internaţionale să aibă o anumită stabilitate şi să fie susceptibile de a satisface

încrederea negociatorilor. Soluţia teoretică ar fi o monedă internaţională garantată de toate

ţările. Dar, după cum nu există nici o autoritate internaţională politică sau economică, o astfel

de monedă, care ar juca la scară mondială rolul pe care îl are o monedă la scară naţională, nu

este la ordinea zilei. Astfel, etalonul aur a fost înlocuit cu etalonul aur-devize după primul

război mondial, care a distrus fundaţiile politice ale acestei epoci economice şi a scufundat

lumea într-un haos monetar pe următoarele trei decenii. Sistemul aur-devize a avut o viaţă de

doar câţiva ani, căderea lui reprezentând un factor major în grăbirea Marii Depresiuni din

anii ‘30.

Alături de aur, şi alte valute străine pot îndeplini rolul de instrument de tranzacţii

şi mijloc de rezervă monetară internaţională. Până la al doilea război mondial, lira sterlină

îndeplinea cel mai adesea acest rol. Treptat însă ea a fost depăşită în acest rol de către dolarul

american, dar a rămas foarte utilizată, împărţind acest privilegiu cu alte monede forte, în

special marca, francul, yenul etc. În lipsa unei coordonări internaţionale a politicilor şi

sistemului monetar, puterile economice dominante ale vremii – Marea Britani şi, apoi, Statele

Unite – au apărat integritatea ordinii monetare internaţionale şi stabilitatea s-a menţinut. Pe

măsură ce fiecare dintre ele a slăbit, conflictul în jurul politicii monetare a crescut.

Prin acordurile încheiate în urma conferinţei monetare şi financiare de la Breton

Woods din iulie 1944 s-a instituit pentru prima dată pe bază convenţională, un sistem

monetar internaţional, puternic influenţat de Statele Unite, care ajunsese la acea dată să

deţină peste două treimi din rezervele monetare în aur ale lumii. Potrivit acestui sistem,

monedele naţionale ale ţărilor semnatare (toate puterile occidentale) sunt definite în raport cu

dolarul, care la rândul său este definit în raport cu aurul. Reglementările monetare între ţări

se fac prin intermediul băncilor centrale care dispun de rezerve în aur şi în dolari. Atunci

când balanţa de plăţi între două ţări este deficitară pentru una din ele, aceasta trebuie să-şi

regleze deficitul în dolari şi, dacă nu are dolari, trebuie să vândă aur la cursul fixat. Numai

Statele Unite beneficiază de privilegiul de a-şi regla deficitul sau datoriile în monedă

naţională fără limite.

Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar,

prin acordurile încheiate la Breton Woods au fost înfiinţate două instituţii internaţionale, cu

statut de organisme specializate ale ONU: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca

Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). FMI activează în domeniul valutar şi

al echilibrului balanţelor de plăţi, iar Banca Mondială în acela al dezvoltării economice prin

investiţii.

Între timp raporturile de forţe s-au schimbat, iar condiţiile de bază ale etalonului

aur-dolari au fost, rând pe rând, abandonate: s-a renunţat la cursul fix şi la convertibilitatea în

aur a dolarului, parităţile monetare fixate în funcţie de dolar au fost lăsate să floteze în mod

liber, rupându-se echilibrul între cantitatea de dolari în circulaţie pe piaţa mondială şi

fluxurile de bunuri şi servicii. Sistemul monetar internaţional a intrat în derivă, criza acestuia

neputând să fie soluţionată nici astăzi.

Totuşi, şi astăzi cea mai mare parte a tranzacţiilor dintre ţări se efectuează în

dolari, dar şi în alte monede convertibile în dolari specificate în tranzacţie, în special devize

forte. Ţările cu valută convertibilă şi cursuri de schimb ce se formează pe pieţele valutare pot

face cu uşurinţă calcule şi comparaţii internaţionale pentru determinarea eficienţei comerţului

lor exterior. Cu cât raportul dintre preţurile interne şi cele externe este mai avantajos,

respectiv, subunitar la export şi supraunitar la import, cu atât operaţiunile comerciale

realizate sunt mai eficiente. Ţările cu valută neconvertibilă apelează la indicatori adecvaţi

pentru stabilirea eficienţei comerţului lor exterior: cursul de revenire la export şi la import,

aportul valutar etc. În condiţii de neconvertibilitate, calculele de eficienţă sunt deformate.

Drepturile Speciale de Tragere (DST) au fost create în 1970 şi se prezintă ca o

monedă supranaţională, emisă de FMI. Valoarea DST este în funcţie de aceea a unui coş de

devize (dolarul, marca, francul francez, yenul şi lira sterlină). DST-urile sunt considerate ca

făcând parte din rezervele de schimb ale unei ţări.

În martie 1979, ţările membre ale Comunităţii Europene au instaurat Sistemul

Monetar European – SME – la care au aderat deocamdată douăsprezece ţări membre.

Unitatea monetară europeană – la început ECU – a devenit deja efectivă din anul 2002 sub

formă de euro.

1.1.4. Perspectivele monedei naţionale

În ţara noastră sistemul monetar naţional a fost creat după înfăptuirea Unirii, prin

instituirea sistemului bănesc al leului în 1867. În 1866 fusese creată Banca României, care a

devenit ulterior Banca Naţională a României1717.

Pentru a marca încheierea unui ciclu inflaţionist şi pentru a intra într-o perioadă

de stabilitate, moneda naţională a României, leul, la data de 1 iulie 2005, a fost denominat

astfel încât 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi preschimbaţi pentru un

leu nou. În perioada de la introducerea noii emisiuni monetare până la data de 31 decembrie

2006, bacnotele şi monedele aflate în circulaţie înaintea datei de 1 iulie 2005, denumite în

continuare monedă veche, su fost înlocuite treptat cu bacnotele şi monedele din noua

emisiune monetară a Băncii Naţionale a româniei, denumite în continuare monedă nouă. Leul

nou devinei unitatea monetară naţională a României, denumită în continuare leu, şi se va

diviza în 100 de bani.

Denominarea reprezintă acţiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor

monetare1818. Denominarea monedei naţionale se va realiza conform Legii nr. 348 din 14 iulie

2004, fiind necesară pentru: exprimarea preţurilor la niveluri nominale uzuale în Europa;

1717 Ciurea I., Economie Politică, (Macroeconomie), vol.2, Edit.Universităţii din Piteşti, 1997, pag. 340.1818 B.N.R.,Raport anual, 2004.

pentru a simplifica trecerea ulterioară la euro; pentru a reduce nivelul indicatorilor valorici la

parametri mai uşor inteligibili. Etapele denominării au fost următoarele:

-01.03.2005 – 30.06.2006 – Afişarea duală a preţurilor;

-01.07.2005 – Lansarea noii emisiuni;

-01.07.2005 – 31.12.2006 – Circulaţia simultană a celor două emisiuni;

-începând cu 01.01.2007 – Încetarea puterii circulatorii pentru vechea emisiune.

Experienţa altor ţări a arătat că adaptarea cetăţenilor la noua emisiune se face fără

dificultate. Noile monede şi bacnote sunt de dimensiuni mai mici, fiind mai uşor de manevrat

şi de întrebuinţat. Dimensiunea noilor monede restabileşte proporţia cu valoarea lor

nominală. După adaptarea la noile însemne monetare, activitatea caseriilor va fi simplificată,

deoarece în jurnalele de casierie se vor înscrie mai puţine cifre; toate înregistrările vor avea

în spate monede şi bacnote efective.

În celelalte ţări europene care au trecut prin această experienţă, inflaţia a scăzut

după preschimbarea monedelor. Pentru realizarea denominării în ţara noastră au existat o

serie de costuri, dar vor exista şi oportunităţi noi şi anume:

-aplicaţiile informatice din toată economia vor avea dimensiuni la nivelul

standardelor internaţionale pentru câmpurile valorice → reducere de costuri prin

standardizare;

-experienţa denominării va fi o „repetiţie” pentru trecerea la euro;

-stabilitatea structurii numerarului pentru următorii ani (până la adoptarea euro)

va permite utilizarea pe scară largă a automatelor: pentru schimb valutar, pentru mărunţiş,

pentru băuturi răcăritoare şi alte produse de consum curent.

România se pregăteşte pentru introducerea monedei unice – euro. Naşterea

monedei europene este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la

căderea sistemului Breton Woods. Este o etapă împortantă a construcţiei europene, care se

înscrie într-un proces început de peste 40 de ani, o dată cu crearea Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO), în 1951 şi semnarea Tratatului de la Roma din 1957. Primele

proiecte de unificare economică şi monetară au văzut lumina zilei acum aproape 30 de ani;

prin urmare ideea este de departe de a fi nouă. Euro-ul este o evoluţie şi nu o revoluţie1919. El

încoronează o lungă pregătire a economiilor europene, cu crearea unei pieţe comune (în anii

60), liberalizarea mişcării de capital (1990), realizarea pieţei unice în 1993şi, după semnarea

Tratatului de la Maastricht, convergenţa economiilor înspre cele mai bune performanţe în

materie de inflaţie, rata dobânzii şi a deficitului.

Situaţia economiilor naţionale în momentul tratatului era foarte îndepărtată de

aceste criterii; Europa atrebuit să facă faţă unor eforturi spectaculoase de ameliorare a

gestiunii sale pentru a ajunge să lanseze moneda pe principiile stabilite. Deficitele erau de

6,1% în medie în 1993; inflaţia era ridicată; datoriile erau în creştere şi pieţele de schimb

erau afectate de mari crize de schimb în 1992 şi 1995, care au dus la lărgirea marjelor de

fluctuaţie a Sistemului Monetar European cu +/- 2,25% până la +/- 15%. Această situaţie

dificilă era cauzată în mare parte şi de opiniile publice care erau de tip keynesian, în special

în Franţa şi Italia2020. Totuşi voinţa guvernelor dublată de munca instituţiilor europene a dus

la surmontarea acestor dificultăţi, şi la 1 ianuarie 1999, politica monetară, piţele financiare,

tranzacţiile interbancare şi datoriile publice sunt convertite în euro. La 1 ianuarie 2002 a avut

loc introducerea monedelor şi a bacnotelor euro. Obiectivul este de a realiza 80% din

operaţiile de schimb în primele zile ale anului 2002.

Crearea euroului aduce în Europa un supliment de creştere, pentru că el oferă noi

opurtunităţi şi debuşee întreprinderilor exportatoare.

Întreprinderile româneşti au beneficiat de unele avantaje legate de crearea

euroului. Întreprinderile româneşti care vor face comerţ cu mai multe ţări din UE vor suporta,

datorită monedei unice, taxe financiare reduse din două motive:

1. pentru a începe cu aceeaşi entitate geografică, costurile de conversie asociate

utilizării masive a unei monede sunt în mod evident mai puţin ridicate decât cele asociate

unei utilizări de 11 monede diferite;

1919 B.N.R., articolul „ Denominarea monedei naţionale”, Bucureşti, 17 noiembrie, 2004, p. 10.2020 Selectat din datele publicate de B.N.R., din „Platforma,leul greu”, Bucureşti, 2004.

2. este mai puţin oneros să se acopere exporturile faţă de rata de schimb a unei

singure monede ca şi în situaţia în care se ţine seama de 11 monede.

Statisticile arată că euro este mai mult decât o simplă masă de monede pe care le

înlocuieşte, el devine o mare deviză internaţională.

Euro este o monedă bună, aşezată pe finanţe publice durabile, datorită pactului de

creştere şi stabilitate şi girată de o bancă centrală independentă al cărui obiectiv este

stabilitatea preţurilor. Prin urmare este o monedă credibilă, care inspiră încredere operatorilor

financiari.

1.2. Esenţa şi funcţiile monedei

Moneda a fost întotdeauna, dacă nu o muză, cel puţin o mare inspiratoare de

formule metaforice: a bate monedă…a duce cu vorba…a fi lefter…a plăti cu aceeaşi

monedă…cealaltă faţă a monedei…argintul este nervul războiului…aurul nu este decât o

relicvă barbară…timpul înseamnă bani…Astfel de expresii denotă forţa de evocare şi bogăţia

noţiunii de monedă. Inclusiv în cântece şi în limbajul popular, moneda reprezintă multe

lucruri: un simbol al reuşitei, o sursă de delicte (ochiul dracului), ea face înconjurul lumii…

Economiştii utilizează acest termen cu mai multă precizie. Dar nici ei n-au putut da un

răspuns univoc la întrebarea: ce este moneda?

1.2.1.Conceptul contemporan de monedă

Constituind un bun specific, omniprezent în viaţa noastră cotidiană şi recunoscut

ca atare de toţi, moneda a trebuit să îndeplinească mai multe funcţii şi a căpătat, în decursul

timpului, mai multe forme, oamenii fiind obligaţi să creeze mereu instrumente monetare tot

mai adecvate nevoilor impuse de dezvoltarea economiei şi a schimburilor.

Deoarece pentru cumpărătorii de valoare mică ar fi fost necesare monede foarte

mici de aur, care nu se puteau confecţiona, alături de monedele de aur au circulat şi monede

divizionare din argint, aramă şi alte metale. Apariţia monedelor divizionare din alte metale

decât aurul nu înseamnă decât separarea funcţiei banilor de valoarea lor, fapt demonstrat

practic că în calitate de bani pot funcţiona şi alte lucruri lipsite de valoare, dar care sunt

însemne ale valorii, astfel că apar şi alte mijloace de schimb, respectiv bacnotele sau banii de

credit.

Bacnotele au fost semne ale valorii care certificau că posesorul lor este creditorul

băncii emitente pentru suma de bani specificată pe bancnotă. Acestea au circulat ca monede-

hârtie, fiind convertibile, la cerere, în moneda metalică cu valoare deplină. Monedele au

înlocuit la început cambiile (emise de particulari), depuse la băncile comerciale pentru

scontare.

Faptul că banii nu pot fi creaţi, la dorinţă, de către persoane private sau agenţi

economici şi că există în cantităţi limitate îi încadrează în categoria bunurilor economice rare.

În zilele noastre, banii se prezintă sub următoarele forme:

-hârtia-monedă de diferite tipuri (valori nominale);

-moneda divizionară metalică (pentru operaţiuni de mică dimensiune);

-banii de depozit sau de cont, adică disponibilităţile aflate în conturile bancare ale

diferitelor persoane sau agenţi economici. Aceste disponibilităţi apar prin depunerea de către

anumite persoane sau firme a unor bunuri, devize, numerar la bănci sau alte instituţii

financiare. Depozitele respective pot fi:

-la vedere, în situaţia în care proprietarul depozitului îl poate retrage (parţial sau

total) în orice moment;

-la termen, în situaţia în care retragerea depozitului este condiţionată de scurgerea

unei perioade determinate de timp.

În schimbul acestor depozite, banca poate elibera creditorilor cecuri, cartele

speciale, cartele magnetice, etc., care servesc la mijlocirea schimbului sau la stingerea unor

obligaţii. De asemenea , pe baza depozitelor existente, banca face decontările prin virament

(transfer dintr-un cont în altul), între agenţii economici (condiţionate şi de prezentarea unor

documente doveditoare ale realizării operaţiunii ce atrage decontare), şi deschide credite

pentru diferiţi agenţi economici.

Chiar dacă în teoria economică nu întâlnim o definiţie larg acceptată a monedei,

se poate spune că moneda este orice mijloc de plată în general acceptat pentru livrarea de

bunuri sau reglarea unei datorii21. Ea este un activ special care are două trăsături esenţiale:

a) este general acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un spaţiu

economic (zonă monetară) şi timp istoric;

b) are o lichiditate perfectă sau aproape perfectă, presupunând un cost de

tranzacţie nul sau foarte redus. Moneda îndeplineşte în mod tradiţional trei funcţii:

-intermediar al schimburilor,

-etalon de măsură a valorilor,

-rezervă (acumulare) de valoare.

Cea mai importantă funcţie a banilor este cea de intermediar al schimburilor. În

această calitate, moneda descompune trocul în două operaţii succesive: vânzarea, adică

cedarea bunurilor în schimbul unei sume de bani şi cumpărarea, respectiv obţinerea unei

cantităţi de bunuri în schimbul unei sume de bani. Moneda este deci un bun particular, de

largă recunoaştere şi acceptabilitate, destinat să faciliteze schimburile de bunuri şi de factori

de producţie. Lucrătorii schimbă serviciile lor de muncă contra monedă. Oamenii cumpără

sau vând bunuri contra monedă. Moneda nu este cerută pentru a fi consumată ca atare, ci

odată obţinută, ea va putea fi transformată oricând în orice alte bunuri. Moneda constituie

astfel un veritabil mijloc de plată.

Ca etalon de măsură a valorilor, moneda constituie o unitate de calcul care

permite măsurarea şi compararea valorii unor bunuri diferite prin intermediul preţurilor. Aşa

cum măsurăm greutatea în kilograme , tot aşa măsurăm valoarea în bani.

În formă monetară, preţul exprimă suma de bani cerută şi oferită în schimbul unei

unităţi fizice dintr-un bun (buc., m., kg.,l.,etc.). Moneda permite să se exprime în una şi

aceeaşi unitate de măsură toate celelalte bunuri şi servicii schimbate, asigurând astfel o

ierarhizare generală a preţurilor între toate bunurile; aceasta reprezintă o importantă

economie de calcule şi de informaţii în procesele de tranzacţii.

Îndeplinind şi o funcţie de rezervă de valoare (de economisire), moneda poate fi

conservată, fiind imediat disponibilă pentru cumpărarea oricărui alt bun, sau pentru stingerea

oricărei datorii. Spre deosebire de alte forme de patrimoniu, cum ar fi activele financiare

(acţiuni, obligaţiuni…) sau activele fizice (imobile, aur…), activele monetare au avantajul

lichidităţii perfecte, al transformării imediate în orice bun, în orice plasament. În plus, în

afara riscului inflaţiei, ea nu se expune la nici un risc de pierdere de capital pentru deţinător.

Folosită ca instrument de economisire pentru cumpărări viitoare de bunuri,

moneda reprezintă, cum scria Keynes, “o punte între prezent şi viitor”, un instrument de

transfer de valoare dintr-o perioadă în alta.

1.2.2.Masa monetară şi agregatele monetare

Masă monetară reprezintă totalitatea mijloacelor de plată din cadrul unei economii

la un moment dat sau că o medie pe o anumită perioadă.

Moneda se prezintă astăzi sub două forme principale: moneda manuală, tangibilă,

care are o existenţă fizică, şi moneda scripturală sau banii de cont. Numerarul există sub

forma monedei divizionare (moneda metalică) şi a monedei fiduciare (bilete de bancă

acceptate de toţi şi care circulă pe bază de încredere).

Cele 2 componente ale masei băneşti:

- au acelaşi rol

- se pot suplini şi transformă una în cealaltă

- se deosebesc doar că stare, că formă de existenţa.

Majoritatea masei băneşti - între ¾ şi 9/10 - se prezintă sub formă banilor de cont,

prin intermediul cărora se efectuează cele mai ample operaţiuni, în timp mai scurt şi cu

cheltuieli mai mici.

Reprezentând, în economiile moderne, o componentă foarte importantă a

mijloacelor de plată, moneda scripturală a cunoscut o mare dezvoltare datorită perfecţionării

instrumentelor prin care este pusă în circulaţie. Aceste instrumente au în esenţă ca obiect de a

materializa ordinul dat de debitor gestionarului contului său de a plăti unui terţ o cantitate

determinată de monedă. Principalele mijloace de decontare scripturile sunt viramentul, cecul

şi cartea de credit.

Cantitatea de monedă existentă în circulaţie şi structura masei monetare prezintă o

mare importanţă pentru funcţionarea unei economii.

Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care

dispun agenţii economici nonfinanciari dintr-o ţară la un moment dat.

Cantitatea de monedă necesară derulării activităţilor economico-sociale nu poate

să rămână neschimbată. Interpretată ca flux, masa monetară este în fapt volumul de monedă

care funcţionează în medie într-o anumită perioadă de timp (trimestru, an).

Mărimea fluxurilor monetare dintr-o ţară, într-o perioadă de un an, reprezintă

produsul dintre stocul mediu de monedă şi viteza medie de rotaţie a unei unităţi monetare.

Masa monetară (stoc sau flux) se măsoară prin lichiditatea monetară, care poate fi

exprimată ca mărime absolută sau mărime relativă (rata lichidităţii). Mijloacele de plată sunt

mai mult sau mai puţin lichide în funcţie de uşurinţa cu care pot deveni mijloace de plată

acceptate de toţi (bancnote, moneda metalică, depozite la vedere). Acţiunea sau obligaţiunea

nu sunt lichide, dar pot deveni lichide prin negociere, prin vânzare. În schimb un imobil

poate şi el deveni lichid, dar şi mai greu.

Pentru a determina volumul masei monetare în condiţiile existenţei creditelor de

consum se foloseşte formula:

M = (Q • P – Cr + Ps) / V

unde:

Q = cantitatea de bunuri şi servicii supuse vânzării;

P = preţul mediu al bunurilor şi serviciilor;

Cr = credite de consum scadente ulterior;

Ps = plăţile efectuate în prezent în contul creditului;

V = viteza de rotaţie a banilor.

Rata lichidităţii constă în raportul între nivelul mediu anual al masei monetare şi

nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă (venitul naţional). Această rată serveşte

ca indicator de formare a politicii monetare şi de apreciere a eficienţei acesteia. Intensitatea

utilizării monedei este măsurată prin viteza de rotaţie a monedei, care exprimă rapiditatea sau

încetineala tranzacţiilor, sau a circulaţiei veniturilor. Se determină ca raport între venitul

naţional sau P.I.B. şi masa monetară, reprezentând de fapt inversul ratei de lichiditate. Asta

înseamnă că încetinirea vitezei de rotaţie este simptomul formării de stocuri monetare

inactive.

Punând acum în relaţie masa monetară (M), viteza de rotaţie (V), nivelul

preţurilor (P) şi volumul tranzacţiilor (Q), obţinem ecuaţia (lui Fischer ):

MV = PQ

Rezultă că: V = PQ/M.

Dacă notăm cu k rata de lichiditate, putem scrie că:

k = M/PQ, sau k = 1/V.

Viteza de rotaţie a monedei măsoară, deci, valoarea schimburilor de bunuri şi

servicii care poate să fie asigurată prin circulaţia unei unităţi monetare (un leu de exemplu).

În schimb, coeficientul k măsoară numărul de unităţi monetare necesare pentru a realiza un

leu de schimburi de bunuri şi servicii (PIB) într-un an. Din cele de mai sus rezultă că în

economiile moderne, masa monetară are două componente distincte: moneda propriu-zisă şi

cvasimoneda.

-activele monetare, respectiv disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash) se

caracterizează printr-o lichiditate perfectă.

-disponibilităţile semimonetare (“aproape bani”) sunt formate din activele

nemonetare (adică economisirea) care pot fi transformate mai mult sau mai puţin rapid în

mijloace de plată.

Se deduce că fiecărei unităţi monetare aflate în circulaţie îi corespunde, în

principiu, un anumit volum de bunuri produse şi supuse vânzării; această este puterea de

cumpărare a banilor sau valoarea lor.

Puterea de cumpărare a banilor (valoarea banilor) reprezintă

cantitatea de bunuri şi servicii care se poate procura cu 1 unitate

monetară, în condiţii date de loc şi de timp.

Puterea de cumpărare a banilor = Masă monetară / Nivelul preţurilor

Determinarea valorii monedei este importantă pentru aprecierea situaţiei

economice a unei ţări şi a eficienţei schimburilor economice externe.

Valoarea oficială a unei monede se stabilea (în sistemul monetar bazat pe etalonul

aur) prin legea monetară a ţării şi se concretiza în conţinutul în aur al unei unităţi monetare

naţionale [de exemplu, până în dec. 1989, valoarea oficială leului era de 0,0148 g. aur fin].

Determinarea valorii unei monede prin precizarea oficială a cantităţii de aur care îi

corespunde la tezaurul ţării emitente a fost treptat abandonată, o dată cu încetarea

convertibilităţii în aur a bancnotelor.

Valoarea reală a unei monede se raportează la economia din care provine moneda

respectivă. Ea se află sub incidenţa modificării condiţiilor pieţei şi a valorii bunurilor şi

serviciilor care pot fi cumpărate. Rezultă că ea decurge din nivelul preţurilor, ale căror

fluctuaţii exprimă dinamică reală a economiei.

În dinamică, puterea de cumpărare a banilor este în relaţie inversă cu indicele

general al preţurilor:

Ip = P1 / P0 (%), rezultă că Pc = 1 / Ip

Puterea de cumpărare a banilor depinde de numeroase împrejurări economice şi

extraeconomice.

Elementul fundamental al acesteia este starea economiei: că regulă, o ţară cu o

economie puternică, modernă, eficientă, capabilă să asigure satisfacrea în bune condiţii a

nevoilor are o moneda a cărei putere de cumpărare este mai mare, mai stabilă şi care se

bucură de încrederea agenţilor economici. ("fiecare popor are moneda pe care o merită").

Încrederea într-o anumită moneda naţională depinde de forţă şi nivelul de dezvoltare, de

stabilitatea şi eficientă respectivei economii naţionale.

Puterea de cumpărare a unei monede îşi are premisa şi într-un act politic, care

obligă pe toţi cetăţenii unui stat să recunoască moneda naţională că simbol al dreptului lor de

a obţine în schimbul sau o parte din bunurile oferite spre vânzare pe teritoriul ţării respective.

Acest act politic trebuie însă dublat de încrederea colectivă a agenţilor economici,

a populaţiei, în capacitatea celor în drept de a menţine masă monetară în limite justificate

economic, procedând, după caz, la suplimetarea (emisiunea) sau restrângerea ei prin măsuri

de reglare adecvate.

Puterea de cumpărare a monedei se poate exprimă:

- pe plan intern (naţional), că şi cantitate de bunuri şi servicii de orice fel ce poate

fi cumpărată cu o unitate monetară;

- pe plan extern, prin determinarea cursului valutar (preţul unei monede naţionale

în raport cu alte monede, stabilit pe piaţă valutară).

Reglarea masei monetare este înfăptuită de către bănci; dintre acestea, se

detaşează , prin importantă să, Banca Centrală (Banca Naţională sau de Emisiune).

Ajustarea mărimii masei monetare se face prin 2 modalităţi:

- emisiunea sau, după caz, retragerea de numerar - de către Banca Centrală

- crearea de cantităţi suplimetare de bani scripturali, respectiv, retragerea

(anularea) unei părţi a acestora - care se poate realiza de către orice banca.

În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în structura masei

monetare, crescând ponderea componenţei semimonetare. Aşa se face că, în limbajul de

specialitate, termenul de masă monetară este înlocuit cu cel de agregat monetar. Un agregat

monetar desemnează o structura distinctă a masei monetare şi cvasimonetare, structura

autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit anumite

instrumente de plăti, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Începând cu dată de 1 ianuarie 2007 Banca Natională a României foloseşte pentru

măsurarea masei monetare aceleaşi agregate că şi Banca Centrală Europeană şi toate celelalte

state membre ale Uniunii Europene, după cum urmează în ordinea descrescătoare a

lichiditatii: M1 – masă monetară în sens restrâns, M2 - masă monetară intermediară şi M3 -

masă monetară în sens larg.

Agregatele monetare (M1, M2, M3 şi L) măsoară mijloacele de plata ale agenţilor

nonfinanciari şi partea din plasamentele lor financiare care poate fi cu uşurinţă şi rapid

convertită în mijloace de plata fără risc de pierdere importantă a capitalului. Le deosebim de

agregatele de plasament, care măsoară ansamblul activelor financiare a căror deţinere reflectă

o voinţă de economisire durabilă.

Agregatele monetare sunt clasificate în funcţie de gradul lor de lichiditate

crescândă şi se includ unele în altele în mod logic (vezi fig.1).

Agregatul M1 corespunde definiţiei masei monetare în sensul cel mai strict:

ansamblul mijloacelor de plată utilizabile pentru tranzacţiile economice pe un anumit

teritoriu naţional, respectiv numerarul în circulaţie (biletele de bancă şi monedadivizionară),

depozitele bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la

purtător (de călătorie).

Fig.1. Agregatele monetare

M1

Disponibilităţi monetare- numerar (bilete de bancă şi

monedă metalică)

M2

M3

L

Agregatul M2 corespunde unei definiri mai largi a masei monetare care înglobează

moneda în sens srict M1 şi plasamentele disponibile la vedere care pot să fie convertite în

mijloace de plată, numite adesea cvasimonedă: depozitele la vedere, aflate în conturile

bancare neoperabile prin cecuri; depunerile la casele de economii; depozitele la termen,

aflate în gestiunea băncilor; acţiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor

tranzacţii monetare. Toate componentele semimonetare reprezintă de fapt disponibilităţi ale

rezidenţilor nonbancari gestionate de instituţiile financiare.

Agregatul M3 lărgeşte conceptul de masă monetară cu plasamentele la termen şi

cu plasamentele risc (în devize, în titluri bursiere sau în titluri ale pieţei monetare) care rămân

foarte lichide deoarece sunt negociabile uşor şi rapid pe piaţă. Faţă de M2, acest agregat mai

cuprinde în plus: depuneri la termen nelimitat şi bonuri de economii, depuneri şi titluri de

comerţ în monede străine convertibile, bonuri de tezaur şi certificatele de subscriere la

împrumuturile de stat, bonuri negociabile. M3 constituie obiectivul principal al politicii

monetare, care trebuie să urmărească un agregat care reflectă cel mai bine modul în care

evoluează mijloacele de plată pe care agenţii financiari sunt capabile să le mobilizeze cu

rapiditate.

Separarea dintre diferitele active financiare a rămas mult timp clară şi stabilă în

comportamentele de economisire ale agenţilor nonfinanciari. Dar, începând cu anii 1980,

liberalizarea şi dereglementarea pieţelor financiare, multiplicarea produselor propuse

publicului prin diverse inovări financiare, au determinat în mod cosiderabil distincţia dintre,

pe de o parte, moneda şi economisirea lichidă (conturile pe liverte), şi pe de altă parte,

M2

M3

L

plasamentele pe pieţele financiare; diferitele forme de deţinere ale monedei în sens strict şi de

plasament financiar au devenit din această cauză, substituibile cu uşurinţă între ele. Această

situaţie constrânge autorităţile monetare să supravegheze un agregat care acoperă pe deplin

ansamblul instrumentelor financiare capabile să se transforme în mijloace de plată.

Agregatul L cuprinde, pe lângă componentele lui M3, economiile contractuale

depuse la termen şi diferitele plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţi

nonbancari.

Mai trebuie precizat că în diverse ţări dezvoltate se aplică definiţii deosebite ale

agregatelor monetare, atât sub aspectul sferei lor de cuprindere, cât şi al gradului lor de

diferenţiere. Dintre modelele cele mai insructive sunt cele ale Statelor Unite şi ţărilor vest-

europene. În ţara noastră, structura şi dinamica masei monetare cunosc particularităţi ce

decurg din stadiul tranziţiei la economia de piaţă. Astfel, masa monetară în sens larg este

formată din masa monetară în sens restrâns M1 şi cvasimoneda M2 (economii ale populaţiei,

depozite în lei la termen şi condiţionate, depozite în valută ale rezidenţilor). Investigaţiile

empirice arată că în general stabilitatea legăturilor funcţionale dintre evoluţia reală a

economiei şi cea monetară este cu atât mai mare, cu cât agregatele monetare sunt mai larg

definite.

Masă monetară în sens larg (M3) a crescut în februarie 2012 la 217,64 miliarde

lei, iar masă monetară în sens restrâns M1(numerar în circulaţie şi depozite overnight), s-a

redus în februarie, arată datele BNR. Creditele acordate firmelor şi populaţiei au scăzut şi ele

uşor în februarie, băncile preferând în continuare să împrumute Statul. Potrivit

guvernatorului Isărescu, nu orice creştere a masei monetare e inflaţionistă. Mai mult, masă

monetară este mai mare într-o ţară cu inflaţie scăzută decât într-o ţară cu inflaţie ridicată, dar

percepţia este exact inversă, din cauza vitezei de circulaţie a banilor, invers proporţională cu

încrederea în moneda naţională - într-o ţară cu inflaţie scăzută banii sunt "păstraţi", iar într-o

ţară cu inflaţie ridicată banii circulă mai repede.

Soldul creditului neguvernamental acordat de instituţiile de credit s-a redus în

luna februarie 2012 faţă de luna ianuarie 2012, până la 222,28 miliarde lei. Creditul în lei s-a

diminuat la 80,3 miliarde lei, iar creditul în valută exprimat în lei a crescut la 141,97 miliarde

lei. Exprimat în euro, creditul în valută s-a redus cu 11,3 milioane euro, potrivit BNR.

Masă monetară în sens larg (M3) a crescut în februarie la 217,64 miliarde lei, iar

masă monetară în sens restrâns M1 (numerar în circulaţie şi depozite overnight), s-a redus în

februarie, că urmare a scăderii depozitelor overnight (cu 55 miliarde lei), compensată însă de

creşterea numerarului în circulaţie la 31,1 miliarde lei.

"Numerarul (aflat în componentă M1) este cel mai sensibil şi arată într-o mai

mare măsură presiunile inflaţioniste din punct de vedere monetar. Dar numerarul în circulaţie

depinde foarte mult de cererea populaţiei, dacă-l păstrează în bănci sau în bani, e o chestiune

de încredere", a menţionat la un seminar recent Mugur Isărescu.

Corelaţia numerar/inflaţie funcţionează pe termen lung nu pe termen scurt. De ce

populaţia a preferat, odată cu scăderea veniturilor, să păstreze mai mult în numerar decât

anterior, e o întrebare la care nu pot răspunde acum, e o manifestare a crizei, lipsa de

încredere, vrei să vezi banii cât mai real.

BNR are o rezervă substanţială de bani tipăriţi, ceva de ordinul a câteva zeci de

procente bune din masă monetară. Nu înseamnă că numerarul respectiv creează inflaţie,

sperandu-se să nu fie folosit. Este un stoc de rezervă al BNR care este indispensabil pentru

bună funcţionare a sistemului de plăti".

De cele mai multe ori majorarea preţurilor nu a avut o legătură directă cu evoluţia

masei monetare. "Nu întotdeauna dacă creşte masă monetară înseamnă că îţi creşte şi inflaţia.

S-a întâmplat şi acest lucru, dar au fost şi situaţii în care au crescut de pildă accizele. Între

inflaţie şi masă monetară intervin cel puţin două variabile: viteză de circulaţie a banilor şi

cantitatea de bunuri produse şi schimbate.Dacă creşti masă monetară nu prea creşte

producţia, asta ne arată istoria. O creştere a masei monetare, probabilistic, se duce în preţuri.

Viteză de circulaţie a banilor este o altă cutie neagră pentru monetarişti. Relaţia pe

termen lung între moneda (masă monetară) şi preţuri - dovedită empiric - este larg acceptată

de către băncile centrale. Băncile centrale moderne nu utilizează masă monetară în scopul

înţelegerii, previzionării şi controlării inflaţiei, indicatorii monetari au însă relevanţă pentru

conducerea politicii monetare

Milton Friedman (1984): agregatele monetare pot avea un rol important că

indicator, chiar dacă nu au un rol structural sau cauzal în procesul inflaţiei sau în mecanismul

de transmisie a politicii monetare. Chiar dacă inflaţia poate fi privită că rezultat exclusiv al

excedentului de cerere sau al presiunilor costurilor, evoluţiile monetare pot totuşi oferi

informaţii care să permită mai bună identificare a naturii şocurilor ce lovesc economia şi/sau

să prevadă trendul evoluţiei viitoare a preţurilor.

Strategia de ţintire a agregatelor monetare este adoptată pe scară largă în anii

1970 de: SUA, Canada, Marea Britanie, Elveţia, Germania, Japonia. Începând cu anii 1980

ţintirea agregatelor monetare este abandonată treptat, relaţia dintre cantitatea de moneda şi

PIB nominal devenind tot mai instabilă. Milton Friedman recunoaşte în 2003 faptul că

ţintirea agregatelor monetare nu a avut succesul la care a sperat.

Experienţă României din ultimii 20 de ani este relativ similară, ţintirea agregatelor

monetare adoptată la începutul anilor 1990 fiind înlocuită în prima parte a anilor 2000 cu o

strategie eclectică şi ulterior cu ţintirea directă a inflaţiei.

Creşterea numerarului în România nu este deloc explozivă, iar corelaţiile cu

inflaţia au doar o oarecare relevanţă, a declarat guvernatorul Băncii Naţionale a României

Mugur Isărescu. Mai mult, masă monetară este mai mare într-o ţară cu inflaţie scăzută decât

într-o ţară cu inflaţie ridicată, dar percepţia este exact inversă, din cauza vitezei de circulaţie

a banilor, invers proporţională cu încrederea în moneda naţională - într-o ţară cu inflaţie

scăzută banii sunt "păstraţi", iar într-o ţară cu inflaţie ridicată banii circulă mai repede.

Explicaţia pentru acest aparent paradox o reprezintă arieratele companiilor de stat,

un surogat de produs monetar, practic bani pe care nu îi crea BNR. Aceste subvenţii implicite

duceau la un deficit cvasifiscal de 20% din PIB, perfect compatibil cu inflaţia de 300%.

Depozitele în lei ale persoanelor juridice (societăţi nefinanciare şi instituţii

financiare nemonetare) s-au redus cu 0,8%, până la 51,92 miliarde lei, dar soldul rămâne cu

16,9% peste nivelul din februarie 2011 (13,9% în termeni reali).

Depozitele în valută ale rezidenţilor gospodării ale populaţiei şi persoane juridice

(societăţi nefinanciare şi instituţii financiare nemonetare), exprimate în lei, au scăzut cu

0,2%, până la nivelul de 61,78 miliarde lei (exprimate în euro, depozitele în valută s-au

diminuat cu 0,4%, până la 14,20 miliarde euro).

Comparativ cu aceeaşi luna a anului precedent, depozitele în valută ale

rezidenţilor exprimate în lei au scăzut cu 0,4% (exprimate în euro, depozitele în valută ale

rezidenţilor s-au redus cu 3,4%), depozitele în valută ale gospodăriilor populaţiei exprimate

în lei au crescut cu 4,3% (exprimate în euro, depozitele în valută ale gospodăriilor populaţiei

au crescut cu 1,1%), iar depozitele în valută ale persoanelor juridice (societăţi nefinanciare şi

instituţii financiare nemonetare) exprimate în lei s-au diminuat cu 8,5% (exprimate în euro,

depozitele în valută ale rezidenţilor persoane juridice s-au redus cu 11,4%).

Masă monetară în sens larg (M3) a fost la sfârşitul lunii iulie 2012 de 221463,8

milioane lei. Faţă de luna iunie 2012 această a crescut cu 2,1 la sută (1,5 la sută în termeni

reali), iar în raport cu iulie 2011 masă monetară s-a majorat cu 8,3 la sută (5,2 la sută în

termeni reali), potrivit Băncii Naţionale a României. Se remarcă o creştere de 27,9% în

raport cu luna iunie 2012 a activelor externe nete, acestea reprezentând la 31 iulie 2012

32674,1 milioane lei. Faţă de aceeaşi luna a anului trecut acestea au crescut în iulie cu 27,1%.

Activele externe nete se calculează prin scăderea din activele externe a

pasivelor externe. Activele externe includ: credite acordate nerezidenţilor; depozite plasate la

nerezidenţi; titluri de valoare negociabile deţinute (emise de nerezidenţi); acţiuni deţinute şi

alte participaţii de capital la nerezidenţi; aurul monetar. Pasivele externe includ resursele

atrase de la nerezidenţi: depozite; titluri de valoare negociabile emise pe pieţele externe. Nu

sunt incluse alocările de DST de la FMI.

Soldul creditului neguvernamental acordat de instituţiile de credit a crescut

în luna iulie 2012 cu 2,0 la sută (1,4 la şut a în termeni reali) faţă de luna iunie 2012, până la

nivelul de 231564,8 milioane lei.

Creditul în lei s-a majorat cu 1,0 la sută (0,4 la sută în termeni reali), în timp

ce creditul în valută exprimat în lei a crescut cu 2,5 la sută (exprimat în euro, creditul în

valută s-a diminuat cu 0,1 la sută).

La 31 iulie 2012, creditul neguvernamental a înregistrat o creştere de 7,2 la

sută (4,1 la sută în termeni reali) faţă de 31 iulie 2011, pe seama majorării cu 4,1 la sută a

componenţei în lei (1,0 la sută în termeni reali) şi cu 9,0 la sută a componenţei în valută

exprimată în lei (exprimat în euro, creditul în valută s-a majorat cu 1,2 la sută).

Creditul guvernamental s-a diminuat în luna iulie 2012 cu 2,2 la sută, până

la 78850,5 milioane lei. La 31 iulie 2012, creditul guvernamental a înregistrat o creştere de

22,9 la sută (19,3 la sută în termeni reali) faţă de 31 iulie 2011.

Depozitele rezidenţilor clienţi neguvernamentali au crescut în luna iulie

2012 cu 1,9 la sută faţă de luna iunie 2012, până la nivelul de 194733,6 milioane lei.

Depozitele în lei ale gospodăriilor populaţiei s-au majorat cu 0,1 la sută,

până la 75621,6 milioane lei. La 31 iulie 2012, depozitele în lei ale gospodăriilor populaţiei

au înregistrat o creştere de 11,4 la sută (8,2 la sută în termeni reali) faţă de 31 iulie 2011.

Depozitele în lei ale persoanelor juridice (societăţi nefinanciare şi instituţii

financiare nemonetare) s-au majorat cu 1,4 la sută, până la 51106,0 milioane lei. La 31 iulie

2012, depozitele în lei ale persoanelor juridice erau mai mari cu 5,2 la sută (2,1 la sută în

termeni reali) faţă de 31 iulie 2011.

Depozitele în valută ale rezidenţilor gospodării ale populaţiei şi persoane

juridice (societăţi nefinanciare şi instituţii financiare nemonetare), exprimate în lei, au crescut

cu 4,4 la sută, până la nivelul de 68006,0 milioane lei (exprimate în euro, depozitele în valută

s-au majorat cu 1,7 la sută, până la 14882,9 milioane euro).

Comparativ cu aceeaşi luna a anului precedent, depozitele în valută ale

rezidenţilor exprimate în lei au crescut cu 11,9 la sută (exprimate în euro, depozitele în valută

ale rezidenţilor s-au majorat cu 3,9 la sută); depozitele în valută ale gospodăriilor populaţiei

exprimate în lei au crescut cu 12,6 la sută (exprimate în euro, depozitele în valută ale

gospodăriilor populaţiei au crescut cu 4,5 la sută), iar depozitele în valută ale persoanelor

juridice (societăţi nefinanciare şi instituţii financiare nemonetare) exprimate în lei s-au

majorat cu 10,6 la sută (exprimate în euro, depozitele în valută ale rezidenţilor persoane

juridice au crescut cu 2,7 la sută).

Capitol 2 Piata monetara- componentă importantă a pieţei creditului

2.1 Piata monetara: aspecte generale

Activitatea economică, în condiţiile pieţei, necesită prezenţa masei monetare.

În economia de piaţă apar situaţii în care unii agenţi economici au nevoie de mai

mulţi bani decât au (deficit), iar alţii dispun de mai mulţi bani decât le trebuie să cheltuiască

(excedent).

În realitate, orice agent economic se poate afla, în momente diferite, în una din

cele două situaţii. Agenţii economici sunt reprezentanţii cererii şi ai ofertei. Întâlnirea

acestora este facilitată de instituţiile bancar – financiare (intermediari).

Piata monetara este o piata specifica, diferita de piata bunurilor de consum si a

factorilor de productie. Obiectul tranzactiei pe aceasta piata il formeaza moneda. Aceasta

poate fi in forma de numerar, a carei producere cade in sarcina Bancii Centrale, sau bani de

cont, care sunt asigurati de bancile comerciale. Insemnatatea pietei monetare este deosebita

in prezent cand moneda are semnificatie tot mai mare pentru agentii economici.

2.1.1. Piata monetara: definitie,obiect,rol

Piaţa monetară include ansamblul tranzacţiilor cu monedă. Este locul unde se

confruntă cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei. Este o piaţă cu concurenţă

imperfectă (oligopol).

Mai concret, ea este piata creditelor pe termen scurt, unde se regaseste cererea de

imprumuturi din partea agentilor economici particulari si a statului, cu oferta de resurse

financiare prezentata de particulari, intreprinderi si institutii financiare.

Obiectul pieţei monetare este reprezentat de:

- masa monetară (marfă omogenă);

- schimbul de lichidităţi.

Rolul pieţei monetare este de a:

- compensa deficitul cu excedentul de monedă existente la diferiţi agenţi

economici;

- regla cantitatea de monedă în economie.

2.1.2 Operaţiuni pe piaţa monetară

După complexitatea relaţiilor dintre agenţii economici, operaţiunile din cadrul

pieţei monetare pot fi:

- de finanţare;

- acordarea de credite de către bănci unor agenţi economici nefinanciari;

- de refinanţare ;

- când creditorul şi-a utilizat disponibilităţile sale şi se adresează altei bănci sau

instituţii financiare pentru a obţine un credit.

Date fiind complexitatea lor şi implicaţiile pe care le pot avea, operaţiunile

efectuate pe piaţa monetară crează o reţea strânsă de legături între agenţii economici şi impun

din partea acestora:

- eficienţă;

- punctualitate;

- disciplină.

Mai mulţi bani nu înseamnă neaparat mai multă bogăţie.Prin operaţiunile

realizate, piaţa monetară asigură reglarea cantităţii de monedă care este necesară activităţii

economice.

Volumul masei monetare depinde de:

- volumul bunurilor şi al serviciilor oferite spre vânzare;

- nivelul deficitului bugetar de stat;

- viteza de rotaţie a capitalului;

- convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională;

- rezervele de monedă efectivă ale populaţiei şi ale agenţilor economici.

Creşterea masei monetare poate fi sănătoasă, fără să producă inflaţie, dacă este

însoţită de creşterea cantităţii de bunuri şi servicii supuse vânzării şi invers.

Modalităţi de reglare a masei monetare

Modalităţi de creştere a masei monetare sunt:

- acordarea de credite;

- emisiunea monetară;

- diminuarea rezervei obligatorii instituite de Banca Naţională;

- schimbul valutar al monedelor străine pe monedă naţională.

Acţiunea directă constă în influenţarea directă a volumului creditului distribuit,

blocându-l la un nivel determinat sau fixându-i o normă maximă de progresie.

Acţiunea indirectă vizează factorii care influenţează creditul: rata dobânzii şi a

lichidităţilor bancare.

Cauzele restrângerii masei monetare

Cauzele care determină restrângerea masei monetare sunt:

- scăderea cantităţii de bunuri şi servicii;

- excedentul bugetar;

- creşterea vitezei de rotaţie a banilor;

- convertibilitatea monedei naţionale în monedă străină.

2.1.3. Actorii pietei monetare

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure

mobilizarea disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor

activităţi economice eficiente.

Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi

concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi

imparţial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei

prime funcţii, băncile, că verigi de baza ale sistemului, urmăresc modul în care debitorii

utilizează resursele împrumutate. Băncile asigura şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă

servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea

politicii monetare.

Prin activitatea de colectare de resurse financiare, cconcomitent cu plasarea lor pe

piaţă prin intermediul creditelor, a operaţiunilor de scont şi a altor operaţiuni pe piaţă

financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între deţinătorii de capitaluri şi

utilizatorii acestora.

În exercitarea acestei diversităţi de operaţii, băncile acţionează în numele lor, pe

contul lor propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nici o legătură de drept între ei. Ne

referim la faptul că băncile gestionează depozitele şi mijloacele de plata din economie.

Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora cu

maxim de randament, în beneficiul propriu şi al depunătorilor.

In vederea realizării obiectivelor finale, Banca Centrală urmăreşte stabilirea

valorii interne şi externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia

economiei naţionale a cantităţii optime de moneda, necesară creşterii economice. Sistemul

bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziţie, se constituie

subsistem al macrosistemului economico-social.

Sistemul bancar

se află într-o continuă

interacţiune cu mediul

economic, din care preia

“intrări” sub diferite forme

(resurse umane, resurse

financiare, informaţii) pe

care le prelucrează în vederea

obţinerii “ieşirilor” (produse

şi servicii bancare, informaţii

financiar-bancare). Altfel

spus, sisitemul bancar este un

sistem deschis. Ceea ce este

specific sistemelor deschise

(deci şi sistemului bancar)

este faptul că îşi reglează

activitatea prin conexiune

inversă (feedback), deci sunt

capabile de autoreglare.

Sistemul bancar

(financiar) este format din

ansamblul de instituţii care gestionează instrumentele monetare şi influenţează economia prin

intermediul monedei (bănci, case de economii, societăţi de asigurare).

Conform legislaţiei în vigoare, sistemul bancar din România este structurat pe

două niveluri:

a) Banca Centrală;

b)instituţiile financiare ce au statut de bănci comerciale.

Banca Centrală are următoarele funcţii:

- conduce politica monetară şi valutară a ţării;

- unicul emitent de monedă;

- reglează masa monetară şi menţine stabilitatea monetară;

-reglementează şi supraveghează activitatea celorlalte bănci.

Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea

îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

În îndeplinirea atribuțiilor, BNR și membrii organelor sale de conducere nu vor

solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau

autoritate.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și

instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de

credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea

de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale,

regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital

majoritar de stat. BNR poate efectua pe piața secundară operațiuni reversibile,

cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate,

creanțe asupra sau titluri ale statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor

autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar

de stat, instituțiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare,

emite certificate de depozit și atrage depozite de la instituții de credit, în condițiile pe care le

consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.

De asemenea, se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit

de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor

autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar

de stat.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne

monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul

României. Moneda națională este Leu românesc, iar subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare și de curs de schimb, Banca Națională a

României poate acorda instituțiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile,

garantate cu, dar fără a se limita la:

-titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul

Băncii Naționale a României, sau

-depozite constituite la Banca Națională a României sau la alte persoane juridice

agreate de Banca Națională a României.

BNR stabilește condițiile si costurile de creditare, deschide și operează conturi

ale instituțiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare și ale altor

entități, rezidente și nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii Naționale a României.

Situațiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor și regulilor

contabile prevăzute de standardele internaționale de contabilitate, aplicabile băncilor

centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană și trebuie să cuprindă: bilanțul, contul de

profit și pierdere și notele explicative. Acestea sunt supuse auditării de către auditori

financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România,

selectați de către consiliul de administrație, pe bază de licitație.

Banca Națională a României este autorizată să colecteze date și informații statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor sale legale,

asigurând măsuri de protecție a datelor care se referă la subiecți individuali - persoane

juridice sau fizice - date obținute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte

surse.

Membrii consiliului de administrație și salariații Băncii Naționale a României

sunt obligați să păstreze secretul profesional asupra oricărei informații nedestinate publicării,

de care au luat cunoștință în cursul exercitării funcțiilor lor, și nu vor folosi aceste

informații pentru obținerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancționată conform

legii. Aceștia sunt obligați să păstreze secretul profesional și după încetarea activității în

cadrul băncii, orice încălcare fiind sancționată în condițiile legii.

Băncile comerciale, având ca funcţii:

- mobilizarea, transferul şi repartizarea disponibilităţilor băneşti ;

- acordarea de credite ;

- executarea de încasări, plăţi ;

- păstrarea economiilor clienţilor ;

- efectuarea unor operaţiuni de vânzare şi cumpărare de valută .

Băncile şi instituţiile de credit specializate:

- Băncile de afaceri ;

- Băncile de comerţ exterior;

- Casele de economii ;

- Societăţi de asigurări.

Sectorul bancar din România, din care fac parte 40 de bănci la finele lunii

decembrie 2012, finanţează preponderent economia românească, asigurând aproximativ 92%

din totalul finanţărilor acordate de sistemul financiar românesc. Sistemul bancar s-a dovedit a

fi rezilient pe perioada crizei, continuând să acorde finanțare economiei României.

Perspectivele de creștere econonomică generate de miza atragerii fondurilor europene, gradul

de intermediere financiară și de bancarizare, de aproape 40% și respectiv 57%, fac din

România o destinație atractivă pentru investitorii în sistemul bancar.

Activele sistemului bancar se ridicau la 83 miliarde de euro, ponderea în Produsul

Intern Brut fiind de 62%. Structura sectorului bancar românesc la finele anului 2012 include

două bănci cu capital integral sau majoritar de stat, trei instituții cu capital majoritar privat

autohton, 26 de bănci cu capital majoritar străin, opt sucursale ale unor bănci străine şi o

organizaţie cooperatistă de credit.

Ponderea activelor instituțiilor cu capital străin în totalul activelor sistemului

bancar românesc a avansat de la 83% în decembrie 2011 la 89,8% la nivelul lunii decembrie

2012. Din punct de vedere al originii acționarilor în funcție de active, băncile cu capital

austriac dețin o cotă de piaţă de 37,7%, urmate de băncile cu capital francez cu 13,6% şi

grecesc cu 12,2%.

Ponderea deţinută de primele cinci bănci în volumul activelor a fost de 54,7%, în

cel al creditelor de 54,4 %, în cel al depozitelor de 54,9%, în cel al capitalurilor proprii de

52,8% şi în cel al titlurilor de stat de 56,3%, potrivit datelor Băncii Naționale a României.

Gradul de intermediere financiară, calculat ca pondere a creditului

neguvernamental în PIB, era de 38,4% la nivelul anului 2012, valoare similară cu nivelul

înregistrat în anul 2008 înainte de criză, în scădere comparativ cu gradul maxim înregistrat în

2011 de 40,1%. Procesul de dezintermediere controlată se produce pe fondul contracției

creditării în valută și creditului de consum.

De altfel, principalele provocări la adresa stabilităţii financiare sunt riscul de

credit, în special cel asociat creditării în valută, și riscul unei evoluţii dezordonate a finanţării

externe. În România, recomandările formulate de Comitetul European pentru Risc Sistemic

către toate autorităţile din UE privind creditarea în valută au fost extinse și la companii.

Aşteptările mediului bancar privind situaţia economică generală, adoptarea de

către BNR a unor reglementări prudenţiale destinate limitării creşterii creditării în valută și

menţinerea gradului ridicat de îndatorare a unor categorii de debitori au contribuit la

restrângerea soldului creditului neguvernamental cu 3,5% comparativ cu sfârşitul anului

2011.

Creditele acordate de instituţiile de credit se cifrează la aproximativ 64 miliarde

de euro, soldul creditului neguvernamental fiind de 51 miliarde de euro la finele lunii

decembrie 2012. Soldul depozitelor atrase de bănci este cifrat la 43 miliarde de euro.

Băncile şi-au schimbat orientarea de la expansiune rapidă către o strategie

determinată de prudenţă procedând la adaptarea rețelei și a numărului de angajați. Numărul

unităţilor bancare era de aproximativ 5.700 la finele lunii decembrie 2012, în timp ce

numărul de angajaţi în sistem a fost ajustat la 61.700.

Creşterea şomajului, reducerea semnificativă a salariilor şi restrângerea sau

încetarea activităţii unor companii au contribuit la scăderea continuă a capacităţii de

rambursare a creditelor cu consecinţe directe asupra calităţii portofoliului de credite al

băncilor ceea ce a condus la o creştere a volumului provizioanelor pe care instituţiile de

credit au fost nevoite să le constituie.

Pierderea raportată la nivelul sistemului bancar a fost determinată de creșterea

efortului de provizionare, în condițiile în care rata creditelor neperformante a ajuns la 18,2%, și reducerii veniturilor nete din dobânzi. Gradul de acoperire a creditelor neperformante cu

provizioane IFRS şi filtre prudenţiale corespunzătoare a fost de 86,3% la finele anului 2012.

Având în vedere anticipațiile privind diminuarea cheltuielilor privind provizioanele aferente

riscului de credit și procesul de restructurare prin care trec instituțiile de credit, premisele

pentru anul 2013 vizează îmbunătățirea rezultatului la nivel de sector.

Angajamentul acţionarilor instituţiilor de credit a asigurat menţinerea adecvării

capitalului la niveluri confortabile. Sistemul bancar românesc dispune în continuare de

rezerve consistente de capital, indicatorul de solvabilitate plasându-se la 14,9%. Acest calcul

include efectele filtrelor prudențiale.

Raportul de solvabilitate este superior pragului prudenţial de 10% recomandat de

Banca Națională României (BNR) la începutul perioadei la care s-au propagat efectele crizei

mondiale. Potrivit estimărilor BNR, nivelul actual de capitalizare permite implementarea

noilor cerinţe de capital conform Basel III, în condiţiile în care, cu o pondere de 92% la 31

decembrie 2012, fondurile proprii de nivel 1 deţin poziţia dominantă în totalul fondurilor

proprii aferente băncilor persoane juridice române. În perioada de criză, sectorul bancar

românesc nu a avut nevoie de sprijin din fonduri publice.

Cantitatea de monedă disponibilă este influenţată de o serie de factori, prezentaţi

în imaginea alăturată.

Pentru a determina volumul masei monetare în condiţiile existenţei creditelor de

consum se foloseşte formula:

M = (Q • P – Cr + Ps) / V

unde:

Q = cantitatea de bunuri şi servicii supuse vânzării;

P = preţul mediu al bunurilor şi serviciilor;

Cr = credite de consum scadente ulterior;

Ps = plăţile efectuate în prezent în contul creditului;

V = viteza de rotaţie a banilor.

Oferta de monedă provine de la agenţii economici care au la un moment dat

resurse monetare disponibile, şi anume:

- băncile;

- casele de economii şi pensii;

- societăţile de asigurare;

- alte instituţii financiare;

- populaţia;

- trezoreria- în situaţia în care are excedente;

- Banca Centrală (de Emisiune) pentru refinanţarea băncilor care au nevoie de

credit sau pentru acoperirea deficitului bugetar.

2.2. Factorii care determina cererea de produse

Bancile trebuie sa introduca elemente de marketing in determinarea cererii de

produse si servicii bancare.

Factorii care influenteaza aceasta cerere de produse bancare pot fi considerati

urmatorii:

- preturile produselor sau tarifele serviciilor bancare;

Daca produsul este creditul, banca il vinde la un pret format din suma ce

reprezinta imprumutul propriu-zis, dobanda aferenta si eventuale majorari si comisioane;

- puterea de cumparare a solicitantilor de astfel de produse si servicii-se manifesta

in mod direct asupra nivelului cererii; daca persoanele fizice nu detin valuta, ele nu vor

solicita produsul bancar "card in valuta' pentru ca nu isi vor putea deschide cont in valuta;

- concurenta si gradul de dezvoltare a retelei bancare- influenteaza puternic

cererea de produse si servicii bancare; concurenta face sa scada preturile produselor bancare,

ceea ce echivaleaza cu cresterea cererii acestor produse;

- politica bancilor privind dezvoltarea produselor si serviciilor-are un rol esential

la nivelul cererii; astfel, intr-o prima perioada de dezvoltare a bancilor, in dorinta de a cuceri

segmente de piata cat mai mari, acestea acordau credite cu foarte mare usurinta, ceea ce a

condus la sporirea cererii de credite;

- gradul de utilizare a unor produse si servicii bancare alternative- conduce la

reducerea cererii de produse bancare "clasice";de pilda, dezvoltarea unor produse bancare de

leasing, scoring, contribuie la reducerea cererii de credite;

- calificarea si profesionalismul salariatilor bancii- pot conduce in cel mai inalt grad

la dezvoltarea produselor bancare de calitate si moderne;

- utilizarea unor produse bancare moderne care sa atraga clientela (pachete de

produse, banca la domiciliu;

- periodicitatea utilizarii unor produse si servicii bancare;

- gestiunea activelor si pasivelor fiecarei banci;

- gradul de civilizatie si cultura bancara din fiecare tara- factori conjuncturali.

Obiectul general al cercetării

Obiectul cercetării îl constituie crearea unui sistem de analiză bancară, bazat pe

obţinerea performanţelor bancare în condiţiile supravegherii şi ţinerii sub control a riscurilor

bancare, în special a asigurării permanente a unei lichidităţi adecvate, atât în condiţiile unei

economii echilibrate, precum şi a unei economii în condiţii de criză.

Au fot stabilite următoarele obiective:

- analiza sistemului bancar din România în contextul globalizării şi integrării în

Uniunea Europeană;

- stabilirea strategiilor managementului bancar în contextul integrării în Uniunea

Europeană, precum şi perspectivele acestuia;

- identificarea şi analiza principalilor indicatori de performanţă financiară în

sistemul bancar românesc;

- analiza principalilor indicatori de performanţă financiară în cadrul unor instituţii

bancare;

- stabilirea particularităţilor, principiilor de identificare şi clasificare a riscurilor

bancare;

- stabilirea conţinutului, a structurii şi a metodelor de identificare, evaluare şi

control a riscurilor bancare, în special a riscului de credit, de lichiditate, de piaţă şi

operaţional, analiza lichidităţii în cadrul unei instituţii bancare;

- analiza cerinţelor organelor de supraveghere bancară, respectiv prevederile

Acordurilor Comitetului de la Basel;

- analiza unor cazuri de disfuncţionalităţi şi crize bancare, cu accent pe

identificarea cauzelor producerii falimentelor unor bănci;

- analiza producerii crizei financiare şi impactul acesteia în lumea bancară.

2.3. Creditul

În general,creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei

valori monetare viitoare.

Conform uzanţelor de specialitate, numai cedarea şi restituirea unei sume de bani

constituie o operaţiune de credit. Într-unul din cele două momente, al cedării sau acordării şi

restituirii sau rambursării, poate să apară o cantitate de mărfuri în loc de o sumă de bani, sau

o executare de lucrări ori o prestare de servicii. În acest caz întâlnim fenomenul de vânzare

pe credit (credit comercial) când bunurile înlocuiesc sume de bani în momentul acordării sau

rambursării creditului.

Etimologic, cuvântul “credit” este de origine latină şi provine de la “creditum –

creditare” şi înseamnă “a crede” sau “a avea încredere”. Sigur, originea cuvântului scoate în

relief un element psihologic care este absolut indispensabil existenţei unei operaţiuni de

credit: încrederea.

Funcţiile sociale ale creditului sunt:

- sporirea capitalului real;

- facilitarea tranzacţiilor comerciale;

- sporirea vitezei de rotaţie a banilor;

- creşterea volumului masei monetare;

- creşterea consumului personal.

Clasificarea creditelor

A)După forma în care se acordă, creditul poate fi:

- comercial- acesta constă în vânzarea mărfurilor în schimbul unor instrumente de

credit. Un asemena instrument este cambia, ce presupune o relaţie între trei persoane:

creditor, debitor şi beneficiarul sumei.

- bancar -este un împrumut acordat de bănci agenţilor economici.

B)După relaţia pe care o impică, creditul poate fi:

- privat - acordat agenţilor economici particulari;

- public - acordat statului sau instituţiilor publice.

C)După durata acordării, creditul poate fi:

- pe termen scurt - până la un an;

- pe termen mediu - până la cinci ani;

- pe termen lung - peste cinci ani.

D)După destinaţie, creditul poate fi:

- pentru producţie, folosit pentru dezvoltarea activităţii economice;

- pentru consum, folosit pentru cumpărarea de bunuri şi servicii pentru uz

personal.

E)După modul de implicare al patrimoniului agentului economic în obţinerea

împrumutului, creditul poate fi:

- în alb, fără garanţii;

- cu garanţii.

Conceptul şi trsăturile creditului bancar

Operaţiunea prin care împrumutatul(debitorul) ia în stăpânire imediată resurse

(bani) în schimbul unei promisiuni (angajament) de rambursare viitoare, însoţite de plata unei

dobânzi ce stimulează banca, poartă numele de credit bancar.

Creditul unei bănci acordat unei firme este o operaţiune pe bani. El este pus de

bancă la dispoziţia unei firme producătoare sau comerciante sub forma unui capital, pentru

un timp determinat, în scopul obţinerii producţiei de marfuri sau circulaţiei unor mărfuri.

Esenţial în aceste raporturi îl constituie faptul că unul dintre parteneri este banca,

iar relaţiile între bancă şi parteneri se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor

disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

În vederea conturării trăsăturilor creditului bancar, este necesar a se porni de la

trăsăturile creditului în general, cunoscându-se întodeauna faptul că, de fiecare dată, banca

este creditorul, iar obiectul creditului îl constituie banul şi apoi operaţiunea de creditare se

numeşte comerţ bancar.

