Intr Psiho Soc

8/20/2019 Intr Psiho Soc

http://slidepdf.com/reader/full/intr-psiho-soc 1/53

Psihologie socială I

Note de curs

INTRODUCERE ................................................................................................................ 3

Defini ii ......................................................................................................................... 3

Obiectul de studiu ........................................................................................................... 4

Orientări în psihologia socială ........................................................................................ 5

Niveluri de analiză în psihologia social ă ........................................................................ 6

Istoric .............................................................................................................................. 7

Relatiile psihologiei sociale cu alte discipline umaniste............................................... 10

1. Relaţia cu psihologia generală .............................................................................. 10

2. Relaţia cu sociologia............................................................................................. 10

3. Relaţia cu antropologia culturală .......................................................................... 11

4. Relaţia cu politologia ............................................................................................ 11

5. Relaţiile cu ecologia.............................................................................................. 11

Subramuri ale psihologiei sociale ................................................................................. 11

METODE DE ANALIZĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIAL Ă ................................................ 12

Observaţia ..................................................................................................................... 12

Experimentul................................................................................................................. 12

Metoda statistică ........................................................................................................... 13

Metoda sociometrică ..................................................................................................... 13

Cercetarea operaţională................................................................................................. 14

FORMAREA IMAGINII DE SINE.................................................................................. 14

Defini ii ....................................................................................................................... 14

Sursele autocunoaşterii ................................................................................................. 15

1. Introspec ia ................................................................................................... 15

2. Percep ia propriului comportament .............................................................. 16

3. Interac iunea socială ..................................................................................... 17

Comparaţia socială............................................................................................................ 17

Repere ale grupului ........................................................................................................... 17

MODALITĂ ILE PERCEP IEI DE ALTUL................................................................ 18

1



1. Elementele percepţiei sociale................................................................................. 19

a. Persoana ţintă ..................................................................................................... 19

b. Situaţii sociale................................................................................................. 20

c. Comportamentul persoanei ................................................................................ 20

2. Formarea impresiilor.............................................................................................. 20

3. Factori facilitatori şi distorsionanţi în percepţia socială ........................................ 22

a.) Fenomentul de cristalizare................................................................................... 22

b.) Prezumţia de similitudine .................................................................................... 22

c.) Efectul de halou ................................................................................................... 22

d.) Efectul indulgenţei............................................................................................... 23

ATITUDINI I COMPORTAMENT.............................................................................. 23

Defini ii ....................................................................................................................... 23

Caracteristici: ................................................................................................................ 23

Perspectiva istorică ....................................................................................................... 25

Valori şi atitudini .......................................................................................................... 25

Convergen ă vs divergen ă între atitudini şi comportament ..................................... 26

a) Convergenţa dintre atitudini i comportament:................................................... 27

b) Divergenţa dintre atitudini i comportament ...................................................... 27

Strategii ale schimbării atitudinilor............................................................................... 28

Persuasiunea.............................................................................................................. 29

Schimbări atitudinale spontane ................................................................................. 31

Tehnici de influenţă bazate pe modific ări ale comportamentelor............................. 32

MODELE ALE ATRIBUIRII CAUZALE....................................................................... 33

Defini ii ....................................................................................................................... 33

Modelul inferenţei corespondente................................................................................. 35

Modelul covarianţei ...................................................................................................... 36

Teoria socială a atribuirii .............................................................................................. 37

Erori în procesul de atribuire cauzală ........................................................................... 38

AGRESIVITATEA........................................................................................................... 40

Defini ii ....................................................................................................................... 40

Forme ale agresivită ii................................................................................................. 41

2



Cauzele agresivită ii.................................................................................................... 42

Modalită i de prevenire i reducere a agresivit ă ii .................................................. 43

CONFLICTUL I MANAGEMENTUL CONFLICTULUI........................................... 45

Defini ii ....................................................................................................................... 45

Accep iunile termenului de conflict:........................................................................... 47

Tipuri de conflicte......................................................................................................... 47

Derularea episodului conflictual (Kenneth Thomas).................................................... 48

Managementul / controlul eficient al conflictului......................................................... 49

INTRODUCEREDefini ii

1. Psihologia socială este domeniul ştiinţei care caută s ă în ţeleagă natura şi cauzele

comportamentului individual în situaţii sociale - cum oamenii interac ionează între ei si

gândesc unul despre altul” (BARON şi BYRNE).

2. Psihologia socială este “acea ramur ă a tiin elor sociale ce încearc ă s ă explice cum

societatea influen ează cogni ia, motiva ia, dezvoltarea i comportamentulindivizilor, fiind, la rândul ei, influen ată de indivizi” (D. CARTWRIGHT).

3. Psihologia socială studiaz ă ”cum gândurile, sim ămintele i comportamentele

indivizilor sunt influen ate de ceilal i oameni” (S. TAYLOR).

4. Psihologia socială vizeaz ă ”felul în care contextele micro-, mezo- si

macrosocioculturale afectează con inutul proceselor psihice i comportamentele

indivizilor i felul în care iau nastere, se structurează sau se modific ă contextele

socioculturale, în special cele micro- i mezo- prin interac iunea mental-emo ională

i comportamentală a acestora” (P.ILU ).

5. Psihologia socială este studiul ştiinţific al modului în care persoanele simt, gândesc şi

se comportă în situa ţii sociale (BREHN şi KASSIN).

3



6. Psihologia socială este studiul interac ţiunilor comportamentelor prezente sau trecute,

reale sau imaginare, în context social, precum şi studiul rezultatelor acestor interacţiuni

(stările şi procesele psihice obiective, personalitatea, situaţiile de grup) – (S.CHELCEA).

Psihologia socială încearc ă s ă realizeze o mediere între subiect şi obiect, ţinând

cont de influenţa socială, bazându-se pe legătura conjugată a spa ţiului individual şi social.

În definiţiile de mai sus men iunea situaţiei sociale trimite spre prezenţa celuilalt, a

grupului, fie ea reală sau imaginar ă.

Obiectul de studiu al psihologiei sociale îl constituie persoana în context social,

analizată prin:

impactul social asupra comportamentului individual;

raporturile personalităţii în iniţierea şi cristalizarea unor fapte sociale.

Altfel spus, obiectul psihologiei sociale este interac iunea umană, ”omul

rela ional” având interac iuni cu (A. Neculau):

- al i oameni (cu care comunică)

- grupuri concrete (familia, grupul de joacă, coală, muncă etc.)

- mediul cultural-ideologic (societatea)

Pentru S. Moscovici, problema fundamentală a psihologiei sociale este conflictul

dintre individ i societate, felul în care el rezistă la presiunile majorit ă ii, opozi iadintre lider i grupul său, discu iile din cadrul unui grup în vederea luării unei decizii

etc, obiectul mai concret fiind dat de fenomenele ideologice (cogni ii i reprezentări

sociale) i de fenomenele de comunicare socială (schimburile de mesaje lingvistice i

nonlingvistice).

Sociologii iau din ce în ce mai mult în calcul palierul psihic al fenomenelor

sociale, pe care îl includ în structura şi dinamica faptelor studiate.

Psihologia şi sociologia studiază fenomenele pe baza unei grile binare, organizat ă

după schema: subiect individual →obiect – pentru psihologie şi după schema: subiect

colectiv→obiect – pentru sociologie.

În schimb, psihologia socială practic ă o gril ă în 3 termeni:

subiect individual→subiect colectiv→obiect.

4



Între subiectul individual şi obiect survine o mediere constantă, definită prin

interacţiunea şi influenţa celuilalt.

Orient ări în psihologia social ă

Psihologia socială a cunoscut înc ă de la începuturi dou ă orient ări marcante, din

suprapunerea cărora a rezultat problematica sa actuală:

- una psihologică (psihologia social ă psihologic ă), cu focalizare pe procesele

psihice determinate de stimuli sociali,

- una sociologică (psihologia social ă sociologic ă), interesată precump ănitor de

realităţile psihice grupale şi colective (P.Iluţ, 2000).

Realitatea socială grupal ă este prin excelen ţă un câmp de întâlnire şi suprapunere

dintre psihologia socială şi sociologie. Unii autori (Chelcea, 1997), pentru a marca mai

bine aglutinarea dintre perspectiva psihologică şi cea socială prefer ă s ă utilizeze expresia

de “psihosociologie”, dacă nu ca substitut, atunci cel pu ţin ca şi complementar ă celei de

“psihologie socială”. Oricum, dincolo de posibilele nuanţe semantice, reţinem că

“sociopsihologia grupurilor” şi “psihologia grupurilor” pot fi folosite ca şi

cvasiechivalente, problema fiind de accent, prin prima sintagmă situându-ne mai în

centrul intersecţiei dintre abordările psihologiei sociale şi cele ale sociologiei.

În consecin ă putem vorbi de:1. psihosociologie = studiul interac ţiunii comportamentelor prezente sau trecute,

reale sau imaginare în context social; ea studiază totodat ă rezultatele acestei

interacţiuni: stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea

(S.Chelcea). Este o orientare cultivată de psihologi pentru nevoile speciale ale

domeniului. Psihologia, ca disciplină centrat ă pe individ, a ajuns la concluzia c ă

persoana izolată este o abstrac ţiune. Mediul fizic şi cel social contribuie şi

influenţează fenomenele psihice i, ca atare, factorii lega ţi de ambianţa socială

trebuie incluşi în explicaţii.

2. sociopsihologie – orientare cultivat ă de sociologi, care dau prioritate

fenomenelor sociale obiective.

5



În România s-a impus termenul de „psihologie socială“, fiind mai rar întâlnit cel

de „psihosociologie“. Condensarea terminologică „psihosociologie“ sugereaz ă c ă avem

de-a face cu un câmp de cunoaştere unic, chiar dacă în cadrul lui pot fi identifica ţi doi

poli de interese: înţelegerea proceselor psihice ale persoanei în contact cu socialul

(determinarea stărilor emoţionale şi a comportamentelor de către factorii de mediu,

percepţia situaţiilor sociale, formarea opiniilor, influenţa rol-status-urilor sociale asupra

personalităţii etc.) şi înţelegerea funcţionării societăţii (prin studiul raporturilor dintre

indivizi şi organizaţii sociale, prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a

modelelor sociale şi de adoptare a valorilor sociale).

J.L. Beauvois şi A.Lévy în revista „Connexions“ (1984) realizează un tablou

sinoptic concludent al implicaţiilor terminologice.

Psihologie social ă Psihosociologie

Primatul psihologiei Interes major pentru procesele sociale

Asociată cercet ării academice şi discursului

universitar

Asociată interven ţiei sociale

Accentuare a conştiinţei şi coeziunii sale Accent pe profesionalism şi contradicţii

interne

Abordare cantitativă şi experimentală Abordare clinic ă şi calitativă Tendinţă spre cognitivism şi spre teorii ale

proceselor limitate (de exemplu, atribuirea)

Tendinţă spre psihanaliz ă şi spre teorii

pan-explicative (ex. comunicarea)

Centrare pe reacţia individului la stimuli

sociali

Centrare pe situa ia individului în grup

Înclinaţie spre tradiţie, spre clasicism Înclinaţie spre inovaţie

Niveluri de analiz ă în psihologia social ă

P. ILU diferen iază patru niveluri de analiz ă ale psihologiei sociale:

a. procesele psihice „ intrapersonale”= modul organizare a experien ei individuale

cu privire la lumea socială;

b. dinamica rela iilor interpersonale = structurile i procesele care au loc între

indivizi ca actori inter anjabili;

6



c. grupul = diferen ele de status i roluri, reflectate în interac iuni situa ionale în

care indivizii nu sunt inter anjabili, iar rela iile nu sunt totdeauna simetrice

(rela ii de putere - ex. ef - subaltern, părinte - copil);

d. rela ii intergrupale = importan a func ionării ideologiilor sociale, a unor norme

i reprezentări asupra comportamentelor grupale i individuale.

După I. RADU problematica psihologiei sociale cuprinde tot patru niveluri/

dimensiuni:

a. al persoanei în context social (tr ăsăturile de personalitate si în bună m ăsur ă

caracteristice inteligen ei i ale altor aptitudini fiind determinate si

desf ăsurându-se în segmente ale realită ii sociale);

b. al rela iilor interpersonale în grupul mic (inclusiv ipostaza lui de rela ii diadice -

cuplul conjugal, prietenia etc.).c. al fenomenelor socio-psihologice în grupuri mari (na iuni, clase sociale, grupuri

de vârstă i profesionale etc. - abordeaz ă teme precum: psihologia popoarelor /

etnopsihologia, mul imi, episoade de masă, informarea colectivă, opinia publică,

reprezentările colective etc).

d. al cercetărilor interculturale - studiul fenomenelor generale, al varia iilor

interculturale etc.

Istoric Termenul de psihologie socială a ap ărut în 1860, când filosoful german

LAZARUS şi lingvistul STEINHALL au fondat Revista de Psihologia Popoarelor şi

Lingvistică.

Autorii francezi văd debutul psihologiei sociale în primele studii publicate asupra

fenomenului facilitării sociale de G. Tarde (legile imita iei - Les Lois de l‘imitation,

1890) i prin Gustave Le Bon (lucrare influentă despre manifest ările i mecanismele

psihologiei maselor – Psychologie des Foules, 1895).

