124

II. POLITICI REGIONALE ȘI GLOBALE

DIPLOMAŢIA LUI NICOLAE TITULESCU

Ana ROBU, anul II, RI

Coord. șt.: lector univ. Vitalie PLEŞCA

Cuvinte-cheie: Diplomație, Nicolae Titulecu, România, Societatea

Națiunilor.

Nicolae Titulescu, celebrul diplomat român de renume mondial, om

de ştiinţă şi politic, personalitate de prestigiu a perioadei interbelice a

marcat puternic, prin activitatea sa teoretică şi practică istoria relaţiilor

internaţionale, dar cu deosebire politica de pace şi securitate promovată de

România şi ţările aliate ei din zona central-sud-estică a Europei. Titulescu a

promovat interesele României pe scena internațională timp de aproape două

decenii, cu scopul de a susţine politica de securitate colectivă sub auspiciile

Societăţii Naţiunilor prin respectarea tratatelor, a principiului dreptului

internaţional.

Viitorul diplomat s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia

lui Ion N. Titulescu Preşedintele Curţii de Apel din oraş. A urmat şcoala

primară şi liceul în oraşul natal, apoi a urmat studiile de drept la Sorbona, la

Paris, unde a fost printre cei mai buni studenţi din generaţia lui, obţinând

premiul Facultăţii „Ernest Beaumont” şi menţiunea „Eloge”.

Potrivit propriilor sale mărturisiri, Titulescu s-a format ca om politic

la şcoala tradiţională românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea dominat de personalităţi ca Take Ionescu, Ion

I.C. Brătianu, Titu Maiorescu cu concepţii izvorâte din interesele majore ale

reîntregirii ţării, eliberării unor străvechi provincii româneşti de sub

ocupaţia imperiilor vecine.

În perioada 1904-1909 a fost suplinitor la Facultatea de Drept a

Universităţii din Iaşi şi Bucureşti, ca următorii ani să-i dedice avocaturii,

perioadă care l-a ajutat pe Titulescu să cunoască îndeaproape situaţia

politică şi socială din ţară. Iar debutul politic l-a făcut la vârsta de 30 de ani,

devenind membru al Parlamentului României în 1912, figurând pe lista

Partidului Democrat- Conservator.

Titulescu a primit prima misiune diplomatică în timpul Conferinţei

de pace de la Paris din 1919-1920, ca membru în delegaţia României.

Concomitent i s-a încredinţat şi misiunea de ministru plenipotenţiar la

Londra şi reprezentant permanent al României la Societatea Naţiunilor.De

atunci nu a mai părăsit diplomaţia, decât cu mici întreruperi (1920-1921 – a

fost chemat să preia conducerea Ministerului de Finanţe) până la sfârşitul

carierei sale politice, în 1936. În anii 1922-1927 a îndeplinit al doilea

125

mandat de ministru plenipotenţiar la Londra, această funcţie înaltă oferindu-

i o poziţie excelentă pentru manifestarea lui pe arena diplomaţiei europene

ca purtător al intereselor naţionale ale României. Ca reprezentant al

României la Societatea Naţiunilor în perioada 1920-1936, Titulescu a fost

unul dintre cei mai activi diplomaţi la toate conferinţele Internationale, la

toate sesiunile şi dezbaterile organizate la această societate.

După aproape un deceniu de activitate intensă în cadrul Societăţii

Naţiunilor, Adunarea acesteia l-a ales în toamna anului 1930, preşedinte al

celei de-a XI-a sesiune. El a obţinut 46 de voturi din totalul de 50, în

condiţiile în care 26 de voturi asigurau majoritatea necesară. Ţările

democratice, fără deosebire s-au confruntat în această perioadă cu mari

dificultăţi economice şi politice, ceea ce a determinat Adunarea Societăţii

Naţiunilor să abordeze la sesiunea respectivă probleme mult mai importante

decât cele care figurează pe ordinea de zi a sesiunilor precedente. În centrul

atenţie delegaţiilor la cea de-a XI-a sesiune s-a aflat şi problema pregătirii

viitoarei conferinţe pentru reducerea şi limitarea înarmărilor şi examinarea

proiectului privind o uniune federală europeană.

Rezultatele rodnice ale celei de a XI-a sesiuni a Adunării Societăţii

Naţiunilor s-au datorat eforturilor pentru menţinerea şi consolidarea păcii în

lume depuse de mulţi delegaţi. Fără îndoială că pe acest plan un rol de mare

importanţă l-a avut preşedintele acestei sesiuni, N. Titulescu, a cărui

activitate a fost viu aprobată de opinia publică internaţională, de cercurile

progresiste şi democratice, care doreau instalarea unei păci durabile în

lume.

Bucurându-se de un prestigiu deosebit pe plan internaţional, la 7

septembrie 1931 Titulescu a fost reales în unanimitate preşedinte al celei

de-a XII-a Sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor; această realegere nu a

avut precedent în procedura forumului internaţional, nicio persoană până

atunci nu mai fusese chemată să prezideze de două ori consecutiv sesiunile

organizaţiei mondiale.

Realegerea lui Titulescu ca preşedinte al Societăţii Naţiunilor în anii

intensificării pe plan european a revanşismului şi revizionismului a fost

apreciată în cercurile diplomatice şi de presă din ţările învingătoare ca o

manifestare a tendinţei organizaţiei mondiale de a sprijini pacea în lume. Ca

preşedinte al celei de a XII-a Sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor,

Titulescu a orientat dezbaterile spre găsirea unor modalităţi pentru

depăşirea obstacolelor din calea apropierii şi a colaborării dintre state în

vederea menţinerii şi consolidării păcii. El s-a străduit să reţină cât mai mult

atenţia delegaţiilor asupra problemelor dezarmării generale, dar mai ales

asupra convocării Conferinţei pentru dezarmare, care a fost stabilită în final

pentru 2 februarie 1932.

În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin

tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi

126

mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în

relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii.

România, ca membru fondator al Ligii Naţiunilor, a sustinut cu toate

forţele instituţia geneveză, contribuind prin diplomaţii săi la îmbunătăţirea

continuă a formelor ei de organizare, precum şi a normelor politico-juridice

care-i reglementa activitatea. Prin vocea lui Nicolae Titulescu , România s-a

manifestat extrem de activ la Societatea Natiunilor, fiind cea mai înaltă

funcţie politico-diplomatică ocupată vreodată de un român. Ziarul englez

„Morning Post” scria în septembrie 1931: „Alegerea domnului Titulescu ca

preşedinte al Adunării doi ani succesivi este fără precedent şi împotriva

tradiţei Ligii. Este tributul de cinste personală ce i se aduce pentru modul

remarcabil în care a condus şi a controlat Adunarea de anul trecut” [2, p.

47].

Rolul lui Titulescu în perfecţionarea activităţii Ligii Nationale,

propunerea unor norme juridice cu valabilitate permanentă asupra

problemelor dezarmării, securităţii colective, păcii şi democratizării

relaţiilor internaţionale au fost unanim recunoscute în diplomaţia

europeană.

Făcând o adevărată profesiune de credinţă, N. Titulescu spunea, într-

un strălucit discurs în mai 1935: „…eu care sunt pământean, adânc

pământean, eu care particip de atâţia ani la viaţa internaţională fără a se uita

că sunt român, eu care sunt soldat al ţării mele în tranşeele păcii, şi care nu

a cunoscut demobilizarea, eu care am văzut toate ţările la ele acasă sau la

muncă spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate preţui mai mult ca glia

părintească, eu care sunt adânc uman… am curajul de a spune public că

umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul

ei…” [7, p. 257]. Această declaraţie demonstrează faptul că Nicolae

Titulescu era un adevărat patriot punând interesele României mai presus de

propriile interese.

Activitatea sa politică şi diplomatică a fost încă o dată recunoscută în

1935 prin propunerea candidaturii sale la Premiul Nobel pentru pace, făcută

de Facultatea de litere şi filosofie din Iaşi şi alegerea sa ca membru activ al

Academiei Române.

În perioada dintre cele două războaie mondiale diplomaţia şi politica

externă a României au constituit principalul domeniu al activităţii lui

Nicolae Titulescu. Pe acest plan s-a manifestat pe deplin spiritul penetrant,

realismul, patriotismul şi talentatul său oratoric. Prin aceste calităţi s-a

impus în cercurile politice şi diplomatice internaţionale ca unul dintre cei

mai iscusiţi şi talentaţi diplomaţi. A devenit în scurt timp o personalitatea

marcantă a lumii politicii internaţionale.

Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore,

fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea

fascismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta

acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus

127

o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul

păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra,

în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a

agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii

Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice.

Fiind un bun diplomat ai timpurilor a fost printre primii şi puţinii

care a găsit limbă comună cu U.R.S.S. şi omologul său Maksim Litvinov,

negocierile privind încheierea unui tratat de asistenţă mutuală reprezintă un

moment important în istoria relaţiilor româno-sovietice, argumentînd

încheierea tratatului astfel: „România are nevoie de un asemenea Pact, fie

că Germania porneşte un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord

cu ea. Mai mult, Pactul cu România va trebui făcut la timpul potrivit;

altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc fără noi şi împotriva

noastră. Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească deja

aliaţi cu U.R.S.S” [7, p. 126].

Prin semnarea acestui tratat, ministrul de externe român urmărea ca

Uniunea Sovietică să nu mai continuie politica de cuceriri asupra teritoriilor

româneşti, mai ales Basarabia pe care încerca s-o facă subiect de discuţie la

fiecare întilnire cu Litvinov. Amînarea semnării în luna septembrie 1936,a

tratului cînd se deschidea o nouă sesiune a Adunării Generale a Ligii

Naţiunilor, era cauzată de faptul că serviciile de informaţii sovietice aveau

date despre o iminentă demitere a lui Titulescu, fapt care s-a petrecut la 29

august 1936.

În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile

oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în

Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil, prin conferinţe şi

articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou

război. Demiterea diplomatului român a fost considerată declinul politicii

externe române, dar şi a Ligii Naţiunilor. Titulescu fiind prea idealist în

abordarea acestor relaţii crezînd că semnarea acestui tratat va scăpa Europa

de o nouă conflagraţie mondială.

A murit la vârsta de 59 de ani la Cannes, la 17 martie 1941.

Testamentul său, întocmit în 1940, exprimă dorinţa sa de a fi înmormântat

în România, la Braşov. Acest lucru a fost posibil după 1989, când

rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară.

Latura dominantă a personalităţii lui Nicoale Titulescu era talentul

său juridic şi profetic al evoluţiei politicii internaţionale, care s-a reflectat

asupra tuturor celorlante însuşiri. Juristul, diplomatul, omul politic,

semnatar a multor tratate şi dublu Peşedinte a Ligii Naţiunilor, rămîne

personalitatea care timp de un deceniu şi jumate a influenţat în mod decisiv

politica românească externă dar şi cea internaţională. S-a afirmat ca o

personalitate de prim rang a diplomaţiei europene, un apărător ferm al

intereselor ţării sale, al păcii şi cooperării în spiritul dreptului internaţional,

dar şi unul din primii promotori a unei Confederaţii Europene.

128

Nicolae Titulescu a militat pentru: crearea unor norme şi principii

referitoare la creşterea rolului statelor mici şi mijlocii pe arena

internaţională; regimul juridic al Mării Negre; neutralitatea în condiţiile

Pactului de la Paris ; combaterea terorismului politic internaţional,

introducînd sintagma spiritualizarea frontierelor potrivit căreia a abordare

transfrontalieră a valorilor cultural-spirituale poate desfiinţa imaginar

hotarele dintre state.

Apărarea păcii prin intermediul normei de drept, cu ajutorul

dreptului a constituit însăşi raţiunea vieţii lui. El afirma că „sinonimul păcii

nu este lipsa războiului. Pacea înseamnă, înainte de toate, o stare de spirit

alcătuită din încredere, din întelegere, din nădejdea în ziua de mîine. Pacea

nu se proclamă. Pacea se cucereşte” [2, p. 49].

Pelerin al Păcii [2], securităţii şi cooperării, Nicolae Titulescu n-a

încetat să-şi prezinte în capitalele democraţiilor occidentale punctele de

vedere în probleme vitale ale epocii, avînd o perspectivă lucidă asupra

viitorului, Nicolae Titulescu a avertizat capitalele asupra pericolului pe care

indiferenţa faţă de politicile revizioniste ale regimurilor totalitariste le putea

avea faţă de pacea şi securitatea Europei. Primit cu simpatie deosebită de

opinia publica internaţională, de foruri parlamentare sau de către instituţii

universitare, ştiinţifice şi culturale, Titulescu a fost ascultat , dar n-a fost

crezut [4].

Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial – pentru prevenirea

căruia a făcut tot cei omeneşte posibil – l-a confirmat în modul cel mai

dramatic, a trăit să vadă România sfîşiată. Paradoxul lui Titulescu stă in

cracterul simultan cu care, pe de o parte, a fost omul timpului sau, iar pe de

alta, s-a nascut prea devreme. A fost omul timpului sau pentru ca a inteles

cel mai bine nevoile politicii externe a Romaniei din perioada interbelica. S-

a nascut prea devreme pentru ca multe din conceptele pe care si-a construit

discursul politicii externe abia in zilele noastre incep sa fie luate in seama

si, prin urmare, incorporate in logica instituțională [5].

La 17 martie 1941, ca urmare a bolii şi suferinţei provocate de mare

nedreptate ce i s-a făcut, Nicolae Titulescu s-a stins din viaţă prematur. Se

încheiau o viaţă şi o carieră de „20 de ani prin tranşele păcii” după cum

afirma şi singur. Înfrânt dar nu învins, Nicolae Titulescu a continuat să

existe, să fie ce a fost toată viaţa: un mare român, un mare european, un

gînditor, o conştiinţă.

Eu sunt mîndră să am ca mentor spiritual pe acest om remarcabil

care a ştiut să lupte pentru idealurile lui în pofida descurajării şi piedicile

puse de cei din jur, a făcut istorie în domeniul politicii şi diplomaţiei

lăsîndu-ne pe noi, cei care vrem să-i călcăm pe urme, să devenim ceea ce

numim om cu tărie de caracter şi apărător îndirjit a convingerilor proprii.

129

Referințe bibliografice:

1. Dinu, Marcel. Nicolae Titulescu.Un vizionar al Europei Unite. In: Cugetul.

Chişinău, nr.2 (34), 2007 , p. 29-33.

2. Nicolae Titulescu, personalitate marcantă a diplomaţiei europene. In: Cugetul.

Chişinău, nr.2(34), 2007, p. 46-49.

3. Nicolae Titulescu (om politic – date biografice). Accesibil pe:

http://oameni.regionis.info/1378/nicolae-titulescu-om-politic-biografia/,

[accesat la: 04.04.2013].

4. Potra, George. Pledoarii pentru pace. In: Cugetul. Chişinău, nr.2 (34), 2007, p.

51-53.

5. Scurtu, Ioan. Nicolae Titulescu. Viaţa şi activitatea politico-diplomatică. In:

Cugetul. Chişinău, nr.2 (34), 2007, p. 24-28.

6. Suciu, F.B. Nicolae Titulescu. Repere Masonice. Iași: Editura Junimea, 2010.

Accesibil pe: http://ru.scribd.com/doc/88231435/Nicolae-Titulescu-Repere-

Masonice, [accesat la: 05.04.2013].

7. Titulescu, Nicolae. Politica Externă a României. Editura Enciclopedică,

Bucureşti 1994, p. 422.

8. Titulescu - mason şi om politic român. Accesibil pe:

http://templulmasonic.blogspot.com/2011/04/titulescu-mason-si-om-politic-

roman.html, [accesat la 04.04.2013].

130

DIPLOMAŢIA PUBLICĂ WEB 2.0

A STATELOR UNITE ALE AMERICII

Chiril DIDENCO, an. II, RI,

Cond. şt.: MA. Rodica PANȚA

”Diplomaţie este arta de a-i lasă pe alţii

să facă de buna voie ceea ce le spui tu”

Abraham Lincoln, 1842

Cuvinte-cheie: SUA, diplomaţie publică, Soft Power, diplomaţia publică

web 2.0.

Introducere. Diplomaţia ca instrument de realizare a politicii

externe, pe parcursul istoriei, şi-a direcționat activitatea spre obţinerea celor

mai uşoare, ieftene, eficiente şi atrăgătoare surse de extindere a puterii, în

scopul eficientizării politicii externe a statului. Din această perspectivă ca

ştiinţă, artă şi activitate, diplomaţia a căutat diferite metode pentru

realizarea scopurilor sale.

