1 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂINTERNATIONALĂDIN MOLDOVA Cu titlu de manuscris C.Z.U:347.9(498)(043.3)=135.1 P 81 POPESCU ( MADESCU) LIONELA DREPT EXECUŢIONAL - INSTITUŢIE INTERRAMURALĂ: PROBLEME ISTORICO-TEOR ETICE SPECIALITATEA 12.00.01 - Teoria general ăa dreptului; Istoria statului şi dreptului; Istoria doctrinelor politice şi de drept Tezăde doctor în drept Conducător ştiinţific: SMOCHINĂAndrei , doctor habilitat în drept, prof.univ. Autorul: Lionela POPESCU ( Madescu) CHIŞINĂU, 2010
Popescu (Madescu) Lionela.”Drept execuţional - instituţie interramurală: probleme
istorico-teoretice”. Teză pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept.Specialitatea 12.00.01 - Teoria generală a dreptului; Istoria statului şi dreptului; Istoriadoctrinelor politice şi de drept. Chişinău, 2010.
Structura tezei: întroducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, bibliografia din 210numiri, 143 pagini de text de bază. Rezultatele tezei de doctorat au fost expuse în 12 articole publicate în culegeri şi reviste de specialitate din România şi Republica Moldova. Volumul totalal publicaţiilor la tema dată este de circa 10, 00 coli de autor.
Cuvinte cheie: drept execuţional, instituţie interramurală, executare silită, titlulexecutoriu, drept de executare, procedura de executare, executor judecătoresc, sentinţă, hotărâre,
proces civil, justiţie, timp rezonabil, tribunal independent, reformă judiciar ă.
Scopul şi obiectivele lucrării: analiza lucr ărilor ştiinţifice şi a publicaţiilor în domeniulactivităţii execuţionale; studierea aspectelor dreptului execuţional ca fiind o instituţieinterramurală în cadrul sistemului dreptului; evidenţierea în mod deosebit a tendinţelor novatoareîn domeniu, ţinând cont de istoria evoluţiei executării hotărârilor judecătoreşti şi nu în ultimulrând, în lumina orientărilor actuale doctrinare şi jurisprudenţiale recente, între care şi jurisprudenţa Cur ţii Europene de la Strasbourg.
Noutatea şi argumentarea ştiinţifică . Noutatea ştiinţifică a tezei este asigurată deargumentarea importanţei cercetării fenomenului juridic de edificare a statului de drept din
perspectiva dezvoltării istorice şi a evoluţiei dreptului execuţional ca instituţie juridică, precumşi în contribuţia adusă prin realizarea unui studiu complex privind activitatea de executare şirespectare a legilor.
Semnificaţia teoretică . Cercetarea dreptului execuţional ca fiind o instituţieinterramurală în cadrul sistemelor juridice de ramur ă a contribuit la lărgirea cunoşterii înţelesuluişi caracteristicilor activităţii de realizare a dreptului şi a evoluţiei sale, începând cu primelelegiuiri privind activitatea de executare şi respectare a legilor până la implementarea reformei judiciare în sistemul juridic românesc şi al Republicii Moldova privind integrarea europeană
.Valoarea aplicativă a lucrării. Studiul are un caracter ştiinţifico-didactic, tinzând să
redea într-o formă clar ă rezultatele cercetării, sub aspect teoretic şi practic raportat lamodificările aduse Codului de procedur ă civilă şi a reglementărilor comunitare în materiaexecutării silite.Rezultatele cercetării pot servi în calitate de material la cursul Drept execuţional.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice . Rezultatele cercetării sunt utilizate în procesulde studii, la predarea cursului “Drept execuiţional” în cadrul ULIM şi a Universităţii “SpiruHaret” din Craiova.
ANNOTATIONLionela Popescu (Madescu). “Executive Law as an interdisciplinary Institute:
historical and theoretical problems. Thesis for the degree of Candidate of Legal Sciences.Specialty: 12.00.01 - Theory of State and Law, History of State and Law, History of political and legal studies. Kishinev, 2010.
Structure of the thesis: The thesis consists of the introduction, three chapters,conclusions and recommendations, the list of bibliography, consisting of 210 items, 143 pages of the basic text Dissertation substantive provisions are reflected in 12 scientific articles publishedin collections of articles and journals, reviewed in Romania and the Republic of Moldova. Thetotal volume of publications on the subject makes 10, 00 printed sheets.
Кеу words: executive law, intersectional institution, enforcement, writ of execition, theright to performance, the executive process, bailiffs, court verdict, court order, civil process, justice, reasonable time, an independent judiciary, judicial reform.
The goal and objectives of a dissertation: to analyze the scientific literature in the fieldof executive activity, and to examine the basic aspects of the executive law as interdisciplinaryinstitute within the common law legal systems; and to identify new trends in this area,considering the evolutionary process of execution of court decisions, and not in the last instancethe jurisprudence of the European Court of Justice in Strasbourg, emerging in the light of contemporary doctrinal and jurisdictional principles.
Scientific novelty and relevance of the research . Scientific novelty of dissertationalresearch is to determine the validity of the importance of studying the phenomenon, defining the
legal status of the state through the prism of historical development and evolution of theexecutive law as a legal authority, as well as a contribution on the basis of comprehensiveresearch a problematics of executive activities and respect for rights.
The theoretical significance of the dissertation. Studying of the executive law as aninterdisciplinary institute within the legal system facilitates the enrichment of knowledge aboutthe nature and characteristics of the executive activity and its evolution, starting with theoccurrence of the first laws on the performance and their respecting up to the implementation of judicial reform in the Romanian legal system of the Republic of Moldova on the issue of European integration.
The practical significance of the research. Scientific research has educational andresearch character and consists in the fact that its basic theoretical and practical positions andconclusions are aimed at changing the Code of Civil Procedure and the general provisions onenforcement. The results of research can be used in the practice of teaching a course on theExecutive Law.
Scientific results of dissertational work. The results have been applied in the process of teaching the course “Law Enforcement” in the Free International University of Moldova andUniversity “Spiru Haret” from Craiova.
АННОТАЦИЯ Лионела Попеску (Мадеску). «Исполнительное право – межотраслевой
институт: историко – теоретические проблемы». Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Специальность: 12.00.01 – Теория государства и права; История государства и права; История политических и правовых учений.Кишинэу, 2010.
Структура диссертации: Диссертация состоит из введения, трёх глав, выводов и рекомендаций, списка библиографии, включающего 210 наименований, 143 страниц основного текста. Основные положения диссертации отражены в 12 научных статьях,опубликованных в сборниках и журналах, рецензируемых в Румынии и Республики Молдова. Общий объём публикаций по теме составляет 10, 00 п.л.
Цели и задачи диссертационного исследования: проанализировать научную литературу в области исполнительной деятельности; изучить основные аспекты исполнительного права как межотраслевого института в рамках общей системы права;выявить новые тенденции в этой области, учитывая эволюционный процесс развития исполнения судебных решений, и не в последнюю очередь юриспруденцию Европейского Суда в Страсбурге, развивающуюся в свете современных доктринальных и юрисдикционных принципов.
Новизна и актуальность исследования. Научная новизна диссертационного исследования определяется обоснованностью важности изучения явления, определяющего правовой статус государства сквозь призму исторического развития и эволюции исполнительного права как юридической инстанции, а также вкладом на основе приведенного всеобъемлющего исследования в изучение проблематики исполнительной деятельности и уважения прав.
Теоретическая значимость диссертации. Изучение исполнительного права как межотраслевого института в рамках правовой системы способствует обогащению знаний по вопросу сущности и характеристики исполнительной деятельности, а также её эволюции, начиная с появления первых законов об исполнении и их уважении, вплоть до имплементации судебной реформы в правовую систему Румынии и Республики Молдова по вопросу европейской интеграции.
исследование носит учебно-исследовательский характер и заключается в том, что его основные теоретические и практические положения и выводы направлены на изменение Гражданско-процессуального кодекса и общих положений по принудительному исполнению. Результаты исследования могут использоваться в практике преподавания курса по Исполнительному праву.
Применение результатов диссертационного исследования. Результаты исследования нашли своё применение в процессе преподавания курса «Исполнительное право» в Международном Независимом Университете Молдовы и Университете «Спиру Харет» г. Крайова.
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Prezenta lucrare abordează aspectele
istorico - teoretice ale dreptului execu ţ ional ca institu ţ ie interramural ă în cadrul sistemului
ştiin ţ elor juridice, reglementând relaţiile sociale create în faza a doua a procesului civil, numită
”execu ţ io”, în care are loc realizarea efectivă a dreptului recunoscut de o hotărâre
judecătorească.” Dreptul, consider ă Ihering, exist ă pentru a se realiza. Realizarea este viaţa şi
realitatea dreptului; ea este chiar dreptul” [1, p.15].
Existenţa şi realizarea dreptului reprezintă condiţiile ordinii publice. Ideea de ordine
semnifică o anumită succesiune în timp sau în spaţiu a lucrurilor. Ordinea constituie premisa
esenţială a coeziunii sociale, fiind condiţionată de existenţa sistemelor normative şi de traducereaîn viaţă a conţinutului perceptiv al acestora [2, p.13].
Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice,în
cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţi normative, iar organele
de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.
Realizarea dreptului înţeleasă ca un proces presupune posibilitatea recunoscută unor
organe de stat, de a acţiona în domeniul asigur ării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, în
condiţiile săvâr şirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.
Ţinând cont de istoria evoluţiei dişciplinei în lumina orientărilor actuale doctrinare şi
jurisprudenţiale recente, între care şi jurisprudenţa Cur ţii Europene de la Strasbourg, care
subliniază că noţiunea de ” proces echitabil ” nu include exclusiv accesul în faţa judecătorului şi
derularea procesului în faţa acestuia, ci şi executarea hot ă rârilor judecă tore şti.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin unele din hotărârile sale, a confirmat
importanţa incontestabilă a activităţii de executare, statornicind principiul potrivit căruia
executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive face parte integrantă din noţiunea de proces, în
sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În lumina dispoziţiilor art.6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului,
dreptul de “ acces la justi ţ ie” nu ar fi efectiv, ci iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat
parte ar pemite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatore să r ămână ineficientă, prin
neasigurarea cadrului legal şi a mijloacelor de punere în executare a acesteia.
Curtea Europeană de la Strasbourg a precizat în repetate rânduri că executarea unei
hotărâri trebuie considerată ca f ăcând parte integrantă din procesul civil şi că fiecărui stat parte îi
revine obligaţia pozitivă de a asigura respectarea obligaţiilor ce îi revin, iar hotărârile să fie puse
în executare într-un termen rezonabil.
Curtea a subliniat că în faţa ei r ăspunde statul, nu agentul execuţional, pentru prejudiciul
creat păr ţii prin nepunerea în executare a hotărârii, statul r ăspunde inclusiv pentru “ prejudiciul
moral” cauzat păr ţii.
Modificările succesive aduse Codului de procedur ă civilă, în special prin Legea nr.
459/2006, au influenţat şi ele destinul executării silite şi statutul executorului judecătoresc, care a
devenit astfel un pilon important şi indispensabil al statului de drept.
Rolul executorului judecătoresc într-o societate democratică este determinat de
importanţa specială a executării şi, într-un plan general, a procesului civil. În societăţiledemocratice întemeiate pe valorile economiei de piaţă, executarea silită este una din instituţiile
procesuale de maximă importanţă, a cărei contribuţie la promovarea creditului civil, la stimularea
opraţiunilor comerciale şi la sporirea securităţii juridice este greu de contestat. Intrarea
României în Uniunea Europeană a reprezentat un eveniment istoric cu rezonanţe deosebite nu
doar în plan politic şi social- economic, ci şi în sfera relaţiilor juridice.
O problemă care este şi în prezent actuală este aceea a armonizării dreptului intern cu
reglementările comunitare, reglementări care sunt obligatorii pentru toate statele membre ale
U.E. Pe de altă parte , aplicarea dreptului comunitar de autorităţile executive şi judiciare din ţara
noastr ă constituie un imperativ major, a cărui ignorare poate antrena intervenţia instanţelor
comunitare competente.Executorii judecătoreşti din toate statele comunitare vor fi confruntaţi cu
problema volorificării titlurilor executorii europene.
Prin Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21
aprilie 2004 s-au determinat regulile incidente pentru crearea unui titlu executoriu european
pentru creanţele necontestate. Regulamentul are o semnificaţie deosebită pentru toate organele de
executare din statele comunitare ( cu excepţia Danemarcei), întrucât a instituit un titlu executoriu
cu efecte transfrontaliere. Principala consecinţă a obţinerii unui titlu executoriu european constă
în suprimarea procedurii exequatorului.
O reglementare europeană recentă va avea deasemenea un impact semnificativ asupra
activităţii de executare silită , este vorba de Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la
cererile cu valoare redusă. Această reglementare europeană a intrat în vigoare la data de 1
ianuarie 2009, cu excepţia art. 25.
Acest din urmă text obligă statele membre să informeze Comisia cu privire la unele
elemente relevante, cum sunt cele privitoare la instanţele competente să pronunţe o hotărâre în
cadrul unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă , la căile de atac ce ar
putea fi folosite şi la autorităţile competente pentru punerea în executare a hotărârilor.
Mai multe state membre au introdus proceduri civile simplificate pentru cererile cu
valoare redusă, având în vedere faptul că întârzierile cheltuielile, şi complexitatea procedurilor
judiciare nu se reduc în mod obligatoriu propor ţional cu valoarea cererii. Constatarea este exactă
şi reprezintă o consecinţă aproape inevitabilă a procedurii judiciare. Mai mult, aşa cum seconstată şi în preambulul Regulamentului, “numă rul obstacolelor în calea ob ţ inerii unei hot ă râri
judecă tore şti rapide şi pu ţ in oneroase cre şte în cauzele transfrontaliere .”
Parlamentul şi Consiliul au mai constatat că regulile de concurenţă pe piaţa internă sunt
distorsionate , ca rezultat al funcţionării diferenţiate a instrumentelor procedurale puse la
dispoziţia creditorilor în diferite state membre, împrejurare care justifică promovarea unei
legislaţii comunitare “ care să garanteze condi ţ ii identice, atât pentru creditori, cât şi pentru
debitori, pe întreg teritoriul Uniunii Europene.”
Regulamentul se aplică în materie civilă şi comercială în cauzele transfrontaliere,
indiferent de natura instanţei, atunci când valoarea cererii, f ăr ă să se ia în considerare dobânzile,
cheltuielile şi alte costuri, nu depăşeşte 2000 de Euro în momentul primirii formularului de
către instanţa competentă.
Hotărârea pronunţată în condiţiile preconizate de Regulamentul ( CE) nr. 861/2007 “ este
executorie, independent de existen ţ a unei eventuale că i de atac” ( art. 15 alin.1), iar constituirea
unei garanţii nu este obligatorie. O dispoziţie procedurală extrem de importantă sub aspectul
rolului executorului judecătoresc în cadrul unei aemenea proceduri este prevăzută de art.20 alin.1
din Regulamentul (CE) nr. 861/2007. Potrivit acestui text, “o hot ă râre pronun ţ at ă într-un stat
membru în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă este recunoscut ă
şi executat ă într-un alt stat membru, f ă r ă să fie necesar ă o hot ă râre de recunoa ştere a
caracterului executoriu şi f ă r ă să existe vreo posibilitate de a se opune recunoa şterii sale “.
Cele două articole enunţate nu fac nici o îndoială asupra efectului transfrontalier al
hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii europene privind cererile cu valoare redusă.
Semnificaţia principală a art. 20 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007 este eliminarea
procedurii de exequatur.
În ceea ce priveşte procedura de executare sunt aplicabile dispoziţiile din legislaţia
statului în care se face executarea ( art. 21 alin.1 din Regulament ), iar alin.2 precizează că orice
hotărâre pronunţată în cadrul unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă este
executată în aceleaşi condiţii ca şi o hotărâre pronunţată în statul- membru în care are loc
executarea.
Scopul şi obiectivele tezei. Produs complex al societăţii, dreptul execu ţ ional se
înf ăţişează ca o dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice
determinate. Semnificaţia reglementării prin norme juridice a celor mai importante raporturisociale este puternic subliniată de amplificarea, f ăr ă precedent, a contractelor intrasociale, în
procesul producţiei,al repartiţiei şi al schimbului de activităţi dintre oameni.
Edictat în vederea dişciplinării conduitelor umane în relaţii sociale determinate, instituţia
dreptul execuţional ofer ă oamenilor modele de comportament. Analiza formelor de realizare a
dreptului a permis literaturii de specialitate sublinierea unor caracteristici şi note definitorii ale
procesului, punând în valoare concluzia că buna realizare a dreptului determină, în fapt,
transformarea ordinii de drept- ca un concept teoretic- în relaţii sociale.
Realizarea dreptului îmbracă două mari forme: realizarea dreptului prin respectarea şi
executarea dispoziţiilor legale şi realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către
organele de stat.
Scopul acestui studiu a fost acela de a sublinia importan ţ a realiză rii dreptului prin
activitatea de executare şi respectare a legilor.
Această formă de realizarea a dreptului este necesar ă şi utilă atât societăţii în ansamblul
său, cât şi subiectelor de drept care-şi valorifică drepturile dobândite şi recunoscute printr-o
hotărâre judecătorească.
Astfel, pornind de la ceea ce era deja exprimat în literatura de specialitate, am încercat să
realizez o analiză teoretică , istorică dar şi practică a celei de a doua forme de realizare a
dreptului , execu ţ io şi să evidenţiez importanţa deosebită a acesteia , f ăr ă de care activitatea de
judecată ar fi iluzorie .
Deasemenea, scopul acestei lucr ări a fost determinat şi de modificările legislative ce au
avut loc în ultimii ani grefate pe expansiunea economiei şi multiplicarea f ăr ă precedent a
- Crearea titlului executoriu european tendinţă a asigur ării liberei circulaţii a hotărârilor, tranzacţiilor
judiciare şi actelor autentice în toate statele membre a UE.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Noutatea ştiinţifică a lucr ării constă în
contribuţia adusă prin realizarea unui studiu complex privind realizarea dreptului prin
activitatea de executare şi respectare a legilor.
Deasemenea, cercetarea dreptului execuţional ca fiind o institu ţ ie interramural ă în cadrul
sistemelor juridice de ramur ă a contribuit la lărgirea cunoşterii înţelesului şi caracteristicilor
activităţii de realizare a dreptului şi a evoluţiei sale începând cu primele legiuiri privind
activitatea de executare şi respectare a legilor până la implementarea Reformei judiciare în
sistemul juridic românesc şi al Republicii Moldova privind integrarea europeană . Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre
oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile
societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Activitatea de executare ca modalitate de realizare a dreptului cunoaşte o dezvoltare
paralelă cu dezvoltarea civilizaţiei omenirii ; însă n-am putea spune că importanţa sa a fost
întotdeauna recunoscută de autori şi legiuitori.
Dar necunoaşterea sau ignorarea căilor de realizare a unui drept ar însemna a r ă pi, celui
ce are dreptul să triumfe, mijlocul indispensabil pentru a ajunge la ceea ce a câştigat, fie pe cale
judecătorească, fie pe cale convenţională.
Într-adevăr, nici o societate nu se poate forma, acolo unde dreptul nu găseşte posibilitatea
de a impune în mod efectiv şi unde, alături de dreptul teoretic, nu există mijloace de
constrângere şi de execu ţ iune.
Ideal ar fi ca drepul să se realizeze f ăr ă a implica nici o constrângere exterioar ă
individului. Acest lucru ar insemna ca individul să atingă un grad de conştiinţă pe care încă nu îl
are şi ca dreptul să fie perfect raţional. Or, dreptul pozitiv este departe de a fi raţional. El este
doar un instrument de realizare a unui scop concret particular.
Realizarea dreptului,trecerea de la de la conduita prescrisă la conduita reală implică un
grad înalt de toleranţă. Suntem departe de a putea afirma că tendinţa indivizilor este de a respecta
în mod natural prescripţiile dreptului pozitiv.
Realizarea dreptului pozitiv implică pe lângă acţiunea individului conformă prescripţiei
normative şi acţiunea statului în dublu sens: ierarhizarea valorilor sociale în scopul obţinerii unui
anumit tip de ordine şi obţinerea unei mase cât mai semnificative care să se conformeze
respectării normelor.Realizarea în bune condiţii a dreptului presupune « transformarea ordinii
de drept – ca un concept teoretic – în rela ţ ii sociale reale. » [3, p.160].
Victor Cădere sublinia că:” f ă r ă organizarea constrângerii pentru îndeplinirea unor
anumite îndatoriri, via ţ a social ă ar fi imposibil ă .”
Noutatea ştiinţifică a tezei constă şi în abordarea din perspectivă modernă a problemei
naturii juridice a realiză rii dreptului prin activitarea de executare . Astfel, pornind de la
constatarea f ăcută încă de către profesorul Graţian Porumb, care, în urmă cu trei decenii ,
remarca faptul că “ executarea silit ă nu constituie o institu ţ ie diferit ă de ac ţ iunea civil ă , ci ea ne
apare ca o fază succesivă a procesului civil, pentru ob ţ inerea realiză rii hot ă rârii definitive” susţinând caracterul mixt (atât jurisdic ţ ional cât şi administrativ) al activităţii de realizare a
dreptului dobândit printr-o hotărâre judecatorească şi accentuând rolul executorului judecătoresc
în realizarea activităţii execuţionale.
În România, activitarea de realizare a dreptului dobândit printr-o hotărâre
judecătorească este îndeplinită de către executorul judecătoresc . El are în competenţă, în acest
moment recuperarea pe cale amiabilă şi executarea silită a titlurilor executorii, comunicarea
notificărilor şi a actelor de procedur ă, constatarea unor stări de fapt, executarea silită
mobiliar ă,evacuări, predări de bunuri mobile , încredinţări minori, popriri şi recuperarea silită a
creanţelor prin executare silită mobiliar ă şi imobiliar ă, vânzarea fructelor prinse de r ădăcini.
Activitatea desf ăşurată de executorul judecătoresc calitatea muncii sale şi obţinerea
rezultatelor prevăzute de standardele europene este încă îngr ădită de o serie de factori care duc
la deteriorarea profesiei de executor judecătoresc.
Ajustarea sistemului judiciar şi a legislaţiei la standardele europene este una din cele mai
impotrante momente ale integr ării Republicii Moldova în UE. Dovadă a acestui fapt este şi
prezenţa în cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) a compartimentelor “ Justi ţ ia şi
afacerile interne” şi “ Armonozarea legisla ţ iei”, a Meselor de lucru I “ Democraţia şi drepturile
omului” şi III “ Probleme de securitate “ cu “ justiţia şi afacerile interne” din cadrul Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
Ca urmare a ader ării României la Uniunea Europeană, pe plan intern îşi produce efecte
legislaţia comunitar ă secundar ă în materie reprezentată de Regulamentul CE nr. 44/2001 privind
competenţa judiciar ă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, de
Realizarea dreptului depinde, chiar atunci când intervine posibilitatea constrângerii, de
nivelul de de conştiinţă al individului şi de gradul în care dreptul pozitiv se apropie de cel
raţional.
Studiul are un caracter ştiin ţ ifico-didactic, tinzând să redea într-o formă clar ă rezultatele
cercetării, sub aspect teoretic şi practic raportat la modificările aduse în legislaţia românescă şi a
legislaţiei moldovene in concordanţă cu reglementările legislaţiei Uniunii Europene.
Deşi nu este o noutate pe plan internaţional, participarea partenerilor economici români la
raporturile civile şi comerciale internaţionale, îndeosebi a celor derulate în cadrul Uniunii
Europene, implică, cu necesitate, o nouă abordare privitoare la realizarea dreptului prin
activitatea de executare şi la responsabilităţile organelor abilitate să le realizeze cu eficienţă maximă. Aceasta cu atât mai mult cu cât reglementările comunitare în materie nu pot fi ignorate
de organele noastre de executare.
Eficienţa realizării dreptului prin activitatea de executare depinde de doi factori extrem
de importanţi, unul legislativ şi altul institu ţ ional . În primul rînd, o bună legislaţie în domeniul
executării silite este indispensabilă pentru realizarea funcţiilor de urmărire şi în general, pentru
eficienţa actului de justiţie.
Aprobarea rezultatelor obţinute ]n procesul investigaţiilor noastre a fost realizat în
diverse moduri. Rezultatele obţinute în cadrul studiului de doctorat au fost prezentate în cadrul
şedinţelor Catedrei Drept Public, ULIM şi la Seminarul ştiinţific de profil interuniversitar USM-
ULIM, iar unele din ele în 8 articole ştiinţifice publicate în reviste şi culegeri ştiinţifice recenzate
din Republica Moldova şi România, la 4 conferinţe naţionale şi internaţionale, cele mai recente
fiind:
- Simpozionul cu participare internaţională “Evoluţia sistemului legislativ românesc şi
european în contextul Tratatului de la Lisabona”, Universitatea “Spiru Haret”, Craiova, 2008;
- Conferinţa cu participare internaţională “Influenţa sistemului juridic comunitar asupra
dreptului intern”, Craiova, 8-9 mai 2009;
- Conferinţa cu participare internaţională “Politici sociale şi administraţie publică în context
European”, Universitatea “Eftimie Murgu”, Reşiţa, 2009.
Sumarul compartimentelor tezei.
Introducerea reprezintă fundamentarea şi justificarea temei alese pentru cercetare. În
acest sens, ea cuprinde aşa compartimente ca: actualitatea şi importanţa temei investigate, gradul
În al doilea subcapitol – Dezvoltarea activit ăţ ii de executare în dreptul românesc – este
abordată importanţa prevederilor dreptului românesc în activitatea de executare şi putem
constata, că în vechiul drept românesc izvoarele executării silite sunt relativ necunoscute.
La început, executarea silită se repercută şi în ţara noastr ă asupra persoanei debitorului.
Asemenea dispoziţii erau descrise în Codul lui Andronache Donici, în Legiuirea Caragea,Codul
Calimach şi în Regulamentele organice.
În prezent , executarea silită este reglementată de art. 371-580, texte ce alcătuiesc
împreună cea de a V-a Carte a Codului de procedur ă civil ă .Aceste dispoziţii procedurale
constituie dreptul comun în materie execu ţ ional ă .
În al treilea subcapitol - Principiile, normele şi raporturile execu ţ ionale ale realiză riidreptului prin executarea hot ă rârilor judecă tore şti - ne-am propus să dezvăluim sensul
principiilor, a normelor şi a raporturilor execuţionale prin executarea hotărârilor judecătoreşti în
ştiinţa dreptului.
Capitolul III - Rolul determinant al dreptului execu ţ ional în realizarea reformei judiciare
şi integrare European – este structurat în 4 paragrafe şi tratează problematica corelaţiei
prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu legislaţia naţională privind
activitatea de judecată. Activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale,
penale reprezintă una din cele mai complexe probleme a unei ţări în realizarea principiului
legalităţii ce reflectă atât nivelul de civilizaţie al populaţiei, cât şi standardul de dezvoltare al
ţării, avand un puternic impact asupra vieţii cotidiene.
Primul paragraf - Corela ţ ia dintre prevederile Conven ţ iei Europene a Drepturilor
Omului şi legisla ţ ia română privind activitatea de judecat ă - dezvăluie ideea că îngrijorarea
statelor europene vizavi de activitatea sistemului organelor judecătoreşti este destul de motivată,
în special din cauza necesităţii de a materializa obiectul unui spaţiu în baza principiului unitate şi
diversitate, în care ar r ămâne absolut garantată supleţea şi celeritatea desf ăşur ării procedurii
execuţionale.
Făr ă această activitate de realizare a dreptului recunoscut în faza judecăţii, în ipoteza în are
debitorul nu înţelege să respecte dreptul creditorului, dreptul subiectiv civil ar fi iluzoriu şi
activitatea instan ţ ei de judecat ă inutil ă
Al doilea subcapitol - Reforma judiciar ă şi de drept în Republica Moldova – condi ţ ie
necesar ă în vederea integrarii europene – este tratată problema că Republica Moldova deja mai
mult de douăzeci de ani încearcă să realizeze reforma judiciar ă, dar ea încă nu este definitivată.
Un rol deosebit revine legislaţiei naţionale, ramurilor şi instituţiilor ei, precum şi noile valori,
idealuri şi standarde fixate în actele internaţionale. Reforma judiciar ă şi de drept în Republica
Moldova este condiţionată de un şir de factori de ordin juridic, organizatoric, social şi material .
Al treilea paragraf - Implementarea reformei execu ţ ionale în România şi în
Republica Moldova – este abordată importanţa prevederilor dreptului execuţional care s-a
apropiat într-un mod deosebit faţă de judecată şi faţă de executare şi faţă de executorii
judecătoreşti care sunt investiţi să îndeplinească un serviciu de interes public.
În ultimul paragraf 3.4 întitulat - Titlul executoriu europen – no ţ iune, domeniu deaplicare, procedur ă de executare - care conţine drept obiectiv reformarea sistemului de
executare a hotărârilor judecătoreşti prin instituirea sistemului de executori privaţi. La fel este
realizată o analiză comparativă a Proiectului de Lege privind executorii judecătoreşti.
Analiza situaţiei în domeniul de cercetare a dreptului execuţional şi
identificarea problemelor de cercetare
1.1. Studii ştiinţifice în materia de reglementare a dreptului execuţional ca instituţieinterramurală
Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea
originilor dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile
reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Dreptului execu ţ ional ca institu ţ ie interramural ă este un sistem proiectiv, deschis,ierarhizat şi durabil de norme juridice, subordonată finalităţii sistemului juridic. Divizarea
sistemului în ramuri are la bază analiza criteriilor de diferenţiere a ramurilor între ele, dar şi
desprinderea lor ca sisteme distincte de reguli din sistemul juridic global.
Divizarea dreptului în ramuri prezintă interes pentru că formează baza distincţiei între
competenţele diferitelor jurisdicţii. Interesul subdiviziunilor este mai ales metodologic. Ele sunt
utile pentru că stau la baza programelor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică şi la construirea
unei bune tehnici legislative. Nici una dintre ramurile dreptului nu este izolată. Uneori o ramur ă a dreptului poate
constitui pentru alta sau chiar pentru mai multe ramuri dreptul comun, ceea ce inseamnă că
regulile se aplică şi acestora dacă pentru materia respectivă nu există o altă reglementare specială
şi dacă normele la care se recurge sunt compatibile cu principiile şi particularităţile relaţiilor
sociale reglementate de ramura de drept în care ele urmează a se aplica.
Ramurile dreptului nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă
interdependenţă, corelaţiile şi interferenţele dintre ele fiind evidente.
Ca institu ţ ie interramural ă , dreptul execuţional interacţionază cu celelalte ramuri ale
sistemului juridic în realizarea scopului comun , respectiv realizarea dreptului prin respectarea
şi executarea legilor.
Astfel, primordial este clarificată legătura cu dreptul constitu ţ ional . În general, dreptul
constituţional este definit ca fiind „ acea ramur ă a dreptului unitar format ă din normele juridice
care reglementează rela ţ iile sociale fundamentale ce apar în procesul instaur ă rii , men ţ inerii şi
Dreptul constituţional este “organizarea acelui instrument, care culegând elementul
extrem de delicat care este con ştiin ţ a moral ă a justi ţ iei, a şa cum tr ă ie şte în societatea
respectivă , caut ă să -l formulizeze, să -l cristalizeze într-o formă concret ă , care este legea şi să
aplice legea”.[7, p.82]
Se poate spune că dreptul constituţional este mai întîi un ansamblu de principii necesare
ce stau la baza statului, ce-i fundamentează şi-i îndreptăţesc existenţa şi în al doilea rând un
ansamblu de norme edictate de stat. Aceste principii sunt expresia directă a conştiinţei morale a
justiţiei datorate nevoii societăţii de a se auto-organiza.
Dreptul constituţional este cel care limitează autonomia structurii statale.Instrumentele
prin care realizează acest deziderat sunt controlul constituţionalităţii legilor, afirmarea unei sferea libertăţilor individuale intangibilă pentru stat, a unei libertăţi autonome, care fundamentează
drepturile omului şi libertăţile publice şi un control jurisdicţional al respectării acestei sfere,
garantarea supremaţiei normelor ce reglementează relaţiile fundamentale privitoare la
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Regulile de drept execuţional sunt aplicate prin autoritatea statului, mai ales prin
intermediul executorului judecătoresc şi al for ţei publice. Ele sunt susceptibile de a fi aplicate,
dacă este cazul prin constrângere.
Sacţiunea directă a normei constituţionale este neconstituţionalitatea. Soluţia găsită
pentru a sancţiona încălcarea normei constituţionale a fost crearea unui organ de tip jurisdicţional
care să poată impune reprezentanţilor atunci când ei nu respectă legea supremă a unui stat,
Constituţia.
Dreptul administrativ este ramura dreptului care reglementează relaţiile sociale din sfera
administraţiei publice, precum şi cele de natur ă conflictuală dintre autorităţile administraţiei
publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele
administrative ale acestor autorităţi, pe de atlă parte.[8, p.130]
Corela ţ ia dreptului execu ţ ional cu dreptul administrativ. Dreptul administrativ este un
corp de reguli în raport cu dreptul civil aplicabil administraţiei publice, atât în ceea ce priveşte
funcţionarea acesteia, cît şi în ce priveşte controlul actelor sale. Există raporturi din sfera
administraţiei publice ce sunt reglementate de normele dreptului administrativ împreună cu alte
ramuri ale dreptului public, în special dreptul constituţional, dreptul internaţional public şi
raporturi din sfera administraţiei publice reglementate de dreptul administrativ împreună cu
ramuri ale dreptului privat ( civil, procesual civil, familiei, etc).