Speciali tii germani consider ă c ă o preg ătire consistentă a apari iei psihologiei

sociale s-a f ăcut de la mijlocul secolului al XIX-lea, prin activitatea unor etnologi,

lingvi ti i filosofi interesa i de probleme concrete (T. Waitz A. Bastian, M. Lazarus si

H. Steinhal), unul dintre fondatorii psihologiei sociale fiind însă considerat a fi Wundt

(întemeietorul psihologiei experimentale), care însă a scris i zece volume de psihologia

7



popoarelor (Volkerpsychologie, 1900-1920) analizele lui putând fi subsumate într-o

anumită m ăsur ă la ceea ce ast ăzi se numeste abordare calitativă.

Primele preocupări de sistematizare în acest domeniu leagă constituirea ei, ca

domeniu de sine stătător, de apari ia în 1908 - a două lucr ări: „Social psychology”,

scrisă de sociologul american A. Ross i „Introduction in social psychology ”, scris ă de

psihologului englez W.McDougall , devenit ulterior american.

Aceste 2 volume fac trimitere la intersecţia dintre psihologie şi sociologie, locul

unde s-a situat iniţial psihologia socială. Ross tratează teme precum sugestibilitatea,

datina, imitaţia, moda etc., în timp ce McDougall încearcă o explicare a fenomenului

social prin intermediul cauzelor interne (al instinctelor).

În această perioad ă se pune accentul pe rolul contextului social asupra proceselor

psihice ale individului.Petru Ilu men ionează trei mari faze ale constituirii psihologiei sociale ca

entitate tiin ifică de sine st ătătoare:

a) o lungă preistorie, de la filosofii antici greci (Socrate, Platon, Aristotel), care au

formulat idei închegate despre iubire, prietenie, invidie, gelozie, cumpătare, deosebiri

psihice dintre bărbat i femeie i alte realită i psihosociale, trecând prin analize subtile

ale teologilor medievali (Toma d’Aquino, Sf. Augustin) i ajungând la elabor ări

dezvoltate despre interac iunea individ - social, la morali tii francezi (Diderot, Voltaire,

Rousseau) i filosofii clasici germani (Kant, Hegel). Această perioad ă are din punct de

vedere tiin ific dezavantajul epistemic de a fi speculativă i avantajul c ă, prin

reflexivitate, a tratat psihosocialul într-o manier ă integralist ă, holistică, cu trimiteri la alte

aspecte ale vie ii sociale i la spiritul societal general.

b) începutul constituirii propriu-zise a psihologiei sociale, situat între a doua jumătate a

secolului al XIX-lea i debutul secolului XX. Apare în mai multe scrieri expresia

„psihologie socială”.Cuprinde precursorii francezi, germani, americani men iona i

anterior (G. Tarde, G. Le Bon, M. Lazarus, W. Wundt, E. A. Ross, W. McDougall).

Tot în cadrul acestei perioade trebuie men ionate cele trei principale orientări din

psihologie (P.Ilu ):

1) concep ia psihanalitică (S. Freud) - introduce masiv socialul în explica ia

motiva iei i conduitei umane;

8



2) behaviorismul (I. Pavlov, J. Watson) - desi ignor ă aproape total mentalul i

emo ionalul, interioritatea psihică, mergând pe schema stimul - r ăspuns, i-a adus

contribu ia la dezvăluirea principiilor i mecanismelor învă ării, după care se petrece

i învă area social ă i socializarea;

3) gestaltismul (W. Kohler, K. Kofka) - prin promovarea ideii „întregului”, a „închiderii

cercului” în activită ile i procesele umane, în spe ă ale percep iei, a influen at

consolidarea psihologiei sociale ca disciplină autonom ă, cu precădere prin teoria

câmpului psihologic a lui K. Lewin i prin psihologia socială cognitiv ă.

c) Conturarea fermă a domeniului psihologiei sociale, marcat ă de apari ia importantei

lucr ări a lui F. Allport ”Social Psychology” în 1924, care accentuează influen a

prezen ei celorlal i asupra ac iunilor i performan elor noastre, conformarea,

abilitatea de a recunoa te emo iile după expresiile faciale.Baron i colaboratorii (men iona i de P.Ilu ) au realizat următoarea etapizare:

1. primii ani ai psihologiei sociale: perioada 1924-1944;

2. tinere ea psihologiei sociale (anii “40” “50”, si “60”) - în anii “40” si “50” focalizată

asupra influen elor pe care grupurile i membrii grupurilor le exercită asupra

comportamentelor individuale, a rela iilor dintre tr ăsăturile de personalitate i

comportament, a atitudinilor i schimbărilor de atitudine. De men ionat în această

perioadă apari ia teoriei disonan ei cognitive (Festinger, 1957), care afirm ă c ă oamenii

simt un mare disconfort atunci când între informa iile, evaluările (atitudinile) i / sau

conduitele lor există neconcordan e, pe care încearc ă s ă le elimine sau s ă le reduc ă, ceea

ce conduce la schimbarea atitudini (opinii) sau comportamente. Anii 60 au reprezentat (în

special în SUA) o cre tere i o diversificare exponen ială a subiectelor

abordate(atrac iile interpersonale, dragostea romantică, formarea i managementul

impresiilor, atribuirea, supunerea la autoritate etc), implicit a numărului de psihologi

sociali.

3. maturitatea psihologiei sociale - anii ‘70, ’80, ‘90. În anii ‘70 schimbările se

accelerează: se dezvoltă linii de cercetare lansate în anii ‘60 (teoria atribuirii), apar altele

noi - diferen ele psihosociale reale dintre bărbat i femeie, impactul stereotipurilor în

discriminarea sexuală (problematica gender).

9



Anii ‘80 si ’90 cupind tendin ele actuale în mi carea de idei din psihologia

socială:

1. cre terea influen ei orientării cognitiviste - prin studiul valorilor, atitudinilor,

credin elor (beliefs), teoria disonan ei cognitive.

2. perspectiva comparativistă – compara ii pe axa timpului istoric, prin reconstituirea

contextelor de via ă cotidian ă i a mentalit ă ilor unor segmente temporale trecute i

prin studierea diversită ii culturale.

3. eviden ierea caracterului interdisciplinar al psihologiei sociale - apare necesitatea

împrumuturilor de date, concepte i teorii din istoriografie, antropologie culturală i

sociologie

4. cre terea aplicabilită ii cuno tin elor de psihologie social ă în domenii precum

sănătatea, juridicul, marketingul etc., atât pe linie directă, a colabor ării dintre psihologiisociali si organe de decizie din diverse sectoare ale vie ii sociale, cât si indirect, în

sensul că speciali ti pe anumite probleme (s ănătate, dezvoltare locală, mediatori ai

conflictelor intergrupale) utilizează achizi ii ale psihosociologiei.

Relatiile psihologiei sociale cu alte discipline umaniste

1. Relaţ ia cu psihologia generală

Psihologia sociala studiaza procesele si fenomenele care se produc intr-un spatiu

relational in zona de interferewanta dintre social si individual.De exemplu nu se mai abordeaza

emotiile in sine ca procese psihice general umane ci modul cum se produc si se manifesta acestea

in cadrul grupurilor si multimilor.

Concepte de baza din psihologia generala sunt preluate de psihologia sociala, dar si

aceasta ofer ă psihologiei genereale date pentru. prelucrari si generalizari.

2. Relaţ ia cu sociologia

În timp ce psihologia socială studiaz ă individul inserat, implicat în diverse contexte de

relaţionare socială, cu accent pe fenomenele provocate la nivelul individual de către implicarea

socială, sociologia se interesează de mul ţimi, de dinamica lor generală, la nivel statistic.

10



3. Relaţ ia cu antropologia culturală

Obiceiurile, modelele culturale, credinţele, tot ceea ce face obiectul antropologiei

culturale, difer ă de la un spa ţiu cultural la altul. Aceste modele, obiceiuri etc. structuralizează

personalitatea celor ce tr ăiesc în contextul lor. Relaţionarea inter-umană se complic ă atunci cînd

persoanele implicate provin din culturi diferite, datorită personalit ăţii de bază modelate în

conformitate cu coordonatele culturii respective.

4. Relaţ ia cu politologia

Politologia este ştiinţa care studiază rela ţiile de putere, mecanismele şi fenomenele

subiacente controlului social. Ceea ce interesează psihologia social ă este faptul c ă rela ţiile

interpersonale se modifică în func ţie de fenomenele politice şi de relaţiile de putere.

5. Relaţ iile cu ecologia

Ecologia poate fi definită în mod metaforic ca fiind " ştiinţa armoniei". Ecologia socială se

preocupă de raporturile dintre natur ă şi om, dintre om şi creaţiile umane, dintre natur ă şi creaţiile

umane, dar şi de raporturile dintre oameni în plan organizaţional.

Subramuri ale psihologiei sociale

- psihologia social ă aplicat ă în industrie = psihologie organiza ţională (atitudinea si

satisfac ia în muncă, apartenen a la organiza ii, conflictele la locurile de muncă (în

institu ii i a ezăminte sociale), revendicări profesionale, interviurile în vederea angajării

etc)

- psihologia social ă a s ănăt ă ii (reprezent ările i atitudinile indivizilor fa ă de boli, felul în

care ei fac fa ă stresului, rela ia medic — pacient)- psihologia social ă a educa ţ iei

- psihologia social ă juridic ă – cu prec ădere în psihologia socială american ă unde

func ionează sistemul stabilirii vinov ă iei prin jura i (felul în care ace tia delibereaz ă

pentru a ajunge la un verdict comun, cum interac ionează argumentele lor, de ce i cum

renun ă la pozi iile ini iale, strategiile avoc ă e ti, factorii ce produc distorsiuni în

11



relatările martorilor, în conducerea procesului de către judecător, certările de psihosociologie

a delincven ei

- psihologia social ă a a religiei ;

- psihologia social ă aplicat ă în via ţ a cotidiană.

METODE DE ANALIZĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIAL Ă

Observa ţ ia

Observaţia este o metodă fundamental ă a cunoa şterii ştiinţifice şi empirice, constând

din înregistrarea riguroasă şi planificată a desf ăşur ării naturale a unui proces, fenomen,

comportament sau acţiune, f ăr ă interven ţia obsevatorului în desf ăşurarea acestora.

Eficienţa observaţiei ca metodă de cunoa ştere depinde atât de calităţile personale ale

observatorului (spiritul de observaţie, capacitatea de concentrare, calităţile atenţiei, volumul şi

fidelitatea memoriei, capacitatea asociativă şi de analiză, ş.a), cât şi de modul cum se

pregăteşte şi se desf ăşoar ă activitatea de observare.

Observaţia poate fi simplă sau complex ă, în funcţie de numărul factorilor şi

dimensiunilor avute în vedere, directă sau indirect ă în func ţie de prezenţa nemijlocită a

observatorului, sau de utilizarea unor sisteme de înregistrare automată, video sau audio,continuă sau discontinu ă, prin secvenţionarea planificată a activit ăţii de observaţie în unităţi

temporale determinate.

Observaţia poate fi folosită în combina ţie cu experimentul, ancheta socială, interviul.

Capcane care pot surveni în timpul aplicării observaţiei în psihologia socială:

- prezenţa observatorului poate determina modificarea comportamentului persoanei observate;

- observatorul are tendinţa de a interpreta faptul observat din perspectiva propriei

personalităţi; ca urmare, într-un demers ştiinţific bazat pe observaţie trebuie efectuată de-

subiectivizarea – observatorul trebuie sa se elibereze de orice schemă preconceput ă.

Experimentul

Metoda experimentală vizeaz ă crearea în conditii riguros prestabilite a unei situa ii

experimentale în cadrul careia se poate determina cantitativ influen a unui factor (V.I –

12



variabila independentă) asupra altor factori implica i în producerea unui fenomen (V.D –

variabila dependentă).

Clasificarea experimentelor

- după locul de desf ăşurare pot fi de laborator sau naturale (de teren). Ultimele ofer ă

avantajul reducerii gradului de artificialitate specifică experimentelor de laborator, dar se

pierde implicit posibilitatea realizării unui control riguros asupra tuturor variabilelor, existând

totdeauna posibilitatea apariţiei unor factori aleatori, pe care cercetătorul să nu-i poat ă

identifica, totodată, desf ăşurarea în condiţii naturale a unei situaţii experimentale reduce şansa

reproductivităţii acesteia.

- în funcţie de modul de ini ţ iere a experimentelor , acestea pot fi provocate sau

invocate. Cele provocate implică proiectarea şi realizarea intenţionată a unei situa ţii

experimentale, în momentul ales de cercetător, pornind de la anumite ipoteze de lucru,experimentul invocat presupune efectuarea unei analize sistematice asupra situaţii

psihosociale produsă spontan, în anumite condi ţii social-istorice, dar asupra desf ăşur ării

căreia cercetătorul deţine suficiente date relevante, obţinute prin intermediul participanţilor,

martorilor, documentelor,etc.

- în funcţie de dimensiunea temporal ă avute în vedere, experimentele pot fi sincronice,

prin stabilirea parametrilor unui fenomen aşa cum se prezintă la un moment dat, sau

diacronice, prin care se evidenţiază dinamica fenomenului.

Metoda statistic ă

- prin aplicarea unor metode standardizate se ob in valori, se calculează corela ii

între factori, dispersiile, abaterile standard, dependen a func ionala dintre două sau mai

multe variabile etc.

Metoda sociometric ă

- studiază componentele psiho-afective în rela ţiile interpersonale. A fost elaborată de

Moreno. Testul sociometric constă într-un set de întreb ări prin care se solicită subiec ilor s ă-

i exprime preferin a, respingerea sau indiferen a fa ă de ceilal i membrii ai grupului.

Succesul metodei depinde, în mare masur ă, de crearea unui climat de acceptare a

13



investiga iei de către membrii grupului, invingerea unei rezistente la intruziune, care este cu

atât mai mare cu cât grupul este mai coeziv.