La sfârşitul secolului XX, începutul secolului XXI a apărut o metodă

destul de eficientă de promovare a imaginii statului în cadrul sistemul

internaţional – diplomația publică, iar odată cu apariţia reţelelor internet a

apărut şi o nouă formă a diplomaţiei publice (diplomaţia web 2.0).

Acest articol realizează o analiză a diplomaţiei web 2.0 şi a

diplomaţiei publice tradiţionale. Din moment ce cetăţenii joacă un rol din ce

în ce mai mare în procesul decizional internaţional şi global, se remarcă

eficienţa acestui tip de diplomaţie din punct de vedere financiar şi

metodologic. În mod special mă voi referi la diplomaţia web a SUA, şi

impactul acesteia asupra sistemului internaţional şi a politicii externe a

SUA.

Conceptul de diplomaţie publică web. Diplomaţia ca activitate îşi

are originea în trecutul îndepărtat, în convenţiile teritoriale care existau din

cele mai vechi timpuri în cadrul societăţii. Noţiunea de diplomaţie derivă

din vechiul cuvânt grecesc “diploo” în traducere “dublez”, desemnând

acţiunea de redactare a diplomelor sau actelor oficiale în 2 exemplare dintre

care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar cealaltă se

păstra la arhivă. Purtătorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar

activitatea desfăşurată de el diplomaţie [6, p. 84]. Preluat de la grecii antici,

cuvântul a intrat în vocabularul modern. Dintre multiplele definiţii ale

diplomaţiei, considerată de unii artă, de alţii ştiință, vom menţiona că

diplomaţia este ştiința raporturilor şi intereselor dintre state sau arta de a

concilia divergențele dintre popoare, deci într-un sens restrâns ştiinţa sau

arta negocierii. Diplomaţia este cel mai bun mijloc inventat de om pentru a

veghea ca relaţiile internaţionale să nu mai fie guvernate doar de forţă,

deoarece războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaţionale este

131

costisitor şi nu aduce întotdeauna rezultate dorite. Dicţionarul Oxford se

menţionează că diplomaţia reprezintă conducerea relaţiilor internaţionale

prin negocieri, la care participă diplomaţii şi trimişii statelor, diplomaţia

fiind o activitate care serveşte şi asigură buna funcţionare a relaţiilor

internaţionale, prin crearea celor mai bune condiţii pentru desfăşurarea

paşnică a acestor raporturi. Deşi unii autori consideră că diplomaţia are ca

sferă de acţiune şi raporturile ostile ale statelor, diplomaţiei prin definiţie i

se ataşează elementul paşnic [10, p. 102]. Diplomaţia se caracterizează

prin flexibilitate şi căutarea unor soluţii reciproc acceptabile, iar din

perspectivă ştiinţifică diplomaţia are ca obiect de studiu relaţiile politice,

economice, culturale etc. ale statelor, precum şi a intereselor care le

generează [2, p. 238].

Spre deosebire de diplomaţia tradiţională, diplomaţia publică este o

metodă de influenţare a modului de gândire al societăţii unui stat. Apariţia

reţelelor internet a făcut ca informaţia emisă de un stat sau de organizaţii

atât guvernamental cât şi nonguvernamentale să influenţeze utilizatorii

internetului pentru a-i face loiali acestei structuri. Deşi internetul ca

tehnologie este foarte tânără, este cea mai rapida, ieftină şi accesibilă.

Eficienţa sa se explică prin faptul că acum având un calculator, planşetă,

mobil sau alte softuri conectate la reţea, este mult mai uşor accesul la

informaţie. WWW(World Wide Web ) apare pentru prima dată în anul 1989

la Geneva, Elveţia fiind iniţiat de Tim Bernes-Lee la CERN(Centrul

European de Cercetări Nucleare ) iar primul prototip a fost construit în

1991. Guvernul american începând cu anii 1995-1996 începe folosirea

internetului ca modalitate de a transmite şi a primi informaţia mai rapid, la

moment este cea mai utilizată şi cea mai rapidă sursă de informare

cunoscută de om [3].

Istoricul metodelor diplomaţiei tradiţionale începe din cele mai

veche timpuri, prima şi cea mai veche metodă fiind delegaţia diplomatică

care avea o eficienţă redusă, deoarece expedierea informaţiei era foarte

costisitoare, termen îndelungat de expediere în raport cu distanţa, fiind

dificilă asigurarea securităţii grupului angajat pentru realizarea acestei

misiuni. Odată cu apariţia telegrafului şi a codului Morse, a fost rezolvată

doar problema termenului de expediere dar a apărut problema grupului

restrâns de oameni ce primeau informaţia [5].

Aparariţia noilor tehnologii ca telefonia, radioul şi presa, a permis

mărirea auditoriului ce avea acces la informaţie. Majoritatea problemelor s-

au rezolvat odată cu apariţia televiziunii, teliviziunea fiind cea mai

importantă beneficiară a resurselor diplomaţiei publice. Cu apariţia

Internetului acesta a fost asimilat foarte rapid de societate şi a reuşit să

ocupe nişele existente. Având în vedere faptul că la moment ¾ din

populaţia lumii într-un mod sau altul are acces la intrnet acesta le

influenţează modul de gândire, dar şi facilitează accesul la informaţii.

132

În prezent diplomaţia informează nu doar un grup restrâns, dar şi

majoritatea păturilor sociale pentru a forma o imagine pozitivă a unei ţări

sau structuri politice. Marea majoritate a cercetătorilor consideră că, acest

tip de diplomaţie publică are două feţe, una pozitivă alta negativă, situaţia

argumentată prin apariţia grupărilor activiste nemulţumite ale societăţii,

determinate de divergenţele culturale ca cele existente între lumea creştină

şi cea musulmană.

În prezent în reţeaua internet sunt peste 600 de mii de reţele de

socializare locale, zonale, continentale, globale, aceasta fiind cel mai fertil

teren de răspândire al diplomaţie publice. Astăzi cea mai mică organizaţie

guvernamentală sau nonguvernamentală are pagina web cu informaţia

completă despre structura, idealurile sale, prin intermediul căreia

promovează ideile sale [10, p. 120]. Diplomaţia web este în permanentă

dezvoltare, determinând eficienţa acesteia ca una din ramurile diplomaţiei

publice.

Aspectele definitorii ale diplomaţiei Web al SUA. Diplomaţia

publică în SUA a fost un instrument fundamental al politicii externe şi

securitate utilizat pentru a exercita puterea şi folosi la maximum potenţialul

său. Începând cu aniiʼ 70 principala prioritate a guvernului american a

devenit presa şi televiziunea, pentru a influenţa societatea şi a consolida

loialitatea pentru politica americană. La sfârşitul anilorʼ 70 fiecare familie

americană avea un televizor, radio şi ziare ca surse de informare, care

consolidau spiritul societăţii prin propagarea imaginii statutului ca cea mai

mare putere în sistemul internaţional. Rezultatele au fost uluitoare, o

societate practic 100% loială politicii guvernului. Ulterior SUA va începe

propagarea idealurilor americane în alte state prin: 1. intermediul

propagandei informaţionale, a radioului şi televiziunii; 2. instruirea grupelor

profesionale pentru a crea o elită pro-americană; răspândirea culturii

americane prin intermediul cinematografului[9, p. 95]. Cu toate acestea,

rezultatele nu erau destul de mari, din cauza diferenţei nivelului de

dezvoltare economic, diferenţa de mentalitate, s-au remarcat neajunsuri ale

strategiei diplomaţiei informaţionale, ce a condiţionat pierderi financiare şi

un rezultat nesatisfăcător al programului.

Odată cu apariţia reţelei de internet lucrurile sau schimbat radical

când populaţia a primit accesul liber la informaţia din reţele, ceia ce a

schimbat evident calitatea redării informaţiei în lume. În acest context

trebuie de menționat că există mai multe feluri de programe ce încorporează

în sine anumite diferenţe în modalitatea de propagandă ca: Diplomaţia

Digitală (DD) ,Internet Diplomaţie (ID), Diplomaţia Reţelelor de

Socializare (Twitter Diplomacy ) şi cea mai importantă este Diplomaţia

Web 2.0 .

Pentru dezvoltarea diplomaţiei digitale în SUA, Departamentul de

Stat a creat “Office of e-Diplomacy”, organizaţie care aplică tehnologia

pentru îmbunătăţirea modalităţilor de comunicare ale Departamentului şi

133

schimbul de informaţie. Astfel a fort create canalele YouTube al

Departamentului de Stat, blogul “Dipnote”, pagina de Facebook, contul de

Flicker şi altele. Unul din proiectele anunţate încă din 2009 de către

secretarul de stat Hillary Clinton, este Virtual Student Foreign Service

(VSFS) [9, p. 111].

Startul Diplomaţiei Web 2.0 a fost dat în anul 2000, după cum

menţiona New York Times când preşedintele George Walker Bush cel de al

43 preşedinte a folosit acest tip de diplomaţie după atentatul din 11

septembrie pentru a expune programul său antiterorist, acelaşi instrument

fiind folosit și pentru al doilea mandat al său din 2 noiembrie 2004, ceea ce

ne arată eficienţa acestui tip de diplomaţie [3].

Diplomaţia publică Web 2.0 reprezintă tipul de influenţă asupra

auditoriului al altor state prin: trecerii imediată a abordărilor expuse din

radio şi televiziune în Internet, pentru a fi accesibilă unui auditoriu mai

mare, distribuirea literaturii americane în format electronic, controlul a

blogurilor şi discuţiilor asupra surselor de informare.

Departamentele e-Diplomacy, ce realizează acest tip de diplomaţie

în SUA sunt iniţiate de Secretarul general american H. Clinton pe care

experţii o numesc iniţiatoarea a diplomaţiei publice al SUA, având un grup

profesionist în strategii diplomatice ca D. McQuail şi A. Ross. Responsabil

pentru iniţieriea noilor tendinţe al diplomaţiei publice şi trecerea tuturor

programelor de radio şi televiziune în reţea, pentru a fi accesibile publicului

larg al ţărilor străine a fost numit D. D. McQuail, şi A. Ross ex-preşedintele

canalului Discovery, care se ocupă cu controlul şi promovarea diplomaţiei

publice în reţelele de socializare. Cu excepţia departamentelor e-

Diplomacy, au fost implicaţi în programe de diplomaţie publică directorii

generali a corporaţiilor aşa ca Google, Facebook, Twitter, Howcast,

Wikipedia etc [4, p. 64]. Scopul acestora a fost iniţierea şi activizarea

grupurilor ce au potenţial de lideri, care critică extremismul, autoritarismul

şi care se vor implica în realizarea ideilor sale cu ajutorul guvernului SUA.

În 2009 a fost prezentat noul proiect implementat de D. D. McQuail

numit “Diplomaţia publică şi întărirea colaborării Statelor Unite cu alte ţări

“ în care a fost prezentată noua strategie ce vizează problemele cu care se

înfrunta diplomaţia publica Web 2.0, ca propaganda efectivă al opoziţiei

ideologice al SUA, activitatea informaţională a Chinei în Internet, prezenţa

mass-mediei a Federaţiei Ruse în zona post-sovietică, politica externă

culturală al Iranului în reţele de socializare.

Strategia diplomaţiei implicării (engagement) presupunea formarea

mediului benefic pentru a schimba politica culturală sau discreditarea

sistemului politic nedemocratic cu ajutorul formării opoziției şi susţinerii ei

de către SUA. Dezvoltarea strategiilor diplomatice preventive, reacţia

imediată al guvernului la informaţii negative în bloguri, sunt metode de

bază al realizării acestei diplomaţii în care auditoriul ţintă sunt tinerii, care

protestează împotriva regimurilor autoritare [7, p. 12].

134

Proiectele diplomaţiei publice a SUA conţin:

Înfiinţarea mişcărilor de protest al tineretului.

Formarea sindicatelor proamericane.

Unirea auditoriului a mass-mediei americane.

Mişcările a tineretului se evidențiază activ încă în timpul Războiului

Rece, ca răspuns la răspândirea idealurilor a celor două mari puteri în

sistemului internaţional, care a folosit tineretul ca grup ţintă pentru opoziţia

ideologică. În aşa fel au fost iniţializate de Statele Unite programe pentru

statele Vest Europene pentru a pune rezistenţă ideologiei socialiste [8, p.

176].

Formarea sindicatelor pro-americane ajută guvernul american sa afle

localizarea şi orientarea vectorului politic în aceste ţări, astfel de grupări

sunt în China, Cuba, Iran, Federaţia Rusă, Venezuela. Folosind aceste

sindicate SUA a reușit să elaboreze proiecte de colectare şi stocare

informaţiei la Washington [7, p. 18].

Rezultatele cercetărilor din Harward din 2007, care monitorizau

blogosfera a Fedaraţiei Ruse şi Iranului pentru a identifica neajunsurile şi

slăbiciunile politicii lor interne, au permis elaborarea strategiei de

identificare a adepţilor politicii americane şi iniţierea proiectului

“Conference of Cyber Disidents: Global Success and Challenges” organizat

la Universitatea G. Bush la care au luat parte blogeri din Venezuela,

China, Cuba, Siria, Columbia şi Federaţia Rusă [1].

Extinderea auditoriului ce recepţionează mass-media americană este

derecţia primordială a diplomaţiei publice americane, fiind şi cea mai

efectivă. Proiectul are 2 componente: prima fiind accesul liber la informaţie

şi tehnologiile informaţionale americane, (succesul acestuia fiind aprobarea

în 2010 a legii “Libertate în reţea internet“ pusă în discuţie din cauza

exercitării presiunii a guvernului Chinei asupra companiei Google), şi a

doua fiind dezvoltarea tehnologiilor cibernetice în scopul asigurării

securităţii sindicatelor din aceste ţări.

Diplomaţia web 2.0 este cel mai eficient instrument în ce priveşte

promovarea imaginei SUA, prin intermediul ei, SUA este recunoscut în

lume drept ţară model în organizarea activităților de diplomație publică,

demonstrând lumii întregi că de imaginea promovată depinde destinul

generaţiilor viitoare.

Referințe bibliografice:

1. Buce, Gregory, Public Diplomacy and Strategic Communication: Cultures,

FireWalls and Imported Norms, In: paper presented at the Political Science

Association Conference on Internation and Conflict, Washington DC, August

31, 2005.

2. Chas, W. Freeman, Jr. The Diplomat’s Dictionary. Washington DC:United

States Institute of Peace Press, 1997.

135

3. Dizard, W. Digital Diplomacy. U.S. Foreign Policy in the Information Age.

In:Washington Diplomacy Journal, 2005.

4. Kurbalija, J. Diplomacy in the Age of Information Technology. Innovation in

diplomatic practice. New York: St. Martin's Press, 1999.

5. Nye, Joseph S. The Benefits of Soft Power. In: A Journal of Leadership, april

2013.

6. Pop, D. Mass-media şi politica. Teorii, struturi, principii. Iaşi: Editura

Institutului European, 2000.

7. Potter, Evan H. Projecting Canada’s Soft Power through Public Diplomacy,

Monreal: MacGill-Qeen’s University Press, 2009.

8. Камионко, В.Ф. Радио и телевидение с современном окружение. Москва:

Издательство Искусство, 1989.

9. Михеев, А.H. Новые информационные техноло ии и процесс выработки

внешне политики. Москва: Издательство Аспект Пресс, 2004.

10. Цветкова Н.А. 2011 США и Канада: Экономика, политика, культура.

Москва, 2002.

136

РОЛЬ США В СОЗДАНИИ ЕДИНОЙ ЕВРОПЫ

Александр КОРИНЕНКО, Ма ра , I ур , МО

Нау . ру .: а . и . ау , ц О а иа ЦЫКУ

Ключевые слова: Европа, США, лан Маршалла, европе ская

инте рация.

После второй мировой войны Европа была в руинах, потому что

именно она была главной ареной военного противостояния.

Последствия были трагическими: война унесла около 60 миллионов

жизней, поэтому демографическая ситуация была сложной,

повсеместный спад промышленного производства, сельское хозяйство

находилось в упадке. Потери мировой экономики составляли около 4

триллионов долларов США. На европейском континенте около 10

тысяч населенных пунктов были разрушены войной. На некоторое

время он превратился в «землю экономического хаоса и

демографической неразберихи».