Activitatea executiv-administrativă este una din cele trei forme fundamenale de
activitate a statului, care este realizată de organele puterii executiv-administrative prin activităţi
de conducere, activităţi de organizare a executării legilor şi activităţi de executare în concret ale
acestora, prin activităţi cu caracter dispozitiv sau prestator.
Astfel, ne aflăm în prezenţa unei activităţi de conducere în cazul activităţii prin care
Guvernul adoptă acte care, potrivit prevederilor art. 102 alin.(1) din Constituţie exercită
conducerea generală a administraţiei publice.Pe de altă parte, ne aflăm în prezenţa unei activităţi
de organizare a executării legilor atunci când Guvernul adoptă hotărâri şi ne aflăm în prezenţaunei activităţi de punere în executare în concret a legii atunci când un ministru sau şeful unui alt
organ al administraţiei publice emite un ordin de numire/eliberare din functie a unui func ţionar
public.
Actul administrativ este definit ca fiind o manifestare unilateral de voinţă juridică, pe
baza şi în executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se formează o situaţie
juridică nouă sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţă
juridică supusă regimului juridic administrativ.
Corelaţia dreptului execuţional cu dreptul penal. Dreptul penal ca ramur ă de drept este
construit în jurul a două instituţii juridice fundamentale: infracţiunea şi sancţiunea penală.
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, este săvâr şită cu vinovăţie şi este prevăzută
de legea penală. Sancţiunea penală este reacţia social împotriva infractorului prevăzută de lge.
Sancţiunile penale au, în genere, caracter represiv sau retributiv, dar pot exista şi măsuri
sancţionatorii educative şi măsuri de siguranţă. Finalitatea sancţiunilor a suscitat o amplă
dezbatere în teoria şi filozofia juridică.
Interac ţ iunea dreptului execu ţ ional cu dreptul execu ţ ional penal se refer ă la executarea
pedepselor penale. Această subdiviziune este tot mai dezvoltată şi mai teoretizată, dată fiind
consecinţele extreme ale sancţiunii penale şi importanţa finalităţii acesteia, finalitate ce implică
şi un anumit regim de executare. O altă subdiviziune, tinzând să se constituie într-o adevărată
ramur ă de drept, este dreptul penal interna ţ ional . Acesta este constituit din totalitatea normelor
privind “ responsabilitatea penală rezultând din violarea preceptelor de drept internaţional
Interac ţ iunea dreptului execu ţ ional cu dreptul civil este bazată pe criteriul metodei de
reglementare, pe poziţia de egalitate juridică a păr ţilor , poziţie ce este prezentă şi în dreptul
comercial, dreptul muncii, uneori chiar în dreptul public. Principiile dreptului civil, cel al
proprietăţii, al egalităţii în faţa legii civile, al îmbinări intereselor individuale cu cele generale
sunt în fond particularizări ale principiilor constituţionale şi generale ale dreptului. Delimitarea
dreptului civil de alte ramuri este dificilă. A. Ionaşcu defineşte dreptul civil ca fiind “ acea
ramur ă a dreptului unitar… care reglementează raporturile patrimoniale în care pă r ţ ile
figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care pă r ţ ile
figurează ca subiecte egale în drepturi , raporturile personale nepatrimoniale în care se
manifest ă individualitatea persoanei, precum şi condi ţ ia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de drept civil în calitatea lor de participan ţ i la raporturile juridice civile”. [9,
p.3]
În privinţa dreptului procesual civil se poate spune că principiile fundamentale ale
procesului civil – publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea dezbaterilor, rolul active al
instanţei se aplică în mod corespunzător şi dreptului execuţional
Ca şi dreptul civil, dreptul comercial este un drept liberal, fundamentat pe liberatatea
comer ţului, prevăzută în Constituţia din 1991, ca drept fundamental , statul având obligaţia să
asigure libertatea comer ţului.
Orice activitate a organelor de stat este reglementată prin proceduri judiciare şi
extrajudiciare. Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturile civile ori
la interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare
silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.[10, p.158]
Este vorba nu doar de drepturi civile , ci de toate drepturile private , conţinute în
raporturi de drept . Procedura civilă este deci procedura comună tuturor litigiilor care nu sunt
soluţionate potrivit unei proceduri derogatori şi completează, în caz de lacune, aceste proceduri.
Corela ţ ia dreptului execu ţ ional cu dreptul muncii. Dreptul muncii, ca ramur ă a
sistemului dreptului este strâns legat de noţiunea de muncă, noţiune inseparabilă de existenţa
omului. Dreptul muncii cuprinde reguli juridice aplicabile relaţiilor individuale şi colective care
se nasc între angajatori şi angajaţii ce muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii.
Noţiunea de relaţii de muncă are o sfer ă foarte largă, ea cuprinde totalitatea relaţiilor care
se formează între oameni în procesul muncii, pe baza aplicării directe a for ţei de muncă la
mijloacele de producţie. Constituirea ca ramur ă distinct de drept, a dreptului muncii este
rezultatul unui process evolutiv, process ce rezultă din evoluţia de ansamblu a societăţii. Apariţia
şi extinderea muncii salariate au determinat adoptarea unei legislaţii corespunzătoare şi
perfecţionarea ei continuă. Normele de drept al muncii constituie un tot unitar, datorită
caracterului omogen al relaţiilor sociale care fac obiectul său şi, cu toate interferenţele şi
corelaţiile cu alte ramuri de drept, ele nu pot fi integrate într-o altă ramur ă a dreptului.
În opera sa « Filozofia dreptului», Hegel subliniază că filozofia dreptului îşi are
r ădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel şi că nici unul din marii filozofi ai omenirii « n-auocolit filozofia dreptului ». Argumentând necesitatea dezvoltări acestei ştiinţe, Hegel dă
numeroase exemple din viaţa socială, care pun în lumină înţelesuri şi sensuri bogate ale
diferitelor concepte juridice şi etice, f ăcând unele consideraţii cu privire la r ădăcinile istorice ale
adevărului despre ele. « Asupra dreptului, eticului, statului,adevă rul este tot atât de vechi, pe cât
el este înf ăţ i şat şi cunoscut în legile publice, în morala publică şi în religie .[11, p.7]
Instuţia juridică a fost definită ca fiind «un ansamblu organic care con ţ ine
reglementarea unei realit ăţ i concrete şi durabile a vie ţ ii ociale şi care este constituit dintr-un
nucleu de reguli juridice dirijate că tre un scop comun » [12,p.19-20]
Caracterul organic al instituţiei juridice constă în faptul că ea este un ansamblu viu de
reguli şi un ansamblu care este creat de dreptul obiectiv şi nu de particulari. Instituţia juridică nu
este un dat direct al vieţii şi al faptelor, ea vine din dreptul obiectiv, dacă aceasta organizează
instituţia în funcţie de anumite scopuri, care sunt date vitale ale societăţii.
În concepţia lui Gheorghe Boboş, instituţia juridică, “cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează o anumit ă categorie (o grupă unitar ă ) de rela ţ ii sociale, generând
astfel o categoria aparte de raporturi juridice”[13,p.166]. Relaţia fapte-reglementare devine
biunivocă: categoria de fapte distincte creează necesitatea reglementării, iar instituţia crează, pe
baza lor, o categorie aparte de raporturi juridice, care modifică faptele.
Instituţia juridică este un sistem de norme.Sistemul instituţiei juridice primeşte faptele
sociale ca pe o “intrare” şi le modifică în aşa fel, încât valoarea “ie şirii” să r ămână constantă.
Instituţia este, ca orice sistem social, un sistem deschis, ceea ce înseamnă” nu numai că el este
angajat în interrelaţie cu mediul, ci că această relaţie este un factor esenţial al viabilităţii
sistemului, al capacităţii sale de reproductibilitate, continuitate şi schimbare”.
Instituţia juridică este un sistem durabil ce vine din drept şi nu din faptul concret, căci
modul generic de abordare al faptelor este tocmai metoda dreptului.
Sistemul juridic este un sistem de sisteme. Acţiunea de sistematizare a normelor juridice
se produce prin ordonări ierarhizate. Astfel, normele se grupează structural în instituţii, acestea
în ramuri şi ramurile în sistemul juridic în general.Instituţia juridică este un grup de
norme.Aceste norme se grupează în vederea unei finalităţi comune, proprie instituţiei.Această
finalitate este subordonată sistemului juridic. Instituţia juridică reuneşte sistemic un număr de
norme juridice pentru a r ăspunde unei nevoi sociale distincte, reglementând, un grup de relaţiisociale. Ierarhizarea normelor este o tr ăsătur ă generală a sistemului juridic.Într-o instituţie
juridică va exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul direct al
finalităţii instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem. Se poate defini instituţia
juridică ca fiind un sistem proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, contituit în
jurul unei finalităţi particulare, subordonată finalităţi sistemului juridic.
Nicolae Popa defineşte ramura de drept ca fiind ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale dintr-un domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice
de reglementare a unor principii comune.[14, p.134]
Criteriul prioritar r ămâne obiectul reglementării juridice, criteriu obiectiv, în timp ce
principiile comune, obiective şi ele şi metoda de reglementare, criteriu de data acesta subiectiv,
constituie criterii auxiliare.
Contribuţii cu totul remarcabile la dezvoltarea concepţiilor despre drept , aduce Charles
Montesquieu în « Spiritul legilor », elaborând teoria separaţiei puterilor în stat şi argumentând
necesitatea « respect ă rii legilor ». » Libertatea - ar ăta marele gânditor - constă în primul rând în
a nu putea fi silit să faci un lucru pe care legea nu îl impune.[15, p.228]
Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea r ăspunsuri,
cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprigi discuţii.
Dreptul este un sistem deschis de reguli de conduită, orientat către realizarea unei ordini
sociale concrete.Aceste reguli nu vin din neant şi nu se produc în vid.
Societatea, nevoile acesteia comandă structura juridică, structur ă ce nu are realitate decât
dacă este realizabilă, deci eficientă. Or, ca să fie astfel, dreptul trebuie să cunoască realitatea, să
fie deci o ştiinţă, nu una descriptivă, ci una normativă, fundamentată nu pe ideea de cauzalitate,
ci pe ideea de finalitate.
Doar din cunoaşterea juridică a societăţii poate rezulta o normare conştientă, căci dreptul
nu trebuie să fie o reacţie inconştientă în faţa realităţii, ci o cunoaştere modelatoare a lucrurilor
prin intermediul normelor producerea unui sistem juridic presupune deci ştiinţa dreptului, a
justului. Şi cum dreptul nu devine realitate decât prin realizarea sa socială, ştiinţa aceasta un este
una speculativă, ci una practică, una ce caută soluţii, nu una descriptivă care caută faptele, ci una
normativă care comandă faptelor.
Atât procesul elabor ării dreptului, cât şi cel al aplicării lui presupun o tehnică, o artă a
celor care crează norme şi a celor ce le pun în practică. Putem distinge deci tehnica legislativă,arta de a face legi, care este conştiinţa morală a justiţiei aşa cum tr ăieşte ea la un popor într-un
moment dat şi să o transpui în concepte, nu oricum, ci f ăcând-o comunicabilă şi comprehensibilă
pentru toţi, tehnică ce este subordonată politicii legislative, care defineşte liniile de evoluţie a
legilor şi tehnica juridică sub aspectul ei de practică a dreptului, constând în a aplica dreptul ,
a-l executa, a-l realiza.
Făr ă arta practicienilor, care nu cunoaşte desigur acelaşi grad de libertate ca tehnica şi
mai ales ca politica legislativă, dar care nu este lipsită de impuls creator, dreptul ar r ămâne liter ă
moartă, căci valoarea unui sistem juridic nu este dată de frumuseţea logică, ci de practicabilitatea
sa. Arta practicianului dreptului este prudenţa, adică înţelepciunea de a nu lăsa lucrurile să apar ă
la întâmplare, ci doar în baza dreptului, de a modela lucrurile cu ajutorul normelor, acesta fiind
sensul originar al caracterului tipic al normelor juridice, adică iuris pruden ţ ia, jurisprudenţa.
Ştiinţa juridică orientează, luminează şi ghidează arta practicianului.Ea nu este o ştiinţă
despre norme, o descriere din exterior a unui sistem juridic existent, ci o cunoa ştere a dreptului
ce este parte integrantă din drept.
Caracterul specific al ştiinţei dreptului este determinat de concentrarea sa asupra
obiectului propriu: dreptul. Dreptul este privit de ştiinţa juridică sub aspectul său normativ, ca
regulă a ordinii sociale, ceea ce deosebeşte ştiinţa dreptului de sociologia juridică, care are
aceleaşi obiect material: dreptul, dar un obiect formal distinct: dreptul ca fapt social.
Pentru a plasa ştiinţa dreptului în ansamblul ştiinţelor trebuie subliniate două tr ăsături
esenţiale ale obiectului său :
1.- dreptul este un fenomen social, un produs al vieţii în societate;
2.- obiectul ştiinţei juridice are caracterul unei reguli, al unei norme a acţiunii sociale.
Pornind de la prima tr ăsătur ă, obiectul ştiinţei juridice nu este o creaţie a naturii, ci a
inteligenţei şi voinţei umane, un fenomen cultural şi nu natural.
A doua tr ăsătur ă a obiectului ştiinţei juridice este că aceasta este un ansamblu de norme,
un sistem al acţiunii sociale.
Dreptul se ocupă de ceea ce trebuie să fie, nu de ceea ce este, nu de fapte, ci de
directive.Viziunea ştiinţei juridice este mai restrânsă: ea are în vedere indicarea de soluţii
practice pentru multiplele probleme ce se pun societăţii.
Ştiinţa juridică va fi dominată de căutarea unui rezultat social. Ea este normativă în dublu
sens : este o ştiinţă cu privire la norme, studiază deci faptul normativ, dar şi o linie de conduită,care face parte ca atare din dreptul însuşi. Ştiinţa juridică este parte integrantă a obiectului ei de
studiu. Ea este normativă căci creează norme , dar şi reguli de acţiune.
Cercetarea fenomenului juridic nu poate r ămâne la nivelul cunoaşterii formelor
consecutive de drept (tratare istorică ), nici la nivelul cunoaşterii formelor dreptului pozitiv, a
dreptului activ, în vigoare , într-o anumită ţar ă (tratarea în cadrul ştiin ţ elor juridice particulare).
[16,p.25]
Importanţa formativă a dreptului a fost pusă în evidenţă de către Victor Cousin încă din
anul 1840, cu ocazia introducerii în Franţa a cursului de Enciclopedia dreptului. Ştiinţa dreptului
face dreptul să existe. De aceea, cunoaşterea dreptului este o obligaţie stabilită de ordinea
juridică însăşi. A în ţ elege, ,a modela, a transmite şi a învăţ a sunt cele patru verbe ce prezidează
naşterea şi supravieţuirea oricărui sistem juridic.
Contribuţii la elaborarea şi dezvoltarea Teoriei generale a dreptului, abordarea studiului
dreptului de pe poziţiile unei teorii generale sau enciclopedice datează de multă vreme. Încă la
1275, Wilhem Durantis publică lucrarea: ”Speculum juris”, considerată ca prima încercare de
analiză a dreptului. E.R.Bierling, în lucrarea “ Juristiche Prinzipienlehre“, Edmond Picard în
lucrarea “ La droit pur ”, Jean Dabin în lucararea “ La philosophie de ľ ordre juridique”, Leon
Duguit în lucrarea “ Traite de droit constitutionnel ”, Hans Kelsen, în lucrarea “ Teorie pure du
droit ”. Cercetări de referinţă au fost efectuate şi de Jean – Louis Bergel în lucrarea “ Theorie
generale du droit “, Paul Roubier si mulţi alţii.
În gândirea românească contribuţii la elaborarea şi predarea cursurilor de Teorie,
Filozofie sau Enciclopedie a dreptului a adus Mircea Djuvara , autor al lucr ării “Teoria general ă
a dreptului “. Denumirea de “ Enciclopedie a dreptului “ apărea în a doua jumătate a secolului al
XX-lea potrivită pentru o dişciplină ştiiţifică ce-şi propune să efectueze un studiu care să
îmbr ăţişeze considerentele generale asupra dreptului.
Autorul român de recunoaştere europeană în anii 1930, Mircea Djuvara considera că
Enciclopedia dreptului studiază “ articula ţ iunea însăşi a gândirii juridice”, căutând să determine
în felul acesta ce este esenţialul dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui.
“ Enciclopedia dreptului, [17, p.23], are un obiect formal, nu material,… ea studiază numai
forma, indiferent de con ţ inutul însu şi al rela ţ iunei juridice”.
Spre deosebire de celelalte ştiinţe juridice, ea nu se ocupă de conţinutul dreptului pozitiv
dintr- un moment , ci de forma necesar ă acestui conţinut. Eugeniu Speranţia, autor al lucr ărilor “ Introducere în filizofia dreptului” (1940) şi “ Principii fundamentale de filozofie juridică ” (
1936), Andrei R ădulescu în lucrarea “ Tratat de istorie a dreptului r ă mân “, Mircea Manolescu
în lucrarea “Teoria şi practica dreptului”; A.Vălimărescu în lucrarea “ Pragmatismul juridic “(
1927).
Cât priveşte abordarea generală a dreptului într-un curs enciclopedic, în 1913, graţie
profesorului Dissescu, a luat fiinţă la Bucureşti, Catedra de Enciclopedie a dreptului,” destinată
să deschidă uşile acestui învăţământ, pentru care aerul curat şi liber al curentelor de înaltă cultur ă
să poată intra în învăţământul dreptului”.[18, p.85]
După Revoluţia Română din 1989, au fost aduse contribuţii remarcabile în elaborarea
unor sinteze de referinţă în domeniul Teoriei Generale a Dreptului.
Astfel, profesorii Ioan Ceterchi şi Ioan Craiovan au elaborat lucrarea „ Introducere în
Teoria General ă a Dreptului”(1992), profesorul Nicolae Popa - lucrarea „ Teoria General ă a
Dreptului”(1996), Gheorghe Boboş - lucrarea „Teoria General ă a Dreptului” (1994), Dan
Ciobanu - lucrarea „ Introducere în studiul dreptului ”, Sofia Popescu - lucrarea „ Introducere
în studiul Dreptului ”(1991). În analiza ştiiţifică efectuată în aceste lucr ări sunt cercetate
principalele concepte şi categorii cu care operează Teoria generală a dreptului.
Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de
descifrarea originilor dreptului. Articolul „ Dimensiunea istorică a dreptului de proprietate.
.No ţ iunea şi caracterele propriet ăţ ii” publicat in Revista de Executare Silită nr. 8/2006,
Bucureşti de către Popescu Lionela, analizează profund evoluţia dreptului de propritate în
paralel cu dreptul execuţional. Articolul „ Principiile dreptului execu ţ ional ” publicat în Revista
de Executare Silită nr. 11-12/2007 Bucureşti de catre autorul tezei a avut ca scop sublinierea
importanţei constructive a principiilor de drept.Articolul „ Implementarea Reformei execu ţ ionale
în Romania” publicat în revista Euro Dreptul , nr. 3/ 2008, Craiova, de catre autorul tezei a avut
ca scop analiza integr ării României în structurile europene, reforma activităţii de executare ca o
componentă a activităţii judiciare.
Şi în Republica Moldova au fost elaborate lucr ări deosebit de importante pentru
dezvoltarea conceptelor şi categoriilor specifice Teoriei generale a dreptului. Astfel, profesorii
Gheorghe Arvonic, Elena Aramă, B.Negru, R.Costaş, au elaborat lucrarea „ Teoria general ă a
dreptului”(2004), Dumitru Baltag, Alexandru Guţu - lucrarea „ Teoria general ă a dreptului –
curs teoretic- ( 2002), Gheorghe Lupu,Gheorghe Arvonic - lucrarea „Teoria general ă adreptului”( 1997), B.Negru,A.Negru - lucrarea „ Teoria general ă a dreptului şi statului – curs
universitar-( 2006), Articolul „ Strategie de reformă a dreptului execuţional european” publicat
in colaborare cu prof.dr.habilitat Andrei Smochină în Revista de studii şi cercetări juridice, nr. 3-
4,2008, Chişinău, a surprins aspectele cele mai semnificative de realizare a reformei în dreptul
execuţional românesc şi moldovenesc.
Printre lucr ările cercetătorilor din Federaţia Rusă pot fi citate o mulţime de culegeri şi
căr ţi precum: lucrarea „Судебное решение” în care Авдюхов М.Г tratează aspecte ce ţin de
executarea hotărârilor judecătoreşti, arată care este specificul executării silite.
În „Применение нормативных актов в гражданском процессе” Боннер А.Т. a pretins
în primul rând să facă o serie de precizări conceptuale privind aplicarea actelor normative în
dreptul procesual civil, în general şi pocedura execuţională, în special.
Autoarea căr ţii „Реализация судебных решений” Завадская Л.Н. tratează unele
consideraţiuni ce ţin de felul în care trebue abordat studiul procesului de executare a hotărârilor
judecătoreşti – propunându-se o tipologie pentru aceasta.
Lucrarea „Теория закона”, realizată de Тихомиров Ю.А. constitue o sursă pentru a
rezolva problemele teoretice care pot apărea în materia ce ţine de reglementarea juridică a
executării hotărârilor judecătoreşti, pretinde să reliefeză dimensiunea deosebită a principiilor
realizării dreptului prin executarea hotărârilor judecătoreşti.
Dreptul este un sistem complex, format din subsisteme de norme şi instituţii juridice:
ramurile de drept. Ştiinţele juridice propriu-zise se ocupă, în general, fiecare de studiul unei
ramuri a dreptului. Specializarea ştiinţelor de ramur ă poate fi însă destructivă pentru ştiinţa
dreptului ca ştiinţă a sistemului juridic în ansamblu, deoarece aceste ştiinţe speciale nu reuşesc să
vadă întregul.
Orice ştiinţă ce are ca obiect o structur ă complexă, cum este cea juridică, trebuie să
pornească de la cercetarea sistemului, a funcţionării sale globale, pentru ca apoi să coboare către
particular, aplicând conoştinţele despre întreg păr ţilor sale, căci întregul este adevărul în
esenţialitatea sa.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi ale dezvoltării societăţii, influenţează
societatea şi suportă la rândul ei influenţa socială.[19, p.62]
O autentică ştiinţă juridică se constituie în sistem şi care are ca obiect tocmai sistemul.
Nu este vorba de o adiţionare de ştiinţe juridice de ramur ă, ci de interferenţă a acestora. Estemotivul pentru care se simte astăzi din ce în ce mai acut nevoia unui studiu interdişciplinar în
drept.
Sistemul judiciar, ca ansanblu al structurilor organizatorice care concur ă la înf ă ptuirea
actului de justiţie, reprezintă în orice act democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi
progresului social. Făr ă justiţie nu poate exista o veritabilă şi eficientă democraţie . Ea este cea
care veghează la apărarea valorilor sociale recunoscute într-o societate democratic, la
promovarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
Fiind o ştiinţă generală despre drept, teoria generală a dreptului este strâns legată de
ştiinţele juridice de ramur ă.Aceste ştiinţe ofer ă datele concrete necesare pentru argumentarea
tezelor generale cuprinse în sfera de analiză a teoriei generale a dreptului.
La rândul ei, teoria generală a dreptului defineşte în mod ştiintific categoriile şi instituţiile
cu care aperează toate ştiinţele juridice de ramur ă.
Obiectul teoriei generale a dreptului nu se confundă cu obiectul celorlalte dişcipline
juridice de ramur ă . Urmând să dea o vedere de ansamblu asupra statului şi dreptului, teoria
gnerală a dreptului stabileşte ceea ce leagă elementele par ţiale între ele, explicând componentele
esenţiale ale relaţiunii juridice şi precizând în felul acesta, ce este fundamental pe planul
dreptului şi care, drept urmare se regăseşte în toate ramurile ştiintei juridice. Aceasta explică
caracterul distinct al teoriei generale a dreptului în raporturile cu celelalte ştiinţe juridice.
Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare a acestuia, o împăr ţire a
rolurilor în raport de necesitatea punerii în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen.
Dreptul – fenomen complex al societ ăţ ii – este studiat din perspectiva globală , ca un sistem
profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o dişciplină didactică inclusă în planul de
învăţământ al facultăţilor de drept.
Dreptul conceput ca totalitate a normelor juridice impuse in societate, face obiectul
ştiinţei dreptului.Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinte despre natur ă, societate şi gândire,
format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt
fixe. Adâncirea specializării şi necesitatea integrarii rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor
ştiinţe de graniţă sau de contact.
Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază diferite
grupuri de norme juridice care au un obiect comun ( ştiin ţ a dreptului civil, procesual civil, a
dreptului penal, administrativ ). Altele se refer ă la organizarea diferitelor organe de stat ( dreptul constitu ţ ional, dreptul administrativ) . În normele de drept işi găsesc expresie şi elemente ale
activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea
constrângerii. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite
cu un termen general, acela de « juridic ».Se spune despre un raport social reglementat de norme
de drept că este un «raport juridic». Despre un act, care produce consecinţe pe planul dreptului că
este un « act juridic », sau despre acele evenimente şi acţiuni care sunt «fapte juridice».
Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi « ştiin ţ e
juridice ». Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evolu ţia lor
istorică concretă, fie pe anumite păr ţi care grupează normele, instituţiile şi ramurile de drept care
au anumite tr ăsături specifice. Ştiinţele juridice de ramur ă studiază diferite categorii ale
mormelor de drept, grupate pe baza obiectului lor comun.
O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă
abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile
naţionale ale dreptului din fiecare ţar ă.Această ştiinţă despre drept, în ansamblul ei s-a dezvoltat
sub diferite denumiri. În ţara noastr ă, în primele decenii ale secolului XX problemele generale
despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului.Termenul enciclopedie este
de origine elenă şi însemnează « învăţă mântul în cerc », având deci interesul unei ştiinţe care
arată obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se delimitează de alte ştiinţe.
Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi « enciclopedia formal ă », subliniindu-se că
se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esen ţial , ceea ce constituie articulaţia
însăşi a gândirii juridice şi f ăcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul.
Enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunostinţelor par ţiale ale diferitelor
ramuri ale dreptului, ea reţinînd ceea ce este esenţial în ele şi aratând în final ce este dreptul. În
felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe.
Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice.
Aceste forme specifice, determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le
reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza
cărora se formează ştiinţele juridice de ramur ă.
Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătur ă cu practica judiciar ă şi cu celelalte ştiinţe,
ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice
contribuie la dezvoltarea practicilor juridice, pornesc de la practică, ajung la generalizăriteoretice, pentru ca apoi, cu ajutorul lor, să contribuie la perfecţionarea activităţii organelor de
stat competente atât în cadrul procesului de elaborare a dreptului cât şi aplicării lui.
Schimbările structurilor economico-politice din ţara noastr ă şi amplificarea firească a
circuitului civil general a f ăcut necesar ă organizarea într-o nouă perspectivă a instanţelor
judecătoreşti şi crearea unor organe de jurisdicţie speciale. Restructurarea sistemului
judecătoresc în România constituie o oper ă departe de a fi încheiată.
Organizarea sistemului judiciar a început să fie studiată la tot mai multe facultăţi publice
şi private.” Numai o în ţ elegere temeinică a principiilor de organizare a sistemului judiciar poate
contribui la în ţ elegerea deplină a întregului complex de reguli procedurale ce constituie premisa
necesar ă promovă rii şi apă r ă rii drepturilor subiective “exprima autorul român Ioan Leş în
lucrarea “ Sisteme judiciare comparate”, apărută la Bucureşti sub editura All Beck în anul 2002.
O viziune amplă asupra oraganizării asupra organizării judiciare nu poate face abstracţie de
jurisdicţiile speciale şi de oamenii ce concur ă la realizarea lor.
Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni [20, p.303-304]. Două dintre acestea sunt
relevante în procesul de înf ă ptuire a justitiei şi prezintă mare interes pentru studiul organizării
judiciare din orice stat democratic. Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează “
puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept – persoane fizice
sau juridice- prin aplicarea legii .[21, p.165]
Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul
Constituţia şi legile de organizare judecătoreacă se refer ă uneori la “instanţe” şi “ tribunale”
tocmai în această accepţiune.
Într-o societate, raporturile juridice de drept material ar trebui să se realizeze independent
de intervenţia statului. Numai că aceasta ar fi o societate ideală, abstractă, departe de realitarea
palpabilă. Adesea, în societatea umană reală, drepturile subiective şi interesele legitime ale unei
persoane sunt încălcate sau nesocotite.
În această perspectivă, a fost concepută prezenta investigaţie, cu analiza unor categorii şi
instituţii juridice, care după cum am ar ătat în acest studiu formează finalităţi indispensabile
pentru instaurarea unei autentice şi reale democraţii.
În doctrină, dreptul procesual civil a fost definit drept “ansamblul normelor juridice carereglementează modul de judecat ă de că tre instan ţ ele judecă tore şti a pricinilor privitoare la
drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justi ţ iei, precum şi
modul de executare silit ă a hot ă rârilor judecă tore şti sau a altor titluri executorii”. [23,p.158]
Procesul civil este structurat în două mari etape:
- Faza judecăţii propriu-zise ( cognitio), care începe prin sesizarea instanţei de judecată cu
cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ( ac ţ iunea civil ă );
- Faza executării silite ( execu ţ io), prin care pot fi puse în executare fie hotărâri judecătoreşti
susceptibilede executare silită, fie alte înscrisuri care constituie titluri executorii, ori de câte
ori partea ţinută de îndeplinirea unei obligaţii statuate prin respectivul titlu nu o face benevol.
Pe de altă parte, procesul civil poate cunoaşte exclusiv faza executării silite, atunci când titlul
executoriu nu îl constituie o hotărâre judecătorească, ci un alt înscris căruia legea îi
recunoaşte acest atribut.
Concluzionând, rezult ă că ori de câte ori debitorul obliga ţ iei statuate prin titlul
executoriu, nu execut ă în mod voluntar, benevol, obliga ţ ia stabilit ă prin acel titlu, partea
interesat ă în executarea acelei obliga ţ ii va promova etapa execu ţ ional ă a procesului civil .
Ca atare, executarea silită este întotdeauna posibilă în aceste situaţii, dar nu este
obligatorie, nu se poate declanşa din oficiu, ci doar prin cererea expresă a creditorului obligaţiei
neexecutate.
În materia realizării dreptului prin activitatea de executare, numărul normelor juridice
este deosebit de mare şi forma lor variată. Numeroasele norme care reglementează activitatea de
executare – norme de procedur ă execu ţ ional ă – constituie o parte specială a dreptului procesual
civil, dreptul execuţional - sau privite sub aspectul totalităţii actelor normative în care sunt
cuprinse, legisla ţ ie execu ţ ional ă .
Pentru a înţelege instituţiile juridice actuale, recurgerea la istoria dreptului este absolut
necesar ă. Unele dintre soluţiile dreptului actual nu datează din epoca noastr ă, ci îşi au originea în
perioade mai mult sau mai puţin îndepărtate din istoria omenirii. Dar istoria dreptului nu trebuie
înţeleasă ca o înşiruire f ăr ă unitate a unor instituţii juridice, ci ca o incercare de descoperire a
legilor evoluţiei instituţiilor.
Executarea silită ca instituţie juridică este cunoscută încă din epoca romană . La romani
execuţia avea un caracter mai ales penal şi cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un
delicvent şi r ăspundea cu persoana sa de plata datoriilor.[24, p.435-436]În momentul contractării, debitorul dădea creditorului in mancipio, acesta din urmă
obligându-se a-l emancipa după plata datoriei. La scadenţă, în caz de neplată, creditorul cheamă
în judecată pe debitor şi după ce obţinea o hotărâre de condamnare împotriva lui, mai aştepta 30
de zile să i se facă plată voluntar ă.
După expirarea acestui termen, dacă plata nu era f ăcută, debitorul era luat de creditor, dus
în faţa magistratului şi prin legis actio per manus iniectiorum, îi era adjudecat, addictus.
În acest fel, creditorul dobândea dreptul să-l ia pe datornic cu dînsul şi să-l închidă în
piviniţa sa particular ă ( in carcere privato ), urmând ca după un interval de timp, dacă nici de
data asta debitorul nu-i plătea datoria sau nu a intervenit pentru el nici o ter ţă persoană ca să i-o
plătească, creditorul să fie îndreptăţit a-l ucide sau a-l vinde ca scav.
Pierderea libertăţii debitorului şi eventual uciderea lui avea ca urmare capitis deminutio.
Drept consecinţă, creditorii puteau confisca bunurile debitorului, le vindeau şi împăr ţeau preţul.
O schimbare a concepţiei romane este prefigurată de legea celor XII Table, în cadrul
căreia, execuţia îşi pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se concretiza în urmărirea
bunurilor debitorului. Mai târziu, legea Poetelia Papiria renunţă definitiv la drepturile excesive
de executare asupra persoanei, executarea silită păstrându-şi în continuare caracterul său privat.
În evoluţia istorică a activităţii de executare s-au cristalizat trei modalităţi principale de
Executarea asupra persoanei, după cum rezultă din însăşi denumirea ei, constă în măsuri
de constrângere corporală care se exercită asupra persoanei debitorului.Spre deosebire de acest
sistem, în procedura de executare silită directă şi cea indirectă, constrângrea este de natur ă
patrimonială, având ca obiect exclusiv bunurile din patrimoniul debitorului.
Constrângerea corporală, ca mijloc de executare silită, s-a menţinut în unele ţări ca
Anglia, Franţa până în epoca modernă. Astfel, în Fran ţ a, constrângerea corporală a fost o cale de
executare ordinar ă în întregul ev mediu. Prin Ordonanţa din 1667, executarea asupra persoanei a
devenit o procedur ă excepţională în materie civilă, putând fi aplicată numai în cazurile prevăzute
de lege, iar în materie comercială şi împotriva str ăinilor.