C

‐ ca sistem metodologic, a apărut din dorinţa de a se ajunge în psihologia socială la

rigoarea caracteristică ştiinţelor exacte. Cercetarea operaţională presupune structurarea unui

sistem metodologic, astfel încît metodele să realizeze o complementaritate în raport cu

specificul obiectului de studiu. Cercetarea operaţională vizeaz ă elaborarea unui model de

acţiune practică eficient ă. Conceptele nu sunt formulate la modul intuitiv, general; un concept

trebuie să fie opera ţionalizat, pentru a-l putea cuantifica.

ercetarea opera ţ ional ă

FORMAREA IMAGINII DE SINE

Defini ii

Percepţia socială este segmentul procesului cognitiv prin care persoana î şi

formează imaginea despre sine şi în acelaşi timp îşi conturează impresiile despre altul.

Cunoaşterea despre sine se materializează în:

conceptul de sine: ansamblul cuno ştinţelor şi convingerilor pe care persoana le

are despre carateristicile sale (exprimă cunoa şterea subiectivă de sine);

stima de sine: autoevaluarea pozitiv ă/negativă exprimat ă prin aprobare/

dezaprobare indicând gradul în care persoana se vede pe sine ca fiind valoroasă

capabilă, importantă.Primul teoretician care a adus o contribuţie importantă din perspectiva naturii

sinelui este W. James, care distnge 2 ipostaze ale sinelui:

1) sine ca subiect al cunoa şterii;

2) sine ca obiect care poate fi cunoscut.

14



Potrivit acestei distincţii, în psihologia socială actual ă sunt tratate conceptul de

sine şi con ştiin ţ a de sine.

În cazul conceptului de sine, unii autori realizează o distinc ţie între sinele

material, cel psihologic şi cel social.

Con ştiin ţ a de sine se preconizează c ă debuteaz ă cu con ştiinţa sinelui corporal,

care începe să apar ă în jurul vârstei de 2 ani şi a fost pusă în eviden ţă experimental prin

recunoaşterea în oglindă (copilului i se marcheaz ă un semn distinctiv şi în momentul în

care, postat în faţa oglinzii, este intrigat de acest semn, se consider ă c ă este con ştient că

în oglindă se afl ă propria imagine).

Ca rudimente ale prezenţei conştiinţei de sine, autorii mai remarcă apari ţia unor

reacţii emoţionale diferenţiate în funcţie de implicarea eului şi apariţia în limbajul

copilului a folosirii corecte a pronumelui personal „eu”.Ch. Cooley - a introdus sintagma „looking glass self”, prin care sublinia faptul c ă

ne cunoaştem prin ceilalţi.

G. H. Mead – accentueaz ă importan ţa feed-back-ului evaluativ furmizat de

ceilalţi în cursul formării conceptului de sine.

Evoluţia conceptului de sine se produce în concordanţă cu stadiile dezvolt ării

cognitive şi vizează mai multe dimensiuni: simplu →complex; instabil, incoerent→stabil

şi coerent; concret→abstract; absolut→comparativ; sinele public→sinele privat.

Sursele autocunoa şterii

1.

Introspec ia

Reprezintă procesul prin care persoana se centreaz ă pe sine şi examinează

propriile gânduri, semtimente, motivaţii ale conduitei. Cercetătorii şi-au pus problema

frecvenţei cu care recurgem la introspecţie, solicitând subiecţilor lor să completeze o gril ă

15



despre activitatea prestată, gândurile şi predispoziţia prezentă în momentul în care

pagerul avut la ei emitea un semnal sonor.

R ăspunsurile au fost examinate şi doar 8% s-au înscris în categoria dedicată

sinelui, fiind depăşiţi ca frecvenţă de teme ca: munca, petrecerea timpului liber,

problemele casei.

Împortanţa introspecţiei este supralicitată, această surs ă a informa ţiilor despre sine

fiind mai puţin utilizată decât se a ştepta. Alte critici care micşorează importan ţa

introspecţiei accentuează faptul c ă persoana nu este întotdeauna con ştientă de motivele

reale care stau la baza conduitei sale. Introspecţia survine post factum şi astfel, explicaţia

oferită este influen ţată de nevoia de justificare, intervenind mecanismele de ap ărare ale

eului.

2. Percep ia propriului comportament

P. Fraisse atr ăgea atenţia asupra dualităţii modului de percepţie asupra propriei

persoane: omul sesizează propriile gânduri, sentimente, pe de o parte, iar pe de alt ă parte,

se cunoaşte pe sine în acelaşi mod în care îi cunoaşte pe ceilalţi, din activitatea proprie,

din analiza comportamentului.Acest lucru plasează un accent important asupra conceptului propus de A.

Bandura „self efficacy” care se refer ă la con ştiinţa eficienţei proprii, convingerea

persoanei referitoare la propriile capacităţi de a organiza şi de a executa acţiunile

necesare pentru a produce efectul social dorit.

Ca vector motivaţional, conştiinţa eficienţei proprii evoluează fie pe o spiral ă

ascendentă, din succes în succes, fie pe una regresivă.

D.Bem subliniază prin teoria „autopercep ţiei” că persoana î şi analizează propriul

comportament la fel cum observă comportamentul altora. Atunci când indicii interni sunt

incer ţi, explicaţiile referitoare la sine sunt construite pe baza analizei modului în care ne

comportăm. Un exemplu în acest sens îl constituie teoria cognitiv-fiziologică asupra

emoţiilor, care consider ă c ă st ările afective sunt produsul interacţiunii dintre activarea

fiziologică şi atribuirea de către persoană a cauzei acestei activ ări.

16



În condiţiile în care cauza activării nu este transparentă persoanei, modul în care

se va comporta este cel ce va furniza o explicaţie pentru starea resimţită.

3. Interac iunea socială

Ofer ă posibilitatea compara ţ iei cu ceilal ţi, situarea în repere a grupului şi

sesizarea imaginii pe care ceilal ţi o au despre propria persoană.

Compara ţ ia social ă

Festinger susţine că ne cunoa ştem pe baza comparaţiei cu ceilalţi, grupul mic şi

mijlociu fiind cadrul social în care aceste comparaţii operează.

Se pune problema când anume recurgem la comparaţii cu alţii. Autorii consider ă

că ea are loc când exist ă o incertitudine a noastr ă referitoare la gradul în care posed ăm

anumite caracteristici şi nu dispunem de standarde obiective care să permit ă evaluarea.

Repere ale grupului

O altă problem ă este cu cine ne compar ăm. Cercetările arată c ă de cele mai multe

ori, comparaţia se realizează cu indivizi sem ănători d.p.d.v. al atributelor de interes.

Există situa ţii când persoana se compar ă cu cei ce îi sunt mult superiori, care îi

concentrează pre ţuirea sa, tocmai pentru a-şi trasa un ideal, o direcţie ulterioar ă de

evoluţie a sinelui.Există şi situaţii când persoana ia ca puncte de reper indivizi inferiori lor pe o

anumită dimensiune, aceast ă compara ţie servind la menţinerea unui anumt nivel al stimei

de sine.

Persoanele recurg şi la compararea cu normele de grup, forma impresiei de sine

aflându-se sub incidenţa sistemului de valori promovat în grup.

O serie de autori disting:

sinele actual sau real;

sinele ideal;

sinele normativ (ansamblul însuşirilor pe care persoana consider ă c ă ar

trebui să le posede, pornind de la prescrip ţii sociale).

17



P.Iluţ a pus în eviden ţă o corela ţie ridicată între sinele ideal şi cel normativ,

rezultând că aspira ţia spre schimbare a indivizilor este influenţată de sistemul de valori

promovat la nivel social.

În cazul interacţiunilor sociale, devin vizibile aprecierile celorlalţi faţă de propria

persoană. Aceste impresii pe care indivizii le sesizează mai mult sau mai pu ţin exact sunt

înglobate în imaginea de sine.

Se diferen iază:

1) imaginea proprie de sine

2) imaginea social ă de sine (aprecierea celorlal ţi receptată de individ =

metapercep ie).

Investigarea rolului pe care metapercepţia îl are în formarea conceptului de sine

s-a realizat prin studii care compar ă imaginea proprie de sine cu imaginile sociale (modulîn care individul crede că este v ăzut de persoanele apropiate) şi cu impresiile celorlalţi

despre acea persoană. R.Tome a desf ăşurat un astfel de studiu având ca subiecţi

adolescenţi. Pune în evidenţă o corela ţie strânsă între imaginea proprie de sine şi

metapercepţia şi mai scăzută, între metapercepţie şi părerea realistă a celorlal ţi.

Astfel, metapercepţia apare la această vârst ă mai degrab ă ca o proiec ţie a imaginii

proprii de sine asupra imaginii grupului, ar ătând că feed-back-ul evaluativ furnizat de

ceilalţi nu pare să fie atât de important odat ă ce a fost cristalizat ă reprezentarea sinelui.

În concluzie, formarea conceptului de sine se bazează pe:

1. sesizarea de către persoană a propriilor gânduri şi sentimente,;

2. observarea şi analiza propriului comportament;

3. observarea şi analiza dinamicii succeselor şi eşecurilor;

4. comparaţia cu altul;

5. înscrierea în reperele oferite de grup;

6. sesizarea impresiei pe care ceilalţi o au despre sine.

MODALITĂ ILE PERCEP IEI DE ALTUL

18



Percepţia are loc prin întâlnirea activă a 2 universuri, pe de o parte cel al

stimulărilor oferite de mediu, şi pe de altă parte, lumea subiectiv ă a persoanei care

observă.

Actul perceptiv înseamnă o desprindere a unui obiect, a unui stimul din câmp, a-i

sesiza însuşirile şi a-l repartiza într-o anumită categorie. Acest lucru se reg ăseşte şi în

cazul percepţiei sociale a celuilalt, existând o clasificare a obiectelor din câmpul social în

categorii semnificative pe baza însuşirilor pe care le au în comun.

1.

Elementele percep ţ iei sociale

Punctul de plecare în analiza modului în care indivizii îşi formează impresiile

despre alţii este problema surselor de informaţii. Unii autori consider ă c ă acestea sunt:

persoana ţ int ă; comportamentul ei; contextul social .

a. Persoana ţ int ă

Este iniţial analizată pe baza atribuirilor fizice direct observabile care includ şi ele

elemente clasificatorii (atractivitatea fizică, fizionomia, ţinuta vestimentar ă, vârsta, sexul,

gruparea etnică).Categorizarea este o capacitate cognitivă fundamental ă pus ă în practic ă într-un

mod eficient şi natural. Ea are o mare valoare adaptativă, favorizând simplificarea

(fiecare obiect, individ ar trebui considerat unic şi tratat ca atare), iar această transform ă

lumea într-un loc care poate fi în mai mare măsur ă controlat şi previzibil.

Categorizarea are 3 funcţii:

gruparea obiectelor cu caracteristici similare în aceeaşi clasă;

codarea experienţei;

generarea de inferenţe (deducţii);

Categorizarea iniţială a celuilalt se realizeaz ă în mod involuntar, automat, f ăr ă

efort sau conştiinţă real ă a acestui lucru. Stimulul este codat pe baza unor indici

disponibili şi categoria socială corespunz ătoare este în mod cvasiautomat activat ă.

19



Categoriile pot să constea din grupuri sociale sau tipuri psihologice. Odat ă

activată o categorie, ea nu indic ă doar apartenen ţa persoanei la un grup dat, ci face apel la

cunoaşterea conţinută în anumite structuri (scheme).

Schemele se pot referi la caracteristici tipice unor grupări de obiecte, sociale sau

nu, şi de asemenea, la derularea unor evenimente → prelucrarea informa ţiilor pornind de

la procesul de categorizare nu se produce f ăr ă anumite distorisiuni (bias).

b. Situaţ ii sociale

Situaţiile sociale reprezintă a doua surs ă de informa ţii, de interpretări, pentru că

deţinem anumite reprezentări despre modul în care se vor desf ăşura evenimentele.

Scenariul cognitiv este o structur ă de date ce descrie o secven ţă tipic ă de evenimente

desf ăşurate serial, tipice pentru o anumită situa ţie socială.

Aceste reprezentări ale modului în care se va desf ăşura un eveniment, trimit spre

comportamentele aşteptate ale persoanei aflate într-o anumită situa ţie şi servesc ca reper

în evaluarea expresiei şi condiutei indivizilor.

c. Comportamentul persoanei

Acesta este interpretat în relaţie directă cu expectan ţele observatorului, stând la baza unor atribuiri cauzale.

2.

Formarea impresiilor

Toate aceste elemente sunt analizate şi se deduc cauzele comportamentelor

persoanelor ţintă în termeni de dispozi ţ ii stabile versus factori externi situa ţ ionali . Astfel

se formează impresii despre ceilal ţi, imagini coerente ale caracteristicilor lor.În construirea impresiilor facem apel la:

apartenenţa persoanelor la o anumită categorie;

caracteristici individuale ale persoanei.

Problema este care tip de informaţii predomină în procesul de formare a

impresiilor. R ăspunsul este modelul de continuum al impresiei → Fiske şi Neuberg

20



(1991): evaluarea celuilalt se înscrie pe o axă ce are la o extremitate evaluările bazate

pe categorii, iar la cealaltă extremitate – caracteristici individualizate.

Observatorul percepe ţinta şi într-o primă faz ă o clasific ă. În a doua etapă,

observatorii evaluează dac ă aceast ă imagine a ţintei este suficientă pentru interesele,

scopurile, nevoile, tratamentul informaţional.