В свою очередь Соединенные Штаты Америки, которые также

участвовали в войне, смогли сохранить свою экономическую мощь и

позже ее преумножить. Важно отметить тот факт, что военные

операции на территории США практически не велись. Во время войны

они оказывали помощь по ленд-лизу своим союзникам. Людские

потери страны были относительно незначительны – около 400 тысяч

погибших, но зато рост экономической мощи поражал: национальный

доход США вырос с 64 миллиардов долларов в 1938 году до 160

миллиардов в 1944 году. Общая мощность американской индустрии

возросла за годы войны на 40% [4, c. 51]. В мировом масштабе на

долю США приходилось 60% промышленной продукции, 64% добычи

нефти, 50% добычи угля, 53% выплавки стали и 17% производства

зерна. В 1944 году на Бреттон-Вудской конференции за долларом был

закреплен статус мировой конвертируемой валюты, также Штаты

предоставили начальный капитал для Международного валютного

фонда и Мирового банка реконструкции и развития. Естественно, что

для продолжения роста требовались сильные экономические

партнеры и рынки сбыта. В первую очередь надо было помочь своим

союзникам в Европе. После окончания войны Вашингтон начал

предоставлял своим партнерам краткосрочные кредиты. За 2 года

было предоставлено кредитов на сумму более 7 миллионов долларов

США. Конечно же, такая тактика не позволяла быстро восстановить

промышленность на европейском континенте, тем более, что с этого

момента начинается «холодная война».

СССР начинает устанавливать коммунистические режимы в

соседних государствах. У границ Советского союза появился ряд

государств-сателлитов: Польша, Чехословакия, Румыния, Болгария,

137

Венгрия, ГДР. Они стали своеобразным буфером между СССР и

«капиталистическим миром». Советский союз предъявил

территориальные претензии Турции и потребовал изменения статуса

черноморских проливов Босфор и Дарданеллы, в Греции

коммунистическое движение рвалось к власти военным путем, кроме

того Сталин требовал протектората над Триполитанией, чтобы

обеспечить советское присутствие в Средиземном море. В данных

условиях США не могли бездействовать и наблюдать распространение

коммунизма в Европе. Великобритания и Франция в годы войны

потеряли в своем политическом весе, но также желали противостоять

влиянию Москвы в регионе. Самым важной силой в этой борьбе могла

быть лишь экономическая мощь, по которой Запад имел большее

преимущественно, нежели Советский союз.

Ситуация в Европе и далее ухудшалась, восстановление шло

медленно, в том числе 1946 и 1947 годы были неблагоприятными с

климатической точки зрения. В этих условиях 22 февраля 1946 в ответ

на запрос американского казначейства посольству США в Москве о

причинах нежелания СССР участвовать в создании Всемирного Банка

и Международного валютного фонда, посол Джордж Кеннан составил

телеграмму, в которой подробно дал характеристику перспективам

взаимоотношений Соединенных Штатов и СССР. Телеграмма имела

мощный эффект на политические элиты Вашингтона. В том числе

Кеннан изложил основные «принципы сдерживания», советовал

всячески ограничивать влияние СССР, не допустить влияния

коммунизма в странах Запада, а в противовес этому строить здоровое,

развитое, демократическое, благополучное общество. Американская

элита берет курс на то, чтобы «спасти» страны Западной Европы

любой ценой от влияния коммунистической идеологии.

После введения в действие «доктрины Трумэна» и удержания

Греции и Турции в зоне влияния Запада, следующим шагом стала

«Программа восстановления Европы». 5 июня 1947 года в

Гарвардском университете Государственный секретарь Соединенных

Штатов Америки Джордж Маршалл представил план экономического

восстановления экономики Европы [1,c.106]. Для США Западная

Европа являлась самым важным стратегическим партнером, также

данная программа имело долгосрочные цели. Она предполагала

помощь всем странам «старого континента», включая Восточную

Европу и СССР [2,c. 229]

12 июля 1947 года в Париже собрались представители 16

государств, которые должны были получить помощь. Надо отметить

тот факт, что представителей стран, где установились

коммунистические режимы не было на конференции, так как Кремль

усматривал в этом ущемление своих интересов и не был готов идти на

условия, которые предлагались Белым домом. На конференции страны

138

заявили о необходимой помощи каждой из них. Одним из условий

получения помощи было выведение коммунистов из состава

правительств. К началу введения в действия «Программы по

восстановлению Европы» в правительствах стран-получателей

действительно не осталось ни одного коммуниста. Сама же

финансовая помощь была безвозмездной. Изначально европейские

государства запросили 28 миллиардов долларов. Такая цифра была

нереальна, и Вашингтон отклонил данный запрос.

Для реализации работы было инициировано создание органа,

под названием Комитет Европейского Экономического

Сотрудничества [1,c. 107]. Он должен был выработать совместный

план европейских государств по восстановлению разрушенных

экономик. Уже через месяц страны-члены организации предоставили

сумму необходимых кредитов на 4 года. Представители США также

изучили ситуацию на месте. В декабре 1947 года в Конгресс был

направлен законопроект о выделении необходимой финансовой

помощи Европе. «План Маршалла» был утвержден 2 апреля 1948 года

и был рассчитан до 30 декабря 1951 года.В первую очередь в Европы

поставляли те ассигнования, которые были необходимы, чтобы

предотвратить голод, во вторую промышленное оборудование для

модернизации производства и в третью очередь сырье,

сельскохозяйственные машины, горюче-смазочные материалы и так

далее.

В апреле 1948 года в Париже 16 министров подписали

конвенцию, из которой следовало, что участники обязуются развивать

внутриевропейскую торговлю, облегчить обмен товарами и услугами

между участниками «Плана Маршалла», через межгосударственное

сотрудничество увеличить производственные мощности каждой из

стран, предпринять меры для укрепления европейских валют, а также

придать данному сотрудничеству организационное обеспечение, то

есть ввести в силу конвенцию о создании Организации европейского

экономического сотрудничества.

Какие же основные цели преследовал данный план? Таковыми

явились модернизация и интеграция. По мнению американской

политической элиты одной из основных проблем Европы является –

национализм, именно он породил такие идеологии, как фашизм и

национал-социализм. Более такого допускать было нельзя. Отметим и

тот факт, что разработчики «Плана» не обращали внимания на

идеологию, участие в нем было предложено коммунистическим

режимам. Американцы предоставили европейцам свободу действий,

главным условием было то, чтобы страны континента договорились

между собой.

Участники «Плана» вспоминают первые 2 года его реализации,

как золотую эпоху экономического роста Европы, с 1947 по 1949 на

139

25%. Торговля в Западной Европе возрастала, а сами государства все

больше экономически интегрировались друг с другом.

Со временем Вашингтон понимает, что цели американцев и

европейцев не совсем совпадают. Лидеры европейских стран, подняв

своим экономики, начали преследовать свои собственные

политические цели, зачастую не подчиняясь условиям Вашингтона.

Европейцы предпочитали некоммунистические режимы с широким

социальным обеспечением, а не либеральный капитализм, модель

которого пытались построить Соединенные Штаты Америки.

Результатами «Плана восстановления Европы» стали то, что

США смогли получить большой и развитый рынок сбыта, смогли

остановить распространение коммунистической идеологии на

европейском континенте, экономика стран-участниц возросла на

треть, промышленность на 40%, а сельское хозяйство на 11%,

европейские государства избежали экономического кризиса и смогли

расплатиться по внешним займам, существенно возрос средний класс,

у США появился сильный политический союзник, «План Маршалла»

был первым серьезным уроком европейской интеграции.

После того, как экономика стабилизировалась, то

сотрудничество перешло еще в сферу безопасности. 4 апреля 1949

года в Брюсселе было подписано соглашение о создании

Североатлантического Альянса. Таким образом, на европейском

континенте зародилась общая система безопасности, еще более

сплотив государства. Другим важным аспектов интеграции в Европе

был проект, где участвовали представители США - это проект

создание Европейского оборонительного сообщества. 1954 году он

окончательно провалился, а его разработчики извлекли уроки и

решили применить другие методы интеграционных процессов.

Идеи европейской интеграции высказывались уже сразу после

Второй мировой войны. Премьер-министр Великобритании Черчилль

19 сентября 1946 года в Цюрихском университете произнес речь.

Помимо эмоционального призыва к единству Европы в ней

содержались две идеи, которые в последующем действительно легли в

основу интеграционного процесса: восстановление "европейской

семьи" в рамках своего рода Соединенных Штатов Европы -

структуры, обеспечивающей мир, безопасность и свободу; примирение

и партнерство между Германией и Францией [5, c. 18]. С 1января 1948

года начал действовать таможенный союз Бельгии, Нидерландов и

Люксембурга. В марте 1948 года Великобритания, Франция, Бельгия,

Нидерланды, Люксембург подписали Договор об экономическом,

социальном и культурном сотрудничестве.

В мае 1948 года в Гааге открылся Конгресс Европы. На нем

присутствовали представители 16 европейских государств, а также

дипломаты Соединенных Штатов Америки и Канады. На Конгрессе

140

обсуждались возможные планы интеграции, а по итогам был создан

Совет Европы. В 1950 году при активном участии США был учрежден

Европейский платежный союз. Конвертируемость национальных

валют была восстановлена, налажены трансграничные расчеты,

которые необходимы для укрепления торговли между государствами.

Все эти объединения были классическими международными

организациями, которые не затрагивали государственный суверенитет

и не формировали наднациональный институтов. Сроки американской

помощи по «Плану Маршалла» подходили к концу и европейские

политические элиты осознавали, что необходима интеграция и

налаживание кооперации для сохранения роста экономики,

политической стабильности и безопасности государств.

В 1949 году страны Восточной и Центральной Европы создали

Совет Экономической Взаимопомощи. Из истории известно, что

именно они были традиционными рынками сбыта и источниками

сырья для западноевропейских развитых государств. Отныне их

экономики были переориентированы, а это значило, что страны

Западной Европы должны максимально увеличить кооперацию между

собой.

Важным моментом после окончания войны стал Саарский

вопрос, заключающийся в том, кто же будет владеть угольным

бассейном. Соединенные Штаты здесь были на стороне ФРГ, так как

хотели, чтобы она вошла в НАТО, их поддержала и Великобритания.

В 1950 году еще не существовало единой французской позиции, как

надо действовать [3, c. 40]. Тогда министр иностранных дел Франции

Роберт Шуман, чтобы не допустить полного провала своей

дипломатии в данном направлении предложил создать Европейское

объединение угля и стали. 9 мая 1950 года Шуман огласил

меморандум, в котором заявил, что война теперь между «вековыми

соперниками» станет немыслимой и физически невозможной. Таким

образом, Саарский вопрос отпал сам собой, Франция смогла

объединить лотарингскую руду с саарским углем. Вашингтон более

чем одобрительно отреагировал на данную инициативу.

В последствие, 12 июня 1950 года в Париже был подписан

«План Шумана» шестью государствами: Францией, Федеративной

Республикой Германия, Италией, Бельгией, Нидерландами,

Люксембургом. Воплотившийся в жизнь план Шумана, стал первым

экономическим объединением, которое дало старт началу европейской

интеграции и созданию пока беспрецедентного интеграционного

объединения - Европейский Союз.

Библиография: 1. Bache, J. Politica în Uniunea Europeană, Chişinău: Epigraf, 2009. 664 p.

141

2. Berstein, S., Milza P. Istoria Europei, Chişinău: Institutul European, 1998. 475

p.

3. Pinan, D., Origine şi evoluţia Uniunii Europene, Chişinău: Ştiinţa, 2010. 376 p.

4. Золотов, А. США: борьба за мировое лидерство, Калининград: КГУ,

2000. 100 с.

5. Книга, А., Пархаев, В. Европе ская инте рация: учебное пособие,

Барнаул: АлтГТУ, 2004. 124 с.

142

ПОЛЬСКИЙ ОПЫТ ЕВРОПЕЙСКОЙ ИНТЕГРАЦИИ

Юлия РУШИКА, II курс, МО

Научн. рук.: Лариса ПАТЛИС, МА.

Ключевые слова: Республика ольша, Европе ская инте рация, ЕС,

реформы.

В 1970-е и 1980-е гг. стала проявляться слабость

коммунистической системы. Экономика социалистических стран

пребывала в застойном состоянии, в то время как Запад все дальше

уходил вперед. Процесс был постепенным и малозаметным, однако, в

Польше условия обострились настолько, что в 1980-81 гг. власти уже

вынуждены были терпеть существование независимого профсоюза

«Солидарность». В 1980-х годах началась волна забастовок, на одной

из которых Анджей Гвязда, вице-председатель «Солидарности»,

сказал: «Мы не хотим жить в стране, где единство достигается только

с помощью полицейской палки» [2]. В Гданьске рабочие организовали

межзаводской забастовочный комитет. По всем фабрикам Польши

были разосланы кассеты с записанными на них «21 требованиями». В

конце августа 1980 был достигнут компромисс с правительством,

которое уступило всем требованиям рабочих, явно превышавшим

реальные возможности экономики.

Принятие принципов рыночной экономики и включение страны

в западные экономические структуры, считалось наиболее

эффективным способом преодоления задержек в развитии государства,

в общественной и экономической областях. Профсоюз

«Солидарность», зарегистрированный в ноябре 1980 и возглавленный

Лехом Валенса, стал первой брешью в политической системе

Польской Народной Республики. «Солидарность» объединяла в своих

рядах всех, кто выступал за смену системы. Количество членов ее

быстро достигло 9-10 млн. После выхода «Солидарности» на

политическую арену Демократическая партия и Объединенная

крестьянская партия отказались от своего подчинения Польской

Объединенной Рабочей Партии и объединились с «Солидарностью».

Одновременно с этим росло и напряжение. Как писал впоследствии В.

Ярузельский, «взаимная подозрительность была характерной чертой

того времени… Экстремизм и с одной, и с другой стороны

терроризировал уже всех, затруднял возможность компромиссных

решений» [8, с. 67].

В начале 1981 «Солидарность» стала по сути параллельной

властью в стране и взяла курс на конфронтацию с властью

официальной. Она вела и подпольную деятельность по бойкоту всех

организаций и институтов, которые поддерживали существовавший

143

строй. Это ускоряло деградацию системы, и Валенса назвал это

«одной из крупных заслуг движения» [8, с. 67]. Существенную роль

играла также независимая издательская и культурная деятельность,

проводившаяся вне официальных структур. Эта деятельность стала

работать не только на противостояние с властью, но и на раскол

общества по многим линиям раздела. В течение всего 1981 власть

предпринимала попытки организовать круглый стол для переговоров с

профсоюзами, но каждый раз «Солидарность» отклоняла эту

инициативу из опасения, что трудящиеся будут настаивать на

компромиссе. В августе обострилась ситуация на потребительском

рынке из-за резкого спада промышленного производства и усиления

общего хаоса.

Британский Премьер-министр Маргарет Тэтчер сказала в то

время очень важные слова Валенсе: «Вы уже сделали несколько

гигантских шагов на пути к свободе. Вы делаете это из моральных

убеждений, и именно поэтому никогда не сдавайтесь» [1, с. 91]. Леху

Валенсе Запад оказал важную моральную поддержку – он стал

лауреатом Нобелевской премии мира 1983. В 1985 начались быстрые

перемены в СССР, и было ясно, что они повлияют на ситуацию в

Польше. 17 сентября 1986 были освобождены все политические

заключенные (вышли на свободу 225 человек), а 29 ноября начал

легально действовать Временный совет «Солидарности». Была начата

экономическая реформа по либерализации системы [8, с. 69].

Идея интеграции Польши с Европейским Союзом появилась

вскоре после начала системных реформ в 1989. Фактором,

повлиявшим на усиление проевропейского вектора в политике

Польши, стали происходившие параллельно с политическими

трансформациями социально-экономические перемены. В 1989 была

опубликована экономическая программа, разработанная группой

экономистов во главе с министром финансов Л. Бальцеровичем (1989-

1991). Документ провозгласил, что целью страны является переход от

социалистической к рыночной системе хозяйствования [3].

Важным этапом, влияющим на форму и стиль польского

членства в ЕС, были так называемые акцессионные переговоры.

Дипломатические отношения между Польшей и Европейским

экономическим сообществом (ЕЭС) были установлены уже в 1988, а в

сентябре 1989 подписано соглашение о торговле и экономическом

сотрудничестве с установлением режима наибольшего

благоприятствования в торговле. Это соглашение предусматривало

постепенную отмену количественных ограничений на импорт товаров

из Польши на рынок ЕЭС. Благодаря этому уже в 1990 ЕЭС стал

главным торговым партнером Польши. В 1989 открылось также

Представительство Республики Польши при Европейских

сообществах в Брюсселе. Это был политический шаг, показывающий

144

польские намерения институциональной увязки Польши со

структурами ЕС.

На первом этапе реформ в Польше возник конфликт ценностей

между большей частью общества и новой господствующей элитой.

Результаты «бархатной» революции оказались настолько

несовместимы с глубинными установками массового сознания, что

вызвали пересмотр уже, казалось бы, устоявшихся взглядов. Это

имело большое значение в ходе интеграции Польши в европейское

общество.