Creditul, prezintă următoarele elemente:

-schimbul în timp;

-subiecţii raportului de credit:

- debitor şi

- creditor ;

-promisiunea de rambursare;

-scadenţa - momentul rambursării creditului;

-dobânda - preţul creditului.

Subiectele raportului de credit sunt:

- creditorul (banca);

- debitorul, care poate fi:

- o firma (presoană juridică);

- persoană fizică;

- statul.

Promisiunea (angajamentul) de rambursare a creditului constituie un element de

bază al raportului de credit şi necesar şi în consecinţă se solicită angajarea unei garanţii. În

raporturile de credit, riscurile probabile pot fi:

-riscul de rambursare;

-riscul de imobilizare.

Riscul de rambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii

de plată datorată conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor debitorului.

Pentru preîntâmpinarea riscului, banca trebuie să analizeze temeinic debitorul prin

prisma cerinţelor respectării raportului de credit sub mai multe aspecte: umane (competenţe,

moralitate); economice (situaţia internaţională, naţională, cadrul profesional); financiar

(situaţia financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare); juridic (forma juridică,

legăturile juridice cu alte firme). Pentru divizarea riscului, se poate apela la colaborarea cu

alte instituţii de credit. Prevenirea riscului, este evident legată de procedura de garantare a

riscului.

Riscul de imobizare apare la deţinătorul de depozite (banca), pentru că este pus în

situaţia de a nu onora cererile titularilor de depozite din cauza unei exploatări neeficiente a

creditelor acordate.

Ca urmare, se recurge la o administrare judiciară a depozitelor şi creditelor de

către bănci, angajarea creditelor pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piaţa

monetară prin rescont şi alte operaţiuni). De regulă, creditele acordate prin bănci angajează

fonduri ce nu aparţin băncii. Pentru aceasta, banca este obligată să gestioneze eficient

fondurile ce i-au fost puse la dispoziţie, întărindu-şi poziţia de creditor prin garanţii personale

şi reale.

Termenul de rambursare constituie o trăsătură specifică a creditului şi are o

varietate foarte mare: de la termene foarte scurte (24 ore – termen practicat între bănci pe

pieţele monetare) şi până la termene de 30 – 50 ani pentru împrumuturi privind construcţiile

de locuinţe. Termenul de rambursare poate fi: scurt, mijlociu, lung.

Dobânda, reprezintă o caracteristică esenţială a creditului, este deci preţul

creditului. Ea poate fi negociabilă şi se stabileşte în convenţia de credit, variază de la o bancă

la alta şi este puternic influenţată de nivelul inflaţiei.

2.3.2.Tranzacţia. Acordarea creditului.

Creditul se consimte în cadrul unei tranzacţii unice, acordarea unui împrumut,

vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit la altă bancă. În ultima perioadă a prins

contur sistemul acordării de credite deschise, unde împrumuturile efective apar la intervale

liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite pentru această

formă.

Acordarea creditului (consimţirea tranzacţiei) reprezintă un act de mare

importanţă, în vederea căruia banca trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare

pentru prevenirea riscului.

Acordurile de credit sunt consemnate prin înscrisuri, instrumente de credit, în

marea lor majoritate, a căror forme de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate.

Evident, aceste instrumente prevăd obligaţia fermă a debitorului în legătură cu

rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată (creditul +

dobânda).

Prin transferul instrumentului de credit se realizează cesiunea de creanţă,

respectiv dreptul băncii de a încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum şi

veniturile accesorii. Practica bancară cunoaşte asemenea fenomene deoarece

transferabilitatea permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a

capacităţilor temporare disponibile.

Importanţa şi locul creditului bancar în economia de piaţă sunt date de rolul

acestuia, prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

Creditul, îndeplineşte în primul rând o funcţie distribuitivă prin faptul că

mobilizează resurse băneşti disponibile la un moment dat într-o economie, pe care le

redistribuie apoi prin acordarea de împrumuturi firmelor (sectoarelor de activitate) care au

nevoie de mijloace de finanţare.

Disponibilităţile băneşti sunt acele surplusuri de capital de circulaţie aflate

temporar sub formă inactivă în conturile firmelor deschise la bănci, rezervele de casă ale

firmelor păstrate în conturi bancare, sumele de bani economisite de persoanele fizice

(populaţie) pentru diverse scopuri depuse la diferite bănci, etc.

Toate aceste disponibilităţi sunt oferite întreprinzătorilor şi astfel creditul are

posibilitatea să sporească puterea de acţiune productivă a capitalului, punând în mişcare

forţele economice latente şi contribuind în felul acesta la creşterea avuţiei reale a societăţii.

Prin urmare, băncile, prin creditele acordate firmelor, au rolul de a transforma economiile

sterile în capitaluri productive.

Totodată, operativitatea asigurată în procurarea de noi capitaluri dă posibilitatea

existenţei unei elasticităţi mai mari în economie (pe ansamblu), favorizează orientarea rapidă

a investiţiilor spre ramurile (firmele) cu activităţile cele mai eficiente, contribuind la

adaptarea la cerinţele pieţei interne şi externe şi la o creştere a eficienţei marginale a

capitalului. De asemenea, prin funcţia sa distribuitivă, creditul participă la creşterea gradului

de centralizare şi concentrare a capitalului.

În procesul transformării economiilor în investiţii, o importanţă deosebită o are

creditul. După afirmaţiile economistului englez L.M. Keynes, într-o economie de piaţă

dezvoltată, ecuaţia fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S = I, unde S

= economiile, iar I = investiţiile.

Într-o societate, orice persoană poate economisi o anumită sumă de bani, mai

mare sau mai mică, în funcţie de venitul ei şi de comportamentul său economic.

Dacă economisirea nu este continuată de o investire, poate fi un factor

dezechilibrant şi economia este condusă spre recesiune, cu toate consecinţele sale. Nu orice

persoană poate avea calităţile unui întreprinzător şi de aceea nu-şi asumă riscurile acestuia,

iar dacă le are, nu şi le poate valorifica din cauza lipsei de capital. Pentru aceasta, creditul

este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, prin care economiile,

astfel sterile, se transformă în investiţii. Deci, creditul este un factor important al creşterii

economice.

După acordarea creditului, băncile procedează la verificarea modului cum se

utilizează acesta de către întreprinzător, creditul în acest fel jucând rolul de diminuare a

investiţiilor păguboase, nerentabile.

Prin oferirea accesului la credite al oricărui întreprinzător, care prezintă bunele

intenţii şi garanţia sumelor primite, creditul contribuie astfel la promovarea firmelor de

dimensiuni mici, adesea promotoare ale inovaţiei, ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele

sale pozitive asupra echilibrului economic.

În al doilea rând, creditul îndeplineşte şi o funcţie de emisiune monetară.

După ce, prin intervenţia ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară, adică

biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituţii de credit s-au creat alături de aceasta,

multiple alte instrumente şi tehnici de plată (viramentul, cecul) care au dus la diminuarea

folosirii numerarului şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Toate acestea au

contribuit la reducerea cheltuielilor cu circulaţia banilor, tehnicile noi şi instrumentele de

plată oferite de existenţa creditului fac faţă în cele mai bune condiţii creşterii exponenţiale a

volumului tranzacţiilor economice.

Dimensiunile cererii şi ofertei de mărfuri pot fi reglate şi prin creditarea

consumului pe de o parte şi a stocurilor pe de altă parte, creându-se posibilitatea asigurării

stabilităţii preţurilor.

Spre exemplu, unele mărfuri au caracter sezonier (cerealele, de pildă) şi dacă ar fi

aduse pe piaţă numai în momentul recoltării lor, oferta poate fi disproporţionat de mare în

raport cu cererea şi vom asista la o scădere spectaculoasă a preţurilor, care poate fi urmată de

o situaţie inversă, adică o cerere neacoperită de mărfuri şi deci o creştere exagerată a

preţurilor. În vederea evitării unor astfel de fluctuaţii generatoare de risipă şi perturbatoare

ale echilibrului economic, se poate folosi instrumentul pentru creditare – warant – care oferă

proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obţinerii cu anticipaţie, cel puţin parţial, a

contravalorii acestora.

Creditul, de asemenea, prin însăşi natura lui contribuie la creşterea vitezei de

rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

Deoarece creditul se acordă în schimbul plăţii unei dobânzi, el contribuie prin

reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului inflaţionist.

Prin finanţarea consumului şi prin crearea unor instrumente şi tehnici, creditul are

o prezenţă indispensabilă şi în viaţa populaţiei oricărei ţări civilizate (creditul consumativ,

creditul ipotecar, etc.).

Creditul stimulează şi promovează relaţiile economice internaţionale, prin

diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, cu predilecţie pentru impulsionarea

exportului şi pentru derularea normală a operaţiunilor de export-import.

În cele din urmă mai trebuie subliniat rolul creditului în finanţarea deficitului

bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Important este faptul că pe cât de util şi avantajos este creditul ca verigă

indispensabilă în mecanismul de funcţionare a economiei, pe atât de periculos şi

dezavantajos devine în momentul neutilizării lui în conformitate cu cerinţele sale şi ale

echilibrului economic general.

Pericolul cel mai mare îl reprezintă folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că

prin sine însuşi creditul reprezintă avuţie.

Supercreditarea poate duce la grave dezechilibre economice, monetare şi

generează, când ia proporţii, inflaţia.

Utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient

fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporţii între ramurile

şi sectoarele ei de activitate.

Folosirea abuzivă a creditului poate stimula o exacerbare a operaţiunilor

speculative, o creştere a capitalului fictiv care poate să conducă la crahuri financiare. Trebuie

reţinute, de asemenea, problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru

bănci, neluarea în calcul a acestora poate provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu

consecinţe dintre cele mai grave pentru economie, pentru viaţa socială şi politică a unei ţări.

Pentru ca rolul de “motor” al creditului în desfăşurarea mecanismului economic

să fie efectiv şi eficient, manifestându-şi la maximum avantajele şi diminuându-şi la

minimum dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiţii obiective şi subiective,

care se pot grupa în 5 mari categorii :

- condiţii de ordin juridic, legal. Acestea se referă la existenţa unui cadru juridic, a

unor legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de protecţie acordate

contractelor încheiate între creditor şi debitor, procedurile de coerciţiune faţă de debitorii

recalcitranţi, etc., astfel încât să crească încrederea firmelor şi să limiteze riscurile;

- condiţii de ordin instituţional, infrastructural. Acestea obligă la existenţa unui

sistem de instituţii şi organisme solide, bine concepute, cu sarcini precise în efectuarea

operaţiunilor de credit, dar şi în exercitarea controlului asupra modului cum sunt respectate

aceste sarcini;

- condiţiile de ordin social-politic privesc cadrul general de stabilitate şi linişte

socială, de regimul politic existent şi atitudinea factorilor de decizie la nivel macroeconomic

faţă de libera iniţiativă, de piaţă;

Evident, climatul social caracterizat prin convulsii sociale, un regim politic

şubred, contestat, o politică economică oscilantă sau operaţiuni şi atitudini nesigure, fără o

perspectivă clară, afectează elementul esenţial al creditului : încrederea. Toate acestea

descurajează atât economisirea prin intermediul instituţiilor specializate, cât şi solicitarea de

credite sau acordarea lor.

- condiţiile de ordin economic au în vedere situaţia de ansamblu a economiei

naţionale, perspectivele ei şi conjunctura econommică pe plan intern şi internaţional existentă

la un moment dat. De asemenea, este important să se ştie situaţia resurselor existente în

economie la dispoziţia firmelor, accesul la ele, structura economiei naţionale, situaţia pieţei

de mărfuri, a capitalurilor, etc.;

- condiţiile de ordin psihologic se referă atât la încrederea ca suport hotărâtor al

creditului, cât şi la comportamentul firmelor, al întreprinzătorilor, al populaţiei în ansamblul

ei. Trebuie ţinut cont de înclinaţiile populaţiei spre economisire sau consum, spre tezaurizare

sau investiţii, de atitudinile acesteia în raport cu libera iniţiativă, care bineînţeles sunt legate

de tradiţie, religie, nivel de cultură şi civilizaţie, educaţie, profesiunea şi poziţia socială a

fiecăruia.

Cunoaşterea şi luarea în consideraţie a unor asemenea condiţii au o importanţă

covârşitoare pentru România aflată în finalul tranziţiei la economia de piaţă. În această

perioadă, ele există într-o măsură mai mică, ceea ce determină statul să intervină pe linia

dezvoltării acestor condiţii, astfel încât sistemul de credite să devină un factor propulsor

pentru viitoarea economie de piaţă concurenţială românească.

2.3.3. Resursele de creditare

Aceste resurse sunt constituite din capitalul subscris de acţionarii băncii

respective şi din beneficiile (profiturile) distribuite şi înglobate în diferite fonduri de rezervă

sau de risc.

Ca orice firmă, o bancă posedă un capital propriu, care poate fi neînsemnat în

raport cu cifra de afaceri şi constituie mai mult o garanţie faţă de deponenţi. Capitalul acesta,

într-o proporţie diferită, se imobilizează cu ocazia înfiinţării băncii în clădiri, materiale,

maşini de calcul, calculatoare, etc.

Rezervele se constituie din prelevările asupra beneficiilor anuale şi reprezintă

fondurile de garantare. Aceste rezerve se folosesc în operaţiuni sigure în scopul evitării

riscurilor, pentru a fi uşor transformate în lichidităţi. Băncile, mai pot de asemenea, să

crească fondurile prin emiterea de obligaţiuni în public. Prin emiterea de obligaţiuni se

sporesc sarcinile de plăţi anuale, prin achitarea dobânzilor aferente, reducându-se apoi suma

de distribuit sub forma dividendelor. Ca urmare, după opinia noastră, mărirea capitalului

băncii pe o astfel de cale, nu ar duce la creşterea în mod vizibil a posibilităţilor ei de acţiune.

Capitalul împrumutat. Acest capital este constituit din fondurile pe care

persoanele fizice (uneori şi cele juridice) le încredinţează băncii sub formă de depozite la

vedere sau la termen şi reprezintă principalele fonduri care alimentează operaţiunile de credit

ale băncii.

Menţinerea şi creşterea pe o perioadă cât mai lungă a volumului acestor depozite,

ar reprezenta principala activitate de atragere de resurse, deoarece această activitate procură

băncii marfa de care are nevoie în comerţul pe care-l desfăşoară – adică banul.

Moneda scripturală (depozitul bancar) în circulaţie – depinde de atitudinea

populaţiei, de tendinţele acesteia de tezaurizare a biletului de bancă, de tendinţa firmelor şi a

persoanelor fizice de a utiliza în tranzacţii curente biletul băncii centrale.

Volumul depozitelor bancare este condiţionat în multe cazuri de concurenţa mai

mult sau mai puţin ascuţită pe care o fac băncilor, CEC-ul şi Trezoreria, prin acordarea de

dobânzi ridicate la operaţiunile lor.

De asemenea, volumul depozitelor la bănci, mai este determinat de încă doi

factori, cu o importanţă deosebită : securitatea şi remuneraţia (stimularea). Aceştia au un rol

deosebit în atragerea clientelei. Securitatea se bazează pe buna reputaţie a băncii şi nivelul

serviciilor acesteia, iar remuneraţia fără a fi neglijată, vine după aceea.

Practica bancară cunoaşte (în principal) trei categorii de depozite :

- depozite la vedere;

- depozite cu preaviz;

- depozite la termen.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai mare parte a fondurilor depuse la bănci.

Depunătorii pot retrage fondurile când doresc. Pentru anumite sume mai mari, uneori, banca

solicită deponenţilor un preaviz de cel puţin 2 ore. Motivul preavizului fiind uşor de înţeles,

deoarece băncile nu ţin fondurile constituite nefructificate.

Depozitele cu preaviz sunt mai puţin utilizate. Fondurile pot fi retrase de

depunători cu condiţia să avertizeze banca cu un anumit timp înainte, fixat în momentul

constituirii depozitului, 5, 10 zile, o lună, în funcţie de convenţia încheiată.

Depozitele la termen (scadenţă) sunt constituite pe perioade fixe, pornind de la o

lună, la 1-5 ani.

Dobânzile bonificate de bănci depunătorilor de fonduri depind de piaţa banilor şi

de natura depozitului.

Evident, procentul de dobândă depinde de natura depozitului, adică :%dobândă,

depozit la vedere, depozit cu preaviz, depozit la termen

Aceasta se explică prin faptul că banca trebuie să ştie cât timp dispune de

aceste fonduri în vederea fructificării lor.

Problema vitală, care se pune în acest caz, o constituie rambursarea la timp a

acestora, oricare ar fi natura depozitelor.

Soldurile creditoare ale conturilor curente, reprezintă alte surse atrase ale băncii şi

sunt constituite din soldurile existente şi pe care titularii le lasă neîntrebuinţate, pentru o

perioadă mai mare sau mai mică de timp şi pe care banca le foloseşte pe durata existenţei

lor.

O altă sursă atrasă o constituie Reescontul la Banca Centrală (B.N.R.). În vederea

mobilizării fondurilor pe care o bancă le are imobilizate în operaţiunile de scont, băncile

recurg la reescontul Băncii Centrale sau la alte bănci. Pentru o bancă, reescontul reprezintă

negocierea la o altă bancă a efectelor de comerţ pe care le-a scontat deja clienţilor săi, cu

scopul obţinerii disponibilităţilor de care are nevoie, înaintea scadenţei efectelor comerciale.

Creditul băncii – goodwill – reprezintă un acord moral de o importanţă deosebită.

El se bazează pe încrederea inspirată de bancă şi pe o serie de elemente ponderabile şi

neponderabile şi anume : reputaţia, nivelul serviciilor prestate, calitatea operaţiunilor, natura

afacerilor, etc. şi care dă semnăturii băncii o valoare ridicată comparativ cu alte bănci.

O bancă, pentru a putea acorda credite în continuare, după “consumarea”

resurselor proprii, apelează la Banca Centrală (B.N.R.) pentru refinanţare.

2.3.4. Categoriile de credite

In funcţie de perioada de acordare, distingem trei categorii de credite :

- credite pe termen scurt ;

- credite pe termen mediu ;

- credite pe termen lung.

Creditele pe termen scurt. Prin aceste credite înţelegem operaţiunile de împrumut

de sume de bani, pe o perioadă ce nu depăşeşte 1 an (12 luni). Caracteristica de bază a

creditelor pe termen scurt (credite acordate firmelor de producţie, comerciale sau credite de

consum) o reprezintă rambursarea integrală la scadenţă.

Dobânda pentru creditele pe termen scurt variază şi în funcţie de destinaţia

creditului şi se plăteşte de către beneficiarul creditului, conform convenţiei de credite, fie

lunar, fie trimestrial, fie la scadenţă.

Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă întrucât convine

în mai mare măsură exigenţelor de lichidităţi cerute băncilor de către autorităţile monetare.

De exemplu, rezerva minimă obligatorie de la BNR trebuie să fie minim 30 % din media

soldurilor conturilor de disponibilităţi ale clienţilor, calculată de-a lungul zilelor lucrătoare

ale unei luni.

În Franţa, spre exemplu, durata creditului merge de la o lună la trei luni şi, în mod

excepţional, până la nouă luni, pentru creditele acordate sectorului agricol.

Creditele pe termen mijlociu. Acestea sunt împrumuturi a căror rambursare are

loc între 1 an şi 5 ani. Ele se acordă pentru activităţi de import-export, pe baza unor contracte

ferme în acest sens, pentru activităţile de investiţii (a căror eficienţă trebuie să fie deosebită).

Rambursarea se produce, de obicei, în tranşe lunare sau trimestriale. La aceste tranşe se

calculează şi dobânda sumei mai mari. În acest caz, dobânda este mai mare decât în cazul

împrumuturilor pe termen scurt.

Tipul acesta de credite se acordă de băncile specializate pe aceste feluri de

operaţii.

Creditele pe termen lung. Aceste credite reprezintă împrumuturile a căror durată

de rambursare depăşeşte 5 ani. Ele se acordă pentru bunurile cu durată de folosinţă

îndelungată, pentru investiţiile pe termen lung, pentru construcţiile de locuinţe (de exemplu).

Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce

înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite (lunare, trimestriale, etc.), o dată cu plăţile

cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din “principal”.

Suma care se rambursează (R) este compusă în cele din urmă din două

componente : principal (P), adică o parte din creditul acordat, la care se adaugă dobânda

cuvenită pentru perioada respectivă (d) :

R = P + d.

Creditul care se acordă de o bancă, de obicei, trebuie să fie pe o durată relativ

scurtă, mai întâi datorită originii fondurilor pe care banca le întrebuinţează (care provin din

resursele menţionate mai sus), apoi, siguranţa rambursării creditului este invers proporţională

cu durata acestuia. Banca este obligată să se asigure că rambursarea se face cu certitudine la

scadenţă, deoarece în caz contrar sunt afectate propriile angajamente ce şi le-a luat faţă de cei

care au adus fondurile spre păstrare.

Literatura de specialitate mai cunoaşte şi alte clasificări ale creditelor şi anume:

- creditele bancare acordate după debitorul băncii ;

- creditele acordate în funcţie de destinaţie ;

- creditele în funcţie de calitatea lor.

Creditele bancare după debitorul băncii

Acestea sunt :

- Creditele acordate persoanelor fizice ;

- Creditele acordate persoanelor juridice (firmelor) ;

- Creditele acordate altor bănci ;

- Creditele acordate statului.

Creditele acordate persoanelor fizice sunt mai ales creditele de consum care se pot

acorda pe termene diferite (de la foarte scurt la lung). În acest caz se are în vedere existenţa

unei garanţii certe, iar nivelul dobânzii este uniformizat de-a lungul perioadei de creditare

(stabilită în funcţie de obiectul creditării).

Calitatea debitorului (în primul rând, garanţia sa morală) influenţează mai puţin

(sau deloc) nivelul ratei dobânzii şi mai mult însuşi procesul de acordare sau neacordare a

creditului.

Între formele acestui tip de credit amintim :

- credite pentru construcţii de locuinţe, pe termen lung cu garanţii

ipotecare.

Ipoteca reprezintă un contract imobiliar şi se naşte în convenţia dintre părţi

potrivit formelor prevăzute de lege şi care produce obligaţii numai în sarcina celui ce o

constituie.

Acest tip de credit aduce venituri băncii din dobânzile percepute şi din comisionul

iniţial plătit de debitor la acordarea acestui credit (la aprobarea dosarului de creditare).

Dobânda percepută este egală cu cea a pieţei şi se plăteşte, în general, lunar sau la scadenţă.

Dacă există posibilitatea rambursării creditului într-un interval de timp mai lung, atunci

debitorul este obligat să suporte nişte penalităţi (dobânzi majorate);

- creditele pentru cumpărări de automobile.

În acest caz, garanţia acestui tip de credite îl reprezintă automobilul însuşi.

Termenul de rambursare a creditului, oscilează, în general, între 2 şi 5 ani, iar

ratele de dobândă sunt relativ reduse.

Aceste tipuri de credite, de regulă, sunt cumpărate de către bănci de la vânzătorii

de automobile în pachete de valori mari.

În ţările unde economia de piaţă este dezvoltată, băncile comerciale sunt puternic

concurate de companiile financiare aflate în proprietatea marilor companii constructoare de

automobile. În vederea stimulării vânzării unei mărci de automobile, aceste companii

procedează la încasarea unei dobânzi derizorii şi au ajuns să acapareze cea mai mare parte a

acestei pieţe.

- creditele pentru studii.

Acest tip de credite se acordă de bănci pentru activităţile viitoare, în vederea

asigurării unui personal tânăr şi bine pregătit. Aceste credite nu sunt rentabile pentru bănci şi

pentru aceasta au o pondere mică în portofoliul de creditare. Ele se acordă studenţilor pentru

întreţinere pe perioada studiilor şi ar trebui să acopere, parţial sau total, taxele şcolare.

- linii de credit pentru cărţile de credit.

În această situaţie, banca procedează la stabilirea unui plafon debitor (în funcţie

de bonitatea fiecărui client) până la care se onorează plăţile făcute prin cartea de credit, chiar

dacă nu există disponibil în cont. Acest tip de creditare a prins contur datorită uşurinţei

folosirii instrumentelor de plată, iar pentru soldul debitor chiar în cadrul plafonului, se percep

dobânzi foarte ridicate. Realitatea a demonstrat că majoritatea clienţilor alimentează periodic

conturile, în aşa fel încât debitele nu apar decât în rare cazuri. Deoarece dobânda percepută

pentru aceste bilete reprezintă un venit garantat băncii, s-a simţit nevoia introducerii unei

tarifări explicite a serviciilor efectuate de bancă pentru clienţi.

Creditele acordate persoanelor juridice (firmelor).

În raporturile sale cu firmele, banca are un rol activ în sprijinirea clienţilor săi, în

vederea desfăşurării unei activităţi profitabile prin păstrarea şi fructificarea economiilor

băneşti în cont, cât şi prin creditarea activităţilor ce le poate desfăşura : de producţie,

comercializare, prestări servicii, comerţ exterior, realizarea unor investiţii productive sau

gospodăreşti.

Creditele acordate de bancă, în general, trebuie să satisfacă numai nevoile

temporare ale afacerilor, să suplinească insuficienţa temporară a capitalului lichid al firmelor,

pentru că, în caz contrar, ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri.

În mod normal, capitalul unei firme se împarte în două părţi : pe de o parte,

fondurile care i-au servit la constituirea firmei şi care sunt mobilizate în cursul exploatării, iar

pe de altă parte, fondurile de rulment care sunt fără încetare absorbite şi reînnoite prin

mecanismele cumpărărilor şi vânzărilor.

De aceea, aceste fonduri de rulment vor fi creditate de către bancă, în vederea

reînnoirii lor şi aducerii la nivelul necesar, când acestea sunt insuficiente şi nu mai fac faţă

cheltuielilor productive.

În etapa actuală, în general, se poate vorbi de următoarele tipuri de credite ce se

acordă prin bănci firmelor pe bază de contract de creditare :

- avansurile în cont curent sau credite de casă/trezorerie. Acestea se

bazează pe raporturile de credit întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii firmei, fără a

fi necesare înscrisuri la fiecare angajament. În realitate, aceste credite nu sunt garantate

formal. Ele au rolul de a satisface necesităţile curente legate de costurile de producţie cu

caracter imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veridică.

Asemenea credite nu au termene de rambursare.

Acordarea acestor credite, de regulă se întemeiază pe depozite compensatorii. Pe

de o parte, funcţia acestor depozite decurge din faptul că firmele îşi păstrează toate

disponibilităţile în conturile de la bancă, permiţând băncii să acopere necesităţile unor firme

prin însăşi redistribuirea depozitelor lor în cont curent constituite de alte firme, iar pe de altă

parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă o reducere a

resurselor utilizate, iar pentru firmă un mijloc de păstrare a solvabilităţii.

O altă caracteristică a acestor credite o constituie şi faptul că acestea, neavând la

bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale

băncii. De aici, şi nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit, de regulă, în corelaţie cu dobânda

de piaţă şi, în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui

comision.

- Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se

stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă firmei un credit provizoriu,

întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă firmei, o reprezintă linia de credit confirmată, pe baza

unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o perioadă

stabilită în contract.

Această modalitate de creditare presupune, fie efectuarea creditării prin cont

curent, fie prin deschiderea unui cont separat de împrumut. Ea permite accesul debitorului

(clientului) la sume a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon maxim, aprobat de

bancă.

Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă,

în limita unui plafon stabilit.

Mărimea plafonului depinde de mai mulţi factori, între care amintim :

- poziţia firmei pe piaţă ;

- natura activităţii desfăşurate de aceasta ;

-rezultatul investigaţiilor efectuate de către inspectorii băncii la firmele respective.

Astfel, creditele acordate persoanelor juridice, exemplificate până aici, strâns

legate de necesităţile activităţii de producţie, asigură firmelor un flux de capital circulant,

care este folosit de aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva

utilizarea lui, pot fi caracterizate, prin aspectul lor general ca implicite.

O altă serie de credite bancare, de care pot beneficia firmele, necesită în faţa

băncii, o motivare clară şi condiţionare a utilizării lor şi adesea garantate. Astfel, după modul

lor de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Prin urmare, creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite

pentru stocuri.

Între acestea, creditele de producţie sezonieră sunt cunoscute sub denumirea de

credite de campanie. Ele sunt menite să asigure resursele necesare în cazul singularităţii

ciclului aprovizionare – producţie – vânzări, de exemplu, producţia de conserve, blănuri,

jucării, etc. Asemenea credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producţie sau

circulaţie.

Modalitatea efectivă de creditare o reprezintă creditele de risc, creditele de casă

mobilizate şi îndeosebi creditele pe documente warant.

După cum se cunoaşte, warantul este documentul prin care se atestă existenţa

mărfurilor într-un depozit general. Acest document permite transferarea proprietăţii prin

menţiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, pe recipisa warant.

Warantul deci, este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului şi

poate fi folosit ca un efect de comerţ. Astfel, prin menţiunea făcută pe warant se transmite

creanţa constituită prin gajarea mărfii şi dreptul, extrem, de a dispune ca atare asupra

mărfurilor gajate.

Prin warant se asigură garanţia creditorului asupra mărfurilor şi posibilitatea

recuperării creditului acordat. Uneori, datorită scăderii preţurilor, profitul creditului este

diminuat în funcţie de valoarea garanţiei, asigurându-se o marjă în favoarea băncii.

Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere asimilat

cambiei şi de asemeni, permite mobilizarea lui. De aici, posibilitatea băncii să recurgă la

recreditare.

- creditele speciale servesc pentru finanţarea subscrierii de titluri

de credit şi pentru finanţarea agenţilor la bursă.

Creditele acordate în funcţie de destinaţie.

În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în :

- productive : - pentru activitatea curentă;

- pentru investiţii.

- consumative.

Creditele productive deţin ponderea cea mai însemnată în perioada actuală.

Creditele productive pentru activitatea curentă sunt, în general, credite pe termen

scurt (până la 12 luni) şi se acordă firmelor pentru desfăşurarea activităţii curente. Astfel de

credite cuprind toată gama creditelor (pe gaj de mărfuri, efecte de comerţ, ipotecă) şi sunt

acordate în scopul sprijinirii efortului firmelor.

Creditul se acoperă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la

scadenţă, dobânda calculată achitându-se lunar.

Creditele productive pentru investiţii se acordă pe termen mijlociu şi lung şi sunt

destinate construirii de locuinţe, construirii de hale industriale, etc. Pentru aceste credite,

banca joacă un rol deosebit, anume acela de consultant financiar al întreprinzătorului. Astfel

de credite au un coeficient mare de risc şi presupun calcule de actualizare, precum şi de

eficienţă a investiţiilor. Rambursarea se face conform contractului de credit, în general, în

tranşe (de preferat regresive), cu plata lunară a dobânzii. Banca va face controale în toate

fazele : de proiectare, de construcţie şi de exploatare. Garanţia materială pentru acest tip de

credit este însăşi investiţia plus alte obiecte aparţinând firmei.

Creditele consumative sunt creditele pe termen scurt sau mijlociu (cel mult),

acordate persoanelor fizice şi sunt destinate acoperirii costului bunurilor şi serviciilor de care

beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii sau pentru recreditarea creanţelor în

acest scop.

Creditele acordate în funcţie de calitatea lor.

Această categorie cuprinde :

- credite performante ;

- credite neperformante la scadenţă.

Creditele performante sunt pentru o bancă acea categorie de credite în curs de

execuţie, a căror durată de rambursare nu este expirată, iar debitorii şi-au achitat la momentul

potrivit toate datoriile faţă de bancă.

Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de

credit, iar dobânda percepută este cea înscrisă în contract şi se poate modifica în funcţie de

dobânda pieţei şi de rata inflaţiei.

Pentru creditele pe termen mijlociu şi lung, condiţia necesară pe care trebuie să o

îndeplinească creditul pentru a fi considerat credit performant este ca toate tranşele de

rambursare a creditului (inclusiv dobânda) să fie achitate la zi.

Creditele nerambursate la scadenţă sunt acele credite neachitate la termenele

stabilite prin contractul de credit.

În situaţiile când debitorul nu-şi achită la timp obligaţiile, creditul rămas se trece

într-un cont separat, de credite restante, iar dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată.

Pentru lichidarea acestui tip de credit, banca fie că urmăreşte debitorul în instanţă

pentru valorificarea garanţiilor materiale (gaj, ipotecă, etc.), fie în urma unui contract cu

debitorul , prelungeşte contractul de credit (în schimbul unor noi garanţii : contracte de

export, scrisoare de garanţie).

2.3.5.Principii ale activităţii de creditare

Activitatea de acordare a creditelor se bazează pe următoarele principii

generale:

Atât activitatea de angajare şi acordarea creditelor (sub toate aspectele sale) cât şi

activitatea de asumare a unor riscuri, se bazează pe resursele proprii şi atrase ale băncii.

Pentru aceasta, este necesar ca evidenţa contabilă să fie structurată pe un sistem de conturi

corespunzător, în lei şi în valută, de credite şi disponibilităţi deschise diferenţiat, pe

următoarele categorii: feluri de valute; termen scurt, mijlociu, lung; feluri de capital al

firmelor: privat, de stat, mixt, străin, sau al persoanelor fizice etc.

Contabilitatea externă, condusă şi organizată cu ajutorul calculatorului, asigură

distribuirea zilnică a extraselor de cont bancare ale clienţilor, balanţa soldurilor conturilor

clienţilor şi balanţa rulajelor conturilor clienţilor în formă stabilită de comun acord cu

Direcţia Clientelă, în funcţie de necesitatea de analiză şi control şi evidenţă ale acestora în

materie de disponibilităţi şi credite existente în conturile clienţilor, conturi pe care le au în

administrare.

Elemente de analiză care vor sta în toate cazurile la baza asumării de către bancă a

unor angajamente sunt următoarele:

-încadrarea în strategia generală a băncii. Aceasta vizează atât menţinerea pe linia

politicii monetare a BNR cât şi obţinerea unui profit cât mai mare, evitarea riscului,

gestionarea cât mai eficientă a resurselor băncii;

-activitatea de asumare de angajamente şi de derulare a operaţiunilor de creditere,

va fi treptat pe măsura posibilităţilor, descentralizată în sensul aprecierii serviciilor de

clientelă din punct de vedere al localizării teritoriale. Datorită tendinţei generale de

descentralizare a activităţii economice, se va urmării deschiderea de sucursale în toate marile

centre industriale.

-in toate cazurile, se va urmării corelarea directă, generală a posibilităţilor de

refinanţare existente în momentul respectiv;

-se va acorda o atenţie sporită categoriilor de garanţii ce vor putea fi obţinute în

acoperirea angajamentelor asumate, în numele clienţilor săi, între care un loc deosebit trebuie

să-l ocupe garanţiile materiale reale oferite de client, bazate pe propria lor activitate, precum

şi pe garanţiile bugetare;

-se poate trece la executarea garanţiilor reale (ipotecă, gajuri, scrisori de garanţie

etc.) sau la acţionarea în justiţie în vederea recuperării creanţelor deţinute asupra clienţilor,

când se constată una din următoarele situaţii:

-una din declaraţiile pe linie financiar - contabilă, de organizare contabilă sau de

orice altă natură solicitată de bancă, se va dovedi falsă ;

-obiectul nu se înscrie în paramentri de eficienţă economică;

-clientul nu are suficiente disponibilităţi în conturile sale pentru achitarea la

termen şi în cuantumul prevăzut, a obligaţiilor ce-i revin, faţă de bancă;

-derularea operaţiunilor legate de angajamente asumate de bancă, pentru şi în

numele clientului, trebuie să asigure alocarea unor sume importante pentru constituirea de

provizioane specifice de risc, dacă se ţine seama de gradul de incertitudine ridicat, datorită

faptului că uneori majoritatea clienţilor sunt noi, precum şi de necesitatea acoperirii

angajamentelor asumate în conformitate cu practica bancară internaţională.

2.3.6. Acordarea creditelor

Societăţile comerciale (indiferent de provenienţa capitalului), firmele în

general, regiile autonome, asociaţiile familiale, persoanele fizice (autorizate independent)

etc., pot fi finanţate din credite în scopul completării resurselor proprii în vederea realizării

activităţiilor propuse conform normelor legale.

Etapele care trebuie parcurse în acordarea creditelor sunt:

Prima etapă

Ofiţerul de credite (inspectorul băncii) poartă cu solicitantul creditului, o

discuţie cu caracter de informare – documentare, axată în principal pe activităţile prevăzute

în statut sau autorizaţie, sursele de aprovizionare şi posibilităţile de desfacere. De asemenea

se mai abordează problema cheltuielilor şi veniturilor preliminare ale întreprinzătorului,

capitalul social, creditele de care ar avea nevoie şi alte elemente pentru primele concluzii.

Dacă solicitantul este o persoană fizică, atunci ofiţerul de credite doreşte

să cunoască starea materială (garanţii, venituri) şi scopul creditului.

În această primă fază nu sunt necesare completarea unor documente (acte),

ci ofiţerul de credite bancar îşi face numai o imagine globală asuprpa solicitantului, al

necesarului real al acestuia de disponibilităţi.

A doua etapă

Dacă ofiţerul de credite consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea

unui credit, atunci clientul respectiv trebuie să prezinte la bancă următoarele documente:

- Cererea de acordare a creditului sau emiterea unui angajament cu menţinarea

expresă a documentelor anexate la la acesta.

- Documentul de înregistrare la Registrul Comerţului;

- Contractul de societate şi statutul firmei aprobate prin sentinţă judecătorească,

aprobarea Consiliului de administraţie al societăţii cu capital integral de stat sau majoritar de

stat sau regiei autonome, în legătură cu:

-angajarea legală a creditului la bancă;

-asumarea, de către bancă, a unui angajament în numele firmei (acreditiv, garanţie

bancară);

-garanţia materială pe care firma o oferă în mod legal pentru creditul angajat sau

pentru asumarea de către bancă a unor angajamente bancare în numele său;

-programul de producţie, prestări sevicii etc. pe perioada de la acordarea

creditului şi până la rambursarea lui, respectiv pe perioada de la data asumării

angajamentului economic şi până la expirarea valabilităţii acestuia.

-modificările în legătură cu capitalul social iniţial, subscris sau vărsat la zi şi a

măsurilor întreprinse pentru aprobarea şi comunicarea modificărilor respective, în condiţiile

legii către Registrul Comerţului şi Monitorul Oficial;

-contractele de export, import sau orice alt contract de vânzare – cumpărare ce pot

face obiectul creditului solicitat de client;

-textul scrisorii de garanţie bancară pe care trebuie să o emită banca în numele

clientului său;

-orice alte aprobări prevăzute de statut, Regulament de funcţionare al Consiliului

de administraţie, respectiv contractul de societate etc., care pot avea legătură cu obiectul

creditului sau garanţia bancară a se emite.

- studiul de fezabilitate, pe ansamblu, a societăţii, care să includă în mod

obligatoriu şi studiul de fezabilitate al investiţiei care face obiectul creditului sau scrisorii de

garanţie bancară solicitată;

-certificatul de bonitate privind situaţia economico-financiară, prin prisma

angajamentelor bancare asumate de client la banca ce gestionează contul principal. Pe

măsura posibilităţiilor, certificatul respectiv trebuie să cuprindă date şi aprecieri asupra

stadiului profesional al firmei;

-bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele de specialitate;

-situaţia conturilor de profit şi pierdere, vizate de comisia de cenzori sau alte

organe de specialitate,

-situaţia patrrimonială lunară (la zi) cuprinzând în mod obligatoriu situaţia

încasărilor şi plăţilor, atât în lei cât şi în valută;

-cash flow, în valută, pe perioada până la rambursarea creditului;

-contractul de import, de export sau orice alt contract ce poate face obiectul

creditului sau angajamentului asumat;

-licenţa de import-export;

-textul scrisorii de agranţie bancară, solicitate a se emite în limba de contract şi în

limba română, aprobat de Consiliul de administraţie;

-garanţia materială reală oferită de firmă în contul creditului ce se acordă sau

angajamentul ce se asumă în numele ei, de către bancă cum ar fi:

concesiunea încasărilor în lei şi valută pentru perioada până la

rambursarea creditului, în condiţiile legislaţiei în vigoare privind

concesionarea. Pe lângă documentaţia privind legislaţia censionării, se va

prezenta dovada că au fost înştiinţate despre acest lucru toate băncile prin

care se derulează încasări, în lei şi în valută ale firmei, precum şi acordul

expres al acestora, de virarea sumelor respective în contrul firmei, deschis

până la data scadenţei şi respectiv concurenţa creditului acordat şi

angajamentul asumat. Ca supragaranţie, se solicită contracte ferme de

export sau alte contracte comerciale ferme, din care decurg drepturile de

creanţă ale firmei, cu confirmarea expresă a firmei exportator –

cumpărător comisionar că are deja, sau va acţiona pentru asigurarea

condiţiilor comerciale necesare derulării integrale şi în termen a

contractelor respective, precum şi a textelor acreditivelor sau garanţiilor

bancare în cadrul cărora se derulează exporturile;

controlul de gaj, întocmit şi înregistrat în conformitate cu legislaţia în

materie, în vigoare, probat cu registrul de inventar, jurnal sau copier al

firmei, ţinute în condiţiile legii în care s-a înregistrat gajarea unei părţi din

patrimoniu;

ipoteca, întocmită şi înregistrată în conformitate cu legislaţia în materie, în

vigoare;

poliţa de asigurare a bunurilor, cesionate în favoarea băncii, întocmită şi

înregistrată, de asemenea în conformitate cu legislaţia în vigoare, în

materie;

autorizarea debitării contului firmei de către bancă;

scrisori de garanţie bancară de la bănci corespondente, în limita plafonului

de lucru cu acestea;

scrisori de garanţie bugetare;

scrisori de garanţie bancară, emise de BNR în condiţiile menţionate;

orice alte garanţii materiale, evaluate de organele de drept, păstrate în

depozit la banca respectivă, sau alte depozite neutre, autorizate, la

dispoziţia băncii;

Între alte condiţii pe care trebuie să le îndeplineasă o firmă pentru

primirea creditului solicitat, mai amintim:

- firma trebuie să aibă cont de disponibil deschis la banca respectivă;

-firma trebuie să prezinte dosarul juridic adus la zi;

Pentru fundamentarea creditelor de investiţii, firma mai prezintă:

- autorizaţie de construire, eliberată de organele prevăzute de lege;

- devizul general al lucrării;

- planul de amplasare;

- situaţia principalilor indicatori de eficienţă economică;

- contractul încheiat cu constructorul;

- graficul de eşalonare al lucrărilor de investiţie;

- alte acorduri şi avize prevăzute de lege (protecţia mediului, gospodăria

apelor, energie electrică, gaz metan etc.).

A treia etapă

Pe baza documentelor prezentate de client, banca procedează la analiza şi

pregătirea documentaţiei în vederea acordării de credite sau asumarea de angajamente de

către bancă, în numele şi în favoarea clienţilor.

Analiza documentaţiei:

Ofiţerul de credite al băncii, în continuare are de îndeplinit

următoarele atribuţiuni:

- să constituie şi să verifice dosarul juridic al clientului, sub aspectul legalităţii.

Constituirea firmei, persoanele legal autorizate să o angajeze faţă de bancă şi terţi, în soluţii

contractuale, care pot face obiectul creditului sau angajamentului solicitat la bancă: angajarea

creditului şi garanţiilor materiale date de client în favoarea băncii, în sensul existenţei

acordului expres în această privinţă al Consiliului de administraţie etc. Este necesară

concordanţa dintre capitalul social iniţial subscris şi cel vărsat, comunicat prin bilanţul

contabil la Registrul Comerţului şi cel înscris în statut. Dacă sunt diferenţe în acest sens,

clientul trebuie să dea explicaţii scrise cu privire la demersurile făcute pe linia înregistrării în

condiţiile legii, a modificăriilor existente;

-să analizeze datele din bilanţ ale clientului cu privire la:

- evoluţia în timp a creditelor totale, curente şi restante;

- evoluţia în timp a disponibilităţilor la zi în conturile deschise la

alte bănci, acestea se vor proba cu extrasele de cont respective;

- evoluţia raportului, creanţe de încasat obligaţii de plată ale

clintului, pe structură şi pe vechime;

- concordanţa angajamentelor pe care clientul le are deja la bancă

cu datele înscrise în bilanţ;

- evoluţia operaţiunilor în devize convertibile;

- evoluţia profiturilor(beneficiilor) sau a pierderilor firmei,

respectiv dacă pierderile din anii anteriori au fost acoperite şi pe ce cale.

A patra etapă -negocierea creditelor

Având în vedere concluziile rezultate din analiză (adică condiţiile de

creditare sunt îndeplinite), se trece la următoarea etapă, aceea a negocierii condiţiilor de

acordare a creditelor :

- volumul creditului ;

- durata de acordare a creditului ;

- termenul de rambursare ;

- cuantumul ratelor ;

- dobânda ;

- perioada de garanţie.

În funcţie de specificul băncii, ofiţerul de credite va întocmi : “Fişa

clientului”, “Nota de acordare a creditului” sau pur şi simplu un “Referat”.

A cincea etapă -aprobarea creditului

După ce “Referatul” a fost semnat şi însuşit de şeful serviciului de

specialitate, se va proceda la înaintarea acestuia, alături de concluziile negocierii, Comitetului

de risc şi de credite sau Comitetului de direcţie (după competenţă).

A şasea etapă

Dacă a fost aprobat creditul, se va trece la întocmirea convenţiei

(contractului) de credite care se va semna de către reprezentanţii desemnaţi ai băncii şi

respectiv ai firmei. Contractul astfel încheiat şi semnat va avea ca destinaţie : două exemplare

rămân la banca finanţatoare şi un exemplar se predă împrumutatului.

A şaptea etapă -derularea creditului

După depunerea ipotecilor şi gajurilor corespunzătoare, înregistrate la

notariat şi primărie, acordarea creditelor se face prin contul de disponibil din credite.

La acordarea creditului, banca poate opri un comision de gestiune, care

poate oscila între 0,5-0,3%, în funcţie de caracteristicile creditului şi este stipulat în

contractul de credite.

În perioada acordării creditului, banca este obligată să urmărească activitatea

economică a firmei, regularitatea încasărilor şi va reţine direct din contul de disponibil al

clientului, dobânzile aferente creditului, potrivit contractului.

Când clientul nu utilizează creditele la datele stabilite, va fi penalizat cu un

comision de neutilizare al creditului (3-5%).

A opta etapă

Rambursarea creditelor se face la datele din contract, din conturile de

disponibilităţi sau prin depunerea de numerar.

Orice întârziere la rambursarea ratelor, scadenţa este purtătoare de dobânzi

majorate conform contractului de credite.

2.3.7. Analiza performanţei firmei pe baza bilanţului întocmit conform

normelor metodologice în vigoare

După cum s-a putut constata, pentru aprobarea unui credit, băncile

procedează la calcularea următorilor indicatori :

- lichiditatea imediată şi patrimonială ;

- solvabilitatea ;

- rentabilitatea ;

- gradul de îndatorare ;

- serviciul datoriei ;

- gradul de acoperire a cheltuielilor.

Conform normelor legale, fiecărui indicator calculat i se atribuie o notă

(punctaj), în funcţie de valoarea înregistrată, astfel :

Indicatorul Valoarea Nota

(punctajul)

>120 10

105-110 8

Lichiditatea 95-105 5

85-95 2

< 85 0

> 60 10

50-60 8

Solvabilitatea 40-50 5

30-40 2

< 30 0

> 5 10

3-5 8

Rentabilitatea 2-3 5

1-2 2

< 1 0

0-15 10

16-30 8

Gradul de

îndatorare

31-60 5

(zile) 61-90 2

> 91 0

7 zile Bun

Serviciul

datoriei

30 zile Slab

> 30 zile Nesatisfăcător

> 120 10

Gradul de

acoperire

100-120 8

a cheltuielilor

din

90-100 5

venituri 70-90 2

< 70 0

Prin însumarea tuturor notelor aferente indicatorilor calculaţi se obţine o

notă finală (punctaj), pe baza căruia creditul este clasificat în următoarele 5 categorii :

Punctaj

- Credit standard 41-50

- Credit în observaţie 26-40

- Credit sub standard 11-25

- Credit îndoielnic 1-10

- Credit pierdere 0

Acest mod de interpretare a indicatorilor este utilizat şi în procesul de clasificare a

creditelor de către bănci şi constituirea provizioanelor specifice de risc.

Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferente

unui credit se vor parcurge următoarele etape :

- încadrarea creditului în categoriile de risc de credit corespunzătoare normelor

legale (Norma nr. 8/1999 a BNR), previne limitarea riscului de credit referitoare la

încadrarea în categorii de risc de credit a elementelor de activ din bilanţ, precum şi a celor

din afara bilanţului asimilate acestora;

- determinarea bazei de calcul necesare la determinarea provizioanelor specifice

de credit prin totalizarea sumelor evidenţiate în rubricile corespunzătoare gradelor de risc de

credit astfel :

- neponderate, în funcţie de gradul de risc de credit – în

cazul unui credit clasificat în categoria “pierdere”;

- ponderate, în funcţie de gradul de risc de credit – în cazul

unui credit clasificat în una din celelalte categorii de clasificare prevăzute;

- aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute.

2.3.8.Multiplicatorul de credite – crearea de monedă scripturală

Sistemul bancar poate utiliza banii existenţi în cadrul acestuia sub forma

depozitelor bancare (quasi-monedă, quasi-bani sau moneda scripturală).

Un împrumut realizat de bancă presupune existenţa unui depozit la o altă bancă

din sistemul bancar. Depozitele (mai puţin partea în numerar, care trebuie să fie reţinută

pentru a putea asigura lichiditatea băncii) constituie disponibilităţi pentru noi împrumuturi.

Al doilea împrumut generează un nou depozit în monedă scripturală, care la rândul lui poate

să fie din nou împrumutat (cu aceiaşi condiţie, a menţinerii lichidităţii). De fiecare dată, când

se repetă acest proces, stocul de bani scripturali creşte, până cănd depozitele nou create sunt

de căteva ori mai mari decât împrumutul iniţial.

Spre exemplu, să presupunem că fiecare depozit bancar este un depozit la vedere

şi că un procent de 35% este reţinut de bancă pentru lichiditate, astfel încât 65% din depozite

por fi utilizate pentru împrumuturi. Deci o bancă comercială acordă un împrumut în valoare

de 4 miliarde lei, unor firme pentru achiziţionarea unor diverse echipamente. Acest client

achită echipamentele furnizorului, care are cont la o altă bancă comercială. Aceasta deţine

35% din depozit, ca rezervă de lichiditate, iar restul de 2,6 miliarde lei este împrumutat unei

alte firme care achiziţionează utilaje. Firma respectivă plăteşte utilajele furnizorului său care

are un cont deschis la o altă bancă. Această din urmă bancă împrumută 65% din acel depozit

(adică 1,69 miliarde lei) o altă firmă pentru a cumpăra obiecte de inventar. Această firmă, la

rândul ei, achită furnizorul său, care (printr-o coincidenţă) are contul deschis la prima bancă

comercială care a început asemenea operaţiuni.

Ca urmare, această “primă” bancă, are deci un disponibil de 1,09 miliarde lei

(adică 65% din 1,69 miliarde lei), pe care de asemenea îi va împrumuta unui alt client. Acest

ultim client îşi achită din acest împrumut, furnizorii, care la rândul lor depozitează banii la

băncile lor, iar procesul poate continua.

Din exempul de mai sus, rezultă că un credit de 4 mililarde lei trebuie să genereze

noi depozite în sumă totală de apoximativ 11,6 miliarde lei, dacă procesul de creare de noi

depozite şi de acordare de noi credite se derulează integral.

2.4.Dobânda

2.4.1.Dobânda - accepţiuni generale

Dobânda în sens larg este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital

utilizat în condiţii normale. Dobânda este preţul plătit pentru factorul de producţie capital.

În sens restrâns, dobânda reprezintă excedentul ce revine proprietarului capitalului

dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului capitalului împrumutat că răsplată pentru

cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat. Dobânda este aşadar

venitul adus creditorului, încasat de la debitor şi plătit de acesta din urmă pentru utilizarea

unei sume de bani pe o perioada determinată.

Asupra dobânzii şi rolului acesteia s-au formulat, în cadrul economiei de piaţă,

mai multe acceptiunii, astfel:

-conceptul clasic (David Ricardo, Alfred Marshall). Abordează dobânda că

fiind reglementată de rată profitului ce se poate obţine prin folosirea

capitalului sau că preţ care trebuie plătit pentru folosirea capitalului, preţ

stabilit că echilibru între cererea globală de capital şi stocul de capital oferit

pe piaţă.

-conceptul neoclasic (Irving Fischer). Defineşte dobânda că reprezentând

preţul banilor în momentul actual exprimat în banii de mâine.

-conceptul Keynesist.. Defineşte dobânda că o recompensă pentru

renunţarea la lichidităţi pe o anumită perioada de timp. Potrivit aceleeasi

concepţii, rată dobânzii poate fi un instrument de influenţare a volumului

de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului.

Dobânda că preţ al capitalului împrumutat poate fi analizată atât că mărime

absolută cât şi în mărime relativă (sub formă de rată procentuală). Rată dobânzii sau mărimea

relativă a dobânzii este raportul procentual între masă dobânzii (anuale) şi capitalul utilizat.

Ea poate fi considerată preţul plătit pentru folosirea sumei de 100 de unităţi

monetare pe termen de un an.

Rată dobânzii este o mărime variabilă în timp. Nivelul şi dinamică ei sunt

rezultatul acţiunii concomitente, convergente şi contradictorii, a mai multor factori generali şi

specifici, cu influenţe directe sau indirecte cum sunt: rată profitului, raportul dintre cererea şi

oferta de capital de împrumut, riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut, inflaţia, durata

creditului, politică guvernului.

Rată dobânzii este în strânsă legătură cu rată profitului, trebuind să fie mai mică

decât această. În caz contrar, întreprinzătorii nu vor angaja credite deoarece, din valorificarea

lor prin investiţii, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult pentru a plăti

dobânda, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.

Cererea şi oferta de capital de împrumut este un factor cu acţiune amplă şi directă

asupra ratei dobânzii. Dacă presupunem că avem situaţia unei pieţe cu concurenţă perfectă,

creşterea cererii de capital atarge o ridicare a ratei dobânzii şi invers; nivelul dobânzii, în

urmă confruntării cererii şi ofertei de capital este dat de punctul de intersecţie dintre curbă

cererii şi ofertei de capital de împrumut. Acest model descrie o formă ipotetică a pieţei în

care nici un producător sau consumator nu are puterea de ainfluenta preţurile de pe piaţă.

Punctul de intersecţie unde cererea este egală cu oferta determina dobânda de

echilibru.

Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut este un alt factor care

influenţează nivelul dobânzii. Cu cât posibilitatea returnării capitalului de împrumut este mai

mare, cu atât riscul este mai mic şi rată dobânzii mai redusă. Dimpotrivă, cu cât riscul este

mai mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată.

Inflaţia, de regulă, determina majorarea ratei dobânzii, în vederea compensării

reducerii puterii de cumpărare a banilor. Inflaţia însă poate duce şi la sporirea ofertei

capitalului de împrumut, având în acest caz că efect tendinţa de scădere a ratei dobânzii.

Politică guvernului poate influenţă într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii.

Atunci când pe piaţă capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în

direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării acestui proces,

stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii. Efectele pot fi însă contradictorii. Solicitanţii de

credite îşi vor spori cererile în condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care se văd

descurajaţi de reducerea ratei dobânzii vor micşora oferta de credit, ceea ce se va concretiza

într-o cerere de credite de împrumut nesatisfăcută, în condiţiile în care există disponibilităţi

băneşti în economie.

Rată dobânzii depinde şi de conjunctură economică. În perioadele de relansare

economică, pentru stimularea investiţiilor, rată dobânzii scade, în timp ce în perioade de

recesiune această creşte.

Dobânda are un rol important în mecanismul de funcţionare a economiei,

îndeplinind următoarele funcţii:

-influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-l către destinaţiile

care asigura folosirea lor cea mai eficientă;

- pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi

din venituri;

- modalitatea de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea

unui profit normal;

- pârghie de redistribuire a venitului. Dobânda este o pârghie economică deosebit

de importantă folosită de stat sau de diferite grupuri în orientarea activităţii economice.

Din punctul de vedere al debitorului, dobânda este un cost; din punctul de vedere

al creditorului este un venit.

2.4.2.Formele dobânzii

Diversitatea activităţii economice, precum şi tipologia creditorilor şi debitorilor

antrenează diferite forme ale dobânzii. Există mai multe criterii în funcţie de care se face

analiză tipurilor de dobânzi.

Formele dobânzii în sens larg

Sensul larg al dobânzii decurge din intelgerea funcţiilor specifice ale

întreprinzătorului comparativ cu cele ale proprietarului de capital bănesc (profit versus

dobânda).

Formele dobânzii în sens larg sunt, de regulă, următoarele:

- dobânda pe piaţă monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt,

împrumuturilor contractate între bănci (între băncile comerciale şi banca de emisiune);

-dobânda de referinţă (dobânda de politică monetară)-dobânda de referinţă a

BNR se calculează că medie, ponderată cu volumul tranzacţiilor între dobânda la depozitele

atrase de BNR şi vânzările reversibile de titluri de stat efectuate de această în luna anterioară

celei pentru care se face anunţul.

-dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ – taxa de

scont comercială (taxa privată a scontului). Această taxa este dobânda la care băncile

comerciale scontează cambiile prezentate de întreprinzători, şi la care se acordă credite

acestora.

În condiţii normale, rată dobânzii percepută de banca centrală este mai mică decât

rată dobânzii încasate de băncile comerciale. Prin manevrarea dobânzii de referinţă, banca

centrală poate acţiona asupra volumului creditelor în economie, asupra balanţei de plăti

externe, asupra atragerii de capitaluri străine.

Reducerea dobânzii de referinţă antrenează o reducere corespunzătoare a

dobânzilor bancare, stimulează activitatea productivă şi iniţiativa de a investi.

-dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare. Ea

constă din dobânda bancară de baza (dobânda de refinanţare) plus un agio, plusul respectiv

fiind stabilit în funcţie de tipul de credit şi de situaţia economică a debitorului;

-dobânda aplicată între întreprinzători se referă la dobânda practicată la vânzarea

mărfurilor pe datorie (creditul comercial);

-dobânzi corelate că mărime pentru remunerarea diferitelor forme de plasament

pe termen scurt şi mediu, dobânzi pentru depozitele la vedere şi la termen consituite la bănci,

la casele de economii;

-dobânzi pe piaţă obligaţiunilor, tipice pentru plasamentele pe termen lung

-dobânda practicată pentru titluri guvernamentale şi alte efecte de comerţ emise

de societăţi comerciale

- dividendul sau alte forme de remunerare procentuală pentru acţiunile deţinute la

societăţile pe acţiuni.

Alte forme ale dobânzii în funcţie de nivelul la care se practică se concretizează

în:

- dobânda la creditul de licitaţie - se determina în cadrul şedinţelor de licitaţie,

săptămânal, că urmare a cererii şi ofertei de capital. Stabilirea nivelului minim de pornire a

licitaţiei revine băncii centrale.

Factorii care influenţează această dobânda sunt:

- suma obţinută sub formă de credit

- termenul de rambursare

- dobânda la creditul lombard este dobânda aferentă creditelor acordate de banca

centrală băncilor comerciale sub formă de refinanţare. Se stabileşte zilnic la nivelul băncii

centrale, poate fi modificată fără preaviz şi se plăteşte lunar, în ultima zi a lunii pentru toate

creditele aferente lunii respective. Prezintă cel mai ridicat nivel, cu scopul de a descuraja

băncile să apeleze la acest tip de credite.

- dobânda la rezervele minime obligatorii are un nivel foarte scăzut comparativ cu

rată dobânzii pe piaţă şi îmbracă atât formă dobânzii bonificate începând cu 1 februarie 2002,

rată dobânzii de referinţă a BNR să se calculeze lunar, urmând a fi anunţată public în prima

zi lucrătoare a fiecărei luni, prin circulare ale BNR;

Mărimea dobânzii poate fi pusă în evidenţă:

- absolut - prin masă dobânzii (D);

Masă dobânzii este suma de bani plătită în plus faţă de credit.

- relativ - prin rată dobânzii;

Rată dobânzii este preţul plătit de debitor creditorului pentru dreptul de a dispune,

timp de un an, de 100 de unităţi monetare.

Se calculează după formula:

d’ = (D / Cr) • 100

unde Cr = creditul

Masa dobânzii poate fi calculată în două moduri:

- ca dobândă simplă;

- ca dobândă compusă.

Dobânda simplă

Se calculează pentru credite acordate pe o perioadă mai mică, mai mare sau egală

cu un an, care sunt rambursate în tranşe egale.


D = Cr • d’ • n

D = masa dobânzii

d’ = rata dobânzii

n = durata creditul

Dobânda compusă

Se calculează pentru credite acordate pe o perioadă mai mare de un an,

rambursate la sfârşitul perioadei.


D = Sn – Cr

Sn = suma ce revine creditorului la sfârşitul perioadei

Sn = Cr (1 + d’)^n


n = durata creditul

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii sunt:

- cererea de credite;

- oferta de credite;

- riscul asumat de creditor;

- inflaţia;

- costul gestionării creditului;

- starea generală a economiei;

- rata de scont practicată de Banca Centrală.

Factorul esenţial în determinarea mărimii ratei dobânzii este raportul dintre

cererea şi oferta de monedă.

Ca urmare a creşterii cererii de monedă, rata dobânzii creşte.

Ca urmare a creşterii cererii de monedă, rata dobânzii creşte. Pe de altă parte,

creşterea ofertei de monedă va determina scăderea ratei dobânzii.

Câştigul băncii (Cb) rezultă din diferenţa dintre dobânda încasată (Dî) la creditele

acordate şi dobânda plătită deponenţilor (Dpl).

Cb = Dî - Dpl

Profit bancar brut (Prb) se obţine scăzând din câştigul băncii cheltuielile de

administraţie şi funcţionare ale acesteia (Cha).

Prb = Cb – Cha

Profitul net/admis (Prn) se obţine din diferenţa între profitul brut şi impozitele

plătite (Ip) de bancă.

Prn = Prb – Ip

Din punct de vedere al relatiei existente intre rata dobanzii si rata inflatiei, se

realizeaza distinctia intre dobanda nominala si dobanda reala.

Rata reala a dobanzii, cea care exprima cresterea puterii de cumparare actuale, se

obtine dupa ajustarea ratei nominale prin inflatie.

Inflaţia are ca efect creşterea ratei dobânzii deoarece creditorul percepe o dobândă

nominală calculată astfel:

d’N= d’r+ri , unde: d’N – rata dobânzii nominale

d’r – rata dobânzii reale

ri – rata inflaţiei

Nivelul ratei de dobânda reală este influenţat de o serie de factori:

• presiunea fiscală în economie

• deficitul bugetar

• cursul de schimb

• balanţă comercială şi de plăti.

Înregistrarea unei dobânzi reale pozitive este rezultatul practicării unor dobânzi

înalte în termeni nominali, ceea ce semnifică, de asemenea, credite scumpe şi investiţii

nerentabile.

Dobânda real negativă se manifestă atunci când rată nominală a dobânzii nu

acoperă rată inflaţiei. Astfel de dobânzi îi avantajează pe debitori şi conduce la scăderea

încrederii populaţiei în moneda naţională.

Cocluzie

Importanţa şi locul creditului bancar în economia de piaţă sunt date de rolul

acestuia, prin funcţiile pe care le îndeplineşte (funcţia distributivă şi cea de emisiune

monetară).

Creditul, de asemenea, prin însăşi natura lui contribuie la creşterea vitezei de

rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

Deoarece creditul se acordă în schimbul plăţii unei dobânzi, el contribuie prin

reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului inflaţionist.

2.4.3. Ratele dobanzilor pe pietele monetare- analiza dobanzii EURIBOR

EURIBOR înseamnă European Interbank Offered Rate si este un indice de

referinţă independent, recunoscut internaţional reprezentând rata dobânzii minime sau de

bază comunicată de Banca Centrală Europeană pentru creditele acordate în euro de către o

bancă de prim rang unei alte bănci de prim rang. Ratele Euribor se bazeaz ă pe ratele

dobânzilor medii cu care un grup de mai mult de 50 de bănci europene îţi împrumuta fonduri

una alteia. Există scadenţe diferite, variind de la o săptămână la un an.