Prin legea din 22 iulie 1867 s-a restrâns şi mai mult domeniul de aplicare a acesteimodalităţi de executare, fiind menţinută numai pentru plata amenzilor, despăgubirilor civile .
Mai târziu prin Legea din 30 decembrie 1928, s-a suprimat posibilitatea executării asupra
persoanei în cazurile de infracţiuni politice şi s-a mai îmbunătăţit regimul constr ăngerii
corporale, prin scurtarea duratei de executare.
Potrivit legislaţiei menţionate, procedura executării asupra persoanei se realiza astfel :
debitorul era somat să plătească, iar în caz de neplată, la cererea creditorului, procurorul
republicii ordonă agenţilor de ordine publică sau altor pesoane însărcinate cu executarea silită să
efectueze constrângerea corporală.Agentul însărcinat cu această misiune procedează la arestarea
debitorului, pe care-l încarcerează în închisoarea locală, creditorul fiind obligat să suporte
cheltuielile de întreţinere a debitorului pe toată durata încarcer ării.
Dreptul germanic a cunoscut, de asemenea, procedura de executare asupra persoanei. La
început, această măsur ă avea caracterul unei acţiuni individuale, extrajudiciare, permiţând
creditorului să-şi realizeze singur drepturile. Mai târziu a apărut necesitatea îndeplinirii unor
formalităţi, cum era apelul la reprezentanţii comunităţii sociale, devenind apoi o procedur ă
judiciar ă.
Din legislaţia germană s-a inspirat şi Legea austriacă din 27 mai 1896 referitoare la
procedura execuţională. Această lege reglementa, de asemenea, între altele, măsurile de
constr ăngere personală. Printre aceste măsuri a existat şi reţinerea debitorului în închisoare.
Aducerea la închisoare se realiza prin executorii judecătoreşti, în baza unui mandat de arestare
emis la cererea creditorului de instanţa de executare. Durata încarcer ării era de cel mult 2 luni,
putându-se repeta după anumite intervalle de timp, însă numai până la durata totală maximă de 6
Legislaţia procesuală a cantoanelor este foarte diferită, fapt ce creează serioase dificultăţi
în realizarea unei unităţi jurisdicţionale. În dreptul elveţian, executarea silită este reglementată
prin legislaţia procesuală cantonală. În anul 1977, mai multe cantoane elveţiene au încheiat un
concordat care reglementează executarea silită într-un canton parte la acest act. Concordatul
cuprinde şi o listă a autorităţilor ce au competenţă în executarea silită. Din acest concordat fac
parte în prezent un număr de 9 cantoane.
Sistemul judiciar englez, sistemul common-law, în general este profund ataşat de tradiţi,
de conservatorism. Simtagma Common-law (drept comun) se utilizează în mai multe accepţiuni.
Accepţiunea cea mai frecvent utilizată este aceea de sistem de drept care guvernează viaţa a
milioane de oameni din Anglia şi fostele colonii britanice.Common-law mai desemnează şielementul cazuistic al dreptului anglo-saxon constituit din jurisprudenţa tribunalelor, precum şi
dreptul format prin decizile tribunalelor.
Precedentul judiciar reprezintă componenta cea mai importantă a dreptului englez, căci
common-law nu a fost legiferat de Parlament, ci a fost dezvoltat de-a lungul secolelor prin
aplicarea obiceiurilor de către judecători la cazuri concrete.
Izvoarele dreptului englez - common-law ( legea comună – cutuma), ca şi – law şi
statute law (legislation) - sunt cele care particularizează acest sistem de drept de celelalte sisteme
juridice, în special de dreptul romano- germanic. [26, p.40-64]
În cadrul marii familii a dreptului romano-germanic, un loc particular îl ocupă sistemul
judiciar german, iar aceasta se datorează în mare parte structurii federale a statului german.
Statele federale numite-landuri - sunt autonome şi au propriile lor organe administrative,
legislative şi judiciare, de aceea trebuie distins între instanţele judiciare ale federaţiei şi cele ale
landurilor.
În Germania, ca şi în celelalte ţări europene, se acordă o importanţă particular ă formării
şi recrutării celor care doresc să îmbr ăţişeze o carier ă juridică sau judiciar ă (avocat, procuror,
executor judecă toresc). Absolvirea unei facultăţi de drept este o condiţie elementar ă, iar apoi în
urma promovării examenelor şi parcurgerea unui stagiu, în funcţie de rezultatele obţinute pot
ocupa posturi de judecători, avocati, notari, executori judecătoreşti, etc.
Activitatea de executare în cadrul sistemului juridic din Republica Moldova are sarcina
de a apăra şi a realiza drepturile şi libertăţile persoanelor fizice şi juridice, prin executarea silită a
hotărârilor, deciziilor, încheierilor, ordonanţelor, sentinţelor cu caracter civil ale instanţelor de
judecată, precum şi a altor organe, numite documente executorii.
Executarea silită a acestora revine Departamentului de executare şi se efectuează prin
intermediul subdiviziunilor lui teritoriale, numite oficii de executare. Funcţionarii
Departamentului de executare şi executorii judecătoreşti au statut de funcţionar public şi
desf ăşoar ă activitatea de executare sub incidenţă Legii serviciului public. ( art.11 modificat prin
legea nr. 154-XVI din 21.07.05, în vigoare 23.09.05).
În ţ ara noastr ă , executarea silită a fost considerată întotdeauna ca o procedur ă
excepţională la care se putea recurge numai în baza unei autorizaţii prealabile. [27, p.15]
Sobornicescul Hrisov a lui Alexandru Mavrocordat din anul 1785 f ăcea referiri lacondiţiile executării silite şi prevedea posibilitatea urmăririi bunurilor prin vânzare la licitaţie.
La început, executarea silită se repercuta şi în ţara noastr ă asupra persoanei
debitorului.Asemenea dispoziţii erau descrise în Codul lui Andronache Donici, în Legiuirea
Caragea, Codul Calimah şi în Regulanemtele organice.
Vechiul drept românesc se caracteriza printr-o instabilitate judiciar ă, ce se manifesta nu
numai în activitatea de soluţionare a cauzelor, ci şi în executarea hotărârilor.[28, p.33]
După modelul legislaţiei procesuale geneveze, executarea silită a fost reglementată
ulterior în Codul de procedur ă civilă dina nul 1865. În baza noilor reglementări, executarea silită
purta asupra bunurilor debitorului şi se putea declanşa numai în baza unui act public investit cu
formula executorie prevăzută de lege.
În general, executarea silită se caracterizeză prin umanismul ei, căutându-se ca scopul
îndestulării creditorului să fie atins cu respectul libertăţii şi demnităţii individuale şi f ăr ă ca
debitorului să i se ia bunurile strict necesare pentru trai şi pentru exercitarea activităţii
profesionale. Or, executarea asupra persoanei este o măsur ă incompatibilă cu acest înalt principiu
al umanismului.
O modificare substanţială a Codului de procedur ă civilă a fost f ăcută în anul 1900, prilej
cu care s-au adus şi unele simplificări în materia executării silite. Alte modificări importante au
fost aduse şi în perioada dintre cele două r ăzboaie mondiale prin legile de accelerare a judecăţilor
din anii 1925-1943.
Legistaţia României în vigoare cunoaşte doar contrângerea patrimonială a debitorului, cu
cele două modalităţi de executare: executarea silit ă direct ă şi executarea silit ă indirect ă .
Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în natur ă a
prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului înscrisă în titlul executoriu, obligaţia « de
a face ». Executarea silită este indirectă în situaţia în care creditorul ce are de realizat o creanţă
bănescă, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea bunurilor
debitorului.
În prezent, executarea silită este reglementată de Codului de procedur ă civilă, în Cartea
a-V- sub titlul ” Despre executarea silit ă “ ( art 371 – 580 ). Cea dea doua fază a procesului
civil – execu ţ io – este deosebit de importantă, f ăr ă de care activitatea de judecată ar fi iluzorie.
Sediul materiei este Cartea a V-a a Codului de procedur ă civilă structurată în şase capitole şi
anume: dispozi ţ ii generale, urmă rirea silit ă asupra bunurilor mobile, urmă rirea silit ă a fructelor neculese şi recoltelor prinse de r ă d ă cini, urmă rirea silit ă asupra bunurilor imobile,
eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silit ă , predarea silit ă a bunurilor şi
executarea silit ă a altor obliga ţ ii de a face sau de a nu face.
Executarea silită este reglementată de un complex de acte normative de diferite grade:
legi, decrete, hot ă râri şi ordonan ţ e ale guvernului, precum şi ordine ale mini ştrilor, care pot fi
sistematizate dupa criteriul raporturilor execuţionale pe care le reglementează. La acestea se
adaugă şi unele tratate şi convenţii internaţionale la care Romania este parte şi care cuprind
dispoziţii referitoare la executarea silită
Crearea unei baze documentare va duce la amplificarea orizontului executorului
judecătoresc în perspectivă europeană, la înţelegerea principiilor şi normelor de drept, a
raporturilor juridice execuţionale, ceea ce va asigura o colaborare complexă în plan operativ prin
schimbul de informaţii şi date şi vor avea drept efect, implicit cre şterea prestigiului profesiei de
executor judecă toresc.
Întru continuarea eforturilor depuse de gânditori de marcă consacraţi studiului dreptului
procesual civil (G.Porumb, I.Stoenescu, D.Negulescu, E.Heroveanu, I. Deleanu, S.Zilberstein,
V.M.Ciobanu), prezenta lucrare supune la o analiză pertinentă cu expectanţe metodologice-
analitice a instituţiei executării silite, pentru a pune bazele moderne unei teorii generale în
materie execu ţ ional ă .
Din dubla perspectivă ontologică şi metodologică , prin executare se înţelege îndeplinirea
de îndată a obligaţiei stabilite prin lege, contract, hotărâre judecătorească ca o îndreptăţire
legitimă a unui organ de jurisdicţie se realizează prin ac ţ iunea de executare. “Executarea”
sistem juridic. Aplicarea principiilor dreptului procesual civil în materia executării silite, prezintă
însă particularităţi determinate de natura instituţiilor din această procedur ă.
Viaţa socială presupune norme; aceste norme joacă rolul de for ţe organizatoare ale
interacţiunii umane. Normele juridice nu înlătur ă ci se alătur ă altor categorii de norme, coexistă
cu acestea , îşi împletesc acţiunea reglementatoare cu acţiunea celorlalte norme.
Expresia “normă ” este descrisă în viziunea autorului ca fiind o regulă care se adresează
conduitei pe care oamenii trebuie sa o aibă în relaţiile cu natura sau în relaţiile dintre ei în
societate. Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul
nu poate exista şi nici nu poate fi explicat în afara realităţii sale normative. Norma juridică este
un etalon, un model de comportament , un “program”. Ea conţine pretenţiile şi exigenţelesocietăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite categorii de relaţii.
Normele juridice împreună cu rela ţ iile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de
drept, parte componentă a ordinii sociale. Ordinea socială nu se rezumă la ordinea de drept, este
mai mult decât guvernarea legii, întrucât ea priveşte şi activităţi, relaţii, f ăr ă contingenţă cu
ordinea de drept. Ordinea de drept alcătuieşte nucleul ordinii sociale, aceasta constituie condiţia
de bază a echilibrului ordinii societătii , garanţia realizării drepturilor esenţiale ale individului şi
a funcţionării corecte a instituţiilor.
Plecând de la tr ăsăturile examinate , norma juridică execuţională poate fi definită ca : o
regul ă general ă şi obligatorie de conduit ă , al că rei scop este acela de a asigura ordinea social ă
regul ă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statal ă , în caz de nevoie prin constrângere.
Crearea unui Cadrul legal care să reglementeze activitatea institu ţ iei dreptului
excu ţ ional, evidenţiază , în esenţă, pe lângă consideraţii de ordin general, aspecte privitoare la
participanţii la executarea silită, declanşarea executării, incidentele procedurale ce se pot ivi în
cursul urmăririi silite, modalităţi de soluţionare a neregularităţilor săvâr şite în timpul executării,
dar şi aspecte legate de modalităţile de executare, reguli speciale de executare prevăzute de alte
acte normative, precum şi consecinţele neaducerii la îndeplinire a titlurilor executorii de către
statul român în lumina jurisprudenţei Cur ţii Europene a Drepturilor Omului.
Pornind de la seminificaţia noţiunii de “executare silit ă ” se poate defini executarea silită
ca fiind procedura prin intermediul că reia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o
hot ă râre judecă torească ori printr-un act executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat
competente, pe debitorul să u care nu- şi execut ă de bună voie obliga ţ iile decurgând dintr-un
asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit . Făr ă această activitate de realizare a
dreptului recunoscut în faza judecăţii, în ipoteza în care debitorul nu înţelege să respecte dreptul
creditorului, dreptul subiectiv civil ar fi iluzoriu şi activitatea instan ţ ei de judecat ă inutil ă .
De la această definiţie se poate concluziona că principiul în această materie este mai întâi
executarea de bunăvoie a obligaţiei stabilită prin titlul executoriu de către debitor şi numai în
măsura în care acesta nu-şi îndeplineşte obligaţia, se va putea proceda la executarea silită.
O.U.G. 138/2000 prin Legea nr. 219/2005 a adus modificări substanţiale în materia
execut ă rii silite, ceea ce a condus la necesitatea reformulării statutului executorului judecătoresc,
ca urmare a sporirii rolului şi r ăspunderii acestuia, ca organ de executare cu plenitudine de
competentă în materie civilă, Legea 459/2006 , care a contribuit de asemenea la sporirea roluluiexecutorului judecătoresc şi la limitarea atribuţiilor instanţei de executare.
În consecinţă a fost adoptată Legea nr. 188/01.10.2000 privind executorii judecătoreşti,
care în art.1 alin.1, prevede că: ”executarea silit ă a dispozi ţ iilor cu caracter civil din titlurile
executorii se efectuează de că tre executorii judecă tore şti, dacă legea nu prevede altfel.”
Activitatea executorilor judecatoresti este guvernată de o serie de principii caracteristice oricărei
profesii liberale, dar şi de principii specifice.
Legalitatea activit ăţ ii execu ţ ionale îndeplinite de executorul judecătoresc este
reglementată, în principal, în art. 5 si 6 din Legea nr. 188/2000, potrivit cu care activitatea
executorului se înf ă ptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime
ale păr ţilor şi ale altor persoane interesate, f ăr ă deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă , de religie, de sex, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială. Art.
51 din lege dispune, tot în principiul legalităţii, că executorul judecătoresc îşi îndeplineşte
atribuţiunile cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, a statutului profesiei, precum şi ale
Codului de procedur ă civilă şi ale altor legi aplicabile în materie. În acelaşi sens sunt şi
prevederile art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000.
Art. 5 din Legea nr. 188/2000 dispune egalitatea de tratament pe care executorul
judecătoresc este obligat să o asigure în cursul executării. Nici un executor judecătoresc nu poate
refuza îndeplinirea vreunui act de urmărire silită pe considerente discriminatorii, iar art. 2
consacr ă un alt principiu şi anume realizarea unui serviciu de interes public de asigurare şi
garantare a prestigiului justi ţ iei . În acest sens, art.2 alin.2 din lege prevede că: ”actul îndep-
linit de executorul judecă toresc, în limitele competen ţ elor legale, purtând ştampila şi semnă tura
acestuia, precum şi numă rul de înregistrare şi data , este act de autoritate publică şi are for ţ a
probant ă prevă zut ă de lege.”
Implementarea Reformei execu ţ ionale în România a avut drept scop analiza integr ării
României în structurile europene, reforma activităţii de executare silită ca o componentă a
activităţii judiciare, se impune cu necesitate prin conferirea unui statut stabil executorului
judecătoresc, pentru asigurarea, în conformitate cu prevederile legale, a unui serviciu
profesionist, eficient şi impar ţial în interesul cetăţeanului, precum şi instituţiilor publice chemate
să restabilească ordinea de drept încălcată.
Executorul judecătoresc din România are în competenţă, în acest moment recuperarea pe
cale amiabilă şi executarea silită a titlurilor executorii, comunicarea notificărilor şi a actelor de procedur ă, constatarea unor stări de fapt, executarea silită directă evacuări, predări de bunuri
mobile , încredinţări minori, popriri şi indirecte, recuperarea silită a creanţelor prin executare
silită mobiliar ă şi imobiliar ă, vânzarea fructelor prinse de r ădăcini.
Activitatea desf ăşurată de executorul judecătoresc calitatea muncii sale şi obţinerea
rezultatelor prevăzute de standardele europene este încă îngr ădită de o serie de factori care duc
la dereriorarea profesiei de executor judecătoresc, motivele fiind de ordin legislativ. Colaborarea
cu instituţiile statului se realizează în ritm greoi, fapt ce duce la reducerea celerităţii actului de
executare silită. Deasemenea, activitatea executorului judecătoresc ar putea fi mai eficientă în
situaţia în care s-ar crea un cadrul legislativ mai puternic , de a constrânge debitorul mai eficient
pentru îndeplinirea obligaţiei sale.
Legea nr. 188/2000 a conferit un statut nou executorului judecătoresc, prin trecerea de la
statulul de auxiliar de justiţie la statutul de organ judiciar- exponent al puterii judecătoreşti, faţă
de faptul că obiectul de activitate al executorului judecătoresc îl constituie înf ă ptuirea justiţiei
prin restabilirea ordinii de drept, atribut al puterii judecătoreşti.
Astfel, procedura execuţională este calificată ca fiind parte a procesului civil, deoarece
executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, executorul
înf ă ptuind justiţia în colaborare cu instanţa judecătorescă. În concepţia dreptului românesc,
procesul civil în totalitatea lui, deşi se înf ătişează ca o chestiune de drept privat, interesează
deopotrivă atât păr ţile angajate în litigiu cât şi societatea, potrivit principiului îmbinării
intereselor generale cu cele personale. Astfel, orice atingere adusă drepturilor şi intereselor
legitime ale unei persone, constituie în acelaşi timp o atingere a intereselor societăţii, la a căror
protejare sunt chemaţi executorii judecătoreşti care restabilesc ordinea de drept încalcată, cu
ajutorul for ţei coercitive a statului.
1.3. Concluzii la capitolul 1
În concluzie putem spune că societatea este o structur ă a relaţiilor interindividuale în
care dreptul execuţional interacţionază cu celelalte ramuri ale sistemului juridic în realizarea
scopului comun, respectiv realizarea dreptului prin respectarea şi executarea legilor .
Două sunt cauzele care duc la realizarea dreptului prin respectarea şi executarea
prescripţiilor normelor juridice. În primul rând faptul că dreptul pozitiv este manifesterea eului
colectiv, care este perceput de individ ca natur ă a sa şi teama de aplicare a unei constrângeri. Cea
de-a doua cauză constă în aceea că sancţiunea aplicată ca să creeze un efect educativ trebuie să indeplinească anumite condiţii, respective: să poată fi aplicată, subiectul de drept să aibă o
educaţie suficientă pentru a înţelege justetea sancţiunii în cazul în care încalcă norma, şi
însemaătatea relativă a avantajelor presupuse a fi obţinute prin conformare.
Deci, realizarea dreptului depinde chiar atunci când intervine posibilitatea constrângerii,
de nivelul de conştiinţă al individului şi de gradul în care dreptul pozitiv se apropie de dreptul
natural.
Realizarea dreptului prin executarea hot ă rârilor judecă tore şti şi a altor titluri executorii,
a că pătat o dezvoltare şi o importanţă incontestabilă atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Din perspectiva impactului şi consecinţelor sale, armonizarea pe care o presupune,
cooperarea juridică şi judiciar ă internaţională are un rol important în crearea unui sistem juridic
modern, corespunzător unui stat de drept, democratic, care serveşte o societate vie şi diversă.
Statul român trebuie să fie pe deplin conştient de aceste interese şi de avantajele existente, mai
ales, de cele care pot fi create prin rigoare şi coerenţă, acţionând în consecinţă în primul rând în
vederea realizării unuia dintre interesele fundamentale ale societăţii, respectiv integrarea
europeană .
Realizarea unui sistem judiciar independent, impar ţ ial, credibil şi eficient reprezintă o
condiţie necesar ă pentru supremaţia legii şi a principiilor statului de drept. Măsurile de
consolidare a independenţei sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea
principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi la aplicarea acestuia în practică.
Reforma sistemului judiciar implică restructurarea institutională, reformarea
mentalităţilor care stau la baza funcţionării sistemului actual, precum şi eforturi financiare care
Într-un prim sens , cuvântul drept semnifică ştiin ţ a dreptului – ansamblu de idei , opţiuni,
concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit. Dreptul
nu este numai ştiinţă, el este, în egală mă sur ă tehnică şi art ă . Dreptul , ca ansamblu de norme care
organizează viaţa în comun , este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comer ţul
uman şi să apere societatea de excese.
Regulile juridice impun obligaţii, organizează funcţionarea generală a statului şi a
organismelor nestatale, ofer ă posibilitatea valorificării unor interese, recunoscând capacitatea
participării individuale în diferite relaţii, atribuie roluri şi statute (de producă tor, de umpă r ă tor, de
vânză tor, de locatar, de locator, de pă rinte, etc ).
În acest sens, dreptul îmbină necesitetea şi libertatea. Necesitatea , ca un domeniuspecific dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în
ansambul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea
coordonare imperativă prin norme, fiind premisa necesar ă a coexistenţei libertăţilor.
Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru
a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de
coeziune socială, el dă societăţii caracterul de definit, de coerenţă. În afara acestei accepţiuni,
cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva ter ţilor un anumit interes, legalmente protejat. Ceea ce este drept în sine - preciza
Hegel – este pus în existenţa sa obiectivă, adică este determinat de gând sau conştiinţă, şi este
cunoscut ca fiind ceea ce este drept şi valabil legea ; în virtutea acestei determinări, dreptul este
pozitiv în genere. [30, p.239.
Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv,
un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire printr-o
for ţă exterioar ă ( coerci ţ iune statal ă ) , ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special
abilitate. În acest sens dreptul este executoriu,( adică trebuie pus în aplicare, trebuie executat).
Hor ărârea pronunţată de catre o instantă judecătorească este executorie , ceea ce însemnă că ea
poate fi executată de îndată.Termenul “executoriu” este propriu ştiinţei juridice şi provine din
limba franceză “executoire”sau din limba latină executorius’ ’. Îndeplinirea de îndată a obligaţiei
stabilite prin lege, contract, hotărâre judecătorească ca o îndreptăţire legitimă a unui organ de
jurisdicţie se realizează prin ac ţ iunea de executare. “Executarea” este ac ţ iunea de a (se)
executa şi rezultatul ei: îndeplinire. Dreptul se realizează astfel prin ac ţ iunea de executare.
Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea
originilor dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile
reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică. H. Kelsen afirma că
dreptul este un fenomen condi ţ ionat de timp şi spa ţ iu.[31, p.36.
A defini dreptul este o încercare descurajantă, căci nu doar conţinutul unei definiţii a
dreptului este discutabil, ci şi statutul definiţiei înseşi.[32, p.5]
O definire prin esenţă a dreptului , presupune a găsi deci ceea ce este permanent, stabil
şi definitoriu pentru realitatea numită « drept ». Este vorba de un substrat universal al juridicului,
de un concept universal al dreptului, [33, p.13] degajat din natura însăşi a lucrurilor printr-oviziune metaistorică. În acest sens înţeleg mulţi jurişti afirmaţia « ubi homo,ibi societas ;ubi
societas, ibi ius ». În această viziune « dreptul pozitiv nu este rezultatul unor cauze speciale şi
excep ţ ionale, ci un fenomen comun tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor, astfel spus, un
produs necesar al naturii umane ». [34, p,15]
O definire prin esenţă a dreptului este însă problematică din multe puncte de vedere. A
stabili, în vederea definirii dreptului, care este esenţa sa universală, care sunt caracterele sale
permanente, stabile, poate fi o încercare periculoasă, căci esenţa poate că păta un sens extrem de
relativ, coincizând cu proprietăţile pe care , autorul definiţiei le considera ca « relevante » din
punct de vedere metodologic. Esenţa poate fi opusă existenţei, pentru a marca astfel diferenţa
dinte definiţia, caracterele realităţii şi faptul că ea există în mod real. Cu toate că definirea
esenţialistă a dreptului poate fi riscantă, exista în sec.XX o « nostalgie a dreptului natural » [35,
p.31]
Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil legat de societate
de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotrivă dacă dreptul apare, ca şi statul,
doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului.R ăspunsul la întrebare este legat de
modul în care este conceput dreptul : este el doar apanajul statului să u , în general, orice grup
social este capabil să formuleze reguli juridice?. Există, pe de altă parte, un drept natural, ideal,
anterior fiecărei reguli pozitive şi care este neschimbat în esenţa sa?. Romanii nu puteau concepe
existenţa societaţii far ă drept, ei credeau în veşnicia dreptului roman ca şi în veşnicia societăţii
Romulus a atribuit fiecărei familii două iugăre de pământ cu destinaţia de loc de casa şi gr ădină
Varro desemnează aceste terenuri prin termenul de heredium .
Proprietatea familială era inalienabil ă , indivizibil ă şi avea un caracter de coproprietate.
Cele două iugăre de pământ erau stă pânite cu titlu de proprietate de către toţi membrii familiei,
iar la moartea lui pater familias moşteneau un lucru pe care îl stă pâniser ă şi mai înainte.
Dacă la origine proprietatea familială avea un caracter indivizibil, prin legea celor XII
Table s-a creat ac ţ io familiae herrciscundae care putea fi utilizată de către succesori în scopul
ieşirii din indiviziune.
Romanii au practicat stă pânirea individuală asupra unor lucruri încă din epoca prestatală.
Teza că la popoarele primitive “al ă turi de proprietatea ob ştească se dezvolt ă şi proprietatea privat ă mobiliar ă ” se verifică întru totul în cazul Romei. Se pare că primele obiecte ale stă pânirii
individuale au fost sclavii şi vitele, de vreme ce la origine patrimoniul era desemnat prin
termenul de familie – sclavi şi pecunie – vite.Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu
trecerea timpului, semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcţionarea
puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri.
Cercetările efectuate de sociologi, istorici,antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe
treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile
membrilor erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii
în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale.
Hoebel desprinde din obiceiurile primitive dreptul primitiv, considerand că simpla
asigurare, prin orice mijloace, a traducerii în viaţă a normelor de conduită, transforma în drept o
normă de comportare.”O normă social ă - scrie Hoebel- devine normă de drept din momentul în
care neglijarea sau încă lcarea ei este urmat ă , sub formă de amenin ţ are sau în mod real, de
aplicarea unei for ţ e fizice, exercitat ă de un individ sau de un grup ca privilegiu socialmente
recunoscut al acestuia’’ .[38, p.208] Problema dreptului societăţilor aflate în faza primitivă de
dezvoltare (a societ ăţ ilor pre-statale) duce ulterior la punerea unei chestiuni fundamentale
pentru teoria dreptului şi anume găsirea tipului de cadre sociale mai favorabile sau mai puţin
favorabile creării dreptului.
Este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor criterii de
comportament, a unor exigenţe pe care comunitatea înţelege să le formuleze legat de conduita
oamenilor, în aşa fel încât comunitatea să se prezerve, să nu fie pusă sub semnul întrebării chiar
existenţa sa, în condiţiile unui comportament arbitrar.
Aceste norme sunt de natur ă ob ştească , religiosă sau moral ă , neexistând în aceasta fază
de dezvoltare istorică un aparat social care să le asigure din afar ă sau de deasupra întregii
colectivităţi obligativitatea.
Ele erau respectate ca deprinderi, for ţa lor obligatorie fiind rezultatul unei reflectări în
planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor.
Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau
aplicate de comunitate, putând să se dispună chiar alungarea din trib.
Se practica r ăzbunarea sângelui ( dinte pentru dinte, ochi pentru ochi ).În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico-tribală se produc
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau
eficienţa acestei puteri.
Astfel, Homer în capodoperele sale – Iliada şi Odiseea- prezintă aspecte concrete ale
societăţii greceşti în stadiul descompunerii societaţii primitive şi apariţiei satului.
În epoca descrisă de Homer ( aceea a democra ţ iei militare) se constată o treptată
desprindere a organelor conducătoare de restul populaţiei.
Conducătorii militari cresc considerabil în importanţă: ei hotăr ăsc f ăr ă a mai consulta
adunările obştei. După ce legendarul rege Teseu a dat conducerea unică Atenei prin unirea
triburilor, Solon împarte populaţia ateniană în patru clase după avere.
Legile întocmite de Solon şi Dracon (legile draconice) au introdus principiul
administr ării justiţiei conform legilor scrise. Dreptul se desprinde treptat de obiceiuri şi norme
morale, dobândind o arhitectur ă proprie prin faptul ca el crează norme juridice.Aşa cum sublinia
Hegel: ”Numai după ce oamenii şi-au nă scocit trebuin ţ e multiple şi când dobândirea acestora se
împlete şte cu satisfacerea lor, numai atunci se pot alcă tui legi ».[39, p.232]
Astfel, alături de preluarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor (
recunoa şterea lor ) ca norme statale, dreptul apare şi sub forma unor legi noi, edictate de noua
putere. În acelaşi timp, societatea a continuat să creeze reguli sociale ( obi şnuielnice, morale,
religioase), care coexistau cu regulile juridice. Deci, dreptul nu înl ă tura celelalte norme sociale,
el se al ă tura acestora, coexista cu ele. Dreptul se desprinde treptat de morală şi obiceiuri, în
condiţiile prefacerilor structurale din societate.
În concluzie, vechile norme ale comunităţilor gentilice se bazau pe obiceiuri şi tradi ţ ii,
ele erau nemijlocit integrate în viaţa ginţii şi chiar dacă au cunoscut uneori un proces de
deformare, îmbr ăcând forme mistice, ele se impuneau prin faptul că reprezentau interesul general
al comunităţii.Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a dus la
apariţia unor situaţii calitativ noi. Cerinţele care exprimau interesele grupărilor conducătoare nu
mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii, trebuia ca ele să fie introduse,
impuse în caz de nevoie, prin for ţa de constrângere a statului. Această putere enormă a statului,
de a crea dreptul şi a garanta realizarea lui, trebuie să fie lămurită de anumite principii: echitatea,
asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea social ă , progresul social.
Ocupându-se de noţiunea şi evoluţia dreptului, Max Weber considera că în evoluţia sadreptul a cunoscut patru mari etape:- revelaţia dreptului de către ” profe ţ ii dreptului”( de pildă
Decalogul relevat lui Moise de către Dumnezeu);- creaţia şi descoperirea empirică a dreptului
prin intermediul dreptului jurisprudenţial (ceea ce a f ăcut pretorul la Roma);- administrarea
dreptului de către imperiul laic şi de către puterile teocratice;- elaborarea sistematică a dreptului,
în baza unor criterii teoretice şi raţionale. [40, p.221]
Istoria dreptului este la fel de fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi culturi
universale; este în fond, o secvenţă la fel de tulburatoare şi impresionantă ca şi istoria statului, ca
şi istoria militar ă, arta şi cultura popoarelor lumii.Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin
dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut respectabilă, el a evoluat firesc în conjuncţie cu
aspiraţiile unamităţii.Dreptul s-a nascut în Orientul antic.
Prima mare civilizaţie a antichităţii s-a format în teritoriul roditor, mărginit de fluviile
Tigru şi Eufrat în Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat
trei popoare: sumerienii, akkadienii şi asirienii.Civilizaţia şi cultura mesopotamiană cunoaşte
apogeul său, timp de 2000 de ani, în cel mai important centru economic, politic şi cultural din
Orient: Babilonul. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost
Hammurabi ( 1728 – 1686 i.H.), care a r ămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de Legi
( Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Susa. Acest
cod conţine atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale, religioase pe care le
regăsim în cele 282 articole referitoare la norme de drept civil, penal, comercial, cât şi norme
referitoare la procedura execut ă rii silite.Astfel, în materia contractului de împrumut Codul
prevede unele măsuri favorabile debitorilor, în scopul de a nu le periclita situaţia faţă de
creditorii care ar căuta să-i înrobească, deoarece existenţa oştirii regale era legată de tr ăinicia
unei pături puternice de ţărani liberi. Din acest motiv Codul pedepseşte creditorul care pretinde
dobânzi cămătăreşti, cu pierderea creanţei.
Codul prevede şi alte măsuri destinate să îi ocrotească pe debitori: de pildă se interzice
creditorului să - şi realizeze singur crea ţ a, luând în st ă pânire cerealele pe care debitorul le are
depozitate în hambarele sale. Drept sancţiune creditorul pierdea creanţa, fiind totodată îndatorat
să restituie roadele luate pe nedrept din hambare. În vederea asigur ării intereselor creditorilor,
împrumuturile erau garantate prin gajuri şi cau ţ iuni personale. Dacă ogorul fusese cultivat chiar
de către creditor, acesta avea dreptul să-şi oprească din recoltă valoarea capitalului, dobânzile şi
cheltuielile f ăcute cu obţinerea roadelor; dacă ogorul era cultivat de către proprietar, în speţă decătre debitor, acesta avea libertatea de a vinde recolta şi din preţ să achite pe creditor, sau să-i
achite în natur ă, adică în roade, potrivit tarifelor stabilite de fiscul regal.Nu puteau fi gajate, după
cât se pare, unele bunuri din inventarul agricol viu, cum erau de pildă animalele, masur ă luata
din nevoia de a se da debitorului continuarea exploatării proprietaţii sale funciare în vederea
satisfacerii creditorilor.