Немалое значение имела программа PHARE (Poland and

Hungary: Aid for Restructuring of the Economies) созданная в 1989 как

скорая помощь для реструктурирования экономик Польши и Венгрии.

Программа PHARE, финансируемая Европейским Союзом, имела

предназначение оказания помощи странам-кандидатам из

Центральной и Восточной Европы в подготовке к вступлению в

Европейский Союз. Целью данной программы стало укрепление

государственных администраций и учреждений для последующего

эффективного функционирования внутри Европейского Союза,

содействие экономическому и социальному сплочению. Главным

бенефициаром программы была Польша, для бюджета которой по

программе PHARE в период 1990-2003 было выделено около 3,9

миллиарда евро [4, c. 4].

Прошедшие в Польше 4 и 18 июня 1989 года парламентские

выборы сыграли роль неформального плебисцита «за» и «против»

коммунизма. Олицетворение прошлого – Польская объединенная

рабочая партия – потерпела сокрушительное поражение [11, с. 92] В

апреле 1990 сеймом были приняты три новых закона: о министерстве

внутренних дел, о государственной полиции и управлении охраны

государства. Вместо милиции была создана полиция, предназначенная

для защиты безопасности граждан и поддержания общественного

порядка. Вместо службы безопасности было создано Управление

охраны государства, целью которого стала защита безопасности

государства и его конституционного порядка. Служба безопасности

была распущена, ее сотрудники уволены и набор на работу в новый

орган осуществлялся заново. Бывшие работники службы безопасности

должны были пройти двухуровневую процедуру проверки. Решились

на эту проверку 14 тыс. из 24 тыс. работников службы безопасности.

Прошли ее около 10 тыс. человек. Из 137 руководящих работников

МВД осталось только 20 человек. До 1995 Управление охраны

государства контролировалось президентом, а затем было подчинено

премьер-министру [7, с. 42]. Быстро реформировалась судебная

система страны. Уже в декабре 1989 был создан Всепольский

судебный совет, который стоит на страже независимости судов и

судей. Он имеет право выдвигать кандидатов в судьи и осуществлять

145

надзор за работой судебных органов. Судьи же назначаются

президентом страны на неограниченный срок.

Вскоре было заявлено о новациях во внешнеэкономической

политике. Глава МИД Республики Польша К. Скубишевский (1989-

1993), выступая в Сейме в апреле 1990 с речью о новых возможностях,

открывшихся перед страной, подчеркнул, что Польша принимает

существующие мировые взаимозависимости и будет искать в них свое

место [11, с. 93]. Уже в мае 1990 Польша подала официальный запрос

о переговорах на тему соглашения об ассоциации с Европейскими

сообществами.

Что касается политики регулирования денежных доходов

населения и предприятий, то здесь применялись различные рычаги и

методы в зависимости от текущих потребностей. Так, уже в середине

1990, когда чрезмерно жесткое ограничение доходов помимо

сдерживания инфляции стало существенным фактором спада и

снижения жизни населения, в эту политику были внесены заметные

коррективы. Коэффициент индексации фонда заработной платы был

повышен до 1.0, а затем до конца года поддерживался на уровне 0.6;

был несколько увеличен порог допустимого роста фонда заработной

платы и др. Стабилизация экономики и обеспечение устойчивого роста

позволили в значительной мере отойти от жесткого админи-

стративного регулирования и во все возрастающей степени

использовать рыночные инструменты регулирования доходов [7, с.

44].

Борьба в верхах способствовала ускорению политических

перемен. 27 мая 1990 состоялись выборы в органы местного

самоуправления. На этих выборах «Солидарность» получила около

40% голосов. Принятый 8 марта сеймом закон о территориальном

самоуправлении и проведенные выборы должны были разорвать

прежние неформальные номенклатурные связи и обеспечить приход к

власти на местах «Солидарности». Этот закон вводил полное

самоуправление на уровне городов и гмин (волостей). На уровне же

воеводств оставалась правительственная администрация. Отныне

гмины и города стали рассматриваться как самоуправленческие

общности жителей. Они стали обладать правом юридического лица,

распоряжаться коммунальной собственностью и иметь собственные

источники финансирования [7, с. 46].

В резолюции от 4 июля 1992 Сейма Республики Польша, была

признана важность Европейского Союза для будущего страны и

выражена надежда, что ассоциация с Сообществом будет служить

преобразованию и развитию польской экономики. Подписание

Европейского Договора о Содружестве Польши с Европейскими

сообществами и странами, являющимися их членами, послужило

началом политического диалога между Польшей и Сообществом (а

146

потом с Европейским Союзом), а также постепенной либерализации

торговли промышленными продуктами, завершившись установлением

зоны свободной торговли. Столкнувшись в результате либерализации

внешней торговли с непосильной для национальных производителей

иностранной конкуренцией, Польша стала использовать для защиты

внутреннего рынка формы, традиционные для стран с рыночной

экономикой. Это, прежде всего, валютный курс. Высокая цена

иностранной валюты и рестриктивная денежно-кредитная политика,

ограничивающая финансовую деятельность предприятий, резко

уменьшили объемы импорта. Спад был настолько сильным, что

правительство для оживления деловой активности приостановило

взимание пошлин до сентября 1990 примерно на 80% тарифных

позиций, в том числе на все импортируемые материалы и компоненты,

а также на многие инвестиционные товары (для строительства и

модернизации предприятий). Большинство таможенных пошлин,

отмененных в начале 1990, было восстановлено в августе 1991;

произошел возврат, хотя и в ограниченном масштабе, к различным

формам регламентации внешнеторговой деятельности. Новый

таможенный тариф, который стал действовать с 1 сентября 1991, был

основан на комбинированной номенклатуре, применяемой странами

ЕС. Его средневзвешенная ставка составила 14.27% против 3.38% в

первой половине 1991, то есть возросла почти в 3 раза [13, c. 107]. Это

привело к расцвету торговли между Польшей и Европейским

сообществом и к расширению диалога и политического

сотрудничества, что в свою очередь содействовало дальнейшему

сближению между Польшей и Сообществом.

В период ассоциации с Европейским Союзом в Польше было

принято много новых правовых актов, призванных согласовать

польское законодательство с законодательством ЕС, создались также

институциональные структуры, необходимые с точки зрения

функционирования рыночной экономики и будущего членства в

Европейском Союзе. Однако уже с 1992 таможенные ставки начали

постепенно снижаться. Это было связано с вступлением в жизнь в

1992-1994 гг. договоров о свободной торговле со странами ЕС, ЕАСТ

и центрально-европейскими государствами – Венгрией, Словакией и

Чехией. Договоры предусматривали постепенное сокращение и

взаимную отмену таможенных пошлин на промышленные товары и

частичное их снижение на некоторые сельскохозяйственные

продукты.

Постепенное снижение пошлин компенсировалось растущим

использованием нетарифных экономических и административных мер

для ограничения импорта. Законом от 8 января 1993 на ряд товаров, в

том числе алкоголь, табачные изделия, газовое оружие и др., был

введен акцизный налог. С 5 июля 1993 импортные товары стали

147

облагаться налогом на добавленную стоимость. Правительство в 1991-

1993 гг. трижды девальвировало злотый (в мае 1991, феврале 1992 и в

сентябре 1993). Девальвации обеспечивали высокую рентабельность

экспорта, а рестриктивная денежная политика и жесткая бюджетная

дисциплина способствовали перемещению товаров с внутреннего на

внешний рынок [13, c. 109].

Копенгагенская декларация, принятая 21-22 апреля 1993,

зафиксировала намерение стран Вышеградской группы стать

полноправными членами Европейского союза. Были установлены

условия, также известные как Копенгагенские критерии. На саммите

ЕС, который прошел в германском городе Эссене 8-10 декабре 1994,

отмечалось, что Копенгагенский саммит сыграл большую роль в

развитии отношений между Евросоюзом и странами Центрально-

Восточной Европы, поскольку, во-первых, государства Вышеградской

группы были признаны «ассоциированными странами» [4], во-вторых,

на форуме было заявлено, что страны Центрально-Восточной Европы

смогут стать полноправными членами ЕС так скоро, как только смогут

удовлетворить экономическим и политическим требованиям

Евросоюза, в-третьих, были отмечены успехи Польши и других

восточноевропейских стран на пути к стандартам ЕС.

После подачи заявки Варшавы на членство в ЕС в мае 1995

Евросоюз принял так называемую «Белую книгу», полное название

которой — «Подготовка ассоциированных стран Центральной и

Восточной Европы к интеграции во внутренний рынок Союза». В

данном документе был представлен список тех законодательных

актов, которые страны-кандидаты должны были принять для

интеграции в единый рынок Европейского союза. Кроме того, Книга

содержала рекомендации относительно порядка их принятия и

указания на то, какие административные и технические структуры

необходимы для гарантий эффективного выполнения

законодательства [11, с. 95].

В июле 1995 Польша была принята во Всемирную торговую

организацию, в ноябре 1996 присоединилась к ОЭСР (Организация

экономического сотрудничества и развития). Это оказало решающее

влияние на торговую политику страны, используемые инструменты и

методы защиты внутреннего рынка. Либерализация обмена,

преимущественно импорта, происходила на основе взятых

международных обязательств (в результате присоединения к

договоренностям Уругвайского раунда, заключения и реализации

соглашений о свободной торговле), уменьшения величины импортного

налога и постепенного повышения реального курса злотого.

В 1996 Европейский Совет принял график предстоящего

расширения, который предполагал инициацию переговоров о

вступлении стран в Евросоюз весной 1998. Эта линия полностью

148

соответствовала целям Варшавы. Следующим шагом в подготовке

процесса присоединения стало принятие Советом министров 28 января

1997 Национальной стратегии по интеграции (НСИ), а в июле 1997

была создана межведомственная группа для подготовки переговоров о

вступлении в Европейский Союз. Группа состояла из заместителей

министров и представителей крупных центральных

правительственных учреждений. Однако, еще 3 июня 1997 Совет

Министров принял расписание принятия мер по осуществлению

национальной стратегии интеграции, в которых были изложены

основные задачи и отвечать за их выполнение органами, даты этих

задач.

20 июля 1997 английская газета Independent писала, что

решение о принятии в 2003 в Европейский союз новых членов из

числа стран Центрально-Восточной Европы «ведет к положительным

последствиям, например, к расширению рынков, благодаря новым

участникам и динамичному развитию» [11, с. 96]. Однако не все

аналитики так же позитивно оценивали интеграцию стран Центрально-

Восточной Европы в Евросоюз. Так, например, британская же газета

Guardian подчеркивала, что «при принятии решений преобладали

политические мотивы» [11, с. 96]. В июле 1997 Европейская комиссия

опубликовала проект Повестки дня 2000 года, в котором изложены

положения всеобъемлющей реформы институтов, процедур и

основные направления политики Европейского союза. В рамках

повестки дня 2000 были также представлены отдельные обзоры по

подготовке ассоциированных стран Центральной и Восточной Европы

и Кипра к вступлению в Европейский Союз. В оценке Польши были

подчеркнуты экономические преобразования, которые привели к

значительному экономическому росту, социальному прогрессу и

сближению со стандартами ЕС.

Широкое открытие внутреннего рынка для иностранного

капитала, приватизация государственных предприятий наряду с

хорошей конъюнктурой способствовали притоку прямых иностранных

инвестиций в страну. С 1996 Польша является лидером в Центрально-

Восточной Европе по привлечению этих инвестиций: 28.4 млрд. долл.

за 1989-2000 гг. против 23.1 млрд. в Венгрию и 21.3 млрд. долл. в

Чехию [13, c. 117]

В марте 1998 было объявлено о начале переговоров о

вступлении в ЕС с Венгрией, Польшей, Чехией, Эстонией, Словенией

и Кипром, как наиболее подготовленными кандидатами. Осознавая

масштабность работы, которую предстояло сделать, 28 июня 1998

Совет министров принял Национальную программу подготовки к

членству в ЕС, устанавливавшую необходимые меры регулирования, с

составлением расписания для их реализации в 1998-2002 годах.

149

15 июля 1999 в документе «Повестка дня 2000» был

представлен список государств, приглашенных к началу переговоров о

членстве в ЕС. В их число вошла и Польша. Еврокомиссия признала

достижение ею главного условия для вступления в Евросоюз –

создание рыночной экономики [11, с. 97]. Кроме того, еврочиновники

отметили, что Варшава учла выдвинутые ранее требования в области

финансового контроля, социальной политики, сельского хозяйства,

экономической и валютной политики. Вместе с тем, в «Повестке»

было отмечено, что Польская Республика все еще не отвечает

политическим критериям, вдвинутым на Копенгагенском саммите.

Подготовка Польши ко вступлению в члены Европейского

Союза стала важным моментом в истории государства. В период с

2000 по 2004 были с выдвинуты и приняты десятки реформ во всех

структурах. Основными целями стратегии регионального развития

были названы расширение и модернизация инфраструктуры для

повышения конкурентоспособности экономики регионов; развитие

человеческого потенциала посредством формирования региональных

образовательных систем и повышения мобильности трудовых

ресурсов; развитие трансграничного сотрудничества территорий.

Весной 2000 был принят Закон о принципах поддержки регионального

развития, в котором определено, что поддержка регионов

осуществляется на основе Национальной стратегии и инициатив

воеводского самоуправления. Главным инструментом польской

региональной политики стали программы развития воеводств, на

основе которых заключаются с центром специальные контракты.

Первые средства были направлены в 2000-2002 гг., причем

дополнительные ресурсы получили воеводства, имеющие ВВП на

душу населения ниже 80% от средне-польского показателя, а также

воеводства с высоким уровнем безработицы. Однако, это привело к

ограниченным возможностям остальных воеводств. В результате в

число лидеров по объему инвестиционных расходов на душу

населения попали такие относительно благополучные воеводства, как

Мазовецкое и Поморское [10, с. 153]. Многие региональные

программы ориентировались на интеграцию в ЕС.

Для того, чтобы ускорить корректировку для принятия и

осуществления законодательства ЕС в Сейме интенсифицировали

усилия по принятию законодательных актов, связанных с интеграцией.

15 ноября 2001 была принята Европейская стратегия Правительства

Республики Польша, которая подтвердила решимость завершить

переговоры с Европейским Союзом в 2002, и вступить в ЕС в 2004.

Реализация Стратегии Правительства Республики Польша привела к

завершению переговоров о вступлении на саммите ЕС в Копенгагене,

13 декабря 2002. Договор о вступлении, в котором излагаются условия

присоединения Польши к ЕС, был подписан 16 апреля 2003 в Афинах.

150

В Польше прошел референдум по вступлению в Европейский Союз,

который состоялся 7 - 8 июня 2003 года. В референдуме приняли

участие 55,85% поляков, 77,45% из них высказались в пользу

вступления Польши в ЕС, а также 22,55% были против этого [3].

22 июля 2003 президент Польши Александр Квасьневский

ратифицировал Договор о присоединении, и 1 мая 2004 года Польша

стала членом ЕС. Официальное принятие странами ЕС прошло в

Дублине, где Польша была представлена президентом Александром

Квасьневски и премьер-министром Лешеком Миллер. Уже в июне

2004 года, поляки избирали в Европейский парламент 54 депутатов

Европарламента.

Польша, из всех стран-кандидатов в ЕС на 2003-2004 гг., была

наименее развитая, демонстрируя около 70% от эталона ЕС-15 в

области ИТ, инфраструктуры, законодательства, таможенных

режимов. В принятом Национальном плане развития на 2004-2006 гг.

была провозглашена цель развития конкурентоспособной польской

экономики; 3/5 средств было направлено на строительство дорог и

другой инженерной инфраструктуры [12, с. 6]. В первые два года

членства Польши в ЕС в стране наблюдался устойчивый

экономический рост в среднем ежегодно на 4,2%, и эта тенденция

продолжилась в 2006. По этому показателю Польша занимала восьмое

место среди стран ЕС-25, отставая от других новых членов Союза, в

частности, балтийских государств и Словакии. В 2005-2006 гг.

торговый баланс Польши со странами ЕС был положительным, то есть

текущий торговый дефицит объясняется торговым оборотом со

странами – не членами ЕС. Введение общих таможенных тарифов для

торговли со странами за пределами ЕС привело к снижению средних

тарифов с 8,9% до 4,1%. Неудивительно, что в результате импорт из

развивающихся стран (в основном Китая) быстро возрос. Объем

экспорта в третьи страны (главным образом в Россию и Украину)

также достиг рекордных уровней благодаря ставшим доступными

Польше экспортным субсидиям на продовольственные товары.

Либерализация торговли этими товарами привела к росту польского

экспорта в ЕС [6, с. 11].