Dacă ţinta nu prezintă decât o importan ţă minor ă sau observatorul este supus unei

constrângeri ce-l împiedică s ă examineze sistematic ţinta (paradigma dublei sarcini),

procesul de formare a impresiei va fi întrerupt şi evaluarea va fi bazată preponderent pe

categorii de apartenenţă a ţintei.

Dacă intervin factori de motivare ce vor mobiliza observatorul pentru a evalua

caracteristici personale ale ţintei, impresia formată va fi una de o mai mare fine ţe, mai

individualizată a ţintei.

Observatorul percepe ţinta Obseravtorul clasifică ţinta Impresia

Impresia este suficientă/ categorii

Evaluarea pertinenţei observaţiei

Impresia globală trebuie completat ă /

caracterisitici individuale

Factorii de motivare intervin când:

rezultatul unei acţiuni întrprinse de observator este dependent de ţintă;

observatorul se simte responsabil de impresia formată;

observatorul primeşte explicit dispoziţii de control şi exactitate;

observatorul este interesat, atras de ţintă.

Formarea impresiilor este influenţată şi de „teoriile implicite ale personalităţii”,

prezente la nivelul observatorului (presupuneri pe care le fac persoanele despre relaţiile

ce există între diferitele tr ăsături de personalitate şi între tr ăsăturile de personalitate şi

comportament (experimentul lui Asch - portret cald/rece).

Reluarea experimentului lui Asch cu perechea sociabil/ nesociabil a dat rezultate

diferite în funcţie de sociabilitatea subiecţilor. Centralitatea unei tr ăsături în formarea

21



impresiilor despre celălalt depinde şi de gradul de similitudine şi contrast dintre ţintă şi

observator pe aceeaşi dimensiune.

Impresia odată format ă, apare tendinţa ca informaţiile ulterioare despre acea

persoană ţintă s ă fie astfel procesate astfel încât s ă înt ărească impresia format ă:

- apare tendinţa de menţinere a convingerilor, chiar şi după ce au fost contrazise (iner ţia

procesului de percepţie socială);

- apare „profeţia care se autoîndeplineşte” (efectul „Pigmalion”) = procesul prin care

expectanţele unei persoane referitoare la o alta pot să o conduc ă pe cea de-a doua s ă se

comporte astfel încât să confirme a şteptările.

3.

Factori facilitatori şi distorsionan ţ i în percep ţ ia social ă

a.) Fenomentul de cristalizare

Intervine în relaţiile interpersonale cu conţinut afectiv şi constă în transfigurarea

persoanei, a situaţiilor sub influenţa propriilor dorinţe, sentimente ( = un moment de

proiecţie a caracteristicilor, expectanţelor persoanei în exterior).

V. Pavelcu distinge între cristalizarea intui ţ ie (impresia nu pierde contactul cu

realitatea, persoana este sensibilă la argumente) şi cristalizarea iluzie (iner ţia este foarte

mare). Contactul cu realitatea determină ajustarea progresiv ă a impresiei, ap ărânddecristalizarea.

b.) Prezumţ ia de similitudine

Se refer ă la ipoteza asem ănării, la tendinţa persoanelor de a-i considera pe ceilalţi

asemănători cu sine, de a se proiecta drept etalon. Ea poate deforma cunoaşterea

oamenilor când nu este reală sau o poate u şura când asemănările sunt reale.

c.) Efectul de halou

Se refer ă la influen ţa imaginii globale pe care o avem despre o persoană, asupra

aprecierilor referitoare la tr ăsăturile specifice.

22



d.) Efectul indulgenţ ei

Reprezintă tendin ţa de a aprecia favorabil oamenii când evaluarea se refer ă la statutul lor

viitor

ATITUDINI I COMPORTAMENT

Defini ii

G. Allport: Atitudinea este ”starea mintală şi nervoasă de preg ătire cristalizată pe

baza experienţei, ce exercită o influen ţă direc ţională sau dinamic ă asupra r ăspunsurilor

individului faţă de obiectele cu care el este în rela ţie”.

Al. Roşca: Atitudinea este o ”predispoziţie mintală dobândit ă de a reac ţiona într-

un mod caracteristic (obişnuit favorabil sau nefavorabil) faţă de persoane, obiecte,

situaţii, idei sau idealuri cu care individul vine în contact”.

Caracteristici:

predispoziţie psihică de a reac ţiona în mod tipic, atitudinea apare ca o variabilă

latentă, internă, dedusă din constan ţa modului de comportare al persoanei;

atitudinea se formează ca urmare a experien ţei prin interiorizarea conţinutului

relaţiilor cu mediul;

atitudinea este caracterizată de stabilitate şi nu este o dispoziţie pasager ă;

atitudinea face referire la valori, presupune un moment de evaluare;

atitudinea are o coloratur ă afectiv ă manifestat ă prin simpatie vs. antipatie,

atracţie vs. respingere;

Direcţii principale în definirea atitudinii:

1) accentul pe latura afectivă → evaluare pozitiv ă/negativă;

2) conceptualizare bazată pe o combina ţie tridimensională de reac ţii afective,

cognitive şi comportamentale fa ţă de un obiect:

23



componenta afectivă vizeaz ă evaluarea;

componenta cognitivă vizeaz ă credin ţa, ideile;

componenta comportamental ă se refer ă la predispozi ţia persoanei de a se

manifesta într-un mod (intenţia comportamentală).

Variabilă externă

declaraţii verbalereacţii nonverbale

reacţii fiziologice

AFECTIVĂ

ATITUDINE

opiniiCOGNITIV Ă

Variabilă externă

Variabilă latentă

STIMUL

(obiect, persoane,situaţii)

acţiuni directe;declaraţii ale

persoanei

COMPORTA-

MENTALĂ

Abordarea tricomponen ial ă a atitudinii (I.Radu): în funcţie de complexitatea

obiectului atitudinii, se prefer ă o anumit ă definire şi operaţionalizare:

când convingerile cu privire la obiectul atitudinii sunt simple, numărul lor este

mic şi nu intr ă în contradic ţie, structura atitudinii poate fi redusă la un singur

factor (r ăspuns de natur ă afectiv ă);

când nunărul de convingeri este mare, sunt complexe şi ambivalente se prefer ă

modelul de 3 componente.

24



Perspectiva istoric ă

Studii timpurii cu privire la atitudini au fost întreprinse în anii 1920. Bogardus

(1925) a elaborat o scal ă a distan ţ ei sociale care m ăsoar ă sentimentele unei persoane fa ţă

de diferite grupuri etnice. Sunt şapte itemi referitori la diferite grade de acceptare socială,

cum ar fi: acceptarea rudeniei, acceptarea vecinătăţii, acceptarea de a munci împreună,

admiterea ca cetăţean.

Subiecţii stabilesc la ce distanţă ar accepta diferite na ţionalităţi. Între timp,

prejudecăţile etnice americane favorizau pe englezi, canadieni, irlandezi, scoţieni şi

japonezi. Cele mai puţin favorabile atitudinii erau cele faţă de evrei, negri, greci,

mexicani şi turci. Bogardus a repetat studiul în 1947, cu rezultate similare. Katz şi Braly

(1933) au cerut unui grup de 100 studenţi de la Universitatea Princeton să atribuie

tr ăsături pentru zece naţionalităţi diferite. S-a observat un mare acord stereotip chiar şi

atunci când studenţii nu fuseser ă niciodat ă în contact cu respectivele grupuri etnice (ex,

turcii au fost caracterizaţi ca foarte religioşi, chinezii ca foarte superstiţioşi, americanii

harnici şi italienii artişti). Guilford (1931) a cercetat prejudecăţile etnice a peste 1000 de

studenţi din universităţi de-a lungul întregii ţări. El a descoperit că existau acorduri

stereotipice strânse ale atitudinilor.

O aplicaţie mai recentă a scalei distan ţei sociale o reprezintă studiul lui Rockeach

şi colab., (1960), în care subiecţii trebuiau să m ăsoare cât de prietenoşi s-ar simţi faţă de persoane care aveau păreri diferite de ale lor în probleme importante. Rezultatele au

indicat că atitudinea lor fa ţă de acestea se baza mai mult pe similaritatea credin ţelor decât

pe cea de rasă sau religie. Cu toate acestea, când condi ţiile nu sunt atât de potrivite sau

destul de controlate, este probabil ca prejudecata socială s ă fie înc ă un factor izbitor, mai

ales în ceea ce priveşte relaţiile sociale intime.

Valori şi atitudini

Valorile sunt principii generale şi abstracte despre ceea ce este preţuit, având

valoare prescriptivă pentru comportament şi aprecierea situaţiilor, evenimentelor,

persoanelor; sunt centrale în universul spiritual simbolic al societăţii şi în structura

personalităţii individului.

25



La naştere, copilul găseşte un mediu obiectiv, din care face parte şi sistemul

axiologic; ca atare, la nivelul macro-socio-cultural, valorile ne apar ca date obiective,

supraindividuale. Diferenţa atitudini – valori constă în faptul c ă valoarea este obiectul

atitudinii, iar atitudinea este văzută ca o pozi ţie a persoanei faţă de un principiu promovat

social.

La nivel individual valoarea este văzută ca principiu interiorizat în structura

personalităţii, delimitarea atitudini – valori fiind mai greu de realizat. Diferenţele decurg

din faptul că o atitudine se refer ă la un complex de credin ţe şi convingeri faţă de un

obiect, persoană, situaţie particular ă, iar valoarea constă într-o singur ă convingere de

mare generalitate, deasupra obiectelor particulare.

Valorile vor ghida astfel atitudinile, servindu-le drept repere pentru conduită

(principii generale despre ceea ce este dezirabil).Din punct de vedere evolutiv, atitudinile se formează pornind de la activit ăţi şi

comportamente spre conţinutul de conştiinţă corespunz ător. Copilul este indus într-o suită

de activităţi şi relaţii ghidate de adult, pe baza acestora însuşindu-şi treptat şi conţinutul

informativ al acestor activităţi sub formă de aprecieri, reprezent ări, convingeri.

Pe măsur ă ce activit ăţile şi relaţiile devin mai numeroase sunt integrate din ce în e

mai multe exemple, fapte de viaţă, importantă fiind aceast ă arie a contactelor sociale ale

copilului, care validează sau infirm ă pozi ţiile în formare.

Convergen ă vs divergen ă între atitudini şi comportament

Atitudinea se operaţionalizează pe baza a ceea ce persoana declar ă şi a modului în

care acţionează. Se pune problema raportului dintre ceea ce oamenii sunt şi gândesc

(componenta cognitivă şi afectivă a atitudinii) şi modul în care se comportă.

La Pierre a eviden at discrepanţa care poate surveni între declaraţiile şi

comportamentul efectiv al subiecţilor. Cercetările ulterioare au avut rezultate

26



controversate: unele arată concordan ţa ridicată între r ăspunsurile atitudinale şi modul de

acţiune al indivizilor, iar altele sprijină ideea discrepan ţei.

Factorii şi condiţiile ce influenţează convergen ţa/ divergenţa dintre atitudini şi

comportament:

a) Convergenţ a dintre atitudini și comportament:

este susţinută de ideea atitudinii ca vector motiva ţional, ca şi cauză a

comportamentului;

este susţinută de încercarea de a justifica, explica reac ţiile comportamentale,

atitudinea fiind, de fapt, efectul conduitei noastre → Bem: „Teoria

autopercepţiei” (Reprezintă o exagerare a rolului comportamentului, sus ţinând că

ne autoatribuim anumite caracteristici din constatarea felului în care ne-am

comportat. Studiile arată c ă aceast ă teorie este valid ă atunci când nu exist ă o

poziţie bine definită, prealabilă).

b) Divergenţ a dintre atitudini și comportament este explicat ă pe baza a 3

grupaje de factori:

b.1. Probleme metodologice

Unii autori susţin că tehnicile verbale utilizate în m ăsurare sunt influenţate de

tendinţa de a r ăspunde aşa cum este de dorit (există o atitudine real ă care determin ă

reacţii comportamentale asemănătoare în situaţii diferite, însă instrumentele de

surprindere a atitudinilor nu sunt suficient de rafinate).

Între atitudine, ca variabilă latent ă şi opinia, declaraţia subiectului apare o distanţă

– acest lucru a fost pus în evidenţă cu ajutorul metodei falsului dispozitiv de detectare a

atitudinilor.

O altă problem ă este gradul de specificare a r ăspunsurilor atitudinale şi a celor

comportamentale. Investigaţiile trebuie să respecte simetria la nivelul anumitor factori

(obiectul, acţiunea, contextul, momentul efectuării), când măsoar ă atitudinea şi observă comportamentul.

b.2. Factori de personalitate

Un comportament este determinat de o suită de atitudini, îns ă studiile iau în calcul

doar una dintre ele, nu neaparat pe cea mai relevantă.

27



Legătura atitudini–comportament depinde de tăria atitudini respective (importanţa

ei în sistemul de personalitate), dependentă de cantitatea de informa ţie pe care se bazează

şi modul în care au fost obţinute informaţiile (experienţa personală vs. declara ţiile

celorlalţi).

Tăria este direct legată şi de gradul de accesibilitate al atitudinii (uşurinţa cu care

este amintită atitudinea şi uşurinţa cu care se operează în plan cognitiv cu informa ţiile ce

stau la baza ei).

b.3. Presiunile situației

Divergenţa apare pentru că în unele cazuri persoana este constrâns ă s ă ac ţioneze

într-un anumit mod → cerin ţele situaţiei sunt strict definite, iar încălcarea lor este

sancţionată prompt şi sever, chiar dacă informal.