După cum se pare, datornicul insolvabil putea fi transformat în sclav, dar această
problemă este discutabilă, deoarece articolului 54 din Cod i se pot da diverse interpretari. Este
cert însă, că debitorul putea da creditorului femeia, copiii sau sclavii săi, pentru ca aceştia prin
munca lor să-i achite creanţa ( art. 117 şi 118 ). Creditorul avea obligaţia să se poarte omeneşte
cu aceştia. Dacă în urma unui prost tratament aceşia încetau din viaţă, creditorului i se omora un
fiu, când persoana decedată era soţia sau copilul debitorului şi plătea 1/3 dintr-o mină de argint,
dacă era sclav; în ambele cazuri pierdea şi creanţa. În gospodăria creditorului, soţia sau copiii
debitorului erau obligaţi să muncească numai trei ani, după care,indiferent de cuantumul creanţei
îşi recă pătau deplina libertate de fapt.
Dacă ostaticul era un sclav sau o sclavă, creditorul putea să-i vândă în vererea obţinerii
rambursării creanţei sale f ăr ă ca debitorul să-i poată r ăscumpara.Primele norme juridice au fost
încorporate în scrierile literar- morale intitulate: Profe ţ iile lui Ipuwer şi Învăţă turi pentru Regele
Merikare, apărute în jurul anului 2000 i. H. Deşi egiptenii nu au elaborat un cod de legi de natura
Codului Hammurabi, justiţia constituia o funcţie distinctă dar f ăr ă să fie încredinţată unui corp
aparte, separat de cel al administraţiei în Egiptul Antic.Procedura judiciar ă se derula pe baza unor
De exemplu, normele de procedur ă execuţională prevedeau dreptul persoanei care aflată
în litigiu fiscal cu statul, să conteste în termen de trei zile hotărârea adoptată.Orice contestaţie era
redactată în scris, înregistrată la grefier, iar judecătorii luau hotărârile pe baza actelor scrise, a
dovezilor şi depoziţiilor martorilor. Întregul parcurs al judecăţii era consemnat în scris.
În India antică , Legile lui Manu, cuprind 5370 versuri şi au fost edictate de către
Brahmani printr-o îndelungată contribuţie colectivă. Legile sunt necesare pentru că ele conţin
pedepse, acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale
esenţiale- Dreptatea. Ele se referau la norme juridice de drept public şi privat, drept penal şi drept
civil. În cartea a VIII-a din acest cod de legi se preciza:” dacă este distrusă , justi ţ ia distruge;
dacă e apă rat ă , ea apă r ă …justi ţ ia este singurul prieten care î ţ i r ă mâne şi după moarte”.Înraport cu toate sistemele de drept din antichitate, Dreptul roman se distinge prin aceea că a creat
elementele esenţiale ale alfabetului juridic, prin intermediul cărora normele juridice se pot
distinge faţă de alte norme sociale, dobândindu-şi o identitate proprie. Limbajul juridic roman
distinct de cel comun, se remarca printr-o impresionantă conciziune şi printr-o excepţională
precizie, de natur ă să confere o perfectă simetrie ideilor şi instituţiilor juridice şi să funcţioneze
într-un sistem logic sever ca instrument ideal al gândirii juridice.[41, p.45]
Romanii au cunoscut din primele timpuri procedura execut ă rii for ţ ate. Procedura civilă
romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează desfaşurarea proceselor privitoare
la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea creanţelor.Procedura civilă a fost
instrumentul etnic prin intermediul căruia s-a dat o noua finalitate vechilor norme de drept.În
evoluţia dreptului privat roman s-au succedat trei sisteme procedurale: procedura legisactiunilor
în scopul punerii în executare a drepturilor recunoscute de că tre judecă tor.Legisac ţ iuni de
executare. La romani sentinţa era pronuntată de un simplu particular, judecătorul îşi pierdea
calitatea după pronunţarea sentinţei. Dacă pârâtul nu o executa de bună voie era necesar ă
organizarea unui nou proces. Procesele de executare a sentinţei îmbracau forma lui manus
iniectio sau a lui pignoris capio. [43, p.90]
Prin manus iniectio erau executate sentinţele care au ca obiect anumite sume de bani şi
poartă asupra pesoanei, în sensul că debitorul nu plăteşte într-un anumit termen suma la care a
fost condamnat. Pignoris capio a fost utilizată numai în patru cazuri, nu presupune un proces
prealabil de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, aşa încât juristconsulţii clasici i-au
contestat calitatea de veritabilă legisacţiune.În legatur ă cu această legisacţiune putem spune, prinanalogie, că la romani anumite creanţe erau investite de drept cu titlu executoriu, după cum
putem considera că este un caz de aplicare a justiţiei private.Într-adevar, la pignoris capio
creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului f ăr ă să cear ă permisiunea magistratului, şi
chiar în absenţa debitorului. [44, p.27]
În sistemul manus iniectio, dacă după 30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu
plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului, ar ătând că sentinţa de condamnare nu a fost
executată. După îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba cererea creditorului de a-l duce
pe debitor în închisoarea sa personală.Debitorul era ţinut în închisoarea creditorului timp de 60
de zile, timp în care debitorul era scos la trei târguri succesive, unde f ăcea o anumită publicitate,
în speranţa că va apărea o persoană dispusă să-i plătească datoria.Dacă după expirarea
termenului debitorul totuşi nu plătea, putea fi vândut ca scav în str ăinatate sau putea fi ucis.
2. Sistemul procedurii formulare a fost introdus datorită necesităţii adaptării vechilor
ispoziţii ale dreptului roman la realitaţile sociale şi economice proprii epocii de sfâr şit a
republicii. În procedura formular ă, pentru valorificarea fiecarui drept subiectiv exista o
acţiune distinctă, şi fiecare acţiune avea o formulă proprie. Formula este un mic program de
judecată prin care pretorul ar ăta judecătorului cum să soluţioneze litigiul.
For ţ a executorie a sentin ţ ei. Sentinţa pronuntată de către judecător urma să fie
executată. Dacă cel condamnat nu plătea de bună voie ( orice sentin ţă purta asupra unei sume de
bani ), se trecea la executarea silită. [45, p.160]
În procedura formular ă , executarea purta fie asupra persoanei, ca şi în procedura
legisacţiunilor, fie asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul
asigurată prin intervenţia organelor specializate ale statului manu militari , ceea ce asigura
perfecţionarea sistemului de valorificare a drepturilor subiective pe calea justiţiei. în procedura
extraordinar ă, atât recunoa şterea drepturilor cât şi executarea sentin ţ ei, se realizează cu
participarea nemijlocită şi exclusivă a puterii publice.
Dreptul roman a continuat să influenţeze toată perioada medievală a vieţii juridice
europene, r ămânând şi inspiratorul cel mai important al dreptului canonic, care la rândul său a
servit ca bază dreptului vechi francez.
2.2. Dezvoltarea activităţii de executare în dreptul românesc
În vechiul drept românesc izvoarele executării silite sunt relativ necunoscute.O instituţie asupra căreia merită să ne oprim, întrucât era în strânsă legatur ă cu
posibilitatea de execuţie a hotărârilor judecătoreşti, este instituţia numită Hierâie sau Fierâie,
despre care se face vorbire în documentele destul de vechi, în special într-unul de pe vremea lui
Ştefan cel Mare din anul 1461, prin care procedur ă se obţinea indirect autoritatea lucrului judecat
asupra unei hotărâri domneşti, deci executarea sentin ţ ei r ămasă definitivă. Dar în general, în
vechiul drept român, executarea silită este lăsată la bunul plac al celor interesaţi, porunca
Domnului fiind elementul juridic care declanşa procedura de executare, care se rezuma în
strânsoarea de avere sau închisoare pentru debitorul recalcitrant.
O altă procedur ă curioasă de executare este aceea împotriva str ăinilor, pe care o
semnalează Xenopol, când românul creditor putea executa pe orice alt conaţional al str ăinului
debitor, procedur ă ce a dat naştere după cum era de aşteptat la proteste din partea str ăinilor lezaţi
şi domnitorul a dat voie atunci ca str ăinul lezat să se despăgubească la rândul său împotriva altui
str ăin de aceeaşi naţionalitate.
În ţara noastr ă executarea silită a fost considerată întotdeauna ca o procedur ă
excepţională la care se putea recurge numai în baza unei autorizaţii prealabile. Sobornicescul
Hrisov al lui Alexandru Mavrocordat din anul 1785 f ăcea referire la condiţiile execuţiei silite şi
prevedea posibilitatea urmăririi bunurilor prin vânzarea la licitaţie.Acest document instituia şi
posibilitatea unor publicaţii de vânzare în cadrul urmăririi bunurilor imobile ale datornicului. La
început totuşi executarea silită se repercuta şi în ţara noastr ă asupra persoanei debitorului.
Asemenea dispoziţii erau consacrate în Codul lui Andronache Donici ( 1814 – 1817-Moldova) ,
în, Codul Calimach (1717-Moldova), Legiuirea Caragea(1818-Muntenia) şi în Regulamentele
Organice. Codul lui Andronache Donici a avut ca izvoare legiuirile bizantine,legiuirile româneşti
anterioare şi obiceiul pamântului, fiind scris în limba română şi având o structur ă modernă,
manualul a prezentat un real interes pentru practicienii dreptului.Definind dreptul şi dreptatea ,
A.Donici arată :
“În ţ elepciunea pravilei este învăţă tur ă care înva ţă pe om ce este dreptatea şi ce este
strâmbă tatea…Dreptul de a da fiecă ruia ce i se cuvine, după care hot ă r ă sc dispozi ţ iile
pravilelor, iar str ă mutarea este împotriva drept ăţ ii.”
Manualul lui Andronache Donici cuprinde , mai întâi dispoziţii de procedur ă civilă şi
organizare judecătorească; dispoziţii de drept penal; pricini de vinovăţie; dispoziţii de de drept
civil, care cuprinde cea mai mare parte a lucr ării. În dispoziţiile de organizare judecătorească şide procedur ă, autorul explică ce este pravila şi dreptatea, precum şi principalele reguli de
comportare ale omului în viaţa socială. Dispoziţiile de drept civil încep cu câteva noţiuni despre
obligaţii în general, izvoarele obligaţiilor, contracte, tocmeli şi apoi despre contracte speciale:
vânzare-cumpărare, depozit, amanet. Urmează apoi câteve dispoziţii cu privire la zălog, capitol
separat care este intitulat : Pentru pricini de vinovăţ ii. Manualul lui Andronache Donici s-a
publicat în Moldova până la 1817, când a intrat în vigoare Codul Calimach.
Codul Calimach a avut unul din izvoare Codul austriac din 1811. Autorii codului arată că
au folosit Basilicalele ca un prim izvor, unele coduri europeneşti, codurile înaintaşilor, deci
legiuirile româneşti, precum şi obicriurile ţării, care au fost cercetate, adunate,confirmate,dându-
li-se tărie de lege. Prin urmare, în redactarea codului s-a ţinut cont de tot ce s-a publicat în
materie, în Europa, deci şi de codul austriac şi francez, adaptând dispoziţiile acestora la condiţiile
concrete din Moldova. Se poate susţine că Codul Calimach este o legiuire originală, alcătuită
după izvoarele bizantine, folosindu-se dreptul anterior al ţării, scris sau nescris, precum şi noile
legi civile europeneşti şi mai ales, sub influenţa formei codului austriac.
Codul Calimach este o legiuire civil ă complet ă , în care la început se vorbeşte despre legi
în general ; ce este legea, care este puterea unei legi, cum trebuie modificate, cum trebuie
interpretate legile.Codul are trei păr ţi: partea întîi – pentru dritul persoanelor ,unde se vorbeşte
despre drepturile persoanelor în general,despre căsătorie, despre raporturile dintre părinţi şi fii,
despre epitropie şi curatorie.Partea a doua- pentru dritul lucrurilor , care este împăr ţită în două
secţiuni. Prima secţiune conţine dispoziţii cu privire la drepturile reale,”drituri”, cum se
menţionează în cod, în care se vorbeşte despre bunuri în general, despre proprietate şi modurile
de dobândire ale proprietăţii. În secţiunea a doua a acestei păr ţi se vorbeşte despre drepturile
personale intitulată: Despre persoanele drituri asupra lucrurilor . În această secţiune sunt
cuprinse obligaţiile şi contractele cu prezentarea diferitelor feluri de contracte. Partea a treia este
intitulată – pentru înmă rginirile ce privesc că tre dritul persoanelor dimpreună şi a lucrurilor. În
această parte este vorba despre stingerea obligaţiilor, adică îndeplinirea prevederilor conţinute în
contracte.În afar ă de aceste păr ţi, codul are o introducere şi două anexe:
anexa pentru rânduiala concursului creditorilor, adică cum trebuie împăr ţită o creanţă de
mai multi creditori şi
anexa care se refer ă la licitaţie sau mezat ,după obiceiul pamântului.
Legiuirea Caragea , redactată din porunca domnului, a folosit ca surse de inspiraţie :legiuirile bizantine ( Basilicalele), obiceiul pământului, unele legi existente în Ţara
Românească ( Pravilnicesca Condică ) şi în mică măsur ă Codul civil francez din 1804.
Legiuirea Caragea este în cea mai mare parte o “ pravil ă a pă mântului”, având multe
păr ţi originale în special sub raportul redactării, dispoziţiile fiind redactate scurt într-o formă
simplă. Ea cuprinde, de asemenea, principii generale pe care trebuie să se sprijine interpretul
pentru rezolvarea problemelor cei se înf ăţişau. Codul se compune din şase păr ţi: pentru persoane
( obraze ), pentru lucruri ( mi şcă toare şi nemi şcă toare), de ob şte pentru tocmeli, pentru daruri,
pentru vini şi pentru ale judecăţ ilor, cuprinzându-se aici şi cele referitoare la prigoniri – pedepse.
Regulamentul organic înmănunchează, prin dispoziţiile lui, atât atribute de lege
juridică fundamentală- atunci cand se ocupa de problemele organizării de stat- cât şi atribute de
cod de legi, în restul problemelor.
Prin dispoziţiile Regulamentelor organice s-au adus o serie de inovaţii în
domeniul procedurii civile.Astfel, s-a dat o reglementare modernă regimului probelor scrise,
actelor de zestre şi zălog, contractelor comerciale, etc. Totodată, Regulamentele organice au
introdus pentru prima dată în legislaţia românească, principiul autorit ăţ ii lucrului judecat . Acest
principiu se aplică hotărârilor pronunţate de către Divanul domnesc şi confirmate de domn ; fiind
considerate definitive asemenea hotărâri nu putea fi modificate nici de acelaşi domn şi nici de cei
următori. Dreptul românesc se caracteriza printr-o instabilitate judiciar ă, ce se manifesta nu
numai în activitatea de solu ţ ionare a cauzelor ci şi în executarea hot ă r ârilor.[49, p.129-130].
După modelul legislaţiei procesuale geneveze executarea silită a fost reglementată ulterior în
Codul de procedur ă civilă din anul 1865.[50, p.171].Prima lege de procedur ă civilă, decretată la
9 septembrie 1895 şi pusă în aplicare la 1 decembrie 1895 a fost redactată folosindu-se Legea de
procedur ă civilă a cantonului Geneva din 29 septembrie 1819, care la rândul ei se inspirase
substanţial din Codul de procedur ă civilă al Franţei, din 1806, unele dispoziţii din legea belgiană
cu privire la executarea silită şi dispoziţii de procedur ă existente anterior în ţara noastr ă.
Materia este împăr ţită în şapte căr ţi: procedura înaintea judecătorului de plasă,
tribunalele de judeţ, cur ţile de apel, arbitri, executarea silită, proceduri speciale, dispoziţii
generale.Norme ale dreptului procesual civil au mai fost cuprinse şi în alte legi ca: Legile Cur ţii
de casaţie; Legea proprietarilor; Legea pentru autentificarea actelor; Legea şi regulamentul
portăreilor, etc.
Executarea silită a fost modul prin care s-au adus la îndeplinire hotărârile judecătoreşti atunci când cel ce a pierdut procesul nu executa benevol con ţinutul hotărârii
judecătoreşti. În baza noilor reglementări executarea silită se purta asupra bunurilor debitorului
şi se putea declanşa numai în baza unui act public investit cu formula executorie prevăzută de
lege. Executarea silită se realiza, în principal, asupra proprietăţii şi era: o execu ţ ie silit ă
imobiliar ă , concretizat ă în licita ţ ia bunurilor şi în adjudecarea lor; aceasta din urmă fiind un fel
de vânzare silită pentru proprietarul urmărit şi o achiziţie reală pentru adjudecatar şi una
mobiliar ă, de exemplu poprirea.Totuşi Codul de procedur ă civil ă cupridea o dispoziţie la art.
380 – privitoare la posibilitatea recurgerii la constrângerea corporală a debitorului în scopul
realiză rii dreptului.Legea constrângerii corporale prevedea însă necesitatea organizării în fiecare
capitală de judeţ a unei case pentru “arestul debitorilor în materii civile şi comerciale”.Aceste
veritabile penitenciare pentru datornici nu au mai fost infiinţate, din raţiuni financiare, astfel că
legea menţionată (din 12 septembrie 1864) a căzut în desuetitudine, iar art. 380 din Codul de
procedur ă civilă a fost abrogat în anul 1900. O modificare substanţială a Codului de procedur ă
civilă a fost f ăcută în anul 1900, cu ocazia republicării codului din 1865. O parte din aceste
modificări vizau îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor prin punerea în valoare a celor mai
moderne realizări din domeniul tehnicii legislative, prilej cu care s-au adus şi unele simplificări
în materia execut ă rii silite.C.G.Dissescu, autorul reformei afirma:’’După ce justi ţ iabilul a pus
mai mul ţ i ani pentru a face să i se recunoască dreptul, îi trebuie în sistemul actual tot atât timp
pentru a termina cu execu ţ iunea for ţ at ă . Imperfec ţ iunea Codului nostru este izbitoare, mai ales
în ce prive şte urmă ririle imobiliare ; aceasta explică dispropor ţ iunea dintre creditul privat şi
creditul public. Am că utat dar să fac amelior ă rile necesare prescurtând termenii de procedur ă ,
ţ inând seama de interesele celor două pă r ţ i, după împrejur ă ri şi natura drepturilor reclamate’’.
În perioada 1866-1948, sistemul de drept, evoluând în strânsă legătur ă cu transformările
sociale şi economice, a reflectat tendinţa constantă în direcţia dezvoltării şi modernizării vieţii
sociale şi de stat.Principalele izvoare ale dreptului, au fost Constituţia din 1866 şi Codurile
adoptate în epoca lui Al.I.Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de
aceste izvoare s-au adoptat o serie de legi speciale, care , fie că dădeau expresie unor principii
progresiste din constituţii sau din coduri, fie le încălcau în mod vădit, ca expresie a dinamicii
raporturilor dintre for ţele sociale.Exemplu elocvent în acest sens a fost Legea învoielilor agricole
din 1866 .Această lege, care deroga de la principiile Codului civil, şi care se aplica ţăr ănimii, decimajorităţii covâr şitoare a populaţiei era actul normativ cel mai important pentru ea, deoarece
avea o aplicaţie zilnică şi îi afecta în profunzime condiţia juridică, precum şi starea materială.
[51, p.48].
Contractele sau învoielile dintre moşieri şi ţărani aveau ca obiect arendarea unor
suprafeţe de pamânt. Datorită faptului că nu aveau pământ suficient sau nu aveau deloc, ţăranii
erau nevoiţi să încheie asemenea contracte, în condiţiile stabilite prin Legea învoielilor agricole.
Învoiala încheiată între ţăran şi moşier era transcrisă într-un registru ţinut de primăria
comunei. Din momentul transcrierii contractul devenea autentic şi era investit cu formulă
executorie, la simpla cerere a moşierului. Autorităţile administrative ( primarul ) îl punea în
executare far ă vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile
Codului civil şi ale Codului de procedur ă civilă.
Astfel, moşierul dispunea de trei că i de executare: Prima, conformă cu textele
Codului civil, consta în obligarea ţăranului care nu îşi executase obligaţiile faţă de boier la plata
unei despă gubiri ; dacă nu putea plăti, boierul avea dreptul să cear ă scoaterea la vânzare a
bunurilor debitorului insolvabil.
Cea de a doua cale consta în angajarea unor persoane în locul ţăranului care nu îşi
executa obligaţia, urmând ca plata celor angajaţi să fie f ăcută de către ţăranul obligat prin
învoială agricolă, la preţurile din timpul acelui sezon. În baza celei de a treia forme de executare
autorităţile administrative aveau obligaţia de a-i îndemna pe ţărani să presteze muncile la care s-
De data aceasta abaterea de la principiile Codului civil în materie de r ăspundere este cât
se poate de evidentă. Potrivit codului, în cazul neexecutării obliga ţ iei de a face, aceasta se
transformă în obligaţia de a plăti un echivalent, în scopul despăgubirii creditorului.Executarea
for ţată, constând în constrângerea debitorului să-şi îndeplinească însăşi obligaţia de a face este
str ăină reglementărilor moderne, inclusiv Codului civil român; şi totuşi legea din 1866 reînvie o
asemenea formă de executare, proprie sistemului feudal.
Mai mult socotindu-se că termenul de “a-i îndemna”pe ţărani la muncă, folosit la
redactarea din 1866, nu este suficient de clar, în 1872 s-a adus prin modificarea legii, o precizare
importantă, constând în aceea că pentru ”a-i îndemna” pe ţărani la muncă autorităţile
administrative locale pot recurge la serviciile dorobanţilor, cu alte cuvinte, la constrângere cufor ţa armată. R ăscoala din 1907 a urmărit, cu prioritate abrogarea Legii învoielilor agricole şi
înf ă ptuirea unei noi reforme agrare .[52, p.227]
În noua formulare, legea prevedea că nu sunt permise învoieli şi dijmă.
Dacă ţăranul nu plătea pentru ar ătur ă sau fâneţe, la cererea proprietarului, recolta era
sechestrată de către executorul comunal. Ţăranul putea face, în termen de 5 zile contestaţie la
judecătoria de ocol, a cărei hotărâre era definitivă, f ăr ă drept de opoziţie sau recurs. De
asemenea, legea a înfiinţat un corp de inspectori regionali care aveau atribuţii în direcţia
asigur ării respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani.
Contractele se încheiau potrivit unor formulare împăr ţite de Ministerul Agriculturii şi
erau autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.
Alte modificări importante au fost aduse şi în perioada dintre cele două r ăzboaie
mondiale . Cea mai importantă lege de unificare a dreptului procesual civil a fost adoptată la 19
mai 1925. Ea viza unificarea unor dispoziţii de procedur ă civilă şi comercială, înlesnirea şi
accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a cur ţilor de apel, precum şi unificarea competenţei
judecătorilor. [53, p.154]
S-au simplificat o serie de forme procedurale şi s-au scurtat unele termene, motiv pentru
care legea prin care au fost introduse aceste inovaţii a fost calificată cu una de accelerare a
judecăţilor.
În Transilvania, executarea silit ă a fost reglementată prin Legea LX din anul 1881, iar
acest act normativ a fost menţinut si după extinderea legislaţiei civile şi comerciale prin legea
Autorul Eugen Herovanu arată că: “dreptul exist ă prin tot ceea ce-i d ă siguran ţă şi putere
de a se realiza. Incapabil de a- şi atinge destina ţ ia, el nu ar mai fi decât o singur ă dorin ţă , iar
din punct de vedere practic, mai pu ţ in poate o iluzie “.
Hotărârea jucătorească prin ea însăşi, chiar înzestrată cu autoritate de lucru judecat,
“riscă să r ă mână o lovitur ă de sabie în apă şi să nu servească cu nimic pă r ţ ii victorioase, în
special reclamantului, dacă el nu ar putea recurge la constrângere pentru a o putea executa”.
Autorul Victor G. Cădere, arată că: “trebuie să recunoa ştem necesitatea unei puteri, care să
judece f ă r ă să fie judecat ă , care să se pronun ţ e asupra unei realit ăţ i ultime şi să fie capabil ă de
a face respectate deciziile organelor sale legale ; f ă r ă organizarea acestei constrângeri , via ţ a
social ă ar fi imposibil ă . Însă , natural, func ţ ionarea acestei puteri, a for ţ ei de constrângere în general, care poate conduce până la exproprierea total ă a bunurilor unei persoane, trebuie
astfel îngr ă dit ă ca să nu devie o for ţă arbitrar ă .”
Fundamentul juridic pe care se sprijină executarea silită îl găsim în art. 1718 şi 1719 din
Codul civil, care arată:“ oricine este obligat personal, este ţ inut de a îndeplini obliga ţ iile sale ,
cu toate bunurile sale prezente şi viitoare “; “ bunurile unui debitor servesc spre asigurarea
comună a creditorilor să i …”
Principiul cuprins în aceste două articole nu este nou; îl găsim deja enunţat în dreptul
roman, ca şi în toate legiuirile vechi sau mai noi ale diverselor popoare.
O particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual constă în faptul că
executarea silită nu poate purta, în principiu, asupra persoanei debitorului, ci numai asupra
bunurilor sale. Este o expresie a caracterului umanitar pe care trebuie să-l prezinte executarea
silită. Regula aceasta face ca însăşi instanţa de judecată să nu poată pronunţa hotărâri care să
implice o executare asupra persoanei.În mod obişnuit executarea unei hor ărâri judecătoreşti sau a
unui titlu executoriu se face voluntar şi numai în caz contrar se recurge la executarea silită.
Această idee este prezentată expres de Codul de procedur ă civilă, care prevede la art. 371
indice 1, alin.1 că:
”obliga ţ ia stabilit ă prin hot ă rârea unei instan ţ e sau printr-un alt titlu se duce la
îndeplinire de bună voie,”
iar în aliniatul 2 se precizează că :
” în cazul în care debitorul nu execut ă de bună voie obliga ţ ia sa, aceasta se duce la
Neexecutarea voluntar ă a unei hotărâri judecătoreşti deschide calea executării silite.
De vreme ce legea recunoaşte şi garantează persoanelor fizice şi persoanelor juridice
drepturi subiective şi interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziţie şi mijlocul legal pentru
realizarea lor. Dacă legalitatea este un principiu general, care se adresează tuturor organelor de
stat, persoanelor fizice, precum şi persoanelor juridice, cu atât mai mult ea este o cerinţă
fundamantală pentru activitatea instanţelor judecătoreşti, care sunt împuternicite să aplice legea
şi ale organelor de executare.
Principiile de drept sunt idei conducătoare ( prescrip ţ iile fundamentale) ale conţinutului
tuturor normelor juridice. Ele au un rol constructiv cât şi unul valorizator pentru sistemul de
drept, în sensul că ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe cu manifestări specifice în procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a acestuia.
Rolul constructiv al principiilor dreptului este subliniat în relaţia specifică momentului
creării dreptului; acest moment este marcat atât de influenţa tradi ţ iei cât şi a inova ţ iei.
Tradi ţ ia, în planul tehnicii juridice, propune vechile sale modele, urmare a unui respectabil
proces de acumulare, iar inova ţ ia tinde să impună alte modele adecvate necesităţilor momentului
în care se realizează reglementarea. În acest sens,” principiile generale ale unui sistem constituie
ansamblul propozi ţ iilor directoare că rora le sunt subordonate atât structura, cât şi dezvoltarea
sistemului”.[54, p.56]
Cuvantul principiu vine de la latinescul principium, care înseamnă început, obâr şie,
având şi sensul de element fundamental.
Orice principiu este deci un început în plan ideal; el poate fi, de asemenea, o surs ă, o
cauză de acţiune. În filozofie, principiul are două sensuri: unul metafizic – ca origini prime din
care au provenit şi s-au dezvoltat lucrurile; unul epistemologic şi etic – ca supoziţii fundamentale
ale gândirii, ale cunoaşterii şi ale acţiunii. La Im.Kant principiile sunt fie ale intelectului pur
(axiome, anticipa ţ ii, postulate), fie ale raţiunii pure (ideile). În concepţia sa, raţiunea este o
facultate a principiilor, iar principiile sunt judecăţi sintetice a priori, care nu derivă din alte
cunoştinţe mai generale şi care cuprind în ele fundamentul altor judecăţi.”Pentru ca ceva să
poat ă fi numit metod ă , trebuie să fie un procedeu după principii” . [55, p.231]
Cunoscând principiile (elementele), cunoşti lucrurile şi nu numai pe cele reale, ci şi pe cele
Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, dar în special ca o
generalizare de fapte experimentale.Atunci când generalizarea acoper ă o totalitate a acestor fapte
experimentale suntem în prezenţa unui principiu general.Existenţa unor principii directoare se
impune ca necesar ă, „ideile directoare sunt pentru gândire ceea ce instinctele sunt pentru
animale”. [57, p.48]
Principiile generale ale dreptului îmbr ăţ i şează un mare numă r de cazuri concrete, ele
rezumă fie aprecierile individuale ale rela ţ iilor juridice, fie elementele lor de drept (sub forma
unor defini ţ ii). Nimic nu este mai d ă ună tor decât considerarea lor pur metafizică , izvorând din
libertatea nestrunit ă a imagina ţ iei.” Suntem foarte u şor înclina ţ i a comite eroarea de a crede că
un principiu de drept sau de justi ţ ie este un produs al unei pure specula ţ iuni şi că ar apă rea înmintea noastr ă înaintea unei experien ţ e...De aceea nu pot exista principii de drept imputabile
care sa valoreze pentru orice timp şi orice loc”. [58, p.11]
Toate principiile de drept sunt în această lumină rezultatul unor observaţii continue şi
necesare ale nevoilor societăţii.
Rolul principiilor de drept este subliniat mai întâi în relaţia specifică procesului de creaţie
legislativă. Legiuitorul are în vedere principiile generale în momentul în care construieşte soluţii
juridice care să satisfacă necesităţile de viaţă. Principiile de drept contribuie însă în mod
hotărâtor şi la cunoaşterea unui sistem juridic.
Principiile generale ale dreptului dau măsura sistemului; lor le va fi subordonată atât
structura cât şi dezvoltarea sistemului de drept. Privit prin prisma principiilor care-i constituie
fundamentul, sistemului juridic i se asigur ă, prin jocul acestora, unitatea , omogenitatea,
echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei for ţe asociative.
Celebritatea transformărilor sociale şi economice, mobilitatea relaţiilor sociale, caracteristicile
evoluţiei sistemelor juridice în lumea de azi impun acestora tr ăsături de supleţe şi dinamism,
lucru ce determină şi o regândire a ideilor directoare.
Eugeniu Speranţia remarca în acest sens” dacă dreptul apare ca un total de norme
sociale obligatorii, unitatea acestei totalit ăţ i este datorat ă consecven ţ ei tuturor normelor f ă r ă de
un numă r minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate
Un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi o reflectare a unor
cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigur ării acelui echilibru
necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora.
Există o anumită corelaţie între principiile fundamentale ale dreptului( care se constituie
în spiritul ideii de justiţie şi care exprimă elementele de conţinut cele mai importante ale
dreptului) şi categoriile şi conceptele juridice.Această corelaţie constă în aceea că respectivele
concepte şi categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale
ale dreptului, iar acestea la rândul lor, dau conţinut concret categoriilor juridice.
„Principiile trebuie întemeiate pe concepte. Aceste concepte, dacă trebuie să devină
subiectiv practice, nu trebuie să se oprească la legile obiective ale moralit ăţ ii, ci trebuie să considere reprezentarea lor în leg ă tur ă cu omul, cu individul”. [60, p.247]
Gândirea şi cunoaşterea juridică resimt necesitatea unor concepte şi categorii; ele
corespund legilor şi ipotezelor celor mai generale, reprezentând astfel eleborarea ştiinţifică a
dreptului. Djuvara le numea construcţii juridice. Ele apar în urma formulării principiilor .
”Construc ţ ia juridică confrunt ă diferitele principii între ele, analizând toate în ţ elesurile
acestor principii, toate nuan ţ ele lor şi le armonizează între ele.” [61, p.453]
Unitatea gândirii juridice nu poate fi înţeleasă decât în diversitatea categoriilor şi a
conceptelor sale. Acestea apar ca adevărate puncte nodale ale teoriei dreptului. Constituirea
categoriilor şi a conceptelor dreptului se bazează pe un act de evaluare a acţiunilor umane în
raport cu sistemul juridic instituit. Aprecierea, evaluarea acţiunilor umane din punctul de vedere
al criteriilor juridice, presupun existenţa unui sistem de idealuri, principii şi norme.
Prin intermediul categoriilor şi al conceptelor juridice, juristul va proceda la stabilirea
naturii juridice a unui fenomen.Reprezentând păr ţi în structura în dezvoltare a gândirii juridice,
categoriile dreptului sunt preluate de la un sistem juridic la altul, fiind valabile atâta timp cât
există relaţiile sociale pe care le sintetizează. „De concepte – scria Al. Vălimărescu – ne servim
în mă sura în care ele ne sunt utile”. [62, p.24]
Sublinierea este necesar ă întrucât există pericolul ca acestea să se detaşeze treptat de
scopul lor firesc şi să exercite un fel de tiranie asupra gândirii, îndepărtând-o de realitate. [63,
p.38]
Se creează pericolul pentru ştiinţa dreptului, în aceste situaţii, ca, în loc să opereze cu
date ale realităţii să lucreze cu concepte şi categorii ca şi cum ar opera cu date ale realităţii.
ori cu explicarea şi interpretarea fenomenului juridic ca atare, cu descifrarea poziţiei sale în
sistemul legăturilor dintre oameni.
Şcoala dreptului natural găseşte în raţiunea umană izvorul constant şi general al
principiilor juridice. Ele sunt imuabile , valabile pentru orice timp şi orice loc. După ce Kant
demonstrează că raţiunea nu conţine norme- ceea ce este general este doar categoria de just-,
Şcoala istorică a dreptului, sub înrâurirea filosofiei kantiene, prezintă dreptul şi principiile sale ca
produse ale conştiinţei colective, ale spiritului popular.Baza dreptului pozitiv şi a principiilor sale
îşi găseşte realitatea în conştiinţa generala a poporului; el nu este un produs arbitrar pe care
înţelepciunea omenească îl creează.