В соответствии с прогнозами, произошло впечатляющее

увеличение притока прямых иностранных инвестиций (ПИИ) в

Польшу в год ее вступления в ЕС, по сравнению с 2003. В 2004 в

экономику страны в общей сложности было инвестировано 10,29 млрд

евро, то есть почти столько же, сколько в 2000, когда было заключено

большинство приватизационных сделок. В 2005 приток ПИИ снизился

на 22%. Портфельные инвестиции в Польшу увеличились. Основными

инвесторами в экономику Польши были страны ЕС-15, на которых

приходилось более 83% общего объема ПИИ в конце 2005.

Лидирующие позиции занимали Нидерланды, Германия и Франция,

151

совместно обеспечивая почти 61% совокупного притока ПИИ в

Польшу [9, с. 30]. 21 декабря 2007 Польша вступила в Шенгенскую

зону, на которой действуют единые принципы въезда и

краткосрочного пребывания и на которой нет контроля на внутренних

границах [9, с. 167].

Широко распространенные в Польше опасения, связанные с

вступлением страны в ЕС, не оправдались, за исключением некоторого

повышения цен после интеграции. Тем не менее, валютная политика

позволила сохранить стабильность цен в 2004-2006 гг. В то же время

имели место позитивные явления, которые не прогнозировались.

Вопреки пессимистическим ожиданиям, темпы роста экспорта

опередили темпы роста импорта. Заметно вырос польский экспорт

продовольственных товаров в страны ЕС. Также хорошим фактором

оказалось и то, что общественная поддержка членства Польши в ЕС

постоянно и существенно росла, начиная с момента интеграции. Доля

населения, положительно оценивающего членство Польши в ЕС,

постоянно возрастала. Спустя два года после вступления 54%

респондентов считали, что членство в ЕС принесло стране больше

выгод, чем потерь. Это на 15% выше, чем через три месяца после

интеграции, и на 8% выше, чем после первого года членства страны в

ЕС [6, с. 12].

Положительное восприятие вступления Польши в ЕС и того,

как оно отразилось на стране и личном благополучии граждан,

превалирует во всех социально-демографических и политических

группах. Особенно это заметно среди обеспеченной молодежи с

высшим образованием, живущей в больших городах. Согласно

общественному мнению, наиболее важные преимущества, полученные

Польшей в результате вступления в ЕС, – возможность легально

работать в других государствах – членах Евросоюза, открытые

границы, поддержка сельского хозяйства и доступность фондов ЕС.

Итак, сближение Польши и Евросоюза не было

одномоментным. Этот процесс начался в 1989 и закончился

вступлением Польши в ЕС в 2004, но сама интеграция Польши

продолжается и по сей день.

Библиография:

1. Adamowicz P, Drzycimski A, Kinaszewski A. Gdańsk according to Lech

WaŁęsa. Gda sk: Gda sk City Office, 2008. 129 c.

2. Drogi Wolności (Roads of Freedom). Documentary Film. Part I. Polish Studio,

05.03.2011. http://www.youtube.com/watch?-v=mv2LOyVYN_0 [дата

доступа: 06.06.2013]

3. Ners-Lewandowska B. Droga Polski do członkostwa w Unii Europejskiej.

Edukacja – Publikacje nauczycieli, Pło sk, №4964. http://www.edukacja-

.edux.pl/p-4964-droga-polski-doczlonkostwa-w-unii-europejskiej.php [дата

доступа: 05.06.2013]

152

4. Pre-Accession Funds. Polish Experience. Office of the Committee for

European Integration, Poland, 2008. 16 c. http://www.cde.ukie.gov.pl-

/HLP/files.nsf/0/8A25581477E1ED88C1256FE10047F1A9/$file/Preaccesion_

funds_Polish_experiences-publikacja.pdf [дата доступа: 07.06.2013]

5. Raport Rady do spraw ogolnych pizedlozony Radzie Europejskiej na temat

strategii przygotowania do czolonkos twa krajow stowarziszonych Europy

Srodkowej i Wschodniej. Essen, 9-10 grudnia 1994. http://zbiordokuentow.pl-

/1994/4/8.html [дата доступа: 05.06.2013]

6. Бальцерович Е. Экономика ольши после вступления в ЕС. В: Beyond

Transition, №13, январь-март 2007, с. 11-12

7. Бухарин Н., Синицина И., Чудакова Н. ольша: десять лет по пути

реформ. В: Новая и нове шая история, № 4, 2000, с. 38-57

8. Кара Мурза С., Александров А., Мурашкин М., Телегин С. Революция

«Солидарности» в ольше. В: Экспорт революции... Москва: Алгоритм,

2005. с. 64-75

9. ольша – тво экономически партнер. Варшава: Институт исследований

рынка, потребления и конъюнктуры, 2008. 205 с.

10. Ре иональная политика стран ЕС. Центр европейских исследований

ИМЭМО РАН. Отв. ред. А.В. Кузнецов. Москва: ИМЭМО РАН, 2009. 230 с.

11. Скворцова Д. ольша и Европе ски Союз: путь к инте рации (1989-2004

.). В: Научные ведомости, №1 (72), выпуск 13, 2010, с. 92-97

12. Уилсон Дж., Луо Кс., Бродман Г., Вступление в ЕС и приоритеты в

укреплении потенциала. В: Beyond Transition, №13, январь-март 2007, с. 6-7

13. Чеклина Т. ольша. В: Мировая экономика и международные

отношения, №8, 2002, c. 105-117

153

POZIŢIA ŞI ROLUL NOILOR STATE MEMBRE ALE UE

ÎN RELAŢIILE UCRAINA–UE

Serghei HAREVSCHII, Masterat, anul II, RI

Cond. şt.: conf. univ., dr. Ludmila COADĂ

Cuvinte-cheie: UE, Ucraina, cooperare, integrare europeană, Parteneriat

Estic, Polonia.

Discuţia asupra politicii specifice faţă de noii vecini din est, care au

apărut la frontiera UE în mai 2004, a început cu mult înainte de extinderea

spre est. Ţările candidate din est (în prezent noi membri) promovau ideea

unei politici estice separate sau „dimensiunea estică” – cu referire la

dimensiunea nordică finlandeză, iniţiativa care a fost stabilită ca o politică a

UE la sfârşitul anilor 1990. Cel mai puternic susţinător al dimensiunii estice

a fost Polonia. Chiar înainte de intrarea Poloniei în Uniunea Europeană,

autorităţile poloneze au încercat să prezinte propuneri privind politica estică

a UE. În 2002, Ministerul Afacerilor Externe polonez a pregătit un

document neoficial privind politica UE faţă de vecinii din Est, unde a

prezentat conceptul dimensiunii estice. Domeniul de aplicare geografic al

dimensiunii estice includea Ucraina, Belarus, Republica Moldova şi

Federaţia Rusă. A fost destul de evident că conceptul oferea prioritate

relaţiilor cu Ucraina, Belarus şi Moldova, în timp ce Rusia a fost plasată pe

al doilea loc. Cu toate acestea, conceptul dimensiunii estice propus de

Polonia a eşuat din cauza conceptului unei Europe extinse acceptată de UE

înainte de aderarea Poloniei la Uniunea Europeană. După aderarea Poloniei

la UE atitudinea ei faţă de vecinii din est a rămas aceeaşi: guvernul acestei

ţări continua să sprijine extinderea UE spre est, punând accentul în special

pe Ucraina și perspectivele acesteia de aderare. Preşedintele polonez Lech

Kaczynski în repetate rânduri afirma că Polonia este interesată ca „porţile

către Europa” să fie deschise pentru Ucraina, şi că Uniunea Europeană se va

extinde în viitor, ceea ce înseamnă că politica Poloniei cu privire la Ucraina

rămâne neschimbată [6]. Ca rezultat al declaraţiilor făcute, Polonia

furnizează asistenţă financiară Ucrainei aproximativ de 3–4 milioane de

euro anual, în special pentru următoarele domenii: reforma administraţiei

publice, sprijinul administraţiei locale şi reforma economice [1].

Lituania, de asemenea, este văzută ca un avocat puternic pentru

integrarea mai rapidă şi mai strânsă a statelor est–europene în UE.

Preşedintele lituanian, în Adresarea către Naţiune din 2008, a reiterat că ţara

sa va continua să sprijine aspiraţiile Ucrainei – „să se alăture familiei

naţiunilor europene ca fiind membru deplin cu drepturi depline”. La rândul

său, Lituania, din 2002 a început să elaboreze viziunea proprie pentru

viitoarele relaţii cu Belarus, Ucraina şi Moldova. Această viziune a fost

bazată pe ceea ce a fost realizat în Lituania şi în regiune în ultimii zece ani,

154

şi a fost structurată în jurul a trei obiective principale. În primul rând,

graniţele lituaniene ar trebui să fie printre cele mai deschise pentru

cooperare în toată Europa. În al doilea rând - consolidarea intereselor

comune în vederea creşterii economice şi prosperităţii regionale cu vecinii

estici. În al treilea rând, este vorba despre interesul Lituaniei ca statele

vecine să fie democratice şi paşnice, atât pe plan intern cât şi în relaţiile lor

cu ceilalţi vecini [4].

În timpul crizei politice din Ucraina în 2004, Polonia şi Lituania,

deja în calitate de state membre ale UE, au jucat un rol important în cadrul

negocierilor. Contribuţia lor a fost foarte importantă nu doar pentru

soluţionarea crizei în sine, dar ele au demonstrat, de asemenea, capacitatea

noilor state membre ale UE de a contribui semnificativ la progresul

relaţiilor în cadrul PEV. Cu toate acestea, ar fi nedrept să nu menţionăm alte

state ale UE care sprijină dimensiunea estică a PEV. Cei mai evidenţi

parteneri sunt celelalte state baltice, statele nordice şi statele Grupului de la

Vişegrad, care menţin relaţii bilaterale relativ active cu Ucraina, Belarus şi

Moldova şi care au luat o poziţie similară, proactivă faţă de acest domeniu

în UE. Printre statele membre ale UE care oferă asistenţă Ucrainei se mai

numără: Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Danemarca,

Germania, Ţările de Jos, Republica Slovacă şi Polonia [1]. Asistenţa se

axează pe consolidarea democraţiei, reformele sociale şi economice,

precum şi a mediului, reforma administraţiei publice şi campanii de

prevenire răspândirii a HIV/SIDA, liberalizarea presei, combaterea

traficului de fiinţe umane etc.

Este important să includem Germania în grupul de ţări care

promovează în Est politicile UE. Fără sprijinul Germaniei, statele membre

din estul şi nordul UE, cu greu ar putea acorda suficient sprijin statelor

nemembre pentru a-şi demonstra poziţia din interiorul Uniunii [4].

Germania, de la începutul anilor 1990, a dezvoltat o cooperare bilaterală

intensivă cu Ucraina pentru a contribui la consolidarea democraţiei, a

statului de drept şi la reforme economice. Din 1993 până în 2004, guvernul

federal a acordat sprijinul Ucrainei în valoare de aproximativ 115 milioane

de euro în cadrul programului – TRANSFORM. Bugetul pentru 2005/2006

a fost de 48 de milioane de euro [1].

Ultima extindere a UE creează o redirecţionare clară a surselor

financiare spre est. În timpul cadrului financiar (2007–2013), 100 de

milioane de locuitori din noile state membre (inclusiv Bulgaria şi România),

vor primi 150 miliarde de euro (numai prin fonduri regionale). Cei 100 de

milioane de locuitori ai ţărilor candidate (Turcia şi state Balcanice), vor

primi 10 miliarde de euro (ca ajutor de preaderare). Şi 400 de milioane de

locuitori din vecinătatea sudică şi estică (inclusiv Rusia) vor primi doar 10,5

miliarde de euro prin noul instrument de vecinătate [3].

Rolul Poloniei în formarea şi promovarea politicii UE faţă de

Ucraina din 1989–1991până în momentul de faţă a fost promovarea

155

integrării cât mai strânse a Kievului cu Uniunea Europeană, cu perspectiva

aderării ulterioare la structurile comunităţii europene. Experţii polonezi

explică aspiraţia Poloniei de a servi ca „avocat european” al Ucrainei prin

faptul că pentru Varşovia este foarte important de a găsi echilibrul în cadrul

UE, pentru dezvoltarea relaţiilor atât cu Rusia, cât şi cu alte state vecine din

Est – în special Ucraina, Belarus şi Republica Moldova. Conform opiniei

lor, Ucraina liberă şi independentă va garanta stabilitatea şi securitatea în

întreaga regiune a Europei Centrale. Cu toate acestea, politicile Varşoviei

faţă de Kiev au fost determinate de alţi factori.

Prima etapă – de la independenţa Ucrainei în 1992 până la „revoluţia

portocalie” din 2004 – a fost caracterizată de politici prudente, care nu sunt

pe deplin articulate în Polonia, acesta în mare parte se datora prezenţei la

putere în Kiev politicienilor care echilibrau între UE şi Rusia.

A doua etapă – după venirea la putere în Ucraina politicienilor pro–

occidentali – a fost o perioadă cea mai activă a relaţiilor Polono–Ucrainene.

Dorinţa preşedintelui Viktor Iuscenko, Iuliei Timoşenko şi a multor altor

politicieni din Ucraina de a redirecţiona vectorul politicii externe spre

apropierea cu UE a coincis cu sentimentele de la Varşovia, care, după

propria aderare la UE în 2004, activ promova ideea aderării Ucrainei la UE.

Politica activă a Poloniei faţă de Ucraina în această perioadă, posibil, a

devenit unul dintre mulţi factori care a contribuit la eşecul „coaliţiei

portocalii”, a cărei, acţiunile iraţionale şi excesiv de ambiţioase în politica

externă au agravat şi mai mult criza politică şi economică din ţară.

A treia etapă – o perioadă de abordare coerentă şi raţională a

problemei integrării europene a Ucrainei – a fost însoţită de venirea la

putere în ambele state a noilor preşedinţi: Bronislaw Komorowski – Polonia

şi Viktor Ianukovici – Ucraina. Efectuând paşi succesivi în direcţia Uniunii

Europene, ei sunt conştienţi de faptul că sistemul politic şi economic al

Ucrainei nu corespund standardelor europene şi nu încearcă să forţeze

integrarea Ucrainei în UE, fără a lua în considerare situaţia reală din ţară.

Elita poloneză era ghidată de declaraţia celebrului politician polonez Jerzy

Giedroyc: „cu cât mai puternica va fi poziţia noastră în Est, cu atât mai mult

ne v–or respecta în Occident”. Polonia a început să pună în aplicare

„Ostpolitik–ul” – politici active cu vecinii săi estici, inclusiv Ucraina [2].

Nu este o coincidenţă faptul că Polonia, în decembrie 1991 a devenit

primul stat care a recunoscut independenţa Ucrainei. Şi primul document

oficial care perpetuează relaţiile celor două ţări a fost semnat la 13

octombrie 1990 – Declaraţia de principii şi direcţiile principale de

dezvoltare a relaţiilor polono–ucrainene. În declaraţie, părţile au remarcat

lipsa de pretenţii teritoriale, precum şi dorinţa de a începe negocierile

privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi comerciale, şi de a dezvolta

cooperarea politică şi tehnico–ştiinţifică. După care, în 1992, a fost semnat

Tratatul de vecinătate şi cooperare dintre Polonia şi Ucraina.

156

În 1996, în timpul vizitei lui Leonid Kucima, în Polonia, cele două

ţări au convenit să pună în aplicare ideea unei Europe Unite şi unui nou

sistem de securitate europeană. Părţile Poloneze şi Ucraineana au semnat un

acord privind regimul de eliminare a vizelor, crearea instituţiilor culturii

poloneze în Ucraina şi culturii ucrainene în Polonia, precum şi cooperarea

în restituirea bunurilor culturale pierdute sau deplasate în timpul celui de al

doilea război mondial. În cadrul vizitei preşedintelui polonez Aleksander

Kwasniewski în 1997 la Kiev a fost semnată Declaraţia comună de

consimţământ şi unitate, dedicată memoriei victimelor conflictelor polono–

ucrainene. Cu toate acestea, punerea în aplicare acestui document sa

confruntat cu o serie de obstacole, inclusiv în Lviv, unde s–au petrecut o

serie de incidente anti–poloneze [1].