Un alt factor situaţional este prezenţa celorlalţi, în special pentru persoanele ce

prezintă o tendin ţă ridicat ă de monitorizare a sinelui.

Relaţia dintre atitudini şi comportament este explicată, conform modelului

acţiunii planificate (Azjen & Fischbein, 1980), prin atitudinea faţă de obiectul specific

(determinată de evaluarea consecin ţelor comportamentale posibile şi a probabilităţii de

apariţie a fiecărei consecinţe) şi de normele sociale interiorizate de individ (depind de

aprobarea comportamentului de către persoanele semnificative).

Aceşti 2 factori, atitudinile şi normele, determină inten ţia comportamentală, careeste în legătur ă direct ă cu conduita.

Pentru că acest model nu ia în calcul decât vag factorii de personalitate şi cei

situaţionali, valoarea sa predictivă este notabil ă pentru ac ţiunile simple şi perioadele

scurte de timp. Pentru conduitele mai complexe şi previziunile pe termen lung, se

consider ă mai util ă cunoa şterea valorilor, a structurilor axiologice ale individului.

Strategii ale schimbării atitudinilor

Viaţa de zi cu zi supune individul determinărilor din partea diverselor instanţe,

implicând procese de formare, dar şi de schimbare a atitudinilor, determinări ce pot fi

28



spontane sau intenţionate. Când se urmăreşte deliberat modificarea atitudinii individului,

într-un context în care acesta îşi păstrează (sau crede c ă î şi păstrează) o anumită libertate,

avem de a face cu persuasiunea (Corneille, 1994).

Persuasiunea

Studiul persuasiunii se concentrează asupra inducerii prin argumente a unor

poziţii mintale şi a fost realizat pornind de la modelul comunicării interumane, fiind

influen at de:

a.caracteristici ale SURSEI:

credibilitatea sursei - depinde de competen ţa (calitatea persoanei de a fi bine

informată, expertă pe o anumit ă problem ă) şi de încrederea care se poate avea în

sursă (inten ţiile care i se atribuie);

atractivitatea perceput ă - depinde de similaritatea surs ă-receptor, de

atractivitatea fizică a sursei;

surse multiple ale mesajului.

b. conț inutul şi forma MESAJULUI

Efectul persoanei depinde de:

1) tăria argumentelor:

poziţia propusă nu trebuie prezentat ă închis ă, cu concluzii definitive, ci

problematizată (cel pu ţin pentru un anumit auditoriu), depinzând de cât de mult

prefer ă persoana s ă gândeasc ă asupra problemei;

repetarea argumentelor creşte în general efectul persuasiv, dar numai până la un

anumit punct, dincolo de care intervine saturaţia. Aceasta se instalează mai târziu

pentru argumentele simple;

prezentarea în conţinutul mesajului a unor argumente favorabile poziţiei contrare

celei propuse de sursă (sursa pare mai informat ă şi poate genera rezistenţa faţă de

acea poziţie contrar ă prin mecanismul inocul ării).

2) inducerea unei reacții emoționale ‐ creşte efectul persuasiv, dar numai dac ă nu

depeşte o anumită valoare (ex. frica de posibilele efecte negative ale conduitei este

eficientă doar dac ă nu dep ăşeşte o anumită intensitate şi dacă sunt prezentate modalit ăţi

de evitare a pericolului).

29



Inducerea unei stări afective pozitive s-a dovedit eficientă pentru crearea unor

impresii mai favorabile despre ceilalţi.

3) transmiterea unor conținuturi prin canale şi forme diferite

c. SUBIECTUL receptor – care, confruntat cu un mesaj, îl va analiza pentru a-şi forma o

opinie. Evaluarea se poate realiza în 2 moduri de procesare:

- o rută central ă: receptorul consumă timp şi energie pentru o evaluare critică a

conţinutului mesajului pe baza cunoştinţelor anterioare despre acel subiect.

- o rută periferic ă: implică procese care au la baz ă efecte marginale şi nu

evaluarea critică a con ţinutului (sunt influente aspecte precum: caracteristici ale sursei,

forma mesajului, dispoziţia receptorului).

Schimbările atitudinale induse pe ruta periferică sunt mai pu ţin stabile şi prezic în

mai mică m ăsur ă comportamentul, comparativ cu cele antrenate prin procesarea

cognitivă, sistematică a mesajului.

Probabilitatea de a recurge la evaluarea critică a argumentelor sau la focalizare pe

aspectele exterioare conţinutului mesajului depinde de motivaţia persoanei (gradul de

implicare) şi de capacitatea de a înţelege mesajul, fiind importantă şi dispoziţia de

moment a receptorilor.

Atunci când mesajul include argumente bine structurate, logice, valide, impactulva fi mai mare asupra persoanelor motivate şi capabile să evalueze aceste argumente.

Când mesajul include argumente insuficiente, efectul va fi mai mare asupra

persoanelor care se simt mai puţin interesate de temă şi care nu au capacitatea de a

analiza mesajul.

Rezistența la schimbare

Subiectul receptor dezvoltă şi mecanisme specifice de rezistenţă la persuasiune, în

func ie de tăria pe care a avut-o atitudinea iniţială, prin:

- expunerea selectivă = procesul prin care, con ştient sau nu, persoana evită

acele informaţii care sunt în dezacord cu normele, atitudinile lor şi caută

preferenţial informaţii ce susţin convingerile anterioare;

- deprecierea calităţii sursei;

30



- distorsionarea mesajului (sunt reţinute informaţii care convin etc);

- respingerea în bloc a comunicării;

- mecanismul inoculării → rezisten ţa la schimbare poate fi mărită prin

asimilarea unor argumente mai slabe ale poziţiei sursei, care îl imunizează

pe receptor faţă de încercarea ulterioar ă a sursei de a-l influen ţa;

- prevenirea şi întâmpinarea argumentelor.

Schimbări atitudinale spontane

O altă cauz ă a schimb ării atitudinilor este discrepanţa ce apare între elementele

cognitive, evaluative şi comportamentale ale atitudinii specifice. Când aceste discrepanţe

nu sunt induse deliberat de o instanţă extern ă persoanei, eventualele modific ări ale

atitudinilor sunt considerate spontane (autopersuasiune).

Studiile s-au centrat asupra explicării proceselor ce au loc în cazul neconcordanţei

dintre diferitele evaluări f ăcute pentru obiectul atitudinii şi a neconcordanţei dintre

atitudine şi comportament.

Una din teoriile care încearcă s ă explice aceste neconcordan e este „teoria

disonan ţ ei cognitive” (L.Festinger), care afirm ă c ă atunci când individul constat ă o

discrepanţă între componentele atitudinii sau între atitudine şi comportament, se va

str ădui să o rezolve, întrucât ea este tr ăită ca o tensiune, ca un disconfort psihic, unul din principalele moduri de rezolvare fiind schimbarea atitudinilor.

În situaţia disonanţei cognitive se produc o serie de restructur ări cognitive,

schimbările atitudinale fiind de aşteptat să apar ă în anumite condi ţ ii (Cooper & Fazio):

comportamentul în dezacord cu atitudinea trebuie să produc ă efecte negative

nedorite;

responsabilitatea personală pentru apari ţia acestor efecte, apreciată prin prisma

libertăţ

ii de decizieşi prin probabilitatea de apari

ţie a acestor efecte, s

ă fie

ridicată;

prezenţa activării fiziologice;

activarea fiziologică s ă fie atribuit ă ac ţiunilor personale.

Teoria disonanţei cognitive vine în contradicţie cu teoria autopercep ţ iei (D.Bem).

Teoria disonanţei cognitive consider ă c ă schimbarea atitudinilor se produce pentru c ă

31



disconfortul resimţit este atribuit comportamentului contraatitudinal, în timp ce teoria

autopercepţiei consider ă c ă schimbarea apare f ăr ă prezen ţa stării de tensiune, doar prin

simpla analiză a comportamentului propriu (explica ţie motivaţională vs. explica ţie

cognitivă).

Studiile ulterioare au concluzionat că ambele teorii sunt valide, dar se aplic ă în

situaţii diferite:

a) când comportamentul persoanei este în mare măsur ă contradictoriu cu atitudinea,

persoana va resimţi un nivel ridicat de tensiune şi îşi va modifica atitudinea ca

urmare a acestuia;

b) când discrepanţa este mai mică, persoana nu va resimţi un nivel semnificativ al

activării fiziologice, iar atitudinea se va structura pornind de la analiza

comportamentului.

Tehnici de influenţă bazate pe modificări ale comportamentelor

Uneori, instanţele externe apelează la tehnici care î şi propun schimbarea poziţiei

individului prin modificarea, deseori mică, a comportamentului. Când aceste tehnici

declanşează procesele psihologice ale schimb ării atitudinilor şi asigur ă persoanei iluzia

libertăţii deciziei, unii autori le includ în cadrul persuasiunii.

Astfel de tehnici de influenţă bazate pe modific ări ale comportamentelor sunt:

Jocul de rol: se bazeaz ă pe angajarea persoanei în anumite comportamenteavând efect asupra atitudinii (comportamentul contraatitudinal va antrena

schimbări);

Tehnica „piciorului în u şă”: se prezint ă la început persoanei o cerere mic ă, greu

de refuzat, iar după s-a provocat aceast ă implicare ini ţială, se prezintă cu şanse

crescute de a fi acceptată o cerere important ă.

Factorii de care depinde eficienţa tehnicii sunt:

- timpul scurs dintre cele 2 cereri să fie scurt;

- discrepanţa dintre cereri să fie mic ă;

- stimularea motivaţiei altruiste.

Tehnica „u şii în fa ţă”: se prezint ă ini ţial o cerere importantă care va fi respins ă

şi care este urmată de cererea mai mic ă, mai rezonabilă. Apare efectul de

contrast, a doua cerere pare mai puţin importantă când este prezentat ă dup ă

32



prima, decât când este prezentată singur ă. Intervin factori legaţi de

autoprezentare, adică de refuzul ini ţial, rezultând un disconfort, care poate fi

redus prin acceptarea cererii nr. 2.

Concesia reciprocă.

Tehnica mingilor la joasă în ăţ ime: se bazează pe ob ţinerea conformării la o

cerere, păstrând ascunse o parte din costurile ei.

MODELE ALE ATRIBUIRII CAUZALE

Defini ii

Noţiunea de „atribuire” este foarte generală, putând fi extinsă asupra majorit ăţii

activităţilor mentale. Ideea centrală este c ă oameii confrunta ţi cu un anumit eveniment,

conduită sau st ări psihologice simt nevoia de a le fixa cauzele.

Atribuirea se refer ă la elaborarea prin inferen ţă a unor cogni ţii (cunoştinţe)

pornind de la observarea de către actorul social a evenimentelor şi conduitelor, adică

încercarea de a înţelege, de a furniza explicaţii ale cauzelor care stau la baza celorobservate.

Inferen ţ a este opera ţia gândirii în care se admite o judecată al c ărui adevăr nu este

direct verificat, în virtutea unei legături a ei ce alte informaţii sau judecăţi considerate

adevărate.

Atribuirea, fiind o noţiune foarte generală, a fost restrânsă din punct de vedere al

preocupărilor ştiinţifice la problema atribuirii cauzale. Prin teoriile atribuirii cauzale se

vizează descoperirea „logicii naturale” a explica ţiilor cotidiene. La baza acestor teorii

stau 2 postulate sau principii:

1) Primul principiu: pentru a înţelege comportamentul individului în situaţii sociale,

trebuie să cunoa ştem explicaţiile pe care omul obişnuit, în existenţa cotidiană, le

ofer ă evenimentelor - modul în care cunoa şte realitatea, dă sens evenimentelor

observate şi realizează predic ţii pornind de la compararea persoanelor în diferite

33



situaţii (actori sociali posedă o psihologie naiv ă, căreia îi este caracteristic un

anumit grad de cunoaştere a realităţii) = „psihologia simţului comun”.

2) Al doilea principiu: există o continuitate a modului în care omul obi şnuit,

respectiv omul de ştiinţă, procedează în cazul în ţelegerii şi denumirii realităţii -

„Epistemologia simţului comun”.

Atribuirea este procesul prin care omul cuprinde realitatea, poate s ă o st ă pânească

şi să o prezic ă. Astfel, mediul înconjur ător apare ca stabil şi coerent, poate fi reconstruit

mental pe baza principiului echilibrului cognitiv (sistemul nostru cognitiv, judec ăţile

referitoare la diferite aspecte ale mediului trebuie să fie concordante; dac ă apare o

contradicţie, aceasta va determina o stare neplăcută şi individul va tinde să concilieze cele

2 poziţii).

Atribuirea cauzală conduce spre 2 tipuri de explica ţii:a) de tip intern (dispoziţii stabile ale persoanei);

b) de tip extern (cauzele sunt situate la nivelul factorilor contextuali).

Atribuirea cauzelor succeselor i insucceselor a generat teoria cu privire la

locusul cauzalită ii (LOC – locus of control), realizat ă de J.B.Rotter (1966). El a studiat

rolul întăririi (pozitive sau negative) în activitatea de învă are. În baza unei scale de

atitudini a concluzionat că exist ă dou ă categorii de persoane:

-

persoane care consider ă înt ăririle într-o situa ie de învă are ca fiindrezultatul propriului comportament (au un LOC intern)

- persoane care consider ă înt ăririle într-o situa ie de învă are ca fiind

rezultatul unor for e externe, al întâmplării / hazardului / destinului etc

(au un LOC extern)

În interpretatea evenimetelor observate, persoana îşi construieşte în mod activ

explicaţiile, trecând dincolo de datele accesibile în mod nemijlocit. Omul nu observă pur

şi simplu, ci supune datele observate unei analize, producând activ conţinuturi cognitive,

adică generând plus valoare la nivelul sensului.