Euribor este considerată a fi cea mai importantă dobândă de pe piaţa financiară

europeană, aceasta furnizând informaţ ii utile la stabilirea preturilor diferitelor produse

financiare cum ar fi conturile de economii, ipotecile sau chiar contractele futures. Este cotată

pe perioade de 1 luna (Euribor 1M), 3 luni (Euribor 3M), 6 luni (Euribor 6M) si un an

(Euribor 12M).

În continuare vom analiza dobânda Euribor la 1 lună, 3 luni i 12 luni pentru

perioada 2008 – 2012.

Ratele dobânzilor de pe piaţa monetară, indiferent de scadenţă, au consemnat o

majorare în perioada cuprinsă între începutul lunii decembrie 2007 i începutul lunii martie

2008. Pe scadenţe, cuantumul acestor majorări a fost similar, astfel încât panta pe care s-a

înscris curba randamentelor de pe piaţa monetară a rămas relativ nemodificată în perioada

ianuarie martie.

Ratele dobânzilor de pe piata monetara, indiferent de scadenta, au consemnat o

majorare în perioada cuprinsa între începutul lunii martie si începutul lunii iunie 2008.

Întrucât majorarile ratelor dobânzilor cu scadente mai mari au fost superioare

celor cu scadente mai mici, panta descrisa de curba randamentelor de pe piata monetara a

devenit mai abrupta în perioada de trei luni supusa analizei. Ratele dobânzilor de pe piata

monetara s-au majorat în perioada cuprinsa între începutul lunii martie si începutul lunii iunie

2008. În luna martie 2008, cele mai însemnate cresteri s-au consemnat pe segmentul ratelor

dobânzilor cu scadente mai mari, pe fondul consolidarii anticipatiilor pietei cu privire la

majorari suplimentare ale ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE pe parcursul anului

2008.

Ratele dobânzilor negarantate de pe piaţa monetară s-au diminuat considerabil în

intervalul cuprins între luna decembrie 2008 i ianuarie 2009, ulterior stabilizându-se în luna

februarie. În consecinţă, spread-urile neobi nuit de mari dintre ratele dobânzilor garantate i

cele negarantate s-au restrâns în această perioadă.

Ratele dobânzilor au manifestat un grad ridicat de volatilitate în luna decembrie

2008 pe fondul persistenţ ei crizei de pe piaţa monetară, situându-se la niveluri sub 5%. Prin

mijloacele sale de comunicare, BCE a evidenţiat în continuare importanţ a menţinerii ratelor

dobânzilor overnight la un nivel stabil i în vecinătatea ratei dobânzii minime acceptate.

Astfel, BCE i-a continuat politica de alocare suplimentară de lichiditate peste volumul de

referinţă în cadrul operaţiunilor principale de refinanţare, pentru a veni în întâmpinarea

cererii contrapartidelor de constituire a rezervelor obligatorii în prima parte a perioadelor

respective, urmărind totodată echilibrarea condiţiilor lichidităţii la încheierea perioadei de

constituire a RMO.

Ratele dobânzilor pe piaţ a monetară i-au continuat declinul i în anul 2010. Astfel,

indiferent de scadenţă, atât ratele dobânzilor pe segmentul garantat, cât i cele pe segmentul

negarantat al pieţei monetare s-au diminuat pe fondul reducerii ratelor dobânzilor

reprezentative ale BCE.

Aceste evoluţii reflectă normalizarea treptată a condiţiilor de pe pieţele monetare

după intensificarea tensiunilor financiare din luna septembrie 2009, după cum se observă din

continuarea îngustării spread-ului dintre dobânzile pe segmentul garantat i cele pe segmentul

negarantat pe perioada anului 2010.

Aceste evoluţii reflecă atenuarea în continuare a tensiunilor de pe piţele monetare

în contextul măsurilor suplimentare adoptate de BCE pentru sprijinirea crediării (inclusiv

operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung).

L

una

E

uribor 1

luna

E

uribor 3 luni

Eurib

or 12 luni

I

anuarie

0

.590 %

1.

001%

1.504

%

F 0 1. 1.660

ebruarie .951 % 082% %

M

artie

0

.706 %

1.

096%

1.773

%

A

prilie

0

.777 %

1.

249%

2.013

%

M

ai

1

.231 %

1.

395%

2.139

%

I

unie

1

.058 %

1.

434%

2.137

%

I

ulie

1

.177 %

1.

556%

2.172

%

A

ugust

1

.194 %

1.

609%

2.177

%

S

eptembrie

1

.098 %

1.

543%

2.089

%

O

ctombrie

1

.197 %

1.

557%

2.085

%

N

oiembrie

1

.134 %

1.

585%

2.111

%

D

ecembrie

0

.894 %

1.

469%

2.030

%

Chart 5 arată evoluţia dobânzilor Euribor la o luna, la 3 luni i la 12 luni pentru

anul 2011. Se evidenţiază aici diferenţa dintre cele trei tipuri de dobânzi i o uşoară cre tere

de-a lungul anului 2011 urmată de o stagnare la sfâr itul acestui an.

Ratele dobânzilor de pe piaţa monetară s-au majorat u or în perioada anului 2011,

manifestându-se un grad ridicat de volatilitate, îndeosebi pe segmentul garantat.

Diferenţele dintre dobânzile pe segmentul garantat i cele pe segmentul negarantat

au fost de asemenea caracterizate de volatilitate i s-au menţinut la valori ridicate comparativ

cu nivelurile consemnate anterior declan ării turbulenţelor de pe pieţele financiare în luna

august 2008.

Evoluţiile au reflectat parţial tensiunile generate de preocupările participanţilor pe

pieţe referitoare la riscul suveran în unele ţări din zona euro, în pofida persistenţei condiţiilor

de lichiditate amplă.

Pentru a contracara aceste tensiuni incipiente, Consiliul guvernatorilor a adoptat o

serie de măsuri la data de 10 mai 2011, inclusiv implementarea programului destinat pieţelor

titlurilor de valoare.

Ratele dobânzilor de pe piaţa monetară s-au majorat în perioada anului 2012 cu o

rapiditate mai mare faţă de anul 2011, manifestându- se un grad ridicat de volatilitate,

îndeosebi pe segmentul garantat, reflectând a teptările privind majorarea ratelor dobânzilor

atât în perioada anterioară, cât i în cea ulterioară hotărârii Consiliului guvernatorilor de cre

tere a ratelor de referinţă ale BCE cu 25 puncte de bază, la data de 7 aprilie 2012, precum i

decizia propriu-zisă, care a intrat în vigoare începând cu operaţiunea principală de refinanţare

decontată pe 13 aprilie 2012.

Aceste evoluţii reflectă normalizarea treptată a condiţiilor de pe pieţele monetare

după intensificarea tensiunilor financiare din luna septembrie 2009, după cum se observă are

loc o scădere constantă a Euribor. Aceste evoluţii reflectă atenuarea continua a tensiunilor de

pe pie ele monetare în contextul măsurilor suplimentare adoptate de BCE pentru sprijinirea

creditării (inclusiv operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung).

2.4.4.Riscul ratei dobanzii

Băncile comerciale au un rol specific, de mare importantă, deoarece oferă o

alternativă atractivă, de cele mai multe ori de neînlocuit, pentru valorificarea sumelor

temporar disponibile dar şi pentru acoperirea nevoilor de lichiditate a celor care doresc să se

împrumute. Cu toate acestea rezultatele activităţii instituţiilor bancare nu sunt sub controlul

lor atât de mult cum se crede pentru că principala lor sursă de venit este diferenţa dintre

dobânzile active, pretinse de la cei care se împrumută, şi dobânzile pasive, acordate

deponenţilor. Această diferenţa, numită şi marje de dobânda, este o mărime fluctuantă,

influenţată fiind, în primul rând, de volumul depozitelor şi al creditelor unei bănci, dar mai

ales de nivelul şi stabilitatea ratei dobânzii.

Asupra dimensiunii depozitelor şi a creditelor o banca poate exercită o

anumită înrâurire, prin condiţiile de acces la ele, garantate celor interesaţi şi prin

randamentele asigurate, respectiv prin costurile ocazionate de folosirea împrumuturilor. În

schimb, rată dobânzii reprezintă pentru banca mai degrabă o variabilă independenţa decât

una dependenţă de interesul ei. Mai mult, dinspre rată dobanz 515c24f îi vine pericolul cel

mai mare pentru o instituţie financiară datorită volatilităţii ei, caracteristică imprimată de

numeroşi factori exteriori băncii şi chiar ţării în care ea funcţionează. Or, dependenţă

puternică a propriei rate a dobânzii de nivelul celei de piaţă, în condiţiile în care această

înregistrează fluctuaţii semnificative, generează un risc pentru unitatea bancară cu puternice

reverberaţii asupra rezultatului activităţii sale.

Un aspect relevant al manifestării riscului ratei dobânzii îl reprezintă

decizia de a acordă împrumuturi. În timp ce depozitele sunt remunerate cu o dobânda stabilă

într-un orizont temporar dat, pentru credite se poate pretinde o rată fixă sau o rată variabilă a

dobânzii. La baza opţiunii faţă de una din aceste două alternative se află prognozele tendinţa

evoluţiei ratei dobânzii. Dacă această tendinţa se consideră a fi crescătoare ratele variabile

sunt mai atractive pentru băncile care dau cu împrumut deoarece veniturile lor din dobânzi

vor putea creşte. Iar când se configurează o tendinţa descrescătoare creditorii preferă ratele

fixe pentru că procedând astfel îşi conservă o anumită perioada avantajele asigurate de

nivelul mai înalt al dobânzii negociate anterior. Avantaje care sunt, de altfel, dezvăluite de

modul de calcul al celor două rate în discuţie. Rată fixă a dobânzii se exprimă procentual, în

timp ce rată variabilă se determina prin adăugarea unor puncte la rată dobânzii interbancare,

care are o mărime diferită de la o perioada la altă.

O altă ipostază a riscului ratei dobânzii, dependenţă de calitatea deciziei de

a acordă împrumuturi, este decalajul dintre scadenţele activelor şi ale pasivelor unei bănci.

Când rată dobânzii creşte după ce s-a acordat creditul banca va înregistra venituri nete mai

mici dacă creditele s-au atribuit pe perioade mai lungi decât cele la care s-au contractat

depozitele ori împrumuturile obligatare de către această instituţie. În astfel de împrejurări

veniturile încasate din dobânzi cresc mai încet decât cheltuielile cu dobânzile pasive deoarece

depozitele, spre exemplu, reînnoite la intervale scurte beneficiază de rate ale dobânzii tot mai

mari. Este benefică pentru banca orientarea spre credite cu scadenţă medie lungă când

tendinţa ratei dobânzii la piaţă este în scădere. Noile surse atrase de bănci vor ocaziona

cheltuieli mai reduse decât veniturile realizate de pe urmă creditelor contractate anterior la

rate ale dobânzii mai ridicate decât cele curente.

La rândul ei tendinţa dobânzii de piaţă, de a cărei nivel nici o banca nu

poate face abstracţie, este influenţată de evoluţia ciclului de afaceri, de poziţia Băncii

Naţionale în privinţa inflaţiei şi a cursului de schimb al monedei naţionale, de raportul dintre

oferta şi cererea de credite, de politică guvernului în domeniul investiţiilor, a cheltuielilor din

propriul sistem administrativ etc. Iar dacă avem în vedere şi faptul că pieţele financiare

internaţionale sunt dominate de mari investitori instituţionali, care pun în mişcare fluxuri de

capitaluri uriaşe pentru a obţine cele mai bune randamente, găsim o explicaţie cuprinzătoare

a cauzelor variaţiei generalizate a ratei dobânzii în toate ţările. Cum toţi aceşti determinanţi

se află în afară posibilităţilor de control ale băncilor comerciale ele se confruntă cu riscul

fluctuatiei sensibile şi neprevăzute a ratei dobânzii când deţin lichidităţi în exces sau când au

deficite de lichiditate, care se pot acoperi doar prin împrumuturi de pe piaţă interbancară sau

de la BNR. Randamentele plasamentelor lor în credite ajung adesea să difere de nivelul

previzionat, iar costul împrumuturilor obţinute nu coincide cu cel preconizat.

Un alt grup de factori de risc posibil de încadrat într-o categorie de nivel

mediu, care imprimă ratei dobânzii o instabilitate şi o mărime neavantajoasa băncilor, provin

din partea promotorilor surselor de finanţare alternativă mai ieftine. Emisiunile de titluri de

stat pe pieţele monetare, emisiunile de obligaţiuni pe pieţele financiare interne şi

internaţionale, acordarea împrumuturilor de către alte instituţii decât cele bancare au

intensificat concurenţă pe piaţă creditului. Această confruntare tot mai viguroasă a condus la

reducerea cererii de împrumuturi bancare, şi la creşterea presiunii asupra ratei dobânzii la

creditele respective.

Nici pe partea depozitelor bancare lucrurile n-au evoluat mai încurajator.

Economiile populaţiei, în primul rând, au fost deteriorate datorită apariţiei unor instrumente

de plasament care asigura randamente superioare dobânzilor la depozite. Astfel că bilanţul

băncilor suferă o degradare şi prin faptul că resursele care au luat locul depozitelor bancare

ale populaţiei sunt mai scumpe ( Aglieta,M.,p93). Toate aceste evenimente au un grad redus

de predictibilitate şi o desfăşurare pe care băncile nu o pot contracara astfel că ele contribuie

la deteriorarea marjei bancare o dată cu creşterea dobânzii pe piaţă pasivelor şi scăderea

veniturilor obţinute prin plasamentele proprii în credite, investiţii, participaţii, etc.

Evoluţia greu predictibilă a ratei dobânzii şi efectele ei asupra situaţiei

financiare a băncilor comerciale şi a agenţilor economici au pus în faţă acestora problema

gestiunii riscului ratei dobânzii( Toma, M., Alexandru, F.,p.329). Rezolvarea ei impune

efectuarea următoarelor operaţiuni obligatorii: a) identificarea factorilor care o determina; b)

evaluarea amplorii riscului, existent şi a probabilităţii producerii lui; c) aplicarea unor măsuri

adecvate pentru reducerea acestui risc ; şi d) la nevoie recurgerea la tranzacţii pe pieţele

adiacente când strategiile preventive n-au condus la rezultatele aşteptate.

Mărimea riscului ratei dobânzii asumat de o banca se exprimă cu ajutorul

indicatorului numit “grad de sensibilitate”. El se calculează că un raport între activele

sensibile şi pasivele sensibile la aceeaşi influenţă. Când raportul este subunitar arată o poziţie

scurtă a băncii, iar când este supraunitar dezvăluie o poziţie lungă a băncii. O banca are

poziţie scurtă când valoarea activelor cu dobânda variabilă este mai mică decât valoarea

pasivelor cu dobânda variabilă ( Stoica, M. ,p.152). Această situaţie este avantajoasă băncii

în cazul în care rată dobânzii scade deoarece sursele se obţin cu cheltuieli mai mici, care în

valoare absolută reprezintă mai mult decât câştigurile de pe urmă creditelor acordate. O

poziţie lungă, favorabilă băncii când creşte rată dobânzii, se obţine dacă valoarea activelor cu

dobânda variabilă este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobânda variabilă. O astfel de

analiză se poate realiza şi cu referire la activele şi pasivele cu dobânda fixă ale unei bănci

precum şi cu privire la durata de recuperare a fiecărei poziţii de activ şi de pasiv. Situaţia

ideală pentru o banca este să realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor şi

pasivelor ei. Riscul ratei dobânzii dispare în acest caz pentru că indiferent de evoluţia

dobânzii se obţine o concordanţă între activele şi pasivele ei.

O perspectiva interesantă, cu valenţe cognitive certe, asupra măsurării

riscului ratei dobânzii cu ajutorul raportului de sensibilitate a realizării unii autori care

folosesc în analiză conceptul de ecart( GAP) –( Trenca I Ioan, p210). Potrivit lor

ecartul(GAP) este diferenţa dintre volumul activelor sensibile şi volumul pasivelor sensibile

la dobânzi într-o perioada determinată de timp. În cazul unui ecart pozitiv se constată o

corelaţie directă între evoluţia dobânzilor active şi a venitului net din dobânzi. Spre exemplu,

creşterea dobânzilor active atrage creşterea şi a venitului net. În timp ce în cazul unui ecart

negativ corelaţia este inversă, creşterea dobânzilor active produce o scădere a venitului net

din dobânzi. Din această cauza băncile care adopta un ecart negativ vor deveni vulnerabile pe

piaţă când rată dobânzilor la active creşte. Nici strategia opusă nu este mai confortabilă

deoarece un ecart pozitiv în condiţiile în care rată dobânzii la active creşte va duce la o

valorificare parţială a alternativei de a folosi depozitele pe termen scurt pentru acordarea de

credite pe termen lung.

Producerea riscului de dobânda se poate preveni într-o oarecare măsură

chiar de către bănci. Nivelul dobânzii la depozitele bancare nu este negociabil şi în plus,

întotdeauna este inferior celui pretins pentru credite. În aceste condiţii băncile calculează şi

realizează anumite marje de profit oferind împrumuturi cu nivel contractual corespunzător al

dobânzii. Iar dacă avem în vedere că scadenţele la pasivele bancare sunt cunoscute, sau au un

mare grad de predictibilitate, se poate reduce şi riscul generat de discrepanţele dintre datele

de rambursare a activelor şi pasivelor printr-un management atent al ratei dobânzii.

Realizarea acestuia nu ridică probleme deosebite fiindcă băncile folosindu-se de un avantaj

informaţional incontestabil, au capacitatea de a fi cu un pas înaintea clienţilor în negocierea

dobânzilor şi a scadentelor.

O procedura accesibilă de protecţie împotriva riscului de dobânda

este alegerea duratei creditului, respectiv a plasamentului, în funcţie de faza ciclului de

afaceri. Când rată dobânzii pe piaţă este înalta se întrevede că în perioada următoare ea va

scădea pentru că rată inflaţiei urmează să se micşoreze că urmare a măsurilor luate în acest

sens de factorii de decizie macroeconomică. În astfel de împrejurări este de dorit că

plasamentele să se facă la o dobânda fixă şi pe termen lung, iar împrumuturile să se accepte

cu dobânda variabilă şi pe termen scurt. Neajunsul acestui procedeu derivă din

imposibilitatea modificării termenelor contractului după ce el s-a încheiat dacă anticipările

privind evoluţia ratei inflaţiei nu se adeveresc. O altă varianta de prevenire a riscului de

dobânda este încheierea unor contracte ce conţin clauză posibilităţii de a putea rambursa

împrumutul înainte de termen, sau de a fi divizat în două tranşe egale indexate invers( Toma,

M. Alexandru, F.,p.330).

Cei care doresc să se protejeze de riscul ratei dobânzii pot recurge şi la

instrumente noi, create pentru a valorifica în domeniul financiar supoziţiile legii avantajelor

comparative. Contractul swaps se încadrează în această categorie deoarece permite

efectuarea schimburilor de obligaţii de plata viitoare între agenţii economici în funcţie de

preferinţele lor susţinute de anticipările privind tendinţa evoluţiei ratei dobânzii. Astfel

titularul unui contract de împrumut cu rată fixă a dobânzii ajunge la un moment dat la

concluzia că este mai avantajos pentru el să deţină un credit obţinut la o rată variabilă a

dobânzii fiindcă va urmă o reducere a ratei dobânzii pe piaţă bancară. El îşi va putea realiza

dorinţa schimbând contractul deţinut cu altul în care rată dobânzii este variabilă. Aceste

contracte schimbate sunt echivalente sub aspectul valorii şi a nivelului ratei dobânzii în

vigoare în momentul încheierii tranzacţiei. Ele diferă doar prin tipul de rată a dobânzii.

Suportul motivaţional profund al tranzacţiilor swap pe rată dobânzii este

reducerea riscului finanţării. Cine doreşte un împrumut caută să-l obţină la cel mai bun preţ.

El crede, spre exemplu, că acesta este cel cu dobânda fixă. Dar dacă după un anumit interval

de timp condiţiile de pe piaţă creditului s-au schimbat respectivul debitor poate consideră că

este mai avantajos pentru el să plătească o rată variabilă a dobânzii pentru împrumutul

angajat. Piaţă swap, organizată de bănci care apar în calitate de intermediari, oferă

posibilitatea schimbării contractelor exprimate în diferite devize sau a ratei dobânzii. Prin

astfel de tranzacţii debitorul ajunge să plătească un preţ mai scăzut pentru împrumutul

contractat decât cel pe care l-ar fi pretins banca dacă s-ar fi adresat direct ei pentru

schimbarea tipului de rată a dobânzii aferent lui. Desigur că acest lucru se întâmplă doar dacă

anticipările sale privind evoluţia ratei dobânzii pe piaţă bancară sunt corecte. Dar orice

fluctuaţie bruscă şi de amploare, ce se poate produce oricând în perioadele de instabilitate,

transformă un câştig potenţial într-o pierdere efectivă.

După cum am arătat, pe piaţă creditului bancar la vedere părţile

contractante sunt expuse, într-o măsură sau altă, riscului comercial al ratei dobânzii. Acest

risc se poate reduce, prin diferite metode analizate în acest capitol sau se evita prin operaţiuni

de acoperire pe pieţele la termen.

Contractele la termen pe rată dobânzii crează posibilitatea livrării sau

primirii unui împrumut la o dată ulterioară, prestabilită la o rată fixă a dobânzii. Prin

intermediul acestor contracte se obţin resurse cu costuri predeterminate în momentul iniţierii

operaţiunii, costuri care se află în relaţie inversă cu cele ale împrumutului angajat pe piaţă

bancară la vedere. De fapt evoluţia ratei dobânzii pe piaţă bancară influenţează preţul curent

al contractului la termen a cărui creştere compensează pierderea înregistrată prin mişcarea

nefavorabilă a ratei dobânzii la împrumutul angajat. După cum scăderea acestui preţ, adică a

dobânzii, anulează câştigul înregistrat de pe urmă modificării în celălalt sens a ratei dobânzii.

De exemplu, dacă o firma ştie că peste două luni va trebui să împrumute

un MD lei, pe o perioada de cinci luni, va cumpără un contract la termen cu scadenţă peste

şapte luni şi cu intrare în vigoare peste două luni. Dacă rată dobânzii la creditul obţinut de la

banca cu scadenţă peste şepte luni este mai mare decât rată din contractul la termen valoarea

acestuia va depăşi preţul sau de achiziţie încât prin vânzarea lui se recuperează pierderea

ocazionată de creşterea ratei dobânzii asupra împrumutului bancar. În cazul în care rată

dobânzii la creditul bancar scade în intervalul analizat câştigul realizat astfel este anulat de

scăderea preţului contractului.

Comparativ cu contractul la termen opţiunile pe rată dobânzii au un dublu

avantaj. Ele asigura un câştig în cazul în care evoluţia ratei dobânzii este conformă cu

previziunile făcute şi minimizează pierderea dacă această estimare a fost greşită.

Cumpărătorul opţiunii pierde, cel mult o suma egală cu prima plătită dacă lasă opţiunea să

expire pentru că este în afară banilor. Ceea ce este important de reţinut este faptul că prin

tranzacţii cu opţiuni pe rată dobânzii se poate stabili un plafon maxim acceptabil al ratei

dobânzii la un credit viitor şi o remuneraţie minimă convenită anterior la un plasament ce

urmează a fi făcut.

2.5. STUDIU DE CAZ - panaliza finaciară a S.C. “CONTEMPORAN”

S.R.L. Tecuci, în vederea obţinerii unui credit în valoare de 100.000 lei.

Creditul va fi solicitat pe o perioadă de 1 an şi va avea ca destinaţie

achiziţionarea unei componente din metal pentru construcţia unei hale industriale.

Banca Comercială “C”, Sucursala Tecuci este banca preferată de firmă în

vederea încheierii tranzacţiilor.

Prin reprezentantul firmei, are loc o primă întâlnire cu banca, respectiv cu ofiţerul

de credite al băncii.

Având în vedere relaţiile foarte bune în care firma se află cu banca

(urmare unei punctualităţi dovedite din partea ambelor părţi), S.C. “CONTEMPORAN”

S.R.L., prin reprezentantul ei, se prezintă la bancă atât cu un plan de afaceri cât şi cu un

studiu de fezabilitate.

2.5.1.Solicitarea creditului

În vederea aprobării şi acordării creditelor pe termen scurt, banca are în

vedere respectarea următoarelor principii generale: limitarea riscurilor insolvabilităţii,

destinaţia precisă a creditelor şi garantarea acestora, perceperea de dobânzi (ca preţ al

creditului), credibilitatea solicitanţilor de credite, consemnarea tuturor operaţiunilor de

creditare şi garantarea în documente contractuale (cu detalii privind termenele, scadenţa şi

ratele dobânzii), limitarea împrumuturilor acordate unui singur debitor la maximum 20 %

din fondurile proprii ale băncii, respectarea plafoanelor de credite communicate.

În acest caz, beneficiarul creditului este o firmă cu personalitate juridică.

Obiectul creditului îl constituie completarea surselor proprii ale firmei pentru

realizarea investiţiei propuse.

2.5.2. Acordarea creditului

În prealabil acordării creditului, solicitantul de credit (firma) s-a prezentat la

bancă pentru a putea purta o discuţie cu caracter informativ asupra următoarelor probleme:

obiectul creditului şi perspectivele reuşitei de plată; cheltuielile, încasările şi veniturile ce se

estimează a se realiza; situaţia patrimoniului la zi; alte credite angajate la alte bănci, volumul

acestora; garanţiile ce pot fi aduse.

În urma discuţiei, dacă va fi cazul, se va trece la constituirea dosarului în vederea

negocierii creditului.

Prin urmare, documentaţia cu care firma s-a prezentat la sediul băncii în vederea

întocmirii dosarului de creditare cuprinde:

- dosarul juridic de constituire a firmei;

- ultimul bilanţ contabil vizat de Administraţia Financiară;

- ultimele patru balanţe de verificare;

- cerere de credit;

- documentaţia tehnico – materială pentru fundamentarea creditelor de investiţii;

- bugetul de venituri şi cheltuieli pe termenul de creditare;

- situaţia fluxului de numerar;

- extrasul de carte funciară sau alte documente care să ateste proprietatea asupra

bunurilor imobiliare care vor constitui garanţia creditului (terenuri, case etc.);

- raportul de expertiză al bunurilor ce urmează a fi ipotecate sau garantate,

efectuat de un expert autorizat;

- planul de afaceri;

- situaţia creanţelor şi a datoriilor curente şi restante, în funcţie de vechime;

- copii după contractele de credit încheiate cu alte bănci (dacă este cazul);

- studiu de fezabilitate.

În baza documentelor de mai sus, inspectorul (ofiţerul) de credite a întocmit

dosarul care mai cuprinde şi:

- fişa de evaluare;

- indicatorii economico – financiari;

- referatul privind promovarea dosarului de credit.

În cazul de faţă, rata dobânzii este satbilită de bancă la nivelul de 11 %, fără să

existe posibilitatea negocierii acesteia. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că valoarea

împrumutului (100.000 lei) este foarte mic, iar în acest caz ratele dobânzii sunt fixe. În

anumite cazuri, în funcţie de indicatorii de performanţă ai firmei şi de volumul împrumutului,

se poate negocia atât nivelul ratei dobânzii cât şi perioada de creditare.

Tot în cazul nostru, datorită faptului că a fost angajat un credit doar pe o perioadă

de un an, de asemenea rata dobânzii este fixată la nivelul de 11 % pe an. Pe parcursul

derulării creditului, poate apărea situaţia când banca negociază rata dobânzii, în funcţie de

dobânda pieţei, iar în acest caz dobânda va fi consemnată printr-un act adiţional la contractul

de credit. În cazul neplăţii la scadenţă a oricărei sume datorate în baza contractului de credit

încheiat, imprumutul va fi supus la plata unor sume majorate.

2.5.3. Analiza creditului

Analiza creditului reprezintă un proces care trebuie să se deruleze înainte de

acordarea creditului, în vederea fundamentării deciziei de creditare, precum şi pe toată

perioada de acordare a creditului, până la restituirea acesteia. Banca verifică periodic dacă

utilizarea creditului acordat este în concordanţă cu prevederile contractuale, dacă bunurile

aduse în garanţie sunt corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi valoric.

Potrivit “Normelor metodologice” proprii Băncii Comerciale “C”, creditarea

firmelor se efectuează atât pe baza caracteristicilor nonfinanciare cât şi a activităţii

economico – financiare realizate şi prognozate.

Analiza nonfinanciară (calitativă) a firmei

Evaluarea şi limitarea riscurilor în activitatea de creditare, precum şi determinarea

expunerii băncii faţă de debitor, presupun identificarea şi examinarea riscurilor

nonfinanciare.

Inspectorul (ofiţerul) de credite analizează influenţa factorilor nonfinanciari la

care este supusă firma, pentru a minimiza riscul în acordarea creditului.

Volumul creditului nu poate fi oricât, acesta se stabileşte în funcţie de indicatorii

economico – financiari realizaţi în perioada analizată şi a celor previzionaţi pe perioada

creditării. Oricât de bune ar fi garanţiile oferite de client, analiza complexă a clientului

constituie principala modalitate de stabilire a solvabilităţii acestuia.

Dintre indicatorii calitativi cel mai des folosiţi de bancă, atunci când acordă

credite persoanelor juridice amintim:

Managementul societăţii

Firma deţine în prezent doar 20 angajaţi (din care direct productivi 17, ceilalţi 3

reprezintă personalul auxiliar cu atribuţiuni administrative, contabilitate şi de secretariat).

Nivelul de pregătire al acestora este corespunzător postului ocupat, fiecare post

deţinând o “fişă a postului” cu toate atribuţiunile aferente. Unii angajaţi au participat la

cursuri de speciale de pregătire profesională organizate de Direcţia de Muncă şi Protecţie

Socială precum şi în străinătate (S.U.A., Germania).

Cei doi asociaţi care deţin toate părţile sociale (50%, respectiv 50 %) îndeplinesc

rolul de manageri, fiecare dintre ei având atribuţii în cadrul firmei bine stabilite.

Firma şi-a stabilit strategia de dezvoltare pe termen mediu şi lung, aceasta

constând pe de o parte în construirea unei hale în afara oraşului, iar pe de altă parte creşterea

ponderii pe piaţă cu cel puţi 20 %.

Sub aspect managerial, se constată necesitatea angajării în următoarea jumătate de

an a încă 4 muncitori calificaţi precum şi a unui inginer mecanic.

Firma nu lucrează aproape deloc cu clienţi externi, deoarece pe piaţa internă

există deocamdată suficienţi cumpărători, iar preţurile sunt exprimate în euro.

Firma are parteneri de afaceri cu care lucrează constant. Furnizorii de materii

prime cu care lucrează permanent, oferă reduceri de preţuri de până la 15 %. Furnizorii sunt

în proporţie de 90 % firme din ţară, firma apelând destul de rar la importuri de materii prime

(excepţie: tabla zincată de 2mm – import Belgia).

Firma procedează iniţial la încheierea contractului de vânzare cu cumpărătorul şi

abia atunci începe producerea bunului care face obiectul contractului. Livrarea se face prin

două modalităţi: fie este transportată remorca direct la domiciliul beneficiarului, fie acesta se

prezintă la sediul firmei pentru ridicare. Timpul mediu de rezolvare a unei comenzi este de

20 zile (acesta poate fi chiar mai mare, în funcţie de amploarea comenzii).

Relaţia firmei cu banca la care s-a solicitat creditul

Volumul încasărilor şi plăţilor zilnice efectuate prin intermediul băncii este foarte

mare. Firma are drept obiectiv, în ceea ce priveşte relaţia cu banca, o cât mai bună

colaborare, ceea ce implică respectarea termenelor stabilite cât şi plata comisioanelor şi

speselor bancare practicate.

Analiza economico – financiară pe bază de bilanţ a firmei

Noţiunea de bonitate a unei firme redă capacitatea acesteia de a-şi acoperi

obligaţiile care urmează să şi le asume prin semnarea contractului de credit, asigurând în

acelaşi timp fondurile necesare continuării activităţii şi realizării de profit.

Elementele de bază în determinarea indicatorilor economici şi financiari pentru

calculul bonităţii, se regăsesc în bilanţul şi contul de profit şi pierdere ale firmei.

Acestor factori, li se mai adaugă şi alţi factori adiacenţi, dar nu lipsiţi de interes,

cum sunt: corectitudinea, echitatea, receptivitatea şi promptitudinea partenerului, elemente

care completează în ansamblu imaginea bonităţii clientului.

Analiza prin indicatori

Indicatorii, sunt instrumente matematice, utilizate în analiza financiară care reduc

imaginea simplificată a multiplelor relaţii care condiţionează capacitatea unei firme de a se

dezvolta. Aceşti indicatori, conferă noţiunii de bonitate o imagine reală. Evaloarea

corespunzătoare a indicatorilor financiari reprezintă cea mai frecvent utilizată tehnică a

analizei financiare. După calculul acestora este necesară o comparare cu indicatorii din

perioada anterioară, pentru ca analistul să-şi facă o imagine cu privire la evoluţia în timp a

firmei.

Situaţia netă a firmei (SN)

SN = Total activ – Datorii nerambursate.

Pentru exemplificare ne vom folosi de cifre care nu se regăsesc în activitatea

vreunei firme.

SN = 410.586 – 408.066 = 2.520 mii lei.

Valoarea pozitivă a acestui indicator denotă o situaţie a firmei foarte bună, cu atât

mai mult cu cât ea a crescut de la un an la altul.

Calculul trezoreriei nete

Dacă:

TN – trezoreria netă;

FN – fondul de rulment;

NRF- necesarul de fond de rulment.

Fondul de rulment arată cu cât, respectiv activele curente ar putea acoperii

pasivele curente, dacă ar fi transformate în numerar. Fondul de rulment se exprimă în valoare

absolută.

TN = FR – NFR = Active circulante – Datorii pe termen scurt – (stocuri +

creanţe – datorii de exploatare).

TN = 391.404 – 408.066 – (186.oo1 + 120.075 – 251.911) = - 70.827 mii lei.

Acest deficit trebuie acoperit printr-o linie de credit. Firma va solicita o linie de

credit din partea băncii în valoare de 20 mii lei. Aceasă sumă va fi utilizată lunar pentru

achiziţionarea de materiale în vederea realizării producţiei.

Indicatori de performanţă financiară

a)Indicatorii solvabilităţi

Solvabilitatea redă capacitatea firmei de a face faţă achitării obligaţiilor faţă de

terţi. Ca urmare, indicatorii solvabilităţii sunt instrumente matematice care permit

cuantificarea evoluţiei elementelor care compun acest proces şi anume:

1) Indicatorul de acoperire a stocurilor = (pasive curente – active rapide)/stoc

x100.

Acesta ne indică în procente care este valoarea stocurilor care trebuie

vândute pentru a acoperi datoriile curente.

Activele rapide reprezintă mărfurile vândute pentru care contravaloarea

urmează a se încasa.

Indicatorul de acoperire a stocurilor = (408.066 – 38)/x100.

În cazul firmei analizate, acest indicator nu se poate calcula pentru că

firma nu lucrează cu stocuri, realizându-şi producţia doar pe bază de comenzi ferme şi

nerealizând producţie de serie.

2) Indicatorul de acoperire a creanţelor = pasive/capital x100

Indicatorul de acoperire a creanţelor = 410.586/2100 x100 = 19.671,71

În situaţia în care se apelează la un credit bancar, este foarte importantă

aprecierea flexibilităţii financiare a firmei. Exprimând riscul financiar, indicatorul de

acoperire a creanţelor arată în ce mmăsură datoriile pot fi acoperite cu capital social.

Valoarea acestui indicator este aşa de mare pentru că de la înfiinţare, firma nu a operat o

majorare a capitalului social, dar este un aspect pe care societatea îl are în vedere ca obiectiv

pe termen mediu.

3) Solvabilitatea patrimonială = (capital propriu + provizioane

pentru riscuri şi cheltuieli)/(capital propriu + provizioane pentru riscuri şi cheltuieli +

credite total) x100.

Solvabilitatea patrimonială are în acest caz valoarea de 100 %, deoarece

firma nua mai contractat nici – un împrumut de la o altă bancă şi nici nu a constituit

provizioane pentru riscuri şi cheltuieli. Ca urmare, se deduce o solvabilitate patrimonială

foarte bună.

b)Indicatorii rentabilităţii (profitabilităţii)

Profitabilitatea (rentabilitatea) firmei se referă la capacitatea acesteia de a

realiza profit. Ea se poate calcula prin intermediul mai multor indicatori:

1) Randamentul vânzărilor = profit net/vânzări nete.

Randamentul vânzărilor = 21.779/1.568.236 = 0,01388

Acest indicator reflectă profitul câştigat pe o unitate de vânzări, deci este o

imagine a eficienţei activităţii firmei. Valoarea mică a acestui indicator nu reflectă o situaţie

finaciară proastă a firmei. Societatea a reinvestit aproape tot profitul obţinut din activitatea de

vânzare.

2) Rentabilitatea în funcţie de capitalul propriu se calculează ca raport între

profitul net şi suma capitalului propriu şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.

Rentabilitatea în funcţie de capitalul propriu = 21779/2520 x100 = 864,24 %.

Acest indicator exprimă capacitatea firmei de a pune în valoare capitalul investit

şi de a genera un câştig net. Cu cât este mai mare valoarea acestui indicator, cu atât se

prefigurează o situaţie bună a firmei de a genera profit. Dar, valoarea foarte mare obţinută

pentru acest indicator, face ca acesta să nu fie foarte relevant în cadrul analizei situaţiei

financiare a firmei.

3) Rentabilitatea în funcţie de costuri (Rc) se calculează ca raport între profit şi

costuri totale.

Rc = 21.779/1.556.738 x100 < 1, ceea ce denotă diferenţa enormă care există

între costurile anuale şi profit.

4) Rentabilitatea economică (Re).

Re = Masa profitului/valoarea producţiei exprimată în preţul de vânzare x 100.

Re = 21.779/1.572.893 x100 = 0,014 %.

5) Rentabilitatea financiară (Rf).

Rf = Beneficiu/Capitaluri (proprii+împrumutate) x 100.

Rf = 21779/2520 x100 =864,24 %.

Valoarea acestui indicator este identică cu valoarea rentabilităţii în funcţie de

costuri. Aceasta rezultă din faptul că în ambele cazuri un termen de la numitor este 0, restul

formulei fiind identică.

6) Relaţia capitalurilor (Rc).

Rc = Cifra de afaceri/Capitaluri.

Rc = 1.572.893/2.520 x100 → este o valoare foarte mare din motivul exprimat

mai sus, referitor la capitaluri. În plus, în capitalul firmei sunt cuprinse pe lângă capitalul

social numai rezervele (420 mii lei) şi rezultatul exerciţiului anterior.

c)Indicatorii lichidităţii

Aceşti indicatori se referă la capacitatea firmei de a onora obligaţiile financiare

scadente şi reluarea cheltuielilor de exploatare.

1) Lichiditatea imediată se exprimă ca raport dintre activele lichide şi datoriile pe

termen scurt.

Lichiditatea imediată = (Active – stocuri)/Datorii pe termen scurt x100 =

= (391.404 – 186.001)/408.066 x100 = 50,335 %.

Acest indicator redă capacitatea firmei de a face faţă plăţilor exigibile prin

active cu lichiditate rapidă sau ce se pot transforma în lichidităţi la termene foarte scurte

(maxim o lună). Limita minimă a acestui indicator ar trebui să fie de 80 %.

2) Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri, se calculează ca raport dintre

veniturile încasate şi cheltuielile aferente veniturilor încasate. Se exprimă procentual.

Gradul de acoperire = 1.585.225/1.558.349 x100 = 101,72 %.

Aceasta arată că firma are o capacitate destul de bună, dar nu foarte bună de

acoperire a cheltuielilor totale din veniturile încasate. De aceea se justifică înr-un fel,

solicitarea firmei de a beneficia în viitor de o linie de credit de 200 milioane lei.

3) Gradul de îndatorare se exprimă ca raport între datoriile totale şi activele

totale deţinute de firmă.

Gradul de îndatorare = 408.066/410.586 x100 = 99,38 %.

Acest indicator ne arată ponderea datoriilor în totalul surselor firmei. Un grad de

îndatorare bun este atunci când valoarea acestui indicator este de aproximativ 30 %, limita

maximă admisă fiind de 60 %.

Când valoarea acestui indicator este mai mică de 100 %, înseamnă că firma are un

grad de îndatorare mare, dar se mai ştie că apropiindu-se de zero, gradul de îndatorare al

firmei sacde tot mai mult. Prin urmare, rezultă că firma poate să-şi acopere tot mai bine

cheltuielile.

4) Rata lichidităţii curente (RLC).

Acest indicator se determină cu ajutorul relaţiei:

RLC = Ac/DTs x100.

Unde:

RLC – rata lichidităţii curente;

Ac – active circulante;

DTs – datorii pe termen scurt.

Acest indicator arată capacitatea firmei de a face faţă plăţilor exigibile prin active

ce se pot transforma în lichidităţi, în timp scurt (maxim 12 luni). Nivelul optim al

indicatorului este 100 %.

Valoarea lui în cazul firmei analizate este de 95,91 %. Având în vedere apropierea

de 100 %, constatăm o situaţie foarte bună în ceea ce privesc plăţile exigibile prin active.

În finalul calcului acestor indicatori, trebuiesc precizate cel puţin două carenţe în

legătură cu analiza lor.

În primul rând, indicatorii nu consfinţesc reguli sau aprecieri definitive despre

administrarea unei firme. Aceşti indicatori surprind modificările în performanţă sau identifică

tendinţe, dar nu califică definitiv o firmă.

În al doilea rând, indicatorii reflectă date istorice şi astfel nu indică corect

perspectivele financiare viitoare ale firmei.

Sinteza indicatorilor avuţi în vedere la calculul punctajului:

Indicatori: Valoare Clasă Punctaj

A. Financiari, din care:

1. Gradul de îndatorare 99,38 % 0

2. Lichiditate imediată 50,33 % 4

3. Solvabilitate patrimonială 100 % 10

4. Rentabilitate f-cţie capital propriu 864,24 % 10

5. Gradul de acop. a chelt. din venituri 101,72 5 8

Total 32

B. Calitativi,

1. Managementul firmei 45

2. Profilul activităţii 10

3. Ponderea exportului 0

4. Asigurarea cu materii prime 5

5. Asigurarea desfacerii 5

6. Relaţia firmei cu banca 4

Total B 69

C. Garanţii oferite de clienţi 20

D. Punctaj general 121

E. Aprecierea serviciului datoriei Bun

F. Performanţă generală Bună.

Prin însumarea punctajelor aferente indicatorilor financiari se obţine nota finală.

În cazul de faţă, suma este 32. Prin urmare, în baza acestui punctaj, creditul este inclus în

categoria “creditului în observaţie”.

Punctajul general este de 121. Aceasta înseamnă că firma se include în categoria

clienţilor băncii, cu performanţă generală bună.

2.5.4.Negocierea şi aprobarea creditului

După însuşirea de către şeful compartimentului (biroului, serviciului) de credite,

referatul se prezintă spre aprobare Comitetului de Analiză a Creditelor, al unităţii bancare

teritoriale care a întocmit documentaţia.

Perioada maximă de timp în care trebuie rezolvată cererea de credit depusă de

client este, indiferent de sumă şi competenţă, de 7 zile lucrătoare de la data depunerii acesteia

la unitatea bancară teritorială care îl desăvârşeşte.

În urma analizei efectuate de lucrătorii băncii, decizia de acordare a creditului va

fi luată numai atunci când se estimează că probabilitatea rambursării împrumutului de către

client va depăşi probabilitatea de nerambursare. Se urmăreşte diversificarea portofoliului de

credite în sensul acordării de credite persoanelor juridice din sectoare diferite de activitate ale

economiei naţionale şi respectarea prevederilor B.N.R. în legătură cu împrumuturile acordate

unui singur client, care nu pot depăşi 20 % din capitalul propriu al societăţii bancare.

Inspectorul (ofiţerul) de credite trimite o copie după cele trei contracte Serviciului

(biroului) de urmărire credite şi Serviciului (biroului) clientelă, care vor prelua firma şi vor

trece la urmărirea folosirii creditului.

După aprobarea creditului, prin discutarea şi analizarea dosarului în cadrul

Comitetului de credite, se procedează la:

- întocmirea contractului de credit;

- înregistrarea şi inscripţionarea contractului de garanţie imobiliară şi/sau

mobiliară;

- încheierea contractului de asigurare a bunului ipotecat/gajat şi cesionarea

dreptului de despăgubire în favoarea băncii.

Prezentăm în continuare, câteva dintre condiţiile agreate de bancă:

- acordarea unui împrumut de 100.000 lei pe o perioadă de un an, în vederea

achziţionării structurii metalice a unei hale;

-firma îşi desfăşoară în prezent activitatea (atât cea productivă cât şi cea

administrativă) într-un spaţiu cu chirie;

-condiţiile creditului: suma = 100.000 lei, rata dobânzii = 11 %;

-garanţii oferite: terenul, care a fost evaluat la o valoare de 170.000 lei;

- S.C.” CONTEMPORAN” SRL nu figurează la data prezentei în Fişierul

Naţional al Persoanelor cu Risc;

-alte aspecte relevante:

- se au în vedere relaţiile bune în care banca se află cu firma. Calitatea produselor

efectuate este foarte bună. Cererea pentru acest tip de produse este în continuă creştere,

având în vedere tendinţa generală de îmbunătăţire a sectorului industrial;

- prin construcţia halei, firma urmează să-şi crească capacitatea de producţie cu

cel puţin 50 % pe termen scurt şi cu 70,5 % pe termen lung;

- în prezent, activitatea se desfăşoară într-un spaţiu cu chirie, ceea ce conduce la

creşterea costurilor bunurilor obţinute;

- firma îşi desfăşoară activitatea pe bază de contracte ferme, neexistând

posibilitatea rămânerii pe stoc a unor bunuri ;

- toate obligaţiile pe care firma le-a avut faţă de bancă, le-a achitat la termen,

neînregistrând restanţe;

Având în vedere toate cele prezentate mai sus, precum şi: valoarea indicatorilor

financiari calculaţi, garanţiile oferite, scopul folosirii creditului, condiţiile economice actuale;

Banca Comercială “C” Sucursala Tecuci a decis în final acordarea creditului de 100.000 lei

pe o perioadă de un an cu o rată a dobânzii de 11 % pe an, Societăţii Comerciale

“CONTEMPORAN” SRL Tecuci.

Capitol 3 Echilibrul monetar si echilibrul macroeconomic

Stabilitatea banilor şi echilibrele financiare şi monetare care o fac posibilă nu sunt

de conceput decât în condiţiile existenţei echilibrului general economic. Acesta este definit

ca un raport de concordanţă între un anumit potenţial economic şi cerinţele de produse,

cerinţe care sunt atât sociale cât şi individuale .

Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine aegus, care înseamnă egal şi

libre, care înseamnă balanţă, desemnând egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării

de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru4444.

4444 „Mic dicţionar enciclopedic”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1972, p.316.

Echilibrul monetar este – împreună cu echilibrul financiar şi cel valutar – o parte

componentă a echilibrului valoric, iar acesta este la rândul său, o parte componentă a

echilibrului general economic. Acest echilibru exprimă proporţionalitatea în cadrul diferitelor

sfere şi sectoare ale procesului de reproducţie, precum şi între aceste sfere şi sectoare.

Echilibrul general economic presupune o dimensionare a producţiei, circulaţiei,

repartiţiei şi consumului încât să fie asigurată o concordanţă deplină între necesităţile de

resurse materiale şi resursele posibil de procurat; între necesarul de forţă de muncă şi forţa de

muncă de care dispune economia; între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de

procurare; între veniturile băneşti ale populaţiei şi posibilităţile de acoperire a acestora cu

bunuri şi servicii, între resursele valutare necesare şi resursele posibil de utilizat. Este vorba

de un volum şi o structură a resurselor materiale, de forţă de muncă, financiar-monetare şi

valutare ce corespund nevoilor şi posibilităţile economiei naţionale într-o perioadă de timp

determinată.

În viziunea filozofică, conceptul de echilibru exprimă „un moment esenţial al

stabilităţii sistemelor dinamice”.

În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, echilibrul economic se manifestă

sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de

producători – vânzători şi de cumpărători – consumatori. Agenţii economici producători

urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori, satisfacerea

trebuinţelor lor. Din modul de acţiune şi de comportare a acestor agenţi economici de piaţă,

în funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic concurenţial apare sub forma

raportului dintre cererea şi oferta ce se manifestă pe pieţele bunurilor economice, de

capitaluri şi de muncă, care, în unitatea şi interdependenţa lor, reprezintă forma de existenţă a

echilibrului macroeconomic.

Mecanismele de transmisie a politicii monetare, reprezentate de fluctuaţiile ratei

dobânzii, constituie o temă clasică a literaturii economice contemporane. Aceste fluctuaţii

reprezintă elementul esenţial al mecanismului de transmisie a politicii monetare evidenţiat cu

ajutorul modelului keynesist, cunoscut sub denumirea de modelul „IS-LM”, un adevărat

cadru de referinţă pentru macroeconomie. Fluctuaţiile ratei dobânzii nu pot să mai joace acest

rol deoarece economia depinde de venit şi nu de rata dobânzii. Această interpretare în teoria

clasică şi în concepţia lui J.M. Keynes necesită mai întâi o reformulare a faimoasei condiţii

de echilibru (economiile sunt egale cu investiţiile) S = I, investiţia fiind o funcţie

(descrescătoare) de rata dobânzii. Deoarece mărimea investiţiilor (I) depinde de evoluţia ratei

dobânzii, iar cea a economiilor (S), de evoluţia veniturilor, dinamica investiţiilor şi a

veniturilor se află în raport invers cu cea a ratei dobânzii.

3.1. Natura monetară a ratei dobânzii

3.1.1. Rolul pieţelor monetar - financiare

În ţările puternic industrializate s-au produs mutaţii profunde în ultimele două

decenii în ceea ce priveşte sistemul financiar şi modalităţile de finanţare a economiei. Esenţa

acestui proces a constat în faptul că acest sistem a căpătat astăzi o importanţă covârşitoare în

economiile moderne, chiar dacă sub aspectul sructurii sale, asistăm la o trecere treptată de la

o economie de îndatorare, în care băncile joacă un rol hotărâtor în finanţarea activităţii

economice, la o economie de pieţe financiare, unde pieţele de capitaluri joacă un rol

determinant.

Finanţarea unei economii are două categorii de surse: finanţarea internă, bazată pe

surse proprii (autofinanţare), şi finanţarea externă, asigurată de sistemul financiar. Finanţarea

externă poate fi indirectă, când se recurge la credite bancare, sau directă, când se face apel la

piaţa financiară.

Situaţia agenţilor economici cu privire la economisire şi investiţie este diferită şi

se poate traduce fie printr-o capacitate de finanţare, fie printr-o nevoie de finanţare. O parte

dintre agenţii economici, cum sunt întreprinderile, statul, comunităţile locale nu obţin o

economie suficientă pentru a acoperi în totalitate investiţiile lor (global deficitari la acest

capitol). Alţii, în special menajele, dispun de economii mai mari decât nevoile proprii de

investiţii (global excedentari la asemenea resurse). Capacitatea de finanţare a unora serveşte

la acoperirea nevoilor de finanţare ale altora. Această compensare se realizează prin

intermediul sistemului financiar, care intermediază diferite transferuri de capital între agenţii

economici.

Piaţa monetar-financiară îndeplineşte două funcţii fundamentale: finanţarea

economiei prin mobilizarea economiilor pe termen scurt sau lung şi favorizarea circulaţiei

capitalurilor existente.

1. Prin intermediul depozitelor bancare şi a plasamentelor pe termen lung (acţiuni,

obligaţiuni), piaţa monetar-financiară constituie un instrument de colectare a economiilor.

Spre deosebire de bănci, care transformă şi ele lichidităţile în credite pe termen mediu sau

lung, instituţiile pieţei financiare oferă investitorului o rentabilitate medie mai mare, iar

utilizatorului un cost mai scăzut.

2. În al doilea rând, piaţa monetar- financiară permite capitalurilor disponibile să

circule, să devină active, şi să asigure soluţionarea unor probleme de succesiune, de

restructurare, de concentrare etc.

În ultimele două decenii a avut loc, în ţările dezvoltate, o amplificare a rolului

pieţelor financiare şi o anumită unificare a acestora. Mai mult, ca şi economiile, aceste pieţe

se mondializează şi sunt de acum aproape în întregime interconectate. Ele trăiesc în

simbioză, se alimentează din aceleaşi surse, au aceleaşi probleme. Acum, în pragul celui de-

al treilea mileniu, marea piaţă financiară fără frontiere prinde contur.

Piaţa monetară este o piaţă specifică, prin obiectul tranzacţiilor (moneda numerar

şi moneda scripturală) şi prin preţul specific (rata dobânzii). Creşterea rolului monedei în

economiile moderne amplifică şi importanţa pieţei monetare în ansamblul pieţelor.

Piaţa monetară este locul de întâlnire şi confruntare dintre cererea şi oferta de

monedă, care se ajustează la un anumit preţ specific (rata dobânzii)4949. Deşi obiectul

tranzacţiei este omogen, piaţa monetară este o piaţă imperfectă, puternic reglementată şi

dominată de un număr redus de ofertanţi (piaţă de oligopol).

3.1.2. Sensul noţiunii de dobândă

4949 Ciurea I., Economie politică. Macroeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 1999, p.336-337.

Dobânda a căpătat explicaţii şi sensuri diferite. În sens larg, ea reprezintă “preţul

specific” plătit pentru utilizarea serviciilor capitalului şi, totodată, venitul însuşit de

proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică5050.

Dacă dintr-un motiv sau altul, un activ oarecare (un automobil, un strung, o uzină)

este destinat vânzării, preţul activului este suma cu care stocul de capital poate fi cumpărat.

Intrând în posesia unui activ, cumpărătorul dobândeşte un drept asupra fluxului viitor de

servicii pe care stocul respectiv de capital îl va furniza.

Ce sumă va fi dispus să plătească un cumpărător pentru dobândirea unui activ?

Este clar că răspunsul depinde de mărimea chiriilor care vor fi plătite în viitor în schimbul

serviciilor capitalului în timpul duratei sale de viaţă. Dar preţul activului nu rezultă dintr-o

simplă adiţionare a acestor chirii. Pentru a găsi răspunsul la această întrebare trebuie să

precizăm rolul timpului şi al dobânzilor.

În sensul restrâns al noţiunii, dobânda este excedentul ce revine proprietarului de

capital dat cu împrumut. În acest sens dobânda este legată îndeosebi de capitalul bănesc

împrumutat, fiind considerată drept răsplată pentru folosinţa numerarului cedat pe un timp

determinat.

Dobânda reprezintă preţul riscului capitalului împrumutat (un triplu risc): riscul ca

împrumutul să nu fie restituit la timp, riscul deprecierii monetare ca urmare a inflaţiei, riscul

de a nu obţine un câştig mai mare prin folosirea capitalului în alte plasamente (acţiuni,

obligaţiuni, investiţii proprii…)5151. În acest sens, dobânda îmbracă mai multe forme:

-dobânda pe piaţa monetară ce se aplică împrumuturilor pe termen scurt

contractate între băncile comerciale, precum şi între acestea şi banca de emisiune;

-dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea certificatelor de

depozite sau pentru bonurile de tezaur;

5050 Richard C. Lipsey, K. Alec Chrystal, Edit. Economică, Bucureşti, 2002,p. 580-581.5151 Richard C. Lipsey, K. Alec Chrystal, Edit. Economică, Bucureşti, 2002,p. 584-585.

-dobânda pentru creditele acordate întreprinderilor, care constă din dobânda

bancară de bază la care se adaugă un agio (plus) stabilit în funcţie de tipul de credit şi de

situaţia economică a celui care se împrumută;

-dobânzi pentru remunerarea obligaţiunilor (plasamente pe termen lung);

-dividende pentru remunerarea acţiunilor deţinute la societăţile pe acţiuni;

-dobânda percepută la operaţiunile de scontare (taxa scontului) şi rescontare (taxă

de rescont) a efectelor de comerţ (cambii).

3.1.3. Ratele dobânzii: preţul banilor

Mărimea dobânzii poate fi apreciată ca mărime relativă (rata dobânzii) şi ca

mărime absolută (masa dobânzii).

Rata dobânzii (i) reprezintă preţul plătit pentru a dispune de 100 unităţi monetare

împrumutate pe timp de un an. Ea reprezintă raportul procentual între masa dobânzii (D) şi

capitalul împrumutat (i = D/C ( 100).

Mărimea absolută a dobânzii, sau masa dobânzii (D) este suma încasată / plătită

pentru capitalul împrumutat şi se determină în două variante: dobândă simplă şi dobândă

compusă5252.

1. În condiţiile în care dobânda nu este capitalizată, mărimea dobânzii simple se

determină ca produs între rata dobânzii (i), capitalul avansat (Ci) şi numărul de ani de

împrumut (n):

D = Ci x i x n ;

O asemenea situaţie presupune ca dobânda să fie achitată la sfârşitul fiecărui an.

2. În practică dobânda simplă nu prea este folosită, dar constituie punctul de

plecare pentru calculul dobânzii compuse, care presupune capitalizarea dobânzii

(transformarea dobânzii în capital) când se calculează şi dobândă la dobândă:

5252 Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 1999, p.212-215;

D = Cn - Ci ; Cn = Ci (1 + i)n

Cn - suma cuvenită proprietarului după n ani de folosire a capitalului, formată din

capitalul iniţial (Ci) şi dobânda cuvenită D.

Dobânda compusă este larg utilizată în activitatea băncilor, caselor de economii şi

altor instituţii financiare.

3.1.4. Dobânda nominală şi reală

Distincţia dintre rata nominală şi rata reală a dobânzii este foarte importantă. Rata

nominală este rata stabilită pentru o anumită operaţie (plasament, împrumut). Mărimea ratei

nominale este influenţată de numeroase împrejurări, dar în primul rând de raportul dintre

cererea şi oferta de fonduri împrumutate. În ipoteza unor pieţe cu concurenţa perfectă, rata

dobânzii are la bază principiul preţului de echilibru (fig.3).

Cererea de capital din partea firmelor de afaceri (ca şi de la alte categorii de

agenţi) este determinată de mărimea profitului obţinut de acestea; fiecare cerere reprezintă,

E

i

%

Sursa: Ciurea I., Economie politică.

Microeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 1999.

Oferta de fonduri

împrumutate

Cererea de fonduri împrumutate

De fapt, un proiect de investiţie. Dacă dobânda plătită pentru banii împrumutaţi

este mai mică decât profitul scontat de pe urma investiţiilor, cererea de fonduri împrumutate

creşte. Când capitalul împrumutat nu mai aduce nici măcar un venit egal cu dobânda, scade

cererea de capital pe piaţă, iar investiţiile se reduc.

Oferta de fonduri împrumutate este determinată de economiile făcute de agenţii

economici, îndeosebi de menaje. Economiile populaţiei apar atunci când venitul nu este

cheltuit în întregime pentru consum. Economiile întreprinderii sunt formate din profiturile

nedistribuite şi din amortisment, împreună formând sursele de autofinanţare.

Prin intermediul instituţiilor financiare, economiile se transformă în ofertă de

capital. O rată a dobânzii mai ridicată stimulează înclinaţia spre economii şi creşterea, în

consecinţă, a ofertei de credite.

Procesul inflaţionist are efecte negative asupra ratei dobânzii. O rată real negativă

corespunde unei pierderi de putere de cumpărare a capitalului iniţial. Pentru a calcula rata

reală a dobânzii trebuie să scădem rata inflaţiei din rata nominală, potrivit următoarei relaţii:

Rata reală a dobânzii = rata nominală a dobânzii - rata inflaţiei

3.1.5. Determinarea ratei dobânzii

Schema clasică (prekeynesiană) a determinării ratei dobânzii era extrem de

simplă: ea consta în utilizarea legii cererii şi ofertei de capital. Se considera oferta ca o ofertă

de economie (economisire), aflată în raport direct proporţional cu rata dobânzii. Cererea era

şi în sistemul clasic o cerere de fonduri de investiţii, adică o funcţie descrescătoare de rata

dobânzii. Intersecţia dintre curbele economiei (S) şi investiţiei (I) reprezintă, potrivit acestei

explicaţii, punctul care determină rata dobânzii de echilibru, care asigură egalitatea dintre

economie şi investiţii (fig.4).

Keynes a abordat din altă perspectivă problema determinării ratei dobânzii. El

consideră rata dobânzii ca preţul plătit pentru deţinerea de monedă, având ca funcţie de a

asigura sau de a restabili echilibrul între oferta şi cererea de lichiditate, la o preferinţă dată

pentru lichiditate.

În primul rând, Keynes arată că economia nu este guvernată de rata dobânzii, ci

de nivelul venitului global (utilizat pentru consum şi pentru economie). Abia din momentul

în care a fost luată decizia cu privire la volumul economiei, se pune întrebarea sub ce formă

va fi deţinută economia. Aici intervine rata dobânzii. Deci, economia este funcţie de venitul

global (naţional), iar acesta este funcţie de cererea de monedă. Când cantitatea de monedă

scade, rata dobânzii creşte. Deci, rata dobânzii este determinată, în explicaţia keynesiană, de

oferta de monedă şi de înclinaţia spre deţinerea de monedă.

I

S i

ie

I = S I, S

Fig.4. Determinarea ratei dobânzii în concepţia clasică”

În al doilea rând, tezaurizarea capătă un rol central în analiză. Până la Keynes se

considera că tezaurizarea n-avea decât o importanţă marginală în economie; economia era

aproape imediat plasată, adică reinvestită. La Keynes, termenul de monedă de speculaţie nu

este altceva decât o formă de tezaurizare , mult mai modernă şi cu atât mai importantă. Este

foarte posibil ca o parte mai mult sau mai puţin importantă din economie să fie tezaurizată şi

să devină astfel economic sterilă.

Natura monetară a ratei dobânzii în analiza keynesiană n-a pus capăt controversei

legată de determinarea acesteia, dând naştere la opinii şi pro (neokeynesian) şi contra

(monetarism)5454.

3.2. Condiţiile de echilibru pe piaţa bunurilor

Progresul economic se realizează prin confruntarea unor forţe opuse care

generează echilibre şi dezechilibre economice. Problematica echilibrului economic a devenit

o preocupare cu totul deosebită pentru ştiinţa economică odată cu intensificarea

dezechilibrelor în economiile de piaţă moderne, manifestate prin fenomene de criză

economică, inflaţie şi şomaj5555.

3.2.1. Modelul elementar de echilibru

Conceptul de echilibru desemnează acea stare a relaţiilor dintre variabilele unui

sistem care nu tind să se modifice dacă respectiva stare nu este perturbată. Dezechilibrul

exprimă pierderea echilibrului, adică acea stare în care nu mai există concordanţă între

variabilele sistemului respectiv.

Echilibrul economic general apare sub forma raportului dintre cererea globală şi

oferta globală, care se manifestă pe toate pieţele: de bunuri şi servicii, de monedă, de capital,

de muncă.

5454 Richard C. Lipsey, K. Alec Chrystal, Edit. Economică, Bucureşti, 2002,p. 584-5855555 Ciurea I., Economie politică. Macroeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 2000, p.310-314;

Putem spune deci că echilibrul macroeconomic exprimă acea stare a pieţei

naţionale în ansamblul său, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei

agregate, abaterile dintre ele încadrându-se în limitele considerate normale.

Aşa cum procedăm când analizăm echilibrul parţial al unei pieţe, abordăm şi

acum problema echilibrului general în sens economic şi nu în sens de identitate contabilă.

Această identitate nu ne spune nimic despre comportamentul economic al agenţilor

economici, despre proiectele sau intenţiile lor. În această optică, curbele ofertei agregate şi

cererii agregate exprimă proiecte de producţie şi de consum, intenţii de vânzare şi de

cumpărare la nivelul tuturor segmentelor de piaţă. Echilibrul este atins în punctul de

intersecţie al celor două curbe, respectiv în punctul în care intenţiile participanţilor la

tranzacţii (vânzători şi cumpărători) coincid.

De aceea, transpunând acelaşi raţionament şi în domeniul macroeconomiei, vom

aborda componentele ofertei globale şi cererii globale - consumul, economia, investiţiile - nu

ca mărimi efective, constatate, ci ca mărimi intenţionale, proiectate, dorite.

Pentru a demonstra în final că nu există decât un singur nivel de echilibru al

producţiei (venitului) naţionale, vom simplifica mult modelul de echilibru. Vom considera o

economie închisă, fără stat, unde toate variabilele economice sunt exprimate în preţuri

constante. Vom admite totodată că doar menajele economisesc, iar întreprinderile investesc.