La sfârşitul anilor 1990 contactele polono–ucrainene au început să

poarte un caracter mai dinamic. Preşedinţii celor două ţări între anii 1998 –

1999 s-au întâlnit cel puţin de zece ori, inclusiv în mai 1999 – la summit–ul

ţărilor din Europa Centrală în Lviv. Polonia a sprijinit activ cooperarea

Ucrainei cu NATO şi candidatura acesteia pentru a deveni un membru

nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, iar Kievul a ajutat

Varşovia să devenă preşedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului în

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru perioada 2001–2003. Începând cu anul

2000, în Ucraina au început să se evidenţieze tot mai mult semnele crizei

politice. Asasinarea jurnalistului Gheorghi Gongadze, şi apoi otrăvirea lui

Viktor Iuşcenko nu au putut să nu provoace îngrijorarea în UE şi ia forţat să

acorde o atenţie semnificativă la neajunsurile democraţiei ucrainene. UE a

fost predominantă de opinia că Ucraina este un partener de neîncredere şi o

ţară coruptă, cu un nivel scăzut a culturii politice, cu care nu este necesară

forţarea dezvoltării relaţiilor politice.

În acelaşi timp, Polonia, care trebuia să adere la UE continua să

implementeze „politica estică” activă faţă de Ucraina. În cadrul următoarei

întâlniri a preşedinţilor, în februarie 2003, partea poloneză a declarat

deschis că susţine ambiţiile europene ale Ucrainei şi integrarea acesteia în

UE. În acelaşi timp, s-au consolidat şi relaţiile comerciale dintre Ucraina şi

Polonia, au crescut investiţiile reciproce. Dar nu s-a reuşit evitarea

disputelor. În martie 2006, spre exemplu, Ucraina a interzis importul de

carne şi produse din carne din Polonia. Embargoul de carne a fost parţial

lichidat numai după un an de negocieri între agenţii sanitare şi guvernele

ambelor state [4].

Conform politologilor polonezi, unul dintre cele mai importante

evenimente din epopeea relaţiile polono–ucrainene a fost participarea activă

a Varşoviei în „revoluţia portocalie” din Ucraina, în toamna–iarna 2004.

Într-adevăr, rolul activ al Poloniei în sprijinul aspiraţiilor europene ale

Ucrainei s-au manifestat cel mai puternic în timpul acelor evenimente.

Varşovia a reuşit să atragă atenţia tuturor instituţiilor europene la ceea ce se

întâmpla la frontierele sale de est [5].

157

Polonia a început monitorizarea activă a situaţiei din Ucraina în

ajunul alegerilor prezidenţiale din 2004, când Seimul polonez a îndemnat

Ucraina să respecte normele democratice în timpul alegerilor. În septembrie

2004, Parlamentul European a creat un grup special, care a fost angajat în

dezvoltarea relaţiilor UE cu Ucraina şi Belarus. Iar primul pas în această

direcţie a fost delegarea la Kiev o echipă de observatori la alegerile

prezidenţiale, în fruntea cărei a fost numit reprezentantul Poloniei.

Polonia, care a mizat pe un candidat pro-occidental şi anti-rus,

Viktor Iuşcenko, a reuşit să câştige sprijinul Germaniei. Aceste două ţări au

elaborat în comun un plan de politică europeană faţă de Ucraina şi l-au

prezentat la 12 octombrie 2004, la reuniunea miniştrilor de externe a UE

[5]. Deşi ţările europene nu au acceptat la acel moment aderarea Ucrainei la

UE, a devenit clar, că Polonia va continua, în mod constant şi activ, să

promoveze această idee până la realizarea ei.

La sesiunea Seimului polonez din 21 ianuarie 2005 Ministrul

Polonez de Externe Adam Rotfeld a declarat că Polonia va oferi asistenţă

multilaterală Ucrainei, căutând apropierea ei de Occident, şi a numit

protestele de masă a opoziţiei, care a contribuit la schimbarea puterii în stat,

un eveniment de o „importanţă istorică”.

Conceptul politicii externe a lui Ianukovici era foarte diferit de

conceptul euro–atlantic a lui Iuscenko. Deja în septembrie 2006, el a

declarat că Ucraina nu este pregătită să aderare la NATO, deoarece 60% din

ucraineni, la cel moment, erau contra aderării la NATO. În acelaşi timp,

Ianukovici a confirmat intenţia Ucrainei de a „adera la Uniunea

Europeană”, intenţia la care Polonia a continuat să acorde ajutor

semnificativ statului ucrainean.

Pe data de 6 decembrie 2007 preşedinţii Poloniei şi Ucrainei au

semnat o declaraţie comună privind „Provocările comune – noile direcţii a

parteneriatului strategic”, conform căreia relaţiile dintre cele două ţări

continuă, să se bazeze pe consensul social şi politic, cooperarea în

construirea unei Europe unite, fără linii de divizare [2]. Polonia promis din

nou să sprijine aderarea Ucrainei la UE şi NATO, preşedintele polonez

Lech Kaczynski în timpul conferinţei de presă la Kiev ezplicând de ce

Polonia depune eforturi semnificative pentru aderarea cât mai timpurie a

Ucrainei la Uniunea Europeană: „Dacă Ucraina se află în aceeaşi parte a

Europei în care şi Polonia, deşi Ucraina după teritorii este aproape de două

ori mai mare decât Polonia, ea trebuie să facă alegerea de partea cui este...

Una dintre aceste direcţii este Uniunea Europeană” [5].

Venirea la putere a lui Iuşcenko, se pare, a creat un climat favorabil

pentru consolidarea relaţiilor şi condiţii pentru soluţionarea conflictelor în

relaţiile polono–ucrainene, care nu au putut fi abordate de mulţi ani. Numai

în anul 2005, preşedinţii Ucrainei şi Poloniei s–au întâlnit de cel puţin zece

ori (inclusiv în luna august la Kiev, împreună cu preşedinţii Lituaniei şi

Georgiei). În anul următor, intensitatea reuniunilor la nivel înalt a scăzut

158

semnificativ din cauza contradicţiilor în interiorul „coaliţiei portocalii” –

între preşedintele Iuşcenko şi premierul Iulia Timoşenko. Kiev şi Varşovia

s-au apropiat datorită dorinţei reciproce de a elimina dependenţa de

aprovizionarea cu gaze ruseşti. În acest scop, guvernul ucrainean în 2006, a

propus Poloniei un proiect de prelungire conductei Odessa – Brody pînă la

Gdansk şi Polotsk [4]. De atunci, Kiev a revenit în repetate rânduri la

această temă, dar nu au fost obţinute rezultate concrete. Polonia a propus o

altă cale: de a crea în cadrul UE şi NATO, o nouă organizaţie numită Pactul

european de securitate energetică, cu scopul de a „spori securitatea

aprovizionării cu surse energetice”. Proiectul polonez declara că membrii

acestei organizaţii vor fi capabili să acţioneze în mod colectiv, în cazul în

care Rusia (în opinia părţii poloneze vina pentru criza gazelor o poartă

Moscova) va crea din nou probleme cu alimentarea cu gaze naturale.

Rolul ambiguu în relaţiile dintre Kiev şi Varşovia l-a jucat „factorul

istoric”. Ambele state au convenit în condamnarea trecutul sovietic. În

2006, Seimul polonez a adoptat o rezoluţie în memoria victimelor

Holodomorului din Ucraina în 1930. Datorită opiniei sale anti-ruse,

preşedintele polonez, Lech Kaczynski a salutat pretenţiile istorice ale

Ucrainei față de Moscova. El a subliniat în mod repetat că genocidul

poporului ucrainean, precum şi adevărul despre alte crime ale regimului

sovietic „se descoperă cu mare dificultate” [2]. În 2008, Kaczynski a luat

parte la comemorarea victimelor Holodomorului la Kiev.

În acelaşi timp, Kievului şi Varşoviei le-a fost mult mai greu să

rezolve propriile contradicţii istorice. În Ucraina nu scădea numărul celor

care credeau că cei care participau la nimicirea fizică a polonezilor membri

ai UPA erau „eroi”. În centenarul de la naşterea liderului lor Stepan

Bandera, în 2009 au ieşit în stradă mii de naţionaliştii ucraineni. Nu

surprinzător, preşedintele Iuşcenko într-o încercare de a-şi recâştiga

popularitatea a jucat pe sentimentele naţionaliste. În 2010 el i-a atribuit lui

Stepan Bandera, responsabilului pentru moartea a sute de polonezi, titlu de

Erou al Ucrainei post–mortem, cu cuvintele: „Pentru curaj în apărarea ideii

naţionale, eroism şi sacrificiu de sine în lupta pentru un stat ucrainean

independent”. Aceasta a provocat o frustrare puternică în rândul polonezilor

care își puneau speranțe politica lui Iuşcenko de apropiere cu Polonia.

Numai după victoria lui Viktor Ianukovici la alegerile prezidenţiale din

2010, partea ucraineană a luat o serie de măsuri cu menirea de a contribui la

depăşirea acestei pagini dureroase a istoriei polono–ucrainene.

Deci, de-a lungul perioadei istorice „post–comuniste”, Polonia a

încercat să joace un rol activ în apropierea dintre Ucraina şi UE. La început,

ea a acţionat ca intermediar între Kiev şi Bruxelles, iar apoi ca membru cu

drepturi depline al Comunităţii Europene, care influenţează, iar uneori

defineşte politica UE faţă de Ucraina şi alte ţări vecine din est. Această

activitate a atins apogeul său la scurt timp după 2004, când Polonia a fost

admisă în UE, şi în Ucraina a avut lor „revoluţia portocalie”, care a adus la

159

putere forţele pro–occidentale [5]. Cu toate acestea, voinţa politică a

conducerii ucrainene şi poloneze, precum şi entuziasmul europenilor

privind democraţia ucraineană nu a fost suficient pentru a convinge

Uniunea Europeană să fie de acord cu aderarea Ucrainei ca un avans, pentru

a face reformele necesare. Reînnoirea elitei politice în 2010 din Polonia şi

Ucraina a acordat prioritate etapei de pregătire consecutivă Kievului pentru

integrarea europeană.

Referințe bibliografice:

1. European Neighbourhood and Partneship Instrument. Ucraine. Country

Strategy Paper 2007-2013. Accesibil pe:

http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/enpi_csp_ukraine_en.pdf. [Accesat

la 20.01.2012]

2. Gromadzki, G.; Lopata, R. and Raik, K. “Friends or Family? Finnish,

Lithuanian and Polish perspectives on the EU’s policy towards Ukraine,

Belarus and Moldova”. FIIA report 12 (2005), The Finnish Institute of

International Affairs, publicat pe 5 august 2005. Accesibil pe:

http://www.fiia.fi/en/publication/29/friends_or_family/. [Accesat la

26.04.2013]

3. Kaczynski: Polska uznaje Wielki Glod za ludobojstwo, Wiadomosci24.pl, 22

noiembrie 2008. Accesibil pe:

http://www.wiadomosci24.pl/artykul/kaczynski_polska_uznaje_%20wielki_glo

d_za_ludobojstwo_81957.html [Accesat la 14.09.2012]

4. Overhaus, M.; Maull, H.W.; Harnisch, S. The New Neighbourhood Policy of

the European Union. Perspectives from the European Commission, France,

Germany, Poland, Ukraine and Moldova, Foreign Policy in Dialogue Volume

7 No19, A Quarterly Publication on German and European Foreign Policy, 27

iulie 2006. Accesibil pe:

http://www.deutsche-aussenpolitik.de/newsletter/ issue 19 [Accesat la

08.02.2013]

5. Solonenko, Irina. Added Value? Eastern Partnership and EU–Ukraine

Bilateral Relations. Accesibil pe: http://library.fes.de/pdf-files/ipg/2011-

3/11_solonenko.pdf. [Accesat la 26.04.2013]

6. Poland to call on Croatia to support Ukraine's EU integration, UNIAN, 13

mai 2013. Accesibil pe:

http://www.ukrinform.ua/eng/news/poland_to_call_on_croatia_to_support_ukr

aines_ eu_integration_303037. [Accesat la 16.05.2013]

160

CHINA-BELARUS:

WHAT IS THE THROUGH IN THIS RELATION?

Doina BĂTRÎNAC, Universitatea Goethe,

Frankfurt pe Main, Master, Studii Est-Asiatice moderne

Cond. șt.: conf. univ., dr. Viorelia MOLDOVAN-BĂTRÎNAC

Keywords: China diplomatic relations, bilateral relations China-Belarus,

political cooperation, economic development, socio-cultural implications

On the 20th January 2012, China and Belarus met for

congratulating each over with 20 years since the establishment of the

official diplomacy relations.

Analysis. Each year the relations between China and Belarus, are

getting stronger. The investments from the side of China are rising as well.

Although there exists very much information about this specific relations

between China and Belarus, and from the first glance it looks very

transparent it is still difficult to make a final verdict about China‘s intention.

China is very tactical in this cooperation relation and does not allow herself

any mistakes, that is way at the moment no other countries except Russia

are interested to involve in understanding the specific of this ties.

1. The economic cooperation between China and Belarus are

tightening each year. However a detailed analysis allows to observe Belarus

dependence from China. This is a great opportunity for China, because it

allows to test some of its products and afterwords to infiltrate them in

Europe through Belarus. Belarus is seen as a springboard for China‘s

economic infiltration in Europe.

2. China does not involve herself in Belarus political situation, but

from the other side uses the economic vulnerability of this country to make

it sustain China‘s own politics like in the case of Taiwan and Tibet, the One

Politic system etc.

3. The influence of China in Belarus is getting strong this way it is

pushing Russia a side. This situation makes Russia very unhappy, so as not

to allow China‘s influence to expend it tries to privatize everything what is

possible in Belarus.

4. Through the establishment of the Confucius Institute in Minsk and

the organization of different cultural events is China trying to familiarize

Belarus population to China and this way rising as well the trust of this

small country in the “noble“ character of China. Introduction. Belarus is seen as Europe‘s “last authoritarian state“,

and very often is presented as a polarizing power: Washington and Brussels

are showing their disagreement towards this regime, on the other side

Russia is trying to support them. This makes clear that Belarus has very

161

complicated and unstable foreign policy. The Chinese-Belarus relations are

a good example to present the complex reasons why is China leading such

a foreign policy towards developing countries worldwide. The government

from Beijing tends to infiltrate himself into different markets using as tactic

economic diplomacy. But the main goal of China to secure resources and

new markets. However many will argue that in most cases economic and

political motivations are going hand-in-hand: politic helps to foster the

ways for new investors; economy is trying to achieve geo-strategic aims.

The questions is: What is Belarus position, and why China shows

such a big interest? Can it be the same case as Cuba, when China support a

post-Soviet country just from ideological motives? Or maybe Belarus

presents the same situation like Pakistan, a great geo-strategic relevance and

is supported by China just because it borders with one of its rivals? The

answer for this questions will be presented further in the article, showing

different motives and perspective that will explain why China‘s implication

in the destiny of Belarus is raising each year.

When, why, how? On the 2nd of January, 1992, China and Belarus

established diplomatic relations, since that moment, the bilateral ties got

stronger and their cooperations developed not only in the political sphere

but as well in economic, cultural and technological directions. The main

factor that allowed this bilateral relations to develop is the frequent visits

from high-level politicians and experts from both sides. The most important

bilateral visits took place in: December 2005 at the invitation of Chinese

President Hu Jintao the Belarusian President Alexander Lukashenko paid an

official visit to China; in November 2007, Belarus was visited by the

Chinese Premier Wen Jiabo; at the Olympic Games in August 2008, Hu and

Lukashenko met again in Beijing; the end of 2008 was one of the most

successful in the cooperation were more then 70 bilateral cooperation

documents were signed between Belarus and China; in 2010 at the

invitation of the Belarusian President, the Chinese Vice President Xi Jinping

visited Minsk for further discussions to maintain and develop the bilateral

cooperation). However this relations between China and Belarus raised

many questions. It is obvious that a small country like Belarus that is not so

well seen in Europe and has problems to get any help profits from this

specific “friendship“ with China, but where is China‘s profit? Answer to

this question was give by President Hu, after the anniversary meeting for

the 20 years since the establishment of diplomatic ties between China and

Belarus, he said that their cooperation brought seizable advantage to their

countries and the peoples.

According to Lukashenko, specific for the tightened relations of this

two countries is first of all that they maintained a common attitude on major

international subjects and had productive collaboration in international and

regional organizations like: the United Nations and the Shanghai

Cooperation Organization. Another important thing to mention is that,

162

Belarus always supported China in problems concerning human rights,

Taiwan, Xinjiang and Tibet.

Belarus sustaining China. In one interview Belarus President

Lukashenko expressed his gratitude to the Chinese government for taking

such a good care of Belarus. Afterwords Lukashenko stressed as well that

the international politic of Beijing has a very flexible character pointing out

that although China has many differences with America, they still maintain

good relations, and all this thank to the sapience of the Chinese governance.

According to the Belarus President, China is an example for each country in

the world and that is why they should be followed. Lukashenko attentions

China‘s enemies not to try to destabilize them, because afterwords

everybody will have to suffer.