Actorii tind să atribuie e şecurile lor circumstanţelor exterioare, în timp ce

observatorii înclină s ă explice acelea şi acţiuni accentuând caracteristicile personalităţii.

Puteţi întâlni pe cineva care este singur şi se plânge că este astfel pentru c ă prietena sa nu

vrea să vorbeasc ă cu el (atribuire exterioar ă). Între timp vă gândi ţi că aceasta se datore şte

34



faptului că persoana este retras ă şi nu face eforturile necesare să-şi atragă prietenii

(atribuire internă). Există, deci, diferite atribuiri f ăcute pentru succes şi eşec depinzând de

situaţia de actor sau observator a persoanei care face atribuirea.

Există, de asemenea, tendin a să atribuim propriile succese unor cauze interne

(am trecut pentru că sunt foarte inteligent, am studiat din greu şi mă simt, în general, un

tip grozav) i eşecurile noastre cauzelor externe (n-am reuşit deoarece testul nu acoperea

nimic din ce am învăţat din curs) . Ultima afirmaţie, de obicei, se aude la acele persoane

care într-un fel nu sunt capabile să asimileze informa ţiile prezentate şi le utilizează în

contexte diferite, lipsindu-le, din nefericire, abilitatea de a trece de la concret la abstract.

Unele activităţi sau situaţii incurajează atribuirile interne privitoare la rezultate (de

exemplu, competiţii sportive). În astfel de situaţii, indivizii pot să-şi apere stima de sine şi

sănătosul narcisism de atac, schimbându-şi atribuirile pe o dimensiune stabil-nestabil(Grove şi colab., 1991). Astfel, o prezentare slabă la un examen poate fi atribuit ă unui

factor instabil, ca oboseală sau grip ă, sau condiţii de iluminat, care ar implica faptul că

succesul la examenul viitor este posibil.

Când vine ocazia să evalu ăm succesele şi eşecurile colegilor noştri are loc

fenomenul invers: vom spune că cealalt ă persoan ă a reu şit datorită unor circumstan ţe

exterioare asupra cărora respectiva persoană nu are control real, ca de exemplu, norocul,

în timp ce eşecul ar decurge din caracteristicile interne.

Influenţa considerabilă a modelelor propuse pentru fenomenul atribuirii cauzale a

apărut, însă, odată cu teoriile propuse de Jones şi Davis (1965) şi Kelley (1968).

Modelul inferen ţ ei corespondente (Jones şi Davis 1965) - vizează explicarea

modului de gândire a unui observator, referitor la ceea ce încearcă s ă realizeze o persoan ă

printr-o acţiune determinată (vizeaz ă heteroatribuirea).

Autorii pornesc de la ideea că observatorul stabile şte o corespondenţă între:

evenimente, comportament observat;

intenţia ţintei;

dispoziţiile sale stabile.

Pentru ca observatorul să aib ă certitudinea c ă acel comportament al ţintei a fost

intenţionat, trebuie îndeplinite condiţiile:

35



1) persoana ţintă (actorul social) s ă fie con ştient de efectele acţiunii sale şi să fi dorit

acţiunea;

2) să posede capacit ăţile necesare pentru a îndeplini acţiunea;

3) să fi avut libertatea de alegere.

Comportamentele ce nu respectă aceste condi ţii sunt considerate neinformative. În

cazul în care observatorul consider ă c ă ac ţiunea a fost intenţionată, atribuirea unor

tr ăsături stabile se realizează dup ă urm ătorul algoritm:

a) observatorul reperează efectele ac ţiunii;

b) compar ă aceste efecte cu efectele ac ţiunilor posibile, dar neefectuate de actor,

pentru a determina efectele comune şi efectele specifice;

c) observatorul atribuie o dispoziţie stabilă actorului, bazându-se pe efectele

specifice ale acţiunii alese şi ale acţiunilor neefectuate.Limite ale modelului:

se aplică doar în cazul heteroatribuirii;

în unele cazuri este posibilă inferarea dispozi ţiei stabile chiar şi atunci când nu este

prezentă inten ţia.

Modelul covarian ţ ei (Kelley, 1968)

Procesul atribuirii cauzale se derulează dup ă principiul: efectul prezent esteatribuit factorului prezent, iar absenţa efectului este atribuit absenţei factorului.

Evenimentul observat (efectul) este analizat în funcţie de 4 factori:

persoana în interaţiune cu obiectele;

obiectul;

modalităţi temporale de acţiune;

modalităţi situaţionale de interacţiune persoană/obiect.

Pe baza acestor factori, efectul va fi evaluat din punct de vedere al:

- caracterul specific, distinct al efectului în relaţia cu obiectul;

- constanţa efectului în timp;

- constanţa de-a lingul situaţiilor;

- consensul întrepersoane cu privire la acest efect.

36



Atunci când persoana concluzionează c ă efectul este specific pentru rela ţia cu acel

obiect, este constant în timp şi de-a lungul situaţiilor şi există un consens ridicat în

legătur ă cu efectul, atribuirea va fi de tip extern (persoana va ajunge la cunoa şterea

proprietăţilor stabile ale mediului). Când consensul este scăzut şi specificitatea slabă,

atribuirea va fi de tip intern.

Problema este că atribuirile sunt f ăcute de cele mai multe ori într-un mod simplu

şi economic. Pentru a justifica faptul că analiza cauzal ă nu este întotdeauna complet ă,

Kelley a introdus termenul de „schemă cauzal ă” (= concepţie generală a persoanei

privind felul în care anumite tipuri de cauze interacţionează pentru a produce un tip de

efect special).

Încercări de sinteză dintre teoria inferenţ ei corespondente şi

modelul covarianţ ei

Jones & McGillis, 1976 aduc o completare: când atribuim o intenţie şi o dispoziţie

stabilă suntem influen ţaţi şi de a ştept ările pe care le avem în privin ţa comportamentului

actorului social. Aceste aşteptări pot fi de 2 tipuri:

aşteptări bazate pe categoria de apartenenţă a ţintei (aşteptări stereotipice,

normative);

aşteptări bazate pe caracteristicile individuale ale persoanei, cunoscute pe baza

reacţiilor sale anterioare (aşteptări structurale).

Astfel, autorii arată c ă teoriile atribuirii nu pot face abstrac ţie de apartenenţele la

anumite categori sociale ale actorilor sociali. Se poate vorbi astfel, de un stil atribuţional

specific membrilor unor grupuri, care este influenţat de practicile sociale.

Teoria social ă a atribuirii (Deschamps, 1974)

Acestă teorie consider ă c ă dimensiunea social ă a procesului de atribuire intervineîn acţiunea simultană dintre categorizarea actorului ( ţintei) şi categorizarea

observatorului. Fiecare din ei se pot considera ca reprezentanţi ai celor 2 categorii şi

relaţia ditre ei devine la nivel simbolic, relaţie între 2 grupuri.

37



Postulatul de bază al acestei perspective este c ă atribuirile, în baza categoriilor

sociale, conduc la r ăspunsuri etnocentrice (în favoarea grupului propriu şi în defavoarea

outgroup-urilor) – group serving bias.

Există şi excepţii - în cazul categoriilor sociale defavorizate apare uneori tendinţa

de subevaluare a propriului grup (pentru cazul în care persoana apar ţinând grupului

defavorizat consider ă c ă statutul inferior al grupului este legitim şi stabil).

Erori în procesul de atribuire cauzal ă

Teoriile propuse pornesc de la presupunerea caracterului logic, raţional, valid al

judecăţii umane, însă cercet ările au pus în evidenţă faptul c ă maniera ştiinţifică de a

analiza realitatea nu se regăseşte în cazul actorilor sociali.

Aceştia adoptă strategii de simplificare a proces ării informaţiilor, bazate pe

principiul eficienţei şi al nevoii de protejare a imaginii despre sine. Individul

supraestimează unele explica ţii cauzale, asociază informa ţii care în realitate nu pot fi

corelate şi acordă importan ţă diferit ă unor informa ţii în aceeaşi măsur ă relevante.

Toate aceste distorsiuni (BIAS) sunt cunoscute sub denumirea de erori ale

procesului de atribuire, cu toate că acest termen de eroare este discutabil (sunt abateri de

la modelele propuse, normative). Explicaţiile trimit spre nevoia de prelucrare eficientă,

economică a informa ţiilor, spre utilitatea pe care un anumit tip de explicaţie îl are pentruindivid (argumente de factur ă cognitiv ă şi motivaţională).

Eroarea fundamentală a atribuirii o reprezint ă tendin ţa de a supraestima influenţa

factorilor dispoziţionali, stabili şi de a subestima rolul factorilor situaţionali în explicarea

comportamentelor celorlalţi. Are în vedere modul în care se realizează atribuirea în cazul

propriului comportament (autoatribuire) şi în cazul comportamentului celorlalţi

(heteroatribuire).

Uni autori consider ă c ă între cele 2 situa ţii nu există nici o diferen ţă (Kelley şi

Bem).

Pentru Jones şi Nisbett între cele 2 situaţii apar unele diferenţe: comportamentul

celuilalt tinde să fie v ăzut mai degrabă în termeni de cauzalitate intern ă, iar

comportamentul propriu va fi explicat mai des prin atribuiri externe.

38



Explicaţia derivă din faptul c ă actorul î şi percepe comportamentul ca r ăspuns la

situaţie, în timp ce observatorul atribuie acelaşi comporament unor dispoziţii persoanle

ale actorului. Factori explicativi:

- accesul diferit la informa ţ ii referitoare la acela şi comportament : actorul dispune de

mai multe detalii despre experienţele sale anterioare şi despre geneza

comportamentului prezent; el îşi va evalua comportamentul în funcţie de alte reacţii

ale sale prezente în alte situaţii, situaţia fiind astfel văzută ca factor principal, ce îi

explică reac ţia prezentă. Pentru observator, important este comportamentul actorului

prin comparaţie cu reacţiile pe care le au alte persoane plasate în acelaşi context. Ca

atare, atribuirile se vor baza pe diferenţele la nivelul caracteristicilor stabile dintre

persoane prezente în acelaşi context.

- gradul diferit de implicare: actorul caut ă s ă-şi justifice comportamntul (să-l

raţionalizeze), pe când observatorul caută cauzele comportamentului.

- atribuirea nejustificat ă a responsabilit ăţ ii: - convingerea că individul este

responsabil de comportamentul pe care-l are şi de evenimentele în care este implicat,

este o manier ă prin care persoana neag ă interven ţia hazardului şi încearcă s ă men ţină

un sentiment de control (convingerea că tr ăim într-o lume justă, în care fiecare

primeşte ceea ce i se cuvine). Această eroare ţine tot de tendinţa observatorului de a

favoriza explicaţia de tip intern pentru alţii.- autoapărarea (SELF SERVING BIAS): apare frecvent în sitaţia de explicaţie a

succesului şi a eşecului şi constă în tendin ţa individului de a face atribuiri

dispoziţionale, interne pentru propriul succes (autoîntărire) şi situaţionale în cazul

eşecului (autoprotecţie).

- eroarea etnocentrismului: tendinţa de a favoriza propriul grup. Se manifestă prin

explicaţii diferite pentru succesul şi eşecul membrilor grupului propriu şi membrilor

grupurilor externe.

În baza celor de mai sus Wiener a propus trei dimensiuni după care are loc

atribuirea cauzală:

- dimensiunea intern / extern,

- dimensiunea stabil / instabil,

- dimensiunea controlabil / necontrolabil.

39



Pornind de la aceste dimensiuni a diferen iat apoi 4 factori ce pot explica

fenomenele sociale:

1. un factor intern, instabil i controlabil (ex. efortul)

2. un factor intern, stabil i necontrolabil (ex: aptitudinile, capacită ile)

3. un factor extern, instabil i necontrolabil (ex. norocul)

4. un factor extern, stabil i necontrolabil (dificultatea sarcinii)

AGRESIVITATEA

Defini ii

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristic ă a acelor forme de comportament

orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-

psihologice sau mixte (Mitrofan).

Actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, masină, mobilă etc.), fiin a uman ă

(individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele.

Opusul agresivită ii este comportamentul prosocial, care presupune cooperare,

toleran ă, echilibru.

După inten ia celui care ini iaz ă o ac iune agresiv ă „agresivitatea este orice act

f ăcut cu inten ia de a r ăni o altă persoan ă, fie în sens fizic, fie în sens psihologic”

(Kimble).

Agresivitatea nu trebuie confundată cu comportamentul antisocial, ca

delincven a i infrac ionalitatea (Mitrofan). Conduita boxerului nu este orientată

antisocial i, cu cât este mai agresivă, cu atât este mai performantă. Invers, nu orice

comportament antisocial, inclusiv infrac ional, poate fi caracterizat prin agresivitate -sunt comise infrac iuni prin inac iune, deci f ăr ă agresivitate.

Agresivitatea nu trebuie confundată nici cu violen a - de cele mai multe ori,

comportamentul agresiv este si violent, dar sunt i cazuri de conduită agresiv ă (este clar ă

inten ia de a vătăma, de a face r ău) în forme non-violente (ex. otr ăvirea lentă a unei

persoane este o conduită agresiv ă, dar non-violentă).

40



Comportamentul agresiv cu r ăsunet antisocial este de mai multe tipuri (Mitrofan):

l. agresivitatea nediferen iată, ocazională, f ăr ă un r ăsunet antisocial obligatoriu;

2. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf i cronic, în care se include i

comportamentul criminal;

3. comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei st ări patologice, fie

consecutivă unei afec iuni neuropsihice preexistente, fie dobândit ă.