În acest cadru, venitul disponibil şi produsul naţional sunt identice şi le vom nota cu Y.

În cadrul modelului elementar oferta globală este dată de produsul naţional net

(venitul disponibil), egal cu consumul intenţional şi economia intenţională notat C + S.

Putem scrie deci o primă ecuaţie de definiţie

Y = C + S (1)

Cererea globală este definită de suma cererilor de bunuri de consum (C) şi a

cererilor de bunuri de investiţii, ceea ce constituie o altă ecuaţie de definiţie:

D = C + I (2)

În consecinţă, nivelul producţiei de echilibru (Y) care să satisfacă cererea globală

(D) presupune următoarea condiţie generală de echilibru:

Y = D

Din acest sistem de trei ecuaţii cu patru necunoscute (Y, D, C, I) se poate deduce

o altă ecuaţie: C+S = C + I

Deci pot fi descrise două moduri echivalente ale condiţiei de echilibru pe piaţa

bunurilor şi serviciilor: există echilibru macroeconomic dacă şi numai dacă oferta agregată

este egală cu cererea agregată (Y=D), respectiv dacă economia proiectată este egală cu

investiţia proiectată (S = I).

Reprezentarea grafică a nivelului de echilibru (fig.5) ne oferă o imagine vizuală

privind cele două condiţii alternative şi echivalente de echilibru. Funcţia consumului este

dată de ecuaţia C = a + bY, unde a este consumul autonom, iar b este panta curbei

consumului, respectiv înclinaţia marginală spre consum.

I = S Y

Y0

C0

S = Y - (aY+ b)x

x

C = aY + b

V = C + I

V = C + S

Fig.5. Reprezentarea echilibrului venitului naţional

Investiţia netă proiectată este independentă de venit (I = S), fiind reprezentată

printr-o dreaptă paralelă la axa absciselor. Atunci cererea globală rezultă din însumarea

funcţiei de consum şi a funcţiei de investiţii, D = C + I.

Bisectoarea reprezintă utilizarea venitului disponibil Y generat de proiectele de

producţie. Este vorba de funcţia ofertei globale, a cărei ecuaţie este Y = C + S .

Este cât se poate de evident că nu există decât un singur nivel de echilibru al

venitului (Yo), reliefat însă de două puncte alternative şi echivalente care se situează pe

aceeaşi verticală a venitului Y0: punctul x aflat la intersecţia funcţiei cererii globale cu

funcţia ofertei globale (Y = D) şi punctul x( situat la intersecţia funcţiei economiei cu funcţia

investiţiei (S = I).

Observăm de asemenea că deasupra punctului de echilibru Y0, cererea globală se

situează sub bisectoare, existând o investiţie involuntară sub formă de stocuri nevândute.

Într-o astfel de situaţie, producţia tinde să se reducă, respectiv venitul tinde să se deplaseze în

direcţia lui Y0 . Când însă venitul naţional se situează sub nivelul de echilibru, cererea

globală este superioară ofertei globale, ceea ce înseamnă că stocurile întreprinderilor se

diminuează. În acest caz producţia tinde să crească spre nivelul de echilibru Y0. În principiu,

putem înţelege nu numai cum se determină un echilibru, ci şi cum se poate asigura un

echilibru stabil. Atunci când venitul naţional se îndepărtează de punctul de echilibru, există

forţe care tind să-l readucă la acest nivel.

3.2.2Optiunea pentru risc sau siguranta in plasarea economiilor in Romania

Inclinaţia spre economisire este una dintre formele raţionale de manifestare a

comportamentului uman, că de altfel şi căutarea celei mai bune modalităţi de valorificare

rezultate în urmă acestui proces.

Motivele care-l determina pe individ să economisească o parte din venitul sau,

sunt numeroase şi variate. Fenomenul în sine este de ordin psihologic şi întotdeauna

determinările sunt multe:

- teamă faţă de un viitor incert;

- preocuparea pentru a putea rezolva evenimente prevăzute sau neprevăzute;

- dorinţa de a-şi apropia bunuri de valori ridicate la care în mod obişnuit, pe baza

disponibilităţilor curente nu ar avea acces;

- intenţia de a-şi spori veniturile prin transformarea economiilor în capital.

Procesul de economisire este influenţat, de asemenea, şi de către o serie de factori

obiectivi şi subiectivi.

Din prima categorie fac parte factori de natură economică a căror influenţă este

determinată de existenţa relaţiilor băneşti şi a procesului de reproducţie socială, precum:

- nivelul şi ritmul de dezvoltare a economiei naţionale, evoluţia venitului naţional;

- creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei pe locuitor;

- nivelul consumului social, modificările care intervin în structura consumului

populaţiei şi în orientarea cererii acesteia;

- nivelul preţurilor cu amănuntul al mărfurilor şi tarifelor serviciilor;

- garantarea plasamentelor şi avantajele oferite populaţiei pentru plasarea

economiilor.

Factorii subiectivi influenţează procesul de economisire şi acţiunile de plasare mai

mult indirect. Dintre aceştia enumerăm:

a)factori instituţionali - care se referă la organizarea şi funcţionarea sistemului

bănesc, la existenţa instituţiilor financiare şi bancare în teritoriu.

b)factori organizatorici - care se referă la organizarea şi reţeaua de distribuţie a

acestor instituţii, repartizarea acestora pe teritoriul ţării, amplasarea lor în locurile cele mai

frecventate, stabilirea unui orar de lucru corelat cu timpul liber al populaţiei etc.

c)factori psihologici - obişnuinţă şi tradiţiile populaţiei în privinţa economisirii,

necesitatea constituirii unor anumite rezerve, în strânsă legătură cu politică economică,

socială, financiară şi monetară a statului.

De asemenea, în cadrul acestei categori de factori putem include: secretul

operaţiunilor şi calitatea societăţilor care colectează economiile populaţiei, păstrează şi

restituie aceste resurse; diversificarea instrumentelor de economisire; introducerea unor noi

forme, atractive şi stimulative de economisire.

Economia de piaţă românească oferă totuşi mai multe posibilităţi de învestire,

numărul produselor financiare fiind însă mult mai mic comparativ cu ţările dezvoltate. Dacă

în aceste ţări, un singur consilier financiar sau consultant în gestionarea patrimoniului oferă

pentru clienţii săi, în medie, peste 160 de produse financiare diferite pentru investiţii, în

România trebuie să ne limităm deocamdată la următoarele mari categorii de plasamente:

investiţii în valori imobiliare, investiţii în valori mobiliare, în aur, valută forţe, plasamente în

opere de artă, investiţii în titluri de stat, plasamente bancare, în asigurări de viaţă, plasamente

prin intermediul fondurilor de investiţii.

Este greu de apreciat cât, cum, când şi unde să-şi plaseze economiile cei

care au reuşit totuşi în actualele condiţii de criză, să economisească, care sunt cele mai

accesibile şi mai oportune plasamente. Cei neavizaţi pot însă recurge la experţi în consilierea

patrimonială care să analizeze variantele de plasare a economiilor şi să facă recomandări în

funcţie de nevoile şi dorinţele investitorilor.

Astfel, problema alegerii soluţiei optime de plasare a economiilor trebuie

precedată de o analiză a obiectivelor şi aşteptărilor fiecăruia.

Expertul va trebui să găsească împreună cu investitorul răspunsul cel puţin la

următoarele întrebări:

- care este obiectivul urmărit prin acţiunea de plasare? Dorim efectiv să protejăm

economiile realizate împotriva riscurilor sau/şi să obţinem un randament cât mai bun în

valorificarea acestora.

- care este suma disponibilă pentru învestire? Mărimea fondurilor care pot fi

plasate va influenţă decizia finală privind selectarea unora sau altora dintre opţiunile de

plasament şi va influenţă direct gradul de diversificare al patrimoniului şi implicit nivelul de

risc al acestuia.

- care este durata investiţiei? (sumele vor fi plasate pe termen scurt sau lung?)

- care este toleranţă investitorului la risc? (este acesta dispus să accepte un risc

mai mare cu speranţa obţinerii unor câştiguri mai mari sau preferă un casting mic dar sigur?)

Înainte de a opta pentru un plasament sau altul, atât consilierul în administrarea

patrimoniului, cât şi acei investitori care aleg să-şi gestioneze individual averea, este indicat

să ţină cont de câteva reguli şi principii de baza care trebuie respectate la efectuarea

plasamentelor de capital.

1) evaluarea riscului

Regulă de baza de care trebuie ţinut seama este că profitabilitatea investiţiei este

direct proporţională cu gradul de risc. Altfel spus, cu cât câştigul promis sau estimat este mai

mare, cu atât riscul de a pierde banii creşte.

Plasamentele cu risc zero aduc cele mai mici câştiguri, dar şi cele mai sigure.

Acestea pot fi: plasamentele la CEC, depozitele bancare în limita sumei garantate de către

stat, plasamentele imobiliare făcute în clădiri solide şi bine situate, investiţiile în obligaţiuni

sau titluri de stat.

Plasamentele cu risc scăzut sunt cele cu o stabilitate medie, cum sunt, de regulă,

depozitele bancare (peste limita sumei garantate de către stat) şi plasamentele în valută.

Plasamentele cu risc mediu sunt considerate, de obicei, cele în aur, în timp ce

plasamentele cu risc mare sunt cele în valori mobiliare, altele decât obligaţiunile de stat şi

cele în fondurile de investiţii. Cu menţiunea, că în cazul celor din urmă, în funcţie de

plasamentele pe care le fac societăţile ce administrează fondurile, acestea în cadrul gradului

de risc general ridicat, pot fi de risc mare, mediu sau scăzut.

2) stabilirea duratei plasamentelor

Este foarte important să fixăm clar când anume dorim să culegem roadele

plasamentelor efectuate, deoarece acest criteriu îl completează pe cel al gradului de risc, în

opţiunea de plasament pe care o facem. Spre exemplu, pentru perioade scurte pot fi alese

depozitele bancare, pentru perioade medii, fondurile de investiţii, iar pentru perioade lungi,

investiţiile imobiliare.

3) diversificarea plasamentelor

Indiferent de gradul de risc al plasamentelor alese, riscul total se diminuează

proporţional cu gradul de diversificare a investiţiei. Celebrul dicton "Nu trebuie să punem

toate ouăle în acelaşi coş" exprimă poetic, dar foarte clar, această cerinţă.

Astfel, nu este indicată realizarea unui plasament unic, ci o dispersare a resurselor

între diferitele opţiuni de investiţie şi implicit o dispersie a riscurilor, prin constituirea unui

portofoliu.

Diversificarea trebuie făcută atât între diferitele categorii de plasamente

(imobiliare, financiar - bancare etc.) cât şi în cadrul aceleaşi investiţii. Astfel, nu este

recomandabilă depunerea tuturor banilor la aceeaşi banca, dacă aceştia depăşesc suma

garantată de către stat, este bine să fie împărţiţi între mai multe bănci, pe cât posibil în limita

plafonului maxim garantat. De asemenea, nu este indicat să investim într-un singur fond

mutual, ci banii destinaţi acestei forme de economisire colectivă să fie plasaţi în cel puţin 2 -

3 fonduri de investiţii, caracterizate inclusiv prin grade de risc diferite, date de structura

plasamentelor efectuate.

În cazul acţiunilor, riscul unui portofoliu depinde în prima instanţa de numărul de

titluri componente. Bineînţeles că numărul de valori incluse într-un portofoliu nu reprezintă

unică măsură a diversificării acestuia. Un portofoliu a cărui valoare este egal împărţită între

10 titluri va fi a priori mai bine diversificat decât un portofoliu unde 90% din suma este

investită într-o valoare, iar restul va fi repartizată către celelalte 9 titluri. Pe de altă parte,

unele titluri au un risc specific mai mic decât altele. Este evident că un portofoliu compus din

acţiuni reprezentând societăţi recunoscute şi importante va fi mai puţin riscant decât un

portofoliu de talie similară care grupează mici societăţi de cota inferioară. De asemenea un

portofoliu diversificat este mai puţin riscant decât unul în care acţiunile aparţin aceluiaş

sector.

4) menţinerea negociabilităţii şi mobilităţii plasamentului

Plasamentele nu trebuie să fie doar sigure, ci şi uşor negociabile. Chiar dacă la

cumpărare se preconizează obţinerea unui venit substanţial, este mai prudent să se ţină seama

de faptul că poate apărea situaţia unei achiziţii importante care să facă necesare toate

fondurile disponibile.

În general colecţiile, bijuteriile, bunurile imobiliare nu se revând cu uşurinţă. Este

nevoie de timp pentru a fi vândute şi în cazul unei tranzacţii rapide trebuie făcute concesii

asupra preţului.

În ceea ce priveşte mobilitatea plasamentului, această presupune adaptarea la o

situaţie care evoluează. Din timp în timp trebuie reexaminată situaţia plasamentului. Poate s-

a făcut o gresala iniţial şi este nevoie de o corecţie. Acest lucru se întâmplă frecvent şi trebuie

doar recunoscut. În loc de a aştepta miracole, care de obicei nu se mai produc, este mai bine

să reparăm gresala comisă atâta timp cât nu este prea târziu.

O soluţie ar fi aceea care presupune că profitând de scăderea excesivă a unor

valori să acţionăm în contracurentul unui fenomen ciclic, determinat de fluctuaţii

conjuncturale sau de o simplă modă. Plasamentele contracurent necesită multă răbdare şi

convingerea că va urmă o perioada în care tendinţa dominantă va fi de sens contrar faţă de

momentul cumpărării pentru a se putea obţine un câştig. Totuşi trebuie evitată ideea că, în

mod obligatoriu orice curs în scădere va creşte din nou. Atunci când se face o achiziţie

conform acestui principiu trebuie examinată critic situaţia şi făcute aprecieri pertinente ale

şanselor de redresare. O firma ale cărei acţiuni scad poate foarte bine să fie în stare de

faliment.

5) etapizarea acţiunii de plasare

Obţinerea unei securităţi absolute prin plasamente este imposibilă. Evenimentele

nedorite sau prevăzute se produc numai cu un grad anume de probabilitate. Pentru investitor

această înseamnă a acţiona în etape, având în vedere mereu posibilitatea că evenimentele să

ia o altă turnură.

Dacă se dispune de o suma considerabilă de plasat este preferabilă o

eşalonare în timp a achiziţiilor, pentru a preveni efectele nedorite ale unor fluctuaţii

importante şi conjuncturale ale preţurilor.

La vânzare este recomandabil să se acţioneze în acelaşi mod, etapizat,

pentru a preveni căderea preţurilor în cazul unei vânzări masive.

6) informarea în permanentă, din surse multiple

Nu trebuie acţionat pe baza unor zvonuri. Dacă un fond mutual promite creşteri

foarte mari ale valorii titlurilor de participare, informaţi-va cu privire la structura

plasamentelor acestuia. Investiţi în acţiuni numai după o analiză prealabilă a evoluţiei şi

perspectivelor acestora, precum şi a situaţiei societăţii emitente.

Nu plasaţi banii neapărat în depozite la băncile care oferă cele mai mari dobânzi

de pe piaţă, faceţi diferenţa între băncile comerciale şi cooperativele de credit etc.

3.2.3. Conţinutul şi rolul investiţiei

Dacă într-un model de tip agregat, investiţia este considerată exogenă,

independentă de venit, schimbarea pe care o introducem aici se referă la determinarea

investiţiei, la prezentarea unei funcţii de investiţie care va duce la reformularea condiţiilor de

echilibru pe piaţa bunurilor.

Investiţia joacă un rol deosebit de important într-o economie, constituind o

importantă variabilă strategică. Analiza evoluţiei pe termen lung a economiei mondiale

reliefează o strânsă corelaţie între rata de investiţie (procentajul investiţiei în produsul intern

brut) şi rata de creştere economică.

În teoria keynesiană investiţia este actul economic fundamental care determină

creşterea venitului global, constituind după consum a doua componentă importantă a cererii

globale. În această viziune investiţia este considerată tot o cheltuială care se face din venit.

Noţiunea economică de investiţie este diferită de sensul curent de investiţie

(financiară) care corespunde unui plasament în active financiare (cumpărare de acţiuni,

obligaţiuni, bonuri de tezaur…). Investiţia este o cheltuială pentru achiziţia de active fizice

(maşini, construcţii, echipamente, creşteri de stocuri. Într-o întreprindere, investiţia este o

cheltuială destinată menţinerii sau creşterii potenţialului productiv. Investiţia netă a

întreprinderii cuprinde trei componente: achiziţii de echipamente, construcţii noi, variaţia

netă a stocurilor5858.

Într-o economie, întreprinderile nu sunt singurele care investesc. Statul investeşte

în echipamente colective (infrastructuri, şcoli, spitale etc.), în timp ce investiţiile menajelor

sunt concretizate în achiziţiile de locuinţe. Efectul tehnico-economic al investiţiilor se

materializează aşadar în creşterea stocului de capital fix, a celui de capital circulant, în

sporirea spaţiului de locuit şi confortului familial.

Deciziile de investiţii le aparţin producătorilor, întreprinzătorilor care hotărăsc să-

şi dezvolte capitalul tehnic. Dar care este motivaţia investitorului ?

Întreprinderile investesc într-un capital fizic nou pentru că prevăd posibilităţi de

creştere a producţiei lor (investiţii de capacitate), sau pentru că ele vizează să diminueze

costurile de producţie recurgând la metode de producţie mai capitaliste, care utilizează mână

de lucru sau consumuri intermediare în cantităţi mai reduse (investiţii de productivitate sau

de raţionalizare).

În fiecare caz, motivaţia (incitaţia) de a investi este o problemă de previziune: este

vorba despre a evalua randamentul scontat al investiţiei pe toată durata de utilizare.

Întreprinderea trebuie să compare avantajele instalării noilor echipamente - profiturile

suplimentare - cu costul investiţiei. Problema de principiu care se pune este de a şti dacă rata

profitului estimată pentru noua investiţie este superioară sau cel puţin egală cu rata dobânzii

5858 Ciurea I., Economie politică. Macroeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 2000, p.316-319.

care trebuie să fie plătită pentru fondurile împrumutate pentru a achiziţiona noile active

fizice. Chiar dacă investitorul ar dispune de surse proprii (autofinanţare) problema s-ar pune

în aceiaşi termeni: întreprinderea trebuie să se întrebe dacă noua investiţie se va solda cu un

randament cel puţin la fel de ridicat ca cel pe care l-ar obţine dacă şi-ar plasa fondurile în

depozite bancare cu dobândă). Indiferent de natura surselor de finanţare, situaţia este aceeaşi:

se va investi dacă şi numai dacă rata de randament prevăzută pentru noul capital fizic este

superioară ratei dobânzii în vigoare pe piaţă.

Este vorba în esenţă de o aplicaţie a ratei dobânzii: determinarea valorii prezente a

unor fluxuri de venituri viitoare. Se numeşte actualizare operaţia care constă în calcularea

valorii actuale a unei creanţe, valoarea sa în n ani fiind cunoscută.

Vom nota rata de randament a unei investiţii noi cu r pe care o vom numi şi

eficienţa marginală a investiţiei sau eficienţa marginală a capitalului. Notăm totodată cu R n

profitul prevăzut a se obţine cu noua investiţie fizică în cursul perioadei n şi cu C i costul de

achiziţie (origine) al unui activ fizic. Atunci putem scrie că:

Ci = Rn / n

Considerând că Ci şi Rn sunt cunoscute sau estimate, putem calcula rata de

randament a investiţiei ( r )59 59

rata de randament a investiţiei = profiturile viitoare de investitie/costul investitiei

Ca atare întreprinzătorul raţional v-a compara eficienţa marginală a proiectului de

investiţii pe care îl are în vedere cu rata dobânzii.

3.2.3. Funcţia de investiţie

Investiţa depinde de rata dobânzii şi de eficienţa marginală a capitalului specifică

fiecărui proiect de investiţii. O creştere a ratei dobânzii determină o renunţare la unele

proiecte de investiţii, după cum o reducere a ratei dobânzii face posibilă implementarea altor

59 59 Ciurea I., Economie politică. Macroeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 2000, p.319-320.

proiecte de investiţii. Există deci o relaţie descrescătoare între investiţia I şi rata dobânzii i,

adică cererea de investiţii, pentru orice întreprindere, variază în funcţie inversă de rata

dobânzii.

Ca orice funcţie de cerere, funcţia cererii de investiţii poate fi reprezentată, prin

agregare, pentru ansamblul întreprinderilor, în formă grafică printr-o curbă şi în formă

algebrică printr-o ecuaţie. În fig.6. este prezentată curba cererii de investiţii, care descrie

relaţia între rata dobânzii şi nivelul cererii de investiţii.

Am apelat şi de astă dată la modelul mai comod al unei funcţii liniare, care se

pretează şi la o formalizare algebrică mai riguroasă. Pentru un preţ dat al noilor bunuri de

echipament şi pentru anticipaţiile date ale fluxului de profituri pe care le vor genera aceste

bunuri în viitor, o creştere a ratei dobânzii va diminua numărul de proiecte al căror

randament acoperă costul de oportunitate al fondurilor utilizate. Când rata dobânzii creşte de

la i0 la i1, investiţia intenţională scade de la I0 la I1. Prezentarea algebrică obişnuită a funcţiei

cererii de investiţii este următoarea:

I = f (i)

Pentru o prezentare simplificată adoptăm o formulă de tip liniar, adică I = a - b i,

unde a şi b sunt parametri: a reprezintă cererea de investiţii când rata dobânzii este nulă, iar b

Fig. 6. Curba cererii de investiţie

I1 I0 I

i

i1

este panta curbei cererii de investiţii. Panta curbei are o importanţă deosebită în analiza

proiectelor de investiţii în construcţii şi echipamente, sau în locuinţe rezidenţiale. Cu cât

durata de viaţă economică a bunului de investiţii este mai lungă, cu atât partea din

randamentul său total care va fi percepută într-un viitor relativ îndepărtat va fi mai mare şi cu

atât costul original al bunului va fi mai umflat datorită jocului dobânzilor compuse. În

consecinţă elasticitatea cererii de investiţii este diferită: cu cât durata de viaţă a bunurilor de

producţie este mai lungă cu atât cererea de investiţie pentru realizarea lor este mai elastică.

Altfel spus, curba cererii de investiţii va fi mai plată pentru case şi uzine, care au o durată

lungă de viaţă economică, decât pentru maşini care devin repede obsolente.

Descriind funcţia de investiţie în raport de rata dobânzii, nu înseamnă că dobânda

este singura variabilă explicativă a investiţiei. Evoluţia investiţiilor este influenţată de

numeroşi alţi factori: riscurile asumate de întreprinzători şi de creditori, fluctuaţiile profitului

la investiţiile existente, politica statului în domeniul investiţiilor, starea generală a economiei,

conjunctura economiei mondiale.

3.2.5. Principiul acceleratorului

Concepând viaţa economică ca pe un proces permanent de adaptare reciprocă a

cererii şi ofertei agregate, ştiinţa economică explică mecanismul desfăşurării acestuia sub

comportamentul celor două forţe care o declanşează, o susţin şi o definesc în timpul şi spaţiul

nostru comun.

Generatoare de utilităţi de consum şi de capital de producţie, cererea globală

efectivă este cea care determină agenţii economici să producă bunuri materiale şi servicii în

raport de anticipările pe care le fac cu privire la vânzarea acestora.

Generatoare de venituri pentru consum, economii şi investiţii, oferta globală

efectivă susţine cererea globală efectivă, asigurându-i atât utilităţile necesare cât şi mijloacele

băneşti pentru realizarea lor reală, în cadrul tranzacţiilor economice.

Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii,

investiţii, producţie, venit, consum se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi

acceleratorului.

Investiţia joacă un rol important în economie pentru că ea se leagă atât de cerere

cât şi de ofertă. Ca parte componentă a cererii globale (alături de consum şi de exporturi),

cererea de investiţii stimulează activitatea economică determinând creşterea de bunuri de

producţie; favorizează oferta de bunuri şi servicii prin faptul că permite să se producă mai

mult şi mai bine. Pe de altă parte, investiţia depinde printre alţi factori şi de perspectivele

cererii de consum pe care le întrevăd întreprinzătorii. În această relaţie biunivocă dintre

producţie şi investiţie regăsim o constantă a analizei keynesiene: rolul consumului6363.

Investiţia îi permite întreprinderii să-şi ajusteze capacităţile de producţie la

cererea pe care o anticipează. Dacă climatul economic nu este prielnic incitaţia spre investiţii

este atenuată. În schimb, dacă activitatea economică este în expansiune, creşte cererea de

investiţii.

Relaţia tehnică dintre variaţia cererii de consum (cauză) şi variaţia investiţiei

(consecinţă) este denumită acceleraţie în teoria economică. Este vorba de o relaţie (principiu)

stabilă de acceleraţie deoarece creşterea investiţiei este mai mult decât proporţională cu

creşterea cererii (anticipate). În fond principiul acceleratorului exprimă dependenţa nivelului

investiţiilor de aşteptările privind modificarea ieşirilor (a producţiei, a venitului). Principiul

acceleratorului (sau de acceleraţie) exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor.

Formulat pentru prima dată de A.Aftalio, într-o lucrare despre crizele economice, principiul

acceleratorului era interpretat în sensul că sporirea cererii de bunuri de consum începe prin a

antrena o creştere mai mult decât proporţională a producţiei de bunuri de capital. Între

cererea de bunuri de consum şi investiţii există o relaţie de accelerare6464. Într-o formă

algebrică simplificată, acest principiu se exprimă astfel:

I = K x Y

unde: I = investiţia netă în perioada respectivă;

6363 Ciurea I., Economie politică. Macroeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 2000, p.340-341.6464 P.A.Samuelson, William D. Nordhaus, „Economics”, Mc Graw Hill, Inc. New York, 1990, p.250.

k = coeficientul acceleratorului

Y = variaţia prevăzută a producţiei (venitului).

Coeficientul acceleratorului (k) este de fapt coeficientul capitalului, respectiv

raportul dintre capitalul dorit şi cantitatea produsă. Acţiunea principiului acceleratorului este

considerată ca un puternic factor care provoacă amplificarea fluctuaţiilor ciclului afacerilor

şi, de aici, instabilitatea economiei. Realitatea ciclului afacerilor se află în permanenţă sub

influenţa conjugată a principiilor multiplicatorului şi acceleratorului. Acceleratorul

sintetizează consecinţele modificării cererii agregate legate de venit, asupra investiţiei.

Acceleratorul exprimă doar o faţetă a relaţiei dintre producţie (venit) şi investiţie.

Intensitatea şi sensul efectului accelerator al venitului şi consumului asupra investiţiilor sunt

în permanenţă sub influenţa conjugată şi contradictorie a unui ansamblu de factori. Efectul de

accelerare a unei variaţii a producţiei (naţionale) asupra investiţiei este însoţit de un efect

(principiu) de multiplicare, care reflectă impactul investiţiei (cauza) asupra venitului

(consecinţă).

Multiplicatorul investiţiei arată de câte ori sporeşte venitul ca urmare a creşterii cu

o unitate a investiţiilor. Multiplicatorul exprimă efectul propagat al creşterii investiţiei asupra

venitului. Prin semnificaţia sa, multiplicatorul6565 reflectă şi exprimă legătura directă dintre

intrările în sistemul economic – concretizate în investiţii – şi ieşirile acestuia, sub forma

veniturilor participanţilor la activitatea economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele

6565 Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de către R.F.Kahn în anul 1931. Ulterior, J.M.Keynes a generalizat folosirea multiplicatorului în cadrul interacţiunii dintre investiţii şi venit.

Multiplicator

Accelerator

INVESTIŢIEVENIT

de antrenare asupra producţiei de bunuri economice şi, prin aceasta, asupra veniturilor şi

consumului.

3.3. Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară

Banii sunt o creanţă foarte specială, întrucât transmiterea lor de la un agent la altul

determină, pe teritoriul unde moneda respectivă are curs, stingerea oricărei datorii. Masa

monetară, în sensul strict, este formată din totalitatea biletelor de bancă în circulaţie (creanţă

asupra Băncii Centrale sau Institutului de Emisiune) şi depozitele bancare la vedere, creanţă

asupra băncilor unde a fost constituit depozitul.

Cine spune echilibru pe piaţa monedei (sau piaţa monetară) spune că există o

ofertă şi o cerere de monedă; ceea ce reprezintă o ruptură cu tradiţia prekeynesiană pentru

care moneda nu poate fi cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri. Cererea

de monedă nu era privită decât ca o modalitate deturnată, indirectă de cerere de bunuri care

nu puteau fi dobândite în mod direct. Se înţelege că, pornind de la o astfel de analiză, moneda

nu poate fi considerată decât ca o aparenţă, ca un lubrefiant fără importanţă; ea nu este decât

un simplu intermediar al schimburilor de care se poate face abstracţie pentru a ajunge la

esenţă.

Această esenţă este respinsă de Keynes care integrează banii într-o teorie

generală. Moneda poate fi cerută pentru ea însăşi şi nu doar pentru a cumpăra alte bunuri6666;

există o cerere de monedă care are alte motive specifice; în consecinţă, moneda joacă un rol

activ, deosebit în economie.

Piaţa monetară se află în echilibru când volumul disponibilităţilor reale cerute este

egal cu cantitatea de monedă oferită. Echilibrul bănesc exprimă concordanţa relativă dintre

expresia bănească a fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani în

circulaţie; echilibrul financiar reliefează concordanţa relativă între sursele financiare şi

necesităţile de plată ale agenţilor economici, echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă

între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar evidenţiază concordanţa relativă

între încasările şi plăţile în valută. Dacă pe piaţa bunurilor, condiţia de echilibru este dată de

6666 Băceanu M., Stănescu C.D., Băbeanu M., Sistemul de pieţe, edit Universitaria Craiova, 2000, p.247-254.

egalitatea economie - investiţie, pe piaţa monetară ea constă în egalitatea dintre oferta de

monedă şi cererea de monedă.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea următoarelor condiţii:

a) raportul în care se află cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera

numerarului şi sfera monedei scripturile. Considerate în conexiunea dintre ele, în continua lor

mişcare, aceste două sfere participă în anumite limite la realizarea echilibrului monetar;

b) proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi

împrumutat. Interdependenţa dintre aceste resurse ca o condiţie a echilibrului se

dimensionează cu ajutorul bugetelor financiare ale agenţilor economici şi ale sistemului de

contracte economice dintre aceştia;

c) emisiunea monetară, realizată de Banca Centrală, ţinând seama de cerinţele

proceselor economice şi de concordanţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi

cel al celor monetare, poate contribui la echilibrul monetar;

d) modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin

bugetul de stat, locale;

e) corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte ansambluri valorice

din economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar6767.

Realizarea echilibrului monetar este condiţionată şi de înfăptuirea celorlalte forme

de echilibru (financiar, bugetar, valutar) de interacţiunea dintre ele şi de influenţele pe care le

exercită în mod reciproc asupra corelaţiilor macroeconomice.

La condiţiile enumerate se pot adăuga o serie de factori generaţi de

condiţionalitatea instituţional-organizatorică; modalitatea şi formele construirii sistemelor de

fonduri în cadrul economiei naţionale; viteza decontărilor în general; viteza de rotaţie a

resurselor monetare şi materiale; formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;

rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a resurselor financiare

naţionale.


Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie

politica monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra

proceselor monetare vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar,

ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul

economic de ansamblu.

3.3.1. Funcţia de ofertă de monedă

Oferta de monedă este cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor

(populaţia şi agenţii economici) de către Banca Centrală, Băncile Comerciale şi Instituţiile de

Credit specializate. Banii existenţi în societate sau stocul de bani se manifestă ca numerar

aflat la populaţie şi banii depuşi de populaţie şi agenţii economici la instituţiile bancar

financiare.

Evoluţia ofertei agregate de monedă la nivelul întregului sistem bancar este

consecinţa volumului activităţii din economie, adică a venitului şi a ratei dobânzii. În general,

creşterea volumului activităţilor economice (deci a venitului)

Determină creşterea ofertei de monedă; agenţii economici obţin venituri mai mari

şi îşi sporesc depozitele bancare, iar sistemul bancar multiplică masa creditului. Aceeaşi

relaţie directă se manifestă şi între rata dobânzii (i) şi oferta de monedă: creşterea ratei

dobânzii în sistemul bancar atrage noi deponenţi, care sporesc oferta de monedă şi invers.

Oferta de monedă, notată Mo, este o variabilă exogenă şi în modelul keynesian,

autoritatea monetară dintr-o ţară având capacitatea de a crea monedă în raport cu obiectivele

pe care le urmăreşte. Se poate scrie, deci, că:

Mo = M

În care M evidenţiează o cantitate constantă de monedă în cazul unei politici

economice date; nimic nu poate determina variaţia cantităţii de monedă în afara unei decizii a

autorităţilor monetare.

Moi

Fig.7. Curba ofertei de monedă

Pentru un nivel dat al preţurilor, banca centrală controlează cantitatea de

disponibilităţi nominale şi reale oferite. Pentru cantitatea de monedă reală, oferta este perfect

rigidă (curba ofertei este o verticală).

Ea nu depinde de rata dobânzii şi poate fi deci reprezentată în planul (i,Y) printr-o

perpendiculară la axa absciselor. Oferta de monedă poate fi reprezentată totuşi printr-o

perpendiculară, aşa cum se poate observa în fig.7.

3.3.2. Funcţia de cerere de monedă

În practica monetară s-a dovedit că modificarea cererii de bani nu se realizează

concomitent şi în aceeaşi măsură cu modificarea venitului (nominal şi real) şi a ratei

dobânzii. Aceasta se datorează faptului că indivizii şi agenţii economici nu cunosc dinainte şi

cu precizie cum vor evolua veniturile şi dobânda, fiind necesară o perioadă mai lungă de timp

pentru ca aceştia să se convingă de durabilitatea modificării venitului şi dobânzii. De aceea,

la începutul perioadei, modificarea cererii de bani în raport cu venitul şi cu rata dobânzii este

mai mică, iar spre sfârşitul perioadei aceasta se intensifică6969.


Variaţia cererii de monedă, prin integrarea acţiunii concomitente a tuturor

factorilor care o influenţează, conduce la formularea funcţiei cererii de monedă.

Cererea de monedă depinde în principal de motivaţia tranzacţională. Gospodăriile,

firmele şi administraţiile deţin bani pentru a putea cumpăra bunuri, servicii şi alte articole. În

plus, o parte a cererii de monedă derivă din nevoia de a deţine un activ foarte sigur. Funcţia

de cerere de monedă, notată L, este compusă din două funcţii, L1 şi L2 , care se adună, adică L

= L1 şi L2 .

Prima componentă a cererii de monedă corespunde motivelor de tranzacţie şi de

precauţie (monedă activă):

L1 = L1 (Y) unde L’1 > 0

A doua componentă este formată din moneda de speculaţie (monedă inactivă),

care este funcţie de rata dobânzii:

L2 = L2 (i) unde L’2 < 0

Aici trebuie să facem o precizare: Keynes aprecia că există o rată a dobânzii

minime, notată im , pe care o aproxima la 2% , sub care rata dobânzii pieţei n-ar putea să

scadă. Explicaţiile se află în legătura inversă între rata dobânzii şi cursul titlurilor de valoare

şi în remunerarea slabă pe care o procură acest plasament; or, pentru Keynes, rata dobânzii

este preţul renunţării la suma lichidă: o rată a dobânzii de circa 2% este mai degrabă motiv de

teamă decât de speranţă şi aduce un câştig care nu poate compensa acest risc.

Descrierea lui L2 în funcţie de rata dobânzii nu este valabilă deci decât pentru un

nivel al acesteia superior lui im, prag pentru care cererea de monedă devine infinit elastică în

raport cu rata dobânzii. În acest punct preferinţa pentru lichiditate devine în mod virtual

absolută, fiind denumită trapa pentru lichiditate6969. Poate fi însă luată în consideraţie şi

situaţia inversă, cea în care rata dobânzii poate atinge un nivel iM astfel încât cererea de

monedă în sensul speculaţiei se anulează; agenţii economici, ţinând seama de nivelul ridicat


al câştigurilor oferite de plasamente şi de preţul scăzut al titlurilor, renunţă să mai deţină

monedă în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase.

Avem deci în total L = L1(Y) + L2(i) ceea ce poate fi reprezentat într-o manieră

simplificată, printr-o curbă liniară, în graficul din fig.8. L1 nu depinde decât de venitul Y,

care este determinat de echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor. Această componentă a cererii

de monedă este independentă de i şi este reprezentată de o dreaptă verticală la nivelul L1.

Distanţa dintre L2 şi L1 măsoară lichidităţile de tranzacţie deţinute de agenţi, oricare ar fi rata

dobânzii pentru un nivel dat al venitului Y.

Dincolo de cantitatea L1 începe lichiditatea pentru speculaţie, L2 ,care este o

funcţie descrescătoare de i. În punctul L1 de pe fig.8, L2 este nul; rata dobânzii atinge un nivel

atât de ridicat încât toţi agenţii economici sunt convinşi că ea nu poate decât să scadă; toată

lumea anticipează, deci, o creştere a cursului titlurilor şi schimbă în întregime banii lichizi

speculativi cu titluri.

La cealaltă extremă, la o rată a dobânzii limită im, toată lumea anticipează o

scădere a cursurilor şi preferă să deţină lichidităţi speculative, existând în acest caz o

preferinţă absolută pentru lichidităţi. În această situaţie, orice creştere a cantităţii de monedă

L1(Y)

L2(i)

L

i

iM

Fig.8. Cererea de monedă. Caz particular

în circulaţie va fi absorbită de către lichidităţile speculative7070. Nimeni nu va risca să plaseze

această monedă suplimentară atunci când pare sigur că titlurile înregistrează cursuri care nu

pot decât să scadă; de aceea, Keynes denumea această situaţie extremă capcana lichidităţii.

În sfârşit, cu ipoteze mai puţin simplificate în ceea ce priveşte forma funcţiilor,

am avea o cerere de monedă de tipul reprezentat în graficul din fig.9.

Cantitatea de monedă pe care o doresc agenţii economici este deci determinată în

funcţie de nivelul dobânzii, care reprezintă preţul renunţării la lichiditate. Această rată i nu

determină deci decât forma pe care o ia economia plasată; economia în sine este funcţie de

venit prin intermediul înclinaţiei spre consum sau al “dublului” său, înclinaţia spre economii.

În principiu deci, curba cererii de disponibilităţi reale Mc pentru un nivel dat al

venitului real are o pantă descrescătoare de rata dobânzii (i).

3.3.3. Echilibrul monetar şi modificarea lui

7070 Frois G.A., Economie politică (traducere din limba franceză), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.476.

L = L(Y, i)

L

i

iM

Fig.9. Curba cererii de monedă. Caz general

Piaţa monetară apare astfel ca locul de întâlnire între oferta şi cererea pentru un

bun specific, o creanţă numită monedă. Această piaţă se află în echilibru atunci când oferta

(de monedă) este egală cu cererea (de monedă). Coordonatele punctului de intersecţie a celor

două curbe ale ofertei şi cererii de monedă determină, în mod simultan, cantitatea care se

schimbă în situaţie de echilibru şi preţul (rata dobânzii) de echilibru.

Urmărind graficul din fig.10., observăm că echilibrul pieţei monetare este atins în

punctul E, căruia îi corespunde o rată a dobânzii de echilibru i e şi o masă monetară de

echilibru Me. Din punct de vedere analitic, echilibrul monetar poate fi descris prin două

ecuaţii de comportament al ofertei şi cererii şi a unei condiţii de echilibru7171.

fig.10 Echilibrul pieţei monetare

Deci, ecuaţia de definire a cererii de monedă este :

L = L1(Y) + L2(i)

Comportamentul ofertei de monedă poate fi descris prin egalitatea:

7171 Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Edit. Universităţii din Piteşti, 1999.

i

Mc

Mo

Me M

E

Mo = M.

Cantitatea şi rata de echilibru se pot modifica în cazul variaţiei ofertei sau cererii

de monedă, modificări pe care le vom analiza succesiv.

a)Variaţia ofertei de monedă. Presupunând că Banca Centrală controlează efectiv

condiţiile de emisiune monetară, care sunt atunci consecinţele unei variaţii a stocului de

monedă existentă în economie, în cazul unei preferinţe date pentru lichiditate? În graficul din

fig.11 se poate observa că o politică de restricţii monetare duce la o creştere a ratei dobânzii

care ajunge mai întâi la i1 apoi la i2 (i2 > i1 > i0 ) atunci când cantitatea de monedă este redusă

de la M0 la M1 apoi la M2.

Dacă o politică de restricţii monetare duce la o creştere a ratei dobânzii de

echilibru, o politică de expansiune monetară nu este exact simetrică. Desigur, creşterea

cantităţii de monedă oferită, de la M0 la M3 , duce la o scădere a ratei dobânzii de echilibru

(i3 < i0 ). Dar acest lucru nu este adevărat decât atâta timp cât nu ne situăm în zona în care

L expansiuni

monetare

restricţii

monetare

L = L (i, Y)

i

i2

i1

i0

M2 M1 M0 M3 M4 M5

Fig.11.Variaţii în oferta de monedă

curba cererii de monedă devine paralelă cu axa absciselor, unde rata dobânzii rămâne blocată

la rata im , şi aceasta oricare ar fi masa monetară M4 , M5 …injectată în sistem.

b) Variaţii ale preferinţei pentru lichiditate. Curba cererii de monedă se poate

deplasa în planul (i, Y), datorită mai multor împrejurări:

-mai întâi datorită evoluţiei comportamentului agenţilor economici, a inovaţiilor

bancare, cum ar fi cărţile de credit, care modifică cererea de monedă;

-apoi,cererea de monedă a agenţilor economici, pentru o rată a dobânzii dată, se

modifică şi pentru că funcţia L depinde de nivelul producţiei şi al activităţii; dacă venitul

naţional Y creşte va fi nevoie de mai mulţi bani pentru efectuarea tranzacţiilor, şi invers;

-în fine, cererea de monedă este funcţie şi de evoluţia nivelului general al

preţurilor: ea creşte datorită unei mişcări ascendente a preţurilor.

În reprezentarea grafică din fig.12 se poate constata că cererea de monedă trece

din poziţia iniţială, L0 , în poziţia L1 , apoi, eventual, în L2 .

i

i2

M0

L0 L1 L2

Fig.12.Variaţii în cererea de monedă

Pentru o ofertă de monedă M1, creşterea cererii de monedă ca urmare a creşterii

nevoilor de încasări sau a creşterii nivelului general al preţurilor nu va putea fi satisfăcută

decât cu preţul unei creşteri a ratei dobânzii, care trece de la nivelul de echilibru iniţial, i 0 , la

i1 , apoi la i2 .

În concluzie, coordonatele punctelor de intersecţie ale curbelor ofertei şi cererii de

monedă depind de preferinţa pentru lichiditate şi de oferta de monedă.

3.4. Echilibrul conjugat al pieţelor. Modelul IS-LM

3.4.1. Interacţiunea dintre economia reală şi economia monetară

Dacă i este fixat pe piaţa monetară, nu există, ca în abordarea clasică, o dihotomie

între analiza fenomenelor reale şi aceea a fenomenelor monetare. Într-adevăr, variaţiile ratei

dobânzii produse pe piaţa monetară cauzează variaţii ale investiţiei şi deci, prin efectul

multiplicator, fluctuaţii ale produsului intern care, la rândul lor modifică gradul de ocupare a

forţei de muncă.

Invers, fluctuaţiile pieţei bunurilor şi serviciilor au o repercusiune directă asupra

pieţei monetare. De exemplu, o creştere a nivelului de activitate Y cauzează o sporire a

cererii de monedă pentru tranzacţie, deoarece volumul schimburilor creşte; pentru o ofertă de

monedă neschimbată, această presiune nouă a cererii face să crească rata dobânzii. Curba

cererii de monedă fiind construită pentru un nivel dat al lui Y, orice creştere a lui Y

deplasează curba spre dreapta: oricare este i, cererea de lichidităţi este mai mare; dacă masa

monetară rămâne neschimbată, rata dobânzii de echilibru ie este în mod necesar mai ridicată.

Se poate înţelege astfel de ce eficacitatea multiplicatorului keynesian depinde de

rata dobânzii. Atunci când este pusă în aplicare o politică de stimulare a activităţii pe baza

cheltuielilor publice, efectul multiplicator al acestora ia de regulă în considerare doar efectul

asupra pieţei bunurilor. Dar pe măsură ce acest efect acţionează asupra PIB, cererea de

monedă creşte, pentru a finanţa tranzacţiile; rezultă o sporire a lui i pe piaţa monetară, ceea

ce frânează investiţia şi contracarează efectul favorabil al cheltuielilor publice asupra PIB.

Efectul final al politicii economice depinde deci de gradul de reacţie a ratei dobânzii şi de

sensibilitatea investiţiei faţă de rata dobânzii. După cum se vede, abordarea keynesiană

presupune un examen simultan al echilibrului de pe piaţa bunurilor şi al echilibrului de pe

piaţa monetară. Este raţiunea pentru care John Hicks a dezvoltat în 1937, pornind de la teoria

lui Keynes, un model care descrie în mod simultan echilibrul economiei reale şi echilibrul

monetar: este vorba de modelul IS – LM7373.

Avantajul major al acestui model este acela că evidenţiază interacţiunea dintre

sectorul economiei reale şi sectorul financiar. În plus, el constituie un instrument de analiză a

efectelor politicilor cojuncturale. Într-adevăr, politica bugetară deplasează curba IS, în timp

ce politica monetară deplasează curba LM. Oscilaţiile combinate ale acestor două curbe

permit astfel să se prevadă efectele teoretice ale difeirtelor combinări de politici economice.

Pentru construirea modelului IS – LM luăm în considerare doar cazul simplificat

al unei economii închise, fără comerţ exterior şi fără sector guvernamental. Pentru a ţine cont

de deschiderea către exterior a economiilor moderne, ar trebui să adăugăm modelului o a

treia curbă, care să reprezinte echilibrul balanţei de plăţi.

3.4.2. Curba IS

Curba IS reprezintă ansamblul combinărilor dintre rata dobânzii (i) şi venit (Y)

care asigură echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor. Y este determinat de echilibrul dintre

cererea şi oferta de bunuri şi servicii, iar i este fixat pe piaţa monetară. Pe piaţa bunurilor şi

serviciilor, Y este deci o variabilă endogenă, explicată pe această piaţă, iar i este o variabilă

exogenă, explicativă.

Am văzut că echilibrul pe piaţa bunurilor se realizează când S = I, unde S = S (Y),

iar I = I (i). Acest echilibru este reflectat deci de curba IS (vezi fig.13). Pentru a determina

relaţia dintre i şi Y pe piaţa bunurilor trebuie deci să ne întrebăm cum evoluează Y (variabila

dependentă) când variabila i (variabila independentă) se schimbă. Dacă rata dobânzii creşte,

investiţia care este funcţie descrescătoare de i se diminuează. Scăderea investiţiei cauzează o

7373 Hyman D., Economics, IRWIN, Boston, 1989;

reducere a produsului intern Y. Invers, o scădere a ratei dobânzii stimulează investiţia, ceea

ce creşte producţia Y.

În situaţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor, există deci o relaţie inversă

între i şi Y: curba IS este descrescătoare. Prin simplificare, presupunem o relaţie liniară şi

reprezentăm curba printr-o dreaptă.

3.4.3. Curba LM

Am analizat echilibrul pieţei monetare, reflectat cu ajutorul curbei LM, care

reprezintă ansamblul combinaţiilor dintre rata dobânzii (i) şi venit (Y) care asigură echilibrul

pe piaţa monetară.

Pe piaţa monetară, i este o variabilă endogenă (dependentă) şi Y este o variabilă

exogenă (independentă). Pentru a determina relaţia dintre i şi Y pe această piaţă, trebuie deci

să ne întrebăm cum evoluează rata dobânzii i când venitul Y variază.

Dacă venitul naţional creşte, agenţii economici au nevoie în plus de mijloace de

plată pentru tranzacţii, şi astfel cererea de monedă determinată de această motivaţie sporeşte;

pentru o ofertă de monedă invariabilă, această presiune a cererii de monedă face să crească

IS

Y

i

Fig.13. Curba IS

rata dobânzii. La echilibru pe piaţa monetară există deci o relaţie pozitivă între i şi Y. Curba

LM este crescătoare şi o reprezentăm în fig.14, pentru a simplifica, tot printr-o relaţie liniară.

3.4.4. Echilibrul global al pieţelor

Asocierea celor două condiţii de echilibru şi reprezentarea lor prin două relaţii cu

două necunoscute (Y şi i), unde S(Y) = I (i) şi M = M (i, Y), pun în evidenţă întrepătrunderea

dintre cele două echilibre. Pentru un venit dat (Y), ecuaţia echilibrului pe piaţa bunurilor

S(Y) = I(i) dă valoarea de echilibru a ratei dobânzii (i) care trebuie respectată de ecuaţia

echilibrului monetar M = M (i, Y).

Punând cele două curbe IS şi LM într-un sistem de două coordonate i şi Y,

observăm că punctul de intersecţie E corespunde realizării simultane a echilibrului pe cele

două pieţe, cu o rată a dobânzii şi un venit naţional de echilibru unice (fig.15.).

Echilibrul simultan IS - LM este cunoscut în literatura de specialitate ca

exprimând esenţa macroeconomiei moderne. Acest model, introdus pentru prima dată în

circuitul ştiinţific de J.K.Hicks, permite evidenţierea factorilor care determină venitul global,

i

Y

LM

Fig.14. Curba LM

în condiţiile unui nivel dat al preţurilor, pe baza analizei relaţiilor de interdependenţă dintre

pieţele de valori şi cele de bunuri economice. O creştere a ratei dobânzii va exercita un efect

expansionist, vizibil datorită curbei IS, încurajând investiţiile. O creştere a ratei dobânzii va

exercita un efect restrictiv, vizibil datorită lui LM. De fapt, reducându-se, rata dobânzii

încurajează tezaurizarea.

Din contră, o creştere a ratei dobânzii descurajează investiţia (efect restrictiv), dar

ea descurajează şi tezaurizarea (efect expansionist). Rezultatul final va depinde de poziţia şi

forma curbelor IS şi LM.

Modelul IS - LM este un model al cererii globale, care valorifică concepţia

keynesiană. Economiştii contemporani de orientare neoliberală au elaborat un model al

ofertei globale, care valorifică concepţia clasică, respectiv teoria cantitativă a monedei,

exprimată prin celebra ecuaţie a lui Irving Fisher (MV = PQ)7676.

7676 Wonnacott P., Wonnacott R., Economics, Mc Graw – Hill Book Co., NewYork, 1986, p. 166.

IS

LM i

[%]

ie

Ye Y

Fig.15. Determinarea simultană a echilibruluigeneral al pieţelor de bunuri şi de monedă

Capitol 4 Consideratii preliminare cu privire la politicile si strategiile

monetare

4.1Politica monetară - componentă esenţială a politicii economice

Politica monetară este o componentă de primă mărime a politicii economice

având obiective comune cu toate celelalte politici, precum sunt:

- ocuparea deplină a forţei de muncă;

- echilibrul

- stabilitatea preţurilor, etc...

Politica monetară acţionează într-un sistem de politici (ex: fiscală, bugetară, a

veniturilor, structurală (agricolă, comercială, industrială)) realizând o colaborare specială cu

politica fiscală, cunoscând fiind mixul monetar fiscal capabil să atenueze eventualele şocuri

asimetrice şi atipice ce se propagă în economie.

Politica monetară are direcţii privilegiate de acţiune, coerenţa acesteia fiind de

natură să conducă la impunerea unor obiective finale şi a unor ţinte monetare precise.

Responsabilitatea elaborării şi aplicării politicii monetare este a Băncii Centrale

după cum elaborarea şi aplicarea celorlalte politici este în sarcina guvernului, a puterii

executive.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de măsuri şi acţiuni întreprinse de

Banca Centrală destinate a asigura şi menţine stabilitatea preţurilor. Acţiunea sistemică a

acestora coordonată şi corelată pentru controlul ofertei de monedă în scopul satisfacerii în

gradul cel mai înalt a cererii de monedă este acomodată cu PIB-ul nominal reprezentant al

economiei reale.

În practică sunt utilizate 2 tipuri de politică monetară şi anume:

- politica monetară expansionistă;

- politica monetară restrictivă.

Politica monetară expansionistă este acea conduită monetară care are ca efect

accelerarea ritmului de creştere ale cererii agregate şi posibila amplificare a presiunilor

inflaţioniste.

Politica monetară restrictivă este acea conduită monetară care provoacă o

temperare a dinamicii cererii agregate în scopul decelerării inflaţiei.

Obiectivele politicii monetare sunt intermediare sau finale în funcţie de gradul

independenţei Băncii Centrale faţă de puterea executivă.

În condiţiile unui grad ridicat de independenţă faţă de guvern, Banca Centrală

poate utiliza cu apreciere obiective finale, atunci când beneficiile de independenţă redusă

sunt utilizate preponderent obiective intermediare.

Pentru ţările cu economie emergentă (informare în dezvoltare) este benefic ca

Banca Centrală să beneficieze de o independenţă cât mai ridicată faţă de puterea executivă,

guvernul. Guvernul responsabil de elaborarea şi aplicarea celorlalte politici este capabil să

trişeze (în special în preajma alegerilor) şi să sacrifice astfel obiectivele stabilite pe termen

mediu şi lung în beneficiul îndeplinirii unor obiective pe termen scurt care i-ar asigura

menţinerea la putere.

În condiţiile unui grad scăzut de independenţă Banca Centrală poate să utilizeze o

serie de clauze de exonerare.

Inconsistenţa politicii monetare sau inadecvarea conţinutului şi instrumentarului

la structura compoziţională a economiei reale este la fel de periculoasă şi dăunătoare ca şi

lipsa acesteia.

Stabilirea obiectivelor politicii monetare presupune o ierarhizare a acestora, un

arbitraj delicat între ele cu scopul atenuării efectelor negative generate de contradicţiile

manifestate între acestea

4.2.Strategii monetare semnificative

Banca Centrală are responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor fundamentale şi

anume asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, menţionat în mod expres în statut în

cele mai multe dintre cazuri.

BNR urmăreşte stabilitatea preţurilor şi are o serie de atribuţii:

- elaborarea şi aplicarea politicii monetare valutare şi a cursului de schimb;

- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de

credit;

- promovarea şi monitorizarea unei bune funcţionări a sistemului de plăţi cu

scopul asigurării stabilităţii financiare;

- emisiunea monetară, parte a procesului creaţiei monetare, generatorul

monedei de prim rang;

- stabilirea regimului valutar şi supravegherea funcţionării acestuia;

- constituirea şi administrarea rezervelor monetare internaţionale.

Evoluţiile monetare au drept reper important pe lângă politica monetară abordată

şi tipul de strategie monetară care asigură o echilibrare sustenabilă a economiei simbolice ce

cea reală.

Strategia monetară reprezintă un ansamblu de criterii, dispozitive şi proceduri

necesare Băncii Centrale pentru îndeplinirea obiectivului fundamental. Ea este adoptată,

implementată şi comunicată publicului larg în mod periodic.

În susţinerea unei strategii monetare sunt utilizate instrumente monetare, măsuri

specifice, ţinte monetare şi ancore nominale dispuse astfel încât să asigure o legătură stabilă

sau cel puţin predictibilă cu economia reală în condiţii de sustenabilitate.

Cele mai cunoscute şi utilizate strategii monetare sunt considerate a fi strategia de

ţintire a agregatelor monetare, strategia de ţintire directă a inflaţiei, strategia de ţintire a

cursului de schimb şi strategia heterodoxă utilizate în prezent de BCE (Banca Centrală

Europeană).

Ţintele şi ancorele nominale ce caracterizează tipologic o strategie se sprijină pe

procese monetare derulate în secvenţa, importanta acestora fiind relevată atât în stadiul

implementării cât şi în cel al comunicării.

Exemplu: ancorele nominale prezinta importanta pleacand de la cel puţin 3

considerente:

-ancora nominală trebuie să lege anticipaţiile inflaţioniste de nivelul inflaţiei şi să

realizeze o decompresie a acesteia;

-ancora nominală trebuie să reprezinte o soluţie cel puţin parţială la problemele

inconsistent temporale care presupune existenţa unor stimuli ce conduc decidenţii la

asumarea unor decizii de esenţă monetară cu efecte benefice pe un orizont de timp redus, dar

cu implicaţii negative pe perioade de timp medii şi lungi;

-ancora nominală trebuie să asigure evitarea unor presiuni economice şi financiare

venite din partea altor organisme ale statului precum şi absorbţia unor jocuri asimetrice

manifestate în economie.

Strategiile monetare prezintă astfel o serie de avantaje în condiţiile racordării

ţintelor şi ancorelor la starea economică şi structura compozitionala a acesteia dar şi o serie

de limitări generate de constrângerile politicii monetare în special de faptul că aceasta

acţionează într-un sistem şi este obligată să se încadreze în acesta.

4.3 Obiective specifice politicii monetare si de credit

4.3.1 Tipologia obiectivelor şi modul de acţiune al acestora

Autoritatea monetară – Banca Centrala urmăreşte în grad înalt îndeplinirea

obiectivelor generale, finale şi anume creşterea economică, ocuparea deplină a forţei de

muncă, echilibrul balantei de plăţi, asigurând un nivel „bun” al acestora; a obiectivului

fundamental asigurând şi menţinând stabilitatea preţurilor şi a obiectivelor intermediare

specifice politicii monetare şi anume: creşterea masei monetare până la un nivel optim,

adecvarea ratei dobânzii şi asigurarea unui nivel stimulativ al acestuia, un nivel favorabil al

cursului de schimb şi o alocare bună a resurselor financiare.

Autoritatea monetară stabileşte obiective specifice cunoscând faptul că acestea

sunt independente unele faţă de altele, iar rezultatul bun înregistrat la obiective poate fi de

natură să pericliteze îndeplinirea celorlalte. Din acest motiv si plecând de la tipul de politici

şi strategii monetare, Banca Centrală înscrie obiectivele menţionate într-o ierarhie,

realizează arbitraje delicate între ele, urmărind să atenueze contradicţiile ce se manifestă cu

precădere pe termen scurt.

Banca Centrală urmăreşte un grad de creştere al masei monetare acordat

(echilibrat) cu gradul de creştere al economiei reale reprezentat preponderent cu PIB-ul.

Autoritatea monetară consideră astfel creşterea masei monetare, obiectivul central

al politicii monetare în jurul căreia sunt aşezate toate celelalte.

Plecând de la faptul că măsurarea masei monetare este o sarcină complicată,

autoritatea monetară stabileşte de regulă drept obiectiv intermediar al politicii monetare un

agregat mai restrâns cum ar fi Mo (baza monetară) sau M2 (masa monetară în sens larg).

În cazul stabilirii dreptului indicat de monitorizare a lui Mo s-ar putea spune că

acesta nu asigură controlul agregatului monetar cel mai larg (M3, M4, M5), după cum

stabilirea lui M2 poate conduce la crearea unei legături slabe cu economia reală (PIB real).

Din acest motiv este necesară existenţa unei legături stabile sau cel puţin predictibile între

Mo şi M2.

Astfel au procedat Băncile Centrale din SUA (Fed începând cu 1972); Anglia şi

Franţa (1976); Germania (1974), iar Băncile Centrale din Europa de Est (1990).

Un exemplu pozitiv îl reprezintă Germania care urmărind pe o perioadă

îndelungată de timp (20 ani) drept obiectiv central al politicii monetare, creşterea masei

monetare a reuşit surmontând handicapul generat de unificare, să coboare nivelul inflaţiei la

sub 2% anual.

Creşterea masei monetare şi în consecinţă a ofertei de monedă conduce la

stimularea şi alimentarea cererii de monedă.

Economia reală nu poate răspunde de regulă rapid prin creşterea de productivitate

şi cantătăţii sporite de bunuri şi servicii, fapt care conduce la o deschidere a acesteia către

exterior, la creşterea importantă şi scăderea exporturilor. Se produce un dezechilibru al

balanţei de plăţi şi se acumulează o „inflaţie prin cerere”.

Din acest motiv finanţările devin mai accesibile, iar pe piaţă rezistă şi acei

întreprinzători mai puţin rentabilitatea.

Rezultatul este o încetinire a creşterii economice (obiectivul fundamental al

oricărei politicii) şi o nerealizare sau realizare parţială a obiectivelor Băncii Centrale, urmărit

cu prioritate şi anume urmărirea asigurării şi menţinerii stabilităţii preţurilor.

Acest exemplu relevă faptul că echilibrul stabil şi sustenabil între economia

simbolică şi cea reală trebuie urmărit şi ţintit în aceeaşi măsură cu ţintirea agregatelor

monetare.

Adepţii lui Keynes susţin o rată a dobânzii la un nivel cât mai scăzut considerat că

realizarea unei bunăstări în economie este în directă legătură cu nivelul dobânzii. Pentru

aceştia contează în mod deosebit rata nominală a dobânzii şi o rată reală a acesteia, stabilă şi

moderat pozitivă.

Monetariştii sunt interesaţi de nivelul ratei dobânzii; pentru ei contează doar

cantitatea de monedă emisă şi pusă în circulaţie. Aceştia erau interesaţi doar de nivelul real al

dobânzii. Importanţa ratei dobânzii în economie se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe

plan extern.

Pe plan intern influenţează volumul investit întreprinzătorilor, volumul

construcţiilor de locuinţe, achiziţiile de bunuri de folos îndelungat şi arbitrajele între titlurile

financiare şi moneda ca lichiditate.

Pe plan extern influenţează puternic mişcările de capital pe termen scurt.

Din aceste perspective este necesar ca nivelul dobânzii reale să fie pozitiv şi mai

ales stabil pentru a permite plasarea eficientă a capitalului, acumularea de rezerve atât interne

cât şi internaţionale.

Economia germană a reuţit păstrând un nivel al dobânzii reale de 3-3,5% să

creeze o situaţie favorabilă generată de acomodarea celor 2 obiective specifice:

- creşterea masei monetare;

- adecvarea ratei dobânzii la condiţiile pieţei.

- un nivel favorabil al cursului de schimb

Cursul de schimb al monedei naţionale reprezintă unul dintre cele mai importante

semnale externe ale unei noţiuni.

Nivelul cursului de schimb preocupă deopotrivă autoritatea monetară supremă

(polica cursului de schimb şi strategii de ţintire a cursului de schimb) şi autoritatea executivă

(guvernul) care în elaborarea şi aplicarea politicilor macroeconomice urmăreşte drept

obiectiv de prim rang cursul de schimb.

Un curs de schimb slab al monedei naţionale (moneda devalorizată) creează o

presiune mai mult sau mai puţin puternică în economie, amplifică tensiunile inflaţioniste şi

frânează selecţia întreprinzătorilor după eficienţă. Este de natură să păstreze pe piaţă

întreprinzători invariabili, să genereze un dezechilibru al balanţei de plăţi, o reducere a

capacităţii de producţie şi în ultimă instanţă o reducere a nivelului de trai.

Un curs de schimb forte (monedă valorizată) creează o presiune deflaţionistă în

economie şi conduce la eliminarea (falimentul) unor întreprinzători incapabili să se adapteze

condiţiilor noi de pe piaţă şi în consecinţă încetineşte creşterea economică.

Plecând de la aceste structuri argumentative care ar putea fi astfel considerat un

nivel favorabil pentru cursul de schimb al monedei naţionale?

Răspuns: Dat de paritatea monedei, de faptul că aceasta trebuie să se situeze la un

nivel care să permită acumularea de rezerve interne şi internaţionale şi la un nivel al

preţurilor interne comparabil cu cel al produselor similare de pe pieţele externe.

Utilizând o politică monetară forte de supraevaluare relativă a monedei, Germania

a reuşit să creeze o economie competitivă bazându-se pe flexibilitatea structurilor industriale,

pe dezvoltarea acelor ramuri (industria de automobile) capabile să realizeze suficientă

valoare adăugată şi o diferenţiere durabilă faţă de concurenţă.

Utilizând o politică monetară forte, Marea Britanie a suferit o serie de tensiuni şi

probleme în economie ca urmare a unor structuri rigide şi utilizează în continuare a unor

pieţe internaţionale.

Aceste două exemple relevă faptul că alegerea unui nivel al cursului de schimb, a

unei politici monetare forte sau slabe nu este suficient de liberă. Depinde într-o mare măsură

de gradul de dezvoltare al economiei reale de structură economică, de flexibilitatea acestora

şi de eficienţa pieţelor de desfacere utilizate.