Belarus confirmed that they are ready to open to the Chinese

products the door to the Russian market, although it is sure that Moscow

will block such tentatives.

Their comes again the question what makes Belarus to be so grateful

towards China? In summer 2009 when China was pressured by the Western

Countries because they repressed the civil commotions in Xinjiang Uyghur

Autonomous Region, Minsk stood behind Beijing and sustained them. On

the other side China provided assistance to Belarus when they were

economically blocked by the West countries. According to the government

in Minsk, in spring 2011 when they suffered attacks from foreign banks and

some Russian companies, were Belarusian energy and monetary sector

suffered big damages, China helped them to survive. The Belarusian

President Lukashenko mentioned that in this situation when Belarus is very

vulnerable to the attacks from the Russian side that are hoping through

blocking Belarus economy to menage to privatize their industrial sector,

China is the only one able to protect them.

Economic Cooperation. According to Belarus Prime-minister

Martynov, since their independence for twenty years their volume of

bilateral trade had a sensible raise from 30 million U.S. dollar to 3 billion

U.S. dollars. Martynov also mentioned that they are ready to be the gateway

for the economic performance of China in Europe and that they hope to

attract more Chinese tourists to China. This two countries already started

two joint ventures that are sharing technologies from both sides, in Belarus

will be soon established a large industrial park that is sponsored mostly

from China in order to generate high technologies that will bring profit to

both countries.

Since the establishment of the diplomatic relations between Belarus

and China the bilateral trade suffered positive changes. Nowadays, China is

the forth biggest trade partner of Belarus, being placed after Russia,

Ukraine and the European Union. The volume of bilateral trade raise by 72

percent in the last years. However, this trade relations are mostly based on

the imports of Chinese manufactures in Belarus. From the extern

163

perspective it is obvious that China intensifies Belarus‘s commerce short

come with non-EU states. In the case of China, Belarus is a figurative

instrument for the economic diplomacy of China.

1. China‘s monetary policy - Belarus furthered China‘s efforts to support

the RMB currency in worldwide trade. It is important to mention that

Belarus was the only East European country that participated in July

2009, at China‘s attempt to offer 65 billion of RMB in order to foster

the import of Chinese products in East European countries (other

worldwide states that accepted were: South Korea, Indonesia, Malaysia

and Argentina).

2. Internationalization of the underdeveloped regions of China - Belarus

has helped to facilitate the progress in underdeveloped regions in

China, that tried to internationalize their economies however, because

of the lack of comparative benefit have not succeeded. In 2010, when

Xi Jinping made an official visit to Belarus, he expressed China‘s

interest in emerging Belarus to promote the development of the

northeastern region in China.

3. Testing country - Belarus is a great country as a test ground for some

Chinese companies, mostly from the telecommunication and

infrastructure sector. Belarus dependence on foreign investment, but as well their position

in Europe is a great opportunity for China to try the Export Processing

Zones (EPZs) model on the new continent (until now EPZs were

established in Africa and Central Asia). The first step towards this Chinese

plan, happened already in March 2010, when Xi Jinping and Belarus

president Lukashenko have signed 16 agreements that have a value of 3,4

billion US dollars. This agreements consists of cooperation tactics in the

field of investment and trading transactions.

The China-Belarus cooperation in in different economic field

showed good results. On the 28th June 2011 in Minsk, was held the 11th

session of the Chinese-Belarusian Commitee on Trade and Economic

Cooperation. At that session was made clear that there are some progresses

happened, mostly upgrading in Belarus the power plants and cement plants

by the companies from China. During the session other new projects were

identified: the industrial park in China and the construction of new runway

at the international airport in Minsk.

Belarus is importing mostly consumer goods and technologies from

China, an important factor is clearly the low cost of this products in

comparison to the world wide prices. However there are goods with which

Belarus is supplying China, like caprolactam, fertilizers, machineries,

dumper, metallurgic products and electronics. China, also offered the

possibility for Belarusian companies to open offices, in this way promoting

them on the Chinese market. However, Belarus is importing a lot more from

China, as in return China from Belarus. What creates concern to the Belarus

164

government, is that the production for export is not enough diversified and

is not attracting to much attention yet. In this way the government from

Minsk has still many tasks to solve. Although Belarus and China maintain

good economic relations, there were moments when China has put Belarus

in difficult situations. One of this cases was in 2009, when the government

from Beijing stopped importing potash fertilizers from Belarus, which

consists 52.7 percent of exports from Belarus. This case made Lukashenko

more careful, mostly because China is as well a great importer of

caprolactam which consists 25.2 percent from the Belarusian exports to

China. Although since that case, no other problems were observed and the

cooperation between China and Belarus got even more prosperous. In this

case we are ask ourselves the question why Lukashenko privileges more the

Chinese capital and not the one from Russia? The question is easy,

Lukashenko has nothing against Russian oligarchs coming to Minsk and

spending their money, but he is afraid that Belarus might lose its authority

and identity and will get to be a new region of Russia “the Belarusia

Oblast“. According to the Belarus President Lukashenko, the Chinese

capital is orientated on strait business relations and is not involving in

political games, that is why the Chinese capital is welcomed in Belarus.

Political Implications. Although China stresses that their bond to

Belarus is mostly based on economic diplomacy, their interest is as well

crystalizing itself on political and ideological directions. Since the mid-

1990s, Belarus and China supported each other on different political levels,

it began with Belarus promoting China‘s objectives in the United Nations.

Belarus and Chinese Communist Parties are organizing mutual visits and

are exchanging experience on diplomatic basis.

In 2007, when Premier Wen, visited Belarus the political interests

from China became more clear: China has to support Belarus‘s

“independence, sovereignty, territorial integrity, and domestic stability” and

“oppose any country that sought to interfere in Belarus’s internal affairs

under the pretext of “human rights”. In return, Belarus offered to support

the One China policy, and to bloc the entry of Taiwan into the UN.

Although the government of Beijing is trying to make the cooperation ties

between Belarus and China event stronger, they are still aware and are

conscious about the Lukashenko regime and the way he understands and

uses political power. The last years, China even allowed to its media to

criticize the elections in Belarus and their fraudulent character. However,

they are also criticizing countries like America that attempt to get involved

in Belarus politic. Important to mention is that China sees Lukashenko

sometimes as a joke figure, more expressive we can observe this in the case

when Lukashenko expressed himself towards democratizing Belarus. China

laughed out this plans, characterizing them as hypocritical. The Chinese

media, mentioned that the only opportunity for Lukashenko to stay in his

165

position, is to maintain a high employment rate and continue providing

good public services.

Belarus is tensioning the relations between China and Russia. In

October 2011, Belarus President Lukashenko offered an interview for the

Russian media, expressing his approval towards the Eurasian Economic

Union. it is still unclear if this interview was meant to bring more spice in

the visit of Lukashenko to Russian that was expected a week after, or that

Lukashenko aimed to express the growing importance of China in Belarus.

After that China signed some important deals with Belarus in September

2011, Russia‘s Prim-minister Putin, stated that although Belarus and

Russian have the custom union, they do not enjoy such long-range

agreements as between Belarus and China. Also Russian officials

mentioned in a non-formal way that China might „spoil Moscow‘s game“.

In March 2010, a russian internet portal Gazeta.ru criticized Lukashenko by

saying that he is trying to get his country independent from Russia by

getting money from China. Interesting is that some state-run news agency

from China like Xinhua and People‘s Daily, published the interview with

Putin and other statements from Russian politicians and afterwords

mentioned that China is blocking the efforts of Russia in Belarus by

offering securer and more generous terms then Russian ever did. After this,

all lately deals between Russia and Belarus were widely and negatively

criticized by Chinese media. This deals were presented as an attempt from

Russia‘s side to revive the Soviet Union and to spread its influence on their

neighbor countries.

It is somehow funny to observe how Belarus is getting to be a source

of geo-strategic competition. The strong involvement from the side of

China into Belarus is difficult to explain from the economic point of view

mostly because it seems to have no sense, the country is very small, has

relatively few natural resources, has difficult political situation, etc.

Although China has a small trade percentage to Belarus, it is supposed that

Belarus may have the same destiny as Pakistan and Sri Lanka that were

supported by China just as to be closed to its rival India. Many political

experts try to explain the situation of China-Russia rivalry, by placing

Belarus case not as a geo-strategic rivalry but as a game theory perspective.

It is supposed that if China and Russia, will both try to outcome one another

for the capital in Belarus, they may be both in the loser position. The best

case or economically the optimal outcome is if both sides would come to a

consensus, although they will get less profit their risk will get lower as well.

Belarus offered 180 enterprises for privatization, so there will be

enough place for discussions between Russia and China. However, China

presents more interests for infrastructure and machinery, Russia on the

other side more on gas and oil. According to international specialists there

are some areas were China and Russia might collide, and this are the

chemical industry and power plants. Although, it is supposed that if such a

166

case would come, China would be the one to back up. The explanation is

that China is looking with mature eyes when they are investing and if they

are not sure they learned to back up, and not to get involved in politically

loaded markets.

Socio-Cultural Perspective. Although it is difficult to explain the

interest of China toward Belarus from the economic and political

perspective, the socio-cultural perspective allows more transparence. China

and Belarus exchanges and collaboration in culture, science and education

are constantly developing. Both sides try to foster and to present to their

people the culture of cooperating country. In October 2011, at the World

Expo in China was organized the Belarus Culture Days. on the other side,

Belarus is organizing each year activities that involve presenting China‘s

culture: China Day, National Day reception, film week, etc.

Minsk served an element of Beijing‘s cultural diplomacy. In the

Belarus capital, the chinese culture has an important part, and is presented

by the Confucius Institute (Cultural and Language Institute run by the

government of China). China is slowly trying to infiltrate its „soft powers“

into Belarus.

Conclusion. The development of the cooperation between China and

Belarus, is positive for Lukashenko and his regime, industry and other

sectors. Thank to China, belarus will be able to profit from a well developed

infrastructure, a better technology transfer, cheaper and more diversified

consumer goods, as well as stabile industrial inputs. For Belarus, a country

with an approximatively zero level foreign investments, Chinese capital is

seen as on of the only chances to survive. This bilateral relations between

Belarus and China, allows Lukashenko to collateralize hazards in foreign

policy.

In the meantime, China maintains an austere position towards

Belarus. This position allows the government from Beijing to direct this

bilateral relations towards the course they decide: to incite the development

in underdeveloped regions of China; to support the One China Policy; to

approve China‘s trade- and its new monetary policies. This causes explain

the motive why during the last 20 years since the establishment of

diplomatic relations between the both countries, Belarus had the chance

almost each year to be visited by highly important Chinese politics.

Although, accepting the political directions of a country is important for the

other countries so as to be able to maintain good and cooperative relations,

Beijing does not permit socialist nostalgia to shadow its opinion towards

Lukashenko‘s regime. China is aware that the regime from Belarus does not

find any support at the EU and US, so she would not consume any power to

present this situation in a better light.

167

References:

1. Belarus Digest (2011): “Lenders Of Last Resort”: Sino-Russian Rivalry In

Belarus?, Online: http://belarusdigest.com/story/“lenders-last-resort”-sino-

russian-rivalry-belarus-6767, (30.11.2011).

2. Belarus Digest (2011): „Belarus And China In The Love Triangle: Who Is The

Third Party?“, Online:

3. http://belarusdigest.com/story/belarus-and-china-love-triangle-who-third-

party-6397 , (02.11.2011).

4. Belarus Digest (2012): „China Helps An Ailing Autocracy“, Online:

http://www.belarusdigest.com/story/china-helps-ailing-autocracy-6495,

10.11.2012.

5. Belarus Digest (2012): „What Drives China-Belarus Relations“, Online:

http://belarusdigest.com/2011/03/26/what-drives-china-belarus-relations,

26.12.2012.

6. Natalia Nedzhvetsakya (2011): „China and Belarus: a special Relationship“

Harvard Political review, Online: http://hpronline.org/world/china-and-

belarus-a-special-relationship/ , 10 December 2011.

7. Pravda.ru (2012): „Belarus turns its back on Russia for China“, Online:

http://english.pravda.ru/russia/politics/23-01-2012/120299-

belarus_china_russia-0/ , 23 January 2012.

8. The National People‘s Congress of the People‘s Republic China (2011):

„Bilateral Relations Between China and Belarus“, Online:

http://www.npc.gov.cn/englishnpc/Special/ChairmanWuVisitsRussiaandBUK/

2011-09/14/content_1670271.htm , (14.09.2011).

168

COOPERAREA NATO-RUSIA

PRIN PRISMA PARTENERIATULUI PENTRU PACE

Grigore NICORICI, an. III, RI

Cond. şt.: MA Viorica ŢÎCU

Cuvintele-cheie: NATO, Federația Rusă, Parteneriatul pentru Pace,

Consiliul NATO-Rusia.

Parteneriatul este modalitatea, formală sau informală, prin care două

sau mai multe parți decid sa acționeze împreună pentru atingerea unui scop

comun. În principiu, parteneriatele sunt practicate din cele mai vechi

timpuri. Ele presupun desfăşurarea unor activităţi, constituirea şi punerea în

aplicare a unor relaţii bazate pe egalitate, respect, şi avantaj reciproc [5, p.

3]. Partenerii, păstrîndu-şi identitatea şi personalitatea, colaborează intens,

găsesc împreună soluţii, îşi respectă deciziile, se consultă atunci cînd le iau

şi fac în aşa fel încît să nu se incomodeze reciproc şi să-şi unească forţele

pentru a face faţă unor terţe provocări sau pentru a-şi asuma anumite riscuri.

Parteneriat nu înseamnă încă prietenie, dar prietenia înseamnă întotdeauna

parteneriat. Există parteneri în politică, în afaceri, în tot felul de acţiuni şi

activităţi, în relaţii internaţionale, în general, în rezolvarea uneia sau mai

multor probleme. De unde rezultă că parteneriatele pot fi: permanente; de

lungă durată; de scurtă durată; pentru rezolvarea mai multor probleme;

pentru rezolvarea unei singure probleme; pentru o singură acţiune.

Parteneriate există peste tot şi peste tot ele se constituie în vederea

unor acţiuni, pentru felurite afaceri şi pentru realizarea unor scopuri şi

obiective mai mult sau mai puţin comune (dar care au unele puncte sau

zone de intersecţie) de toate felurile. Parteneriate realizează şi marile puteri,

şi organismele internaţionale, dar şi diferite entităţi din lumea interlopă, din

economia subterană, din lumea traficanţilor, din cadrul crimei organizate

etc. De unde rezultă dubla determinare a parteneriatelor: voluntariatul;

necesitatea.

Voluntariatul se exprimă prin voinţa părţilor de a colabora, de a

deveni partenere. El înseamnă voinţă, opţiune, libertate de alegere a

partenerilor, negociere, construcţie pe bază de scopuri şi obiective comune

sau apropiate, planuri comune, acorduri, înţelegeri.

Necesitatea înseamnă, de regulă, impunere creată de anumite

evoluţii ale situaţiilor şi realităţilor. Adesea, indivizii, statele, organizaţiile,

actorii de pe scena internaţională simt nevoia şi chiar obligaţia să devină

parteneri. Necesitatea este, la rîndul ei, multiplu determinată. Spre exemplu,

la ora actuală, nici un stat de pe lume, fie el superputere nucleară, mare

putere sau stat din lumea a treia, nu-şi poate asigura securitatea de unul

singur [5, p. 3].

169

Prin urmare, tipul de securitate care se impune la începutul secolului

al XXI-lea este securitatea prin cooperare sau securitatea prin

parteneriate.

Schimbările radicale survenite în lume ca urmare a sfîrşitului

Războiului Rece, a desfiinţării Tratatului de la Varşovia şi dezmembrării

URSS au stimulat creşterea ponderii geostrategice a Alianţei Nord Atlantice

şi extinderea influenţei asupra desfăşurării evenimentelor pe arena

internaţională, inclusiv în sfera politico-militară [1, p. 19]. Odată cu

dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991 a condus la relansarea relaţiilor

dintre NATO și Rusia, adversarii de odinioară au fost forţaţi să găsească noi

forme de coexistenţă într-un mediu de securitate total diferit [2, p. 10].

Marea provocare, atît pentru Alianţă, cît şi pentru Rusia ca succesoare a

Uniunii Sovietice, a fost să realizeze că nu există cale de întoarcere la

vechile relaţii din decadele de amare confruntări, ci o necesitate istorică de

a găsi o formă de co-existenţă în noul mediu de securitate. Prin urmare,

noul context geostrategic impunea construirea unei relaţii pornind de la

aproape nimic şi privind viitorul cu încredere în loc de a face analize ale

trecutului.