În general, se poate remarca faptul că, indiferent dacă a fost vorba de orientările pozitiviste , jus naturaliste sau istorice, indiferent dacă s-a acceptat distincţia f ăcută de Fr.Geny
sau J.Dabin despre ”dat” şi „construit” în drept, justificarea fundamentului dreptului, a
principiilor sale generale, călăuzitoare, s-a f ăcut plecându-se de la considerarea dreptului ca
instrument al asigur ării libertăţii şi a egalităţii oamenilor în raporturile dintre ei sau în raporturile
lor cu statul, independent de variaţiile istorice în care s-au configurat instrumentele juridice de
garantare şi realizare practică a libertăţii şi a egalităţii. Existenţa acestor variaţii nu poate scă pa
însă analizei ştiinţifice care, reţinând menirea dreptului de a asigura ordinea, securitatea, pacea
între oameni, ridică întrebarea: „Care pace, care ordine şi care securitate? Sau, ordinea,
securitatea, pacea cui?” [65, p.82]
Concepţia modernă a dreptului pune în lumină faptul că dincolo de existenţa principiilor
dreptului între permanenţele conştiinţei umane, studiul acestora trebuie axat şi pe recunoaşterea
faptului că dreptul nu poate fi disociat de materia socială. Oricare ar fi individualitatea lor
proprie, principiile dreptului există şi în dependenţă de principiile generale ale altor sfere de
activitate ale societăţii umane.
Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare . În general, prezentarea principiilor, enumerarea lor, sunt rodul unor activităţi de
cercetare ştiinţifică- au prin aceasta gradul lor de subiectivitate, deşi în conţinutul lor ele r ăspund
unor necesităţi ce se impun în mod esenţial legiuitorului.
Executarea silită fiind o instituţie procedurală, este cârmuită în general după aceleaşi
principii care stau la baza întregului nostru drept. Executarea silită constituie o fază, o formă a
acţiunii civile – mijloc legal pentru recunoaşterea şi apărarea prin constrângere judiciar ă a
drepturilor civile încălcate.
Aplicarea principiilor dreptului procesual civil în materia executării silite, prezintă însă
particularităţi determinate de natura instituţiilor din această procedur ă.
Principiul formalismului.
Prin acest principiu general se înţelege faptul că activitatea procesuală se concretizează în
anumite acte de procedur ă pe care le fac participanţii la proces, acte ce trebuie îndeplinite în
anumite termene procedurale.
Legea stabileşte şi impune anumite condiţii privind activitatea instanţei şi a auxiliarilor
săi, precum şi raporturile dintre păr ţi şi aceste organe, condiţii denumite forme procedurale.Astfel, sunt reglementate formele necesare pornirii procesului civil, chemării păr ţilor în faţa
Păr ţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului( dreptul subiectiv sau interesul
nă scut din raportul de drept civil dedus judecăţ ii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în
acest scop.
Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi: dreptul persoanei interesate de a
porni sau nu procesul; dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecat ă sau ale
apă r ă rii; dreptul pă r ţ ilor de a efectua acte procedurale de dispozi ţ ie: renun ţ area la judecat ă ,
renun ţ area la dreptul subiectiv dedus judecăţ ii, achiesarea şi tranzac ţ ia; dreptul de a exercita
sau nu că ile de atac prevă zute de lege.
În procedura executării silite, conţinutul acestui principiu îl formează: dreptul creditorului de a cere efectuarea execut ă rii silite indicând şi forma( mijlocul) de realizare(
executare); dreptul creditorului de a suspenda urmă rirea început ă sau de-a renun ţ a la însu şi
dreptul de a continua executarea silit ă . Întreaga desf ăşurare a execut ă rii silite este determinat ă
de „st ă ruin ţ a” creditorului, care poate în orice etapă să oprească desf ăşurarea execut ă rii sau
să renun ţ e definitiv la dreptul să u.
Principiul publicit ăţ ii.
Prin acest principiu se înţelege faptul că procesul civil, cu excepţia deliber ării, se
desf ăşoar ă în faţa instanţei,în şedinţă publică, în prezenţa păr ţilor, dar şi a oricărei persoane
str ăine de litigiu, care doreşte să asiste la dezbateri. În vederea asigur ării publicităţii, şedinţele
de judecată se ţin la sediul instanţei, în zilele şi la orele fixate, iar pentru fiecare şedinţă se
întocmeşte o listă cu procesele care se judecă în acea zi şi care se afişează cu cel puţin o or ă
înainte de începerea dezbaterilor.
În procedura executării silite, principiul publicit ăţ ii se înf ă ptuieşte prin:
-dreptul pă r ţ ilor de a asista personal sau prin apă r ă torii lor la efectuarea actelor de
executare;
- dreptul acestora de-a lua cuno ştin ţă de toate actele aflate la dosarul de executare, de a
ob ţ ine copii de pe actele de la dosar;
-posibilitatea asigur ă rii persoanelor fizice şi juridice de-a asista sau a lua parte la
executarea silit ă .
În vederea realizării şi garantării publicităţii pentru păr ţi, legea prevede o serie de măsuri
pentru încunoştiinţarea acestora despre data şi locul îndeplinirii actelor de executare.Orice
cu o nulitate anume prevăzută, ceea ce înseamnă că cel care o invocă este scutit de a face dovada
vătămării.
Pentru a putea preciza caracterul absolut sau relativ al nulităţii va trebui să determinăm în
prealabil caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate.
Normele de organizare sunt imperative ele interesând statul şi întrega societate.Cât
priveşte normele de competenţă, actele de procedur ă îndeplinite de un judecător, deci de o
instanţă necompetentă sunt nule, prevăzându-se separat că, în ce priveşte competenţa teritorială,
nulitatea este absolută în litigiile nepatrimoniale, cele patrimoniale privind imobile, succesiuni,
societăţi şi falimente şi relativă în celelalte litigii patrimoniale.
În ce priveşte normele de procedur ă propriu-zise, în lipsa unor precizări în dispoziţiilelegale, precizări care să arate dacă acele dispoziţii sunt imperative sau dispozitive, criteriul îl
constituie tocmai interesul ocrotit.
De pildă, nerespectarea dispoziţiilor art.387 şi 388 Cod proc. Civ., privitoare la
social ă regul ă ce poate fi adusă la indeplinire pe cale statal ă , în caz de nevoie prin
constrângere.
Categorii de raporturi excuţionale în dreptul românesc actual.
Raporturile procedurale excuţionale se nasc, modifică şi se sting prin activitatea mai
multor subiecte procesuale, f ăr ă de care executarea silită nu poate fi concepută.Un rol important
în procedura de executare silită revine păr ţilor, creditorul urmăritor şi debitorul urmărit,
organelor de excutare , precum şi instanţei de executare.În ceeace priveşte păr ţile implicate în
raporturile de urmărire silită se are în vedere şi ter ţele personae, care deşi nu au participat la faza
de judecată, sunt interesate să-şi apere drepturile ce le-ar fi afectate prin executare. Odată
intervenite în procedura execuţională, ter ţele persoane dobândesc calitatea de păr ţi.Organele de executare.Organul de executare este investit de către autoritatea de stat
pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor ter ţe persoane, care deţin bunurile acestuia,
obligaţia de a executa dispoziţiile unui titlu executoriu.
Instan ţ a de judecat ă . Instanţa de judecată are o serie de atribuţii specifice în faza de
executare silită.
Ministerul Public.La activitatea de executare silită poate participa şi Ministerul Public,
fie în forma legitimării procesuale acordată de art. 45 alin. 5 Cod proc. Civ., fie prin intermediul
mijloacelor procesuale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.Organele
poliţiei,administraţiei publice locale, jandarmeriei ori altor agenţi ai for ţei publice, a căror
intervenţie este de natur ă a sprijini operaţiunile de excutare întreprinse de către executorii
judecătoreşti.
P ă r ţ ile În faza executării silite, păr ţile poartă denumirea de creditor urmă ritor şi debitor
urmă rit. Aceste calităti pot fi dobândite de oricare din păr ţile procesului civil, fie de reclamant,
fie de pârât, în funcţie de rezultatul judecăţii consemnat în hotararea judecătorească.
Creditorul este partea căreia i s-a eliberat titlul executoriu, adică partea care a câştigat
procesul, deci ale cărei pretenţii au fost admise.Codul de procedur ă civilă nu defineşte noţiunea
de “ titlu executoriu” , însă în art. 372 se mentionează că:” executarea silita se va efectua numai
în temeiul unei hot ă râri judecă tore şti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu”. Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie titlu executoriu, ea trebuie să fi r ămas
definitivă, ori să fi devenit irevocabilă [66] să fie investită cu formula executorie prevazută de
Debitorul este partea care a căzut în pretenţii, devenind astfel obligat prin hotărârea
judecătorească şi împotriva căreia urmează să se pornească executarea silită, ca urmare a
neexecutării de bunăvoie a obligaţiei înscrisă în titlul executoriu.
În faza executării silite, păr ţile trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi în faza
judecăţii procesului civil. Cu referire specială, însă,la calitatea procesuală, aceasta nu mai ridică
problemele întâlnite în faza judecăţii cu privire la determinarea, în cazul anumitor acţiuni, a
legitimării procesuale active sau pasive şi aceasta întrucât, în faza executării silite, existenţa
titlului executoriu simplifică problemă prin determinarea exactă a creditorului îndreptăţit [68,
p.97] a recurge la punerea în executare a titlului .
Deasemenea , se poate opera o transmisiune a calităţii procesuale, fie legală, fieconvenţională. Cu privire la transmisiunea legală, moştenitorii creditorului pot continua o
executare începută sau pot porni ei înşişi executarea silită împotriva debitorului cu condiţia
notificării debitorului despre decesul creditorului.Pe de altă parte, debitorul a decedat, creditorul
poate continua sau declanşa executarea silită împotriva moştenitorilor .
În acest sens, art. 397 Cod proc. Civ. prevede că atunci când debitorul a murit, lăsând
numai moştenitori majori, executarea începută asupra bunurilor sale se va continua în contra lor
după ce, printr-o notificare, au fost înştiinţate în mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului.
Când printre moştenitori sunt şi minori, executarea începută se va suspenda până la
numirea unui reprezentant sau ocrotitor legal pentru aceştia, desemnare care se va face de către
instanţa de judecată şi anume judecătoria în a cărei rază teritorială se efectuează executarea
silită.Dacă executarea nu începuse încă la moartea debitorului, hotărârea se va executa de
creditor în contra moştenitorilor debitorului, sub pedeapsă de nulitate, numai după trecerea unui
termen de 8 zile de când li s-a facut înştiinţarea colectivă la domiciliul deschiderii succesiunii pe
numele moştenirii, f ăr ă a se ar ăta numele şi calitatea fiecărui moştenitor.În cazul persoanelor
juridice, transmisiunea legală intervine în cazul divizării, fuziunii ori reorganizării acestora,
persoana juridical absorbantă sau nou creată preluând toate drepturile şi obligaţiile pesoanei
juridice absorbite sau reorganizate.
Transmisiunea convenţională în faza executării silite operează prin cesionarea de către
creditor a drepturilor sale decurgând din titlul executoriu, cesionarul nefiind ţinut a obţine un nou
titlu executoriu pe numele său, ci în virtutea cesiunii intervenite, dobândeşte legitimare
la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întarzierea executării; împiedicarea cu rea-credinţă
de către debitor a executării silite prin înstr ăinarea bunurilor din patrimoniu sau în timpul
urmăririi silite.
În faza de executare silită păr ţile au şi o serie de obliga ţ ii specifice. [69, p.273-274]
Astfel , creditorul , persoană juridică are obligaţia de a face toate demersurile în vederea
identificării bunurilor urmăribile ale debitorului ori a persoanei în mâinile căreia urmează a se
infiinţa poprirea. O altă obligaţie impusă debitorului constă în aceea că el trebuie să asigure
liberul acces al executorului judecătoresc la bunurile sale, [70, p.320] în caz contrar, Codul de
procedur ă Civilă dând dreptul organului de executare de a recurge la concursul organelor de
poliţie sau jandarmerie. În aceeaşi ordine de idei, debitorul este obligat şi la suportareacheltuielilor de excutare de la înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei
stabilite în titlul executoriu. Sumele ce urmează a fi plătite cu titlu de cheltiuieli de executare se
stabilesc de către executorul judecătoresc prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu.
Coparticiparea procesuală în faza executării silite.
Poate interveni şi în faza executării silite, însa spre deosebire de faza de judecată, nu se
poate realiza decât o coparticipare pe latura activă, în sensul că mai mulţi creditori urmăritori pot
acţiona împreună împotriva aceluiaşi debitor. În cazul în care este vorba de o pluralitate de
debitori, obligaţi prin acelaşi titlu executoriu, executarea urmează a se face separat pentru fiecare
debitor. Cu alte cuvinte, coparticiparea procesuală pasivă, posibilă în faza de judecată, încetează
în faza executării silite, lucru ce rezidă din caracterul unipatrimonial al executării silite.[71,p.56]
Avand in vedere dispozitiile art. 1718 Cod proc. Civ. care dispune ca patrimoniul unui
debitor constituie, în întregime, dreptul de gaj comun tuturor creditorilor săi,aceştia pot urmări
împreuna în cadrul aceleiaşi proceduri de exexcutare silită. [72, p.303]
Deasemenea, art.373 ind.4 Cod proc. Civ. reglementează concursul de executări silite,
astfel:
”când privitor la acelea şi bunuri se efectuează mai multe execut ă ri silite, instan ţ a de
executare în circumscrip ţ ia că reia a început prima executare, la cererea persoanei interesate, va
putea să le reunească , dispunand să se facă o singura executare de că tre executorul
judecă toresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă execut ă rile sunt în
acela şi stadiu, de că tre executorul judecă toresc care a început cel dintâi executarea, chiar dacă
ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afar ă de cazul în care legea prevede
altfel”.
Coparticiparea procesuală activă poate prezenta doua forme: fie mai mulţi creditori
declanşează împreuna executarea silită împotriva debitorului lor comun, fie un singur creditor
face forme de executare împotriva mai multor debitori sau alţi creditori se prezintă şi pretind şi ei
să fie plătiţi din sumele realizate din urmărire. În a doua situaţie, creditorul urmăritor se bucur ă
numai de dreptul preferenţial de a obţine restituirea cheltuielilor de executare, înainte de plata
oricărei alte creanţe către creditorii privigeliaţi şi ipotecari, aplicându-li-se principiul egalitătii
(art. 1724 Cod civil).
În sistemul nostru de drept material s-a consacrat sistemul egalităţii creditorilor, înart.1719 şi art.1720 Cod Civil. Creditorii care nu se bucur ă de un privilegiu pentru creanţa lor şi
nu au o ipotecă constituită pentru garantarea creanţei (creditori chirografari) vor fi plătiti numai
după achitarea creditorilor privigeliaţi.
Ter ţ iii. S unt, deseori situaţii în care ter ţe persoane au interes să participe la executarea
silită sau sunt atrase fie de instanţă, fie de organul de executare, când forma specifică de
executare sau legea impun participarea ter ţilor. Ca urmare a infiinţării popririi în mâinile unui
ter ţ datornic al debitorului, în temeiul art. 454 Cod procedur ă civilă, poprirea se înfiinţează f ăr ă
somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a
treia persoane, înştiinţându-se totodată şi debitorul asupra măsurii luate.
Ter ţul poprit poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică de drept public sau de drept
privat. [73]
În materia urmăririi bunurilor mobile, art. 419 alin. 1 Cod proc. Civ. dispune că, bunurile
mobile sechestrate se lasă în custodia debitorului cu acordul creditorului. În situaţia în care
debitorul refuză să primească în custodie bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului,
precum şi în cazul ridicării bunurilor, executorul judecătoresc va da în păstrare bunurile
sechestrate unui custode, numit cu precădere , dintre persoanele desemnate de creditor. [74]
Situaţia se prezintă in mod asemănător în cazul administratorului-sechestru, prevăzut de art. 501
Cod proc. Civ., în materia urmăririi imobliare.
Astfel, după emiterea somaţiei imobiliare şi în tot cursul urmăririi silite, executorul
judecătoresc poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsura este necesar ă în
vederea unei mai bune administr ări a imobilului urmărit.Administratorul-sechestru poate fi
creditorul, debitorul sau o altă persoană fizică sau juridică. [75]
El va consemna veniturile încasate şi va depune recipisa la executor.atunci când
administrator-sechestru este o altă persoană decât debitorul [76], executorul va fixa o
remuneraţie tinând seama de activitatea depusă, stabilind, totodată şi modalitatea de plată.În
situaţia în care administratorul-sechestru nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa, la
cererea oricărei persoane interesate, poate fi revocat de către executorul judecatoresc (art. 502
alin.1 cod proc. Civ.).[77]
Deasemenea, la cerere, administratorul-sechestru poate fi obligat la despăgubiri de
către instanţa de executare.În cazul în care el săvâr şeste un abuz de încredere ori sustrage bunurile de sub sechestru se va putea angaja şi r ăspunderea pe cale penală (art. 244Cod penal ).
Creditorii neurmăritori pot participa la distribuirea preţului obţinut din vânzarea
bunurilor mobile sau imobile ale debitorului urmărit sau a sumelor care formează popriri sau se
pot opune la distribuire, dacă consider ă că urmărirea a fost cerută de către un creditor fictiv( art.
563 si urm.Cod proc. Civ.)
O altă modalitate de participare a ter ţelor persoane în faza executării silite constă în
exercitarea contestaţiei la executare [78,p.225], în cazul în care au fost vătămate printr-o măsur ă
greşită sau ilegală de executare.În acest sens, art. 399 cod proc. Civ [79] prevede că « împotriva
execut ă rii silite înse şi, precum şi împotriva orică rui act de executare se poate face contesta ţ ie de
că tre cei interesa ţ i sau vă t ă ma ţ i prin executare » [80]. Aşadar ter ţul trebuie să dovedească
existenţa unui interes personal (să dovedească un prejudiciu suferit de el prin executare, iar nu să
intrevină pentru debitor) în promovarea căii procedurale a contestaţiei la executare, precum şi
calitatea procesuală.Ter ţii vătămaţi în drepturile lor au, însă,la îndemână, spre deosebire de
păr ţile direct implicate în procedura execuţională, şi calea unei acţiuni principale în revendicare
sau calea unei acţiuni posesorii. [81,p.32]
Organele de executare. Executarea silită nu se poate duce la îndeplinire decât cu
concusul organului de executare. Organul de executare este un participant indispensabil la
executarea silită şi, totodată un partener important al justiţiei, [82, p.448] având în vedere rolul
deosebit pe care îl îndeplineşte în cadrul procesului civil, precum şi consecinţele activităţii lui.
Executorii judecă tore şti. O.U.G. 138/2000 prin Legea nr. 219/2005 a adus modificări
substanţiale în materia executării silite, ceea ce a condus la necesitatea reformulării statutului
executorului judecătoresc, ca urmare a sporirii rolului şi r ăspunderii acestuia, ca organ de
executare cu plenitudine de competentă în materie civilă, Legea 459/2006 , care a contribuit de
asemenea la sporirea rolului executorului judecătoresc şi la limitarea atribuţiilor instanţei de
executare. În consecinţă a fost adoptată Legea nr. 188/01.10.2000 privind executorii
judecătoreşti, care în art.1 alin.1, prevede că:”executarea silita a dispozi ţ iilor cu caracter civil
din titlurile executorii se efectuează de că tre executorii judecă tore şti, dacă legea nu prevede
altfel”. Activitatea executorilor judecatoreşti [83,p.29-30] este guvernată de o serie de principii
caracteristice oricărei profesii liberale, dar şi de principii specifice.
Legalitatea activit ăţ ii execu ţ ionale îndeplinite de executorul judecătoresc este
reglementată, în principal, în art. 5 şi 6 din Legea nr. 188/2000, potrivit cu care activitateaexecutorului se înf ă ptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime
ale păr ţilor şi ale altor persoane interesate, f ăr ă deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă , de religie, de sex, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială.
Art. 51 din lege dispune, tot în principiul legalităţii, că executorul judecătoresc îşi
îndeplineşte atribuţiunile cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, a statutului profesiei, precum
şi ale Codului de procedur ă civilă şi ale altor legi aplicabile în materie. În acelaşi sens, sunt şi
prevederile art. 3 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000.
Art. 5 din Legea nr. 188/2000 dispune egalitatea de tratament pe care executorul
judecătoresc este obligat sa o asigure în cursul executării. Nici un executor judecătoresc nu poate
refuza îndeplinirea vreunui act de urmărire silită pe considerente discriminatorii, iar Art. 2
consacr ă un alt principiu şi anume realizarea unui serviciu de interes public de asigurare şi
garantare a prestigiului justi ţ iei .În acest sens, art.2 alin.2 din lege prevede că:
” actul îndeplinit de executorul judecatoresc, în limitele competen ţ elor legale, purtând
ştampila şi semnă tura acestuia, precum şi numă rul de înregistrare şi data , este act de autoritate
publică şi are for ţ a probant ă prevă zut ă de lege.”
În activitatea sa, executorul judecătoresc este obligat să păstreze secretul informaţiilor
primite, cu excepţia cazurilor prevazute de lege 9 art. 3 alin.2 din Legea nr. 188/2000)
În baza art. 41 din lege si art. 56 alin. 1 si 2 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
188/2000 aprobat prin Ordinul Ministrului Justi ţ iei nr. 210/05..02.2001 , [84] executorii
judecătoreşti şi personalul birourilor au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la
actele si faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor.
Succesiunea etapelor dezvoltării sociale a fost grefată pe o structur ă a relaţiilor
interindividuale. Dreptul este instrumentul cu care se încearcă realizarea unui anumit tip de
societate. Dreptul este un ansamblu de norme practice având o valoare normativă. El este o
realitate instrumentală, supusă realizării unui scop, ceea ce înseamnă că el se modifică odată cu
modificarea scopului social, adică ori de câte ori binele comun se reorientează la nivelul
conştiinţei colective. De aici concluzia, că a vorbi de realizarea dreptului este vorba de
îndeplinirea scopului, a finalităţii. Problema cercetată fiind realizarea dreptului ce presupune
transformarea ordinii de drept – ca un concept teoretic- în relaţii sociale umane .
Eficacitatea ordinii juridice constă în acea că dreptul pozitiv trebuie să creeze o adevărată ordine juridică şi să fie eficient. Eficacitatea este absolut necesar ă transformării unei ordini
morale în ordine juridică. Această eficacitate a dreptului trebuie să rezulte în primul rând dintr-o
anumită rigoare a regulii, dar deşi marea majoritate a indivizilor se lasă dominaţi de un anumit
spirit al dreptăţii, al justului, executând prescripţiile normative, există întotdeauna spirite
recalcitrante, care, în lipsa sancţiunilor juridice ar nesocoti regula de drept. Deşi sistemul
sancţiunilor este aproximativ şi incomplet, el asigur ă totuşi o anumită eficacitate de ansamblu a
sistemului juridic global.
Orice sancţiune juridică tinde, în ultimă analiză, să asigure eficacitatea ordinii juridice.
Chiar şi atunci când este aplicată într-un caz particular, sancşiunea vizează, înainte de toate,
interesul general.
Nu oricine poate proceda la executarea for ţată. În statul modern, monopolul constrângerii
apar ţine autorităţii publice, care desemnează, în acest sens, anumiti agenţi de executare.
În ordinea juridică modernă, statul este singurul abilitat să aplice constrângerea
Realizarea dreptului prin activitatea de executare este inf ă ptuit ă de organul de executare
ce este investit cu autoritatea de stat pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor ter ţe
persoane care deţin bunurile acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executoriu
Principalul organ de executare cu plenitudinea competenţei de executare, în materie civilă
este executorul judecă toresc. Poziţia sa ca organ cu atribuţii în executare de orice fel este
confirmată de însuşi primul articol din legea organică, nr. 188/2000, care, în alin.1 prevede că ”
executarea silit ă a dispozi ţ iilor cu caracter civil din titlurile executorii se realizează de că tre
executorul judecă toresc, dacă legea nu prevede altfel.”
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor şi de
reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor
sociale convenite sau stabilite.
Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct chiar exerciţiul puterii politice, în
sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii actionează în limitele dreptului,
adică în realizarea principiului legalităţii. Statul de drept ca atare a devenit de neconceput f ăr ă
justiţie, lipsa justiţiei însemnând arbitrariu si nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se
desf ăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie( o putere, o
autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt
încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie a fostşi este încredinţată unei autorităţi( puteri ) distincte, investite cu puteri statale care-i dau eficienţa
şi care trebuie să fie independentă şi impartială.
De altfel, este îndeobşte cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propria cauza,
pentru că obiectiv, nu poţi fi nici independent nici par ţial. Actul de justiţie poate fi înf ă ptuit
numai de un al treilea. Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi impartial justiţia s-
a impus ca o idee şi realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile şi
interesele lor legitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfatoare.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi
executiv dar şi o integrează, într-o viziune sistemetică în ansanblul activităţii statale. Pentru ca
justiţia să-şi poată înf ă ptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite principii.
Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare
în fond dar şi posibilitatea de recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a
situaţiilor şi probelor.Se consider ă ca cea mai eficientă este organizarea a trei grade de
jurisdicţie: fond, apel, recurs.
Justiţia trebuie să r ăspundă unor exigenţe fundamentale. În cadrul acestor exigenţe se
enumer ă în general urmatoarele: - principiul legalit ăţ ii; - dreptul la o bună administrare a
justi ţ iei; - accesul la un tribunal ; - garan ţ ia unui proces echitabil ; - dreptul la publicitatea
procesului; - impar ţ ialitatea judecă torului, propor ţ ionalitatea în stabilirea sanc ţ iunilor etc. Din
aceste exigenţe rezultă principiile potrivit carora este organizată şi functionează justiţia.
La elaborarea Legii 304/2004, în preambul, s-a prevăzut că organizarea judiciar ă se
instituie ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei
prevăzute, în principal , în următoarele documente: Cartea internaţonală a drepturilor omului,
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.
Organizarea judiciar ă are de asemenea ca obiectiv de bază asigurarea respectării drepturilor la
un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţele judecătoreşti în mod impar ţial şi
independent de orice influenţe extranee.
Adoptarea Legii nr. 459/2006 a dus la degrevarea instanţelor de executare de o serie de
atribuţiuni în materie şi totodată a sporit rolul executorului judecătoresc în scopul conferirii de
mai multă supleţe si celeritate desfaşur ării procedurii execuţionale. [87,p.7]Cea dea doua fază a procesului civil – execu ţ io – este deosebit de importantă, f ăr ă de care
activitatea de judecată ar fi iluzorie. Sediul materiei este Cartea a V-a a Codului de procedur ă
civilă structurată în şase capitole şi anume: dispozi ţ ii generale, urmă rirea silit ă asupra bunurilor
mobile, urmă rirea silit ă a fructelor neculese şi recoltelor prinse de r ă d ă cini, urmă rirea silit ă
asupra bunurilor imobile, eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silit ă ,
predarea silit ă a bunurilor şi executarea silit ă a altor obliga ţ ii de a face sau de a nu face.
Problematica analizată evidentiază , în esenţă, pe lângă consideraţii de ordin general,
aspecte privitoare la participanţii la executarea silită, declanşarea executării, incidentele
procedurale ce se pot ivi în cursul urmăririi silite, modalităţi de soluţionare a neregularităţilor
săvâr şite în timpul executării, dar şi aspecte legate de modalităţile de executare, reguli speciale
de executare prevăzute de alte acte normative, precum şi consecinţele neaducerii la îndeplinire a
titlurilor executorii de către statul român în lumina jurisprudenţei Cur ţii Europene a Drepturilor
Omului.
Pornind de la seminificaţia noţiunii de “executare silit ă ”se poate defini executarea silită
ca fiind procedura prin intermediul că reia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o
hot ă râre judecă torească ori printr-un act executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat
competente, pe debitorul să u care nu- şi execut ă de bună voie obliga ţ iile decurgând dintr-un
asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit .[88, p.23; p.538]
De la această definiţie se poate concluziona că principiul în această materie este mai întâi
executarea de bună-voie a obligaţiei stabilită prin titlul executoriu de către debitor şi numai în
măsura în care acesta nu-şi îndeplineşte obligaţia, se va putea proceda la executarea silită. De
regulă, titlul în temeiul căruia se efectuează o executarea silită este o hotărâre judecătorească,
care a r ămas definitivă sau a devenit irevocabilă( art. 376 alin. 1 Cod proc. Civ.) ori a fost dată
cu execuţie vremelnică. Totodată, însă, executarea silită poate începe şi în temeiul unui înscris
care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Trebuie precizat, în acest context că acţiunile în justiţie urmăresc realizarea dreptului
încalcat şi reprezintă sancţiunea acestuia, cu excepţia acţiunilor în constatare, prin care se
urmareşte numai stabilirea existenţei sau inexistenţei unui drept subiectiv şi a altor câtorva
acţiuni, în care hotărârea ce se obţine nu este susceptibilă de executare silită.
Făr ă această activitate de realizare a dreptului recunoscut în faza judecăţii, în ipoteza în
care debitorul nu înţelege să respecte dreptul creditorului, dreptul subiectiv civil ar fi iluzoriu şiactivitatea instan ţ ei de judecat ă inutil ă . De aceea, legiuitorul a pus la dispoziţia pesoanelor fizice
şi juridice mijlocul legal pentru realizarea drepturilor subiective şi intereselor lor legitime
recunoscute şi garantate. [89,p.228]
Se poate conchide că o particularitate a executării silite o reprezinta aspectul de
constrangere, în vreme ce în faza judecăţii primează aspectul de protecţie. [90,p.20]
O altă caracteristică a executării silite vizează corelaţia dintre interesele particulare şi
interesul general ocrotite deopotrivă prin această activitate.[91, p.7]
Astfel,procesul civil se declanşează la cererea persoanei interesate sau a procurorului, în
cazurile anume prevăzute de lege (art. 45 alin.1 Cod proc. Civ.), în vederea acordării protecţiei
juridice titularului dreptului subiectiv.
Cu toate acestea, deşi procesul civil, în ambele sale faze, se inf ăţişează ca o chestiune de drept
privat, el interesează în egală măsur ă atât păr ţile litigante, cât şi societatea.Şi aceasta întrucât,
atingerea adusă drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane constituie, în acelaşi timp, o
atingere adusă şi intereselor societăţii prin înfrânarea ordinii de drept şi legalităţii care
guvernează statul de drept. [92]
Legalitatea este unul din principiile fundamentale în activitatea tuturor organelor de
stat şi cetăţenilor şi constă în cerinţa strictei respectări a legilor ţării. Însăşi Constituţia prevede la
art. 124 că “ Justi ţ ia se înf ă ptuie şte în numele legii”. Un rol deosebit de important în asigurarea
legalităţii revine în faza executării silite instanţei de execuatre care, potrivit art.373 alin.2Cod
proc. Civ. este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în
La 16 decembrie 1966 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, civile şi culturale şi Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice - cunoscute sub denumirea de Pacte ale drepturilor
omului. Pactele drepturilor omului cuprind principii şi prevederi importante pentru dezvoltarea
progresivă a dreptului international, cum sunt dreptul popoarelor de a-şi hotărâ singure soarta, în
virtutea căruia ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigur ă dezvoaltarea economică socială
şi politică, dreptul de a dispune de bogaţiile şi resursele lor naturale, interdicţia propagandei de
r ăzboi.
De asemenea, ele reafirmă principii democratice vizând protecţia şi promovarea
drepturilor omului.România a semnat cele doua pacte la 27 iunie 1968 şi le-a ratificat prinDecretul Consiliului de Stat nr. 212/1974 . Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, a
fost formulată o declaratie privind caracterul universal al acestor instrumente juridice şi dreptul
tuturor statelor de a deveni păr ţi la ele, în condiţii de deplină egalitate ,cu acest prilej s-a facut o
declaraţie în sensul că menţinerea stării de dependenţă a unor teritorii, la care se refera unele
revederi ale pactelor, nu este în concordanţă cu Carta ONU [93] şi cu documente adoptate
privind acordarea independenţei ţărilor popoarelor coloniale. [94]
Potrivit prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ”orice
persoană are dreptul ca pricina sa să fie examinat ă echitabil, în mod public, într-un timp
rezonabil, de că tre un tribunal independent şi impar ţ ial, stabilit de lege, care va rezolva fie
contesta ţ iile asupra drepturilor şi obliga ţ iilor cu caracter civil, fie temeinicia orică rei acuza ţ ii în
materie penal ă îndreptate contra ei….”.( paragraful1). Orice persoană acuzat ă de o infrac ţ iune
este prezumat ă inocent ă până când vinovăţ ia sa a fost legal stabilit ă ( paragraful 2). [95]
Art. 6 din Convenţie consacr ă o serie de garanţii destinate a asigura desf ăşurarea unui
proces echtabil, atât în materie civilă cât şi penală. Prin drepturi şi obligaţii în sensul convenţiei
se înţeleg drepturile şi obligaţiile recunoscute cetăţenilor de legislaţiile naţionale, contestaţia
asupra dreptului trebuind să fie reală şi serioasă. [96]
Toate drepturile cu privire la libertăţile individuale în domeniul activităţilor profesionale
sau economice ori în materie de proprietate trebuie considerate ca drepturi civile, chiar dacă
pentru motive de interes public statul exercită un control asupra acestor activităţi şi le supune
Garan ţ iile cerute de art. 6 pct. 1 din Conven ţ ie pentru realizarea unui proces echitabil
sunt:
a. Accesul liber la justitie - Potrivit art. 21 din Constitu ţ ia României” orice persoană se
poate adresa justi ţ iei pentru apă rarea drepturilor , a libert ă tilor şi a intereselor sale legitime.
Nici o lege nu poate îngr ă di exercitarea acestui drept”.