Comportamentul agresiv poate fi orientat nu numai în afara subiectului, ci i

asupra sinelui, prin acte comportamentale autodistructive (forma cea mai gravă fiind

sinuciderea) i acte comportamentale care pot periclita sănătatea i echilibrul

organismului (fumat, alcool, droguri - paasuicid). Elementul esen ial de diferen iere îl

constituie prezen a inten iei autodistructive.

Forme ale agresivit ă ii

Delimitarea formelor agresivită ii se poate realiza dup ă urm ătoarele criterii:

a. în func ie de agresor sau de persoana care adopt ă o conduit ă agresiv ă:

- agresivitatea tânărului i agresivitatea adultului;

- agresivitatea masculină i agresivitatea feminin ă;

- agresivitatea individuală i agresivitatea colectiv ă;

- agresivitatea spontană i agresivitatea premeditat ă.

b. în func ie de mijloacele utilizate în vederea finaliz ării inten iilor agresive:

- agresivitatea fizică i agresivitatea verbal ă;

- agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei i agresivitatea indirectă

(când între agresor i victimă exist ă intermediari).

c. în func ie de obiectivele urmărite:

- agresivitatea care urmăreste ob inerea unor beneficii, a unui câstig material i

agresivitatea care urmăreste predominant r ănirea si chiar distrugerea victimei.

- agresivitatea datorată sup ăr ării sau mâniei (angry aggression) i agresivitatea

instrumentală (orientat ă în principal pentru ob inerea unui câstig material -bani, obiecte,

etc.-, iar actul agresiv constituind mijlocul de ob inere a unor asemenea achizi ii).

41



d. în func ie de forma de manifestare a agresivit ă ii:

- agresivitatea violentă i agresivitatea non-violent ă;

- agresivitatea latentă i agresivitatea manifest ă.

Cauzele agresivit ă ii

R ăspunsurile date de speciali ti în privin a cauzelor agresivită ii pot fi grupate

într-o serie de orientări de sine stătătoare:

1. agresivitatea este înnăscut ă , pozi ie sus inută de autori precum Sigmund

Freud si Konrad Lorenz. În viziunea celui dintâi agresivitatea este un instinct - oamenii

se nasc cu instinctul de a agresa i de a fi violen i, întrucât această „presiune" ereditar ă

nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influen ării educa ional-culturale, să

se găsească modalit ă i nedistructive de canalizare a tendin elor agresive. Konrad

Lorenz accentuează asupra naturii biologic-instinctuale a comportamentului agresiv, pe

care-l regăsim i la nivel infrauman. Punctul de vedere al lui Freud i cel al lui Lorenz

pot fi incluse în teoria instinctual ă a agresivit ă ii, la primul fiind vorba de dorin a de

moarte (thanatos) ca sursă a agresivit ă ii, iar la al doilea, instinctul de luptă (fighting

instinct).

Natura instictuală a agresivit ă ii este în general respins ă, dar trebuie men ionateconsiderente biologice certe:

Influențe neuronale - exist ă anumite zone ale cortexului care, în urma

stimulării electrice, facilitează adoptarea de c ătre individ a comportamentului agresiv

(ex.amigdala)

Influențe hormonale - masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită

diferen elor de natur ă hormonal ă;

Influențe biochimice – cre terea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot

intensifica agresivitatea

O altă perspectiv ă ce sugereaz ă c ă agresivitatea este cel pu in par ial înn ăscută,

a fost oferită în ultimii ani de c ătre sociobiologie (Rushton, 1989; Wilson, 1975).

Sociobiologii sus in că deoarece fiin ele umane evolueaz ă într-un context al selec iei

42



naturale, tendin ele lor puternice către astfel de conduite pot fi în elese în acest context,

ele fiind parte a naturii biologice mo tenite.

2. agresivitatea este un răspuns la frustrare – Ipoteza frustrare -agresivitate

face parte din categoria teoriilor stimulării sau provocării agresivită ii, conduitele

agresive având originea, în special, într-o stimulare sau provocare externă, în a r ăni sau

prejudicia pe altul.

Cea mai popular ă i mai cunoscut ă este teoria frustrare-agresivitate, formulată

de J.Dollard: blocarea căii de atingere a unui scop creează frustr ări care, la rândul lor, se

constituie în sursă de manifestare a agresivit ă ii.

3. agresivitatea este o reac ie la evenimentele aversive ‐ Este vorba de

punctul de vedere cognitiv neoasocia ionist (Berkowitz, 1984), conform căruia există o

rela ie între afectele negative i agresivitatea deschisă. De fapt, expunerea la

evenimente aversive (pe care prefer ăm să le evit ăm) generează afecte negative

(sentimente neplăcute), care, la rândul lor, activează automat tendin ele c ătre

agresivitate i luptă.

4. agresivitatea este un comportament social învă at - A.Bandura (1986)

formulează teoria înv ă ării sociale a agresivită ii - comportamentul agresiv se înva ă

prin mai multe modalită i: prin înv ă are direct ă (prin recompensarea sau pedepsirea

unor comportamente) i prin observarea i imitarea unor modele de conduită ale altora,

mai ales ale adul ilor.

Modalit ă i de prevenire și reducere a agresivit ă ii

Agresivitatea este rezultatul unor multiple influen e, printre care evenimentele

externe (provocare, frustrare), cogni ii privind aceste evenimente (atribuiri, amintiri,

scenarii), sau diferen e individuale.

Agresivitatea nu este un r ăspuns automat, programat, putând fi prevenită sau cel pu in redusă.

Cel mai frecvente măsuri în acest sens (P.Ilu ) sunt:

- vizionarea de materiale cu multe scene violente (piese de teatru, filme,

spectacole sportive etc.);

43



- consumarea tendin ei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor

(teorie dezvoltată de S. Freud);

- angajarea în ac iuni violente efective, dar f ăr ă consecin e antisociale

(practicarea unor sporturi, agresivitate fa ă de obiecte neînsufle ite),

idee anticipată deja de Platon.

- pedeapsa - se aplică în urma manifest ării agresivită ii, în vederea

sanc ionării acesteia i, totodată, cu inten ia clar ă de a preveni

repetarea actelor de violen ă. Pedepsele pot fi institu ionalizate

(sanc iuni juridice) si neinstitu ionalizate (în cadrul familiei). În ce

măsur ă pedeapsa aplicat ă previne reiterarea comportamentului agresiv este

greu de r ăspuns. Recidivismul este un exemplu clar al e ecului

programului de recuperare bazat pe pedeapsă.

Pentru ca pedeapsa să fie eficient ă trebuie s ă fie îndeplinite câteva condi ii :

1) pedeapsa trebuie să fie prompt ă - trebuie s ă urmeze cât mai repede posibil

agresivită ii;

2) trebuie să fie intens ă - adic ă s ă aib ă o magnitudine suficient ă pentru a fi înalt aversiv ă

pentru cei care ar putea să o primeasc ă;

3) trebuie să fie probabil ă - probabilitatea ca ea s ă urmeze ac iunile agresive trebuie s ă

fie destul de mare.Aceste condi ii lipsesc adesea din sistemul judiciar al multor ări, aplicarea

pedepsei pentru ac iuni agresive fiind întârziată luni i chiar ani, magnitudinea pedepsei

fiind variabilă de la un loc la altul, multe crime violente r ămânând nepedepsite.

- reducerea efectelor învă ării sociale - pentru a preveni realizarea unor

comportamente agresive prin imita ie, trebuie evitat pe cât posibil

contactul copilului cu modelele de conduită agresiv ă.

Alte tehnici pentru reducerea agresivită ii (Mitrofan):

- expunerea la modele nonagresive -persoanele expuse la asemenea modele

au demonstrat mai târziu niveluri mai scăzute ale agresivită ii, chiar dacă

erau provocate

- formarea deprinderilor sociale - există persoane care nu stiu cum s ă ofere

un eventual feedback altor persoane (ex. critica), iar modul în care o fac

44



provoacă sup ărarea si enervarea partenerilor sau nu tiu să- i exprime

dorin ele fa ă de al ii, au un stil abraziv de autoexprimare i sunt

insensibili fa ă de st ările emo ionale ale altora. Învă area i formarea

unor deprinderi sociale ar reduce foarte mult inciden a agresivită ii.

- r ăspunsuri incompatibile = starea afectivă pozitiv ă ca mijloc de reducere a

supăr ării, tehnică bazat ă pe principiul: este imposibil s ă te angajezi în dou ă

r ăspunsuri incompatibile sau să tr ăiesti simultan două st ări emo ionale

incompatibile (când unor persoane supărate li se induc reac ii sau stări

emo ionale incomaptibile cu supărarea sau agresivitatea (ex., empatie,

umor etc.), acestea vor ar ăta niveluri reduse ale agresivită ii). Această

reducere se produce deoarece emo iile pozitive, determinate de asemenea

reac ii, reduc intensitatea emo iilor negative ce provin din frustrare sauenervare i în urma instalării stărilor emo ionale pozitive se reduc

nivelurile foarte înalte ale provocării asociate cu supărarea extremă.

CONFLICTUL I MANAGEMENTUL CONFLICTULUI

Defini ii

Termenul de conflict provine din latinescul confligere, care însemna: ciocnire, luptă,

bătălie sau a ine împreună cu for a. Ast ăzi, în limbajul comun, termenul semnifică

neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuţie.

Conflictul este un concept complex, multidimensional (M.Fryer, 1998), care

men ionează c ă situa iile din care se naste conflictul pot varia în gravitate, magnitudine

si predictibilitate, imaginea mentală creat ă automat de conflict fiind aceea a unei falii

tectonice (acestea constituind cauza major ă a mi c ărilor seismice i unul din factorii

45



implica i în activitatea vulcanică). La fel cum activitatea vulcanică poate declansa

dezastre sau poate crea un teren fertil, si conflictul, în măsura în care este abordat cu

grijă, poate avea rezultate creative.

Pentru Marilyn Fryer conflictul constituie parte integrantă a activit ă ii umane.

Pentru a explica de ce conflictul (în sensul său de incongruen ă) este natural i

inevitabil, trebuie inut cont de două aspecte cheie ale comportamentului uman:

cogni ia i interac iunea socială.

1. Cogni ia umană este adeseori descris ă de psihologi ca o activitate de în elegere.

O modalitate prin care în elegem lumea în care tr ăim este prin rezolvarea problemelor,

cu alte cuvinte, rezolvând situa ii neclare sau confuze. Cu cât examinăm mai profund

cogni ia umană, cu atât este revelată ac iunea de rezolvare a problemelor. Rezolvarea

conflictelor are însă multe aspecte în comun cu rezolvarea problemelor, cele dou ă

concepte putând fi considerate în mare măsur ă sinonime (ex. amândou ă implic ă o

încercare de a face fa ă discontinuit ă ii i de a diminua dificultă ile, pentru ca

progresul să poat ă avea loc).

În sens psihologic, atât rezolvarea conflictelor, cât i rezolvarea problemelor in

de încercarea de a face fa ă incongruen ei, nepotrivirilor dintre ceea ce este i ceea ce

ar putea fi. O asemenea incongruen ă invadeaz ă activitatea uman ă i este esen ial ă

func ionării umane, motivându-ne să încerc ăm să atingem noi obiective.2. Interac iunea socială. Conflictul între indivizi sau grupuri tinde s ă fie desf ăsurat

în termenii puterii lor relative. Deoarece toate rela iile umane variază în func ie de

amploarea i tipul puterii exercitate de protagoni ti, orice rela ie prezintă poten ialul

unui conflict. Oamenii îsi pot exercita puterea prin resursele de care ace tia pot dispune,

prin experien a lor, prin munca, charisma sau capacitatea de coerci ie asupra celorlal i

- sau prin orice altă combina ie a acestora, într-o societate foarte stabil ă, puterea asupra

tuturor îi poate apar ine permanent aceluia i individ sau acelora i indivizi, într-o

societate mai dinamică, bazele puterii se transfer ă în func ie de viteza schimb ării, în

timp ce în societă ile anarhice este dificil de precizat cine de ine puterea.

Puterea este însă exercitat ă continuu, într-un mod sau altul, la toate nivelurile

societă ii.

46



Plecând de la faptul că, în general, conflictul este o tr ăsătur ă natural ă a activit ă ii

umane, Fryer concluzionează: orice încercare de a elimina conflictul nu poate fi decât

inutilă - dac ă nu chiar contra-productiv ă, întrucât în absen a acestuia ne privăm de

imboldul care ne motivează s ă ac ion ăm. De aceea este bine venită mai degrab ă o

focalizare a eforturilor pe managementul eficient al conflictului, pentru a ob ine

rezultate creative.

Accep iunile termenului de conflict:

Divergenţa de interes percepută sau credin ţa că aspira ţiile curente ale păr ţilor nu

pot fi îndeplinite simultan (accep ţ iunea psihologică)

Expresia confruntării for ţelor, intereselor şi energiilor umane în procesul realizării

scopurilor (accep ţ iunea psihosocial ă )

Opoziţia deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi,

state cu interese economice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte asupra

interacţiunii sociale (accep ţ iunea sociologică )

Sursele de conflict pot apare la nivel intrapersonal sau interpersonal, intragrupal

sau intergrupal, intraorganizaţional sau interoganizaţional.

Ca i forme de manifestare a conflictelor sau efecte ale acestora sunt: disputa,

cearta, protestul, refuzul de a comunica, putând ajunge până la grev ă, bătaie sau chiarr ăzboi.