O bună alocare a resurselor financiare

Modalitatea de alocare a resurselor financiare, mecanism de transmitere şi

circuitele parcurse de monedă sunt responsabilitatea Băncii Centrale.

Aceasta urmăreşte o rentabilitate cât mai înaltă a tuturor utilizărilor posibile ale

resurselor financiare. În acelaşi timp se cunoaşte faptul că există sectoare în economie a căror

rentabilitate este mai îndepărtată şi în multe dintre cazuri aleatorii Banca Centrală dirijează

către aceste sectoare resurse financiare în condiţiile stabilirii unor priorităţi şi a unei ierarhii

date de evoluţia pieţelor financiare şi de afaceri şi de interesele generale ale politicii

economice.

4.3.2.Contradicţiile dintre obiectivele politicii monetare şi de credit.

Obiectivele specifice politicii monetare nu sunt independente unele faţă de altele

se manifestă adesea în contradicţie, fapt care obligă autoritatea monetară responsabilă la o

acomodare şi la un arbitraj generator de priorităţi.

Banca Centrală anunţă periodic ordinea obiectivelor specifice politicii monetare,

urmărind să atenueze, amelioreze şi să elimine contradicţiile manifestate pe termen scurt,

mediu şi lung.

Contradicţia clasică se manifestă între masa monetară şi nivelul ratei dobânzii.

Această contradicţie este generată de necunoaşterea efectelor variaţiei ratei dobânzii; obligă

autorităţile monetare la realizarea unor arbitraje între titlurile financiare şi moneda lichidă. Pe

termen scurt fluctuaţiile ratei dobânzii modifică substanţial nivelul masei monetare.

Creşterea nivelului ratei dobânzii conduce pe termen scurt la accelerarea

(creşterea) nivelului masei monetare adresându-se în special cererii speculative de monedă şi

pe termen mediu şi lung conduce la scăderea masei monetare.

Scăderea nivelului ratei dobânzii conduce la o încetinire pe termen scurt a

ritmului de creştere a masei monetare ca urmare a aceleiaşi adrese.

Stabilizarea nivelului ratei dobânzii conduce la stabilizarea anticipaţiilor cu

privire la acestea, iar efectul astfel manifestat dispare.

Pe termen mediu şi lung creşterea nivelului conduce la o reducere a masei

monetare fiind afectată în mod direct cererea tranzacţionată de monedă.

Scăderea nivelului ratei dobânzii provoacă o creştere a nivelului masei monetare

ca urmare a sporirii dimensiunilor creditului şi a intensificării plasamentelor.

4.3.3.Instrumentele politicii monetare si de credit

Obiectivele fixate de către autoritatea monetară se realizează cu ajutorul a 2

categorii de instrumente monetare grupate astfel:

1. Instrumente care influenţează direct sau indirect lichiditatea bancară prin

intermediul cărora Banca Centrală urmăreşte să echilibreze şi să sterilizeze excesul de

lichiditate;

2. Mijloace, metode şi modalităţi de încadrare a creditului acordat de băncile

universale şi specializate în limitele impuse de politica monetară a Băncii Centrale

INSTRUMENTE MONETARE (IM)

3.1. Instrumentele monetare cu influenţă asupra lichidităţii bancare (IMILB)

3.2. Modalităţi de adecvare, limitare, raţionare şi acordare selectivă a creditelor (MALRASC)

Refinanţarea bancară

(RB)

Operaţiuni de open-market

(OOM)

Rezerve minime obligatorii (RMO)

Adecvare, limitare, raţionare a creditelor

(ALRC)

Acordarea selectivă a creditelor (ASC)

Rescontare (R)

Piaţa monetară interbancară (PMI)

Banca Centrală este asociată procesului creaţiei monetare, iar cantitatea de

monedă trimisă în sistem ca urmare a emisiunii monetare reprezintă o bază necesară

creditului acordat de băncile universale şi specializate şi lichiditatea obligatorie pentru

desfăşurarea proceselor economice.

Lichiditatea este o fracţiune din moneda Băncii Centrale procurată de băncile

sistemului prin 3 modalităţi, şi anume:

- prin atragerea de depozite controlabile şi necontrolabile de la populaţie şi

întreprinzători;

- prin vânzarea unor titluri de creanţă aflate în portofoliu;

- prin împrumuturi de la Banca Centrală.

Banca Centrală echilibrează lichiditatea din sistem prin intervenţii specifice şi

anume prin operaţiuni de sterilizare şi prin operaţiuni de injectare a lichidităţii.

Sterilizarea reprezintă acel set de operaţiuni, prin care Banca Centrală urmăreşte

să neutralizeze efectul înregistrat asupra lichidităţii bancare ca urmare a cumpărărilor de

valută de pe piaţa valutară.

Banca Centrală absoarbe astfel excedentul de lichiditate în monedă naţională, fie

prin atragerea de depozite, fie prin emisiunea de certificate de depozite.

Injecţia de lichiditate este urmărită de Banca Centrală atunci când piaţa monetară

este în „bancă”, având nevoie de intervenţia Băncii Centrale ca urmare a înregistrării pe

ansamblu a unui deficit de lichiditate.

Creşterea ofertei de monedă şi a nivelului lichidităţii bancare conduce în

economia reală la o relansare a activităţilor după cum reducerea ofertei de monedă generează

o restrângere a activităţii din economia reală.

Banca Centrală deţine monopolul emisiunii monetare şi utilizează 3 instrumente

specifice cu efect direct sau indirect asupra lichidităţii bancare şi anume:

- refinanţarea;

- operaţiuni de open-market;

- rezerva minimă obligatorie.

Aceste 3 instrumente coexistă între ele fiind de regulă utilizate concomitent de

către autoritatea monetară.

1. REFINANŢAREA BANCARĂ

Refinanţarea bancară a fost considerată o perioadă îndelungată de timp

instrumentul privilegiat de acţiune al Băncii Centrale prin intermediul căruia păstra echilibrul

în sistem. Treptat însă majoritatea statelor lumii fie renunţă la utilizarea refinanţării, fie

combină refinanţarea cu alte instrumente cum ar fi open-market şi rezerva minimă

obligatorie.

Franţa, de exemplu, a deţinut în anii ’80 o pondere de aproximativ 60% din totalul

operaţiunilor active în refinanţări, iar la începutul anului 1999 a înregistrat aproximativ 30%

refinanţare.

Principalele instrumente de lucru ale refinanţării sunt rescontul considerat un

instrument direct datorită relaţiei dintre Banca Centrală şi fiecare dintre băncile sistemului

(facilităţi permanente oferite) şi piaţa monetară interbancară considerată a fi un instrument cu

influenţă indirectă asupra lichidităţii bancare.

RESCONTUL

Rescontul este o operaţiune (rescontarea) utilizată de Banca Centrală în relaţia cu

băncile de sistem concretizată în acordarea unui credit garantat băncilor de rang secund ca

urmare a prezentării şi cedării de către acestea în favoarea Băncii Centrale a portofoliului de

efecte comerciale numite şi titluri de credit.

Pentru această operaţiune Banca Centrală percepe o taxă numită „rescont” sau

„taxă oficială a scontului”. Taxa se deosebeşte astfel de scont numit şi „taxă privată” şi

perceput de băncile comerciale ca urmare a creditării întreprinzătorilor contra cedării de către

aceştia a portofoliului de efecte comerciale.

De regulă Banca Centrală acceptă la rescontare acele titluri de credit care poartă

denumirea de „aval”.

Avalul este categoria monetară. Avalul reprezintă o garanţie suplimentară

acordată de o terţă persoană trasului (emitentului titlului) şi menţionată în mod expres în

înscrisul respectiv. În caz că trasul nu poate plăti la scadenţă, avalistul se obligă să plătească.

Prin rescontare se introduce în circuitul economic, moneda Băncii Centrale şi se

creează o monedă de prim rang după cum prin plata la scadenţă a titlului de credit respectiv

se „distruge” moneda Băncii Centrale şi se restrâng dimensiunile masei monetare.

Rescontarea are 2 efecte şi anume efectul cantitativ şi efectul preţ.

Efectul cantitativ semnifică o creştere a cantităţii de monedă în favoarea băncilor

comerciale. Atunci când taxa de rescont este mai mică, la rescontare se vor prezenta mai

multe titluri (efecte comerciale), fapt care conduce la creşterea emisiunii de monedă centrală.

Dacă taxa de rescont creşte, mai puţine titluri vor fi prezente la rescontare, iar emisiunea de

monedă se va diminua.

Efectul preţ are drept consecinţă o modificare a volumului emisiunii de monedă

centrală în condiţiile modificării preţului rescontului. Dacă preţul rescontului creşte, în

sistemul bancar se va înregistra un volum mai mic de monedă centrală ca urmare a diferenţei

înregistrate între valoarea nominală a titlului şi taxa oficială a scontului, rescontului. Dacă

scade taxa de rescont, se înregistrează o creştere a cantităţii de monedă centrală furnizată.

Rescontul reprezintă o operaţiune unilaterală care poate antrena un excedent de

lichiditate în sistemul bancar. Este unilaterală pentru că se produce numai la iniţiativa

băncilor comerciale alimentate cu monedă de prim rang de către Banca Centrală. Este

unilaterală pentru că relaţia dintre fiecare bancă luată individual şi Banca Centrală nu asigură

corespondenţa dintre cantitatea de monedă furnizată şi nevoile sistemului bancar.

Băncile comerciale cunosc anticipat doar costul refinanţării fără a avea informaţii

concrete cu privire la cantitatea de monedă centrală disponibilă.

Banca Centrală poate limita accesul băncilor comerciale la rescontare şi astfel

reduce lichiditatea din sistemul bancar, atunci când excesul acesteia tinde să se cronicizeze.

Rescontarea este considerată operaţiune costisitoare, ea antrenând un volum

semnificativ de resurse materiale şi umane în condiţiile gestionării individuale a fiecărui

portofoliu de efecte comerciale. Din acest motiv Banca Centrală şi în general sistemul bancar

a căutat să injecteze lichiditate folosind instrumente contractuale de natura „open-market-

ului” sau reglementare de natura rezervelor minime obligatorii după cum a creat o piaţă

specifică, capabilă să absoarbă excedentul de lichiditate sau să trimită lichiditate în sistem,

numită piaţă monetară interbancară.

Existenţa pieţei monetare interbancare se datorează nevoilor băncilor comerciale

de a echilibra poziţiile monetare înregistrate la sfârşitul fiecărei zile excedentare sau

deficitare, ca urmare a compensării datoriilor reciproce.

Clienţii instituţiilor bancare derulează zilnic operaţiuni de încasări şi plăţi, şi ca

urmare, acestea devin spontan datoare una alteia.

Echilibrarea trezoreriei se realizează în mare parte pe piaţa monetară interbancară,

considerată o piaţă a lichidităţii pe termen scurt unde se tranzacţionează moneda Băncii

Centrale.

Piaţa monetară interbancară a fost creată de Banca Centrală care îşi asumă în mod

permanent un rol regulator de supraveghere şi temporar de jucător, de participant direct, atât

în calitate de cumpărător cât şi în calitate de vânzător. Astfel Banca Centrală poate juca un

rol activ preponderent sau unul marginal utilizând 2 instrumente principale şi anume rata

dobânzii şi oferta de monedă.

Intervenţiile Băncii Centrale prin rata dobânzii sunt predilecte Băncii Franţei, iar

cele prin volumul de monedă furnizată şi stabilirea ratei dobânzii ca urmare a întâlnirii cererii

cu oferta Băncii Angliei şi Băncii Statelor Unite ale Americii.

Pe piaţă apar zilnic 2 categorii de participanţi - ofertanţii şi solicitanţii de fonduri,

instituţii bancare şi de credit structural debitoare sau structural creditoare.

Ofertanţii înregistrează o poziţie monetară excedentară şi caută un plasament cât

mai bine remunerat pentru resursele de tezorerie pozitive.

Solicitanţii înregistrează o poziţie monetară deficitară şi urmăresc echilibrarea

acesteia prin atragerea unor resurse la un cost cât mai scăzut.

Atunci când piaţa prin însumare algebrică a operaţiunilor derulate pe parcursul

unei zile înregistrează în ansamblu un deficit de monedă, se spune că, este „în bancă”, având

nevoie de intervenţia Băncii Centrale.

Piaţa este considerată „în afara băncii”, atunci când înregistrează un excedent de

monedă, Banca Centrală intervenind pentru sterilizarea acesteia fără a avea însă obligaţia

intervenţiei.

În spaţiul creat între Banca Centrală şi instituţiile de credit participante intervin

organisme specializate (intermediari-financiari), numite curtieri în Franţa şi discount house-

uri în Marea Britanie.

Curtierii acţionează în numele şi la ordinul băncilor comerciale, culeg date şi

informaţii cu privire la evoluţia pieţei, la evoluţia ratelor de dobândă şi execută o serie de

operaţiuni cu caracter speculativ. Pentru acestea percep un comision numit „curtaj”, calculat

în funcţie de volumul şi durata operaţiunilor efectuate.

Discount house-urile sunt numite şi bănci cu ridicata. Atrag depozite şi acordă

împrumuturi băncilor comerciale cu dobânzi preferenţiale având posibilitatea modificării

suple a termenelor de rambursare în favoarea băncilor comerciale.

Pe piaţa monetară interbancară sunt calculate zilnic ca rate medii, două dobânzi

de referinţă numite „bubid” şi „bubor”.

Pe piaţa monetară interbancară românească bubid reprezintă nivelul de dobândă la

care se atrag depozitele, la care se cumpără fondurile, fiind considerat preţul cel mai înalt pe

care cumpărătorul de resurse este dispus să îl plătească.

Bubor reprezintă acel nivel al dobânzii la care se acordă împrumutul, se vând

fonduri, fiind considerat preţul cel mai scăzut pe care vânzătorul este dispus să îl accepte.

Cele două rate ale dobânzii reprezintă semnale puternice pentru piaţa monetară

interbancară, pentru piaţa creditului, reflectând un mod fidel, mecanismul de transmisie a

politicii monetare şi de credit.

Băncile comerciale atrag depozite sau acordă credite mai departe

întreprinzătorilor şi populaţiei la un nivel al dobânzii bubid sau bubor + 2, 3, 4 procente.

2. OPERAŢIUNILE DE OPEN-MARKET

Sunt instrumente numite generic open-market de piaţa liberă utilizată de Banca

Centrală în relaţie cu băncile comerciale apărute pentru prima dată în Statele Unite ale

Americii la începutul secolului XX şi generalizate în acţiune în Europa după anii 1940.

Din această categorie fac parte următoarele tipuri de instrumente:

1. Vânzările/cumpărările reversibile de titluri eligibile pentru tranzacţionare,

numite „repo/reverse repo” sau operaţiuni cu răscumpărare;

2. Creditele colateralizate cu active eligibile pentru garantare;

3. Emiterea certificatelor de depozit;

4. Atragerea de depozite pe termen scurt, de obicei o zi.

Sunt considerate eligibile de către Banca Centrală, acele titluri care îndeplinesc

cumulativ o serie de condiţii:

- se află în posesia băncii prezentatoare;

- nu sunt gajate sau sechestrate;

- au scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii în cauză;

- nu sunt emise de banca prezentatoare.

Cele mai tranzacţionate asemenea titluri sunt considerate titluri de stat. Acestea

sunt evaluate permanent pe perioada deţinerii lor de către creditori.

Creditele colateralizate astfel (cu titluri de stat) sunt acordate pe perioade scurte

de timp (o zi, două zile, o săptămână, o lună) şi au asociată o rată a dobânzii anunţată în

prealabil de Banca Centrală şi plătită de Banca Comercială odată cu principalul la

rambursare.

Certificatele de depozit sunt emise sub formă dematerializată cu discount şi

răscumpărare la valoare nominală. Depozitele sunt atrase pe perioade scurte (o zi, două zile,

o săptămână, o lună) şi au bonificată o dobândă anunţată în prealabil de Banca Centrală.

Atragerile de depozite se produc pentru a absorbi excedentul de lichiditate

care altfel ar putea migra pe piaţa valutară şi ar crea presiune pe cursul de schimb.

3. REZERVA MINIMĂ OBLIGATORIE

Rezerva minimă obligatorie reprezintă depozitele slab enumerate constituite la

Banca Centrală de către băncile universale şi specializate.

Rezerva minimă obligatorie presupune existenţa unui sold creditor minim deţinut

de băncile comerciale în contul deschis la Banca Centrală, calculându-se ca o cotă

procentuală din totalul atragerilor de resurse de la populaţie şi întreprinzători.

Nivelul care depăşeşte cota respectivă se constituie în aşa-numita „rezervă liberă”

sau „excedentară”. Această rezervă este mai bine remunerată de către Banca Centrală care

încurajează astfel băncile de sistem în realizarea unei protecţii cât mai solide faţă de riscurile

asociate operaţiunilor bancare.

Sistemul rezervei minime obligatorii a fost pentru prima dată pus în aplicare în

S.U.A la începutul secolului XX, utilizarea sa generalizându-se în perioada marii crize.

În majoritatea statelor lumii funcţionează mecanismul rezervei minime obligatorii

bazat pe dispoziţii legale. Motivul principal al instituirii sistemului şi consituirii rezervei îl

reprezintă necesitatea asigurării unei lichidităţi minimale în sistemul bancar.

Rezerva minimă obligatorie este considerată un instrument semnificativ de

politică monetară şi de credit.

Variaţia procentului de rezervă conduce la creşterea sau diminuarea lichidităţii

băncilor comerciale cu efect asupra operaţiunilor de creditare şi finanţărilor în economia

reală.

Obligând băncile comerciale să deţină un depozit proporţional cu depozitele

atrase de la clienţi, Banca Centrală asigură o expansiune controlată a monedei şi un nivel

corespunzător politicilor şi strategiilor monetare cu privire la activitatea de creditare.

Rezerva minimă obligatorie poate fi constituită fie ca o cotă unică, fie diferenţiat

în funcţie de tipul şi categoria de depozite atrase. De exemplu, în Franţa în anul 1990, Banca

Centrală practica o cotă de 5,5% pentru depozitele la vedere atrase de băncile comerciale şi o

cotă de 3% pentru depozitele la termen. În anul 2000 această cotă a devenit unică 2%. În

românia în anul 2008, Banca Naţională Română (BNR) a practicat o cotă diferenţiată pentru

depozitele în lei de 20%, iar pentru pasivele în valută de 40%. Începând cu octombrie 2008,

BNR a redus cota procentuală a depozitelor în lei la 18% păstrând aceeaşi cotă pentru

depozitele în valută. Având în vedere că BNR urmăreşte o stimulare şi încurajarea creditării

şi faptul că urmează a fi semnat la începutul lui mai 2009 acordul cu FNI, Banca Mondială şi

un grup consistent de bănci internaţionale, rata procentuală a rezervei minime obligatorii

urmează a fi redusă treptat atât pentru pasivele în lei, cât şi pentru cele în valută. Pentru

depozitele în valută la termen pe perioade mai mari de 2 ani se are în vedere chiar eliminarea

cotei de rezervă minimă obligatorie.

Rezerva minimă obligatorie afectează în sensul creşterii costului creditelor cu

aproximativ 2% pentru creditele în lei şi aproximativ 4% pentru creditele în valută acordate

de băncile comerciale din România. Acesta reprezintă principalul dezavantaj generat de

utilizarea acestui instrument de politică monetară. Alte dezavantaje sunt considerate a fi:

-lipsa de flexibilitate;

-imposibilitatea utilizării rezervei minime obligatorii de către Banca Centrală în

reglajul fin al ofertei de monedă ca urmare a impactului puternic al rezervei asupra

operaţiunilor active ale băncilor comerciale.

Rezerva minimă obligatorie nu beneficiază de supleţe, fiind un instrument de

natură reglementară. Din acest motiv îi este preferată operaţiunea de open-market, care este

considerată un instrument de natură contractuală, beneficiar de flexibilitate în reglarea

lichidităţii pe termen scurt.

Utilizarea rezervei minime obligatorii prezintă însă şi o serie de avantaje

manifestate astfel:

- reduce nivelul multiplicatorului creditelor şi asigură un control mai bun al

masei monetare;

- creşte dependenţa băncilor comerciale de Autoritatea Monetară Supremă

în perspectiva multiplicării monedei în economie.

Mecanismul multiplicării monedei în economie este în legătură directă cu nivelul

rezervei minime obligatorii şi cel al monedei de prim rang, asigurate de Banca Centrala, ca

urmare a depozitelor constituite de băncile comerciale.

4.4. Modalităţi de adecvare, limitare, raţionare şi acordare selectivă a

creditelor.

În economiile monetare, unde se manifestă presiuni inflaţioniste puternice, iar rata

dobânzii nu poate fi majorată din cauza pierderii de credibilitate a Băncii Centrale şi a

sistemului bancar sunt utilizate 2 instrumente, după cum urmează:

- adecvarea, limitarea şi raţionarea creditelor (ALRC);

- acordarea selectivă a creditelor (ASC).

ADECVAREA, LIMITAREA ŞI RAŢIONAREA CREDITELOR (ALRC)

Acest instrument a fost utilizat cu succes în anii ’70 -’80 de ţări puternic

industrializate, precum S.U.A, Marea Britanie, Japonia, Italia, Olanda, Franţa, etc...

Justificarea acestor utilizatori pleacă de la cel puţin 2 considerente:

-finanţarea economiei reale se realiza preponderent prin intermediul creditului

bancar (peste 70%), iar controlul acestuia asigura practic şi controlul masei monetare aflată

în circulaţie;

-imposibilitatea utilizării ratei dobânzii atât din cauza nivelului înalt înregistrat

deja de aceasta, cât şi din cauza pierderii de credibilitate a autorităţii monetare în acţiunea

acesteia de a regla nivelul lichidităţii din sistemul bancar.

Acest instrument (ALRC) este utilizat de Banca Centrală prin

urmărirea volumului creditelor acordate băncilor de sistem folosind în acest sens un criteriu

unic şi anume fiecare bancă comercială primea de la Banca Centrală o anumită cantitate de

monedă în funcţie de dimensiunea operaţiunilor executate. Treptat acest instrument a pierdut

din consistenţă, fiind considerat o alocare cantitativă din aceleaşi motive pentru care a fost şi

instituit (controlul prin rata dobânzii a devenit eficient, iar nivelul finanţărilor prin credit a

scăzut în intensitate).

ACORDAREA SELECTIVĂ A CREDITELOR (ASC)

Acordarea selectivă a creditelor presupune încurajarea creditării pentru anumite

sectoare sau scopuri descuranjând astfel alte tipuri de credite. Acest instrument a fost utilizat

cu succes după cel de-al doilea război mondial pentru reconstrucţia economiilor şi a reţelelor

de transport şi este utilizat astăzi atât de ţările dezvoltate cât şi de cele emergente, inclusiv

România, pentru dezvoltarea acelor domenii care înregistrează rentabilităţi aleatorii sau

îndepărtate.

Băncile de sistem acordă credite pornind de la 2 criterii esenţiale, si anume

rentabilitatea operaţiunii şi riscul la care se expun. Astfel, întreprinzătorii mai siguri şi mai

solvabili vor beneficia de credite.

Selecţia realizată de băncile sistemului nu corespunde însă întotdeauna cu

priorităţiile statului. Acesta încearcă fie să influenţeze comportamentul băncilor comerciale,

fie să creeze instituţii de credit noi prin care să urmărească realizarea obiectivelor propuse.

Acordarea selectivă a creditelor se realizează prin subvenţionarea dobânzii de

către stat fie direct fie indirect. Subvenţionarea directă a dobânzii conduce la cheltuieli

importante ale statului ca urmare a faptului că diferenţa dintre dobânda pieţei şi dobânda la

care se acordă creditele privilegiate se suportă de la bugetul de stat.

Subvenţionarea indirectă se manifestă ca o rescontare la Banca Centrală cu taxă

privilegiată. Ca urmare veniturile înregistrate de acesta vor fi mai mici, profitul se va

diminua, iar impozitul va fi corespunzător mai mic.

Subvenţiile dobânzii utilizate în prezent în sistemul bancar prezintă inconveniente

pe de o parte deoarece conduce la creşterea cheltuielilor bugetare şi accentuarea deficitelor în

condiţiile în care există criterii de convergenţă nominală obligatoriu a fi respectate (deficit

bugetar mai mic de 3% din PIB), iar pe de altă parte tinde să permanentizeze avantajele

obţinute de beneficiarii creditelor privilegiate precum şi influenţa acestora în domeniile de

activitate respective.

4.5 Politica valutara si a cursului de schimb

4.5.1 Regimul cursurilor de schimb

Banca Centrală are ca obiectiv stabilitatea monedei naţionale în raport cu alte

monede repsectând reglementăriile monetare interne şi angajamentele internaţionale.

Acţiuniile Băncii Centrale depind de modul în care este configurată politica valutară.

Politica valutară reprezintă ansamblul măsurilor, instrumentelor şi metodelor prin

care autoritatea monetară abilitată caută să acţioneze pentru a urmării influenţa şi a stabilii

cursul de schimb pe piaţa valutară.

Piaţa valutară presupune existenţa unui sistem de relaţii care se formează între

bănci, case de schimb şi clienţii acestora prin intermediul cărora se realizează operaţiunile de

vânzare-cumpărare, devize şi valute contribuind la stabilirea cursurilor de schimb.

Cursul de schimb reprezintă expresia sintetică a raportului valoric exprimat ca

preţ al tranzacţiei cu devize pe piaţa valutară. Cursul de schimb reprezintă elementul esenţial

al convertibilităţii monedelor.

Se poate face distincţie între 2 regimuri de curs de schimb şi anume: Regim

Flotant (Flexibil) şi Regim Fix (Fixat).

Cursul de schimb flotant se stabileşte liber pe piaţa valutară ca urmare a

confruntării cererii cu oferta de valută. Flotarea poate fi pură, atunci când Banca Centrală nu

intervine pentru a cumpăra sau vinde valută, sau impură numită şi flotare administrativă,

atunci când Banca Centrală intervine pe piaţa valutară fără a avea însă obligaţia intervenţiei

(în România intervine).

Cursul de schimb fix este determinat de Banca Centrală ca un curs de schimb

oficial al monedei naţionale faţă de un etalon internaţional, o monedă puternică, stabilă care

nu înregistrează fluctuaţii semnificative. Acesta poate fi fixat sau ancorat, ataşat la un coş de

monede considerat mai stabil cu limite de fluctuaţie înguste (1% sau 2,25)

Opţiunea pentru praticarea unuia sau altuia dintre regimurile de curs de schimb

depinde de o analiză cost-beneficiu realizată, luând în calcul o serie de factori printre care se

numără:

- mobilitatea capitalurilor;

- deschiderea pieţelor;

- mobilitatea factorilor de producţie;

- diversificarea exporturilor;

- inflaţia, etc...

Cursul de schimb se modifică pentru ca cele 2 ţări ale căror monede îl formează

nu pot avea pe termen mediu şi lung aceeaşi evoluţie. Apar în timp diferenţe semnificative cu

privire la inflaţie, rata dobânzii, rata de creştere economică, etc...

4.5.2. Intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa valutară

Banca Centrală intervine pe piaţa valutară folosind canale şi mecanisme,

instrumente şi tehnici dintre cele mai diverse.

Pentru politica valutară sunt semnificative rata dobânzii şi rezerva de schimb.

Modificările ratei dobânzii antrenează pe termen scurt intrări-ieşiri de capitaluri,

afectată fiind cererea speculativă de monedă. Creşterea ratei dobânzii la un nivel superior

celui înregistrat pe pieţele concurente antrenează intrări de capitaluri pe pieţe speculative şi

în consencinţă modificarea cursului de schimb al monedei naţionale.

Scăderea ratei dobânzii la un nivel inferior celui înregistrat pe pieţele concurente

conduce la ieşirea capitalurilor speculative şi modificarea cursului de schimb.

Consecinţe semnificative ale variaţiei ratei dobânzii ca instrument şi canal de

intervenţie sunt creşterea volatilităţii şi scăderea predictibilităţii cursului de schimb a

monedei naţionale.

Utilizând rezerva de schimb drept canal şi instrument de intervenţie, Banca

Centrală urmareşte să corecteze prin vânzari-cumpărări de valută nivelul cursului de schimb

înregistrat la un moment dat.

Pentru a contracara o tendinţă de apreciere excesivă a monedei naţionale Banca

Centrală poate proceda la vânzarea de moneda de prim rang neexistând o limită în ceea ce

priveşte volumul intervenţiilor. Atunci când Banca Centrală urmareşte să contracareze o

tendinţă de depreciere a mondei naţionale procedează la cumpărarea de monedă de prim rang

şi vânzarea de valută, limita fiind dată de capacitatea de îndatorare şi de nivelul rezervelor.

Credibilitatea intervenţiilor Băncii Centrale depinde de orizontul de timp pe care

se manifestă dezechilibrul. Dacă dezechilibrul este pe termen scurt acest tip de intervenţie

înregistrează rezultate pozitive. Dacă se manifestă însă pe termen mediu şi lung intervenţiile

Băncii Centrale nu sunt de natură a modifica substanţial evoluţia. Este importantă din acest

punct de vedere şi percepţia operatorilor pieţei valutare.

4.5.3. Modificarea parităţii monedei naţionale

Atunci când Banca Centrală consideră că nu poate asigura corespunzător paritatea

monedei naţionale

poate opta pentru modificarea acesteia. În condiţiile unui regim de curs de schimb

flotant acţiunea Băncii Centrale poartă numele de apreciere/depreciere, iar în cazul cursurilor

de schimb fixe poartă numele de valorizare/devalorizare.

Deprecierea/devalorizarea conduce la ameliorarea competitivităţii economiei

respective, la creşterea exporturilor, scăderea importurilor şi echilibrarea balanţei de plăţi.

Întreprinzătorii trebuie să aibă capacitatea fizică de a spori producţia sau de

reducere a cererii interne.

Nivelul preţurilor nu trebuie să crească imediat, căci altfel ar determina anularea

efectelor scontate.

În economie se manifestă presiuni inflaţioniste mai mult sau mai puţin ridicate.

Efecte benefice se obţin doar dacă se aplică un program eficient de redresare economică.

Apecierea/valorizarea pleacă de la 2 premise şi anume:

- o monedă subevaluată conduce la inflaţie ridicată şi o creştere a nivelului masei

monetare;

- o monedă subevaluată creează probleme în relaţiile comerciale şi financiare

între state partenere.

Apecierea/valorizarea conduce la scăderea exporturilor şi creşterea importurilor şi

are consecinţe deflaţioniste în economie.

Cursul de schimb poate fi păstrat fix în condiţiile preluării conducerii politicii

monetare şi chiar a politicilor economice de către structuri sau organisme internaţionale (cum

ar fi o bancă consorţială, un holding).

4.5.4. Ancorarea monedei naţionale şi a cursului de schimb

Ancorarea monedei naţionale faţă de o altă monedă considerată puternică a unei

ţări cu inflaţie redusă reprezintă o variantă a cursurilor de schimb fixe.

Ancorarea sau ataşarea poate fi realizată şi faţă de un coş de monede considerat

prin definiţie mai stabil.

Ţările cu economie emergentă procedează, de obicei, la ancorarea monedelor

naţionale pentru reducerea rapidă şi semnificativă a inflaţiei până la nivelul înregistrat în ţara

faţă de a cărei monedă s-a realizat ataşarea.

În timp şi ţări dezvoltate economic Marea Britanie şi Franţa au procedat la

ancorarea monedelor naţionale la o monedă care nu înregistra fluctuaţii semnificative şi

anume marca germană. Argentina, de exemplu, înregistrând în anul 1989 o inflaţie cu 4 cifre

a reuşit o reducere puternică a acesteia ataşând moneda naţională la dolarul american şi

beneficiind de un sprijin financiar consistent acordat de fondul monetar internaţional,

ajungând în anul 1994 la o inflaţie de 4%.

Practic ancorarea monedei naţionale presupune înfiinţarea unui consiliu monetar

sau valutar care preia conducerea politicii monetare şi emite monedă naţională numai în

schimbul monedei străine puternice faţă de care aceasta s-a ataşat.

Consiliul monetar prezintă o serie de avantaje printre care se numără:

- reducerea semnificativă a inflaţiei;

- eliminarea finanţării deficitului bugetar de către Banca Centrală prin

emisiune monetară;

- corectarea soldului balanţei de plăţi.

Plecând de la aceste avantaje ţările cu economie emergentă urmărind să

stabilizeze economia, au procedat la ancorarea monedelor naţionale fie la marca germană,

dolarul american, mai târziu euro, fie la DST (monedă coş compozită).

Exemplu: Estonia în anul 1992 a ancorat coroana la marca germană.

Lituania în anul 1994 a ancorat lita la dolarul amercian.

Letonia în anul 1995 a ancorat lotul la DST (monedă coş compozită).

Bulgaria în anul 1997 a ancorat leva la marca germană.

Polonia şi Ungaria au creat un regim de flotare controlată, ancorând moneda

naţională slotul şi forinţiul la un coş de monede format din 55% euro şi 45% dolar cu flotare

de 7%, respectiv 70% euro şi 30% dolar cu flotare de 2,25% după anul 1999.

4.6. Strategii monetare

Strategia monetară reprezintă un ansamblu de criterii şi de proceduri utilizate de

Banca Centrală pentru a adopta, implementa şi comunica deciziile de politică monetară care

vizează îndeplinirea obiectivului fundamental, asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

4.6.1. Strategii de ţintire a agregatelor monetare

Utilizând această strategie Banca Centrală face posibilă trecerea agregatelor

monetare de la stadiul de variabile purtătoare de informaţii utile la calitatea de indicatori de

politică monetară, ţintă cantitativă intermediară sau finală.

Banca Centrală utilizează în acest sens agregatul monetar cel mai restrâns M0 baza

monetară în calitate de obiectiv sau o ţintă intermediară şi agregatul monetar mai larg M 2 în

calitate de obiectiv final al politicii monetare.

Pentru a fi eficace această strategie are drept suport sau ancoră nominală atât rata

rezervelor minime obligatorii cât şi rata dobânzii, variaţiile acesteia depinzând şi influenţând

în acelaşi timp dorinţa întreprinzătorilor şi populaţiei de a deţine monedă.

În mod concret strategia presupune:

- realizarea unei legături stabile sau cel puţin predictibile între M0 şi M2 cu ajutorul setului

de multiplicatori monetari;

- legătură stabilă şi predictibilă între M2 şi inflaţie, obiectiv fundamental al politicii

monetare;

- propagarea impulsurilor monetare ale Băncii Centrale pe canalele cunoscute, în special,

pe canalul ratei dobânzii prin intermediul sistemului bancar în economia reală;

Banca Centrală să se găsească în poziţia de creditor net al sistemului bancar,

practic înregistrarea în sistemul bancar al unui deficit structural de lichiditate.

În România strategia de ţintire a agregatelor monetare nu a înregistrat efectele

scontate, ca urmare a neîndeplinirii tuturor condiţiilor menţionate mai sus.

BNR a renunţat la ţintirea agregatelor monetare în anul 2005, trecând la strategia

de ţintire directă a inflaţiei.

4.6.2. Strategii de ţintire directă a inflaţiei

Strategia de ţintire directă a inflaţiei are drept obiectiv final inflaţia prognozată şi

monitorizată de Banca Centrală.

Atunci când proiecţiile cu privire la inflaţie deviază de la punctul de referinţă,

politica monetară reacţionează într-o manieră mai mult sau mai puţin mecanică, utilizând ca

ancore nominale rata rezervelor minime obligatorii, cursul de schimb şi rata dobânzii.

Obiectivul inflaţiei poate fi ţintit ca un punct, ca o bandă sau ca un punct cu

intervale în jurul său.

România utilizează în ţintirea inflaţiei punctul cu intervale.

Strategia de ţintire directă a inflaţiei a înregistrat succese importante în ţări cu

economie dezvoltată (Marea Britanie, Franţa), în ţări cu economie emergentă în curs de

dezvoltare (Argentina, Brazilia, Chile), dar şi în ţări cu economie emergentă (Polonia,

Cehia).

Pentru succesul acestei strategii este necesară o colaborare strânsă între autoritatea

monetară şi celelalte instituţii ale statului direct responsabil în configurarea politicilor

macroeconomice.

Strategia depinde în mod fundamental de activităţile şi acţiunile întreprinse de

Banca Centrală. Este necesară o calitate cât mai înaltă a prognozelor Băncii Centrale cu

privire la obiectivul inflaţiei. Banca Centrală trebuie să cunoască în avans posibilele majorări

ale preţurilor la utilităţi, gradul de indexare a salariilor şi momentele acestora. În acelaşi timp

Banca Centrală trebuie să beneficieze de un grad de independenţă cât mai ridicat faţă de

puterea executivă guvernul pentru a asigura o continuitate în deciziile de politică monetară

(exemplu: posibilitatea creşterii sau scăderii ratei dobânzii în funcţie de interesele politicii

monetare).

Independenţa Băncii Centrale este reclamată mai ales în ţări cu economie în curs

de dezvoltare şi în ţări cu economie emergentă. Motivul îl constituie înclinaţia puterii politice

din aceste state de a ceda presiunile sociale, mai ales în preajma alegerilor şi de a acorda

acele „pomeni electorale” care periclitează în mod direct obiectivul de inflaţie stabilit de

Banca Centrală.

Un aspect esenţial al strategiei de ţintire directă a inflaţiei îl reprezintă politica de

curs valutar. Cursul de schimb trebuie să beneficieze de un sistem de flotare controlată.

Banca Centrală trebuie să îşi rărească intervenţiile pe piaţa valutară lăsând cursul de schimb a

se stabili la punctul de echilibru al pieţei.

Eventualele intervenţii ale Băncii Centrale trebuie văzute ca o armă împotriva

atacurilor speculative (păstrarea incertitudinii cu privire la evoluţia cursului de schimb).

Un exemplu de acţiune în acest sens îl reprezintă Banca Centrală a Ungariei care a

încercat să ţintească inflaţia şi în acelaşi timp să apere un culoar preanunţat al cursului de

schimb, fără a reuşi însă îndeplinirea niciunuia dintre cele 2 obiective în perioada imediat

următoare aderării la U.E. (anul 2005).

România utilizează în prezent strategia de ţintire directă a inflaţiei, urmând ca

într-o perioadă imediat următoare să treacă la strategia de ţintire a cursului de schimb.

4.6.3. Strategii de ţintire a cursului de schimb

Strategia de ţintire a cursului de schimb utilizează cursul de schimb atât ca ţintă,

cât şi ca ancoră anti-inflaţionistă. Este specifică economiilor mici deschise comerţului

internaţional unde importurile au o pondere importantă în Produsul Intern Brut (PIB).

România este considerată o economie semi-deschisă, strategia de ţintire a cursului

de schimb urmând a fi adoptată într-o etapă următoare intermediară trecerii la moneda unică

euro.

Strategia presupune o ancorare, o ataşare a monedei naţionale la moneda pilot cu

posibilitatea menţinerii unor benzi de fluctuaţie mai înguste sau mai largi.

În condiţiile mecanismului ratelor de schimb 1, banda de fluctuaţie admisă este de

până la 15% faţă de cursul pilot.

În condiţiile mecanismului ratelor de schimb 2, banda de fluctuaţie se îngustează

până la 2,25% faţă de cursul pilot.

Pentru a adopta moneda unică euro, România va intra în mecanismul ratelor de

schimb stabilind un curs pilot lei/euro cu 3 zecimale, obligatoriu a fi păstrat în marja de

fluctuaţie menţionată pentru cel puţin 2 ani (datoria publică - 60%; deficitul public - 3%).

4.6.4.Strategie heterodoxă (combinată)

Strategia heterodoxă este cea utilizată în prezent de către Banca Centrală

Europeană (BCE).

Strategia heterodoxă se bazează pe 2 piloni:

- un pilon cantitativ;

- un pilon calitativ.

Pilonul cantitativ are la bază prognozele cu privire la creşterea nivelului masei

monetare, reprezentat prin agregatul monetar mai larg M3 care trebuie să se găsească într-o

relaţie cât mai stabilă şi predictibilă cu obiectivul inflaţiei.

Banca Centrală Europeană urmăreşte un nivel de creştere a masei monetare de

aproximativ 4,5% anual, având drept obiectiv pentru inflaţia din zona U.E. aproximativ 2%

anual.

Este esenţial a se măsura de către Banca Centrală Europeană deviaţia obiectivului

de creştere a masei monetare de la punctul de referinţă prognozat şi mai ales a se determina

cauzele de natură structurală sau conjuncturală care au condus la aceste oscilaţii.

Din această perspectivă devine important cel de-al doilea pilon, calitativ care

presupune calculul unor indicatori financiari, monetari şi bancari cu privire la evoluţia

pieţelor financiare a principalelor active financiare, a vitezei de circulaţie şi a vitezei de

rotaţie pentru diferitele forme de monedă (numerarul, depozitele necontrolabile, depozitele

controlabile).

Specialiştii Băncii Centrale Europene adună date şi informaţii cu privire la setul

menţionat de variabile macroeconomice, documentând astfel deciziile consiliului

guvernatorilor al Băncii Centrale Europene întrunit de cel puţin 2 ori pe an şi directoratul

considerat conducerea executivă a Băncii Centrale Europene întrunit ori de câte ori este

nevoie.

România are de parcurs până la adoptarea monedei unice euro şi a strategiei

heterodoxe, strategia de ţintire a cursului de schimb posibil a fi utilizată împreună cu

strategia de ţintire directă a inflaţiei.

Evoluţia inflaţiei şi cauzele acesteia

În cursul trimestrului III 2012, rata anuală a inflaţiei IPC a înregistrat un avans

substanţial, atingând la sfârşitul perioadei 5,3 la sută, cu 3,3 puncte procentuale peste

valoarea înregistrată la finele trimestrului precedent. Acest nivel plasează rata inflaţiei cu 1,3

puncte procentuale peste limita superioară a intervalului-ţintă stabilit pentru sfârşitul anului

curent şi cu 1,8 puncte procentuale peste valoarea prognozată în Raportul asupra inflaţiei din

luna august 2012.

Accelerarea ritmului de creştere a preţurilor în trimestrul III a fost rezultatul unui

cumul de şocuri adverse de natura ofertei care au afectat o parte importantă a componentelor

coşului de consum. Şocurile produse reprezintă materializarea unor riscuri semnalate în

Raportul anterior care în runda curentă au fost incluse în scenariul de bază, caracterul

acestora anticipându-se însă a fi unul tranzitoriu.

La traiectoria ascendentă a ratei inflaţiei au contribuit preponderent majorările

preţurilor produselor agroalimentare, ca efect al scăderii producţiei pe plan intern şi

internaţional în urma condiţiilor climatice nefavorabile. Una dintre consecinţe a fost

intensificarea substanţială a creşterii în termeni anuali a preţurilor volatile ale mărfurilor

alimentare (LFO1), care a amplificat efectul statistic de bază nefavorabil de pe parcursul

trimestrului III, menţionat deja în rundele precedente de prognoză. Accelerarea semnificativă

a ritmului de creştere a preţurilor combustibililor, pe seama evoluţiei cotaţiilor internaţionale

ale petrolului, precum şi ajustările aplicate unor preţuri administrate şi accizelor la produsele

din tutun au contribuit suplimentar la creşterea ratei anuale a inflaţiei IPC în perioada

analizată.

O altă consecinţă a tensionării pieţelor interne şi internaţionale ale materiilor

prime agricole a fost resimţită la nivelul inflaţiei de bază CORE2 ajustat2, prin intermediul

creşterii preţurilor produselor alimentare procesate, cu o pondere substanţială în cadrul

acestui indice3. La sfârşitul trimestrului III 2012, rata anuală a inflaţiei CORE2 ajustat a

urcat la 3 la sută, cu 0,9 puncte procentuale peste nivelul atins la finele trimestrului II.

Contribuţii nefavorabile suplimentare la această dinamică au provenit din partea influenţei

asupra preţurilor bunurilor din import a unui leu mai depreciat faţă de perioada anterioară,

precum şi din cea a deteriorării relative a anticipaţiilor privind inflaţia sub impactul

creşterilor de preţuri deja produse şi al celor aşteptate pe termen scurt. Persistenţa unui deficit

substanţial de cerere agregată a continuat să atenueze influenţele nefavorabile asupra ratei

anuale a inflaţiei de bază, fenomen ilustrat de creşterea modestă a preţurilor mărfurilor

nealimentare, neafectate de şocul sever asupra ofertei agricole.

Ritmul anual de creştere a costurilor unitare cu forţa de muncă în industrie s-a

menţinut semnificativ în perioada iulie-august 2012, marcând însă o uşoară decelerare faţă de

trimestrul II.

Abaterea în sus cu 1,8 puncte procentuale a ratei anuale a inflaţiei IPC înregistrate

la sfârşitul trimestrului III faţă de nivelul prognozat este rezultatul aceloraşi şocuri ample de

ofertă produse ulterior elaborării scenariului de bază din luna august, semnalate în mod

explicit în expunerea balanţei riscurilor asociate proiecţiei din raportul anterior.

Materializarea acestora a condus la rate de creştere a preţurilor mai mari decât cele

prognozate în cazul majorităţii componentelor coşului de consum – mai puţin în cazul

produselor din tutun – la sfârşitul trimestrului III.

La sfârşitul trimestrului I 2013, rata anuală a inflaţiei IPC s-a situat la 5,25 la sută,

plasându-se în continuare deasupra intervalului-ţintă stabilit la valoarea staţionară de 2,5 la

sută ±1 punct procentual începând cu anul curent. Deşi rata anuală a inflaţiei IPC la finele

acestui trimestru este cu 0,3 puncte procentuale mai ridicată decât cea consemnată la sfârşitul

anului 2012, nivelul atins în luna martie se abate cu doar 0,06 puncte procentuale de la cel

prognozat de BNR în Raportul asupra inflaţiei din luna februarie.

După cum s-a anticipat în precedentele rapoarte asupra inflaţiei, accelerarea

temporară şi de dimensiuni modeste din trimestrul I 2013 a ritmului anual de creştere a

preţurilor de consum a fost determinată de factori de natura ofertei. Principalele efecte

adverse au fost generate de majorarea tarifelor la energia electrică în luna ianuarie, de

creşterea valorii accizelor pe seama modificării nivelului de referinţă al cursului de schimb

utilizat în calculul acestora şi de ascensiunea de scurtă durată din lunile ianuarie şi februarie a

cotaţiilor ţiţeiului pe piaţa internaţională. Impactul acestora asupra ratei anuale a inflaţiei IPC

a fost atenuat de efecte de bază favorabile asociate dinamicii preţurilor volatile ale

alimentelor şi ale combustibililor.

De asemenea, majorarea inflaţiei IPC a fost temperată în trimestrul I de reducerea

cu 0,2 puncte procentuale, comparativ cu sfârşitul anului 2012, a ratei anuale a inflaţiei de

bază ajustat, până la nivelul de 3 la sută. La revenirea ratei inflaţiei de bază pe o tendinţă

descendentă au contribuit: efectul exercitat de aprecierea leului faţă de euro asupra preţurilor

de import şi preţurilor libere ale serviciilor, disiparea treptată a impactului propagat asupra

preţurilor produselor alimentare procesate al recoltei agricole scăzute din anul precedent şi

persistenţa deficitului de cerere pe parcursul trimestrului I, elementele menţionate mai înainte

având contribuţii favorabile manifestate în timp asupra anticipaţiilor inflaţioniste.

Costurile unitare cu forţa de muncă în industrie s-au redus marginal în termeni

anuali în perioada ianuarie-februarie 2013, după şapte trimestre de creştere. La atenuarea

variaţiei anuale au contribuit atât temperarea creşterii salariului mediu brut din industrie, cât

şi accelerarea în acest interval a dinamicii productivităţii muncii din acest sector.

Sustenabilitatea acestei modificări de tendinţă şi generalizarea ei la nivelul de ansamblu al

economiei naţionale sunt esenţiale pentru consolidarea perspectivelor de revenire pe termen

mediu a ratei inflaţiei în interiorul intervalului-ţintă.

În şedinţa din 2 august 2012, Consiliul de administraţie al BNR a decis

menţinerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 la sută pe an. Prognoza

macroeconomică actualizată prevedea plasarea ratei anuale a inflaţiei în intervalul de variaţie

din jurul ţintei pe tot parcursul perioadei de proiecţie. În acelaşi timp, a fost identificată

amplificarea semnificativă, comparativ cu rundele anterioare de prognoză, a riscurilor de

abatere în sus a ratei inflaţiei de la traiectoria din scenariul de bază, impunând menţinerea

unei conduite prudente a politicii monetare. Pe plan extern, se manifestau deteriorarea

perspectivelor activităţii economice la nivel global, creşterea volatilităţii aversiunii faţă de

risc a investitorilor şi menţinerea incertitudinilor legate de soluţionarea durabilă a crizei

datoriilor suverane din zona euro.

Suprapuse persistenţei tensiunilor politice interne, aceste evoluţii erau de natură a

genera efecte nefavorabile asupra fluxurilor nete de capital şi, astfel, asupra cursului de

schimb al leului. În plus, condiţiile climatice nefavorabile manifestate în numeroase regiuni

ale lumii, inclusiv în România, semnalau riscul majorării semnificative a cotaţiilor externe

ale materiilor prime agricole de import, precum şi a preţurilor interne ale alimentelor.

Ulterior deciziei de politică monetară de la începutul lunii august, unele riscuri

identificate în analiza de fundamentare a acesteia s-au materializat, cu deosebită intensitate

manifestându-se creşterea preţurilor interne şi internaţionale ale produselor alimentare. Rata

anuală a inflaţiei a crescut până la nivelul de 3,88 la sută în luna august 2012, efectul statistic

de bază anticipat în prognozele Băncii Naţionale a României fiind amplificat de şocul advers

asupra preţurilor alimentelor, conjugat cu evoluţiile cursurilor de schimb pe pieţele valutare.

Mediul extern continua să fie marcat de incertitudini majore, ceea ce, în contextul evoluţiilor

interne asociate anului electoral, crea potenţialul amplificării bruşte a riscurilor asociate

volatilităţii mişcărilor de capital şi a celei a cursului de schimb al leului. Această conjunctură

nefavorabilă indica deteriorarea perspectivei pe termen scurt a inflaţiei, impunând păstrarea

unei conduite prudente a politicii monetare, în vederea ancorării ferme a anticipaţiilor

inflaţioniste. Ca urmare, Consiliul de administraţie al BNR a decis în şedinţa din 27

septembrie 2012 menţinerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 la sută pe

an.

În şedinţa din 5 februarie 2013, Consiliul de administraţie al BNR a decis

menţinerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 la sută pe an. Prognoza

macroeconomică actualizată indica revenirea ratei anuale a inflaţiei la limita superioară a

intervalului-ţintă la sfârşitul anului 2013, după o accentuare de natură tranzitorie în prima

jumătate a anului, în principal ca urmare a unor ajustări substanţiale ale preţurilor

administrate. Principalele riscuri asociate noii prognoze erau generate de menţinerea

incertitudinilor referitoare la evoluţiile mediului extern, ca sursă potenţială de accentuare a

volatilităţii fluxurilor de capital, precum şi, pe plan intern, de persistenţa unor rigidităţi

structurale în economia românească, de posibile abateri de la corelarea dinamicii salariale cu

cea a productivităţii muncii, precum şi de dinamica preţurilor volatile şi a celor administrate.

Prin deciziile adoptate, Consiliul de administraţie al BNR urmărea ancorarea eficace a

anticipaţiilor privind inflaţia şi consolidarea perspectivei de revenire, pe termen mediu, a

ratei anuale a inflaţiei în intervalul asociat ţintei în paralel cu redresarea treptată a procesului

de creditare a sectorului privat românesc.

Datele statistice publicate ulterior deciziei de politică monetară din 5 februarie

2013 au relevat reluarea dezinflaţiei în luna februarie, după o accelerare temporară a creşterii

preţurilor de consum în luna ianuarie 2013. Această evoluţie indică menţinerea perspectivelor

favorabile revenirii ratei anuale a inflaţiei în interiorul intervalului-ţintă până la finele anului

2013. În acelaşi timp însă, a avut loc materializarea unuia dintre riscurile semnalate în

Raportul asupra inflaţiei din luna februarie, prin manifestarea unei volatilităţi sporite a

fluxurilor de capital în condiţiile retensionării zonei euro şi ale reducerii apetitului pentru risc

al investitorilor. În plus, continuau să fie relevante celelalte surse de risc identificate în

acelaşi raport. Urmărind cu consecvenţă calibrarea atentă a instrumentelor de politică

monetară în scopul ancorării ferme a anticipaţiilor privind inflaţia, al asigurării stabilităţii

preţurilor pe termen mediu în condiţii de stabilitate financiară şi al atenuării impactului

nefavorabil exercitat de factori externi şi interni asupra redresării economiei, Consiliul de

administraţie al BNR a decis, în şedinţa din 28 martie 2013, menţinerea ratei dobânzii de

politică monetară la nivelul de 5,25 la sută pe an.

Perspectivele inflaţiei

Prognoza prevede menţinerea ratei anuale a inflaţiei deasupra intervalului de

variaţie de ±1 punct procentual din jurul ţintei centrale (stabilită la 3 la sută pentru 2012 şi la

2,5 la sută începând din 2013) până în trimestrul III 2013, plasarea la sfârşitul anului la

nivelul limitei superioare a intervalului (3,5 la sută) şi repoziţionarea în interiorul acestuia cu

începere din trimestrul I 2014.

Pe ansamblul anului 2012, creşterea economică este anticipată a înregistra un ritm

pozitiv, însă semnificativ mai redus comparativ cu cel din anul precedent, sub impactul

exercitat de contracţia cererii externe asupra exporturilor şi al unui an agricol afectat sever de

condiţiile meteorologice nefavorabile. Şocul advers al ofertei de produse agricole a generat

efecte maxime în trimestrul III, pentru care se anticipează o dinamică trimestrială negativă a

PIB real, o modestă redresare fiind prevăzută pentru ultima perioadă a anului. La nivelul

întregului an, creşterea pozitivă proiectată pentru 2012 se datorează contribuţiilor favorabile

ale cererii de consum a gospodăriilor populaţiei şi, mai ales în prima jumătate a anului, ale

formării brute de capital fix, parţial compensate de aporturile negative ale exportului net şi

ale variaţiei stocurilor.

Pentru 2013 se prevede o accelerare a dinamicii PIB, impulsionată atât de cererea

internă, în special pe seama expansiunii consumului, cât şi de redresarea graduală a

exporturilor. Acestea din urmă se anticipează a fi potenţate, pe parcursul anului viitor, de o

redresare moderată a cererii partenerilor comerciali ai României şi de o dinamică favorabilă a

costurilor unitare cu forţa de muncă, pe fondul consolidării proiectate a productivităţii muncii

în teritoriul valorilor pozitive pentru ansamblul economiei naţionale. Ponderea în PIB

nominal a deficitului de cont curent al balanţei de plăţi este anticipată a se situa atât în 2012,

cât şi în 2013 la valori uşor mai scăzute decât în anul 2011. Ca urmare, nu sunt de aşteptat

presiuni corective semnificative asupra cursului de schimb al monedei naţionale până la

orizontul proiecţiei. Deficitul de cerere a fost revizuit pe întreg intervalul de referinţă la

valori care implică presiuni dezinflaţioniste comparativ mai accentuate decât în runda

anterioară de prognoză. Intensitatea acestora este prevăzută a se reduce lent pe termen mediu,

implicând menţinerea nivelului PIB sub cel potenţial la orizontul proiecţiei.

Scenariul de bază al proiecţiei curente plasează rata anuală a inflaţiei IPC la 5,1 la

sută la sfârşitul anului 2012 şi la 3,5 la sută la finele anului 2013, niveluri cu 1,9 şi, respectiv,

0,5 puncte procentuale peste cele prognozate în Raportul asupra inflaţiei din luna august.

Revizuirea traiectoriei proiectate a ratei inflaţiei, substanţială în prima parte a

intervalului de referinţă, este determinată în principal de efectele şocurilor adverse de natura

ofertei materializate în intervalul parcurs de la publicarea raportului precedent. Dintre

acestea, influenţa dominantă provine din majorări, neincluse în scenariul de bază anterior, dar

semnalate ca riscuri cu relevanţă deosebită asociate acestuia, ale preţurilor produselor

agroalimentare pe plan intern şi internaţional. Semnificative pentru revizuirea în creştere a

ratei proiectate a inflaţiei sunt, de asemenea, deprecierea recentă a leului faţă de euro şi un

scenariu mai puţin favorabil privind evoluţia cotaţiilor internaţionale ale petrolului. În raport

cu aceste elemente, persistenţa deficitului de cerere agregată va exercita principala influenţă

dezinflaţionistă de-a lungul întregului orizont al prognozei.

Pentru sfârşitul anului curent, contribuţii mai ridicate decât în runda anterioară la

creşterea preţurilor de consum sunt proiectate din partea tuturor componentelor, cu excepţia

preţurilor produselor din tutun.

Proiecţia curentă situează rata anuală a inflaţiei IPC peste cea din runda anterioară

pe întreaga perioadă de referinţă. Natura tranzitorie a şocurilor adverse produse în anul curent

implică încetinirea creşterilor trimestriale ale preţurilor pe măsura disipării efectelor acestor

şocuri.

În termeni anuali, proiecţia prevede atingerea unui maxim al ratei inflaţiei (5,6 la

sută) în trimestrul II 2013, urmată de înscrierea pe o tendinţă descendentă din trimestrul III

până la începutul anului 2014 şi stabilizarea pentru restul intervalului de prognoză în

apropierea nivelului de 3 la sută. Reluarea dezinflaţiei începând cu trimestrul III 2013 va fi

facilitată, în condiţiile adoptării în scenariul de bază a ipotezei unui an agricol normal, de

tranziţia de la un efect statistic de bază advers la unul de sens contrar, în special pe seama

dinamicii favorabile a preţurilor.

Traiectoria proiectată a ratei anuale a inflaţiei de bază se va situa la rândul său

peste cea din prognoza anterioară pe întreg intervalul proiecţiei. Diferenţele sunt generate de

propagarea cu un anumit decalaj a şocului advers al preţurilor interne şi internaţionale ale

materiilor prime agricole asupra preţurilor produselor alimentare procesate, de revizuirea în

sus a aşteptărilor privind inflaţia şi de creşterile preţurilor de import, pe seama deprecierii din

perioadele recente a monedei naţionale. Aceste influenţe sunt atenuate de persistenţa

deviaţiei PIB, anticipată a exercita un impact dezinflaţionist relativ mai pronunţat pe tot

intervalul de prognoză în raport cu rundele de proiecţie anterioare.

Rata anuală proiectată a acesteia va atinge un maxim de 4 la sută în trimestrul II

2013, coborând apoi gradual pentru a se stabiliza la niveluri situate uşor peste 2 la sută către

finele perioadei de referinţă.

Conduita proiectată a politicii monetare va urmări crearea condiţiilor necesare

revenirii pe termen mediu a ratei inflaţiei în interiorul intervalului-ţintă, o atenţie prioritară

urmând să fie în continuare acordată demersurilor de ancorare a anticipaţiilor privind inflaţia

la o dinamică convergentă către ţinta stabilită. Ca urmare, ansamblul condiţiilor monetare

reale în sens larg va fi calibrat în scopul limitării efectelor de runda a doua ale şocurilor

adverse de natura ofertei.

Evaluarea riscurilor asociate proiecţiei curente a ratei inflaţiei indică o balanţă

moderat înclinată în sensul unor abateri nefavorabile de la scenariul de bază, cu precădere pe

termen mediu.

Materializarea recentă a unui set de şocuri adverse a căror posibilitate a fost

anticipată în Raportul asupra inflaţiei din luna august implică însă, comparativ cu runda

anterioară de prognoză, un dezechilibru mai puţin accentuat al balanţei riscurilor în

ansamblul său.

Riscul cu cea mai mare relevanţă pentru intervalul de referinţă provine din

potenţialul creşterii pe termen mediu a volatilităţii fluxurilor de capital destinate finanţării

activităţii economice interne şi al presiunilor asociate de depreciere a monedei naţionale, în

cazul deteriorării percepţiei investitorilor cu privire la perspectivele economiilor emergente,

implicit şi a cele referitoare la economia românească. Deteriorarea faţă de ipotezele

scenariului de bază a perspectivelor macroeconomice în cadrul Uniunii Europene, în

condiţiile persistenţe a incertitudinilor privind sustenabilitatea datoriilor suverane ale unor

ţări membre ale zonei euro, ajustarea sistemului bancar european şi creşterea economică

viitoare, ar propaga în context regional efecte adverse asupra sustenabilităţii echilibrelor

macroeconomice din România.

În plus, atitudinea investitorilor poate fi afectată negativ de eventuale derapaje,

inclusiv în contextul electoral intern, de la programul de politici macroeconomice şi reforme

structurale convenit cu UE, FMI şi Banca Mondială. Din perspectiva măsurilor de

consolidare fiscală, riscurile apar atenuate de rezultatele obţinute, până la data publicării

acestui raport, în execuţia bugetară, care s-a încadrat în coordonatele aferente acordurilor

încheiate cu instituţiile internaţionale menţionate.

Data Rata lunara Rata medie anuala Rata anuala

Iun.2012 -0.04 2.98 2.04

iul.2012 0.59 2.84 3.00

aug.2012 0.51 2.81 3.88

sep.2012 1.18 2.97 5.33

oct.2012 0.29 3.09 4.96

nov.2012 0.04 3.18 4.56

dec.2012 0.60 3.33 4.95

ian.2013 1.34 3.61 5.97

feb.2013 0.34 3.86 5.65

mar.2013 0.04 4.10 5.25

apr.2013 0.11 4.39 5.29

mai.2013 0.23 4.69 5.32

iun.2013 0.01 4.97 5.37

Evolutia inflatiei

În perioada februarie-martie 2013 Consiliul de administraţie al BNR a adoptat

două noi decizii de menţinere a ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 5,25 la sută ;

totodată, autoritatea monetară a reluat gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar,

susţinând astfel scăderea nivelului ratelor dobânzilor interbancare şi reapropierea cotaţiilor pe

termen mai lung ale pieţei de rata dobânzii-cheie a BNR. O asemenea calibrare a

instrumentelor băncii centrale a avut drept scop ancorarea fermă a anticipaţiilor inflaţioniste

pe termen mediu şi consolidarea perspectivei revenirii ratei anuale a inflaţiei pe o traiectorie

compatibilă cu ţinta staţionară, precum şi crearea premiselor redresării sustenabile

aprocesului de creditare a economiei româneşti.

Deciziile din luna februarie 2013 ale Consiliului de administraţie al BNR au fost

adoptate într-un context caracterizat, pe de o parte, printr-o relativă deteriorare a perspectivei

inflaţiei pe segmentul foarte apropiat al orizontului de prognoză, implicit prin amplificarea

deviaţiei temporare a ratei anuale prognozate a inflaţiei faţă de limita superioară a

intervalului-ţintă, datorate creşterii impactului inflaţionist anticipat al preţurilor administrate,

dar şi al celui al preţurilor produselor din tutun, în condiţiile majorării în devans cu un

trimestru a nivelului accizelor specifice. Acesteia i s-au asociat sporirea incertitudinii privind

dimensiunea viitoarelor ajustări de preţuri administrate (dată fiind conturarea posibilităţii

suplimentării, faţă de calendarul de liberalizare aprobat, a majorării aplicate în anul curent

tarifelor energiei electrice), precum şi potenţialul efect exercitat asupra preţurilor de consum

de modificările de impozite şi taxe operate recent, în contextul continuării procesului de

consolidare fiscală.

Pe de altă parte, reaccelerarea inflaţiei avea un caracter temporar, prognoza

trimestrială actualizată reconfirmând perspectiva coborârii ratei anuale a inflaţiei spre finalul

anului curent la o valoare aflată la limita superioară a intervalului-ţintă, urmată de reintrarea

şi consolidarea ulterioară a acesteia în interiorul intervalului. Pe segmentul intermediar al

orizontului de prognoză previziunile privind inflaţia consemnau chiar o relativă ameliorare

de 15, respectiv 20 la sută.

Decizia a fost adoptată în şedinţa din luna ianuarie 2013 a Consiliului de

administraţie al BNR.