Dreptul dedus judecăţii trebuie sa fie concret şi efectiv, să existe o cale judiciar ă, accesul
la serviciile justiţiei să fie asigurat prin gratuitatea justiţiei sau prin taxe care să permită tuturor
accesul la organele judiciare.
Fiecare stat, membru al Consiliului Europei, este liber să determine maniera în care îşi execută
obligaţia de a garanta accesul liber la justiţie, îndeplinirea acestei hotărâri nu implică obligaţia dea asigura asistenţă juridică gratuită în procesele civile, îndatorirea fiind prevazută numai pentru
procesele penale.Accesul liber la justitie se poate realiza în mod efectiv prin scutirea plăţii
taxelor de timbru, asistenţă juridică gratuită, simplificarea procedurii, realizarea unor formulare
tipizate pentru a fi puse la dispoziţia celor interesaţi. [97,p.48-49]
b.Cauza să fie examinată în mod echitabil, public şi într-un timp rezonabil.
Examinarea în mod echitabil a cauzei presupune soluţionarea diferendului dintre păr ţi
prin respectarea tuturor principiilor procesuale cum ar fi: contradictorialitatea, dreptul la apărare,
egalitatea, disponibilitatea, cu toate consecinţele ce decurg din ele. [98, p.120]
Cerinţa nu presupune soluţionarea cauzei în echitate cu pronunţarea unei hotărâri care să
dea câştig de cauză ambelor par ţi, aşa cum este, spre exemplu, în procedura arbitrală. [99, p.120-
123]
Cerinţa ca procesul să se desf ăşoare în mod echitabil trebuie interpretată în sensul de a
asigura respectarea tuturor principiilor fundamentale, cu toate consecinţele ce decurg.[100,p.26-
44]
Astfel în doctrină [101, p.154] se precizează că pentru a fi echitabil, procesul trebuie să se
desf ăşoare după o procedur ă contradictorie, cu respectarea dreptului de apărare şi a egalitatii
armelor sau ca elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigenta ca fiecare
dintre par ţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia
asupra problemelor de drept şi de fapt şi nici una din păr ţi să nu fie defavorizată în raport cu
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. Mecanismul de control organizat de Convenţie
poate fi declanşat pe calea recursului individual, cu respectarea condiţiilor de fond şi formă, numai
după epuizarea căilor interne de recurs.[105, p.57]
Implementarea activităţii executorului judecătoresc din perspectiva integr ării europene
În contextul integr ării României în structurile europene, reforma activităţii de executare
silită ca o componentă a activităţii judiciare, se impune cu necesitate prin conferirea unui statut
stabil executorului judecătoresc, pentru asigurarea, în conformitate cu prevederile legale, a unui
serviciu profesionist, eficient şi impar ţial în interesul cetăţeanului, precum şi instituţiilor publice
chemate să restabilească ordinea de drept încălcată.
În România, executorul judecătoresc funcţionează cu statut liberal din anul 2001.Executorul judecătoresc din România are în competenţă, în acest moment recuperarea pe cale
amiabilă şi executarea silită a titlurilor executorii, comunicarea notificărilor şi a actelor de
procedur ă, constatarea unor stări de fapt, executarea silită directă evacuări, predări de bunuri
mobile , încredinţări minori, popriri şi indirecte, recuperarea silită a creanţelor prin executare
silită mobiliar ă şi imobiliar ă, vânzarea fructelor prinse de r ădăcini.
Activitatea desf ăşurată de executorul judecătoresc calitatea muncii sale şi obţinerea
rezultatelor prevăzute de standardele europene este încă îngr ădită de o serie de factori care duc
la dereriorarea profesiei de executor judecătoresc, motivele fiind de ordin legislativ.
Colaborarea cu instituţiile statului se realizează în ritm greoi, fapt ce duce la reducerea
celerităţii actului de executare silită. Băncile în calitate de ter ţ poprit nu r ăspund cu eficientă la
dispoziţiile de reţinere de sume. Unele organe ale administraţiei locale nu r ăspund cu
promtitudine la solicitările executorilor judecătoreşti.Participarea for ţei publice la acţiunile de
executare nu este reglementată, fapt ce duce la comportări diferite ale organelor de poliţie sau
jandarmerie.
Deasemenea, activitatea executorului judecătoresc ar putea fi mai eficientă în situaţia în
care s-ar crea un cadrul legislativ mai puternic , de a constrânge debitorul mai eficient pentru
îndeplinirea obligaţiei sale. Dacă la începutul anului 2001, când s-a început desfaşurarea
activităţii de executor judecătoresc cu statut liberal mai funcţionau executorii bancari, ce sunt
angajati ai Băncilor Comerciale din România şi executorii fiscali, în prezent mai functionează :
executorii AVAS;
executorii caselor de amanet şi ai societăţilor nebancare;
Aceasta situaţie a fost sesizată şi de către Ministerul Justiţiei, care a constatat
anormalitatea funcţionării celorlalte categorii de executori, dar situaţia a r ămas neschimbată.
Legea nr. 188/2000 a conferit un statut nou executorului judecătoresc, prin trecerea de la statulul
de auxiliar de justiţie la statutul de organ judiciar- exponent al puterii judecătoreşti, faţă de faptul
că obiectul de activitate al executorului judecătoresc îl constituie înf ă ptuirea justiţiei prin
restabilirea ordinii de drept, atribut al puterii judecătoreşti.
Astfel, procedura execuţională este calificată ca fiind parte a procesului civil, deoarece
executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, executorul
inf ă ptuind justiţia în colaborare cu instanţa judecătorescă.În concepţia dreptului ramânesc, procesul civil în totalitatea lui, deşi se înf ătişează ca o
chestiune de drept privat, interesează deopotrivă atât păr ţile angajate în litigiu cât şi societatea,
potrivit principiului îmbinarii intereselor generale cu cele personale. Astfel orice atingere adusă
drepturilor şi intereselor legitime ale unei persone, constituie în acelaşi timp o atingere a
intereselor societătii, la a căror protejare sunt chemaţi executorii judecătoreşti care restabilesc
ordinea de drept încalcată, cu ajutorul for ţei coercitive a statului.
Activitatea de executare silită nu este numai o profesie liberală, privată, ci este şi un
serviciu de interes public- art. 2 din Legea nr. 188/2000. Deşi din punct de vedere administrativ,
activitatea executorului judecătoresc se desf ăşoara în sistem privat, în realitate rolul specific şi
funcţia acestuia nu poate fi plasată în afara sistemului judiciar, deoarece deserveşte interese
publice. Conform art. 11 din Conven ţ ia Europeană a Drepturilor Omului, profesiile liberale sunt
institu ţ ii de drept public reglementate de lege şi urmă resc scopuri de interes general .
Numai o persoana cu funcţie publică poate exercita autoritate publică statală, cum este
cazul executorului judecătoresc raportat la dispozitiile art. 2 din Legea nr. 188/2000 şi art. 11
din Conven ţ ia Europeană , prin care se confer ă statutul special de funcţionar public al
executorului judecătoresc. În acest proces al executării silite executorului judecătoresc i se aplică
principiul legalitătii, deoarece îşi desf ăşoar ă activitatea conform normelor procesuale civile sub
controlul jurisdicţional al instanţei de executare, precum şi celelalte principii ale exercitării
profesiei, respectiv: impar ţ ialitatea şi obiectivitatea; eficien ţă şi eficacitate; responsabilitate în
conformitate cu prevederile legale; orientare că tre ceta ţ ean; stabilitate în exercitarea profesiei.
Potrivit dispoziţiilor din Legea nr.188/2000, coordonarea şi controlul activităţii
executorului judectoresc se exercită de către Ministerul Justitiei, reglementare preluată în
Regulamentul de Aplicare a Legii nr. 188/2000 la art.101. Astfel, supravegherea pe care o
efectuează Ministerul Justiţiei este un act strict profesional deontologic şi nu de verificare şi
cenzurare a actelor de executare silită, care este atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Se face astfel deosebirea clar ă între:
- competen ţ a de a controla actele executorilor judecă tore şti (art. 57 pct. 1) şi controlul asupra
activit ăţ ii executorului judecă toresc, control profesional, administrativ (art. 57 pct.2). Este
aşadar necesar ă o schimbare de mentalitate a sistemului în această direcţie, ca o condiţie
esenţială pentru asigurarea interdependenţei executorului în exercitarea atribuţiilor sale , conformnormelor legale. Consolidarea statutului executorului judecătoresc din România trebuie realizat
prin efort propriu, prin autodeterminare care este o misiune dificilă pentru executorii
judecătoreşti având în vedere că ne aflăm la naşterea acestei profesii în sistem privat.
- Astfel, se disting două caracteristici de relaţii, de care executorii judecătoreşti din România
trebuie să ţină seama şi anume:
- integrarea în comunitatea europeană cu compatibilit ăţ ile posibile şi eficiente ( din anul 2007
se va emite titlul executoriu European, urmând a se na şte executarea silit ă tranfrontalier ă ),
- iar în al doilea plan intern, relaţiile dintre Uniunea Natională a Executorilor Judecătoreşti şi
Ministerul Justiţiei, care conform legislaţiei actuale, mijloceşte autoritatea şi for ţa activităţii
executorilor judecătoreşti.
- Aceste două caracteristici vor duce la crearea unui sistem propriu informaţional în cadrul căreia
îşi vor desfaşura activitatea unii specialişti, care vor putea pune la dispoziţia Ministerului Justiţiei
şi altor instituţii, date cât mai exacte, ce vor mări capacitatea de prevenire a efectelor cu
disfuncţionalităţi din cadrul activităţii şi recomnadarea unor măsuri mai eficiente. Crearea unei
baze documentare va duce la amplificarea orizontului executorului judecătoresc în perspectivă
europeana, la înţelegerea principiilor şi normelor de drept, a raporturilor juridice execuţionale,
ceea ce va asigura o colaborare complexă în plan operativ prin schimbul de informaţii şi date şi
vor avea drept efect, implicit creşterea prestigiului profesiei de executor judecătoresc.
3.2. Reforma Judiciară şi de Drept în Republica Moldova- condiţie necesară în vederea
‐ accesul liber al tuturor cetăţenilor la justiţie;
‐ dreptul cetăţeanului de a ataca orice hotărâre a instanţei de fond în instanţa superioar ă;
‐ competenţa şi profesionalismul judecătorilor;
‐ eficienţa macanismului de soluţionare a cauzelor penale şi civile;
‐ independenţa puterii judecătoreşti.
Judecătorii trebuie să fie numiţi şi nu aleşi, deoarece astfel ei devin tributarii for ţelor
politice care i-au lansat în alegeri.
Reforma judiciar ă este componenta principală a tranziţiei de la sistemul administrativ de
comandă la statul de drept, reforma judiciar ă şi a cadrului legal în Republica Moldova a demarat
în lipsa unor tradiţii corespunzătoare.Edificarea unei justiţii independente, renovarea cardinală adreptului intern pentru a-l face conform cu actele internaţionale la care Moldova este parte
necesită adoptarea unor soluţii optime de protecţie a drepturilor omului, de afirmare a fiinţei
umane ca valoare supremă, armonizarea legislaţiei interne la standardele europene şi
internaţionale. În realizarea acestor deziderate evidenţiem trei puncte de reper:
- situaţia actuală;
- elaborarea conceptului reformei judiciare şi de drept;
- implementarea reformei judiciare şi de drept.
Momentele – cheie ce ţin de realizările obţinute în realizarea reformei judiciare şi de drept
sunt :
1. Schimbarea sistemul judiciar mo ştenit de la regimul totalitar sovietic care este în
contradicţie flagrantă cu obiectivele ce ţin de promovarea consecventă a principiului separ ării
puterilor în stat; stabilirea locului şi a rolului celor trei puteri (legislativă , excutivă ,
judecă torească ) în sistemul autorităţilor publice; determinarea mecanismului de interac ţ iune a
lor în scopul excluderii concrescen ţ ei sau antagonismului dintre acestea.
Pentru schimbarea situaţiei există o singur ă cale: înf ă ptuirea reformei judiciare şi de
drept. Dată fiind importanţa acestei reforme, pregătirea şi inf ă ptuirea ei s-au plasat pe un loc
aparte în relaţiile Republicii Moldova cu Consiliul Europei. [108, p.52]
În septembrie 1991, Moldova a fost inclusă în lista potenţialilor ţări-membre ale
Consiliului Europei. Primele contacte considerate cu Consiliul Europei au avut loc in anul 1992 ,
când republica a solicitat statutul de invitat special al adunării Parlamentare a Consiliului
Europei. În februarie 1992, graţie deciziei Comitetului Miniştrilor care oferea statelor europene
apărute după destr ămarea URSS posibilitatea de a participa la programele de cooperare şi
asistenţă ale Consiliului Europei, o delegaţie a Republicii Moldova, aflată la Strasbourg, a purtat
discuţii vizând problemele de interes comun şi modalităţile de cooperare si asistenţă.
Dat fiind faptul că Consiliul Europei contribuise substanţial la crearea unui spaţiu juridic
European unic , consolidat la acea vreme de circa 160 de convenţii şi acorduri europene, o
atenţie deosebită a fost atribuită colabor ării juridice. Din acest moment începe colaborarea
Ministerului Justiţiei cu Direcţia generală a afacerilor juridice a Consiliului Europei , în baza
cărora Moldova a fost inclusă în programele europene de studiere a sistemelor judiciare şi de
drept ale unor ţări din Europa de Vest. [109, p.52]
Devenind una din ţările beneficiare, Republica Moldova a “ solicitat din partea Consiliului Europei asisten ţă pentru inf ă ptuirea reformei legislative, în scopul asigur ă rii compatibilit ăţ ii
normelor interne cu Conven ţ ia Europeană a Drepturilor Omului ( CEDO) şi alte instrumente
juridice de bază ale Consiliului Europei”. [109, p.52]
Cooperarea cu comunitatea mondială în vererea promovării reformei s-a derulat în forma
vizitelor de studio, de seminare, conferinţe, deplasări ale exper ţilor. Cea mai importantă fiind
conferinţa internaţională ştiinţifico-practică cu tema ” Reforma judiciar ă şi de drept în Republica
Moldova”, desf ăşurată la Chişinău la 28-30 ianuarie 1993.
La acest forum, concepţia reformei judiciare şi de drept a trecut testarea în vederea
concordanţei cu standardele europene şi internaţionale. [110, p.78]
Concluziile conferinţei au asigurat finalizarea concepţiei reformei judiciare şi de drept şi
au contribuit la perceperea tezelor acesteia de către specialişti şi factori de decizie care urmau să
contribuie la traducerea acesteia în viaţă. Adoptarea de către Parlament a Concepţiei reformei
judiciare şi de drept la 21 iunie 194 şi a Constituţiei Republicii Moldova la 29 iulie 1994 a
legiferat principiile noului sistem juridic din ţar ă.
2. Obligativitatea statului de a respecta cu stricteţe angajamentele internaţionale asumate
a devenit o realitate în relaţiile interstatale. Statul nu poate să-şi justifice neexecutarea
angajamentelor sale internaţionale prin invocarea normelor de drept intern care contravin celor
internaţionale. Prin urmare, ratificând un act internaţional sau altul, Moldova nu poate motiva
ulterior neîndeplinirea acestora prin faptul că, pentru a le respecta, ar trebui să-şi modifice
constituţia. La momentul în care Republica Moldova a devenit membr ă cu drepturi depline a
Consiliului Europei, Adunarea Parlamentar ă şi exper ţii Consiliului Europei au accentuat
inadmisibilitatea tergiversării în continuare a reformei judiciare şi de drept, motivând această
remarcă prin aplicarea în continuare a legislaţiei adoptate până la proclamarea independenţei,
situaţia precar ă a cadrelor juridice, discrepanţele dintre prevederile legislative şi realizarea lor în
practică. [111, p.1]
La aderare, Republica Moldova îşi asuma o seamă de angajamente de natur ă juridică care
se refereau la asigurarea independenţei sistemului judiciar, reformarea procuraturii,adoptarea
codurilor şi introducerea jurisdicţiei Cur ţii Europene a Drepturlor Omului. În condiţiile unui
suport material insuficient pentru desf ăşurarea reformei, progresul reformei se baza în mare parte
pe entuziasmul adepţilor ei, pe utilizarea eficientă a resurselor financiare obţinute prin
intermediul programelor de asistenţă ale Consiliului Europei, precum şi pe amplificarea graduluide cooperare cu forul de la Strasbourg. Astfel, în anul 1997, Consiliul Europei a încheiat un
acord cu Uniunea Europeană (UE) referitor la un program comun de susţinere a reformei
judiciare şi de drept şi de consolidare a mass-media independente în Republica Moldova.[112,
p.53]
3. Până în momentul actual, nu a fost finalizat procesul de formare a unui sistem juridic
coerent în Moldova. Evident că legislaţia UE este un exemplu de valoros demn de urmat în
crearea cadrului legislativ direcţionat spre o economie de piaţă cu orientare socială.
Procesul contradictoriu de realizare a reformei judiciare şi de drept a scos la iveală atât
succesele evidente, cât şi insuccesele, lacunele şi erorile comise. Nu este de mirare că mulţi
specialişti în materie insistă asupra revizuirii conceptului reformei sistemului de justiţie şi a
cadrului legal. [113,,p.89]
Ajustarea sistemului judiciar şi a legislaţiei la standardele europene este una din cele mai
impotrante componente ale integr ării Republicii Moldova în UE. Dovadă a acestui fapt este şi
prezenţa în cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare ( APC) a compartimentelor “ Justiţia şi
afacerile interne” şi “ Armonozarea legislaţiei”, a Meselor de lucru I “ Democraţia şi drepturile
omului” şi III “ Probleme de securitate “ cu componenta “ justiţia şi afacerile interne” din cadrul
Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. [114]
Comisia Europeană şi statele- membre ale UE care şi-au manifestat deja tendinţa şi au
întreprins acţiuni concrete de armonizare a legislaţiei şi unificare a sistemelor instituţionale,
învederea edificării unui spaţiu de drept comun, care să implice o colaborare fructuoasă a
organelor juduciare la nivel European şi mondial, pactul devenind în acest sens cea mai scurtă
cale de acces la informaţia ce ţine de experienţa acestor state în domeniul dat. Urmărind
succesele înregistrate de acestea şi evitând erorile comise, Republica Moldova se poate dezice de
acele strategii experimentale. Republicii Moldova i se ofer ă posibilitatea continuării reformei în
cadrul unor iniţiative regionale, reanimarea unora dintre acestea, precum şi beneficierea de
asistenţă din partea unor organizaţii internaţionale care au mai colaborat cu ţara noastr ă în ceea
ce ţine de reforma judiciar ă şi de drept, cele mai importante fiind Consiliul Europei , OSCE.
La etapa iniţială a reformei judiciare şi de drept, o atenţie sporită era acordată problemei
independenţei judecătorilor şi a instanţelor de judecată, extinderii competenţei acesteia,
problemele ce ţin de executarea hotărârilor judecătoreşti r ămânând în umbr ă. Astfel, hotărârile
judecătoreşti emise de judecătorii independenţi r ămân doar dorinţe irealizabile şi atunci nu mai putem vorbi despre deplinătatea puterii judecătoreşti şi despre desf ăşurarea cu success a reformei
judiciare.
Neexecutarea hotărârilor judecătoreşti, în special în cazurile civile, este cea mai mare
problemă pe care o cunoaşte la modul direct cea mai mare parte a populaţiei noastre. Autorităţile
judiciare recunosc că există multe decizi care nu totdeauna sunt executate, din cauză că nu există
posibilitatea de a o face. Mai mult, nu există dreptul de a reclama neexecutarea deciziilor
judecătoreşti în legislaţia naţională. Autorităţile judecătoreşti pot pedepsi executorul judiciar
pentru întârzieri sau atitudine neglijentă faţă de atribuţiile sale de serviciu. Cu toate acestea,
persoana-victimă a acestor încălcări nu are parte de despăgubiri.
La neexecutarea îndelungată a hotărârilor judecătoreşti contribuie uneori atitudinea
iresponsabilă a unor executori judiciari, precum:
‐ lipsa unor sacţiuni severe pentru neaplicarea măsurilor cuvenite în vederea executării
hotărârilor judecătoreşti;
‐ lacunele din legislaţia naţională, în special din Codul de procedur ă civilă;
‐ lipsa de legislaţie a prevederilor ce ţin de obligativitatea debitorului de a plăti creditorului
penalităţi în cazul tergiversării plăţii. În prezent debitorul este interesat material în
tergiversarea executării, întrucât, în urma inflaţiei, capacitatea de cumpărarea a leului scade.
De fapt, debitorul se foloseşte gratuit un timp îndelungat de banii creditorului , iar apoi achită
Crearea poliţiei judiciare ( conform art. 121 din Constituţie) ar contribui esenţialmente la
executarea hotărârilor judecătoreşti, deoarece aceştia trebuie să aştepte până când sunt
disponibili colabor ării organelor MAI pentru a-i însoţi la executarea for ţată a hotărârilor.
Situaţia se prezintă cu adevărat alarmantă, mai cu seamă în contextual dezvoltării
economice a ţării. Întreprinderile (în special cele str ăine) nu se pot mulţumi cu decizii
judiciare care emană dintr-un sistem judiciar credibil, dar care nu sunt executate într-un
termen acceptabil.
Tergiversarea solu ţ ionă rii cazurilor.
În sistemul judiciar existent apelul şi recursul nu-şi îndeplinesc funcţiile, mai ales cele de
apel. Instanţele de apel abuzează de existenţa în procedura penală şi civilă a instituţiei de casarecu trimitere spre rejudecare, când aceste hotărâri judecătoreşti nu pot fi atacate şi se adoptă
hotărâri de casare a hotărârilor primei instanţe cu remiterea cauzelor spre rejudecare.
Asemenea hotărâri au fost adoptate pe parcursul anului 1999 în 484 cauze penale din
1265, în 922 de cauze civile din 1718, ceea ce constituie 47,1% din cauzele examinate în apel,
procent care depăşeşte cu mult practica de până la începutul reformei. [116, p.5]
Se impune necesitatea supunerii controlului judiciar a deciziilor adoptate, remiţând spre
rejudecare cauzele de către instanţele de fond. Această problemă este invocată tot mai frecvent
de judecătorii de pe teren în cazurile în care dosarele revin pentru rejudecare şi se repetă în
esenţă aceleaşi hotărâri.
Multiple trepte de atac împotriva hotărârilor judiciare, lipsa specializării instanţelor de
apel sau recurs fac ca justiţia noastr ă să fie complicată anevoioasă pentru cetăţeni, în special
pentru agenţii economici . Situaţia dată duce la prelungiri nejustificate ale perioadei de
soluţionare a cazului , ele fiind costisitoare atât pentru păr ţi cât şi pentru stat. În asemenea caz
statul pierde mai mult, deoarece aceeaşi cauză este în fond examinată de două ori, iar păr ţile au
de plătit avocaţii. Mai mult decât atât, nu există dreptul cetăţenilor de a reclama tergiversarea
artificial a cazului. [117, p.5]
Perspectivele Reformei Judiciare şi de Drept în Republica Moldova.
Pentru stabilirea perspectivelor reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova este
necesar ă determinarea etapei prin care această reformă trece la momentul actual. Concepţia
reformei judiciare şi de drept din 1994 stipulează în ultimul compartiment că etapele realizării
Există un şir de acţiuni care au marcat benefic evoluţia reformei judiciare.În acest sens a
fost creat un nou sistem judiciar de patru trepte care, în mare parte corespunde normelor şistandardelor europene. Au fost adoptate legi care reglementează activitatea acestui sistem, ca
urmare fiind asigurat deptul cetăţenilor la apelul în instanţele de judecată.
S-a reuşit consacrarea legislativă a principiului inependenţei judecătorului, deci se poate
spune că reforma a trecut de etapa iniţială a reformei.Pe de altă parte, mai r ămân încă multe de
f ăcut, de exemplu: nu au fost încă reformate instituţii importante ale justiţiei ca ancheta şi
avocatura, nu sunt traduse în viaţă angajamentele fată de Consiliul Europei privind reformarea
procuraturii. Nu au fost adoptate codurile şi nu s-a creat baza tehnico-financiar ă a realizării
reformei judiciare şi de drept.
Pentru Moldova, în calitate de recipient al Pactului de stabilitate, în vederea continuării
reformei judiciare şi de drept este foarte important faptul că cooperarea în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor interne este unul dintre cei trei “ piloni” ai Uniunii Europene ( pe lângă Comunitatea
Europeană şi Politică Externă şi de Securitate Comună). Cooperarea în materie de Justiţie şi
afaceri interne a fost consimţită prin semnarea la Maastricht, la 07.02.1992 a tratatului Uniunii
Europene şi aprofundată prin Tratatul de la Amsterdam. [119,p.116]
3.3 Implementarea Reformei Execuţionale în România şi în Republica Moldova
Justiţia este mijlocul de menţinere a păcii în orice societate. Cum mijloacele alternative
de soluţionare a conflictelor încă nu sunt extinse, judecătorul e încă văzut ca ultima speranţă - de
aici importanţa extraordinar ă în orice sistem de drept a procesului cu cele două faze specifice:
faza de judecat ă şi faza de executare , ce sunt două etape ale ale aceleiaşi activităţi, fiecare având
caractere specifice.
Sistemul judiciar, ca ansamblu al structurilor organizatorice care concur ă la înf ă ptuirea
actului de justiţie, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi
progresului social. Făr ă justiţie nu poate exista o veritabilă şi eficientă democraţie. Ea este cea
care veghează la apărarea valorilor sociale recunoscute într-o societate democratică, la
promovarea şi apărarea valorilor fundamentale ale omului. Conceptul de jurisdicţie prezintă un
interes deosebit pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic, astfel, într-o primă
accepţiune desemnează „ puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de
drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea legii.” [120.p.267]Acesta a fost şi sensul pe care l-au promovat juriştii romani pentru a desemna jurisdicţia
(iurisdictio, cuvînt compus din ius – drept- şi – dicere- a spune, a pronunţa). Dar noţiunea de
jurisdicţie ca „ putere” este insuficientă pentru o calificare corect ă a conceptului, că ci jurisdic ţ ia
este în realitate o „putere – datorie”, judecătorul având nu numai facultatea de a judeca, ci şi
datoria administrativă de a o face.
Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul
distribuie justi ţ ia. [121,p.303-304]
Constituţia şi legea de organizarea judecătorească se refer ă la „instan ţ e” tocmai în
această accepţiune. Conceptul de jurisdicţie presupune nu doar rostirea dreptului -ius dicere- ci şi
posibilitatea efectivă de valorificare a celor statuate de judecător prin sentin ţă - imperium .
Mult timp, activitatea de executare a hotărîrii, prin constrângere statală, a fost
considerată ca o activitate administrativă, cu consecinţa logică că şi actele îndeplinite în această
fază a procesului civil sunt acte administrative.
În frecvente împrejur ări scopul justiţiei nu se poate realiza f ăr ă constrângere statală. Se
întâmplă astfel ori de câte ori debitorul refuză să se conformeze dispoziţiilor cuprinse în hotărâre.
Executarea silită este o prelungire logică, în toate aceste situaţii, a acţiunii juridice şi a
jurisdicţiei. Ea se realizează tot într-un cadru procedural determinat şi sub controlul instanţei. De
aceea ,se consider ă de către unii autori că: ” execu ţ ia silit ă a hot ă rârii este tot un act
jurisdic ţ ional, fiind o continuare şi un scop al procesului, sau ultimul act de înf ă ptuire a legii
Noile reglementări imprimă executării silite şi un pronunţat caracter administrativ,
împrejurare care ne determină să consider ăm că în prezent executarea silită are o natur ă
jurisdic ţ ional-administrativă . [126, p.32]
Prin Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătoreşti, s-a urmărit o mai mare
efienticizare a activităţii de executare silită, dar şi o degrevare importantă a statului de cheltuieli
pe care le implică un atare serviciu de interes public.
Economia românească se confruntă cu dificultăţi majore, unele dintre ele determinate de
neîncasarea unor creanţe la timp . Noua reglementare ar putea contribui la o mai promptă
urmărire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii şi poate determina o schimbare a rolului
executorului judecătoresc în realizarea executării silite şi considerarea lor nu numai ca auxiliariai justi ţ iei, ci şi ai pă r ţ ilor.
Potrivit art.2 din Legea nr. 188/2000” executorii judecă tore şti sunt investi ţ i să
îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte , “ actul îndeplinit de executorul
judecă toresc, în limita competen ţ elor legale , purtând ştampila şi semnă tura acestuia, precum şi
numă rul de înregistrare şi data , este act de autoritate publică şi are for ţ a probant ă prevă zut ă de
lege.”[127]
În principiu, activitatea executorilor judecătoreşti se desf ăşoar ă la cererea persoaneiinteresate ( art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru serviciile prestate aceştia au dreptul la un
onorariu ( art. 37 din Legea nr. 188/2000).
Realizarea unui sistem judiciar independent, impar ţ ial , credibil şi eficient reprezint ă o condi ţ ie
necesar ă pentru suprema ţ ia legii şi a principiilor statului de drept . Măsurile de consolidare a
independenţei sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea principiului separaţiei
puterilor în stat, dar şi la aplicarea acestuia în practică. [128]
Reforma sistemului judiciar implică restructurarea institutională, reformarea
mentalităţilor care stau la baza funcţionării sistemului actual, precum şi eforturi financiare care
trebuie asumate. Relizarea procesului de reformă este o prioritare a Guvernului care s-a angajat
să furnizeze resursele necesare.
Aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar [129] a fost urmată de evoluţii
importante în cadrul sistemului judiciar. Strategia de reforma vizează problemele sistemice în
justiţie, aşa cum au fost relevate în mai multe rapoarte de evaluare, inclusiv in Raportul
Unul din obiectivele reformei sistemului judiciar a fost stabilit cu priorite cu privire la
îmbunătăţirea activităţii de executare a hotărârilor judecătoreşti.
Consolidarea cadrului legislativ presupune şi elaborarea proiectului de lege privind
aplicarea prevederilor constituţionale [130, p.118] referitoare la r ăspunderea magistraţilor pentru
exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă , în vederea stabilirii unor garanţii
procedurale bine determinate, pentru a nu aduce atingere independenţei şi impar ţialităţii actului
de justiţie.
Asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărîrilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii este un mijloc de garantare a accesului efectiv la justiţie, dar şi o necesitate în vederea
aplicării principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie civilă şi penală la nivelulUniunii Europene.Pentru îmbunătăţirea activităţii de executare a hotărârilor judecătoreşti se
impune adoptarea unor măsuri legislative.
Prezenta Strategie are în vedere elaborarea unui proiect de act normativ care să prevadă
eliminarea condiţiei de plată în avans a onorariilor judecătoreşti, pentru persoanele cu un venit
redus, eliminarea prevederilor care împiedică executarea creanţelor cetăţenilor şi persoanelor
juridice de drept privat împotriva statului şi a instituţiilor publice, precum şi reducerea duratei,
simplificarea şi creşterea transparenţei procedurilor de executare a hotărârilor judecătoreşti.
Aceste măsuri legislative vor fi completate de o monotorizare strictă a modului de
îndeplinire a activităţii de către executorii judecătoreşti. Executorul judecătoresc este investit,
potrivit prevederilor art.2 alin.(1) din Legea nr. 188/2000, să îndeplinească un serviciu de interes
public, să realizeze procedura prin intermediul căreia, creditorul, titular al dreptului recunoscut
printr-o hotărîre judecătorescă sau printr-un alt titlu executoriu, reuşeşte să constrângă pe
debitorul său să realizeze prestaţia înscisă în titlu pus în executare, dacă acesta nu înţelege să-şi
execute prestaţia de bună voie.
Executorii judecătoreşti sunt investiţi să îndeplinească şi alte atribuţii date prin lege în
competenţa lor.Actul îndeplinit de executorul judecătoresc în limitele competenţelor legale,
purtând ştampila şi semnătura acestuia,numărul de înregistrare şi data, constituie act de autoritate
publică şi are for ţa probantă prevăzută de lege art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.
Potrivit prevederilor art. 5 din lege, activitatea executorilor judecătoreşti se înf ă ptuieşte în
condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale păr ţilor şi ale altor persoane
interesate, f ăr ă deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Prin aceste reglementări a crescut rolul dar şi r ăspunderea executorului judecătoresc a
fost degrevată instanţa de executare, r ămânând însă în sarcina acesteia controlul asupra actelor
realizate de executor, fiind mult simplificată activitatea de executare şi prin aceasta operativitatea
realizării creanţelor creditorilor şi implicit creşterea încrederii în actul de justiţie şi finalitatea lui.
În prezent , deşi numărul titlurilor executorii a crescut în mod considerabil, realizarea
efectivă a obligaţiei ce rezultă din acestea, a fost lasată, până la apariţia Legii nr. 188/2000, la
aprecierea debitorului, intervenţia for ţei coercitive a statului fiind limitată la puţine cazuri
datorită numărului mic de executori judecătoreşti şi a unei proceduri greoaie. În condiţiile etapei pe care o parcurgem, când legea recunoaşte şi garantează persoanelor fizice şi persoanelor
juridice drepturi subiective şi interese legitime, era necesar să fie pus la dispoziţia celor interesaţi
şi mijlocul legal pentru realizarea acestora.
Rezistenţa unor debitori de rea credinţă nu poate fi înfrântă decât prin procedura
executării silite, aşa încât numai prin parcurgerea celor două faze ale procesului civil, faza
judecăţii până la r ămânerea definitivă a hotărârii şi faza executării, asigur ă punerea sub protecţie
şi realizarea efectivă a dreptului subiectiv civil, la restabilirea ordinii de drept încălcate, la
asigurarea unui climat de normalitate în raporturile ditre subiectele de drept în general.