Tip ri de conflicte u

Se diferen iază în func ie de criteriul utilizat:

după rela iile existente între situa ia obiectiv ă i percep ia ei de c ătre

păr ile implicate în conflict (Morton Deutsch): conflict veridic, contingent,

deplasat, de atribuire, latent, fals; după natura psihic ă: conflicte cognitive, afective, sociocognitive;

după efectele produse : conflicte constructive i distructive;

după durat ă: conflicte spontane, acute, cronice;

după semnifica ie : conflicte majore i conflicte minore;

după intensitate : conflicte intense, mediu intense i slabe;

47



după frecven ă: conflicte rare i conflicte dese.

În plus, în cadrul organiza iilor se diferen iază:

conflicte de obiective-scopuri (generate de opiniile, a tept ările, dorin ele

contradictorii sau chiar incompatibile ale membrilor organiza iei referitoare la

obiectivele/ scopurile pe care trebuie să le realizeze)

conflicte de structur ă (au la baz ă rela iile dintre departamente, sec ii, birouri

etc. sau unele caracteristici negative ale structurilor organizatorice)

conflicte ierarhice (localizate mai ales la nivelul rela iilor dintre efi i

subordona i)

conflicte distributive i procedurale (generate de modul de distribuire/alocare a

resurselor sau de procedurile la care recurge organiza ia în acest proces dedistribuire)

conflicte decizionale (cauzele lor sunt identificabile în procesele de luare a

deciziei, la diferite niveluri, ca urmare a unor disfunc ii, abuzuri, atribuiri diferite

etc.)

conflicte socioculturale (apar între membrii grupului ce apar in unor etnii sau

rase diferite, cu sisteme de valori, obiceiuri, mentalită i etc. distincte)

Între cauzele cele mai frecvente ale conflictului men ion ăm: resursele insuficiente şi accesul la acestea

interdependenţa dintre indivizi/structuri

diferenţele de statut

ambiguitatea rolului

comunicarea deficitar ă

diferenţele de cultur ă

Derularea episodului conflictual (Kenneth Thomas)

Frustrarea – apare când individul/ grupul/ organiza ia nu- i poate îndeplini

obiectivele;

Conceptualizarea – presupune perceperea existen ei conflictului i formularea

unor explica ii cu privire la acesta (cauzele, miza, previziuni privind derularea

conflictului etc.);

48



Comportamentul – vizeaz ă reac iile/r ăspunsurile celor implica i în conflict;

Rezultatul – fie conflictul este rezolvat, fie frustrarea persist ă i se declan eaz ă

un alt episod conflictual.

Managementul / controlul eficient al conflictului

Controlul eficient al conflictului (A. Tidwell, 1998), reclamă utilizarea a dou ă

seturi de tehnici: tehnicile analitice i tehnicile de comunicare

Aceste tehnici ofer ă instrumente necesare reducerii aspectelor nedorite sau

negative ale unui conflict dat. Tidwell afimă c ă, de i tehnicile de comunicare sunt

centrale în controlul conflictului, ele nu trebuie să fie practicate în defavoarea unor bune

tehnici analitice. Trebuie să fii în stare s ă- i faci cunoscut modul în care în elegi

situa ia.

O dificultate centrală în unele conflicte const ă în aceea c ă, pur i simplu, păr ile

nu comunică bine. Pentru a comunica eficient, p ăr ile trebuie să se angajeze într-o

comunicare precaută si chibzuit ă.

Tehnicile de comunicare includ: ascultarea activă, limbajul si restructurarea

deprinderilor.Ascultarea activă înseamn ă a asculta nu numai cuvintele, ci i sensul de dincolo

de acestea. Tehnicile de limbaj sunt cele care diminuează nivelul de evocare al cuvintelor

emo ionale, ca blamul i acuzarea (de i este imposibil i lipsit de în elepciune de

eliminat total con inutul emo ional dintr-un mesaj).

Analizarea sau întocmirea hăr ii conflictului permite segmentarea acestuia în

componente i denumirea lor. Acest lucru este vital în procesul în elegerii dinamicii

conflictului i în alegerea metodelor de control efectiv.

O schemă extrem de eficient ă pentru realizarea h ăr ii conflictului este modelul

celor 5P al lui Tillet (1991). Acest model identifică cinci elemente sau dimensiuni ale

unui conflict:

a) problema

b) participan ii

49



c) trecutul (past –engl.)

d) presiunile

e) proiec iile.

Pentru fiecare dintre acestea, modelul distinge între manifest i nemanifest, adică

vizibil sau cunoscut i invizibil i necunoscut. Modelul lui Tillet este un instrument

analitic simplu, oferind crearea perspectivei = a vedea conflictul dintr-o varietate de

unghiuri. Având o perspectivă mai larg ă, analistul este mai capabil să recunoasc ă p ăr ile

constitutive ale conflictului i să se ocupe de ele.

O observa ie importantă a lui A. Tidwell este cea referitoare la condi ion ările

sociale ale conflictului. Trei zone de preocupări speciale emerg din mediul social în care

survine controlul conflictului. Acestea sunt:

1) comunicarea,2) istoria

3) studiul adversarului.

1) În general, textele despre rezolvarea conflictului se axează pe importan a

comunicării în controlul conflictului (Tidwell). Ele fac acest lucru în ideea că, într-

adevăr, comunicarea este o resursă util ă folosit ă în înf ă ptuirea rezolvării. Comunicarea

este însă un element esen ial atât în conflict, cât si în solu ionarea lui.

O confuzie obi nuită este concentrarea asupra no iunii de comunicare. Ni se propune să ne imagin ăm doi negociatori într-o camer ă, unul vorbind idis, celălalt limba

arabă. Ei vorbesc, dar nu pot în elege ce spune celălalt. Unii ar putea spune că ace ti

negociatori nu reu esc să comunice, dar afirma ia ar fi o eroare. Comunicarea are loc,

indiferent dacă cei doi negociatori vorbesc aceea i limb ă sau nu. Ei primesc reciproc

ceva fundamental, chiar dacă nu au f ăcut schimb de propuneri de negociere – ei î i

comunică unul altuia inten iile. Ceea ce nu a avut loc este comunicarea „efectiv ă”.

Oricine analizează conflictul trebuie s ă in ă cont de impactul pe care mediul

comunica ional îl are asupra întregului proces. Comunicarea nu face doar să scoat ă la

lumină metodele pe care oamenii le folosesc pentru a interac iona, dar i s ă furnizeze o

în elegere vitală a evolu iei conflictului.

În desf ăsurarea lui, conflictul se bazează pe comunicare; comunicarea este

conduita conflictului, atât pentru luptă, cât i pentru ob inerea de noi suporteri.

50



Comunicarea se află i în inima procesului de solu ionare, f ăr ă comunicare rezolvarea

neputându-se realiza.

În vreme ce rezolvarea reclamă comunicare, îns ă o bun ă comunicare duce în mod

garantat la rezolvare. Altfel spus, un conflict „bun” este tot atât de dependent de

comunicare, ca i rezolvarea în sine. Unul din rolurile cheie pe care comunicarea le

joacă în conflict este de a ajuta la împ ăr irea universului uman în câmpuri sau în păr i

aflate în conflict. Comunicarea este un proces prin care păr ile utilizează puterea, fie

prin propagarea unor convingeri proprii despre lume, fie prin clasificarea diferitelor

păr i în moduri diferite.

2) Istoria joacă un rol important în influen area mediului social în care este controlat

conflictul. Locul istoriei în în elegerea conflictului i în controlul acestuia este un

domeniu insuficient studiat. Studii istorice asupra conflictului există în interiorul unor

discipline, cum ar fi stiin a politică. Pu ini autori au scris despre rolul istoriei în

conflict, în pofida faptului că istoria joac ă un rol crucial în procesul de controlare a

conflictului.

A ignora istoria conflictului seamănă cu a ignora o linie de falie geologic ă ce

str ă bate centrul ora ului – po i construi pe ea, ora ul poate rezista un timp, dar în cele

din urmă se va pr ă bu i (Tidwell).

Ultimele studii asupra rezolvării conflictului cheltuiesc o energie considerabilă pentru a examina comportamentul participan ilor i a examina strategiile conflictului,

nereu ind să dea o explica ie adecvat ă a motivului i modului în care p ăr ile au ajuns

la alegerile pe care le-au f ăcut.

3) Studiul adversarului furnizeaz ă o important ă leg ătur ă între starea intern ă,

impulsurile si motiva iile individului i societate în ansamblul ei (A. Tidwell).

Oameni care nu s-au înfruntat de ani de zile î i vor face deodată o mul ime de

necazuri. Totusi, într-un fel, având du mănii acumulate, oamenii cer ajutorul liderilor

lor. Este foarte important de tiut în ce conflict este implicat cineva, atunci când î i face

du mani. Este o dinamică necesar ă în dezvoltarea i men inerea unui conflict. Este

aproape ca i cum procesul creării de du mani injectează energie emo ional ă într-un

conflict.

51



Studiul creării unui du man difer ă de studiul oponentului. Toate conflictele bi-

sau multilaterale comportă oponen i, adic ă cel pu in o parte împotriva c ăreia un actor

se angajează. Un oponent este foarte diferit de un du man, în sensul că un oponent nu

este o entitate încărcată de evalu ări, producătoare de emo ii, ci, mai degrabă, un actor

care face alegeri de variante dintr-o gamă de variante posibile, împotriva c ăruia o altă

parte face acela i lucru, într-un efort de a ob ine un anumit rezultat pe care i-l

doreste.

Sistemul du măniilor se refer ă la procesul prin care sunt crea i du manii. Un

du man este un oponent, dar nu numai atât. Un du man este o entitate încărcată de

evaluări i generatoare de emo ii, care prime te conota ii valorice negative specifice.

Îndu mănirea este procesul creării de asocia ii valorice negative cu un oponent. Aceste

asocia ii valorice negative au multe surse, dar indiferent de sursa du măniei, ea semanifestă prin divizarea lumii între „noi” si „ei”. Pentru noi în ine manifest ăm o mare

în elegere, în timp ce în elegerea ”celorlal i” nu este tot atât de conciliantă.

Conduita proastă a oponen ilor nostri este atribuit ă caracterului i personalit ă ii

acestora, pe când aceea i comportare a noastr ă este scuzat ă i explicat ă prin factori

situa ionali. Scuzarea alia ilor concomitent cu condamnarea oponen ilor are la bază o

eroare de atribuire.

Această eroare de atribuire demonstreaz ă faptul c ă du m ănia debutează în minte

i nu în lumea fizică. A. Tidwell îl citează pe Keen: „La început, noi cre ăm du manul.

Înaintea armei vine imaginea. Ne gândim ca ceilal i să moar ă, apoi inventăm toporul de

luptă sau rachetele balistice, cu ajutorul c ărora să-i ucidem cu adevărat” (Keen).

Ne iertăm mai u or propriile gre eli, decât pe cei care gre esc împotriva

noastr ă. A a stând lucrurile, probabil că suntem prizonierii naturii noastre, inap i s ă

procedăm altfel. Sau probabil că putem s ă ne schimb ăm i să sc ă păm de eroarea de

atribuire.

Aceste trei elemente, comunicarea, istoria i du mănia exercită presiuni asupra

noastr ă, atunci când încercăm să control ăm conflictul. Fiecare dintre ele ne influen ează

capacitatea, oportunitatea i voin a de a-l rezolva.

Atunci când nu se iau măsuri pentru a rezolva situa iile conflictuale, se poate

na te frustrarea. Sursele de frustrare pot exista în individ (ex. prin stabilirea de scopuri

52



nerealiste) sau pot veni din exterior. Frustrarea poate avea ca rezultat o gamă larg ă de

comportamente mal-adaptative, nu doar agresivitate i apatie (Hilgard i Atkinson,

1967). Acolo unde este bine îngropat un conflict intern, poate fi necesar ă psihoterapia

(Barron, 1990).

Când decidem ce e de f ăcut în fa a unei situa ii conflictuale, trebuie să cânt ărim

riscurile implicate. Sturner (1987, 1990) arată c ă oamenii difer ă prin modul în care

tratează riscurile, în privin a volumului analizei i ac iunii la care se angajeaz ă. El a

clasificat astfel de comportamente în:

- comportament de ascundere - atât analiza, cât i ac iunea sunt la un

nivel scăzut;

- comportament de evitare - analiz ă superioar ă, dar ac iune slabă;

- comportament impulsiv – ac iune bogat ă, analiză de nivel sc ăzut;

- comportament de risc calculat - analiz ă i ac iune de nivel ridicat.

Sturner argumentează c ă riscul calculat este în mod normal op iunea cea mai

dezirabilă, dar el avertizează asupra pericolului persisten ei în acest tip de comportament

pentru o perioadă prea mare de timp, ceea ce duce la epuizare.

Celor care persistă excesiv în „comportamentul de ascundere", Sturner le

recomandă s ă înceap ă prin exersarea confrunt ării cu provocări de mică anvergur ă.

Celor care persistă în „comportamentul de evitare" le recomand ă exersareamentală a performan ei lor, practicarea lu ării unor decizii de mică importan ă i

trecerea progresivă la altele de importan ă m ărită.

Celor care tind să fie impulsivi le recomand ă exersarea calmului, acordarea

aten iei la detalii i utilizarea abilită ii analitice. Desigur, „nimic din toate acestea nu

este u or” (Marilyn Fryer, 1998).

Date post:	07-Aug-2018
Category:	Documents
Upload:	moraru-ionut
View:	257 times
Download:	0 times

Intr Psiho Soc

Documents