Dimensiunea puseului inflaţionist din primele luni ale anului 2013, precum şi

amplitudinea celui anticipat a se produce în trimestrul II –revizuită marginal în sens

descrescător – s-au relevat a fi compatibile cu perspectiva reluării dezinflaţiei în a doua parte

a anului, având ca resort epuizarea efectelor adverse ale şocurilor de natura ofertei şi

anticipata prelungire a valorilor ridicate ale deficitului de cerere agregată, implicit a

intensităţii presiunilor dezinflaţioniste aleacestuia. Date fiind însă riscurile la adresa

anticipaţiilor inflaţioniste pe care le putea induce reaccelerarea episodică a inflaţiei în

trimestrul II, precum şi riscul reamplificării volatilităţii fluxurilor de capital, implicit a celei a

cursului de schimb leu/euro, decurgând din recenta retensionare a pieţelor externe .

Adâncirea recentă, dar şi în perspectiva imediată, a deficitului de cerere agregată

se contura a fi însă mai modestă decât cea anticipată anterior, date fiind revenirea în teritoriul

pozitiv a dinamicii PIB în trimestrul IV 2012, precum şi continuarea îmbunătăţirii, în luna

imediat următoare, a evoluţiei unor indicatori relevanţi pentru cererea de consum şi de

investiţii, implicând o relativă ameliorare a previziunilor pe termen scurt privind ritmul

creşterii economice.

Prognozele actualizate ale FMI, CE şi BCE privind evoluţia PIB în anul 2013 la

nivelul UE şi respectiv al zonei euro au fost din nou revizuite în sens descendent, toate

instituţiile anticipând dinamici anuale negative în zona euro.

Rata anuală de creştere a depozitelor la termen ale populaţiei (inclusiv a celor cu

scadenţa de peste doi ani, care nu sunt incluse în masa monetară) a scăzut sensibil la rândul

său – rămânând totuşi la valori pozitive (1,5 la sută, faţă de 5,3 la sută în trimestrul IV 2012)

–, evoluţia asociindu-se diminuării ritmului de creştere a salariului mediu net real.

Ponderea medie a plasamentelor la termen în totalul depozitelor populaţiei a

continuat însă să crească uşor, indicând menţinerea robusteţii cererii de bani în scopul

economisirii.

Pe acest fond, ratele dobânzilor tranzacţiilor pieţei monetare interbancare şi-au

reluat scăderea; tendinţa a fost preluată şi de cotaţiile ROBOR pe termen mai lung –

relevante pentru stabilirea ratelor dobânzilor la creditele noi – care s-au apropiat astfel de rata

dobânzii de politică monetară a BNR.

Capitol 1 Evaluarea didactica

1.1. Conceptul de evaluare (docimologie)

Orice acţiune umană este supusă estimării şi evaluării. Acestea sunt acte de

valorizare. Că activitate specific umană, activitatea instructiv-educativă este şi ea supusă

evaluării permanente. Pentru a exprima conceptul de evaluare permanenta se mai folosesc

termenii: examinare, estimare, verificare (control),apreciere, notare, etc.

Evaluarea (examinarea) este actul didactic complex, integrat întregului proces de

învăţământ, care asigura evidenţierea atât a cantităţii cunoştinţelor dobândite de catre elevi

cât şi a calităţii cunoştinţelor, care privesc valoarea (nivelul, performanţele şi eficientă celor

dobândite) atât în mod curent, periodic cât şi final sau sumativ, oferind soluţii de

perfecţionare a actului de predare-învăţare.

Evaluarea este actul didactic care determina promovarea sau nepromovarea

elevilor dintr-o etapă (an sau ciclu) de învăţământ în altele superioare, iar în cazul în care ea

se realizează sub formă de concurs – asigura ocuparea unui loc într-un grad (profil şi

specializare) de învăţământ sau într-un loc de muncă al domeniului de activitate social-utilă,

în conformitate cu competenţele profesionale specifice învăţământului tehnologic parcurs de

elevi. Evaluarea didactică sau evaluarea rezultatelor activităţii şcolare reprezintă o

componentă esenţială şi definitorie a procesului de învăţământ, situată pe acelaşi plan cu

dobândirea sau insuşirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în calificarea lor

profesională. Calitatea, valoarea şi eficientă ridicată ale evaluării implică pricepere,

corectitudine, obiectivitate şi responsabilitate din partea profesorilor examinatori precum şi

eliminarea subiectivităţii în aprecierea celor examinaţi, a elevilor deoarece pot exista astfel

de situaţii care să determine un plus sau minus în notare de 1-3 puncte.

Scopul evaluării este cunoaşterea efectelor activităţii desfăşurate atat de profesor

cat si de elevi, în vederea optimizării ei şi depistarea limitelor învăţării, greşelilor, lacunelor,

nivelului prea scăzut de cunoştinţe, dificultăţilor în interpretarea şi aplicarea cunoştinţelor, în

vederea depăşirii acestora şi realizarea progresului şcolar. Prin intermediul evaluării, în

funcţie de rezultatele obţinute, se determina măsura în care au fost atinse competenţele

stabilite. Obiectivul principal al evaluării este perfecţionarea procesului educativ in mod

continuu.

Complexitatea actului evaluării didactice a intensificat examinarea şi cercetarea

problemelor pe care le ridică, născându-se astfel o nouă ramură a sistemului ştiinţelor

pedagogice denumită docimologia (ştiinţă examinării sau a evaluării cunostinţelor).

Docimologia (după Vasile Pavelcu) este ştiinţă examinării sau ştiinţă care se

ocupă cu studiul examenelor, concursurilor şi notarii obiective a acestora, a formelor,

procedeelor şi mijloacelor care asigura aprecierea justă şi obiectivă a cunoştinţelor celor

examinaţi.

Evaluarea a fost mult timp considerată că o metodă de învăţământ de control şi

apreciere a cunoştinţelor la anumite intervale de timp –semestriale, anuale sau finale (bilanţ

de ciclu şcolar) . Astăzi, ea este considerată că un act didactic complex, integrat întregului

proces de învăţământ, în cadrul căruia acţionează principiul feedback-ului, a rezultatelor

obţinute.

În procesul de evaluare trebuie să se emită o judecată de valoare după o scară de

valori explicită sau implicită conform competenţelor dobândite pe tot parcursul.

Programul actual de reforma a evaluării rezultatelor şcolare propune două tipuri

de examene:

a) Examene naţionale

- examen de capacitate;

- examen de bacalaureat.

b) Examene locale

- examen de admitere în liceu;

- examen de admitere în şcoală profesională.

Evaluarea în sistemul semestrial se va face pe tot parcursul anului şcolar şi va

avea caracter profund formativ. Cele trei săptămâni de evaluare de la sfârşitul fiecărui

semestru vor fi dedicate cu preponderenţă evaluării formative care va avea următoarele

competenţe:

a) să verifice realizarea principalelor competenţe curriculare din programa

şcolara;

b) să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor

disciplinei parcurse pe tot parcursul;

c) să amelioreze rezultatele învăţării printr-un plan de ameliorare;

d) să stabilească un program de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe printr-

un plan de amelorare.

1. 2. Componentele evaluării

Evaluarea implică trei componente interdependente (în interacţiune):

a) Controlul (verificarea) este componentă evaluării de constatare de către

profesor sau de calculator a volumului şi a calităţii cunoştinţelor teoretice şi practice

dobândite de elev pe parcursul anului şcolar sau la final de ciclu şcolar.

b) Aprecierea este componentă evaluării care asigura estimarea (evidenţierea)

valorii, nivelului şi performanţelor cunoştinţelor (dobândite) de elev atât teoretic cât şi

practic.

c) Măsurarea constă în operaţia de cuantificare a rezultatelor şcolare, respectiv de

atribuire a unor simboluri exacte unor competenţe generale şi specifice atinse de elevi.

d) Notarea este componentă evaluării care realizează măsurarea şi validarea

rezultatelor pregătirii elevului, în urmă controlului şi aprecierii, care se obiectivează prin

anumite semne (coduri sau simboluri) convenţionale, denumite note sau calificative. Notă

reprezintă un indicator sintetic, cantitativ şi calitativ, al performanţelor teoretice şi practice

obţinute de elevi că urmare a pregătirii lor.

1.3. Funcţiile evaluării

Scopul evaluării didactice este de a perfecţiona procesul instructiv-educativ.

Funcţiile se referă la sarcinile, obiectivele, rolul şi destinaţia evaluării.

Evaluarea realizează următoarele funcţii:

a) educativă;

b) selectivă şi competiţională;

c) diagnostica şi prognostică;

d) cibernetică;

e) social-economică.

a) Funcţia educativă. Este funcţia specifică şi cea mai importantă a evaluării, care

urmăreşte stimularea (dinamizarea) obţinerii de performanţe superioare în pregătirea elevilor,

că urmare a influenţelor psihomotivationale şi sociale ale rezultatelor ce le obţin prin

evaluare. Îndeplinirea funcţiei educative necesită conştientizarea de către elevi a rezultatelor

evaluării în situaţiile succesului, insuccesului sau mediocrităţii şcolare ştiindu-se că succesul

şcolar bucură, oferă satisfacţie, dinamizând sporirea rezultatelor la învăţătură pe când

insuccesul şcolar supără, determina insatisfacţie, dar dacă este conştientizat, că fiind corect şi

obiectiv, şi acesta poate dinamiza înlăturarea nereuşitei la învăţătură.

b) Funcţia selectivă. Această este funcţia de competiţie care asigura ierarhizarea şi

clasificarea elevilor sub raport valoric şi al performanţelor în cadrul clasei de elevi sau la

nivel de şcoală. Funcţia selectivă asigura `satisfacţia şi recompensarea elevilor prin obţinerea

de burse şcolare, prin obţinerea prin concurs a unui loc într-un nou profil cu concurenţă, a

unui loc de muncă, pe baza de competiţie profesională.

c) Funcţiile de diagnosticare şi prognoza. Funcţia de diagnosticare pe baza de

testare evidenţiază valoarea, nivelul şi performanţele pregătirii elevului la un moment dat

(semestru, an şcolar, terminarea unui ciclu de studii, etc.). Funcţia de prognoza prevede,

probabilistic, pe baza analizei datelor oferite de diagnoză, în comparaţie cu obiectivele şi

cerinţele documentelor şcolare (plan de învăţământ, programa analitică, manual, predarea

profesorului etc.), valoarea, nivelul şi performanţele ce ar putea să le obţină elevul în etapă

următoare de pregătire.

d) Funcţia de feedback (de reglaj şi autoreglaj). Analizând finalităţile

învăţământului, rezultatele pregătirii elevului, evidenţiate de apreciere şi notare (deci a

ieşirilor), din care se stabileşte mărimea de corectare a intrărilor, se stipulează optimizarea

procesului de predare-învăţare, aplicându-se principiul feedback-ului.

e) Funcţia social-economică. Această funcţie se referă la eficienţa învăţământului

în planul macro-socio-economic, care influenţează hotărârile factorilor de decizie privind

dezvoltarea şi perfecţionarea învăţământului, în funcţie de valoarea şi de calitatea

„produsului” şcolii („elevul pregătit prin studii”, „absolventul de liceu”), care asigura

aşezarea „omului pregătit la locul potrivit”, desigur, pe baza de concurs.

1.4. Forme de evaluare

1.4.1. Formele de evaluare determinate de perioada de studiu

Formele de evaluare determinate de perioada de studiu sunt:

a) Evaluarea iniţială, care are ca obiectiv: diagnosticarea nivelului de pregătire la

începutul anului, la începutul predării unei discipline, pentru a cunoaşte de unde se porneşte,

ce mai trebuie perfecţionat folosindu-se baremuri minimale şi baremuri medii şi maxime de

corectare sau de performanţă.

b) Evaluarea curentă (continuă, de progres) care are că obiectiv, asigurarea

pregătirii sistematice şi continue pe tot parcursul anului sau a unui ciclu şcolar, pentru

realizarea feedback-ului pas cu pas. Această evaluare nu se programează, nu se anunţă

dinainte,învăţarea zi de zi fiind o îndatorire a elevilor.

c) Evaluarea periodică (intermediară), care are că obiectiv verificarea gradului de

structurare a materiei în module informaţionale mai mari şi realizarea feedback-ului

corespunzător acestora.

d) Evaluarea finală (de încheiere, de bilanţ ori cumulativă sau sumativă), care are

ca obiectiv verificarea structurării în sisteme informaţionale a capacităţii de sinteză privind

cunoaşterea întregii materii de studiu fie anuale sau pe parcursul mai multor ani de studiu.

Reuşita şcolară anuală se materializează prin promovări pe discipline. În situaţia

insuccesului şcolar anual apar fenomene de corigente (la una sau mai multe discipline), de

situaţii neîncheiate în cazul absenţelor a mai mult de 1/3 din numărul total de ore alocate

disciplinei, reexaminări – până la începerea noului an şcolar prin corigente, repetenţie – în

caz de nereuşită.

1.4.2. Forme de evaluare determinate de modul de efectuare

a) Evaluarea (ascultarea) orală: evaluarea curentă, examene, concursuri.

Dezavantaje: nu există baremuri controlabile, putându-se strecura subiectivitatea,

pot apărea inhibiţia, intimidarea elevilor când nu se pot recorecta răspunsurile, etc.

Daca aceste examinari orale sunt realizate corect de catre cadrul didactic, ele pot

oferi informatii relevante referitoare la nivelul de pregatire a elevilor, lucru datorat

avantajelor specifice ale acestor metode dintre care mai importante sunt urmatoarele:

1) Evaluatorul are posibilitatea să surprindă volumul sau cantitatea de cunostinte

asimilate de către elev in urma instruirii si, implicit, sa depisteze unele lacune, unele

minusuri care trebuie completate prin activitati de ratrapare sau de recuperare a unor lacune;

2) In cadrul acestor evaluări, examinatorul are posibilitatea să surprindă

profunzimea sau adancimea cunostintelor asimilate de catre elevi sau, altfel spus, nivelul de

semnificare a respectivelor cunostinte.

3) Aceste evaluări orale permit cadrului didactic sa aprecieze capacitatea de

argumentare a elevului, de a construi o serie de rationamente si de a le sustine in mod cat mai

convingator;

4) Aceste evaluari orale permit cadrului didactic să constate nu numai ce

cunoştinte au dobandit elevii, dar şi ce atitudini şi-au format ca urmare a achizitiilor

acumulate in cadrul procesului de instruire-invaţare;

5) In evaluarile orale, cadrul didactic poate oferi un suport elevului in elaborarea

raspunsurilor prin adresarea unor intrebări suplimentare, ceea ce constituie un mare ajutor

pentru elevii aflati in dificultate in fata examinatorului, intrebari ajutatoare.

Dincolo de aceste avantaje incontestabile, metodelor de examinare oralale sunt

specifice si o serie de limite care trebuie cunoscute foarte bine de utilizatori, tocmai in ideea

de a le diminua la maxim consecintele negative care pot influenta modul de desfasurare a

activitatii evaluative. Dintre aceste dezavantaje, mai semnificative sunt urmatoarele:

1) Utilizand aceste metode, se examineaza mai putini elevi pe unitatea de timp, iar

acest impediment este mai vizibil in cazul disciplinelor de invatamant carora le sunt alocate

ore putine in planul de invatamant (de exemplu, economiei cu o singura ora pe saptamana).

2) Prin utilizarea acestor metode, se evalueaza o cantitate mica din materia pe care

elevii trebuie s-o asimileze in intregime. Altfel spus, prin intermediul acestor metode materia

se verifica prin sondaj, existand posibilitatea ca unii elevi sa inregistreze lacune in cunostinte,

care cu dificultate vor fi eliminate in etapele ulterioare ale instruirii.

3) In cadrul examinarilor orale, factorii perturbatori ai aprecierii rezultatelor

scolare pot avea un impact semnificativ mai ales in cazul in care examinatorii nu depun

eforturi pentru eliminarea efectelor negative ale acestora.

4) In cadrul evaluarilor orale este greu sa se pastreze acelasi nivel de exigenta pe

durata intregii examinari, existand dovezi certe ca evaluatorul este mai exigent la inceputul

acestei activitati si mult mai indulgent spre sfarsitul ei, acest lucru datorandu-se starii de

oboseala, plictiselii, unor constrangeri de natura temporala etc.

5) Alt dezavantaj al acestor metode se concretizeaza in imposibilitatea de a

echilibra, sub aspectul dificultatii, continuturile care fac obiectul activitatii de evaluare. In

acest sens, este arhicunoscut faptul ca unele continuturi, prin natura si specificul lor, sunt mai

dificile, putand crea probleme si dificultati elevilor care trebuie sa demonstreze ca le-au

asimilat, in timp ce altele sunt mai facile, cu grad mai mic de complexitate, favorizandu-i pe

elevii pusi sa le reproduca in fata profesorului evaluator.

6) Metodele de examinare orala creeaza dificultati elevilor (subiectilor)

introvertiti si celor care au un echilibru emotional precar. Toti acesti elevi, dar si altii, carora

le lipseste initiativa in comunicare, pot sa se blocheze in fata examinatorului si, implicit, sa

nu poata demonstra ce achizitii au dobandit in cadrul procesului de instruire.

Pentru a elimina urmarile acestui dezavantaj, evaluatorul trebuie sa manifeste

precautie in examinarea acestor elevi, sa creeze un climat de destindere, sa-i motiveze in

elaborarea raspunsurilor, sa-i ajute sa depaseasca unele momente delicate, sa-i faca

increzatori ca ei pot sa onoreze exigentele actului de evaluare in care sunt implicati.

Pentru a diminua dezavantajele examinarii orale si pentru a-i conferi mai multa

rigoare, evaluatorul poate sa utilizeze o fisa de evaluare orala care sa contina o serie de

repere care ghideaza intregul demers evaluativ, eliminandu-se astfel posibilitatea ca aceasta

metoda de examinare sa fie alterata de multa subiectivitate.

Fisa de evaluare orala pe care o preluam de la I. Jinga si colab. (1996, pp. 46-47)

cuprinde urmatoarele repere:

a) continutul raspunsului (evaluatorul va trebui sa aprecieze corectitudinea

acestuia si completitudinea lui cu raportare la obiectivele pedagogice vizate si la

continuturile predate);

b) organizarea continutului (evaluatorul va tine seama de modul cum este

structurat continutul si de coerenta existenta intre elementele acestuia);

c) prezentarea continutului (evaluatorul va tine seama de claritatea, siguranta si

acuratetea modului de prezentare a cunostintelor).

Aici, evident, pot fi avute in vedere si elementele de originalitate pe care

examinatul le poate etala si care trebuie cotate de catre examinatori.

In concluzie dintre dezavantajele majore ale metodelor de evaluare orala

mentionam:

- influenta in obiectivitatea evaluarii si efectele acestora;

- nivelul scazut de validitate si fidelitate.

b) Evaluarea scrisă (teze, probe de control, alte lucrări scrise)

Probele scrise se pot concretiza in mai multe tipuri de lucrari, pe care M.

Manolescu (2002, p. 172) le clasifica in felul urmator:

- probe scrise de control curent (extemporale) care cuprind intrebari din lectia

curenta si carora li se afecteaza 10 – 15 minute;

- lucrari de control la sfarsitul unui capitol, prin intermediul carora elevii sunt

pusi sa probeze ce achizitii au dobandit ca urmare a parcurgerii respectivului capitol;

deoarece obiectivul vizat este mai complex si timpul alocat acestei forme este mai extins, in

majoritatea cazurilor aceste lucrari de control se efectueaza pe parcursul unei ore de curs;

- lucrari scrise semestriale pregatite, de obicei, prin lectii de recapitulare, care pot

releva la ce nivel se situeaza achizitiile elevului la o anumita disciplina la sfarsitul

semestrului reprezentand, cum usor se poate deduce, o modalitate de realizare a evaluarii

sumative.

Ca si metodele de examinare orala si cele de examinare scrisa prezinta atat

avantaje, cat si limite, ceea ce inseamna ca si unele si celelalte trebuie foarte bine cunoscute

de catre evaluatori.

Dintre avantaje, cele cu relevanta maxima sunt urmatoarele:

1) Inlatura sau diminueaza subiectivitatea notarii, pentru ca lucrarile pot fi

secretizate, asigurandu-se astfel anonimatul celor care le-au elaborat.

2) Se evalueaza un numar mare de elevi si o cantitate mare din materia care a fost

parcursa.

3) Subiectele pot fi echilibrate in privinta gradului de dificultate, ceea ce

inseamna ca unii elevi nu mai pot fi favorizati pentru ca primesc la examinare subiecte cu

grad mai mic de dificultate.

4) Metodele de examinare scrisa respecta in mai mare masura ritmurile

individuale de lucru ale elevilor, ceea ce inseamna ca fiecare elev isi elaboreaza raspunsurile

in tempoul care il caracterizeaza.

5) Ajuta elevii introvertiti si pe cei timizi sa probeze cu mai mare usurinta

calitatea cunostintelor dobandite.

In concluzie, accentuam urmatoarele avantaje ale probelor scrise:

- eficientizarea procesului de instruire si cresterea gradului de obiectivitate in

apreciere

- economia de timp in cadrul bugetului alocat relatiei predare-invatare-evaluare

- evaluarea unui numar mare de elevi intr-un timp relativ scurt

- acoperirea unitara, ca volum si profunzime, asigurata la nivelul evaluarii.

Dincolo de aceste avantaje trebuie avute in vedere si unele limite, dintre care mai

semnificative sunt urmatoarele:

1) Elevii nu pot primi sprijin din partea examinatorului pentru a-si elabora

raspunsurile, existand si riscul ca unele lacune in cunostinte, unele neintelegeri ale elevilor sa

nu poata fi remediate.

2) Exprimarea in scris este mai contrangatoare pentru ca este reglementata de

respectarea unor reguli gramaticale, ceea ce inseamna ca elevii vor trebui sa depuna eforturi

atat in redarea cunostintelor, cat si in realizarea unei forme de prezentare cat mai

convingatoare.

3) In unele cazuri, elevii nu pot proba profunzimea cunostintelor dobandite si nici

corelarea acestora cu alte tipuri de cunostinte asimilate, eventual, in alte contexte de instruire.

4) Examinarile scrise sunt mai costisitoare, pentru ca, de multe ori, implica 2 - 3

examinatori, cum se intampla in cazul unor examene de o importanta deosebita. (Testele

nationale sau Examenul de Bacalaureat)

5) Un alt dezavantaj este relativa intarziere in timp a momentului in care se

realizeaza corectarea unor greseli sau completarea unor lacune identificate.

c) Evaluarea practică se realizează prin probe practice de laborator la profilul de

învăţământ tehnic, domeniul economic, prin firma exerciţiu etc.

d) Evaluarea sub formă de examene: are rolul de a asigura promovarea la o

disciplină, a unui an şcolar sau a unui ciclu de învăţământ, folosindu-se una sau mai multe

din modalităţile de evaluare menţionate mai sus: oral, scris şi practic, după caz;

e) Concursuri: sunt examene de selecţie a valorilor, în care se confruntă şi se

ierarhizează competenţele în funcţie de numărul de locuri şi de baremuri. Exemple:

concursuri de admitere (în licee, în şcoli profesionale, în facultate, etc.); concursuri pentru

ocuparea unor posturi (administrative, ştiinţifice, tehnice, economice, etc.), în care se

folosesc forme de evaluare variate (scrise, îndeosebi, dar după caz, şi probe orale şi practice).

1.4.3. Forme de optimizare a evaluării faţă de modalităţile tradiţionale

a) Testele docimologice (grilele): sunt modalităţi scrise, care conţin 50-60

întrebări (itemuri), la care se dau răspunsuri, determinându-se cele corecte cu ajutorul grilei.

Răspunsurile pot fi : binare (da sau nu), alegerea din mai multe răspunsuri din

care numai unul este corect sau construite de elev.

Cele mai importante avantajele acestui tip de evaluare sunt, faptul că pot fi

verificate cunoştinţe din întreagă materie, iar baremurile (punctaje şi grile) duc la o corectare

mai rapidă şi mai obiectivă.

Dezavantajele cele mai importante sunt faptul că fragmentează materia şi înlătura

verificarea capacităţii de sinteză şi că se pot cunoaşte dinainte răspunsurile (mai ales cele

bazate pe grile) ceea ce trebuie evitat.

b) Evaluări sub formă de discuţii orale, libere, pe baza unei tematici dinainte

stabilite: prezintă avantajul că oferă elevului (studentului) posibilitatea de a se exprimă

degajat.

Dezavantajul este că apare o dificultate în apreciere şi notare, neputându-se

realiza baremuri, deci poate apărea subiectivitatea aprecierii.

c) Evaluări cu ajutorul mijloacelor electronice (calculatoare) - pe baza unor

programe de evaluare, dispozitivele electronice compară şi apreciază cu note sau calificative

cunoştinţele dobândite.

Dezavantajul metodei este faptul că subiectivitatea se poate menţine, dar se

asigura aceeaşi la exigenţă (severitate) şi corectitudine pentru toţi examinaţii, în raport cu

programa de evaluare muncă fiind individua.

Avantajul îl reprezintă egalitatea în apreciere şi notare pentru toţi examinaţii ce au

dovedit aceleaşi cunoştinţe, diferenţierea (ierarhizarea) valorilor fiind mai obiectivă decât în

evaluarea tradiţională;

Prezenţa evaluării digitale în procesul didactic este legată îndeosebi de lecţiile

AEL dezvoltate şi pentru disciplinele socio-umane prin programul SEI. Laboratoarele AEL

existente în liceele din România constituie şi pentru studierea disciplinelor socio-umane un

mediu de învăţare care utilizează platforma AEL.

O caracterizare succintă a posibilităţilor deschise de utilizarea în activitatea cu

elevii a lecţiilor AEL poate să pună în evidenţă mai multe aspecte, aşa cum sunt:

- constituirea, pentru profesori, a lecţiilor AEL ca instrument suplimentar de

lucru, de natură să sprijine procesul de predare-învăţare-evaluare; lecţiile AEL realizate ca

module/momente abordează interactiv diferite teme/probleme cuprinse în programele şcolare

şi includ şi o componentă de evaluare a elevilor; profesorii pot subordona utilizarea lecţiilor

AEL, scopului educaţional pe care îl urmăresc prin includerea modulelor/momentelor de

lecţie – pe care le au la dispoziţie prin pachetul AEL– în strategia proiectată pentru

activitatea didactică.

- facilitarea dobândirii de către elevi a competenţelor prevăzute de programele

şcolare atât datorită utilizării imaginilor, sunetelor şi animaţiei, cât şi posibilităţii de realizare

a învăţării prin explorare şi descoperire; softul interactiv de învăţare asigură existenţa

permanentă a unui feedback, dar şi individualizarea parcursului de învăţare şi de evaluare a

elevului în funcţie de nivelul lui de pregătire;

- asigurarea accesului la informaţie (prin Internet sau prin baze proprii de date,

reprezentate de dicţionare sau de alte modalităţi de explicare/de dobândire de informaţii

suplimentare).

Pentru disciplinele socio-umane componenta de evaluare a lecţiilor AEL este

variată, incluzând:

- itemi cu alegere multiplă;

- itemi cu alegere duală (adevărat/fals);

- itemi de completare;

- proiecte;

- jocuri educaţionale etc.

Se constată varietatea instrumentelor de evaluare a competenţelor, de la cele

tradiţionale la cele moderne, care pun elevii în situaţia de a reacţiona creativ pentru a rezolva

o problemă. De menţionat în acest sens, aplicaţiile în cadrul cărora pentru a rezolva o sarcină

de lucru, elevul utilizeză nu informaţii gata structurate, ci informaţii pe care le prelucrează

singur (printr-un demers personalizat care depinde de achiziţiile, de stilul şi de ritmul lui de

lucru). De asemenea, jocurile educaţionale implică elevul în rezolvarea unei probleme/luarea

unor decizii în vederea rezolvării unei situaţii. Astfel de jocuri educaţionale prezintă

avantajul de a implica elevul într-un proces de simulare prin care constată, într-o situaţie

dată, efectele unor decizii sau ale schimbării unor opţiuni.

Avantajele evidente ale evaluării digitale sunt legate de aspecte aşa cum sunt:

- facilitarea înţelegerii de către elevi a complexităţii unor situaţii care necesită

rezolvare, a formulării unor decizii/opţiuni, prin observarea şi confruntarea imediată cu

consecinţele;

- exersarea deprinderii de a căuta, prelucra şi utiliza informaţia (şi nu de a o reţine

mecanic);

- exersarea modului în care trebuie să înveţe (ceea ce reprezintă, de fapt, o

competenţă cheie cu caracter transversal, recomandată la nivel european).

d) Evaluarea (corectarea mai ales) de tip „Delphi” - evaluare (corectare) este în

echipa, în general, pentru probele scrise şi, după caz, practice.

Avantajul este că un grup de evaluatori (de cca. 11 experţi) elimina în mare

măsură subiectivitatea notarii.

Dezavantajul este că durează foarte mult timp, mai ales la concursuri cu mulţi

candidaţi. Metodă „Delphi”, că soluţie simplificată, este aplicată în corectarea simulării şi

examenului de bacalaureat astfel: 2 corectori care evaluează independent lucrările scrise

(practice) şi o comisie de recorectare în cazul contestaţiilor.

1.4.4. Metode complementare de evaluare

Aceste metode permit profesorului să obţină repere şi informaţii asupra derulării

activităţii sale, prin folosirea unor instrumente, mijloace adecvate cu care se apreciază

achiziţiile elevilor şi progresul lor. În acest fel, metodele complementare au funcţia de reglare

a desfăşurării activităţii didactice.

Principalele metode de evaluare complementare sunt: referatul, investigaţia,

proiectul, portofoliul, observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor pe tot

parcursul şi autoevaluarea.

Referatul reprezintă o modalitate de evaluare care permite atât o apreciere

nuanţată a învăţării cât şi identificarea unor elemente de performanţă individuală atinse de

elev şi izvorâte din motivaţia lui pentru activitatea desfăşurată. Din punctul de vedere al

conţinutului lor, referatele pot fi clasificate în două categorii şi anume:

- referate bibliografice, bazată pe o informare documentară a elevului în baza

bibliografiei;

- referate de investigaţie ştiinţifică, bazată pe dezvoltarea unui plan de acţiune

elaborat de elev sau sugerat de profesor.

Caracteristicile esenţiale ale referatelor sunt:

- au un pronunţat caracter formativ, individual şi creativ;

- înglobează arii mai întinse de conţinut;

- dispun de un caracter integrator, oferit de metodologia informării şi cercetării

ştiinţifice;

- permit abordarea unor domenii noi, realizând conexiuni între disciplinele

economice pentru cei din domeniul servicii;

- relevă motivaţia de învăţare.

Atunci când elevii sunt solicitaţi să întocmească referate, acestora li se comunica

tematică şi timpul de lucru şi, dacă este necesar, li se oferă sprijin privind planul de lucru,

indicaţii bibliografice, modul de alcătuire şi concepere s.a. Evaluarea unui referat se face pe

baza unei scheme de notare a profesorului (descriptori de perfromanta) care vizează toate

etapele implicate în elaborarea lui sau a competenţelor urmărite.

Dintre avantajele specifice acestei modalitati de evaluare, mai importante

sunt urmatoarele:

a) Ofera indicii referitoare la motivatia pe care o au elevii pentru o

disciplina sau alta din curriculum-ul scolar, iar acest aspect este important, deoarece elevii nu

se raporteaza la fel fata de toate disciplinele pe care le parcurg la un anumit nivel de

scolaritate;

b) Ofera elevilor posibilitatea de a demonstra bogatia, varietatea si

profunzimea cunostintelor pe care le poseda pe o anumita tema sau subiect care sunt abordate

prin intermediul referatului, lucru care nu este posibil in cazul altor modalitati de evaluare;

c) Referatul ofera elevilor posibilitatea de a stabili o serie de corelatii intre

cunostintele diverselor discipline scolare si de a exersa interdisciplinaritatea ca modalitate de

abordare a unor teme sau subiecte de maxima importanta si de mare actualitate;

d) Referatul ofera elevilor ocazia de a-si demonstra capacitatile creative si

imaginative si, implicit de a-si proiecta subiectivitatea in tratarea temelor care fac obiectul

referatelor elaborate iar acest lucru este benefic pentru evolutia si dezvoltarea personalitatii

elevilor;

e) Referatul are o pronuntata dimensiune formativa, deoarece ii familiarizeaza pe

elevi cu anumite tehnici de investigare, ii obisnuieste sa caute informatiile acolo unde

trebuie, ii abiliteaza sa realizeze analize, comparatii, generalizari, sa utilizeze diverse tipuri

de rationamente, sa traga concluzii pertinente in urma desfasurarii unui demers cognitiv etc.

f) Referatul genereaza o forma de invatare activa, motivanta pentru elev, cu

consecinte benefice pe termen lung, deoarece cunostintele asimilate si exersate se fixeaza

mai bine in memoria de lunga durata, au o valoare functionala mai mare si se reactiveaza

mai usor cand este vorba ca ele sa fie utilizate in rezolvarea unor sarcini sau in desfasurarea

unor activitati.

g) Referatul poate familiariza si apropia elevii de teme sau subiecte carora nu li s-

a acordat un spatiu suficient in documentele de proiectare curriculara si, in special, in

programele analitice, respectiv in manualele scolare, astfel incat elevii sa-si largeasca sfera

de cunoastere si sa diminueze unele lacune generate de proiectarea curriculara.

Dincolo de aceste calitati ale referatului care-i confera o serie de avantaje in

comparatie cu alte metode de evaluare, trebuie avute in vedere si o serie de neajunsuri care

trebuie sa fie cunoscute de cadrele didactice si din randul carora le mentionam pe

urmatoarele:

-referatul nu este pretabil la toate nivelurile de scolaritate, fiind de la sine inteles

ca el poate fi utilizat cu rezultate bune la elevii claselor mari care au suficiente cunostinte si

informatii si variate experiente de invatare care le permit elaborarea acestor referate, dar nu

acelasi lucru este valabil in cazul elevilor din clasele mici care sunt inca in faza de acumulare

cognitiva si care nu au inca stiluri de invatare bine structurate.

-referatul nu este compatibil tuturor elevilor, ci numai acelora care sunt bine

motivati pentru diversele discipline care intra in structura curriculum-ului scolar. Elevii care

nu sunt suficient motivati, evita in general sa elaboreze referate, iar daca sunt obligati, percep

aceasta sarcina ca pe o corvoada si, in consecinta, o trateaza cu superficialitate.

-referatul este mai dificil de evaluat, nefiind un instrument standardizat, motiv

pentru care cadrele didactice trebuie sa reflecteze bine anterior elaborarii acestora in legatura

cu criteriile in functie de care se va face aprecierea lor.

Evident, exista multe criterii care pot fi avute in vedere, dar dintre toate, mai

relevante ni se par urmatoarele:

1) noutatea temei luate in discutie;

2) rigurozitatea stiintifica demonstrata in tratarea temei;

3) calitatea surselor de informare;

4) calitatea corelatiilor interdisciplinare;

5) existenta elementelor de originalitate si creativitate;

6) relevanta concluziilor detasate de autor.

Investigaţia reprezintă posibilitatea oferită elevilor de a aplică, în mod creativ,

cunoştinţe şi deprinderi, cu scopul de a explora situaţii noi sau puţin asemănătoare cu

propriile experienţe,având un pronunţat caracter practic. Ea reprezintă o activitate care se

poate desfăşura pe durata unei lecţii (sau a mai multora) şi în care elevii primesc o tema de

rezolvat şi instrucţiuni precise cu succesiune algoritmică.

Caracteristicile esenţiale ale investigaţiei sunt redate de caracterul lor formativ,

activizator, integrator (deoarece îmbină procese de învăţare cu metodologia informării şi

cercetării ştiinţifice) şi sumativ (prin angrenarea unor cunoştinţe, priceperi şi atitudini

diverse).

Evaluarea investigaţiei se face pe baza unei scheme de notare ce cuprinde

măsurarea separată prin puncte a unor elemente cum sunt strategia de rezolvare, aplicarea

cunoştinţelor/principiilor/legilor/competenţelor dobândite până în acel moment, acurateţea

înregistrării şi prelucrării datelor, claritatea argumentării şi formă prezentării etc.

Proiectul reprezintă o modalitate complexă de evaluare individuală sau de grup,

aplicată pentru evaluarea sumativă. Subiectul proiectului poate fi propus de profesor sau de

elevi, iar elementele ce se evaluează sunt reprezentate de capacităţile elevului de a observă şi

alege metodele de lucru, a măsură şi compară rezultatele, a utiliza o bibliografie specifică, a

utiliza informatiiile, a raţiona, investiga, analiză, sintetiza şi organiza materialul propus,

precum şi de a realiza un produs.

Din punct de vedere psihopedagogic proiectul reprezintă formă cea mai înalta a

problematizării.

Informaţiile pe care le poate obţine evaluatorul sunt variate şi, în esenţă, fac

referire la următoarele aspecte:

a) motivaţia pe care o are elevul faţă de domeniul din perimetrul căruia a delimitat

sau selectat tema;

b) capacitatea elevului de a se informa şi de a utiliza o bibliografie centrată pe

nevoile de tratare a subiectului luat în discuţie;

c) capacitatea elevului de a concepe un parcurs investigativ şi de a utiliza o serie

de metode care să-l ajute să atingă obiectivele pe care şi le-a propus;

d) modalitatea de organizare, prelucrare şi prezentare a informaţiilor dobândite că

urmare a utilizării diverselor metode de cercetare;

e) calitatea produsului (produselor) obţinute în urmă finalizării proiectului, care se

pot distinge prin originalitate, funcţionalitate, calităţi estetice deosebite.

Că şi în cazul altor metode alternative de evaluare, şi în cazul proiectului trebuie

avuţi în vedere o serie de determinanţi, cum sunt vârstă elevilor, motivaţia acestora pentru un

anumit domeniu de cunoaştere, varietatea experienţelor de învăţare pe care le-au acumulat în

timp elevii, rezistenţă acestora la efort etc.

Portofoliul reprezintă o metodă de evaluare sumativă complexă, bazată pe un

ansamblu de rezultate produse de elev şi neimplicate în actul evaluativ: fişe de informare sau

de documetare, referate, eseuri, pliante, prospecte, desene, colaje,proiecte e.t.c. În acest fel,

portofoliul oferă o imagine completă a progresului înregistrat de elev de-a lungul intervalului

de timp pentru care a fost conceput, de regulă un an şcolar. Structura şi componentă unui

portofoliu se subordonează scopului pentru care a fost proiectat şi ele sunt stabilite de

profesor pe baza preocupărilor elevilor şi a ierarhizării conţinutului disciplinei.

Tematică trebuie să-i conducă pe elevi la surse de informaţii diferite de cele

uzitate în şcoală, precum şi la forme de comunicare mai complexe, iar în intervalul de timp

afectat profesorul trebuie să facă verificări periodice ale componentelor portofoliului şi să

îndrume pe elevi.

Există mai multe niveluri de analiză a portofoliului:

- fiecare element în parte, utilizând metodele obişnuite de evaluare;

- nivelul de competenţă a elevului, prin raportarea produselor la scopul propus de

profesor;

- progresul realizat de elev pe parcursul întocmirii şi realizării portofoliului.

Portofoliul este un instrument euristic, putându-se evidenţia următoarele

capacităţi:

- capacitatea de a observă fi de a utiliza informaţia;

- capacitatea de a raţiona şi de a utiliza cunoştinţele dobândite;

- capacitatea de a observă şi de a alege metodele de lucru;

- capacitatea de a măsură şi de a compară rezultatele obţinute;

- capacitatea de a investiga şi de a analiză şi de a structura;

- capacitatea de a utiliza corespunzător bibliografia selectivă;

- capacitatea de a raţiona şi de a utiliza proceduri simple;

- capacitatea de a sintetiza şi de a organiza materialul;

- capacitatea de a sintetiza şi de a realiza un produs.

Portofoliul preia prin unele elemente ale sale, funcţiuni ale altor instrumente

evaluative care se „topesc” în ansamblul acestei metode. Această caracteristică va conferi

portofoliului o evidenţă valoare instructivă, dar şi una formativă.

Funcţiile portofoliului pot fi abordate astfel: 1) portofoliul că suport în învăţare şi

2) sursă de informaţie pentru validarea achiziţiilor dobândite de către elev.

Portofoliul că suport al învăţării. Această funcţie se explică prin faptul că, prin

elementele (produsele) pe care le conţine, le reuneşte, portofoliul susţine învăţarea devenind

un autentic suport al acesteia.

Această susţinere a învăţării este evidenţiată şi J. M. De Ketele (1993), care

identifica şi direcţiile în care se concretizează progresele determinate de portofoliu, după cum

urmează:

a) mobilizare cognitivă este susţinută de o serie de producţii realizate de elev, cum

sunt exerciţiile şi problemele rezolvate de acesta, compunerile şi sintezele pe care le

elaborează, planurile de învăţare pe care şi le structurează.

b) mobilizare metacognitiva este susţinută de producţii cum sunt grilele de

autoevaluare pe care le-a elaborat elevul sau pe care el le-a completat, de comentarii

personale asupra metodei sale de lucru, de reflecţii asupra unor procedee şi tehnici de lucru

pe care le utilzează în învăţare

c) mobilizare afectivă este susţinută prin referirea la progresele pe care le-a făcut

elevul, la unele exemple care îi sunt deosebit de evidente, la unele creaţii originale pe care el

le-a realizat, la unele produse referitoare la trecutul sau personal.

d)mobilizare conativă este susţinută de indicii referitoare la unele proiecte

personale, de contracte de activitate pentru a elimina sau diminua o anumită lacună, o

anumită carenţă.

Portofoliul că instrument pentru validarea achiziţiilor. În perspectiva celei de-a

două funcţii, portofoliul este un instrument care validează achiziţiile dobândite de către elevi

că urmare a implicării lor în activitatea de instruire şi învăţare.

În consecinţă, producţiile realizate de către elevi nu mai sunt considerate că

suporturi ale învăţării, ci că probe sau dovezi ale acesteia iar în această privinţa se poate

afirmă că portofoliul este un instrument foarte important pentru strângerea informaţiilor

referitoare la certificarea achiziţiilor dobândite de către elevi.

Avantajele şi limitele portofoliului

Că oricare alt instrument de evaluare alternativă, şi portofoliul prezintă atât

avantaje, cât şi limite, iar toate acestea trebuie cunoscute de cadrele didactice pentru a le

maximiza pe primele şi a le diminua substanţial pe ultimele.

Dintre avantaje, X. Roegiers (2004, p. 68) le enumeră pe următoarele:

a)individualizarea demersului învăţării, pe care îl sprijină, pe care îl susţine, iar

acest atu este determinat în special de prima funcţie pe care o îndeplineşte portofoliul, şi

anume aceea de suport al învăţării;

b)facilitează legătură dintre învăţare şi punerea în proiect, adică facilitează

considerabil o punte majoră între teorie şi practică;

c)determina învăţarea organizării, a clarităţii şi a rigorii şi, într-o măsură

semnificativă, familiarizează elevii cu tehnicile de muncă intelectuală;

d) vehiculează o importantă dimensiune metacognitiva.

Referitor la dezavantaje, X. Roegiers consideră că acestea sunt reperabile la

nivelul fiecărei funcţii pe care o îndeplineşte portofoliul, iar la nivelul primei funcţii mai

importante sunt următoarele:

a)necesitatea de a crea, de a concepe un context de responsabilizare a elevului,

misiune care nu este întotdeauna uşoară, motiv pentru care autorul menţionat consideră

că ,,portofoliul este mai mult o stare de spirit decât un instrument de evaluare”;

b)în cazul elevului neexersat (cu puţină experienţă), partea de autoevaluare

rămâne redusă, iar profesorului îi va fi dificil să deducă reglările (corecţiile) necesare care ar

trebui operate;

c)timpul care trebuie alocat pentru o elaborare riguroasă a portofoliului, cerinţă

care nu întotdeauna poate fi onorată în mod corespunzător.

În privinţa celei de-a două funcţii, limitele mai importante sunt următoarele:

a)dificultatea privitoare la originea probelor, pentru că, de multe ori, nu se ştie

dacă este vorba de o producţie personală, de o producţie a unui părinte, a unui frate sau chiar

a unui prieten;

b)durata necesară pentru examenul portofoliului, datorată dificultăţilor de

standardizare a procedurilor de corectare şi apreciere a producţiilor (realizărilor) elevilor;

portofoliile, necesită un timp mult mai mare de evaluare în comparaţie cu lucrările obişnuite

(extemporale, teze, teste de cunoştinţe) sau cu cele de sinteză, de genul compunerilor sau

referatelor;

c) dificultatea de a acoperi ansamblul obiectivelor învăţării, pentru că oricât de

voluminos şi de consistent ar fi portofoliul acesta nu poate atinge toate obiectivele şi, deci,

nu poate asigura o învăţare complinită.

Avantajele şi limitele portofoliului că instrument de evaluare sunt scoase în

evidenţă şi de alţi autori, astfel încât utilizatorii pot să facă toate demersurile pentru a le

maximiza pe primele şi pentru a le diminua, în limita posibilului, pe ultimele.

De exemplu, M. Laurier (2005, pp. 141 - 143) enumeră cinci avantaje ale

portofoliului după cum urmează:

a) Ameliorează validitatea. Câştigul în validitate ţine mai ales de faptul că

portofoliul privilegiază realizarea sarcinilor complexe şi contextualizate al căror produs este

susceptibil de a fi integrat în portofoliu (evaluare autentică);

b) Informează pe diverşii interesaţi. Examinarea portofoliului permite persoanei

care îl consulta să vadă direct (concret) ceea ce poate să facă sau să realizeze un elev fără a

trebui să interpreteze un scor.

c)Portofoliul poate fi arătat părinţilor, unui profesor din ciclul superior de

învăţământ, unui eventual patron, fiecare examinându-l din punctul sau de vedere;

d)Evidenţiază progresul elevilor în învăţare. Cum portofoliul este un instrument

care însoţeşte elevul pe parcursul învăţărilor sale, este posibil să se adopte o perspectiva

longitudinală şi să se urmărească elevul în evoluţia să în instruire;

e)Motivează elevii pentru activitatea de învăţare. Majoritatea profesorilor care

utilizează portofoliul pot mărturisi interesul pe care-l suscită elaborarea acestuia în rândul

elevilor comparativ cu alte activităţi mai tradiţionale care îi motivează în mai mică măsură;

f)Dezvoltă metacunoasterea iar acest lucru se explică prin faptul că elaborarea

portofoliului implică exercitarea unei judecaţi critice a elevului asupra realizărilor sale pe

care doreşte să le includă în acest document.

În privinţa limitelor portofoliului, autorul menţionat enumeră următoarele aspecte,

după cum urmează:

a) Nu toate competenţele sunt evaluabile prin intermediul portofoliului. La modul

general se admite că portofoliul favorizează scoaterea în evidenţă a competenţelor redate prin

intermediul scrisului, prin intermediul exprimării scrise, dar sunt şi competenţe care nu sunt

favorizate de această modalitate.

b)Portofoliul pune un accent deosebit pe abilităţile de prezentare, ceea ce

înseamnă că de multe ori formă de prezentare poate crea o impresie mai bună decât

conţinutul portofoliului sau, mai bine zis, formă de prezentare bună a portofoliului să distragă

atenţia asupra calităţilor materialelor prezentate.

c)În concluzie, portofoliul păcătuieşte prin faptul că, de foarte multe ori,

favorizează aspectele de prezentare în detrimentul calităţilor de conţinut.

d)Alocarea unui timp mai mare elevilor de către profesor atât în elaborarea

portofoliilor, cât şi în evaluarea acestora, pentru că aceştia trebuie îndrumaţi în permanentă

asupra modului de selectare a materialelor care intră în componentă portofoliului şi, implicit,

asupra calităţii şi relevanţei acestora.

În pofida acestor neajunsuri, portofoliul este şi rămâne un instrument alternativ de

evaluare pe care cadrele didactice trebuie să-l utilizeze ori de câte ori contextele de instruire

facilitează evaluarea printr-o astfel de modalitate.

Evaluarea prin portofoliu- exemplu pentru disciplină economie

La disciplină economie, clasa a XI-a, această modaliate de evaluare s-a bucurat de

succes în rândul elevilor. Voi prezenţa în continuare modalitatea de folosire a portofoliului la

unitatea de învăţare ”Piaţă”

La începutul unităţii de învăţare, se prezintă obiectivele de urmărit, componentă

portofoliului, grilă de evaluare a acestuia. Această din urmă se comunica şi părinţilor, care

vor semna de luare la cunoştinţă. Elevii au fost împărţiţi în grupe de câte trei elevi. Elevii cu

dificultăţi de învăţare au avut posibilitatea de a alege, în locul paginii de publicaţie, o

compunere cu tema Piaţă.

În tabelul de mai jos este prezentat un model de grilă de evaluare a portofoliului:

Unitatea de învăţare: Piaţa

Publicaţia Punctaj Comentarii

(30 puncte)

Conținut: Scop 6 p

Conținut: Concluzii 4 p

Conținut: Sursele de

informare

4 p

Creativitate 4 p

Tehnoredactare 4 p

Design 4 p

Reguli

gramaticale;exprimari

economice

4 p

Probleme (16 puncte)

Datele problemei 4x1 p

Formule 4x1 p

Calcule 4x1 p

Interpretări 4x1 p

Fișa de activitate (28 puncte)

Completare corectă 26 p

Limbaj utilizat 2 p

Colaborare (16 puncte)

Contribuție 4 p

Cooperare 4 p

Ascultare activă 4 p

Rezolvarea problemelor

Grupului

4 p

Portofoliu (10 puncte/ 1p pentru existența fiecărui document)

Total 100 p

Observații

P

Punctaj

3

0-39

4

0-49

5

0-59

6

0-69

7

0-79

8

0-89

9

0-100

N

Nota

4 5 6 7 8 9 1

0

Pentru activitatea la clasă și pentru rezolvarea de probleme, elevii primesc la

începutul activităților criteriile de evaluare care vor fi urmărite. Portofoliile finale vor fi

expuse în ora destinată și cuprinsă în proiectarea unității, oră în care elevii au posibiliatea să

prezinte și pagina de publicație, respectiv compunerea, folosind videoproiectorul.

Numele si prenumele elevului/ grupa.................................................

-Observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor se bazează pe

pe un set de trei instrumente: fişa de evaluare, scară de clasificare şi lista de

control/verificare.

a. Fişa de evaluare ar trebui să cuprindă informaţii relevante despre elev cum sunt:

date generale; particularităţi ale proceselor intelectuale; aptitudini şi interese; trăsături de

afectivitate şi temperament; atitudini faţă de sine, de colegii şi profesorii săi, faţă de

disciplină studiată, evoluţia aptitudinilor-atitudinilor-intereselor fiecărui elev în parte şi

nivelului sau de integrare în grup. Ea se va întocmi pentru elevii cu probleme care au nevoie

de sprijin şi consiliere şi se va limita numai la câteva comportamente fundamentale.

b. Scară de clasificare indică profesorului frecvenţa de apariţie a unui anumit

comportament cum ar fi măsură în care elevul participa la discuţii şi în ce măsură

comentariile sale au fost în legătură cu tema studiată (niciodată, rar, ocazional, frecvent,

întotdeauna).

c. Lista de control/verificare indică profesorului prezenţa/absenţa unui anumit

comportament atunci când elevul a fost confruntat cu o sarcina de lucru (urmează sau nu

instrucţiunile, cere sau nu ajutor, cooperează sau nu cu ceilalţi elevi, a dus sau nu sarcinile de

lucru până la capăt, etc.).

Caracteristicile ce pot fi evaluate prin observarea sistematică a elevilor sunt:

-competenţe şi capacităţi ;

-organizarea şi interpretarea datelor obţinute din subiectul dat;

-selectarea şi organizarea corespunzătoare a instrumentelor de lucru;

-descrierea şi generalizarea unor procedee, tehnici, relaţii, algoritmi de calcul ;

-utilizarea materialelor auxiliare pentru a demonstra ceva ;

-identificarea relaţiilor ;

-utilizarea calculatorului în anumite situaţii .

Atitudinea elevilor faţă de sarcina dată prin:

-concentrarea asupra sarcinii de rezolvat ;

-implicarea activă în rezolvarea sarcinii;

-punerea unor întrebări pertinente profesorului;

-completarea/îndeplinirea sarcinii;

-revizuirea metodelor utilizate şi a rezultatelor.

Comunicarea se realizează prin discutarea sarcinii cu profesorul în vederea

înţelegerii acesteia.

Exemplu de lista de control utilizată de profesor pentru a observă sistematic un

anume elev:

Atitudinea

elevului faţă de sarcina de

lucru

Da Nu

A urmat instrucţiunile.

A cerut ajutor alunei când

a avut nevoie.

A cooperat cu ceilalţi.

A aşteptat să-i vină rândul

pentru a utiliza

materialele.

A împărţit materialele cu

ceilalţi.

A încercai activităţi noi.

A dus activitatea până la

capăt.

A pus echipamentele la

locul lor după utilizare.

A făcut curat la locul de

muncă.

Autoevaluarea este o necesitate imperativă în procesul educaţional deoarece

ajută elevii să se autocunoască, dându-le încredere în sine şi sporindu-le motivaţia pentru

îmbunătăţirea perfomantelor şcolare. Prin autoevaluare elevul îşi apreciază propriile

performanţe în raport cu competenţele operaţionale. Pentru această el va completă, sub

îndrumarea profesorului, o grilă de autoevaluare ce va conţine capacităţile vizate, sarcinile de

lucru, valori ale performanţei proprii (slab, mediu, bun, foarte bun, excelent). Informaţiile

obţinute în urmă autoevaluării sunt comparate cu cele ale profesorului, se introduc în

portofoliul elevului şi se prezintă periodic părinţilor.

Grilele de autoevaluare permit elevilor să-şi determine, în condiţii de autonomie,

eficientă activităţilor realizate pe baza obiectivelor operaţionale urmărite de test.

Autoevaluarea poate să meargă de la autoaprecierea verbală şi până la autonotarea sau

notarea reciprocă mai mult sau mai puţin supravegheată de către profesor.

Exemplu de fişa de autoevaluare cuprinde un set de enunţuri care solicită opinia

elevului referitor la activitatea desfăşurată.:

- am învăţat …………..

- am fost surprins de faptul că ………………….

- am descoperit că ……………….

- am folosit metodă ………………deoarece ………………….

- în realizarea acestei sarcini am întâmpinat următoarele dificultăţi ………….

Calitatea evaluării realizate de profesor se repercutează direct asupra capacităţii

de autoevaluare a elevului.

Profesorii au modalităţi de formare şi de educare ale spiritului de evaluare

obiectivă:

1. Autocorectarea sau corectarea reciprocă - elevul este solicitat să-şi depisteze

operativ unele erori, minusuri, în momentul realizării unor sarcini de învăţare, în raport cu o

grilă de evaluare. Depistarea lacunelor proprii sau pe cele ale colegilor, chiar dacă nu sunt

sancţionate prin note, constituie un prim pas pe drumul conştientizării competenţelor ded

urmărit în mod independent.

2. Autonotarea controlată - elevul este solicitat să-şi acorde o notă, care este

negociată apoi cu profesorul sau împreună cu colegii de grup sau de clasa. Cadrul didactic

are datoria să argumenteze şi să evidenţieze corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor

avansate.

3. Notarea reciprocă - elevii sunt puşi în situaţia de a-şi notă colegii, prin

reciprocitate, aceste exerciţii nu trebuie neapărat să se concretizeze în notare efectivă doar

orientativă.

L. Allal (1999, pp. 35 - 56) apreciaza ca principalele atuuri ale autoevaluarii sunt

urmatoarele:

a) in planul personal, autoevaluarea ofera elevilor ocazia de a-si dezvolta

autonomia, deoarece ei ajung sa transfere in diverse situatii abilitatea de a evalua realizarile

lor;

b)in plan pedagogic, autoevaluarea permite elevilor sa indeplineasca o functie

altadata rezervata profesorului; acesta dispune astfel de mai mult timp pentru a satisface

nevoile individuale ale elevilor sai;

c) in plan profesional, elevii dezvolta, prin practicarea autoevaluarii, abilitati din

ce in ce mai importante in lumea muncii unde se intampla adesea ca o persoana sa fie nevoita

sa impartaseasca aprecierea propriei sale performante.

Admitandu-se faptul ca autoevaluarea prezinta o serie de avantaje pentru evolutia

cognitiva ulterioara a elevilor, trebuie sa se constientizeze totusi ca aceasta modalitate de

evaluare alternativa nu se dezvolta de la sine, daca profesorul nu creaza situatiile care s-o

favorizeze si, evident, in cazul in care elevii nu au nici motivatia necesara pentru a se implica

intr-un demers autoevaluativ.

In consecinta, cadrul didactic trebuie, pe de o parte, sa-i initieze pe elevi in

activitati de autoevaluare astfel incat aceasta sa devina tot mai rafinata de la o etapa la alta a

instruirii, iar, pe de alta parte sa identifice si parghiile prin intermediul carora elevii sa devina

tot mai motivati pentru acest gen de activitate.

Metode de gândire critică :

Formarea, dezvoltarea şi evaluarea competenţelor dobândite de elevi presupun,

printre alte aspecte, utilizarea unor strategii adecvate, în cadrul cărora pot fi identificate

metodele şi tehnicile pentru dezvoltarea gândirii critice. Acestea pun accent pe învăţarea

demersului de gândire critică, prin exersare.

Cadrul în care se desfăşoară activitatea didactică în scopul dezvoltării gândirii

critice presupune trei etape:

-evocarea – discuţia premergătoare despre un subiect/o problemă, realizarea

unor corelaţii cu lecţia anterioară, captarea interesului elevilor;

-realizarea sensului – demersul de înţelegere a unor noi achiziţii, prin implicarea

activă a elevilor în procesul de învăţare;

-reflecţia – discuţia ulterioară, în cadrul căreia elevii îşi exprimă gândurile,

opiniile referitoare la subiectul sau la problema discutată.

Hărţile conceptuale

Hărţile conceptuale (conceptual maps) sau hărţile cognitive (cognitive maps) se

definesc că fiind o imagine a modului de gândire, simţire şi înţelegere ale celui sau celor care

le elaborează (în cazul nostru şcolarul din ciclul primar după multe experienţe în acest sens -

> realizarea unei hărţi conceptuale simplă la început, apoi din ce în mai completă ->

devenind o modalitate, o procedura de lucru la diferitele discipline, dar şi inter şi

transdisciplinar.

Această procedura poate şi folosită la toate nivelurile şi la toate disciplinele:

-în predare ;

-în învăţare ;

-în evaluare.

Hărţile conceptuale care cuprind noţiuni largi şi complete se pot construi pe baza

unor reţele cognitive şi emoţionale formate în cursul vieţii în cadrul cărora sunt reînnodate

reţele cognitive, sunt incluse idei noi într-o structura cognitive, sunt rearanjate cunoştinţe

deja acumulate ; idei noi dau roade pe terenul modelelor cognitive existente.

Conceperea acestora se bazează pe temeiul: “învăţarea temeinică a noilor

concepte depinde de conceptele deja existente în mintea elevului şi de relaţiile care se

stabilesc între acestea” ( Teoria lui Ausubel).

Esenţă cunoaşterii constă în modul cum se structurează cunoştinţele. Important

este nu cât cunoşti, ci relaţiile care se stabilesc între cunoştinţele asimilate.

În procesul de instruire constructivistă, hărţile conceptuale sunt mai des folosite

că instrumente de instruire decât că procedeu de estimare.

Avantaje ale hărţilor conceptuale:

•uşurează procesul de învăţare

•organizează cunoştinţele existente în mintea elevului

•pregăteşte noile asimilări

•ajută la organizarea planificării sau proiectării unei activităţi

•elimina memorizarea şi simplă reproducere a unor definiţii sau algoritmi de

rezolvare a unei probleme

•învăţarea devine activă şi constanţa

•se pretează foarte bine la teoria constructivistă a învăţării conform căreia nouă

cunoaştere trebuie integrată în structura existenţa de cunoştinţe

•permit vizualizarea relaţiilor dintre cunoştinţele elevului

•evaluarea pune în evidenţă modul cum gândeşte elevul şi cum foloseşte ceea ce a

învăţat.

Ar fi şi câteva dezavantaje:

•solicită mult timp - deci un alt mod de organizare a învăţării ;

•nivelul standardelor este ridicat - deci evaluarea se face pe finalităţi ale

curriculumului ;

•elevul trebuie să respecte o rigoare şi o ordine deosebite.

Hărţile conceptuale pot avea diverse aplicaţii (ţinând cont de faptul că ele pot fi

completate, dezvoltate de la un an de studii la altul .

Avantaje :

-stimulează explozia de idei

-se creează soluţii alternative ale aceleiaşi probleme date

-uşurează înţelegerea

-fac accesibilă cunoaşterea

-integrează noile cunoştinţe în sistemul celor vechi

-micşorează stresul şcolarilor mici

-atrag elevii în acţiuni de căutare, cunoaştere, învăţare

-permit desfăşurarea activităţilor de grup care plac mult elevilor mici.

Este foarte important că elevii să fie iniţiaţi cât mai de timpuriu în aceste

proceduri de lucru, parcurgându-se paşii corespunzători raportaţi la particularităţile de vârstă

şi individuale ale acestora:

-pregătirea- formarea grupurilor;

-stabilirea temei de lucru;

-generarea idelor - definirea conceptelor;

-structurarea ideilor - selectarea lor;

-clasarea ;

-reprezentarea grafică - elaborarea hărţilor conceptuale;

-interpretarea- verificarea listei de concepte ;

-analiză utilităţii pentru scopurile propuse ;

-analiză relaţiilor dintre concepte;

-utilizarea hărţilor conceptuale- prezentarea unor proiecte;

-realizarea unor produse;

-întocmirea unor portofolii .

Turul galeriei este o metodă de învăţare prin colaborare, care poate fi utilizată la

finalul unei activităţi; se bazează pe crearea unui produs, pornind de la o temă dată.

Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape:

Elevii lucrează în grupuri (de 3 sau 4) la soluţionarea unei probleme (sau a unei

sarcini de lucru) şi reprezintă rezultatul activităţii lor în grup, pe o foaie de flip-chart.

Produsul poate fi o diagramă, o schemă, o reprezentare simbolică (printr-un desen sau o

caricatură), idei principale prezentate succint în propoziţii scurte etc.

La încheierea timpului de lucru, elevii expun foile de flip-chart pe pereţii clasei,

care vor găzdui, în acest fel, o adevărată galerie de afişe.

Fiecare grup de elevi prezintă în faţa clasei rezultatul activităţii lor.

Profesorul solicită grupurile de elevi să tracă pe la fiecare afiş, să examineze şi

să discute soluţiile propuse de celelalte grupuri. Elevii pot nota observaţii şi comentarii pe

afişele expuse. Această etapă poate fi comparată cu un tur al galeriei de afişe.

După ce fac „turul galeriei” elevii revin la produsele lor, citesc comentariile

făcute de colegii lor, le compară cu celelalte produse. Elevii pot răspunde la întrebări şi la

comentarii.

Aplicarea metodei necesită asigurarea unor resurse materiale, aşa cum sunt foi de

flip-chart, markere.

Prin utilizarea acestei metode se realizează atât o interacţiune directă între elevi

(în cadrul fiecărui grup de lucru), cât şi o interacţiune indirectă/o interevaluare (prin

intermediul produselor activităţii realizate de ceilalţi colegi). De asemenea, învăţarea prin

cooperare care exprimă esenţa acestei metode contribuie la dezvoltarea capacităţilor

intelectuale ale elevilor, elevii fiind încurajaţi să îşi exprime propriile opinii, să comunice

eficient cu ceilalţi, să manifeste creativitate pentru a rezolva problemele cu care se confruntă

şi pentru a găsi soluţii.

Utilizarea acestei metode este în spiritul respectării unor exigenţe ale învăţării

durabile prevăzute de programa şcolară: utilizarea învăţării prin cooperare, rezolvarea unor

situaţii problemă.

Avantajele aplicării în procesul de evaluare a unor metode de gândire critică sunt

legate de aspecte aşa cum sunt:

-utilizarea cu preponderenţă a evaluării formative, care valorifică potenţialul de

care dispun elevii şi care favorizează dezvoltarea la aceştia a unor metode proprii de învăţare;

-asigură un echilibru între evaluarea scrisă şi cea orală; evaluarea orală permite

realizarea unor interacţiuni (de exemplu, între elev şi profesor) sau permite realizarea

interevaluării între elevi, de natură să pună în evidenţă stadiul de formare a unor competenţe

prevăzute de programele şcolare.

În continuare sunt abordate patru aspecte ale noţiunii de reuşită şcolară, implicit

ale sistemului de evaluare:

-În prezent, această reuşită depinde, în primul rând, de aptitudinile elevului de a se

exprimă operativ în scris, care, la rândul ei, este în funcţie de capacitatea fiecăruia de

memorizare a datelor. Examenul privilegiază, deci, această capacitate, punând accentul mai

mult pe cunoştinţe decât pe deprinderi, mai curând pe memorizare decât pe priceperea de a

sesiza esenţă unei probleme, în sfârşit, mai mult pe exprimarea scrisă decât pe alte forme de

comunicare.