Metode de evaluare a îndeplinirii obiectivelor Strategiei.
Strategia de reformă a fost completată cu Planul de acţiune, care a prezentat măsurile şi
a) „executarea” înseamnă faptul de a da efect hotărârilor judecătoreşti, precum şi altor titluri,
judiciare sau extrajudiciare, în conformitate cu legea care impune debitorului să facă sau să nu
facă ceva ori să dea ceea ce a fost stabilit;
b) „agentul de excutare” reprezintă orice persoană , angajat al statului sau nu, autorizată de către
stat să se ocupe de procedurile de executare;
c) „Creditor ” reprezintă partea ce solicită executarea;
d) „Debitor ” reprezintă partea împotriva căruia este îndreptată acţiunea de executare;
II. Domeniul de aplicare
1. Această recomandare se aplică în materie civilă, inclusiv dacă priveşte dreptul comercial,
protecţia consumatorului, dreptul muncii şi dreptul familiei. Ea nu se aplica cauzelor administrative. Recomandarea se poate aplica şi chestiunilor cu caracter penal care nu implică
privarea de libertate.
2. Această recomandare se aplică atât pentru executarea hotărârilor judecătoreşti, cât şi pentru alte
titluri executorii, judiciare sau extrajudiciare.
III. Proceduri de executare
1. Pentru ca procedurile de executare să fie căt mai efective şi eficiente posibil:
a. Executarea trebuie definită şi fixată de un cadru legal ,clar, stabilind puterile , drepturile şi
responsabilităţile păr ţilor şi ale ter ţilor; Executarea trebuie f ăcută în conformitate cu legislaţia şi
hotărârile judecătoreşti relevante. Orice lege trebuie să fie suficient de detaliată pentru a oferi
securitate juridică şi transparenţă procedurii, precum şi pentru a face ca procedura să fie cât mai
previzibilă şi eficientă;
b. Păr ţile au datoria de a coopera în mod adecvat la procesul de executare, mai ales în chestiuni ce
privesc dreptul familiei, autorităţile trebuie să faciliteze această cooperare;
c. Debitorii trebuie să furnizeze informaţii la zi asupra veniturilor lor, al bunurilor lor şi a altor
chestiuni relevante; Statele trebuie să stabilească un mecanism pentru a preveni abuzurile din
partea păr ţilor în timpul procedurii de executare, dar care nu trebuie să ducă la o rejudecare a
cazului;
d. Nu trebuie să existe amâmări în procedura de executare, decât dacă motivele sunt prevăzute de
lege. Amânarea trebuie să fie subiect de analiză din partea unui judecător.
5. Căutarea şi confiscarea bunurilor debitorilor trebuie să fie pe cât posibil efectivă, ţinând cont de
dispoziţiile aplicabile în materia drepturilor omului şi de prevederile privind protecţia
datelor.Trebuie să existe posibilitatea să se strângă repede şi efecient informaţii despre bunurile
debitorului, prin accesul la informaţii relevante, conţinute în registre şi alte surse. Debitorul
trebuie să aibă de asemenea posibilitatea de a face declaraţii cu pricire la bunurile sale.
6. Bunurile trebuie vândute rapid, căutând să se obţină cea mai mare valoare a bunurilor pe piaţă şi
evitând deprecierea care nu este necesar ă.
IV. Agen ţ ii de executare
1. Când statele folosesc agenţi de executare pentru a pune în aplicare procedura de executare,
aceştia trebuie să respecte principiile conţinute în această recomandare.2. Statutul, rolul, responsabilităţile şi puterile agenţilor de executare trebuie să fie prevăzute de
lege astfel încât să se dea cât mai multă siguranţă şi transparenţă procedurii de executare. Statele
trebuie să fie libere să determine statutul profesional al agenţilor de executare.
3. Pentru recrutarea agenţilor de executare, trebuie avută în vedere moralitatea candidaţilor,
precum şi cunoştinţele juridice şi pregătirea în materie de legislaţie şi de procedur ă. Pentru
aceasta agenţii de executare trebuie să fie supuşi unei examinări, prin care să li se evalueze
cunoştinţele teoretice şi practice.
4. Agenţii de executare trebuie să se bucure de o bună reputaţie, să fie competenţi în îndeplinirea
obligaţiilor ce la revin şi trebuie să acţioneze mereu în conformitate cu standardele profesionale
şi etice recunoscute. Trebuie să fie impar ţiali în relaţia cu păr ţile, trebuie să fie supuşi unui
control profesional şi unei monitorizări care poate include controlul judiciar.
5. Puterile şi responsabilităţile agentului de executare trebuie să fie definite în mod clar şi
delimitate în raport cu cele ale judecătorului.
6. Agenţii de executare care sunt bănuiţi de abuz în funcţia lor trebuie să fie supuşi unei
proceduri disciplinare, civile şi/sau penale prevăzându-se, în caz de abuz, sancţiuni adecvate.
7. Agenţii de executare angajaţi de stat trebuie să aibe condiţii de muncă potrivite, resurse
materiale adecvate şi personal auxiliar suficient. Trebuie, de asemenea, să fie remuneraţi în mod
adecvat.
8. Agentul de executare trebuie să urmeze stagii de pregătire iniţială şi continuă, conform unor
„executarea” înseamnă faptul de a da efect hotărârilor judecătoreşti, precum şi altor titluri,
judiciare sau extrajudiciare, în conformitate cu legea .
Neexecutarea obliga ţ iilor stabilite prin hot ă râri judecă tore şti definitive şi irevocabile
[132]
Realizarea unui sistem judiciar independent, impar ţial , credibil şi eficient reprezintă o
condiţie necesar ă pentru supremaţia legii şi a principiilor statului de drept . Măsurile de
consolidare a independenţei sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea
principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi la aplicarea acestuia în practică. [133]
Reforma sistemului judiciar implică restructurarea institutională, reformareamentalităţilor care stau la baza funcţionării sistemului actual, precum şi eforturi financiare care
trebuie asumate. Relizarea procesului de reformă este o prioritare a Guvernului care s-a angajat
să furnizeze resursele necesare.
Aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar a fost urmată de evoluţii importante
în cadrul sistemului instituţional. Strategia de reforma vizează problemele sistemice în justiţie,
aşa cum au fost relevate în mai multe rapoarte de evaluare, inclusiv în Raportul preliminar de
evaluare a integrităţii şi rezistenţei la corupţie a sistemului judiciar, realizat de Ministerul
Justiţiei spre sfâr şitul anului 2004. Prezenta strategie are în vedere remedierea aspectelor
negative constatate, prin garantarea independenţei justiţiei, asigurarea calităţii şi eficienţei actului
de justiţie, ducând la un sistem modern, capabil să implementeze acquis-ul comunitar şi să se
adapteze cerinţelor Uniunii Europene
Dreptul intern. Conform art. 20 din Constituţia României, republicată, legile interne vor
fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
[134]
Jurisprudenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicabilitate directă în dreptul
intern. Curtea Constituţională reţinând că : „interpretarea instan ţ ei de contencios european, în
virtutea principiului subsidiarit ăţ ii, se impune şi fa ţă de instan ţ a de contencios constitu ţ ional
na ţ ional ”.[135] O.G.nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice,
stabilite prin titluri executorii [136] prevede o diferenţiere între instituţiile publice şi restul
subiectelor de drept.O.G.22/2002 consacr ă, în materia executării creanţelor faţă de instituţiile
publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricţii în
urmărirea fondurilor băneşti ale acestora, cât şi pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la
fondurile băneşti.
Curtea constituţională a recunoscut că ordonanţa institie anumite limite ale executării, în
sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse băneşti ale instituţiilor publice, ci
numai asupra acelora alocate special de la buget în acest scop.
Această limitare nu este contrar ă Constituţiei, ci este în concordanţă cu principiile consacrate
de aceasta şi nu înfrânge regula acesului liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil.
Interzicerea executării silite asupra altor fonduri băneşti decât cele alocate de la bugetul de stat în
acest scop nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci o normă de protecţie
de interes general, fiind de neconceput ca pe calea executării silite a unui titlu executoriu să seajungă la lipsirea unei instituţii publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor
cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu. Executarea hotărârilor judecătoreşti este
garantată de art. 6 al Convenţiei( ratificată prin Legea nr. 30/1994 publicată în M.Of. , partea I,
nr. 135/31.05.1994.)
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat în sensul că art. 6 par. 1 [137] din
Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privind
drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel este consacrat „dreptul la o instan ţă ”, unul
dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanţă în
materie civilă. Totuşi acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat
contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să r ămână inoperantă,
deci f ăr ă efect în detrimentul uneia dintre păr ţi.
Neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea f ăr ă
conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Astfel, nu s-ar concepe ca articolul 6 par.1 din
Convenţie să descrie în detaliu garanţiile de procedur ă – echitate, publicitate, celeritate –
acordate păr ţilor şi să nu protejeze şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Executarea unei
hotărâri, de la orice instanţă ar proveni, trebuie, aşadar, să fie considerată ca f ăcând parte
integrantă din „ proces” în sensul art. 6 din Convenţie. Astfel, se stabilesc două lucruri foarte
importante:
‐ dreptul la un proces echitabil nu acoper ă procedura numai până la pronunţarea hotărârii, ci până
la executarea acesteia;
‐ statul are obligaţia de a „ se plia” unei hotărâri judecătoreşti pronunţate contra lor.
Se poate concluziona, din jurisprudenţa Cur ţii, că, ceea ce contează, nu este atât
caracterul suspensiv( sau nu) de executare al căii de atac, cât caracterul definitiv al soluţiei date
în cauza respectivă intr ă în cadrul noţiunii de hotărâre „definitivă şi obligatorie”, care trebuie
executată de autorităţile publice f ăr ă a aştepta o procedur ă de executare silită. Obligaţia de a
executa hotărârile decurge din angajamentul responsabilităţii statului, care nu şi-a indeplinit
obligaţia sa primar ă de a garanta drepturile recunoscute în Convenţie în termenii articolului 1. Ea
urmează în această privinţă regimul responsabilităţii internaţionale, care impilcă trei obligaţii:
obligaţia de casaţie a faptului ilicit, obligaţia de reparaţie şi obligaţia de a evita încălcările
similare.
Obligaţiile care decurg din hotărârile Cur ţii Europene a Drepturilor Omului cuprind treicategorii: satisfac ţ ia echitabil ă , mă surile individuale şi mă surile generale.
Satisfac ţ ia echitabil ă
Conform articolului 41 din Convenţie” dacă Curtea declar ă că a avut loc o încă lcare a
Conven ţ iei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ţ i contractante nu permite
decât o înl ă turare incomplet ă a consecin ţ elor acestei încă lcă ri, Curtea acord ă pă r ţ ii lezate,
dacă este cazul, o repara ţ ie echitabil ă .” Satisfacţia echitabilă este singura măsur ă pe care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului o poate ordona statului.
Practica Cur ţii Europene a Drepturilor Omului a cunoscut o evoluţie în sensul că mai
întâi Curtea Europană a Drepturilor Omului a recunoscut dreptul de a preciza moneda de plată,
pentru a evita în special dificultăţile unei monede care se devalorizează foarte rapid. Soluţia de
drept comun este de acum înainte referinţa EURO. Începând cu hotărârea Moreira Azevedo
împotriva Portugaliei din data de 28 august 1991, se fixează de acum înainte un termen de plată
( în principiu un termen de 3 luni) pentru statul pârât. Datorită întârzierii cu care anumite state au
achitat sumele datorate, Curtea a f ăcut un nou pas: ea a stipulat de acum înainte acest termen de
plată cu daune-interese de întârziere.
Dispozitivul hotărârii Cur ţii Europene a Drepturilor Omului care impune statului plata
unei satisfacţii echitabile cu for ţa executorie în sistemul intern, contrar sentinţelor str ăine, nu
trebuie să fie supusă investirii prealabile cu formula executorie.
‐ M ă surile individuale
‐ Redeschirederea procedurii judiciare interne- reluarea procedurii juridice interne constituie f ăr ă
indoială efectul cel mai spectaculos pe care îl poate produce o judecată internaţională.
cu reglementările internaţionale în vederea integr ării României în Uniunea Europeană şi, în
general , dezideratul realizării accesului la înf ă ptuirea justiţiei, cu respectarea tuturor drepturilor
şi garanţiilor procesuale , au condus la modificarea substanţială a dispoziţiilor Codului de procedur ă civilă, cele mai importante reglementări în acest sens , fiind O.U.G.138/2000 şi Legea
nr. 459/2006. Astfel, O.U.G. nr. 138/2000 a adus o reglementare nouă, mult simplificată, pentru
întreaga materie a procedurii executării silite a obligaţiilor stabilite prin hotărîrile instanţelor
judecătoreşti sau alte titluri executorii recunoscute de lege. Această procedur ă a fost corelată cu
dispoziţiile legate de carte funciar ă , precum şi cu noul sistem de organizare a executorilor
judecătoreşti.
Legea nr. 459/2006, ale cărei dispoziţii modificatoare vizează aproape în exclusivitate
materia executării silite, are ca obiective principale simplificarea şi perfecţionarea
reglementărilor procedurale în acest domeniu , promovarea cerinţelor principiului celerităţii în
aducerea la îndeplinire a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, reprezentând şi un
r ăspuns la cele reţinute de Comisia Europană în raportul de monotorizare a progreselor României
în vederea ader ării la Uniunea Europeană din 25 octombrie 2005, referitoare la
disfuncţionalităţile înregistrate în activitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti, precum şi a
altor titluri executorii. Nu în ultimul rând, acest act normativ reprezintă o valorificare a practicii
Cur ţii Europene a Drepturilor Omului care a condamnat România în repetate rânduri pentru
întârziere în executarea hotărârilor judecătoreşti.
Contribu ţ ia Consiliului Europei la edificarea profesiunii de executor judecă toresc în Europa.
Consiliul Europei, fie prin contribuţia CEDO , fie prin vocea Comisiei Europene pentru
eficacitatea justiţiei(CEPEJ) nu încetează să-şi sporească contribuţia la edificarea regulilor
procedurale şi la constituirea executorului judecătoresc European. Curtea a întreprins acţiuni
pentru punerea în practică, prin intermediul dreptului la executare , a unui drept de executare de
gaj al unei viitoare armonizări ca vector de autonomie. În acest mod, Consiliul Europei sistează
un profil mai avantajos decât cel pe care il degajă Uniunea Europeană prin publicarea textelor
sale de drept derivat. Jurisprudenţa Cur ţii de la Strasbourg aduce o rigoare şi o etică juridică.
Recunoaşterea rolului eminent al profesiunii de executor judecătoresc în administrarea justiţiei şi
sublinierea necesităţii ca statele să aducă f ăr ă rezervă concursul for ţei publice pentru executorii
judecătoreşti, pentru ca ei să poată duce la bun sfâr şit sarcinile pentru care au fost împuterniciţi
este incontestabil un mare progres.
Toate aceste modificari sunt, de altfel, în sprijinul cerinţelor strategiei de reformă a
sistemului judiciar , care stabileşte, printre altele, obligaţia adoptării unor măsuri legislative
concrete pentru reducerea duratei, simplificarea şi creşterea transparenţei procedurilor deexecutare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, ca mijloc de garantare a
accesului efectiv la justiţie, dar şi ca necesitate în vederea aplicării principiului recunoaşterii
reciproce a hotărârilor judecătoreşti la nivelul Uniunii Europene.
În Republica Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii a avizat pozitiv în şedinţa din
21 ianuarie 2010 proiectul de lege privind excutorii judecătoreşti, [141] care prevede reformarea
instituţiei executorilor de stat prin transformarea acestora în executori privaţi.
În rezultatul unui studiu privind cauzele legislativ-instituţionale de condamnare a
Republicii Moldova de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, efectuat cu suportul
Misiunii OSCE, a fost formulată recomandarea de a reexamina conceptual statutul executorilor
judecătoreşti, fiind considerată drept o soluţie opotrună în liberalizarea acestei profesii.[142]
Proiectul de lege privind executorii judecătoreşti face parte din prima etapă de pregătire a
procesului de liberalizare a sistemului de executare a hotărârilor judecătoreşti şi a fost aprobat de
Guvern la finele anului 2009, fiind transmis Parlamentului pentru adoptare.
Realizarea unui sistem de executare eficient, reprezintă o condiţie necesar ă pentru
asigurarea supremaţiei legii. Un act executoriu nenexecutat sau o justiţie formală nu poate să
asigure atingerea scopului de bază – protejarea drepturilor şi liberalit ăţ ilor omului,- proclamate
în actele normative naţionale şi internaţionale.
Pentru un stat de drept este esenţial ca hotărârile judecătoreşti şi alte acte executori să fie
aplicate cu sticteţe, promt, în mod unitar pe întreg teritoriul ţării, f ăr ă discriminări şi influenţe.
Doar limitând la maximum numărul de hotărâri judecătoreşti neexecutate având în vedere
imposibilitatea de facto a executării unora dintre ele, se va putea asigura respectarea dreptului la
3.4. Titlul Executoriu European – noţiune , domeniu de aplicare şi procedura de
executare
Dreptul de a porni executarea silită apar ţine creditorului, care, însă nu poate proceda în
acest sens decât cu respectarea unor cerinţe şi reguli strict determinate de legiuitor.
În prezent, în afara hotărârilor judecătoreşti există o gamă foarte largă de titluri executorii
reglementate prin legi speciale, această diversitate fiind determinată în principal de necesitatea
valorificării diferitelor categorii de creanţe.
Principalul titlu executoriu este reprezentat de hotărârea judecătorescă pronunţată în
procesele civile, comerciale, de contencios administrativ, în materie de creaţie intelectuală şi de
proprietate industrială, în materie de expropriere, în procesele penale şi care vizează şi asupraunor pretenţii civile ( despăgubiri, cheltuieli de judecată).
Condiţiile de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti str ăine sunt
reglementate de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat. Această lege constituie dreptul comun în materie.
Ca urmare a ader ării României la Uniunea Europeană, pe plan intern îşi produce efecte
legislaţia comunitar ă secundar ă în materie reprezentată de Regulamentul CE nr. 44/2001 privind
competenţa judiciar ă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, de
Regulamentul nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele
necontestate.
Titlul executoriu poate fi definit ca fiind înscrisul întocmit potrivit legii, de organele
competente, în temeiul căruia, în condiţiile legii, creditorul poate solicita declanşarea executării
silite şi valorificarea creanţei contestate de acesta, a drepturilor recunoscute prin actul respectiv.
În conformitate cu dispozitiile art.372 C. proc. civ., procedura executării silite se va
efectua numai în temeiul hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris, care portivit legii constituie
titlu executoriu. Rolul titlului executoriu este acela de a atesta existenţa crenţei şi faptul că
aceasta corespunde cerinţelor legale pentru a putea fi pusă în executare silită.
Titlul executoriu confer ă celui căruia i-a fost emis sau recunoscut puterea de a apela la
for ţa coercitivă , de constrângere a statului, în sensul executării for ţate a dreptului înscris în
conţinutul său, pe când formula executorie e doar ”expresia formal ă a autorit ăţ ii ata şate actului
însu şi” [143, p.211].Ca atare, nu trebuie confundat efectul cu cauza ce-l determină. [144, p.269]
Prin convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 s-a creat cadrul normativ al
recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti între statele membre în spaţiul comunitar. Ca
urmare a acestei convenţii s-a iniţiat instituirea unui sistem de principii şi reguli, în scopul
aplicării uniforme a unor norme procedurale în Uniunea Europeană. Prin Regulamentul nr.
44/2001 al Consiliului ( cunoscut şi sub denumirea “ Bruxelles I”) s-au simplificat condiţiile
recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor în spaţiul comunitar european.
In anul 1999, a avut loc reuniunea Consiliului European, Consiliul şi Comisia şi-au propus să
elaboreze o serie de norme legale cu privire la acele instituţii de procedur ă civilă care să
servească şi să simplifice cooperarea judiciar ă europeană. La 30 noiembrie 2000 , s-a aprobat
Programul comun de măsuri al Comisiei şi al Consiliului privind recunoaşterea hotărârilor înmaterie comercială şi civilă. Cu această ocazie se propune eliminarea exequatur-ului pentru
creanţe necontestate şi înlocuirea acestei proceduri cu un titlu executoriu european. Abia în anul
2002, Comisia a adoptat propunerea de regulament al Consiliului cu privire la titlul executoriu
european ce urmează a fi utilizat în cazul creanţelor necontestate. [145,]
La 21 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Regulamentul(CE) nr. 805/2004 al Parlamentului
Europei şi al Consiliului din 21 aprilie 2004. În contextul ader ării României la Uniunea
Europeană, acest act normativ devine aplicabil [146] şi pentru noi, astfel că pentru ipotezele
reglementate prin conţinutul său ( domeniul de aplicare este în realitate mai larg decât denumirea
sa, mai exact se aplică şi creanţelor contestate, nu doar celor necontestate) urmează a fi aplicat cu
prioritate în concurs cu Legea nr. 105/1992 privind reglementarea unor raporturi de drept
international privat sau care dezvoltă şi procedura exequatur-ului în conformitate cu art. 1 din
Regulamentul (CE) nr. 805/2004, acest act normativ instituie crearea unui titlu executoriu
european pentru creanţe necontestate, în scopul “ de a asigura libera circula ţ ie a deciziilor,
tranzac ţ iilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, f ă r ă a fi necesar ă recurgerea
la proceduri intermediare în statul membru de executare, prealabile recuno şterii şi execut ă rii.”
Regulamentul este aplicabil atât în materia civilă cât şi în materie comercială, neavând
relevanţă natura jurisdicţiei, dar excluzând, potrivit art. 2 pct. 1,” chestiunile de domeniu fiscal,
vamal sau administrativ, r ă spunderea statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea
autorit ăţ ii publice (acta iure imperii)”. Conform art. 2 pct.2, regulamentul nu se aplică cu privire
la: starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimuri matrimoniale, testamente şi succesiuni,
falimente, concordate sau alte proceduri similare, securitatea social ă , albitraj.
Dacă hotărârea judecătorească executorie se refer ă la cheltuielile de judecată, inclusiv
asupra dobânzilor, această dispoziţie se certifică, de asemenea, ca titlu executoriu european în
privinţa cheltuielilor.
Cu titlu excepţional, în ipoteza în care, în cursul procedurii în justiţie, debitorul s-a opus
în mod special obligaţiei sale de a-şi asuma cheltuielile respective, potrivit legislaţiei statului
membru de origine, cheltuielile de judecată aplicate acestora nu se vor certifica drept titlu
executoriu european. Pentru situaţia în care instanţa investită legal cu certificarea constată că
numai anumite păr ţi din hotărâre sunt conforme cu cerinţele regulamentului, va dispune doar
eliberarea unui certificat de titlu executoriu european par ţial.
Este posibilă rectificarea sau retragerea certificatului de titlu executoriu europan de cătreinstanţa judecătorescă competentă , pe baza cererii ce i-a fost adresată şi care va fi soluţionată în
temeiul legislaţiei statului membru de origine. Astfel, certificatul de titlu executoriu european
este rectificat in ipoteza în care ca urmare a unei erori materiale s-a produs o neconcordanţă între
hotărâre şi certificat sau retras ,în situaţia în care este evident că certificatul a fost eliberat în
mod neîntemeiat, având în vedere cerinţele prevăzute de regulament. Eliberarea unui certificat
de titlu executoriu european, art. 11 din regulament dispune în mod imperativ că acesta ”nu
produce efecte decât în limitele for ţ ei executorii a hot ă rârii”.
Procedura de executare. Hotărârile judecătoreşti certificate drept titluri executorii europene
se execută în aceleaşi condiţii ca o hotărâre judecătorească pronunţată în statul membru de
executare, deoarece, procedurile de executare vor fi reglementate de legislaţia statului membrului
de executare.
Pentru demararea procedurilor, creditorul trebuie să înainteze autorităţilor însărcinate cu
executarea din statul membru de executare următoarele documente:
- o copie a hotărârii, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii;
- o copie a certificatului de titlu executoriu european ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii
autenticităţii, precum şi,după caz, o transcriere/traducere a certificatului de titlu executoriu
european în limba oficială a statului membru de executare. Dacă respectivul stat membru are mai
multe limbi oficiale, transcrierea/traducerea se va face în limba oficială sau într-una din limbile
oficiale ale procedurii judiciare a locului în care se solicită executarea, potrivit legislaţiei acestui
stat membru, sau într-o altă limbă pe care statul membru de execuatre va declara că o poate
accepta. De asemenea,oricare stat membru poate indica limba oficială a instituţiilor Comunităţii
Europene, în care aceasta acceptă ca certificatul să fie completat. Traducerea va fi certificată
pentru conformitate de o persoană autorizată în acest sens în unul din statele member. Potrivit
art. 20 pct.3,” nici o cau ţ iune, nici o garan ţ ie, oricare ar fi denumirea, nu poate fi impusă , din
cauza calit ăţ ii de resortisant al unui stat ter ţ sau din lipsa domiciliului sau re şedin ţ ei în statul
membru de executare, pă r ţ ii care solicit ă executarea într-un stat membru a unei hot ă râri
certificate ca titlu executoriu european în alt stat membru”.
Refuzul execut ă rii. Executarea poate fi refuzată, la cererea debitorului, de către instanţa
competentă din statul membru de executare în ipoteza în care hotărârea certificată drept titlu
executoriu european ar fi incompatibilă cu o hotărâre pronunţată anterior în orice stat membru
sau într-o ţar ă ter ţă ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii:- hotărârea anterioar ă s-a pronunţat între aceleaşi păr ţi într-un litigiu având aceeşi cauză;
- hotărârea anterioar ă s-a pronunţat în statul membru de execuatre ori a întrunit condiţiile necesare
recunoaşterii sale în statul membru de execuatre;
- ireconciabilitatea hotărârilor nu a fost şi nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în
statul membru de origine.
Hotărârea judecătorească ori certificarea acesteia ca titlu executoriu european nu poate
face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru de executate.
Ori de câte ori debitorul solicită , instanţa sau autoritatea competentă din statul membru
de execuate, după caz, are posibilitatea fie să limiteze procedura de executare numai la
instituirea de măsuri asigur ătorii, fie să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii pe
care tot aceasta o va stabili. În situaţii excepţionale, instanţa judecătorească sau autoritatea
competentă din statul membru de executare poate chiar să suspende procedura de executare.
Pentru a se recurge la una dintre cele trei posibilităţi trebuie îndeplinite una din următoarele
condiţii:
- debitorul a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti certificate ca titlu
executoriu european, inclusiv o cerere de revizuire în sensul art. 19;
- debitorul a solicitat rectificarea sau retragerea unui certificat de titlu executoriu european în
conformitate cu art. 10.
Pe lângă hotărârile judecătoreşti, mai pot face obiectul certificării şi tranzacţiile judiciare
privind o creanţă judecătorescă în sensul art.4 pct.2, aprobată de către o instanţă judecătorescă
sau încheiată în faţa unei instanţe în cursul unei procedure judiciare şi executorii în statul
3.4.1. Prescripţia extinctivă a dreptului de a cere ( obţine) executarea silită
Prescripţia dreptului de a solicita executarea silită constituie un mod de stingere a
dreptului creditorului de a obţine valorificarea titlului său executoriu în contra debitorului, prin
neexercitarea sa în termenul prevăzut de lege.
Practic, îndeplinirea termenului de prescripţie determină pierderea puterii executorii a
respectivului titlu executoriu (însa nu şi puterea de lucru judecat) [148,p.483], în cazul
hotărârilor judecătoreşti) .este foarte important a nu se confunda cele două prescripţii, care sunt
diferite,cu termene distincte instituite de lege pentru valorificarea drepturilor:
- O prescripţie a dreptului material la acţiune ( a dreptului de a obţine condamnarea pârâtului) - prin acţiuni sau alte modalităţi care conduc la obţinerea unor titluri executorii;
- O prescripţie a dreptului de a cere şi obţine executarea silită în temeiul titlului executoriu
(obţinut în temeiul acestor acţiuni exercitate în prima situaţie) sau a altor titluri.
Normele care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită sunt de
ordine publică (art. 18 din Decretul nr.167/1958), instanţele judecătoreşti şi organele de
executare fiind obligate să cerceteze din oficiu dacă termenul de prescripţie nu este împlinit.
Dacă a intervenit prescripţia, titlul executoriu nu mai poate fi pus în executare
silită, astfel încât , în ipoteza în care , după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită, creditorul interesat s-ar prezenta la organul de executare cu un titlu
executoriu, acesta din urmă e obligat să refuze punerea în executare a titlului.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită constituie o sancţiune pentru creditorul
nediligent şi, implicit, creează un beneficiu legal pentru debitor; conform art. 405 alin.(1) cod
proc. Civ.” dreptul de a cere executarea silit ă se prescrie in termen de 3 ani, dacă legea nu
prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia ac ţ iunilor reale imobiliare, termenul de
prescrip ţ ie este de 10 ani.”
În lipsa altor prevederi legale exprese, în cazul executării silite a titlurilor care constată
titluri de creanţa, drepturi reale mobiliare sau obligaţii nepatrimoniale termenul prevăzut de art.
405 alin (1) teza I Cod proc. Civ. Constituie termenul general de prescripţie, iar în cazul titlurilor
emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.
Începutul termenului de prescripţie coincide cu momentul în care se naşte dreptul de a
cere executarea silită art.405 alin.(2) cod proc. Civ., astfel:
- În cazul hotărârilor judecătoreşti şi a hotărârilor altor organe cu activitate jurisdictională, dreptul
de a cere executarea silită se naşte de la data când acestea devin executorii;
- În ipoteza în care recursul este suspensiv de executare [149], prescripţia dreptului de a cere
executarea silită începe să curgă de la data r ămânerii irevocabile a acelei hotărâri;
- Hotărârile care prevăd un termen de graţie sunt susceptibile de executare la expirarea acelui
termen ( termenul de graţie fiind un termen suspensiv), însa în ipoteza în care debitorul este
decăzut din beneficiul termenului de graţie , executarea silită se poate iniţia de la data r ămânerii
definitive a hotărârii prin care instanţa a constatat decăderea ;
- Pentru titlurile ce nu se obţin în urma vreunei proceduri jurisdicţionale, prescripţia începe să
curgă din momentul eliber ării titlului executoriu;- În situaţia în care debitorul este obligat la prestaţii succesive, prescripţia va curge, pentru fiecare
dintre prestatii în parte, de la data la care a devenit exigibilă.
Calculul prescripţiei se face potrivit dispoziţiilor art. 101 alin (3) si urm. Cod proc. Civ.
Pentru termenele procedurale pe ani; prin împlinirea termenului de prescripţie creditorul pierde
dreptul de a cere şi obţine executarea silită, în timp ce, pentru debitor, se naşte dreptul de a se
opune executării silite.
Potrivit art. 20 din Decretul nr. 167/1958, “debitorul care a executat obliga ţ ia după ce
dreptul la ac ţ iune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să cear ă înapoierea presta ţ iei,
chiar dacă la data execut ă rii nu ştia că termenul prescrip ţ iei era împlinit“.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu poate stopa executarea voluntar ă a
obligaţiei din partea debitorului, indiferent că acesta execută dintr-un spirit de echitate şi morala,
indiferent că acesta execută din neştiinţă, iar dacă ar fi ştiut că datoria s-a stins prin prescripţie nu
ar mai fi executat.
Împlinirea termenului de prescripţie face ca orice titlu executoriu să îşi piardă puterea
executorie potrivit art. 405 alin. (3) C.proc. civ. Aceasta nu însemnă că hotărârea care nu a fost
executată în înteriorul termenului de prescripţie îşi va pierde puterea de lucru judecat, ci doar
puterea executorie. Într-o asemenea ipoteză, hotărârea r ămâne valabilă ca orice act autentic,
numai că va fi necesar ă refacerea procedurii pentru constituirea titlului executoriu prin investire,
cu condiţia să nu fi intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Termenul de prescrip ţ ie. Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termenul
general de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În lipsa unei stipulaţii contrare, termenul de
prescripţie a executării silite este incident în marea majoritare a cazurilor, respectiv în cazul
titlurilor executorii constatând drepturi de creanţă, drepturi reale mobiliare sau obligaţii
nepatrimoniale, cu excepţia titlurilor executorii emise în materia acţiunilor reale imobiliare,
pentru care legiuitorul a stabilit expres termenul de prescripţie de 10 ani (art. 405 alin.(1) teza II,
C.proc. civ).
În jurisprudenţă s-a decis [150, p.135] că termenele prevazute de art. 405 C. proc. civ.
sunt aplicabile şi în ipoteza în care obiectul executării silite l-ar constitui titluri nexecutorii
str ăine. În aceste ipoteze,dreptul de a cere executarea silită nu se naşte de la data la care devine
irevocabilă hotărârea de recunoaştere pe teritoriul României a efectelor hotărârii str ăine, ci de la
data când hotărârea str ăină a r ămas definitivă şi, implicit, susceptibilă de executare silită.Termenele speciale de prescrip ţ ie. Termenul general de prescripţie nu se aplică în toate
cazurile, ci, pentru anumite materii şi raţiuni legate direct de acestea , legea specială fixează
termene specifice , prin derogare de la dreptul comun . Cu titlu de exemplu:
-termenul de trei ani stabilit de art.25 alin (6) din Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989;
- termenul de 5 ani prevazut de art. 131 alin.(1) din O.G.nr. 92/2003 privind codul de
procedur ă fiscală;
-termenul de 1 lună prevazut de art. 14 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor;
- termenul de 7 ani statuat de art. 13 alin.(5) din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea
unor active ale statului.
Momentul la care se na şte şi momentul la care se stinge dreptul de a cere executarea
silit ă .
Regula generală privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune are o dublă consacrare
legislativă: în art.7 alin1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C.civ.
Potrivit art. 7 alin.1: ” Prescrip ţ ia începe să curg ă de la data când se na şte dreptul la
ac ţ iune…”, iar potrivit art. 1886 C.civ.: ”nici o prescrp ţ ie nu poate începe a curge mai înainte de
a se na şte ac ţ iunea supusă acestui mod de stingere”. Regula aceasta privind începutul
prescripţiei extinctive era cunoscută încă din dreptul roman, fiind exprimată în adagiul: action
Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având ca obiect dreptul la
acţiune [151], este acesta: prescrip ţ ia începe să curg ă la data na şterii dreptului la ac ţ iune.
În conformitate cu dispoziţiile art. 405 alin.(2) C.proc. civ. , termenul de prescripţie
începe să curgă de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită, însă acest moment
va trebui determinat, de la caz la caz, în funcţie de natura titlului executoriu pe care se
întemeiază cererea de executare silită. Astfel:
- Când titlul executoriu îl constituie o hotărâre judecătorească, termenul de prescripţie se va
calcula de la data la care respectiva hotărâre devine executorie;
- Pentru hotărârile care indică un termen de graţie pentru executare, termenul de prescripţie va
începe să curgă de la data împlinirii acelui termen. În ipoteza în care creditorul solicită instanţeisă constate că debitorul este decăzut din termenul de graţie, fiind incidente situaţiile prevăzute de
art. 263 şi 382 C.proc. civ., prescripţia va începe să curgă de la data r ămânerii definitive a
hotărârii prin care instanţa a constatat decăderea debitorului din termen [152, p.526] ;
- Pentru hotărârile care pot fi atacate cu apel , avem următoarele distincţii:
a) Dacă hotărârea susceptibilă de apel nu a mai fost atacată, aceasta va deveni executorie la data
expir ării termenului de exercitare a apelului( de regulă [153], în termen de 15 zile de la
comunicare),iar nu de la data pronunţării hotărârii,cum au opinat unii autori [154, p.169];
b) Ipoteza în care, deşi hotărârea a fost atacată cu apel, cererea de apel a fost introdusă peste
termenul prevăzut de lege pentru exercitarea sa ori nu a fost timbrată, aceste situaţii atrag
automat anularea apelului ca tardiv formulat.Ori un apel nul este echivalentul unui apel
inexistent, însă hotărârea va deveni executorie la data expir ării termenului de exercitare a
apelului, iar nu de la data pronunţării hotărârii;
c) Ipoteza în care apelul, deşi legal introdus s-a perimat produce efecte similare situaţiei în care nu
s-ar fi exercitat.Şi în acest caz, hotărârea va deveni executorie la data expir ării termenului de
exercitare a apelului, iar nu de la data pronunţării hotărârii;
d) Dacă apelul s-a soluţionat şi a fost respins ori apelantul a renunţat la calea de atac, sentinţa
atacată devine definitivă şi executorie la data pronunţării deciziei instanţei de apel;
- Soluţiile sunt aceleaşi pentru ipotezele care presupun anularea, perimarea, respingerea, retragerea
recursului sau dacă recursul a fost respins ca inadmisibil.Sunt considerate executorii hotărârile
care au r ămas definitive şi au devenit irevocabile, hotărârile date în prima instanţă, neatacate cu
apel, hotărârile nesusceptibile de apel, care nu au fost atacate cu recurs, precum şi hotărârile date
în apel nerecurate;
- Când hotărârile au fost atacate cu recurs şi s-a obţinut şi suspendarea executării în condiţiile art.
300 alin.(2) C. proc. Civ., iar instanţa de recurs a respins recursul, hotărârea devine executorie la
data pronunţării hotărârii de respingere [155,p.527].
Excep ţ ie: recursul în cauzele privitoare la str ămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucr ări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume
prevăzute de lege ( art.300 alin.(1) C.proc.civ.) este suspensiv de executare, astfel că, în aceste
ipoteze, executarea poate fi iniţiată abia după r ămânerea irevocabilă a hotărârii;
- Când debitorul este obligat la prestaţii succesive, prescripţia va curge diferit, pentru fiecare prestaţie în parte,de la data la care fiecare dintre aceste creanţe devine exigibilă;
- Când titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească, prescripţia dreptului de a cere şi obţine
executarea silită va începe să curgă de la data eliber ării sau întocmirii actului .În cazul actelor
autentice notariale care constată o creanţă certă,lichidă şi exigibilă, art.66 din Legea nr. 36/1995
dispune că acesta constituie titlu executoriu de la data exigibilităţii sale.
În ceea ce priveşte momentul la care sfâr şe şte termenul de prescrip ţ ie, acesta se va
determina conform dispoziţiilor art. 101 C.proc. civ., care constituie dreptul comun în materia
termenilor de procedur ă.
Întreruperea prescrip ţ iei extinctive
Întreruperea prescripţiei extinctive este definită ca fiind modificarea cursului acesteia
care constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi
începerea unei alte prescripţii extinctive.în înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei
extinctive trebuie pornit de la două prezumţii: pe de o parte, lipsa de convingere a titularului
dreptului, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea sa de pasivitate şi pe de
altă parte, considerarea poziţiei de fapt, a debitorului, ca fiind conform dreptului, bazată pe
împotrivirea debitorului. Aceste premise nu se mai confirmă în situaţia în care titularul dreptului
iese din pasivitate, ori situaţia în care debitorul abandonează împotrivirea faţă de creditor, prin
Întreruperea prescripţiei se face de către creditor sau în interesul acestuia, prin acte care
subînţeleg voinţa sa de a-şi realize dreptul.
Potrivit art. 405² alin.(1) C.proc.civ., cursul prescripţiei se întrerupe:
- Pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a
unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii [156],
în orice mod a datoriei;
- la data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui
organ de executare necompetent;
- la data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art.453 alin.(2);
- la data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;- la data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art.371 ind.6 alin./1);
- în alte cazuri prezăzute de lege.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de către art. 17 din Decretul nr.
167/1958, astfel: “Întreruperea şterge prescrip ţ ia început ă înainte de a se ivi împrejurarea care
a interupt-o. după întrerupere începe să curg ă o nouă prescrip ţ ie. În cazul în care prescrip ţ ia a
fost întrerupt ă printr-o cerere de chemare în judecat ă sau printr-un act începă tor de executare,
noua prescrip ţ ie nu începe să curg ă că t timp hot ă rârea de admitere a cererii nu a r ă mas
definitivă sau în cazul execut ă rii, până la împlinirea ultimului act de executare”.
Întreruperea prescripţiei înlătur ă prescripţia scursă până în momentul apariţiei cauzei de
întrerupere; după întrerupere , începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Dacă cererea de executare silită nu s- a finalizat ori creanţa nu a fost acoperită integral, va
curge o nouă prescripţie de la data ultimului act de executare, indiferent de modalitatea de
executare silită urmată.
Prescripţia nu se consider ă întreruptă în ipoteza în care cererea de executare s-a respins/
anulat/perimat sau dacă cel care a f ăcut-o a renunţat la ea, însă creditorul va putea declanşa o
nouă executare silită numai dacă se mai află înlăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a
Suspendarea prescripţiei extinctive presupune o modificare a cursului prescriptiei care
constă în oprirerea, de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile
limitative prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a ac ţiona pe titularul dreptului la
acţiune.
Pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său extinctiv, adică sanţionator este necesar
ca, pentru titularul dreptului la acţiune, să existe pe lângă voinţa de a acţiona şi posibilitatea
reală de a acţiona, adică de a se adresa organului competent pentru protecţia dreptului său.În
timpul curgerii prescriţiei pot intervenii anumite împrejur ări ori cauze care îl pun pe titularul
dreptului la acţiune în imposibilitatea de a acţiona.
Dacă pe timpul cât durează asemenea împrejur ări, prescripţia nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situaţia în care titularul dreptului la acţiune să i se aplice efectul
extinctiv, f ăr ă a i se putea imputa pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona.
Suspendarea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită apare, de regulă ,în
acele situaţii în care inacţiunea nu este imputabilă titularului dreptului la acţiune, ci se datorează
unor cauze de împiedicare a exercitării dreptului , cauze ce sunt enumerate de art. 405¹ alin.1Cod
proc. Civ.,astfel:
- în cauzele stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului material la
acţiune ( art. 13-15 din Decretul nr. 167/1958) [158, p.278-283];
- pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă
sau de alt organ jurisdicţional competent;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;
- în alte cazuri prezăzute de lege.
Pe lângă aceste cazuri de suspendare la care se refer ă art. 405¹ alin.(1)C.proc. civ., există
şi situaţii expres prevăzute de lege pentru care prescripţia nu curge. Exemplu: art. 14 din Decretul
nr. 167/1958:
- alin.(1): ” Între părinţi sau tutore şi cei se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi
reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge
cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate”;
- alin.(2): “ Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de execrciţiu, cât timp nu are
reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i
încuviinţeze actele”. Dacă situaţiile la care textul se refer ă au intervenit într-un moment în care
prescripţia începuse să curgă, cursul prescripţiei urmează să se suspende ;
- alin.(3) : “ Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei “. Şi de data aceasta, dacă prescriţia
începuse să curgă la data căsătoriei, cursul prescripţiei urmează să se suspende.
Potivit art.15 alin.1 din decretul 167/1958 : “ după încetarea suspendării, prescriţia îşi reia cursul
socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”.
Repunerea în termenul de prescrip ţ ie
Repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită constituie un beneficiu acordat de lege creditorului care, din motive temeinice, nu a solicitat executatrea silită
a titlului său executoriu, astfel că termenul de prescripţie va fi considerat neîmplinit, deşi
expirase.
Potrivit art. 405³ alin.(1)Cod proc. Civ., “ după împlinirea termenului de prescip ţ ie
creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să cear ă
execuatrea datorit ă unor motive temeinice “.
Cererea de repunere în termen se depune de către creditorul titular al dreptului recunoscut
prin titlul eceutoriu la instanţa de executare competentă, în termen de 15 zile (termen de
decă dere) de la încetarea cauzelor de împiedicare; instanţa va aprecia, de la caz la caz dacă
motivele invocate de creditor sunt sau nu temeinice pentru admiterea cererii.
Suspendarea prescripţiei reprezintă oprirea temporar ă a curgerii temenului legal de
prescripţie, în intervalul de timp cât dăinuie cauza ce a deretminat-o. Conform art. 405¹ alin.(1)
C.proc. civ., cursul prescripţiei se suspendă:
- în cauzele stabilite de lege [159] pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului
material la acţiune;
- pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de către
instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;
- atâta timp cât debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Potrivit art. 405¹alin.(2) Cod proc. Civ., când dispare cauza ce a determinat suspendarea,
prescripţia îşi reia cursul, calculându-se şi timpul scurs anterior suspendării, iar art. 405¹ alin.(3)
Supunând analizei problemele ce ţin de realizarea dreptului obţinut prin pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti şi a altor titlurilor executorii prin activitatea de executare silit ă , se poate
concluziona urmă toarele:
1. Studiul realizat debutează cu analiza dreptului execu ţ ional ca institutie
interramural ă în sistemul dreptului cu sublinierea aspectului de finalitate a realizării dreptului
obţinut prin activitatea de “execu ţ io”.
Necunoaşterea sau ignorarea căilor de realizare a unui drept ar însemna a r ă pi celui ceare dreptul ,să nu ajungă la ce a câştigat fie pe cale judecătorească, fie pe cale convenţională.
Nu poate exista nici o societate acolo unde dreptul nu găseşte posibilitatea de a se impune
în mod efectiv dreptul şi unde nu există mijloace de constrângere şi de execuţiune.
2. Abordarea acestei teme a fost f ăcută din perspectiva aspectelor dreptului execu ţ ional
ca institu ţ ie interramural ă în sistemul dreptului, ţinând cont de istoria evoluţiei disciplinei în
lumina orintărilor actuale doctrinare şi jurisprudenţei recente, între care şi jurisprudenţa Cur ţii
Europene de la Strasbourg, care subliniază că noţiunea de “ proces echitabil ” nu include doar
accesul la judecată ci şi realizarea dreptului prin executarea hotărârilor judecătoreşti.
Activitatea de executare are drept scop realizarea definitivă şi practică a unui drept
recunoscut prin hotărârile judecătoreşti sau prin alte acte juridice care constată diferite feluri de
obligaţiuni definitive între subiectele de drept. Din acest punct de vedere, dreptul ar fi nerealizat ,
insesizabil, dacă nu am aprofunda şi căile prin care dreptul poate fi realizat.
În mod obişnuit executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt titlu executoriu se
face voluntar şi numai în caz contrar se recurge la executarea silită. Neexecutarea voluntar ă a
unui titlu executoriu recunoscut de lege deschide calea execut ă rii silite.
3. Definirea noţiunilor de drept , drept de executare sau executoriu , instituţii şi categorii
juridice cum ar fi : drept execu ţ ional , evolu ţ ia istorică a natura juridică a execut ă rii silite ,
categorii şi raporturi execu ţ ionale, principiile dreptului execu ţ ional , institu ţ ia titlului executoriu
european,institu ţ ia execut ă rii hot ă rârilor judecă tore şti în context juridic contemporan,
cunoaşterea şi interpretarea ştiinţifică a categoriilor juridice, care în contextul tematicii abordate
sunt fundamentale, facilitează cu succes implementarea acestora în procesul de reformă a
sistemului juridic contemporan.
4.Cooperarea juridică şi judiciar ă internaţională şi armonizarea reglemetărilor interne cu
normele europene reprezintă un instrument pentru participarea la realizarea unui spaţiu juridic
european coerent, în care se reduc posibilităţile de apariţie a conflictelor de jurisdicţii.Pentru a
afla natura normelor juridice şi implicit a dreptului execuţional trebuie avute în vedere actele şi
faptele umane- supuse unor legi- şi pe care nu le putem concepe în afara unui studiu amplu pe
această temă.
5. Întru continuarea eforturilor depuse de gânditori de marcă consacraţi studiului
dreptului , prezenta lucrare supune la o analiză pertinentă, cu expectanţe metodologice- analiticea instituţiei executării silite, pentru a pune bazele moderne unei teorii generale în materia
dreptului execu ţ ional .
6. Realizarea unui sistem judiciar independent, impar ţ ial , credibil şi eficient reprezintă o
condiţie necesar ă pentru supremaţia legii şi a principiilor statului de drept. Măsurile de
consolidare a independenţei sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea
principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi la aplicarea acestuia în practică.
Reforma sistemului judiciar implică restructurarea institutională, reformarea
mentalităţilor care stau la baza funcţionării sistemului actual, precum şi eforturi financiare care
trebuie asumate. Relizarea procesului de reformă este o prioritare a Guvernului care s-a angajat
să furnizeze resursele necesare. Asigurarea unui sistem eficient de executare a hotărîrilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii este un mijloc de garantare a accesului efectiv la
justiţie, dar şi o necesitate în vederea aplică rii principiului recunoa şterii reciproce a hot ă rârilor
în materie civil ă şi penal ă la nivelul Uniunii Europene.
În baza studiului efectuat propunem unele recomandări în vederea eficientizării
procesului de executare a hotărîrilor judecătoreţtii:
1. Cea mai importantă recomandare pe care o facem în urma realizării studiului
propus privind executarea eficientă a hotărârilor judecătoreşti este transformarea
urgent ă a Departamentului de executare şi a oficiilor de executare teritoriale de stat
existente în sistemul de drept din Republica Moldova în institu ţ ii pivate de executare
silit ă . Liberalizarea activit ăţ ii de executare va aduce multe avantaje atât pentru stat,
dar şi pentru cet ăţ ean. La bugetul de stat se vor înregistra cre şteri financiare şi
8. Pentru transparen ţ a actului execu ţ ional , activitatea de executare să se desf ăşoare în
faţa executorului judecătoresc, ca şi în faţa judecătorului.Ca şi la instanţa de judecată
să fie instituită obligativitatea prezenţei păr ţilor ( creditor şi debitor ) pentru a lua
cunoştinţă de titlul executoriu şi de modalitatea de executare. Părtile pot fi
reprezentate prin avocat; Toate cererile formulate de păr ţi să fie dezbătute şi
soluţionate în faţa executorului judecătoresc, în vederea eliminării contestaţiilor la
executare, contestaţii ce reprezintă un impediment în desf ăşurarea cu cereritate a
actului execuţional.
În final sublinez că întregul conţinut al acestei lucr ări desf ăşoar ă cadrul realiză rii
dreptului prin intermediul activit ăţ ii de executare a hot ă rârilor judecă tore şti , care a că pă tat odezvoltare şi o importan ţă incontestabil ă atât la nivel na ţ ional cât şi interna ţ ional.
Statul român şi Republica Moldova trebuie să conştientizeze pe deplin care sunt
interesele şi avantajele existente, mai ales, cele care pot fi create prin rigoare şi coerenţă,
acţionând în consecinţă în primul rând în vederea perfecţionării instituţiilor statului de drept şi
realizarea unuia dintre interesele fundamentale ale societăţii , respectiv integrarea europeană .
45. Visseher de F. Revue historique de droit français et étranger,Paris, 1928, p.160.
46. Giffard A.E. Précis de droit romain. Paris,1938, p.131.47. Riccobono S. Bulletino dell`Instituto di diritto romano”Vittorio Scioloja”, Milan, 1952, p.55-
56.
48. Biondi B. Bulletino dell`Instituto di diritto romano”Vittorio Scioloja”Milan,42,1934, p.356.
49. Negoiţă F. Istoria Statului şi dreptului românesc, Bucureşti : Ed.Fundaţia România de Mâine,
2000, p.129-130.
50.Idem, p.171.
51. Cristea Gh. Contribuţii la istoria problemei agrare în Romania.Învoielile agricole(1868-
1882), Legislaţie şi aplicare, Bucureşti,1977 p.48.
52. Lungu Tr. Consecinţele politice ale marii r ăscoale ţăr ăneşti din 1907 asupra claselor
dominante, Studii XX,1967, nr.2, p.227.
53. Hamangiu C. XI-XII, Legea privitoare la unificarea unor dispoziţii de procedur ă civilă şi
comercială, p.154.
54.Buche H. La natures des principes generaux du droit ,Revue de Droit international et de Droit
compare,2,1962, p.56.
55.Kant Im. Critica raţiunii pure. Bucureşti: Ed.Ştiinţifică, 1969, p.231.
56 Noica C. Jurnal de idei. Bucureşti: Ed.Humanitas, 1990, p.86.
57. Beaudant J. Le droit individuel et l`etat, p.48.
58. Djuvara M. Drept şi sociologie. Bucureşti: Isd, 1936, p.11.
59. Speranţia E.Principii fundamentale de filosofie juridică. Cluj,1936, p.8.
60. Kant Im. Critica raţiunii practice. Bucureşti: Ed.Ştiiţifică, 1972, p.247.
63. Aspecte sesizate de M. Manolescu.În: Teoria şi practica dreptului, Bucureşti,1946, p.38.
64. Levy-Strauss C. Social stucture, Chicago : Kroeber, 1953, p.127.
65. Miaille M. Une introduction critique au droit, Paris: Maspero,1980, p.82.
66. Potrivit art.377 alin.1 Cod proc. Civ. Sunt hotărâri definitive cele date în prima instanţa,
potrivit legii, f ăr ă drept de apel ;hotărârile date în prima instanţă care nu au fost atacate cu apel,
sau chiar atacate cu apel dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau
anulată, hotărârile date in apel , orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu
apel.
Există,însă,şi excepţii, precum, încheierile executorii, hotărârile care se bucur ă de execuţievremelnică, hotărârile pronunţate în acele cazuri în care recursul este suspensiv de executare.
Sunt hotărâri irevocabile , potrivit art. 377 alin.2 cod proc.civ. :hotărârile date în prima instanţă,
care nu au fost atacate cu apel, f ăr ă drept de apel, nerecurate ; hotărârile date în apel,
nerecurate,hotărârile date în recurs, chiar dacă prin aceasta s- a soluţionat fondul pricinii ; orice
alte hotărâri care potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
67. Cu excepţia încheierilor executorii, a hotărârilor executorii provizorii şi a altor hotărâri
prevazute de lege, care se executa f ăr ă formula executorie.iar art. 374 indice 1Cod procedur ă
civilă dispune ca înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în
executare f ăr ă investire cu formula executorie
68. În condiţiile art. 974 Cod civil, executarea silită poate fi pornită şi de către creditorul
urmăritorului, pe calea acţiunii oblice.În acest sens a se vedea E.Safta-Romano , Examen teoretic
şi practic referitor la acţiunea oblică şi la acţiunea pauliana , în R.R.D., nr. 9-12/1989, p.97.
69.Cu privire la drepturile si obligaţiile procesuale ale păr ţilor, Stoenescu I. şi Zilberstein S.
Teoria generală a obligaţiilor, p. 273-274.
70.Ciobanu V.M. Tratat. Vol.I, p.320.
71. Zilberstein S., Ciobanu V.M. ,op.cit., p.56.
72. Statescu C., Barsan C. Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: Ed.All, 1993,
p.303.
73. Art.43 din Legea nr. 91-650/09.07.1991 cu privire la reforma procedurilor civile de executare
prevede că actul de adjudecare are ca obiect sumele pentru care este infiin ţată, distribuirea
imediată a profitului creanţei disponibile în mâinile ter ţei persoane, ca şi toate accesoriile o va
face ter ţa persoană debitoare în limita obligaţiilor sale. Art. 626 Cod procedur ă civilă a
provinciei Quebec prevede că poprirea are ca obiect punerea la dispoziţia instanţei a sumelor şi
bunurilor apartinând debitorului .
74. Art. 583 Cod procedur ă civilă a provinciei Quebec prevede ca , sub rezerva art.583.1 si
583.3, executorul trebuie să încredinteze păstrarea valorilor luate de la debitor unui custode, care
este obligat să o accepte. În cazul în care debitorul este o persoană juridică, executorul poate
încredinţa păstrarea bunurilor conducătorilor acesteia sau unuia dintre ei.
75. În cazul în care administrator sechestru este desemnată o presoană juridică, în fapt, imobilul
va fi incredintat unui salariat al acesteia, căruia i se va putea angaja r ăspunderea penală pentru
încalcarea îndatoririlor de serviciu legate de administrarea bunului respectiv, căci persoana juridică îşi exercită repturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale( art. 35 alin.1 din
Decretul nr. 31/1954).R ăspunderea civilă, însă, va fi întotdeauna numai a persoanei juridice ce a
fost desemnată în calitate de administrator-sechestru, în condiţiile art. 35 alin.2 din Decretul nr.
31/1954, potrivit cu care” actele juridice facute de organele persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite , sunt actele persoanei juridice însăşi”.
76.În ipoteza în care custode a fost numit creditorul, şi acesta va fi îndreptăţit la plata unei
remuneraţii, întrucât textul de lege nu face nici o distinctie atunci când face referire la alte
persoane în afara debitorului.
77. Art. 667 Cod procedur ă civilă a provinciei Quebec prevede că imobilele poprite r ămân în
posesia debitorului, dar dacă se impune, executorul poate cere insţantei numirea unui sechestru.
78. C.S.J., sec.civ.dec.nr.1080/1999 în B.J.1999,p.156 ;Trib.Suprem ,sec.civ.dec.783/1978 în
RRD,nr.11/1978, p.225 .
79. Prin decizia Cur ţii Constituţionale nr. 126/16.04.202 publicată în M.Of.partea I, nr.
425/27.06.2002, a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor
art. 399-410 Cod. proc.civ .
80. Ter ţii pot face contestaţie la executare fie pentru faptul că bunurile urmăribile le apar ţin lor,
iar nu debitorului, fie pentru imposibilitatea executării silite în contra lor, ei neavând calitatea de
păr ţi la judecarea şi pronunţarea hotărârii ce s-a pus în executare .
81. Stoenescu I. Corelaţia dintre căile de atac în procesul civil în lumina legislaţiei în vigoare şi
în prespectiva viitoarei reglementări în materie ,în R.R.D.nr.8/1972.p.32.
septembrie 2001; Mira G., Reforma judiciar ă , a fi sau a nu fi, Juristul Moldovei, nr. 14(121),
18 septembrie 2001 Eвґeний Mapтынчик, op. cit., p.89.
114. Pactul de Sabilitate pentru Europa de Sud-Est, http://domino.kappa.ro/mae/ politica.nsf/
Pactul.
115. Ilinski P. De ce atât de anevoios se execută hotărârile judecătoreşti?,Revista Legea şi viaţa ,
nr.9,1999, p.8.
116.Puşcaş V. Cu privire la problemele înf ă ptuirii justiţiei în contextul desf ăşur ării reformei
judiciare, Revista Legea şi viaţa, nr. 12,2000, p.5.
117. Ibidem.
118. Mapтынчик E. Cyдeбнaя влacmь в Moлдове, Chişinău: ULIM,1999, p.52.119. Jinga I., Popescu A. Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni comunitari. Bucureşti:
Lumina Lex, 2000, p.116.
120.Dicţionar de drept procesual civil, de M.N.Costin, I. Leş, M.Minea,D.Radu, Bucureşti :
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.267.
121.Heroveanu E. Principiile procedurii judiciare. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice”Lupta”,
1932, vol.I, p.303-304.
122.Vasilescu P. Tratat theoretic şi practice de procedura civilă. Vol. II, Iaşi: Institutul de Arte
Grafice “Alexandru A. Terek”, 1940, p.16.
123. Heroveanu E. op. cit.,p.325-326; Leibman E.T. Manual de derecho procesual civil. Buenos
113.Codul de executare a sancţiunilor de drept penal, nr.1524-XII din 22.06.1993.Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.1/1 din 30.01.1994.
114.Codul de executare al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova nr. 443-XV din
24.12.2004, M.Of. al R.M.nr.34 -35/112, din 03.03.2005.
115.Convenţia de la Viena, 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor. În vigoare pentru
Republica Moldova din 25.02.1993. În: Tratate internaţionale. 1998, vol.4, p.53.
116.Convenţia Europeană a fost modificată şi renumerotată prin Protocolul nr. 11 ratificat de
România prin Legea nr. 79/06.07.1995.În forma actuală, art. 35 din Convenţie
prevede:”Comisia nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa
cum este stabilit conform principiilor de drept internaţional general recunoscute şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive”. M.Of.
nr.147/13.07.1995.
117.Convenţia Europeană pentru Apărarea drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ”Tratate Internaţionale”, 1998,
vol.I, .541p.
118.Cosma D. Rolul instanţelor judecătoreşti române în aplicarea Convenţiei Europene a
drepturilor omului, R.R.D. nr. 6-7/1994, 85 p.
119. Costin M. Leş I, Minea M. Radu D.Dicţionar de drept procesual civil. Bucureşti:
Ed.Ştiintifică şi Enciclopedică, 1983..287 p.
120.Ciobanu V.M. Tratat cu privire la Decizia din 18 ianuarie 1989 a Curtii
Europene a Drepturilor Omului în legatur ă cu câmpul de aplicare al art. 6 pct.1 din
Convenţie, pronunţată în afacerea LORENIUS/C/SUEDIA . 150 p.
121.Cuzneţov A.Principalele etape în evoluţia conceptului “realizarea dreptului”. În:Revista
Naţională de Drept, 2009, nr.1, 62 p.
122.Dicţionar de drept civil de la A la Z, ediţia a II-a, Costin M,Costin C., Bucureşti:
Ed.Hamangiu, 2007,1008 p.
123.Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române.Chişinău:ARC Gunivas,2007.2240 p.
124.Decizia nr. 81/15.07.1994 a Cur ţii Constituţionale, publicată în M. Of.nr.
14/25.01.1995.
125.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1984, Rezoluţia Adunării
Generale ONU nr. 217 A(III), adoptată şi proclamată de Adunarea Naţională ONU prin
decisions.” În: Revista Euro Dreptul,Craiova, 2008, nr.4, p.318-324.
140.Madescu Lionela,”Executarea silită prin proprire.” În: Revista de Executare
Silită,Bucureşti, 2005, nr.3, p.38-41.
141.Măgureanu Fl. Organizarea şi execrcitarea profesiei de executor judecătoresc, în
R.D.C, nr. 10/2001. 56 p.
142.Mira G. Reforma judiciar ă, a fi sau a nu fi, Chişinău: Juristul Moldovei, nr.
14(121),18 septembrie 2001. 82 p.
143.Oprea I., Radu R., Zastroiu V. Noul Dictionar Universal al limbii romane. Bucureşti:
Ed. Litera International, editia a-II-a, tranşa a patra, 2007, 1998 p.
144.Puşcaş V.Cu privire la problemele înf ă ptuirii justiţiei în contextul desf ăşur ăriireformei Judiciare. În: Revista Legea şi Viaţa, nr. 12, 2000. p. 69-74.
145.Revista de executare silită nr. 9-10 anulIV /2007, editat de Uniunea Naţională a
Executorilor Judecătoreşti ( UNEJ) , sub egida Uniunii Internaţionale a Executorilor
Judecătoreşti şi Ofiţerilor Judiciari ( UIHJ), Bucureşti: Ed. Transversal, 2007. 153 p.
146.Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 aprobat prin Ordinul Ministrului
Justiţiei nr. 210/05..02.2001,publicat in M.Of., partea I, nr. 64/06.02.2001şi
modificat prin Ordinul nr. 2570/17.11.2006 publicat în M.Of., partea I, nr.
240/17.03.2006.
147.Rusu V. Raport prezentat la conferinţa internaţională “Reforma judiciar ă şi de drept
în Republica Moldova: realizări, probleme, perspective”.În:Revista Juristul
Moldovei, nr. 14(121),18 septembrie 2001. p.82-88.
148.Madescu Lionela. Implementarea reformei execuţionale în România.În: Materialele
conferinţei “ Evoluţia sistemului legislativ Românesc şi European in contextul
Tratatului de la Lisabona”.Univ. Spiru Haret , Revista Euro Dreptul, Craiova , 2008,
nr.3, p. 43-50.
149.Madescu Lionela. Activitatea de executare in organizarea sistemului judiciar
românesc şi European.În: Materialele Simpozionului cu participare internationala. 6
decembrie 2008. În: Revista cu lucrarile simpozionului. Craiova: Ed. Sitech, 2008.
p.137-142.
150.Madescu Lionela.The executoru title in administrative contentious matters within
the europen context: În: Materialele conferinţei ”Politici Sociale şi Administraţie
Subsemnata, Popescu (Madescu) Lionela declar pe propria r ăspundere că materialele
prezentate în teza de doctor, se refer ă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
1990-1995: Universitatea „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, Facultatea Ştiinţe Juridice şi
Administrative.2004-2005: Universitatea Liber ă Internaţională din Moldova, Masterat.
Activitatea profesională
1996-2003: Consilier juridic la Banca Agricolă, Drobeta Turnu-Severin.
2003-prezent: Executor judecătoresc în circumscripţia Judecătoriei Drobeta Turnu-
Severin, România.
2007-2010: Asistent universitar, Universitatea „Spiru Haret”Bucureşti, Facultatea de
Drept şi Aministraţiei Publică, Craiova:
Activităţi ştiinţifice
LISTA LUCR ĂRILOR PUBLICATE LA TEMA TEZEI
Articole în reviste recenzate:
1. Smochină Andrei, Madescu Lionela.Strategie de reformă a dreptului execuţional contemporan.În: Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Chişinău,2008, nr.3-4, p.4-19.
2. Madescu Lionela. Dimensiunea istorică a dreptului de proprietate – noţiunea şi caracterele proprietăţii. În: Revista de Executare Silită, Bucureşti,2006,nr.8, p.8-18.
3. Madescu Lionela.Normele juridice care reglementează executarea silită. În: Revista deExecutare Silită, Bucureşti, 2007, nr.2, p.62-69.
4. Madescu Lionela. Principiile dreptului execuţional. În: Revista de Executare Silită, Bucureşti,2007, nr.12, p.70-75.
5. Madescu Lionela. Cadrul legal ce reglementează activitatea instituţiei dreptului execuţional.În:Revista Euro Dreptul, Craiova, 2008, nr.1, p.157-172.
6. Madescu Lionela. Non-enforcing the duties imposed bу final and irrevocable court decisions.În: Revista Euro Dreptul,Craiova, 2008, nr.4, p.318-324.
7. Madescu Lionela.Executarea silită prin proprire. În: Revista de Executare Silită,Bucureşti,2005, nr.3, p.38-41.
8.Smochină Andrei, Madescu Lionela. Prescripţia extinctivă a dreptului de a cere (obţine)executarea silită. În: Revista de Studii şi Cercetări Juridice, Chişinău,2009, nr.1-2, p.116-124
Materiale ale comunicărilor ştiinţifice:
9.Madescu Lionela.Implementarea reformei execuţionale în România.În: Materialele conferinţei
Evoluţia sistemului legislativ Românesc şi European in contextul Tratatului de la Lisabona”.Universitatea Spiru Haret. În: Revista Euro Dreptul, Craiova, 2008, nr.3, p.43-50.
10.Madescu,Lionela. Activitatea de executare in organizarea sistemului judiciar românesc şiEuropean.În: Materialele Simpozionului cu participare internationala. 6 decembrie 2008. ÎnRevista cu lucrarile simpozionului, ed. Sitech, Craiova,2008.p.137-142.
11. Madescu Lionela.The executoru title in administrative contentious matters within theeuropen context: În: Materialele conferinţei ”Politici Sociale şi Administraţie Publică in contextEuropean“.publicate în Analele Universităţii “Eftimie Murgu”,Reşiţa, Fascicula II studiieconomice, 2009; p.354-358.
12. Madescu Lionela. Titlul executoriu european – noţiune, domeniu de aplicare şi procedura deexecutare”.În: Materialele conferinţei ” Influenţa sistemului juridic comunitar asupra dreptuluiintern.În Revista cu lucrarile simpozionului. Craiova: Ed. Sitech, 8-9 mai 2009, p.259-264.