-un alt aspect al reuşitei şcolare care trebuie avut în vedere şi care este mai dificil

de evaluat, fiind deci mai slab înregistrat la examene, îl constituie capacitatea elevului de a

utiliza cunoştinţele, de preferat aceleia de a le însuşi, aptitudinea lui de a le folosi mai

degrabă pe plan practic decât pe plan teoretic.

-o a treia problema este aceea a aptitudinilor personale şi sociale: predispoziţia

elevului de a comunica cu alţii, înclinaţia spre cooperare (în interesul colectivului şi al sau),

spiritul de iniţiativa, încrederea în sine, capacitatea de a lucra singur, fără supraveghere.

Practic, asemenea calităţi nu intră în preocupările comisiilor de examen.

-un al patrulea aspect priveşte motivaţia elevului şi autoangajarea, puterea de a

acceptă eşecul fără a-i dramatiza urmările, perseverenţă, convingerea că trebuie să înveţe fără

a se lasă descurajat de dificultăţile întâmpinate. Multor elevi intraţi în şcoală fără motivaţie,

profesorii au reuşit să le cultive interesul pentru învăţătură, că o precondiţie a reuşitei şcolare.

În cazurile în care şcoală n-a acordat cuvenită importantă acestui aspect, celelalte trei au fost,

în mod automat, neglijate.

Având în vedere că tinerii care sosesc pe piaţă muncii trebuie că, pe lângă un

nivel corespunzător de instruire şcolară, să aibă o serie de calităţi în ceea ce priveşte

comunicarea, creativitatea, autonomia şi luarea deciziilor, autorii propun, printre altele, o

reconsiderare a sistemului de evaluare în cadrul examenelor, în contextul unei reforme mai

ample a învăţământului.

Metodele complementare de evaluare prezintă următoarele avantaje:

-pot fi utilizate atât pentru evaluarea procesului, cât şi a produselor realizate de

elevi;

-surprind atât obiectivări comportamentale ale domeniului cognitiv, cât şi ale

domeniilor afectiv şi psihomotor;

-oferă posibilitatea elevului de a aplică în mod creativ cunoştinţele şi deprinderile

însuşite, în situaţii noi şi variate;

- reduc gradul de tensiune emoţională, în comparaţie cu metodele tradiţionale.

Metodele complementare de evaluare prezintă următoarele dezavantaje:

- sunt mari consumatoare de timp;

- unele metode nu au o cota ridicată de obiectivitate, cu repercursiuni asupra

fidelităţii evaluării.

1.5. Notarea

Aprecierea şcolară, că atribut al unei judecaţi de valoare, se face atât prin apelul la

anumite expresii verbale, cât şi prin folosirea unor simboluri numite note sau calificative

exprimate şi acordate de profesor.

Aprecierea verbală are un rol dinamizator în învăţarea şcolară pe mai departe.

Notarea este un act de atasare a unei etichete, a unui semn la un anumit rezultat al

învăţării într-o anumită etapă. Notă, că simbol utilizat pentru a evalua performanţele şcolare,

este un indice care corespunde unei anumite realizări a randamentului şcolar, a unei

competenţe atinse, un indicator sintetic, deoarece concretizează o multitudine de determinări

sau de rezultate individuale. Notă dobândeşte o valoare de informaţie, care, atunci când este

obiectivă, îi ajută pe elevi să-şi estimeze corect rezultatele muncii lor, să-şi autoaprecieze

progresele înregistrate pe parcurs. Notă dinamizează pe elevi în vederea atingerii unor

performanţe, cultivă motivaţia faţă de învăţare. Ea are numeroase implicaţii în stabilirea

anumitor relaţii între elevi, în stabilirea unei ierarhizări a acestora.

Există trei modele de notare:

-prin raportare la grup – se bazează pe aprecierea făcută prin compararea elevilor

între ei sau prin raportarea rezultatelor la un anumit standard mediu de exigenţă stabilit;

- prin raportare la standarde fixe – se bazează pe luarea în calcul a competenţelor

operaţionale ale lecţiei că sistem fundamental de referinţă;

-individuală – se face prin raportarea rezultatelor, la alte rezultate, obţinute de

aceeaşi elevi, în timp, pe parcursul anului şcolar.

1.5.1. Sisteme convenţionale de notare

a) Prin cifre (5-20 trepte): notarea numerică, mai frecvenţa şi considerată mai

precisă cu 10 trepte – de la 1 la 10.

b) Prin calificative:

- foarte bine – echivalentul notelor de 9 şi 10

-bine – echivalentul notelor de 7 şi de 8

-suficient (satisfăcător) – echivalentul notelor de 5 şi de 6

- insuficient (nesatisfăcător) – echivalentul notelor de la 1 la 4

c) Prin litere (notare literală): 6-7 litere (a-g), în Anglia, SUA

d) Prin sistem binar: se practică la anumite probe la perfecţionarea cadrelor

didactice (inspecţia specială), la proba de practică; în unele concursuri şi la unele probe cum

sunt colocviile, etc.

-admis;

-respins.

e) Cu bile colorate:

- albe – foarte bine;

- roşii – suficient;

- negre – insuficient.

f) Cu aprecieri în limba latină:

- „Magna cum laude” (cu mare laudă) – pentru foarte bine;

- „Cum laude” (cu laudă) – pentru bine.

g) Cu diplomă de merit: la bacalaureat şi la absolvirea învăţământului superior

etc. Sistemele cu puţine trepte (binar, cu bile colorate, cu calificative, cu puţine cifre etc.)

sunt dificile a se converti în sistemele cu multe trepte înlăturând ierarhizarea mai precisă a

valorilor.

1.5.2. Caracteristicile notării corecte – obiectivitatea notării

Una din preocupările prioritare ale docimologiei este aceea de a stabili factorii

determinanţi meniţi să asigure un mod de notare corect. Caracteristicile notarii corecte sunt:

a) Obiectivitate: exactitate, precizie, corectitudine, responsabilitate şi competenţă

docimologică, acordul corectorilor testului asupra notarii aceluiaşi răspuns;

b) Validitate (valabilitate) - să măsoare ce este destinat a măsură:

- notă acordată să corespundă poziţiei (treptei) ierarhice din sistemul de notare (cu

cifre, calificative etc.);

- validitate de conţinut, validitate de construct (acurateţea măsurării unui anumit

construct: inteligenţă, creativitatea, inventivitatea, motivaţia etc.),

-validitatea concurenţă (manifestarea aceluiaşi comportament la toate disciplinele

care îl implică; exemplu: calculul numeric şi cel algebric),

- validitate predictivă (măsură în care testul administrat face prognoza rezultatelor

viitoare ale elevului),

- validitatea de faţada (relevanţă testului pentru elev privind

competenţe/conţinuturi).

c) Fidelitate (constanţa): notă acordată de un examinator se menţine la oricare alt

examinator, dacă ar reface evaluarea.

d) Aplicabilitatea (administrarea şi interpretarea uşoară a testului).

Subiectivismul şi inechitatea în notare au repercusiuni negative asupra psihicului

elevilor şi a desfăşurării normale a procesului de învăţământ. Trebuie stabilite reguli şi norme

generale, tehnici docimologice cu caracteristici constante, care să-i orienteze pe profesori în

desfăşurarea echitabilă şi obiectivă a notarii.

Criterii de notare exigenţă şi obiectivă (care să respecte normele docimologice de

notare) pot fi:

a) luarea în consideraţie a cantităţii şi calităţii cunoştinţelor dobândite, în

comparaţie cu cantitatea şi calitatea celor prevăzute de documentele şcolare, bibliografia

recomandată şi predarea profesorului;

b) luarea în consideraţie a calităţii şi performanţelor capacităţilor intelectuale şi

profesionale – după caz, manifestate în abordarea diversă a problemelor, aşa cum sunt

calităţile şi performanţelor memoriei, gândirii – îndeosebi creative, imaginaţiei, spiritul de

observaţie, spiritul critic etc.;

c) luarea în considerarea a greşelilor, îndeosebi a gravităţii acestora, gravitatea

determinându-se în corelaţie cu primul criteriu („a”);

d) luarea în consideraţie a rezultatelor pregătirii pe parcursul trimestrului

(semestrului sau anului şcolar), în cazul în care frecvenţa este obligatorie; desigur, în situaţia

frecvenţei facultative acest criteriu nu mai poate fi aplicat;

e) luarea în considerare a rezultatelor verificărilor (probelor de evaluare) din

timpul trimestrelor (semestrelor), la extemporale, teze, probe de control etc.

În practică, în unele cazuri, în care un tânăr studios şi-a perfectat continuu

pregătirea, iar la evaluarea finală obţine rezultate foarte bune, este posibil să nu se mai facă

medii aritmetice ale rezultatelor anterioare, ci să se acorde notă ce i se cuvine la ultima

examinare. Aşa se procedează la practică pedagogică, unde studenţii fac eforturi pentru a

obţine o pregătire superioară. Se practică şi procedeul următor: dacă un tânăr studios doreşte

să obţină o notă mai mare după o examinare programată, se oferă această posibilitate, fiindcă

este în favoarea creşterii eficienţei învăţământului (al învăţării) şi obţinerii unor succese şi

satisfacţii mai mari.

1.5.3. Subiectivitatea în apreciere şi notare

Practică docimologică scoate în evidenţă numeroase disfuncţii şi dificultăţi în

evaluarea corectă şi obiectivă a rezultatelor şcolare. Obiectivitatea în notare este afectată de

anumite circumstanţe care pot induce variaţii destul de semnificative, fie la acelaşi

examinator în momente diferite, fie la examinatori diferiţi. Cele mai multe împrejurări

generatoare de erori şi fluctuaţii în notare privesc activitatea profesorului.

Acordarea (stabilirea) notelor se poate face acordând bonificaţii de până la 50

sutimi, notele finale să fie note întregi, fără minusuri şi plusuri.

Notele se pot stabili astfel: notele de 10 şi 9 se acordă atunci când raportul dintre

ceea ce s-a cerut şi ceea ce a dat elevul este de 1

1−0,9 ; notele de 8 şi de 7 se acordă când

raportul este de 1

0,8−0,7 ; notele de 6 şi 5 se acordă atunci când raportul este de

10,6−0,5

.

Cea mai dificilă decizie este atunci când se da notă 5 (cinci), căci este notă de

promovare (în sistemul românesc) şi că atare stabileşte dacă a învăţat materia la limita. Este o

decizie de responsabilitate didactică, etică şi socială. Notă 1 de obicei nu se acordă în

procesul de învăţământ curent. Ea se acordă pentru copiat (în şcoli). În unele cazuri (la

concursuri) se da din oficiu. Există situaţii când media de promovare este mult mai mare:

-la bacalaureat – 6 (şase)

- la definitivat în învăţământ – 7 (şapte)

- la gradul ÎI în învăţământ – 8 (opt)

- la gradul I în învăţământ – 9 (nouă)

- la doctorat – 8 (opt)

În învăţământul românesc notele de nepromovare, de corigentă şi de repetenţie

sunt cele între 4 şi 1.

Fenomene (situaţii) extradocimologice ce conduc la o notare subiectivă, ce trebuie

înlăturate din actul evaluării sunt:

a) Fenomenul „halo” – (remarcat de Ed. Thorndike – S.U.A.), care în engleză

înseamnă iradiere; în cazul evaluării înseamnă iradiere (influenţare) negative asupra notarii,

cum ar fi:

- notele mici la alte discipline, influenţează negativ acordarea de note mai mici

decât le merită la o altă disciplină;

- notele mai mari la alte discipline influenţează negativ să dai note mai mari decât

le merită la altă disciplină;

- amiciţia sau antipatia pot influenţă la acordarea notelor mai mari (la amiciţie)

sau mai mici (la antipatie).

b) Fenomenul de contrast: elev bun şi elev slab; elev cuminte şi elev cu abateri şi

alte situaţii menţionate şi la fenomenul „halo”. Evaluarea corectă, obiectivă cere: dacă elevul

bun nu ştie, să i se acorde notă ce o merită; dacă elevul slab ştie, să i se acorde notă pe care o

merită.

c) Fenomenul „oedipian” (de prezicere, preconceput – aşa cum se cunoaşte din

mitologia greacă că Oedip şi-a omorât tatăl, căci acest fapt era prezis de oracol). Este bine să

cunoaştem elevii, dar să nu preconcepem (prezicem) notele ce le vom da, astfel spunând: x

va lua 10, y – va lua 4, etc.

Numai situaţia concretă, pregătirea dovedită la examinare, cu aplicarea criteriilor

de notare corectă, sunt elemente care ne conduc să dăm notă. Prezicerea (preconceperea) unei

notari ne denaturează modul de gândire şi acţiune docimologică şi ne determina la o

apreciere şi o notare subiective.

d) Fenomenul „de ordine”. Notarea poate fi influenţată negativ de fenomenul de

ordine, astfel că unii profesori sunt exigenţi într-o anumită parte a zilei (dimineaţă, la prânz,

seară) sau într-o anumită parte a semestrului sau a anului şcolar sau universitar; profesorii

trebuie să dovedească în exigenţele de evaluare pe tot timpul zilei, trimestrului, semestrului

sau anului şcolar.

e) Stabilirea nivelului mediu al clasei că punct de referinţă în evaluare

denaturează concepţia docimologică şi duce la subiectivitate. În evaluare se porneşte de la

nivelul cel mai înalt al programei şi în funcţie de acesta se fac baremuri de verificare,

apreciere şi notare, această asigura o ierarhizare obiectivă a elevilor pe scară de notare.

f) Referitor la raportul dintre evaluarea cunoştinţelor şi comportarea elevilor.

La stabilirea notelor pentru cunoştinţe nu se iau în considerare faptele

comportamentale ale elevilor (studenţilor), decât numai în cazul copiatului (furtului de

cunoştinţe), când, aşa cum s-a arătat, se da notă 1 (unu) în şcoli, sau se declara repetent – în

învăţământul superior. Pentru comportare există notă la purtare – în şcoli, şi sancţiunile în

şcoli şi facultăţi – conform prevederilor regulamentelor şcolare şi cartei universitare.

1.5.4. Tipurile de itemi care vor costitui proba (testul) de evaluare.

Tipurile de itemi care vor costitui proba (testul) de evaluare. Se recomandă a se

folosi categoriile de itemi următori:

1.5.4.1. Gradul de obiectivitate (în absenţa unei scheme de notare)

1. Itemi obiectivi (închişi):

- cu alege duală;

- cu alegere multiplă;

- de tip pereche;

- cu alegere şi corelare multiplă.

2. Itemi semiobiectivi:

- cu răspuns scurt;

- de completare;

- structuraţi.

3. Itemi subiectivi (deschişi):

- rezolvare de probleme;

- eseu structurat;

- eseu liber.

1.5.4.2. Natura sarcinii de lucru

1. Itemi de precizare (identificare).

2. Itemi de ordonare.

3. Itemi de completare (texte sau desene lacunare).

4. Itemi de asociere.

5. Itemi de corelare.

6. Itemi pentru stabilirea de relaţii cauzale.

7. Itemi de calcul.

8. Itemi pentru executarea de lucrări practice.

Tipul de răspuns

1. Itemi cu răspuns construit.

2. Itemi cu răspuns la alegere.

3. Itemi de completare.

Prezenţa / absenţa resurselor materiale

1. Itemi care nu necesită resurse materiale.

2. Itemi care necesită resurse materiale

Modalitatea de transmitere a itemilor

1. Itemi comunicaţi oral.

2. Itemi comunicaţi în scris.

3. Itemi comunicaţi prin mijloace audio-vizuale.

4. Itemi comunicaţi prin programe de evaluare (calculatoare, simulatoare,

dispozitive de conexiune inversă).

Modalitatea de comunicare a răspunsurilor elevilor

1. Itemi cu răspuns oral.

2. Itemi cu răspuns în scris.

3. Itemi cu răspuns dat prin dispozitive/echipamente de evaluare (calculatoare,

simulatoare, dispozitive de conexiune inversă).

Concluzii

- Prin răspunsuri orale se evaluează comportamente de exprimare, conversaţie,

intervievare, informarea solicitanţilor s.a.

-Prin răspunsuri în scris se evaluează comportamentele de scriere, compunere,

recunoaştere, ordonare, identificare, corelare, asociere, calcul, etc.

- Prin activităţi practice se evaluează comportamente de tehnică profesională,

deprinderi motorii şi intelectuale, executare de operaţii etc.

1.6.Relatia evaluare curenta-examene

Evaluarea cuprinde două părţi importante:

- evaluarea continuă;

-examenele.

Între cele două părţi există, totuşi, o legătură strânsă, de condiţionare reciprocă. În

mod normal, evaluarea continuă trebuie să sprijine examenele prin:

- modalităţile de evaluare (strategii, tehnici, instrumente) care sunt utilizate în

practica şcolară la clasă;

- pregătirea profesorilor în domeniul evaluării, în sensul abilitării acestora în

aplicarea diferitelor instrumente şi metode de evaluare;

- familiarizarea elevilor cu tipuri de itemi, sarcini de lucru după modelul celor

care vor fi date la examen, precum şi cu baremul de evaluare a acestora;

- utilizarea rezultatelor (parţial sau în totalitate) în cadrul examenelor.

Capitol 2 Formele de organizare a procesului de invatamant- proiectarea

didactica

2.1. Conceptele şi direcţiile organizării şi proiectării didactice

2.1.1. Organizarea şi proiectarea procesului de învăţământ

Toate activităţile socio-umane, deci şi cele didactice, pentru a fi realizate la

nivelele superioare de calitate, performanţă şi eficientă implică, în mod necesar, organizarea

şi proiectarea lor.

Organizarea reprezintă acţiunea complexă de asigurare, ordonată, disciplinată,

raţională, coerentă şi eficientă a activităţilor didactice, a forţelor şi mijloacelor umane şi

materiale necesare punerii în opera a componentelor esenţiale ale procesului de învăţământ:

competenţele, conţinuturile, strategiile, evaluarea şi îndeosebi formele de activitate didactică.

Proiectarea reprezintă acţiunea complexă de concepere anticipată, într-o viziune

sistemică, a modelelor activităţilor didactice în funcţie de care vor fi îndeplinite la un nivel

ridicat de competenţă şi eficientă componentele procesului de învăţământ: competenţele,

conţinuturile, strategiile, evaluarea şi în mod deosebit, formele de activitate didactică.

Organizarea şi proiectarea se condiţionează reciproc, implicând şi o abordare

managerială - capabilă să asigure adoptarea unor decizii optime şi să regleze microprocesele

educaţionale. Ele necesită aplicarea unor norme (principii, criteria etc.), care le oferă o

anumită certitudine în reuşită actului didactic. Ele nu sunt însă sisteme închise, ci sunt

sisteme didactice dinamice, care presupun maleabilitate, flexibilitate, adaptabilitate şi

creativitate, asigurând rezolvarea adecvată şi cu succes a unor situaţii aleatorii, determinate

de varietatea şi evoluţia nivelului de pregătire, a stărilor psihice şi relaţionale, că şi a altor

aspecte educaţionale neprevăzute (dificil de prevăzut).

2.1.2. Direcţiile principale ale organizării şi proiectării procesului de

învăţământ

Cadrul organizatoric al procesului instructiv-educativ condiţionează într-o măsură

însemnată eficientă acestuia. El depinde de obiectivele şi conţinutul procesului instructiv-

educativ, precum şi de concepţia pedagogică dominantă în epoca respectivă. Istoria

pedagogiei a înregistrat numeroase încercări ale învăţaţilor de a găsi forme organizatorice din

ce în ce mai bune, cît mai potrivite scopurilor urmărite.

Direcţiile principale ale organizării şi proiectării procesului de învăţământ

privesc:

- timpul (durata) de desfăşurare a procesului de învăţământ pe cicluri de studii,

anual, trimestrial sau semestrial, săptămânal, zilnic şi pe fiecare ora didactică (lecţie);

- obiectivele operaţionale şi pedagogice ale fiecărei discipline până la fiecare

activitate didactică;

- conţinutul învăţământului (curriculum) selectat pe grupe de discipline, cicluri de

studii, clase (ani de studiu), profiluri, specializări, discipline, până la fiecare activitate

didactică (lecţie);

- strategiile didactice: mijloace (materiale) didactice, metode de învăţământ,

forme de activitate didactică, etc.;

- modurile de organizare şi desfăşurare a activităţilor didactice: frontal, pe echipe

sau individual;

- evaluarea rezultatelor şcolare şi realizarea feedback-ului didactic etc.

2.2. Lecţia că formă importantă de organizare şi desfăşurare a activităţii

didactice

Cerinţe generale ale conceperii, organizării, proiectării şi desfăşurării lecţiilor

a) cunoaşterea locului şi importanţei specifice disciplinei de învăţământ în

pregătirea elevilor, în funcţie de clasa (anul de studiu), profilul şi specializarea pregătirii etc;

b) cunoaşterea conţinutului programei analitice, a manualului şi bibliografiei

suplimentare specifice disciplinei de învăţământ în ansamblu, pentru fiecare parte, capitol şi

tema a fiecărei lecţii;

c) asigurarea relaţiilor interdisciplinare;

d) stabilirea felului de activitate didactică (teoretică sau practică), a tipului de

lecţie şi încadrarea lui într-un sistem de lecţii;

e) elaborarea structurii specifice tipului de lecţie stabilit;

f) stabilirea obiectivelor de specialitate, operaţionale şi a celor pedagogice,

specifice temei noi;

g) stabilirea conţinutului temei noi, că şi a conţinutului altor verigi ale lecţiei

(reactualizarea, verificarea, activitatea independenţa acasă etc.);

h) stabilirea adecvată a strategiilor didactice necesare desfăşurării lecţiei:

mijloace, forme, metode de învăţământ şi de evaluare, etc.

i) stabilirea modului de desfăşurare a activităţii didactice, asigurând îmbinarea

adecvată şi judicioasă a muncii didactice frontale, cu muncă în echipa şi muncă individuală,

independenţa, a muncii profesorului că îndrumător, cu cea de cooperare şi întrajutorare cu

elevii şi cu cea de consultant – consilier;

j) stabilirea timpului (în minute) pentru fiecare etapă a lecţiei şi altele.

În întreagă activitate de concepere, organizare, proiectare şi desfăşurare a lecţiilor

este necesar să se aibă în vedere cunoaşterea şi aplicarea adecvată şi creatoare a principiilor

şi strategiilor didactice, urmărindu-se obţinerea unui nivel şi performanţe calitativ ridicate şi

o eficientă sporită în pregătirea elevilor.

2.2.1 Lecţia de verificare şi apreciere a cunoştinţelor, priceperilor şi

deprinderilor

Verificare şi aprecierea nivelului de însuşire a cunoştinţelor de către elevi, a

gradului de stăpânire a priceperilor şi deprinderilor cerute au loc în mod curent în cadrul

fiecărei lecţii, ba mai mult, chiar în fiecare moment al lecţiei. Pe lângă această verificare

curentă, făcută uneori în grabă (din lipsa de timp), sunt necesare, din când în când, lecţii de

„bilanţ”.

Prin valoarea lor constatativ-prospectivă, lecţiile de control şi evaluare relevă

măsură în care dascălul şi elevii s-au apropiat de ţelul vizat şi ce mai au de făcut în

continuare pentru a împlini ceea ce şi-au propus.

Lecţia de verificare şi apreciere a cunoştinţelor oferă posibilitatea de realizare a

feed-back-ului pe multiple planuri: al asimilării cunoştinţelor, al capacităţii de operare cu ele,

al participării elevilor la activitatea de învăţare, etc.

Structura acestui tip de lecţie este următoarea:

a) moment organizatoric (2-3 minute)

b) explicarea scopului şi importantă controlului la tema respectivă (5 minute)

c) verificarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor la tema propusă pentru

control (25 minute)

d) totalizarea rezultatelor în urmă verificării şi aprecierii progreselor realizate de

elevi (10 minute)

e) tema pentru acasă (2-3 minute)

Aceste lecţii urmăresc să evidenţieze modificările care s-au produs în

personalitatea elevului în urmă transmiterii unei cantităţi de informaţie într-un interval de

timp dat.

În funcţie de tema propusă verificării, de formele de verificare adoptate (oral,

scris, lucrări practice, teste, etc.), de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor

lecţiile de verificare pot fi de mai multe feluri:

-lecţia de verificare prin chestionare orală

-lecţia de verificare şi apreciere prin lucrări practice

- lecţia de verificare şi apreciere cu ajutorul testelor docimologice şi al fişelor

2.2.2. Lecţia de fixare şi consolidare, de recapitulare şi sistematizare

Fixarea şi consolidarea cunoştinţelor asimilate de elevi presupune necesitatea

organizării unor activităţi de recapitulare şi sistematizare a acestora.

Această se poate realiza atât în cadrul lecţiei de transmitere (de comunicare) a

noilor cunoştinţe, cât şi separat, în cadrul unor lecţii destinate special acestui scop.

În cazul în care fixarea şi consolidarea se fac în cadrul lecţiei de comunicare,

timpul nu îngăduie să se realizeze sintetizarea cunoştinţelor predate în mai multe lecţii sau în

mai capitole şi nici sistematizarea lor la un nivel mai înalt. Pentru a sistematiza şi sintetiza

cunoştinţele elevilor, pentru a-i ajută să stabilească noi corelaţii între idei, profesorul trebui

să organizeze lecţii separate de fixare şi consolidare a cunoştinţelor prin stabilirea unor

corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau mai multor capitole, prin elaborarea unor

generalizări noi, prin relevarea unor structuri logice între diverse cunoştinţe şi integrarea lor

în sisteme mai complexe.

Fixarea şi consolidarea cunoştinţelor nu se reduce la simplă repetare a acestora.

Aceste lecţii nu sunt menite să înlăture anumite lipsuri ale predării, ci să contribuie la

adâncirea şi perfecţionarea cunoştinţelor elevilor prin evidenţierea legăturilor existente între

cunoştinţele unui capitol sau a mai multor capitole sau a mai multor discipline înrudite.

Lecţiile de fixare şi consolidare a cunoştinţelor pot fi organizate:

- la începutul anului şcolar - pentru recapitularea şi sistematizarea capitolelor şi

temelor studiate în anul precedent

-în timpul anului - pentru fixarea şi consolidarea materiei însuşite în anul curent

-la sfârşitul anului şcolar - pentru a formă elevilor o viziune de ansamblu asupra

materiei predate

Structura unei lecţii de acest tip prevăzute, în general, în programele şcolare, este

următoarea:

a) moment organizatoric (2-3 minute)

b) controlarea temei pentru acasă (dacă este cazul-5 minute)

c) recapitularea şi sistematizarea materialului pe baza unui plan comunicat din

timp sau elaborat împreună cu elevii (30-35 minute)

d) concluziile şi aprecierile profesorului în legătură cu desfăşurarea

lectieirealizarea feed-back-ului (5 minute)

e) tema pentru acasă (sau, în cazul recapitulărilor finale, anunţarea planului lecţiei

următoare-2-3 minute))

Acest tip de lecţie poate avea, la rândul ei, mai multe variante:

- lecţia de recapitulare pe baza de exerciţii

- lecţia de sinteză – la încheierea unui capitol, la sfârşitul anului şcolar, etc.

-lecţia de recapitulare şi sistematizare pe baza de referat – elaborat de un elev sau

un grup de elevi, pe baza unui plan şi a unei bibliografii date de profesor din timp

- lecţia de recapitulare pe baza muncii independente din clasa a elevilor

2.3. Proiectarea didactică privind evaluarea utilizând metode participative-

active

Proiectarea demersului didactic este o activitate desfasurata de profesor menita sa

anticipeze etapele si modalitatile de organizare si de desfasurare concreta a procesului

instructiv-educativ.

Pentru realizarea unei proiectari didactice corecte, profesorul trebuie sa raspunda

la o serie de întrebari: Ce voi face ? Cu ce voi face ? Cum voi face ? Cum voi sti daca ceea ce

trebuia facut a fost facut ?

Raspunsul la aceste întrebari reprezinta de fapt, o conturare a etapelor proiectarii

activitatii didactice.

Proiectarea demersului didactic pentru o disciplina tehnica sau tehnologica

presupune:

1. studiul programei scolare;

2. planificarea calendaristica;

3. proiectarea unitatilor de învatare;

4. proiectarea activitatii didactice (a lectiei).

Proiectarea didactica presupune urmatorul algoritm:

1.Stabilirea obiectivelor educationale.

Obiectivele educationale sunt elementele cele mai importante în realizarea

proiectarii didactice.Acestea sunt precizate în programele scolare, programe ce sunt

caracterizate ca documente oficiale si obligatoriu de parcurs. Profesorii trebuie sa aiba în

vedere, în primul rând, obiectivele care circumscriu trunchiului comun, partea obligatorie a

programei scolare si care va constitui temeiul realizarii evaluarii nationale (capacitate si

bacalaureat).De asemenea, obiectivele trunchiului comun vor contribui la conturarea

profilului de formare la sfârsitul învatamântului obligatoriu. Pe de alta parte, în functie de

deciziile care se vor lua la nivelul fiecarei clase, cadrele didactice trebuie sa tina cont de

obiectivele care contureaza curriculum extins, în cazurile claselor capabile de performanta în

anumite domenii, ale unei motivatii superioare pentru aceste discipline.

2.Selectarea si organizarea continuturilor de învatare.

Aceasta etapa consta în selectarea si organizarea continuturilor în concordanta cu

obiectivele educationale urmarite. Activitatea instructiv educativa trebuie sa fie centrata pe

obiective si nu pe continuturi, continuturile reprezentând o punte de legatura între obiective si

elevi. Un rol important în selectarea si organizarea continuturilor îl constituie identificarea

unitatilor de învatare. Plecând de la identificarea unitatilor de învatare trebuie delimitat,

stabilit si ordonat unitatile structurale (capitole, subcapitole, lectii). De asemenea, trebuie sa

se tina seama de subiectele pentru fiecare lectie, prelucrând si ordonând logic notiunile în

concordanta cu posibilitatile de asimilare ale elevilor si cerintele demersului educational.

3.Alegerea strategiilor de predare-învatare.

Strategiile de predare-învatare privesc modul de organizare si conducere a actului

didactic prin concordanta si îmbinarea eficienta a continutului învatarii cu metodelor de

învatare, cu mijloacele didactice, cu formele de organizare a procesului instructiv-educativ în

vederea atingerii obiectivelor propuse. La alegerea strategiilor didactice trebuie sa se tina

cont de specificul disciplinei, de particularitatile de vârsta ale elevilor, precum si de tipul de

lectie abordat.

4.Stabilirea metodelor si tehnicilor de evaluare.

Reprezinta partea finala a demersului de proiectare didactica prin care profesorul

va masura eficienta întregului proces instructiv-educativ.

Proiectarea demersului evaluativ va avea în vedere momentul în care se realizeaza

evaluare (la începutul procesului de predare-învatare, pe parcursul derularii sale sau la

sfârsitul demersului), dar si metodele si tehnicile de evaluare. Proiectarea modulului de

realizare a evaluarii va avea ca finalitate asigurarea unui feed-back de calitate atât pentru

elevi, cât si pentru cadrul didactic, care, pe baza prelucrarii informatiilor obtinute, îsi vor

regla modul de desfasurare a demersului didactic.

În privinta instrumentelor de evaluare se pun câteva întrebari:

Care sunt obiectivele cadru si obiectivele de referinta ale programei

scolare, pe care trebuie sa le realizeze elevii ?

Care sunt performantele minime, medii si superioare pe care le pot

atinge elevii, pentru a demonstra ca au atins aceste obiective ?

Care este specificul colectivului de elevi pentru care îmi propun

evaluarea ?

Când si în ce scop evaluez ?

Pentru ce tipuri de evaluare optez ?

Cu ce instrumente voi realiza evaluarea ?

Cum voi proceda pentru ca fiecare elev sa fie evaluat prin tipuri de probe cât mai

variate, astfel încât evaluarea sa fie cât mai obiectiva si relevanta ?

Cum voi folosi datele oferite de instrumentele de evaluare

administrate, pentru a elimina ?

Eventualele blocaje constante în formarea elevilor si pentru a asigura progresul

scolar al fiecaruia dintre ei ?

Raspunsul la aceste întrebari trebuie sa conduca la evidentierea progresului

înregistrat de elevi, atingându-se în aceste fel obiectivele propuse în programa scolara.

Exemple de metode de evaluare a continuturilor disciplinei ,,Economie”

A. „Floarea de lotus”

Clasa a XI-a

Obiectul: Economie

Unitatea de învăţare: „Piaţă”

Subiectul lecţiei: „Concurenţă”

Competenţe generale: să-şi sistematizeze cunoştinţele legate de

concurenţă pe piaţă liberă

Metodă: Presupune deducerea de conexiuni între idei şi concepte, pornind de la o

tema centrală. Această determina cele 8 idei secundare care se construiesc în jurul celei

principale, asemenea petalelor florii de lotus. Cele 8 idei secundare sunt trecute în jurul temei

centrale, urmând că apoi ele să devină la rândul lor teme principale, pentru alte “flori de

lotus”.

A/ CONDIŢII B/ PERFECTĂ C/ IMPERFECTĂ

D/ MONOPOLISTICĂ E/ DE OLIGOPOL

F/ DE OLIGOPSON G/ MONOPSONICĂ H/ DE MONOPOL

• Iată cum cele 8 idei secundare devin 8 teme principale pentru cele 8 flori de lotus.

A: CONDIŢII

1. Definire

2. Explicare

3. Interdeterminare

B: PERFECTĂ

1. Condiţii

2. Model teoretic

3. Existenţă

4. Importanţa studierii

C: IMPERFECTĂ

1. Condiţii

2. Forme

3. Modele practice

4. Exemplificări

D: MONOPOLISTICĂ CONCURENŢA E: DE OLIGOPOL

CONCURENŢA

1. Condiţii

2. Răspândire

3. Exemplificări

1. Condiţii

2. Răspândire

3. Exemplificări

F: DE OLIGOPSON

1. Condiţii

2. Răspândire

3. Exemplificări

G: MONOPSONICĂ

1. Condiţii

2. Răspândire

3. Exemplificări

H: DE MONOPOL

1. Condiţii

2. Răspândire

3. Exemplificări

B. „Cubul”

Clasa a XI-a

Obiectul: Economie


Competenţă generală: Să exerseze comportamentul de tip economic

pentru a explică deciziile consumatorilor care achiziţionează bunurile economice pe

principiul eficienţei, al maximizării satisfacţiei;

Competenţe specifice:

1. Recunoaşterea caracteristicilor generale ale pieţei în diferite forme concrete de

manifestare a acesteia

2. Caracterizarea diferitelor forme de piaţă pornind de la obiectul tranzacţiilor

realizate.

3. Compararea unor fenomene şi procese specifice dinamicii economice

4. Adecvarea comportamentului economic propriu la cerinţele unui mediu

concurenţial

5. Interpretarea rezultatelor evaluării unor fenomene economice din perspectiva

micro şi macroeconomică sau individuală şi socială

Metodă: Este o tehnică prin care un subiect este studiat din mai multe

perspective. Cubul se poate obţine acoperind cu hârtie colorată o cutie cu latura de 15 – 20

cm. Pe fiecare faţă a cubului sunt scrise diferite instrucţiuni pe care elevii trebuie să le

urmeze: “descrie”, “compară”, “analizează”, “asociază”, “aplică”, “argumentează”. Cubul

poate fi folosit în două variante:

-se vor rezolva toate instrucţiunile de pe fetele cubului;

-se aruncă cubul şi se rezolva instructiunea de pe faţă care s-a oprit în faţă

elevului.

PIATA

ARGUMEN-TEAZĂ

6

DESCRIE 1

COMPARĂ 2

ASOCIAZĂ

3 APLICĂ

5

ANALIZEAZĂ

4

Fişa de aplicaţii nr. 1: Piaţă bunurilor economice şi a serviciilor

1 2 3 4 5 6

Descrie

-raţionamentul

de tip

economic al

modificarilor

ce intervin in

cererea/oferta

unui anumit

bun;

Compară

termenii de :

-bunuri

substituibile-

bunuri

complementare

Asociază

- termenii

coloanei A cu

explicatiile

coloanei B

Analizează

- elasticitatea

cererii/ofertei

in functie de

factorii care o

determina

Aplică

-formula de

calcul

pentru

coeficientul

de

elasticitate

al cererii in

functie de

pret.

Argumentea

ză

- evolutia

preturilor in

functie de

diversi

factori.

a)Descrie

Descrie pe un exemplu concret, modificările ce intervin în cererea/oferta unui

anumit bun.

b)Compară

Realizaţi o analiză comparată a cererii pentru două bunuri de consum (bunuri

substituibile-bunuri complementare).

c)Asociază

Asociază termenii coloanei A cu explicaţiile coloanei B .

Termeni Explicatii

1.cererea

2.pretul bunului scade cu mai mult

a)cerere cu elasticitate unitara

b)cantitatea de bunuri economice ce poate

decat cresterea cantitatii cerute

cererea este inelastica

3.cresterea de pret

4.oferta

5. pretul bunului scade cu acelasi

procent de crestere a cantitatii

cerute.

fi achizitionata de un consumator la un

anumit moment.

c) pretul bunului scade cu mai mult decat

cresterea cantitatii cerute

d)determina diminuarea cantitatii cerute de

consumator

e) cantitatea de bunuri economice ce poate

fi oferita de un producator de bunuri

economice.

d)Analizează

Analizează elasticitatea cererii/ofertei în funcţie de factorii care o determina.

e)Aplică

Preţul unui bun economic a evoluat de la 1.000 u.m. la 1.500 u.m. Corespunzător

acestei evoluţii a preţului cererea pentru bunul respectiv s-a redus de la 500 buc. la 400 buc.

Calculaţi coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ. Ce fel de cerere este?

f)Argumentează

Evoluţia preţurilor într-o economie este influientata de o serie de factori, din care

nu pot lipsi:costul mediu, randamentul utilizării factorilor de producţie, valoarea de schimb şi

puterea de cumpărare a banilor, raportul cerere-oferta, etc. Argumentaţi modul în care aceşti

factori influienteaza nivelul şi dinamică preţurilor.

Fişa de aplicaţii nr. 2: Piaţă monetară

1 2 3 4 5 6

Descrie

-

raţionament

Compară

termenii de :

- operatiile de

Asociază

- termenii

coloanei A cu

Analizează

- factorii ce

influienteaza

Aplică

- formulele

de calcul

Argumentea

ză

- evolutia

ul de tip

economic al

modificarilo

r ce intervin

in

cererea/ofert

a de masa

monetara.

finantare cu

cele de

refinantare.

explicatiile

coloanei B

masa si rata

dobanzii sub

aspectul

determinarilo

r si

implicatiilor

generate in

economie.

pentru

determinare

a profitului

bancar si a

cheltuielilor

de

functionare

a bancii .

masei

monetare ca

urmare a

influientei

balantei de

plati.

a)Descrie

Descrie modul cum anumiţi factori influienteaza volumul de masă monetară pe

piaţă monetară.

b)Compară

Compară operaţiile de finanţare cu cele de refinanţare.

c)Asociază


Termeni Explicatii

1. cresterea ofertei de credite

2.bancile comerciale

3.cresterea cererii de credite

4.ofertantii de moneda

5.B.N.R.

a)monitorizeaza imprimarea de bancnote si

baterea de moneda

b) reducerea ratei dobanzii

c) determina cresterea ratei dobanzii

d)sunt bancile,casele de economii

e) acorda credite agentilor economici care

le solicita

d)Analizează

Analizaţi factorii ce influienteaza masă şi rată dobânzii sub aspectul

determinărilor şi implicaţiilor generate în economie.

e)Aplică

Aplică formulele de calcul pentru următoarele cerinţe:

Câştigul unei bănci este de patru ori mai mare decât cheltuielile de funcţionare.

Suma atrasă de la deponenţi şi acordată sub formă de credite pe an este de 20 mil. u.m.

Diferenţa dintre rată dobânzii la credite şi la depuneri este de cinci puncte procentuale.

Profitul şi cheltuielile de funcţionare ale băncii sunt:

a)1mil u.m. şi 3 mil u.m. b)750.000 u.m. şi 250.000 u.m. c) 3 mil u.m. şi 1mil

u.m. d)800.000 u.m. şi 200.000 u.m. e)600.000 u.m. şi 400.000 u.m.

f)Argumentează

Argumentează de ce balanţă de plăti influienteaza volumul de masă monetară.

Argumentează de ce Paul Samuelson aprecia că banii reprezintă ‚,sângele care

iriga sistemul economic”.

Fişa de aplicaţii nr. 3: Piata capitalului(financiara)

1 2 3 4 5 6

Descrie

- drepturile

conferite

detinatorilor

de actiuni.

Compară

termenii de :

-actiuni cu

obligatiuni.

Asociază

- termenii

coloanei A cu

explicatiile

coloanei B.

Analizează

- operatiile la

termen de pe

piata

financiara

secundara.

Aplică

-formula de

calcul

dobanzii.

Argumentea

ză

- deosebirile

dintre piata

financiara

primara de

cea

secundara.

a)Descrie

Descrie drepturile conferite deţinătorilor de acţiuni.

b)Compară

Compară prin asemănări şi deosebiri acţiunile cu obligaţiunile.

c)Asociază


Termeni Explicatii

1.piata secundara

2.actiunile

3.piata primara

4.actionarul

5.obligatiunile

a) sunt purtatoare de venituri variabile

b)se emit noi actiuni

c) sunt purtatoare de venituri fixe

d)se tranzactioneaza actiuni emise anterior.

e) are dreptul de a obtine dividende

d)Analizează

Analizează utilizând valori fictive numerice operaţiile la termen când atât

cumpărătorul cât şi consumatorul câştigă sau pierde.

e)Aplică

Care este rată dobânzii anuale a unei obligaţiuni cu valoare nominală de 10.000

lei care aduce un venit anual de 40.000 lei?

f)Argumentează

Argumentează prin ce se deosebeşte piaţă financiară primară de cea secundară?

Fişa de aplicaţii nr. 4: Piaţă forţei de muncă

1 2 3 4 5 6

Descrie

-

particularitatil

e ofertei de

munca.

Compară

- principalele

forme de

salarizare.

Asociază

- termenii

coloanei A cu

explicatiile

coloanei B.

Analizează

- de ce oferta

de forta de

munca are

caracter

perisabil.

Aplică

-formula de

calcul a

salariului

real.

Argumentea

ză

- necesitatea

existentei

sindicatelor.

a)Descrie

Descrie particularităţile ofertei de muncă.

b)Compară

Compară principalele forme de salarizare.

c)Asociază


Termeni Explicatii

1.piata externa a fortei de munca

2.oferta de munca

3.piata interna a fortei de munca

4.cererea de munca

5.piata muncii

a)totalul resurselor de munca disponibile;

b)piata derivata a factorului de productie

munca;

c) numarul de oameni necesari pentru

activitatea economico-sociala;

d)cererea si oferta de munca sunt interne

fiecarei firme;

e) lucratori disponibili ce se ofera prin

competitie.

d)Analizează

Analizează de ce oferta de forţă de muncă are caracter perisabil.

e)Aplică

Dacă salariul nominal a crescut cu 15%, iar preţurile cu 25%, cum să modificat

salariul real?

f)Argumentează

Argumentează necesitatea existenţei sindicatelor.

Fişa de aplicaţii nr. 5: Piaţă schimburilor valutare

1 2 3 4 5 6

Descrie

-raţionamentul

de tip

economic al

modificarilor

ce intervin in

cererea/oferta

unui anumit

bun;

Compară

termenii de :

-bunuri

substituibile-

bunuri

complementare

Asociază

- termenii

coloanei A cu

explicatiile

coloanei B

Analizează

- elasticitatea

cererii/ofertei

in functie de

factorii care o

determina

Aplică

-formula de

calcul

pentru

coeficientul

de

elasticitate

al cererii in

functie de

pret.

Argumentea

ză

- evolutia

preturilor in

functie de

diversi

factori.

a)Descrie

Descrie ce reprezintă:

(a) cotarea directă ………..………………………………………..

…………………………………..

……………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………

…………………..…………………………………

(b) cotarea indirectă ………….…………………………..

……………………………………………

………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………

……………….…………………………………

b)Compară

Comparaţi cursul valutar pe piaţă la vedere cu cel practicat pe piaţă la termen:

………………………………………………………………………………………

……………….

………………………………………………………………………............................

…………

c)Asociază


Termeni Explicatii

Curs valutar

Cont

Piaţa valutară

a) constă în vânzări şi cumpărări ale

diferitelor monede

b) vânzarea – cumpărarea banilor care

aparţin diferitelor ţări

Convertibilitate

5. Piaţa la vedere

c) preţul unei monede exprimat în moneda

altei ţări

d) depozit bancar în care un deponent îşi

păstrează disponibilităţile băneşti

e) însuşirea legală a unei monede de a fi

schimbată cu o altă monedă în mod liber,

prin vânzare – cumparare pe piaţă

d)Analizează

Analizează operaţiunile la vedere în scop speculativ.

e)Aplică

În anul 2013 preţul produsului x în Germania a fost de 200 E şi acelaşi prosus în

SUA avea un preţ de 120 dolari, în condiţiile în care cursul valutar a fost de 1 dolar = 1,9 E.

Să se determine paritatea puterii de cumpărare a mărcii comparativ cu dolarul, exprimată

procentual.

f)Argumentează

Că centru valutar, Banca Centrală aplică politică valutară a statului prin restricţii

valutare şi prin echilibrarea balanţei de plăti.

Fişa de aplicaţii nr. 6: Piaţă mondială

1 2 3 4 5 6

Descrie

- principalii

Compară

termenii de :

Asociază

- termenii

Analizează

- situatia in

Aplică

-formula de

Argumentea

ză

factori care au

stat la baza

intensificarii

schimburilor

dintre diverse

tari.

-eficienta

economica a

exporturilor cu

eficienta

economica a

imporurilor.

coloanei A cu

explicatiile

coloanei B

care balanta

comerciala a

unei tari este

favorabila.

calcul a

cursului de

revenire

brut la

export.

- o tara nu se

poate

dezvolta fara

legaturi cu

piata

mondiala.

a)Descrie

Descrie principalii factori care au stat la baza intensificării schimburilor dintre

diverse ţări.

b)Compară

Compară prin valori numerice fictive o eficientă a cursului de revenire brut la

export cu eficientă cursului de revenire brut la intern.

c)Asociază


Termeni Explicatii

1.balanta de comert exterior

2.piata mondiala

3.piata internationala a capitalurilor

4.diviziunea internationala a muncii

5.cursul de revenire brut la export

a)reprezinta eficienta economica a

exporturilor

b)asamblul specializarii existente intre tari

c)totalitatea operatiunilor de comert

exterior sunt reflectate

d)ansamblul relatiilor de schimb intre state

e) operatiunile legate de de plasarea in

strainatate a capitalurilor.

d)Analizează

Analizează situaţia în care balanţă comercială a unei ţări este favorabilă.

e)Aplică

Se exportă 5.000 de cămăşi care costă la intern 1.000 lei, cheltuielile până la

frontieră sunt de 250.000 lei Cât este cursul de revenire brut la export, dacă preţul extern este

40$?

f)Argumentează

În lumea contemporană nici o ţară nu se poate dezvoltă fără legături comerciale,

financiare, tehnico-ştiinţifice, cu alte ţări, cu piaţă mondială.

Grilă de evaluare

Grupe

elevi

Punct

oficiu

1p

Descrie Compară Asociază Analizează Aplică Argumentează Nota

finala

Grupa 1

Piata

bunurilor

economic

e si a

serviciilor

1p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 10p

Grupa 2

Piata

monetara

1p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 10p

Grupa 3

Piata

1p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 10p

capitalului

(financiar

a)

Grupa 4

Piata

fortei de

munca

1p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 10p

Grupa 5

Piata

schimburil

or valutare

1p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 10p

Grupa 6

Piata

mondiala

1p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 1,5p 10p

C . „Diagramă Wenn”

Clasa a-XI-a


Subiectul lecţiei: „Piaţă monetară versus piaţă financiară”

Competenţă generală: Să recunoască trăsăturile generale ale pieţei în

diferite forme concrete de manifestare ale acesteia;

Metodă: Reprezintă o formă de organizare a informaţiei extrasă din teoria

mulţimilor, fiind ilustrată grafic prin elipsoide care se suprapun parţial. În intersecţia acestora

se grupează asemănările, iar în spaţiile rămase libere se notează deosebirile dintre aspecte,

idei sau concepte.

Piaţa monetară / Piaţa financiară

Particularităţi Asemănări Particularităţi

Disponibilităţi băneşti

Masa monetară

Bănci

Excedent/Deficit monetar

Credit

Dobândă

Rata dobânzii

Rolul băncilor în reglarea

economiei

Rata dobânzii - instrument

funcţional de reglare

economică

Spaţiu economic unde se

desfăşoară ansamblul

tranzacţiilor / schimburilor

Loc de întâlnire ai

purtătorilor cererii cu

purtătorii ofertei

Presupune existenţa

echilibrului

dintre cerere şi ofertă

Presupune existenţa

economiilor şi dorinţa de

plasament financiar

avantajos

Profit

Randamentul

plasamentului

Câştigul potenţial

Grad de lichiditate

Riscul

Piaţă de capital

Acţiuni / Obligaţiuni

Dividendul / Cuponul

Cursul titlurilor de valoare

Bursa de valori

Rolul Bursei de Valori în

reglarea economiei

Piaţa primară de capital

Piaţă secundară de capital

Bursa de Valori –

barometru de

stare a economiei

naţionale şi

internaţionale

D. „Ciorchinele”

Clasa a - XI -a

Obiectul: Economie

Unitatea de învăţare: „Piaţa”

Subiectul lecţiei: „Ce ştii despre?” – joc didactic

Competenta generala: să-şi organizeze cunoştinţele privind piaţa, rolul pieţei şi

formele acesteia;

Metoda: Este un organizator grafic, un tip de brainstorming neliniar, prin care se

evidenţiază într-o reţea, conexiunile dintre idei despre un subiect. Se notează tema în centru

şi apoi din ea curg ideile, sintagmele noi. Metoda organizează reprezentările elevilor şi

exersează gândirea liberă.

Ciorchinele este o metodă de organizare grafică a achiziţiilor elevilor prin care

sunt puse în evidenţă noi asociaţii între concepte, idei; în acest fel elevii pot dobândi o

viziune de ansamblu asupra unor cunoştinţe şi asupra conexiunilor care există între acestea.

Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape:

- se scrie un cuvânt (sau, de exemplu, o sintagmă, o temă) în mijlocul unei pagini

din caietul de notiţe (sau, de exemplu, a unei foi de hârtie, a unei foi de flip-chart sau a

tablei);

- se notează în jurul cuvântului ales ideile care vin în minte elevilor în legătură cu

tema/problema discutată, trăgându-se apoi linii între acestea şi cuvântul iniţial; liniile pun în

evidenţă conexiunile dintre idei.

Activitatea se încheie atunci când s-a epuizat timpul acordat pentru realizarea

acesteia sau atunci când s-au epuizat propunerile de noi idei. Ciorchinele se poate aplica atât

în etapa de evocare (de exemplu, prin ciorchinele iniţial, realizându-se inventarierea

cunoştinţelor elevilor), cât şi în etapa de reflecţie (de exemplu, prin ciorchinele revizuit,

realizându-se evaluarea elevilor). De asemenea, metoda se poate aplica şi prin activitate

desfăşurată în perechi sau în grupuri mici.

Prezentăm în continuare, cu titlu de exemplu, aplicarea acestei metode la

disciplina Economie, la finalul lecţiei referitoare la mecanismul concurenţial (din cadrul

temei Piaţa –întâlnire a agenţilor economici). Aplicarea metodei este proiectată din

perspectiva competenţei specifice 1.3 (Recunoaşterea caracteristicilor generale ale pieţei în

diferite forme concrete de manifestare a acesteia) asociate, conform programei şcolare,

elementelor de conţinut. De asemenea, utilizarea acestei metode este în spiritul respectării

unor exigenţe ale învăţării durabile prevăzute de programa şcolară, referitoare, de exemplu la

utilizarea unor metode active.

externamonopson

muncii

financiara

Oferta de munca

Cererea de munca

monetara

valutara

Mondială

perfectaimperfecta

InternăserviciilorControlată

Bunurilor

Liberă

monopol oligop

olPIAŢ

D. Metodă cadranelor

Clasa a XI-a

Obiectul: Economie

Unitatea de învăţare: Piaţă

Subiectul lecţiei: Raportul cerere – oferta – preţ ; preţul de echilibru


Cs1: să definească corect legea cererii şi a ofertei funcţie de preţ

Cs2: să determine analitic şi grafic cantitatea şi preţul de

echilibru

Metodă: Fişa de lucru este împărţită în patru cadrane destinate textului

problemei, reprezentării grafice, rezolvării şi, respectiv, răspunsului problemei. Am

considerat această metodă eficientă deoarece a delimitat clar în mintea copilului etapele pe

care trebuie să le parcurgă pentru a obţine rezultatul problemei. Apoi acoperind celelalte

cadrane şi descoperind doar pe cele cu nr. ÎI, III sau IV am cerut elevilor să creeze probleme

asemănătoare.

I Avem următoarele date:

Preţ (u.m./buc)

Cantitate cerută (buc.)

Cantitate oferită (buc.)

16

11

10

4

Completaţi coloanele “Canitate cerută” şi “Cantitate oferită”, astfel încât să respecte corelaţia dintre preţ – cerere şi ofertă

Preţ (u.m./buc)

Cantitate cerută (buc.)

Cantitate oferită (buc.)

16

11

10

4

II

III Reprezentaţi grafic pe aceiaşi axă curba cererii şi a ofertei şi determinaţi cantitatea şi preţul de echilibru

Răspuns:

Cantitate de echilibru=.....

Preţ de echilibru =......

IV

Capitol 3 Studiu experimental privind organizarea si desfasurarea evaluarii

cu ajutorul testului docimologic

3.1 Ipoteza, obiective, eşantioane

Ipoteza pe care mi-am propus să o verific în planul practic al realităţii şcolare

este: dacă în învăţământul preuniversitar se concepe şi utilizează un program special de

evaluare didactică atunci se va determina o creştere a performanţei şcolare.

Obiectivele cercetării de faţă sunt următoarele:

•cunoaşterea nivelului de pregătire intelectuală a elevilor şi stabilirea performanţei

individuale;

•cunoaşterea şi evidenţierea valenţelor formative-educative ale evaluării didactice;

•elaborarea şi implementarea unor programe speciale de valorificare a asimilării

de cunoştinţe pentru creşterea performanţelor în învăţare;

•determinarea corelaţiei dintre programul educaţional ,, Învăţăm utilizând metode

participativ active” şi performanţele prin evaluarea şcolară

Menţionez că în funcţie de metodologia adoptată cercetarea de faţă este una

experimental - ameliorativă. Am recurs la tehnică grupului de control şi am ales clasa

martor clasa a XI-a B de la CNAE TECUCI din anul şcolar 2012-2013.

Am aplicat evaluarea iniţială şi cea sumativă pentru mini-investigaţia efectuată, în

semestrul II al anului şcolar 2012-2013 la unitatea de învăţare ,,Piaţă” la clasa a XI-a.

Grupul experimental este clasa a-XI-a A.

Evaluarea iniţială şi cea sumativă necesare mini-investigaţiei le-am aplicat

grupului experimental în semestrul II al anului şcolar 2012-2013 tot la unitatea de

învăţare,,Piaţă”.

Metoda experimentala

Termenul ,,experiment” provine din latinescul ,,experimentum”, termen

care are semnificatia de proba, verificare, experienta. In cazul cercetarilor pedagogice este

vorba de verificarea unei ipoteze, ceea ce justifica realizarea experimentului, ii asigura

sensul.

Metoda experimentala consta in modificarea intentionata a unui factor,

dintre cei presupusi a influenta comportamentul unei persoane, intr-o anumita situatie, cu

scopul de a observa efectele acestei modificari asupra comportamentului respectiv. Din acest

motiv, experimentul este uneori denumit ,,observatie provocata”.

Aceasta metoda, fiind considerata drept cea mai riguroasa metoda de

cercetare pedagogica, intrucat se bazeaza pe strategia precisa de lucru si presupune

elaborarea unei structuri a relatiilor dintre variabile in forma modelului experimental, m-a

ajutat sa determin, in urma aplicarii unor probe si activitati de evaluare formativa, gradul de

insusire a cunostintelor, aplicabilitatea lor in situatii noi, calitatile si structura

rationamentului. De asemenea, am putut sa identific dificultatile fiecarui elev in parte si

natura acestora, erorile facute de elevi in tehnica de calcul (adunarea si scaderea numerelor

naturale), in rezolvarea problemelor, in aflarea numarului necunoscut, in transpunerea

limbajului matematic in operatii matematice concrete, in scrierea corecta, in actul citirii etc.

In acest sens am aplicat diferite teste, chestionare, care au oglindit cele prezentate

mai sus.

Experimentarea a presupus:

- conceperea unor probe de evaluare insotite de obiective, descriptori de

performanta;

-corectarea acestora (daca a fost posibil, imediat si in prezenta elevilor) si

inregistrarea datelor (rezultatele obtinute, greselile care au predominat);

- intocmirea unor fise de recuperare / dezvoltare;

- uneori, reevaluarea;

- culegerea si inregistrarea datelor cercetarii;

- prelucrarea si interpretarea lor.

Metodele statistice

Dintre tehnicile statistice utilizate pentru prelucrarea datelor,am folosit:

a)intocmirea tabelului de rezultate ( analitice si sintetice )

b)reprezentari grafice – cele mai cunoscute forme de reprezentare grafica sunt :

- histograma (“histos”=tesut; “gamma”=desen ). Este o reprezentare prin

dreptunghiuri, cu suprafata echivalenta cu grupele de marimi identice.

-diagrama areolara ( latinul “diagramma”=figura, desen; “area”=arie ). Anume,

suprafata unui cerc se imparte in sectoare ( parti din cerc marginite de doua raze si un arc).

-poligonul de frecventa.

Cercetarea aplicativa s-a desfasurat pe parcursul anului scolar 2012 – 2013 pe

un esantion de 23 elevi cuprinsi in clasa a XI- a din Colegiul National de Agricultura si

Economie Tecuci unde cadrele didactice care conduc procesul educativ sunt cadre

calificate,cu grade didactice si vechime in invatamant, persoane competente, cu multa

dragoste si respect pentru meseria pe care-o desfasoara. Elevii acestei scoli au participat de-a

lungul ultimilor ani la diferite concursuri si olimpiade, reusind sa obtina rezultate bune si

foarte bune.

Ambele colective sunt mixte. În urmă cercetării, am adunat următorul material

faptic.

Clase Nr. elevi Număr

elevi

Fete Băieţi Provenienta

Prez. Abs. Urban Rural

Clasa 23 - 23 10 13 5 10

martor

experiment

Clasa

experiment

28 - 28 8 20 6 22

Mediul familial în care se dezvoltă cele două grupuri este normal din punct de

vedere social, având în vedere că este vorba de elevi ce provin dintr-o comunitate rurală.

Nivelul de pregătire al colectivelor de elevi este omogen din punct de vedere al

posibilităţilor intelectuale,elevii provenind din familii care le oferă condiţii necesare

desfăşurării actului învăţării.

Dintre caracteristicile claselor de elevi am urmărit unele aspecte referitoare la

scopuri, roluri, norme, coeziunea de grup. Întrucât scopurile sunt de două tipuri: prescriptiv

(aptitudini de dobândit în profil) şi individuale, se impune, ca o formă de echilibrare a

structurii organizatorice a clasei, armonizarea şi integrarea reciprocă a celor două tipuri de

finalităţi. În ceea ce priveşte roluri (ansamblul de sarcini ce trebuie realizate de membrii

grupului) clasele sunt bine organizate (şeful clasei, responsabilul cu curăţenia şi disciplina,

casierul, fiind stabiliţi prin vot la nivelul clasei).

La clasele participante la experimentul didactic, prin unităţile de învăţare

stabilite conform programei pentru trunchiul comun şi proiectate pentru a fi însuşite de către

toţi elevii, profesorul trebuie să urmărească cu prioritate omogenizarea nivelului de instruire

al clasei, recuperarea rămânerilor în urmă acumulate pe parcursul învăţământului liceal şi

pregătirea elevilor, prin parcurgerea tuturor categoriilor de conţinuturi, pentru a formula o

opţiune avizată pentru instruirea în domeniul disciplinelor economice.

3.2 Metodologia cercetării şi etapele acesteia

A Testul docimologic realizează evaluarea în condiţii standard, înregistrarea,

comportamentul declanşat fiind precisă, clară şi obiectivă. Scorul realizat este comparat cu

scorurile obţinute de ceilalţi membri ai grupului şi este utilizat pentru clasificarea celor

evaluaţi prin raportare la un grup de referinţă, clasa martor.

Testele se pot administra întregului colectiv de elevi într-un timp bine precizat că

întindere şi poate verifică atât conţinuturi cât şi deprinderi de lucru practic. Profesorii greşesc

adeseori în elaborarea testelor punând accentul pe reproducerea unor conţinuturi şi mai puţin

pe înţelegerea şi aplicarea acestora în situaţii problema, respectiv raportarea la practică.

Testele docimologice trebuie să fie completate de observarea progresului învăţării şi de

tehnici de autoevaluare.

Literatură de specialitate face clasificarea testelor scrise după mai multe criterii:

1. După obiectivitate, utilitate, specificitate, aplicabilitate pot fi grupate sub formă

de perechi formate din elemente opuse:

- teste de cunoştinţe - teste de aptitudini

- teste criteriale – teste normative

- teste formative – teste sumative

- teste punctuale – teste integrative

- teste obiective – teste subiective

- teste iniţiale – teste finale

- teste de progres şcolar

- teste orientate spre conţinut (matematică, ştiinţe….)

- teste de înţelegere a mesajului scris (vocabular, înţelegerea unui text ….)

- teste diagnostice

2. În funcţie de cine le proiectează:

- Elaborate de profesor

- Standardizate: de cunoştinţe (criteriale) – pentru certificare şi de aptitudini

(normative) – pentru selecţie.

Este recomandat că testele standardizate să fie utilizate doar în ocazii speciale

pentru diagnosticarea gradului de atingere a obiectivelor cadru sau specifice recomandate de

programele şcolare.

Ghid de realizare a testelor docimologice:

• decideţi care sunt competenţele specifice ale unităţii de învăţare şi definiţi-le că

priceperi şi achiziţii comportamentale;

• stabiliţi conţinuturile pe care le vizaţi;

• proiectaţi planul evaluării şi momentul didactic în care veţi face evaluarea;

- stabiliţi numărul întrebărilor, ponderea lor, itemii şi punctajul;

- construiţi itemi în acord cu conţinuturile din programele şcolare;

- selectaţi întrebările;

- ordonaţi întrebările după ponderea în punctaj..

•nu omiteţi competenţele specifice şi verificaţi-le prin mai mulţi itemi;

•începeţi cu itemii mai puţin dificili care pot motiva şi încuraja elevii;

•utilizaţi maximum trei tipuri de itemi;

•grupaţi itemii de acelaşi tip în acelaşi loc în test;

•solicitaţi gândirea elevilor;

•formulati accesibil întrebările;

•precizaţi punctajul şi faceţi-l relevant.

B. Matricea de specificaţie este un element prin care ne asigurăm că testul

propus măsoară obiective educaţionale definite şi are o bună validitate de conţinut. Pentru

alcătuirea matricei de specificaţie se parcurg următorii paşi:

1. stabilirea tipului de test (normativ, criterial, formativ, sumativ);

2. stabilirea unui procedeu pentru a corela obiectivele stabilite anterior cu

elementele testului şi pentru a gestiona validitatea testului.

Să presupunem că dorim: să testăm 3 tipuri de comportamente/domenii –

cunoaştere şi înţelegere, aplicare, rezolvare de probleme (Bloom) la 3 elemente de conţinut –

C1, C2, C3.

Etape de parcurs:

-vom determina ponderea pe care fiecare domeniu şi element de conţinut o va

avea în cadrul testului. Astfel, putem atribui celor 3 domenii ponderile 30%, 30% şi respectiv

30%, iar conţinuturilor C1, C2, C3 ponderile 30%, 30%, 30% şi respectiv 10%.

-vom completă celulele matricei prin înmulţirea liniilor cu coloanele

corespunzătoare. De exemplu: ponderea „Aplicării” în conţinutul C1 este: 30% x 30% = 9

puncte.

Obiectivele de evaluare care au asociate numai câte un item au fost vizate cu

precădere în evaluările sumative de la finalul unităţilor de învăţare parcurse de-a lungul

semestrului.

TEST DE EVALUARE INITIAL- metode moderne de evaluare aplicat clasei

experiment

CLASA A XI a A. ECONOMIE

TEMA: Piaţă

Toate subiectele sunt obligatorii

Timpul efectiv de lucru este de 1 ora.

Se acordă 10 puncte din oficiu.

Subiectul A

Citiţi cu atenţie enunţurile următoare.

1.Purtătorii cererii de bunuri economice sunt consumatorii.

2.Producătorii de bunuri produc cantităţi mari când pe piaţă preţul acestora este

mic.

3.Dobânda este preţul unui împrumut.

4.Pe piaţă muncii se întâlnesc salariaţii cu societăţile comerciale .

5. Obligaţiunile sunt emise de persoane fizice.

a) Pentru fiecare dintre enunţurile de la 1 la 5, scrieţi cifra corespunzătoare

enunţului şi notaţi în dreptul ei litera A, dacă apreciaţi că enunţul este adevărat, sau F, dacă

apreciaţi că enunţul este fals. 20 puncte

b) Pentru enunţul 5, transcrieţi cuvântul/sintagma care determina caracterul eronat

al enunţului, realizând totodată şi înlocuirea cuvântului/sintagmei, astfel încât enunţul să

devină adevărat. 10puncte

Subiectul B

Pret unitar la un produs(u.m.) Cantitate ceruta(u.c.)

10

20

30

40

Ştiindu-se cantităţile cerute din acelaşi bun de 100,200,300 şi 400 u.c să se

completeze în tabel în funcţie de legea cererii.

30 puncte

Subiectul C

1. Acţiunile:

a) produc dobânzi sau dividende;

b) nu sunt negociabile pe pieţe organizate (nu au piaţă secundară);

c) sunt titluri de valoare;

d) sunt garantate de către stat.

2. Definiţi preţul.

a)suma de bani plătită de un consumator pentru un bun;

b)valoarea mărfii;

c)banii primiţi de un vânzător;

d)etalonul monetar

3.Cererea de muncă:

a) este egală cu nevoia de muncă existentă în economie;

b) exprimă nevoia de muncă salariată formată, la un moment dat, într-o economie;

c) se ilustrează prin numărul locurilor de muncă solicitate de şomeri;

d) reprezintă cererile formulate de tinerii care doresc să pătrundă pe piaţa muncii

după absolvirea unei forme de învăţământ;

30 puncte

TEST DE EVALUARE INITIAL- metode clasice de evaluare aplicat clasei

martor

CLASA A XI a B. ECONOMIE

TEMA: Piaţă




Subiectul A

Raspundeti urmatoarelor cerinte:

1.Cum se numesc purtătorii cererii?

2.Explicaţi ce se întâmplă cu volumul cantităţii produse de un producător atunci

când preţul bunurilor sale scade.

3.Explicaţi noţiunea de dobânda.

4.Cum prezentaţi piaţă forţei de muncă?.

5.Definiţi obligaţiunile.

6px5=30p

Subiectul B

Ce se intampa cu cererea în fiecare din următoarele situaţii şi de ce tip este

această:

•Scumpirea uleiului

•Ieftinire îngheţatei pe timpul iernii

•Scumpirea televizorelor cu plasmă

•Iftinirea vinurilor roşii

30 puncte

Subiectul C

1.Ce înţelegeţi prin acţiuni?

2.Definiţi preţul.

3.Definiţi cererea de muncă.

30 puncte

BAREM DE CORECTARE ŞI NOTARE A TESTULUI DE EVALUARE

INITIAL

•Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin

barem. Nu se acordă fracţiuni de punct.

•Pentru orice soluţie corectă, chiar dacă este diferită de cea din barem, se acordă

punctajul maxim corespunzător.

•Se acordă 10 puncte din oficiu. Notă finală se calculează prin împărţirea

punctajului total acordat pentru lucrare la 10.

Subiectul A

Se notează doar rezultatul astfel:

(evaluarea modernă)

Pentru fiecare răspuns corect se acordă punctajul maxim, iar pentru răspunsul

incorect O puncte. Nu se acordă punctaje intermediare.

a)1-A;2-F;3-A;4-F;5-F (4px5=20puncte)

b) autoritatile centrale 10 puncte

(evaluarea clasică)

1. Consumatori;

2.Scade ;

3.Dobânda reprezintă preţul creditului.

4.Pe piaţă muncii se întâlnesc salariaţii cu societăţile comerciale .

5.Obligaţiunile sunt titluri de valoare emise de autorităţile centrale purtătoare de

un venit fix sub formă de dobânda.

(6px5=30puncte)

Subiectul B


Răspuns corect:400, 300, 200 si respectiv 100u.c.

Pentru precizarea corectă a raspunsului – 5px4=20p

Pentru explicarea rationamentului – 10p


Se notează răspunsul astfel:

Pentru precizarea corectă a raspunsului – 5px4=20p

Pentru explicarea rationamentului – 10p

Răspuns corect:

-scade;5p

-creste;5p

-scade;5p

-creste.5p

Atunci când preţul bunurilor creşte cantitatea achiziţionată scade iar când preţul

scade cantitatea cumpărată creşte.– 10p

Subiectul C


Răspunsuri corecte:

1.c

2.a

3.b


Răspunsuri corecte:

Actiunea reprezinta un titlu de valoare care confera detinatorului lor calitatea de

actionar sau proprietar in cadrul unei firme. – 10p

Pretul este expresia baneasca a valorii marfii, sau suma de bani care se plateste

pentru a dobandi o unitate dintr-un bun economic. – 10p

Cererea de munca reprezinta necesarul de munca din partea agentilor economici

la un moment dat, care se satisface prin intermediul pietei muncii. – 10p


Pentru fiecare precizare corectă se acordă punctajul maxim iar pentru răspunsul

incorect 0 puncte. Nu se acordă punctaje intermediare.

3.2.1.Comparatia testului initial intre clasa martor si clasa experiment in

cadrul unitatii de invatare ,,Piata”(adica cele pe parcursul carora s-a utilizat metodele

traditionale si cele moderne de evaluare).

Tabelul 1 Rezolvarea itemilor pe elevi la evaluarea initială

Subiectul Subiectul A Subiectul B Subiectul C

ClasaItemi Itemi Itemi

1 % 2 % 3 % 4 % 5 % 6 % 7 % 8 % 9 %

Clasa martor 23 100 19 82,6 22 95,65 20 86,95 20 86,95 19 82,6 18 78,26 10 43,47 10 43,47

Clasa experiment 28 100 26 92,85 27 96,42 28 100 26 92,85 25 89,28 24 85,71 14 50,00 18 64,28

I 1 I 2 I 3 I 4 I 5 I 6 I 7 I 8 I 9

100

82.695.65

86.95 86.9582.6

78.26

43.47 43.47

10092.85 96.42 100

92.8589.28

85.71

5064.28

Graficul rezultatelor testarii initiale pe com-petente

Clasa martor Clasa experiment

Repartizarea rezultatelor pe note

ClasaNr.

EleviNota Media

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Clasa martor

23- - - - 2 3 9 6 3 - 7,21

Clasa experiment

28- - - - 1 2 12 8 3 2 7,57

5 6 7 8 9 10

0

2

4

6

8

10

12

23

9

6

31 2

12

8

32

Graficul rezultatelor evaluarii initiale

Clasa martorClasa experiment

Nota

Num

ar e

levi

În etapă iniţială, de constatare a nivelului de cunoştinţe al elevilor la cele două

clase rezultatele au indicat nivel de pregătire asemănător, colectivele fiind omogene din acest

punct de vedere având în vedere atât evaluarea prin metode clasice cât şi moderne.

Frecventa notelor initiale

Nota Frecventa notelorClasa martor Clasa

experimentSub 5

0 0

5 2 16 3 27 9 128 6 89 3 310 2

Sub 5 5 6 7 8 9 10

Frecventa notelor - Clasa martor 0 2 3 9 6 3 0

Frecventa notelor - Clasa experi-ment

0 1 2 12 8 3 2

2.5

7.5

12.5

17.5

22.5

Graficul frecventei notelor initialeFr

ecve

nta

TEST DE EVALUARE SUMATIV

Instrumentul a fost proiectat pentru unitatea de învăţare “Piaţă”, la clasa a 11-a A,

că test sumativ de evaluare, pentru o ora.


1.1. Identificarea caracteristicilor menajurilor şi ale nevoilor specifice acestora

2.1. Utilizarea instrumentelor economice necesare rezolvării unor probleme

specifice spaţiului privat

3.1. Utilizarea cunoştinţelor economice în rezolvarea unor probleme prin

cooperare cu persoane fizice (membrii familiei, prieteni, vecini etc.) şi cu instituţii financiare,

juridice, de consultanţă etc.

4.1. Adecvarea comportamentului propriu la cerinţele de ordin economic din

cadrul unui menaj

Competenţe (Obiective) de evaluare

Elevul va fi capabil:

O1. Să precizeze conţinutul economic al unor termeni.

O2. Să recunoască tipurile de pieţe în cadrul unor exemple concrete.

O3. Să aplice formule de calcul pentru rezolvarea de probleme.

O4. Să analizeze particularităţile unor situaţii din viaţă de zi cu zi.

O5. Să construiască exemple cu date proprii prin care să ilustreze un fapt

economic

O6. Să evalueze raportul între termeni specifici economiei

MATRICEA DE SPECIFICAŢII A NIVELELOR TAXONOMICE

Nivele taxonomice Cunoaştere

ComprehensiuneAplicareAnalizăSintezăEvaluareTotal

Conţinuturi O1 O2 O3 O4 O5 O6

Elemente de conţinut

A

A1(2p)

A2 (2p)

A3 (2p)

A5 (2p) A4 (2p) A5 (10p) 30

Elemente de conţinut

B

B (10) B (15) 30

Elemente de conţinut C1 (10p) C2(15p) C3(20p) 30

C

Din oficiu 10

TOTAL 100

O1. Cunoaşterea (Achiziţia informaţiei) (20%)

Cunoaşterea conţinutului noţiunilor economice

O2. Comprehensiune (Înţelegerea) (10%)

- Recunoaşterea specificului abordării economice

O3. Aplicarea (15%)

- unor formule de calcul pentru evaluarea unor fapte economice

O4. Analiză (5%)

- Raportului care se stabileşte între anumite noţiuni economice şi

interdependenţă faptelor economice

- Sesizarea notelor caracteristice ale unor noţiuni economice.

O5. Sinteză (20%)

- Realizarea unui exemplu cu date proprii pentru ilustrarea problematicii

propuse.

O6. Evaluarea (20%)

- Formularea unui punct de vedere personal în tratarea unor noţiuni

economice.

TEST DE EVALUARE SUMATIV metode moderne de evaluare aplicat

clasei experiment

CLASA A XI a A. ECONOMIE

TEMA: Piaţă




Subiectul A

Citiţi cu atenţie enunţurile următoare.

1. Cererea se defineşte că fiind dorinţa de a intră în posesia unui bun material sau

serviciu, la care se adaugă dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru acesta .

2. Alături de cerere,oferta şi preţ, concurenţă este una din variabileledefinitorii ale

pieţei .

3. Legea generală a cererii exprimă existenţa unui raport invers proporţional între

cantitatea cerută şi preţul ce trebuie plătit pentru un anumit bun.

4. Pe măsură ce agenţii economici economisesc o parte din veniturile lor, aceste

sume devin cerere pe piaţă de capital .

5. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat în

activitatea economică, sub formă de deficit, în raport cu capitalul avansat .

a) Pentru fiecare dintre enunţurile de la 1 la 5, scrieţi cifra corespunzătoare

enunţului şi notaţi în dreptul ei litera A, dacă apreciaţi că enunţul este adevărat, sau F, dacă

apreciaţi că enunţul este fals. 20 puncte

b) Pentru enunţul 5, transcrieţi cuvântul/sintagma care determina caracterul eronat

al enunţului, realizând totodată şi înlocuirea cuvântului/sintagmei, astfel încât enunţul să

devină adevărat. 10 puncte

Subiectul B

Stiindu-se valoarea cuponului de 1250 u.m. iar rata dobânzii crescand de la 12.5%

la 15%. se cere:

a)prezentaţi formulă de calcul a cursului obligatiunii;-10p

b)calculaţi cursul obligatiunii în momentul iniţial; -10p

c)modificarea relativă a cursului obligatiunii. -10p

30 puncte

Subiectul C

1.Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune

prin faptul că:

a) are un preţ mai mare;

b) aduce întotdeauna un venit mai mare;

c) nu se poate negocia la bursa de valori;

d) aduce un venit variabil.

10 puncte

2. Construiţi un exemplu simplu, cu valori numerice, prin care să ilustraţi

modificarea absolută a cursului unei obligaţiuni, atunci când rată dobânzii bancare scade.

10 puncte

Evidentiati o corelaţie între termenii banca şi credit cu garanţie, redactând un text

coerent de o jumătate de pagină în care să îi utilizaţi în sensul specific economiei.

10 puncte

TEST DE EVALUARE metode clasice de evaluare aplicat clasei martor

CLASA A XI a B. ECONOMIE

TEMA: Piaţă




Subiectul A

1. Definiti cererea.

2. Enumerati factorii de influienta a cererii de bunuri economice .

3. Eprimati legea generală a cererii.

4. Prezentati tipurile de pret

5. Definiti dobanda .

30 puncte

Subiectul B

Calculaţi procentajul cu care se modifică mărimea indicatorului dat, precizând

totodată şi sensul modificării, în condiţiile descrise de următorul enunţ.

Cursul unei obligaţiuni, atunci când cuponul este 1250 u.m. iar rată dobânzii

creşte de la 12.5% la 15%.

30 puncte

Subiectul C

1. Enumeraţi două asemănări dintre acţiuni şi obligaţiuni

10 puncte

2. Prezentati formula dobanzii compuse.

10 puncte

3. Prezentati atributele BNR-ului si bancilor comerciale.

10 puncte

CLASA A XI a. ECONOMIE

BAREM DE CORECTARE ŞI NOTARE

•Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin

barem. Nu se acordă fracţiuni de punct.

•Pentru orice soluţie corectă, chiar dacă este diferită de cea din barem, se acordă

punctajul maxim corespunzător.

•Se acordă 10 puncte din oficiu. Notă finală se calculează prin împărţirea

punctajului total acordat pentru lucrare la 10.

Subiectul A


Pentru fiecare răspuns corect se acordă punctajul maxim, iar pentru răspunsul

incorect O puncte. Nu se acordă punctaje intermediare.

(evaluarea moderna)

a)1-A;2-A;3-A;4-F;5-F (4x5=20puncte)

b) excedent 10 puncte

(evaluarea clasica)

1. Cererea reprezinta cantitatea de bunuri ce poate fi achizitionata la un anumit

moment in condiitiile de pret date.6p

2. Principalii factori ce influienteaza cererea de bunuri economice sunt: 6p

-pretul; 3p

-venitul consumatorului 3p

3. Cantitatea achizitionata de un consumator dintr-un bun este mare atunci cand

pretul acestora este mic si invers. 6p

4. Tipurile de pret: 6p

-pret liber; 2p

-pret administrativ; 2p

-pret mixt 2p

5. Dobanda reprezinta pretul creditului. 6p

Subiectul B

(evaluarea moderna)

Se notează răspunsul astfel:

Pentru precizarea corectă a formulei de calcul a cursului – 10p

Pentru calculul corect al cursului în momentul iniţial – 10p

Pentru modificarea procentuală a cursului şi precizarea sensului modificării – 10p

(evaluarea clasica)

Răspuns corect:

C0 = D0/d’0= 10000; C1 = D1/d’1 = 8333,3; C1/C0 = 83,33%, cursul obligatiunii

scade cu 16.67%

Subiectul C


Pentru fiecare precizare corectă se acordă punctajul maxim, iar pentru răspunsul

incorect 0 puncte. Nu se acordă punctaje intermediare.

(evaluarea moderna)

Răspuns corect:

1.d. -5p

2. Se notează rezultatul astfel:

Pentru precizarea corectă a formulei de calcul -5p

Pentru calculul corect al cursului în momentul iniţial – 5 p

Pentru calculul corect al cursului în momentul ulterior – 5 p

Răspuns corect:

a)prezentaţi formulă de calcul a cursului obligatiunii;-10p

b)calculaţi cursul obligatiunii în momentul iniţial; -10p

c)modificarea relativă a cursului obligatiunii. -10


Pentru precizarea conţinutului termenului de „banca” – 2,5p

Pentru precizarea funcţiei de acordare de credite – 2,5p

Pentru precizarea unui argument în susţinerea faptului prezentat – 5p

(evaluarea clasica)

Răspuns corect:

1.-sunt titluri de valoare; -5p

-sunt purtatoare de venituri. -5p



D = Sn – Cr -5p

Sn = suma ce revine creditorului la sfârşitul perioadei

Sn = Cr (1 + d’)^n -5p


n = durata creditul

3. Banca Centrală are următoarele funcţii: -10p

- conduce politica monetară şi valutară a ţării;

- unicul emitent de monedă;

- reglează masa monetară şi menţine stabilitatea monetară;

- reglementează şi supraveghează activitatea celorlalte bănci

Băncile comerciale, având ca funcţii:

- mobilizarea, transferul şi repartizarea disponibilităţilor băneşti;

- acordarea de credite ;

-executarea de încasări, plăţi ;

- păstrarea economiilor clienţilor ;

- efectuarea unor operaţiuni de vânzare şi cumpărare de valută .

3.2.2.Comparatia testului sumativ intre clasa martor si clasa experiment in

cadrul unitatii de invatare ,,Piata” (pe parcursul carora procesul de invatare, respectiv

evaluare a decurs utilizand metodele traditionale si cele moderne de predare-evaluare).

Tabelul 2 Rezolvarea itemilor pe elevi la evaluarea sumativa utilizand

metodele traditionale si moderne de evaluare

Subiectul Subiectul A Subiectul B Subiectul CClasa Itemi Itemi Itemi

1 % 2 % 3 % 4 % 5 % 6 % 7 % 8 % 9 %

Clasa martor 23 100 22 96,65 20 86,95 23 100 22 96,65 20 86,95 23 100 19 82,60 18 78,26

Clasa experiment 28 100 27 96,42 27 96,42 28 100 27 96,42 26 92,85 25 89,28 16 57,14 20 71,42

I 1 I 2 I 3 I 4 I 5 I 6 I 7 I 8 I 9

10096.65

86.95100

96.6586.95

100

82.678.26

10096.42 96.42 100

96.4292.85

89.28

57.1471.42

Graficul rezultatelor testarii finale pe com-petente

Clasa martor Clasa experiment


ClasaNr.

EleviNota Media

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Clasa martor

23- - - - 1 2 10 7 4 - 7,78

Clasa experiment

28- - - - - 1 11 8 4 4 7,96

5 6 7 8 9 10

0

2

4

6

8

10

12

1 2

10

7

40 1

11

8

4 4

Graficul rezultatelor evaluarii finale

Clasa martorClasa experiment

Nota

Num

ar e

levi

Frecventa notelor finale

Nota Frecventa notelorClasa martor Clasa

experimentSub 5

0 0

5 1 06 2 17 10 118 7 89 4 410 4

Sub 5 5 6 7 8 9 10

Frecventa notelor - Clasa martor 0 1 2 10 7 4 0

Frecventa notelor - Clasa experi-ment

0 0 1 11 8 4 4

2.5

7.5

12.5

17.5

22.5

Graficul frecventei notelor finale

Frec

vent

a

În acest studiu, pentru fiecare elev din eşantionul studiat, s-a realizat şi interpretat

câte o Fişă individuală de evaluare, care conţine următoarele elemente:

1.Tabel de valori ale punctajelor obţinute în urma testării;

2.Graficul rezultatelor;

3.Media notelor obţinute pentru fiecare tip de subiect (I.II,III) şi respectiv nota

medie individuală;

4.Rata de însuşire a competenţelor urmărite pentru fiecare tip de subiecte de

examen (I,II,III);

5.Nota medie a eşantionului;

Tabelul pune în evidenţă corelaţia dintre numărul de elevi pentru care a fost

administrat testul şi numărul de elevi care au rezolvat corect cerinţa itemului respectiv.

Analiza performării prin raportare la rezultatele notării

Media aritmetică probă – 7.21

COMPETENTE C1

Delimitari terminologice: piata,cerere,oferta.pret.concure

C2

Identificarea tformulelor de

calcul economic

C3

Organizarea algoritmilor de

calcul economic

S1 Identificarea si diferentierea tipurilor de

piete.

S2 Identifica corect formula de calcul

S3 Identifica elementele de baza ale structurii

organizatorice

Nota Nume elev Competente

obtinuta nedobandite

7,00 1. Berechet Nicoleta √ √ X C3

10,00 2. Bratu Emma √ √ √

7,00 3. Bocea Alexis √ √ X C3

6,00 4. Bontea Loredana √ X X C2, C3

7,00 5. Condos Elena √ √ X C3

7,00 6. Danaila Iulian √ √ X C3

9,00 7. Doana Elena √ √ √ C3

7,00 8. Dragan Mirela √ √ X C3

5,00 9. Florea Elena √ √ X C3

8.00 10. Focsa Georgiana √ √ √ C3

7,00 11. Frose Mihaela √ √ X C3

6,00 12. Galatanu Denis √ X X C2, C3

10,00 13. Lazarovici Maria √ √ √ C3

5,00 14. Manea Alexandra √ X X C2;C3

9,00 15. Neagu Andreea √ √ √

7,00 16. Nicolet Oana √ √ X C3

5,00 17. Patrascanu Alexandru

√ X X C2, C3

7,00 18. Sarbu Gabriel √ √ X C3

8,00 19. Stan Larisa √ √ √ C3

6,00 20. Stroiu Ion √ X X C2, C3

8,00 21. Toderita Cornelia √ √ √ C2

6,00 22.Tudor Monica √ X X C2;C3

9.00 23. Vicleanu Geta √ √ √

7,21 Media clasei

Din analiza rezultatelor evaluărilor se pot deduce următoarele concluzii:

1.La majoritatea elevilor s-a constatat un punctaj mai bun pe subiecte, în ordinea

crescătoare: subiectul I, subiectul II şi subiectul III, acesta din urma având în general cel mai

bun punctaj;

2.Rata de dobândire a competenţelor este deasemeni superioară pentru

competenţele probate în legătură cu subiectul II. Deşi mai simpli ca grad de dificultate, itemii

de la subiectul I acoperă un domeniu mai larg de conţinuturi, şi prin urmare punctajele

obţinute sunt în general mai mari comparativ cu cele obţinute în cazul subiectului II;

3.Cel mai mic punctaj, însă, îl realizează subiectul III pentru cazul majorităţii

elevilor. În acest sens, descrierea şi explicarea unor fenomene din viaţa cotidiană folosind

cunoştinţe integrate din domeniul ale economic fiind competenţe care se asimilează mai greu

de către elevi.

4.În funcţie de rata de dobândire a competenţelor aflate în legătură cu un subiect

(item testat), profesorul va afla unde anume mai trebuie insistat în instruire şi ce metodă

didactică este mai eficientă pentru a fi aplicată;

În concluzie, rezultatele elevilor la evaluărilor continue pot furniza informaţii

concrete cu privire la dinamica procesului de instruire la disciplina Economie.

0

2

4

6

8

10

1 2 3 4 5 6

Analiza performării prin raportare la rezultatele notării

Nota

Nr. elevi

Analiză rezultatelor

1. Din cei 23 elevi testaţi avem:

- 17 elevi nu au dobândit competenţă C2 (15%)

- 6 elevi nu au dobândit C3 (63%)

2.Din cei 23 elevi testaţi avem:

-6 elevi nu au dobândit 2 competenţe din 3 – cauza principala fiind neatenţia şi

superficialitatea în citirea cerinţelor.

Plan remedial: Predomină competenţă nedobandita C3 care se referă la : -

Organizarea algoritmilor de calcul economic.

3.2.3.Comparatia intre evaluarile sumative de la sfarsitul unitatiide invatare

de control, respectiv experimentale, in paralel, la ambele clase.

Subiectul Subiectul A Subiectul B Subiectul C

Clasa Itemi Itemi Itemi

1 % 2 % 3 % 4 % 5 % 6 % 7 % 8 % 9 %Clasa

experiment -

test initial28 100 26 92,85 27 96,42 28 100 26 92,85 25 89,28 24 85,71 14 50,00 18 64,28

Clasa experiment-test final

28 100 27 96,42 27 96,42 28 100 27 96,42 26 92,85 25 89,28 16 57,14 20 71,42

I 1 I 2 I 3 I 4 I 5 I 6 I 7 I 8 I 9

10092.85 96.42 100

92.8589.28

85.71

5064.28

10096.42 96.42 100

96.4292.85

89.28

57.1471.42

Graficul rezultatelor testarii finale pe com-petente

Clasa experiment - test initial Clasa experiment - test final


ClasaNr.

EleviNota Media

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10Clasa experiment

- test initial 28- - - - 1 2 12 8 3 2 7,57

Clasa experiment-

28- - - - - 1 11 8 4 4 7,96

test final

5 6 7 8 9 10

0

2

4

6

8

10

12

12

12

8

320

1

11

8

4 4

Graficul rezultatelor evaluarii finale

Clasa experiment - test initialClasa experiment - test final

Nota

Num

ar e

levi

Frecventa notelor initiale si finale

Nota Frecventa notelor initiale

Frecventa notelor finale

Sub 5

0 0

5 1 06 2 17 12 118 8 89 3 410 2 4

Sub 5 5 6 7 8 9 10

Frecventa notelor initiale 0 1 2 12 8 3 2

Frecventa notelor finale 0 0 1 11 8 4 4

2.5

7.5

12.5

17.5

22.5

Graficul frecventei notelor initiale si finale ale clasei experiment

Frec

vent

a

Interpretarea rezultatelor s-a efectuat printr-o combinatie de comparatii intre

etapele experimentului care a cuprins:

- comparatia testului initial intre clasa martor si clasa experiment in cadrul

unitatii de invatare ,,Piata”(adica cele pe parcursul carora s-a utilizat metodele traditionale si

cele moderne de evaluare);

- comparatia testului sumativ intre clasa martor si clasa experiment in cadrul

unitatii de invatare ,,Piata” (pe parcursul carora procesul de invatare, respectiv evaluare a

decurs utilizand metodele traditionale si cele moderne de predare-evaluare);

- comparatia intre evaluarile sumative de la sfarsitul unitatiide invatare de

control, respectiv experimentale, in paralel, la ambele clase.

Concluzii finale

Tabelele şi reprezentările grafice mai sus prezentate sunt suficient de relevante

pentru a nu mai fi necesare precizări suplimentare. Cu toate acestea, accentuăm câteva dintre

concluziile pe care datele sintetizate în tabele şi reprezentările grafice respective le

evidenţiază:

• Rezultatele elevilor la sfârşitul unităţilor de învăţare experimentale în care s-a

utilizat intens evaluarea formativă, în cadrul disciplinei ,,Economie”, dovedesc progres

înregistrat în obţinerea rezultatelor individuale.

• Realizarea funcţiilor esenţiale ale evaluării în procesul didactic a presupus

utilizarea atât a formelor de evaluare iniţială ,cât mai ales a celor operate pe parcursul ,dar şi

la sfârşitul procesului instructiv-educativ.

• Utilizarea cu consecvenţă a evaluării formative a subliniat ideea conform căreia

o acţiune de evaluare eficace trebuie să fie, în mod necesar, continuă şi completă. Acest lucru

nu exclude o formă sau altă de evaluare, ci, dimpotrivă, subliniază complementaritatea

strategiilor de evaluare.

• S-au îmbunătăţit rezultatele elevilor; numărul celor care obţinuseră la începutul

experimentului note între 5 şi 6 s-a micşorat considerabil.

• A scăzut nivelul mediocrităţii: elevi ale căror rezultate erau de 5 şi 6 au reuşit să

obţină la evaluarea sumativă note de 7şi 8. ,

• În cadrul evaluării sumative,de la sfârşitul unităţilor de învăţare experimentală,

nu au mai existat acele atitudini de nelinişte la elevi şi chiar situaţii stresante,relaţii de

aversitate.

• Controlat şi evaluat prin verificări sistematice pe parcursul programului de

instruire,pe secvenţe mai mici, elevul a avut posibilitatea de a-şi dezvoltă capacitatea de

autoevaluare, iar diferenţa dintre judecată să proprie( a elevului examinat ) şi rezultatul sau la

evaluarea sumativă s-a micşorat considerabil.

Realizând o comparaţie între rezultatele de la evaluările iniţiale şi cele obţinute la

evaluările finale ale unităţii de învăţare, se poate observă cu uşurinţă că la sfârşitul acelor

unităţi de învăţare, în cadrul cărora evaluarea formativă a avut un rol central în procesul de

învăţare,a existat un procentaj de rezolvare a sarcinilor mai ridicat decât la evaluarea iniţială

de la începutul unităţii de învăţare, ceea ce mă determina să afirm că evaluarea formativă nu

este o metodă, ea devine o atitudine, ea îi da un sens învăţării. Elevul este atras în permanentă

asupra lacunelor sau insuficientelor şi este ajutat să afle mijloacele prin care poate depăşi

aceste dificultăţi.

Rezultatele obţinute confirmă ipoteza lucrării. Aşadar, utilizarea complementară a

celor trei strategii de evaluare contribuie la optimizarea învăţării, la stimularea potenţialului

intelectual şi creativ al elevilor, la obţinerea performanţelor fiecăruia în funcţie de

particularităţile de vârstă şi individuale. Astfel, printr-o evaluare continuă şi completă,printr-

o împletire armonioasă a celor trei strategii evaluative,complementare, se realizează trecerea

de la un model tradiţional către unul mult mai eficient, iar activitatea didactică capătă un sens

progresiv,de împlinire.

Preocuparea constanţa a oamenilor şcolii de a conferi activităţii de instrucţie şi

educaţie o eficientă sporită face necesară intensificarea eforturilor pentru a asigura procesului

de învăţământ un caracter cât mai raţional şi riguros prin: determinarea cât mai precisă a

obiectivelor instruirii, organizarea conţinuturilor în concordanţă cu principalele caracteristici

şi tendinţe ale ştiinţei şi tehnicii şi cu logică didactică, stabilirea strategiilor de predare-

învăţare în raport cu obiectivele vizate şi conţinuturile definite, perfecţionarea acţiunilor de

evaluare a rezultatelor şi a proceselor desfăşurate. Preocupările insistente în această direcţie

sunt stimulate de recunoaşterea faptului că evaluarea este o componentă esenţială a

sistemului de învăţământ în general, a procesului didactic în special.

Conceperea actului de evaluare a rezultatelor în corelare cu întregul proces

didactic (conţinut, metode, mijloace de învăţământ, forme de organizare) oferă posibilitatea

cadrului didactic să determine elementele demersului didactic prin raportarea la obiectivele

stabilbite, facilitând în acelaşi timp adoptarea măsurilor adecvate în vederea ameliorării

activităţii de la o etapă la altă, concretizând unul dintre dezideratele actuale din domeniul

evaluării, centrarea activităţilor evaluative pe dimensiunea procesuală care a configurat un

anumit tip de rezultate.

Rezultatele cercetării aplicative au dovedit că putem spori randamentul şcolar al

elevilor prin integrarea modalităţilor evaluative în procesul instructiv- educativ, prin folosirea

complementară a unor metode şi tehnici de evaluare iniţială, formativă şi sumativă variate şi

prin redimensionarea activă a procesului instructiv- educativ în urmă corelării rezultatelor şi

informaţiilor obţinute.

Evaluarea formativă, realizată prin verificări sistematice pe tot parcursul

programului, a vizat sprijinirea şi orientarea continuă a şcolarilor astfel încât aceştia au

devenit din ,,obiect al educaţiei”, subiect al propriei formări,iar evaluarea sumativă nu a mai

creat anxietate reuşind să demonstreze o veritabilă obiectivitate a rezultatelor.

Evaluarea realizată prin împletirea cu consecvenţă a celor trei strategii evaluative

devine o practică ce stimulează participarea elevului la propria să formare, făcându-l

conştient de responsabilitatea să şi, în acelaşi timp, îi dezvoltă motivarea, mai ales în cazul în

care educatorul o utilizează astfel încât să stabilească un dialog constructiv cu fiecare elev.

Din perspectiva ameliorării performanţelor elevilor, reglajul realizat prin

acţiunile evaluative, respectiv prin deciziile adoptate pe baza lor, nu constau în multitudinea

şi complexitatea acţiunilor întreprinse, a procedurilor puse în lucru, ci în schimbările pe care

activitatea ulterioară le produce în comportamentul elevilor şi , în consecinţă, în sporul de

cunoştinţe asimilate, al capacităţilor formate, în contribuţia demersurilor realizate la formarea

personalităţii lor.

Actul evaluării nu reprezintă un scop în sine, ci urmăreşte îmbunătăţirea

calitativă a procesului de învăţământ, sugerând de fiecare dată, noi posibilităţi de optimizare

a acestuia.

Schemă cvasiexperimentala proiectată şi realizată în cadrul a două grupuri de

elevi cu tratament alternativ a evidenţiat validitatea ipotezei stabilite.

Într-adevăr, integrarea unor momente evaluative formative, pe parcursul

procesului de formare a competenţelor, dincolo de măsurarea şi aprecierea obiectivă a

performanţelor elevilor şi înlăturarea neajunsurilor legate de subiectivismul unor evaluări

globale, a permis reglarea strategiei interactive proiectate pentru atingerea obiectivelor

vizate.

Astfel, am reuşit să diferenţiem şi să personalizăm strategia de lucru pentru

fiecare elev în parte şi să construim împreună cu acesta demersuri capabile să-i dezvolte

încrederea în forţele proprii, motivaţia intrinsecă şi mai ales atitudinea pozitivă pentru

afirmarea şi optimizarea propriului potenţial.

Remedierea dificultăţilor într-un timp cât mai scurt a avut efect pe termen lung: s-

au fixat mai bine structurile corecte, învăţate, baza pentru achiziţii ulterioare solide. În acest

fel s-a demonstrat că evaluarea formativă a realizat o mediere a cunoaşterii, favorizând

reuşită şcolară cu participarea efectivă a elevilor.

Pe lângă concluziile vizând strict evaluarea şcolară, sunt de remarcat şi alte

consecinţe benefice ale modalităţilor de evaluare introduse experimental. Dintre acestea, cea

mai importantă credem că este consecinţă în planul îmbunătăţirii relaţiilor dintre elevi şi al

coeziunii grupului – clasa. Am avut ocazia să constat, în acest sens, că prin cooperare şi

interevaluare s-a consolidat coeziunea clasei de elevi, au fost încurajate raporturile de sprijin

reciproc, s-au reaşezat ierarhiile nonformale privind elevii ,,buni” şi elevii ,,slabi” în direcţia

eliminării prejudecăţilor şi a clişeelor de apreciere şi autoapreciere.

Prin împletirea celor trei strategii de evaluare, am implicat elevul în toate etapele

procesului. Răspunzând nevoilor elevului, evaluarea iniţială şi sumativă a căpătat un sens

pentru acesta, a provocat în permanentă învăţarea şi nu a servit doar pentru cuantificarea unei

munci depuse.

În cadrul cercetării, comunicarea profesor - elev a determinat încrederea celui din

urmă în dascălul său, fiind convins că aprecierea acestuia este realizată în manieră cea mai

echitabilă posibil.

Evaluarea realizată m-a angajat într-o serie de acţiuni de înlocuire a “puterii” şi a

supremaţiei cu colaborarea şi negocierea în apreciere şi decizie.

Luarea în seama a acestor constatări privind complementaritatea strategiilor de

evaluare garantează creşterea procentului de reuşită al elevilor şi creşterea responsabilităţii

lor, iar evaluarea găseşte astfel un sens, devine pertinentă şi coerentă cu acţiunile pedagogice.

3.3 Plan de măsuri pentru îmbunătăţirea nivelului de pregătire al elevilor

1. Voi folosi metode cât mai variate în realizarea lecţiilor în special pe cele care

vor solicită participarea activă a elevilor la procesul de predare-învăţare-evaluare. Implicarea

acestora şi folosirea mijloacelor moderne de predare cred că va determina înregistrarea unui

număr cât mai mare de elevi cu rezultate bune şi chiar foarte bune.

2. Voi pune accent pe lectură unor fragmente importante din lecţie de către elevii

cu dificultăţi de citire, şi le voi solicită să interpreteze textul citit.

3.Voi organiza şedinţe de pregătire suplimentară, după orele de curs, unde pot

veni toţi elevii care întâmpina dificultăţi în pregătirea lecţiilor.

4. Voi observa sistematic lucrul elevilor la ore şi efectuarea temelor de casă

precum şi elevii care au fost absenţi la testare;

5.Feed-back permanent.

Clasa: a XI-a A

Anul şcolar: 2012-2013

PLAN REMEDIAL PERSONALIZAT pentru elevul X

Informaţii de baza:

Părinţi: mamă, tată: ………………………………………..

Domiciliul: …………………………………………………

- Nu poate defini termenii de specialitate.

- Nu realizează asocieri între acţiuni şi obligaţiuni.

- Nu identifica corect formulele de calcul.

-Nu parcurge corect algoritmii de calcul economic conform cerinţei.

Loc de desfăşurare: sala de clasa.

Obiective pe termen scurt Metode şi mijloace didactice

Perioada de timp

Criterii de evaluare Metode şi instrumente de

evaluare

- să se familiarizeze cu termenii de specialitate

uzuali referitori la :

piata,cerere,oferta,concurenta

- planşe, fişe de lucru, poze,

glosar.

- exercitii de completare a rspunsurilor.

24-28.III

1-5.IV

- identifică şi recunoaşte termenii prezentati.

- completeaza in caiet definitii legate de

piata,cerere,oferta,concurenta

- evaluarea orală va fi

preponderentă,

dar va alterna cu evaluarea scrisă (elevul se poate exprima mai bine oral decât scris)

- să prezinte modul de formare al pretului de

echilibru.

- exerciţii de reprezentare

grafica.

19-23. IV - se dau valori fictive privind cererea si oferta in

conformitate cu legea cererii si a ofertei;

-simbolizeaza grafic functiile cererii si ale

- probe orale;

- probe scrise;

ofertei;

- să formuleze aprecieri referitoare la formarea

echilibrului pe fiecare tip de piata.

-exercitii de calcul 18-22.V -realizarea de grafice dupa valori fictive

numerice,evidentiind echilibrul pe fiecare tip de

piata.

-fişe de evaluare;

- observarea sistematică;

- autoevaluare;

- se va realiza evaluarea

continuă prin utilizarea

aprecierilor verbale şi

sublinierea progresului realizat în rezolvarea

fiecărei sarcini;

- să cunoasca legile cererii si ofertei.

- prezentarea coeficientilor de

elasticitate in functie de factorii

de influienta.

22-26. V - identifica formulele de calcul.

- apreciere verbală;

- apreciere şi încurajarea

colaborării cu membrii grupului;

- evaluarea finală va viza atingerea

criteriilor minime de progres.

Instrumente de evaluare:

-fişe de lucru individuale;

-teste criteriale pentru fiecare obiectiv;

La clasa a XI- a s-a aplicat testul de progres la disciplină “economie”.În urmă

analizării rezultatelor obţinute se remarcă dificultăţi pe care elevii le întâmpina în atingerea

anumitor competenţe.

COMPETENŢE SPECIFICE

•analizarea raportului cerere-oferta-preţ;

•caracterizarea stării de echilibru a pieţei;

•identificarea preţului de echilibru şi a cantităţii de echilibru precum şi a factorilor

ce determina modificarea acestora;

• aprofundarea înţelegerii fenomenelor specifice pieţei muncii;

• dezvoltarea utilizarea competenţelor de analiză şi sinteză a informaţiei de

specialitate;

• familiarizarea cu concepte, teorii, modele de analiză a pieţei.

ACTIVITǍŢI POSIBILE PENTRU FOCUSAREA INTERVENŢIEI

REMEDIALE

a.Recuperarea cunoştinţelor / competenţelor fundamentale

b.Dezvoltarea unui limbaj ştiinţific corespunzător

c.Îmbunătăţirea atenţiei

d.Îmbunătăţirea percepţiei

e.Îmbunătăţirea capacităţii de a reliza corelaţii

f.Dezvoltarea abilităţilor de învăţare.

PLAN REMEDIAL

CLASA: a XI-a A

Disciplină:Economie

Anul şcolar: 2012-2013

Profesor:

Nr.

Crt.

NUME ŞI PRENUME

ELEV/-Ǎ

DEFICIENŢE SEMNALATE

(Competenţe generale / specifice)

ACTIVITǍŢI REMEDIALE PROGRAMUL DE REMEDIERE

REZULTATE OBŢINUTE

1.1 1.2 1.4 2.1 2.2 3.3 a. b. c. d. e. f.

1 * * * * * * * * * * * * 24.III-25.IV se remarca un progres

2 * * * * * * * * * * * * 11.II-15.III se remarca un progres

3 * * * * * * * * * * * * 11.III-15.III se remarca un progres

Concluzii:

În urmă evaluării rezultatelor obţinute după derularea programului de intervenţie

pe o perioada de trei luni, s-a ajuns la concluzia că datorită exerciţiilor şi activităţilor

simple,accesibile,desfăşurate în ritm propriu, elevul a depăşit în mare parte dificultăţile sale,

dobândind o experienţă cognitivă superioară celei anterioare, înlăturând anumite bariere din

cale dezvoltării sale.

Recomandări:

- se recomandă colaborare cu profesorii clasei, profesorul diriginte, părinţi;

-se constată că reluarea unor sarcini de învăţare sunt de un real folos în

dezvoltarea deprinderilor de muncă independente;

-se recomandă stimularea pozitivă, întărirea motivaţiei şi a încrederii în propriile

forţe, precum şi reluarea unor anumite activităţi în vederea consolidării achiziţiilor dobândite.

Capitol 4 Aplicarea curriculum-ului școlar pentru disciplinele socio-umane

în învățământul liceal.

Disciplinele socio-umane aparțin ariei curriculare Om și societate.

Parcurgând aceste discipline, elevii, valorizând potenţialul lor interdisciplinar şi integrator,

își pot forma o imagine comprehensivă despre ei înșiși, despre ceilalți și despre societate.

Ei pot să înţeleagă condiţionările acţionale şi instituţionale, legăturile dintre gândire şi

acţiune în diferite domenii. Elevii se pot pregăti ca viitori cetăţeni informaţi, capabili să se

integreze creativ dialogului şi acţiunii sociale şi să-şi asume responsabilităţi în viaţa

personală şi publică.

4.1. Finalitățile studierii disciplinelor socio-umane

În învățământul preuniversitar se concretizează finalități pentru învățământul

liceal:

- participarea la viața economică și socială potrivit drepturilor și

responsabilităților pe care le au în calitate de cetăţeni şi apartenenţei la

comunităţi diferite;

- formarea capacităţii de a reflecta asupra realităţilor economice, sociale,

culturale, politice, pe baza relaţionării achiziţiilor învăţării;

- dezvoltarea spiritului antreprenorial şi a unei atitudini proactive, în

vederea promovării noului, a manifestării iniţiativei în viaţa personală,

profesională sau în derularea unei afaceri;

- dezvoltarea strategiilor de muncă intelectuală necesare învăţării pe durata

întregii vieţi;

- dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita în viaţa

personală, socială şi profesională, aşa cum sunt: comunicare eficientă,

gândire critică, negociere, rezolvare de probleme, luare a deciziilor;

- dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi bazată pe

toleranţă, responsabilitate, rigoare etc., necesare în viaţa personală şi

publică;

- manifestarea disponibilităţii pentru interculturalitate şi pentru valorile

cultuale europene;

- formarea propriului sistem de valori, în scopul împlinirii personale şi al

promovării unei vieţi de calitate (Modelul curricular al disciplinelor

socio-umane).

Programele școlare la disciplinele socio-umane

Programa şcolară, ca parte componentă a curriculumului naţional, reprezintă un

document de tip reglator fiind un instrument de lucru al cadrului didactic.

Programele şcolare pentru disciplinele socio-umane studiate în liceu stabilesc

oferta educaţională propusă spre realizare în bugetul de timp stabilit prin planul-cadru, pentru

un parcurs şcolar determinat, în conformitate cu statutul şi locul disciplinelor în planul-cadru

de învăţământ.

Structura programelor şcolare include următoarele elemente:

- Notă de prezentare

- Competenţe generale

- Competenţe specifice şi conţinuturi

- Valori şi atitudini

- Sugestii metodologice

Competenţele generale se definesc pe discipline de studiu, având un grad ridicat

de generalitate şi de complexitate; competenţele generale orientează demersul didactic, către

achiziţiile finale ale elevului.

Competenţele specifice sunt corelate cu unităţile de conţinut; corelaţia propusă are

în vedere posibilitatea ca o anumită competenţă specifică să poată fi atinsă prin diferite

unităţi de conţinut, neexistând o corespondenţă biunivocă între acestea. Competenţele

specifice se formează pe parcursul unui an de studiu, sunt derivate din competenţele generale

fiind etape în formarea acestora.

Conţinuturile învăţării sunt mijloace prin care se urmăreşte formarea

competenţelor. Unităţile de conţinut sunt prezentate într-o ordine care nu este obligatorie.

Cadrele didactice au libertatea de a aborda unităţile de conţinut într-o altă ordine, respectând

însă logica internă a disciplinei. Programele şcolare orientează către latura pragmatică a

aplicării curriculumului: corelarea dintre unităţile de conţinut şi competenţele specifice

permite profesorului să realizeze conexiunea explicită între ceea ce se învaţă şi scopul pentru

care se învaţă.

Lista explicită care recomandă valori şi atitudini accentuează dimensiunea afectiv-

atitudinală şi morală a învăţării din perspectiva contribuţiei specifice a acestei discipline, la

atingerea finalităţilor educaţiei.

Sugestiile metodologice cuprind recomandări pentru proiectarea demersului

didactic, având rolul de a orienta cadrele didactice în utilizarea programelor şcolare pentru

proiectarea şi realizarea activităţilor de predare-învăţare-evaluare în concordanţă cu

specificul disciplinei.

Competenţele generale formate prin studierea disciplinelor socio-umane se

raportează la competenţele-cheie pentru educaţia pe parcursul întregii vieţi, recomandate de

Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene. Contribuţia disciplinelor socio-umane la

formarea şi dezvoltarea competenţelor-cheie europene este nuanţată şi diversificată,

incluzând atât contribuţia directă la formarea şi dezvoltarea anumitor competenţe-cheie, cât şi

contribuţia indirectă/sensibilizarea cu privire la alte competenţe-cheie. În tabelul de mai jos

sunt menţionate competenţele-cheie europene vizate prin studiul disciplinelor socio-umane.

Tabel 4.1. Competenţele-cheie europene vizate prin studiul disciplinelor

socio-umane.

Competenţe-cheie vizate direct

prin studiul disciplinelor socio-umane

Competenţe-cheie vizate indirect

prin studiul disciplinelor socio-umane

4. Competenţe sociale şi civice 8. A învăţa să înveţi

5. Spirit de iniţiativă şi antreprenoriat

6. Comunicare în limba maternă

7. Sensibilizare şi exprimare culturală

Competenţe matematice şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii

10. Competenţă digitală

Sursa: Modelul curricular al disciplinelor socio-umane

Scopul studierii disciplinelor socio-umane în învăţământul preuniversitar

Tabel 4.2. Obiectivele fundamentale predării - învăţării disciplinelor socio-umane.

Discipline

socio-umane

Obiectivele fundamentale ale predării - învăţării disciplinelor socio-umane

Educaţie

antreprenorială

-dezvoltarea competenţelor antreprenoriale şi de raportare eficientă la mediul economico-social

-dezvoltarea la elevi a competenţelor care să le permită valorificarea eficientă a propriului potenţial şi, în perspectivă, gestionarea eficientă a propriei afaceri

Economie

-dezvoltarea competenţelor necesare unei orientări eficiente în mediul economic, prin valorificarea resurselor personale în acord cu exigenţele proprii şi cu cele ale

comunităţii în care trăiesc

-dezvoltarea motivaţiei şi a disponibilităţii de a reacţiona pozitiv la o realitate în continuă schimbare

Econo -dezvoltarea competenţelor antreprenoriale ale elevilor şi de raportare eficientă la

mie

aplicată

mediul economic

-dezvoltarea la elevi a competenţelor care să le permită valorificarea eficientă a propriului potenţial şi gestionarea eficientă a propriei afaceri

Sursa: Modelul curricular al disciplinelor socio-umane

In învăţământul liceal, cursuri de zi, studiul disciplinelor socio-umane este

reglementat de următoarele documente normative (www.edu.ro, Notificare cu privire la

predarea-învăţarea disciplinelor socio-umane în învăţământul preuniversitar, cursuri de zi şi

seral, începând cu anul şcolar 2009-2010):

Ordinul ministrului educaţiei nr. 3410/16.03.2009, privind aprobarea Planurilor-

cadru de învăţământ pentru clasele a IX-a – a XII-a, filierele teoretică şi vocaţională, cursuri

de zi.


cadru de învăţământ pentru clasa a IX-a, ciclul inferior al liceului, filiera tehnologică,

învăţământ de zi şi învăţământ seral.


cadru de învăţământ pentru clasa a X-a, şcoala de arte şi meserii, pentru clasa a X-a, ciclul

inferior al liceului, filiera tehnologică, ruta directă de calificare, pentru clasa a XI-a, anul de

completare, precum şi pentru clasele a XI-a – a XII-a şi a XII-a/a XIII-a, ciclul superior al

liceului, filiera tehnologică, cursuri de zi şi seral.

In conformitate cu planurile-cadru menţionate mai sus, studiul disciplinelor socio-

umane se realizează după cum urmează:

1. La clasa a X-a, la toate filierele, profilurile şi specializările, se studiază

disciplinele:

Educaţia antreprenorială, ca disciplină de trunchi comun, 1 oră/săptămână, la

toate filierele, profilurile şi specializările.

2. La clasa a XI-a, se studiază disciplinele:

Economie, conform statutului şi numărului de ore alocat disciplinei în planul-

cadru, astfel:

- ca disciplină de trunchi comun, 1 oră/săptămână, la toate filierele, profilurile şi

specializările; la filiera tehnologică, se studiază astfel: la clasa a XI-a, cu excepţia celor

menționate mai jos;

- ca disciplină de trunchi comun şi curriculum diferenţiat, 2 ore/săptămână, la

filiera teoretică, profilul umanist, specializarea Ştiinţe sociale; ca disciplină de trunchi comun

şi curriculum diferenţiat,

- ca disciplină de trunchi comun, 2 ore/săptămână, la filiera tehnologică,

calificările profesionale: Tehnician în turism, Tehnician în activităţi de poştă, Tehnician în

activităţi economice, Tehnician în administraţie, Tehnician în achiziţii şi contractări, Coafor

stilist, Tehnician în hotelărie, Tehnician în activităţi de comerţ, Tehnician în gastronomie,

Organizator banqueting.

3. La clasa a XII-a, se studiază disciplina:

Economie aplicată, ca disciplină de trunchi comun, la filiera tehnologică astfel:

- 1 oră/săptămână, la toate calificările profesionale, cu excepţia celor menţionate

mai jos;

- 2 ore/săptămână, la calificările profesionale: Tehnician în turism, Tehnician în

activităţi de poştă, Tehnician în activităţi economice, Tehnician în administraţie, Tehnician în

achiziţii şi contractări, Coafor stilist, Tehnician în hotelărie, Tehnician în activităţi de comerţ,

Tehnician în gastronomie, Organizator banqueting.

Valenţele formative ale disciplinelor socio-umane sunt multiple. Învăţarea

acestora facilitează cunoaşterea valorilor care stau la baza normelor sociale, reflecţia critică

asupra acestor valori, înţelegerea şi acceptarea pluralismului valoric, pregătirea rolurilor de

asumat pentru viaţa socială. În acest context este de apreciat acel profesor care stimulează

nevoia de informare, de acţiune şi de exprimare a elevilor, punându-i în situaţia de a avea

iniţiative, de a întreprinde cercetări, de a colabora, de a propune soluţii personale, de a-şi

exprima opiniile (Ion Albulescu, Mirela Albulescu, 1999).

4.3 Evaluarea din perspectiva programelor şcolare pentru disciplinele socio-

umane

Evaluarea reprezintă o componentă organică a procesului didactic, conceput ca

proces de predare-învăţare-evaluare. Explicit sau implicit, în programele şcolare pentru

disciplinele socio-umane sunt formulate recomandări referitoare la evaluare. Din perspectiva

demersului educaţional centrat pe competenţe, programele şcolare recomandă:

- utilizarea cu preponderenţă a evaluării continue, formative;

- utilizarea, alături de formele şi instrumentele clasice de evaluare şi unor forme şi

instrumente complementare, aşa cum sunt: proiectul, portofoliul, autoevaluarea, evaluarea în

perechi, observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor;

corelarea directă a rezultatelor evaluării cu competenţele specifice vizate de

programa şcolară;

- valorizarea rezultatelor învăţării prin raportarea la progresul şcolar al fiecărui

elev;

- recunoaşterea, la nivelul evaluării, a experienţelor de învăţare şi a competenţelor

dobândite în contexte non-formale sau informale;

- utilizarea unor metode variate de comunicare a rezultatelor şcolare.

O întrebare legitimă are în vedere ce anume presupune procesul de evaluare la

disciplinele socio-umane.

EVALUAREA COMPETENŢELOR

Competenţele vizate prin studiul disciplinelor socio-umane se formează prin

activităţile de învăţare. Acestea se proiectează pe baza corelării competenţelor specifice şi

conţinuturilor prevăzute în programa şcolară (răspunzând la întrebarea „Cum voi face?”).

Procesul de predare-învăţare a disciplinelor socio-umane pune accent pe învăţarea

durabilă. Programele şcolare includ recomandări referitoare la activitatea de învăţare prin

care se realizează formarea competenţelor prevăzute.

În acest sens, pot fi evidenţiate recomandări comune pentru toate disciplinele

socio-umane, după cum urmează:

- utilizarea unor strategii didactice care să permită:

- construcţia progresivă a cunoştinţelor şi consolidarea capacităţilor,

- alternarea formelor de activitate (individuală, pe perechi şi în grupuri mici);

- utilizarea unor metode active (de exemplu, învăţarea prin descoperire, învăţarea

problematizată, învăţarea prin cooperare, studiul de caz, simularea, jocul de roluri, analiza de

text, dezbaterea), care contribuie la:

- dezvoltarea capacităţii de comunicare, de manifestare a spiritului critic, tolerant,

deschis şi creativ;

- crearea acelui cadru educaţional menit să încurajeze interacţiunea socială

pozitivă, motivaţia intrinsecă, angajarea elevului în procesul de învăţare şi de dobândire a

competenţelor de participare activă în spaţiul social;

- dezvoltarea receptivităţii şi capacităţii de abordare raţională a problemelor

economice, personale şi publice, în contextul unui mediu economic, social şi cultural

complex şi dinamic;

- operarea cu diferite alternative explicative în interpretarea unor fapte, fenomene,

procese economice, sociale care pot contribui la dezvoltarea unui comportament activ,

competitiv, raţional.

- rezolvarea de exerciţii care să permită, pe de o parte, exersarea noţiunilor

specifice disciplinelor socio-umane şi construirea unor exemple pentru noţiunile însuşite, cât

şi, pe de altă parte, rezolvarea unor situaţii dilematice/ situaţii problemă;

- realizarea unor activităţi bazate pe sarcini concrete, pornind de la intuitiv, de la

exemple, cazuri şi situaţii ale vieţii cotidiene;

- exersarea lucrului în echipă, a îndeplinirii unor roluri specifice în grupuri de

lucru, a cooperării cu persoane diferite în realizarea unei sarcini de lucru;

- realizarea unor activităţi tip proiect prin care elevii sunt implicaţi în exerciţii de

luare a deciziei, de propunere a unei strategii de rezolvare a unei probleme în colectivul din

care fac parte, în şcoală sau în comunitate;

- utilizarea calculatorului în activitatea didactică – ca mediu pentru învăţare şi ca

instrument de educare –, care să permită subordonarea utilizării tehnologiei informaţiei şi a

comunicaţiilor, a resurselor Internet, desfăşurării unor lecţii interactive, atractive; ca mijloc

modern de instruire, calculatorul valorifică şi pentru disciplinele socio-umane avantaje legate

îndeosebi de următoarele aspecte care îi vizează pe elevi:

- asigurarea unui cadru interactiv şi cvasiautonom de învăţare;

- realizarea în ritm propriu a procesului de învăţare şi de evaluare;

- implicarea în demersuri de căutare şi prelucrare a informaţiilor;

- realizarea unor exerciţii de simulare a acţiunii în mediul economico-social care

permite apropierea procesului de predare – învăţare de viaţa reală.

De asemenea, programele şcolare prevăd activităţi de învăţare recomandate în

studiul unor discipline din grupul disciplinelor socio-umane, în funcţie de contribuţia

specifică la formarea competenţelor.

4.4Creşterea calităţii educaţiei din perspectiva evaluării stilurilor de învăţare

ale elevilor

Obiectul evaluării îl constituie comportamentele observabile, măsurabile şi

evaluabile. Astfel, rezultatele probate de către elevi atestă indirect competenţele dobândite.

Nu evaluăm decât rezultate, ele fiind singurele urme palpabile ale acestor

competenţe. Deasemeni, este greu să afirmi că o competenţă este sau nu dobândită, deoarece

nu putem măsura decât aproximări ale competenţei respective.

Apare în acest sens întrebarea: “ Cum putem cunoaşte că ceva invizibil s-a instalat

în memorie?”

Singura afirmaţie posibilă în acest sens este: “ În raport cu competenţa X, elevul

Y a realizat produsele X1 , X2 , X3 , .....în anumite momente ale anului sau ale ciclului

educaţional, iar aceste produse au fost sau nu conforme cu normele cerute ”.

Rolul evaluării didactice este acela de a identifica şi a corecta eventualele lacune

din sistemul de cunoştinţe al elevului şi respectiv din sistemul operaţiilor cognitive

insuficient dezvoltate la unii elevi. Din acest punct de vedere, evaluarea nu reprezintă un

scop în sine.

Un deziderat al evaluării, în general al actului didactic, este acela că procesul său

trebuie să aibă ca rezultat dezvoltarea laturii cognitive, dar şi latura sufletească a elevului.

Educaţia este privită ca o interacţiune între subiectivităţi, şi de aceea o EVALUARE care

angajează deopotrivă valorile, atitudinile, viziunile personale ale evaluatorului respectiv

evaluatului, este mai relevantă şi mai obiectivă decât o evaluare fără subiect, pur obiectivă,

impersonală şi absolut neutră.

Este evident faptul că dacă procesul de instruire are loc în acord cu stilul preferat

de învăţare al elevului, atunci probabilitatea ca elevul să dezvolte competenţe într-un

domeniu de interes va creşte.

Evaluarea stilurilor de învăţare ale elevilor poate să reprezinte unul dintre primii

paşi cu rol diagnostic, reglator şi formator pe care pedagogul modern trebuie să-l aplice şi să-

l monitorizeze. Eficienţa învăţării este în relaţie directă cu astfel de practici educaţionale.

Ţinând cont şi de aspectele enumerate mai sus, putem reduce efectele

perturbatoare în apreciere şi notare (efectul halo, efectul Pygmalion, ecuaţia personală a

examinatorului, efectul de similaritate, efectul contrast etc.).

Studiul evaluării stilurilor de învăţare la elevi introduce un exemplu de modelare

matematică în pedagogia şi didactica procesului de predare – învăţare - evaluare, şi a fost

aplicat la nivelul grupurilor de elevi din învăţământul preuniversitar din România.

Conţinutul acestui studiu este coagulat în jurul analizei rezultatelor obţinute prin

aplicarea unui chestionar referitor la stilurile preferate de învăţare ale elevilor (vezi

propunere - Anexa 2).

Matricea de evaluare realizată cu această ocazie reprezintă o propunere, iar

aplicarea ei în timpul procesului de învăţare poate să ofere educatorului informaţii utile

pentru abordarea cu predilecţie a anumitor strategii pedagogice (Anexa 3).

Interpretarea rezultatelor aplicării chestionarului referitor la stilurile de învăţare

ale elevilor ne poate orienta atât către metode de instruire diferenţiată şi chiar individualizată

a elevilor, cât şi/sau către metode de instruire în grup a acestora.

Pentru a face o analiză asupra determinărilor obţinute şi pentru a interpreta

rezultatele, este nevoie mai întâi să se stabilească instrumentele necesare. În acest scop am

introdus anumiţi parametri măsurabili, de ale căror valori depinde caracterizarea procesului

în sine.

Deoarece un anumit stil preferat de învăţare dezvoltă competenţe în raport cu acel

stil de învăţare, se poate realiza o relaţie de legătură directă între stilul preferat şi competenţa

dobândită.

Spre exemplu, un subiect care preferă stilul practic de învăţare, este de presupus

că dezvoltă competenţe cu predilecţie pentru domeniul abilităţilor practice.

Se poate spune că analiza stilurilor de învăţare este o metodă indirectă de a

evidenţia competenţe într-un anumit domeniu de achiziţii, valori şi atitudini cognitive şi

acţionale.

Având în vedere că indicele de competenţă specific (indice de stil de învăţare), i,

reprezintă raportul dintre numărul de opţiuni ale subiecţilor, referitoare la un anumit stil de

învăţare şi numărul total de opţiuni, cumulate pentru toate stilurile de învăţare la care se face

referire şi ca acest indice de competenţă, i, măsoară gradul de reprezentare a unui anumit stil

de învăţare în raport cu toate stilurile de învăţare luate în considerare la nivelul grupului de

elevi.

4.5. Importanţa orelor de consultaţii şi pregătire la disciplina Economie, din

perspectiva examenelor naţionale

În această secţiune sunt prezentate metode de lucru dirijat pe grupe de elevi şi

respectiv individual, cu scopul de a regla şi fixa competenţe la nivel cognitiv şi acţional

pentru elevii din învăţământul preuniversitar care participă la examene.

Aceste activităţi de instruire se desfăşoară la orele complementare de aprofundare

a cunoştinţelor, dar şi cu prilejul unor discuţii şi dialoguri la sfârşitul orelor de studiu, între

partenerii implicaţi în procesul de învăţământ.

În ceea ce priveşte importanţa orelor de consultaţii, aceasta derivă din necesitatea

unei pregătiri specifice pentru acele examene la care disciplina Economie devine obiect de

concurs sau de examen. Am în vedere în acest sens examenele de admitere la facultăţile cu

profil economic şi examenul de absolvire al liceului - examenul bacalaureat.

Pentru pregătirea examenelor recomandăm rezolvarea itemilor propuşi prin

intermediul culegerilor de probleme editate de către catedrele facultăţilor de profil, şi

respectiv rezolvarea seturilor de teste elaborate de către Ministerul Educaţiei si Cercetării -

pentru pregătirea examenelor de bacalaureat.

În cadrul Examenului de Bacalaureat, evaluarea se realizează prin raportare la

competenţele de evaluat prezentate în programa disciplinei ECONOMIE.

Datorită numărului relativ mare al evaluărilor efectuate şi al unei bune

periodicităţi, evaluarea continuă are rolul cel mai important în cadrul procesului de evaluare.

Fiind destinată identificării punctelor tari şi slabe ale instruirii, evaluarea continuă determină

o analiză suficient de obiectivă a mecanismelor şi cauzelor eşecului sau succesului şcolar.

Realizată pe tot parcursul instruirii, în paşi mici şi succesivi, evaluarea continuă asigură, prin

periodicitatea ei caracteristică, eficienţa procesului de instruire.

Având în vedere importanţa pe care o are evaluarea formativă în procesul de

instruire la Economie, propunem un studiu de caz. Aşa cum am arătat, studiul este realizat pe

un eşantion de elevi de la clasa a 12-a de liceu, filiera teoretică, profilul servicii, elevi care au

fost testaţi şi evaluaţi la disciplina Economie în cadrul simularii Examenului de Bacalaureat,

sesiunea iunie-iulie 2013. Cu ocazia acestui studiu am făcut determinări atât de ansamblu la

nivelul testului, cât şi determinări la nivel micro pentru a măsura şi a interpreta gradul de

realizare al obiectivelor operaţionale şi de referinţă caracteristice disciplinei Economie.

Date post:	25-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	vasile-apostu
View:	39 times
Download:	9 times

lucrare finala

Documents