Cronologic vorbind, relaţia NATO – Rusia a înregistrat multe

perioade de cooperare dar în acelaşi timp şi perioade de ostilităţi vădite între

cele două părţi. Pentru a înţelege natura complexităţii dificultăţilor

moştenite şi posibilul lor impact asupra situaţiei actuale, relaţia NATO –

Rusia trebuie privită în context istoric. Aceasta, permite efectuarea unei

analize cuprinzătoare a situaţiei actuale a parteneriatului NATO – Rusia şi

emiterea unor ipoteze despre posibila evoluţie a relaţiei pe viitor [6, p. 245].

Începînd cu anul 1991 relaţia NATO – Rusia poate fi împărţită în trei

perioade principale care au fost definite de evenimentele cruciale din cadrul

parteneriatului. Această delimitare nu este una exhaustivă, putînd fi folosit

alt criteriu sau model; scopul este de a demonstra dinamica şi evoluţia

procesului, punctînd principalele momente ale acestei relaţii.

Perioada din 1991 pană la criza din Kosovo poate fi privită ca o

primă fază a relaţiei NATO – Rusia. Unii istorici au denumit perioada din

decembrie 1991 pană în 1994 „perioada de idealism romantic”. Astfel,

odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice şi dizolvarea Pactului de la

Varşovia în 1991, asociate cu apariţia unor noi provocări la adresa

securităţii globale, au determinat NATO să stabilească un nou cadru de

cooperare cu Rusia. În acelaşi timp echipa de la Kremlin condusă de către

preşedintele Boris Elţin, a anunţat că scopurile politicii externe erau

”participarea deplină în cadrul instituţiilor economice internaţionale cum ar

fi Fondul Monetar Internaţional, integrarea în comunitatea statelor

democratice şi chiar statutul de membru NATO.” Pe data de 21 decembrie

1991, într-o scrisoare către Aliaţi, Elţin afirmă surprinzător că: „Astăzi ne

întrebăm dacă admiterea Rusiei în NATO, poate fi un scop politic pe

termen lung.” În 1991, ca rezultat al acestor intenţii pozitive, Rusia a

170

devenit membră a Consiliului de Cooperare Nord Atlantic, iar mai tîrziu a

devenit membră a Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, care a fost creat

pentru a oferi o nouă formă de dialog şi cooperare între ţările din centrul şi

estul Europei [3, p. 62]. Cu toate acestea, este important de menţionat că şi

în această atmosferă au existat tensiuni, iar ruşii încă priveau NATO cu

neîncredere. În primul rînd, multe persoane din Rusia erau confuze, ne-

înţelegînd de ce continuă NATO să mai existe după dizolvarea Pactului de

la Varşovia?

O altă etapă în evoluţia politică dintre NATO şi Rusia, începe în

1994 şi 1999, etapă în care politica Rusiei faţă de NATO a devenit mult mai

prudentă decît fusese înainte. Existau cîteva motive pentru a justifica

această atitudine. În primul rînd, elita rusească a devenit suspicioasă că a

fost indusă în eroare de adevăratul scop al Parteneriatului pentru Pace,

promovat de NATO din ianuarie 1994. Chiar de la bun început au existat

suspiciuni precum că „Parteneriatul asigura numai o acoperire diplomatică

pentru un proces de extindere din care Rusia a fost exclusă.” Acest punct de

vedere a fost alimentat de o serie de ofiţeri de rang înalt care au afirmat

deschis faptul că „Parteneriatul pentru Pace este un program menit să

asigure influenţa strategică în estul Europei şi să mute graniţele NATO pană

la graniţele vestice ale Rusiei” [9, p. 47].

În al doilea rînd, în 1994, Rusia a fost extrem de deranjată de decizia

NATO de a folosi aviaţia împotriva forţelor militare sîrbe în Bosnia, fără o

consultare prealabilă cu Moscova. Unii analişti au denumit acest eveniment

ca fiind prima criză reală in relaţiile NATO - Rusia de după sfîrşitul

Războiului Rece. Drept urmare, Kremlinul a optat în favoarea amînării de a

adera la Parteneriatul pentru Pace. Amînarea deciziei de semnare a aderării

la Parteneriatul pentru Pace a fost explicată de Kozirev astfel: „Noi suntem

interesaţi de o relaţie mult mai serioasă cu NATO decît cadrul unui simplu

document, astfel surprizele şi măsurile unilaterale, în special cele militare,

pot fi dirijate în zonele în care putem coopera foarte strîns. În pofida acestui

fapt Rusia s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace in iunie 1994. Misiunea

de menţinere a păcii în Bosnia şi Herţegovina a fost primul exemplu de

cooperare militară strînsă între NATO şi Rusia. Din acest punct de vedere

este interesant de menţionat că Rusia a avut cel mai numeros contingent non

- NATO. A fost momentul cîştigării experienţei practice în teren, care a

adăugat o altă dimensiune parteneriatului şi a fost perceput in vest ca un

posibil model al unei viitoare colaborări. Pe de altă parte, puţini în Rusia au

perceput misiunea IFOR/SFOR din Bosnia ca un succes politic şi prin

urmare participarea trupelor ruseşti într-o operaţie condusă de NATO a fost

îndelung criticată.

Un moment de cotitură în relaţia Rusia-NATO s-a consumat în

cadrul întîlnirii din 10 decembrie 1996, unde Miniştrii de Externe ai NATO

„au solicitat Secretarului General stabilirea alături de partea rusă a unui

acord care să adîncească şi să lărgească relaţiile NATO-Rusia şi care să

171

asigure un cadru pentru dezvoltarea lor viitoare”. Patru luni de negocieri

intense între Secretarul General J. Solana şi ministrul rus de externe E.

Primacov au condus la un acord asupra unui document fără precedent. Actul

Fondator asupra relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii între NATO şi

Federaţia Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997 de către şefii de stat şi de

guvern din Alianţa Nord-Atlantică, Secretarul General al NATO şi

Preşedintele Federaţiei Ruse. Acesta a reflectat progresul înregistrat în

dezvoltarea relaţiei NATO-Rusia, de cînd Rusia s-a alăturat Consiliului de

Cooperare Nord-atlantică în 1991, urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-

atlantic în 1997 şi Parteneriatul pentru Pace în 1994 [7, p. 44].

Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat

la cel mai înalt nivel politic, de conlucrare în vederea asigurării păcii

globale şi de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a se conlucra în

scopul obţinerii unei păci cuprinzătoare şi durabile în zona Euro-Atlantică.

Acesta crea cadrul pentru un nou parteneriat de securitate şi pentru

construirea unei Europe a păcii, stabilă şi nedivizată. El angaja Alianţa şi

Rusia în stabilirea unei relaţii mai strînse, nu numai în interesul propriu, dar

şi în interesul mai larg al tuturor celorlalte state din regiunea Euro-

Atlantică. Tot la Paris s-a format Consiliul Permanent Comun (PJC), ca

forum de consultări permanente pe probleme de securitate comună, care a

dus la dezvoltarea unui program de consultări şi cooperare [8, p. 36].

În acelaşi context trebuie menţionat şi Consiliul Comun Permanent,

ca parte integrantă a cadrului de cooperare stabilit prin Actul de Constituire.

El s-a întrunit pentru prima dată la 18 iulie 1997 şi a constituit punctul

central al eforturilor de cîştigare a încrederii, învingere a prejudecăţilor şi

dezvoltării unui model de cooperare şi consultare regulate. Rolul principal

al CCP este întărirea cooperării dintre NATO şi Rusia şi identificarea

oportunităţilor pentru acţiuni comune. Şedinţele regulate, de obicei lunare,

ale acestui organism au dus rapid la crearea unui nou model de dialog şi la

un număr fără precedent de contacte la multe nivele diferite. Şedinţele se

desfăşoară pe baza înţelegerii că fiecare parte îşi rezervă dreptul de a lua

decizii independent de cealaltă. Ele au loc la diferite nivele ce implică şefi

de stat şi de guvern, miniştri ai apărării şi de interne sau ambasadori. Şefii

departamentelor de apărare şi reprezentanţii militari ai Rusiei şi NATO sau

întîlnit şi ei sub auspiciile Consiliului Comun Permanent [9, p. 16]. În afară

de problemele legate de situaţia din Balcani şi menţinerea păcii, sunt purtate

discuţii pe marginea neproliferării armelor de distrugere în masă, controlul

armelor, reformele în apărare, căutare şi salvare pe mare, planuri de acţiune

civilă în caz de urgenţă, cooperare ştiinţifică şi protecţia mediului, pentru a

enumera doar cîteva probleme.

În pofida acestui fapt, loviturile aeriene ale NATO asupra fostei

Iugoslavii din 24 martie 1999 au şocat şi guvernarea de la Kremlin.

Folosirea forţei împotriva unui stat suveran fără acordul Consiliului de

Securitate al ONU a fost unanim condamnată de către guvernul Rusiei şi de

172

către Duma de Stat. Din punctul de vedere al Rusiei, Rezoluţia Consiliului

de Securitate 1199 nu a făcut altceva decît să dea dreptul Alianţei de a

acţiona în numele comunităţii internaţionale. Prin urmare, acest act a

reprezentat o încălcare a Cartei, mai mult decît atît, ea a fost percepută de

către Kremlin ca o demonstraţie a modalităţii selective în care Alianţa

abordează conceptul de securitate. Mai mult decît atît, în semn de protest,

guvernul rus a decis reducerea semnificativă a legăturilor structurale cu

Alianţa prin suspendarea participării în PJC, retragerea personalului din

Misiunea Permanentă a Rusiei la NATO şi expulzarea Oficiului de

Informaţii NATO din Moscova [7, p. 44].

În consecinţă, în aprilie 1999 conducerea Rusiei a refuzat să

participe la summit-ul Alianţei Nord-Atlantice de la Washington. Cu toate

că au existam mari disensiuni în această privinţă, totuşi Rusia s-a alăturat

forţelor coaliţiei în Kosovo şi şi-a continuat misiunea în SFOR. În primul

rînd, avînd în vedere interesele sale politice Moscova a dorit să-şi menţină

influenţa in Balcani. În acelaşi timp, a încercat să limiteze prezenţa militară

unilaterală a trupelor alianţei în regiune. Prin urmare la sfîrşitul anului 1999

relaţiile dintre NATO şi Rusia erau în mare impas. Cooperarea se limita

doar la două operaţii conduse de NATO în Bosnia şi Kosovo [8, p. 36].

Următoarea perioadă, de pînă la 10 septembrie 2001, a fost

caracterizată de refacerea graduală a relaţiilor de colaborare anterioare. În

pofida faptului că mai persistau amintiri negative ale recentei agresiuni a

NATO, noua echipă de conducere de la Kremlin a realizat că trebuie să se

obişnuiască cu prezenţa inevitabilă a forţelor NATO în Europa şi să

găsească o soluţie de coexistenţă din nou [9, p. 15]. Prin urmare, după

alegerile prezidenţiale din anul 2000, noul preşedinte, Vladimir Putin,

afirma că: „va lucra să reconstruiască relaţiile cu NATO in spiritul

pragmatismului.” Astfel, pană la mijlocul anului 2001 Parteneriatul NATO

- Rusia s-a rezumat la agendele anterioare, respectiv reprezentanţii militari

ai Rusiei au fost trimişi înapoi la sediul NATO, iar Centrul de Informaţii

NATO din Moscova şi-a reînceput activitatea.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra SUA au

bulversat profund logica mediului de securitate. Astfel, noţiunile

tradiţionale de securitate globală se dovedeau a fi parţial irelevante în noua

conjunctură creată. Această tragedie, ca şi noul mediu de securitate, au

forţat ambele părţi să realizeze faptul că trebuie să-şi unească eforturile

pentru a putea face faţă, efectiv, noilor ameninţări la adresa securităţii, in

particular terorismului internaţional.

În pofida problemelor existente, relaţiile dintre NATO şi Rusia se

dezvoltă în multe domenii, iar rezultatele pozitive ale parteneriatului

NATO-Rusia nu pot fi subestimate. Aspecte precum Kosovo şi mai nou

iniţiativa SUA de a instala scutul antirachetă în Europa au reliefat faptul că

unele suspiciuni şi lipsa de încredere în acest parteneriat încă persistă.

Totuşi, există speranţa că angajamentele politice şi cooperarea practică vor

173

duce la identificarea unor noi perspective în relaţia dintre Moscova şi

NATO. Cooperarea dintre NATO și Federația Rusă este vitală pentru

menținerea stabilității și securității în regiunea euro-atlantică. Aprobarea

anumitor decizii în comun a acestor doi poli de influență este un factor care

generează un echilibru evident în Europa dar și în întreaga lume. Prin acestă

cooperare se încearcă depășirea sindromului moștenit din timpul Războiului

Rece, prin care Rusia (fosta URSS) și NATO erau adversari obligatorii și

orice decizie a uneia genera o decizie opoziționistă a alteia. Cu toate că au

mai rămas simptome ale fostei confruntări (ideologice, economice și

militare), putem afirma cu siguranță că a avut loc o destindere evidentă în

relațiile NATO cu Federația Rusă.

Referințe bibliografice:

1. Brzezinski, Zb. Marea tablă de şah: supremaţia americană şi imperativele sale

geostrategice, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2000, 238 p.

2. Claval, P. Geopolitică şi geostrategie. Gîndirea politică, spaţiul şi teritoriul în

secolul al XX-lea, Bucureşti: Corint, 2001, 248 p.

3. Gilbert, A. Noul Război Rece, Lumea după Kosovo, Bucureşti: Editura Corint,

2001, 312 p.

4. Kissinger, H. Are nevoie America de o politică externă?, Bucureşti: Incitatus,

2002, 272 p.

5. Văduvă, Gh. Dinamica Parteneriatelor, Bucureşti: Editura Universităţii

Naţionale de apărare, 2004, 48 p.

6. Уткин, А. Американская империя, Москва: Алгоритм, 2003, 412 p.

7. Келин, А. Россия-НАТО: к новому этапу сотрудничества, In:

Международная Жизнь, Nr. 12, Москва, 2009, cтр. 42-47.

8. Робертсон, Джордж, Ядро коалиции составляют НАТО и Россия. In:

Международная Жизнь, Nr. 1, Москва, 2003, стр. 34-39.

9. Россия: партнерство в духе пра матизма, In: НАТО - Справочник-

путеводитель, Брюссель, 2009, cтр.12-16

174

GRUPUL CELOR 8: CONSTITUIRE ŞI FUNCŢIONARE

Tatiana SAVIN, an. Masterat an. II, RI

Cond. şt,: conf. univ., dr. Ludmila COADĂ

Cuvinte cheie: Grupul celor 8; Summit; Politică globală; Economie

mondială.

Istoricul şi contextul creării Grupului celor 8. Grupul celor 8 – G8 - a

fost conceput și a rămas ca atare drept un forum al guvernelor statelor cu

cele mai mari și dezvoltate economii din lume, a căror scop este de a

contribui la redresarea situației economice la nivel global. Crearea acestui

grup, cunoscut până în 1998 – când Rusia devine parte a grupului – drept

G7, datează cu mai mulți ani în urmă, când s-au organizat diverse întâlniri,

inițial la nivel bilateral, apoi multilateral cu scopul de a pune bazele unei

cooperări reciproce între statele puternice din punct de vedere economic,

dar și militar și care, cu efort comun, ar fi putut contribui la configurarea

unui sistem economic mondial stabil.

Printre primele grupări, predecesoare într-un fel sau altul grupului

celor 8, se numără aşa numitul „Grup Bilderberg“, denumit după hotelul din

Olanda unde, în anul 1954, a avut loc prima reuniune a nucleului fondator:

Prinţul Bernhard al Olandei, Joseph Retinger, David Rockefeller şi Denis

Healey. Biroul de organizare al acestui grup se afla la Leyden, în Olanda.

Obiectivul iniţial al Grupului Bilderberg a fost aprofundarea şi armonizarea

opiniilor şi a înţelegerii mecanismelor economice între Europa Occidentală

şi America de Nord prin întâlniri informale între persoane foarte influente

[6, p. 25].

Totuși, o legătură mai directă cu ceea ce este astăzi grupul celor 8 a

avut-o se pare „Grupul de la Bibliotecă” format în aprilie 1973 de către

miniştrii de finanţe din Statele Unite ale Americii, Republica Federală

Germania, Franţa şi Marea Britanie care s-au întâlnit în biblioteca de la

Casa Albă. Reuniunea a fost un răspuns deliberat la evenimentele globale

care au afectat profund sistemul economic mondial la începutul anilor 1970

în mod special de la prăbuşirea sistemului monetar Bretton Woods.

Funcţionarea sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale

principalelor monede europene, majorarea preţului aurului pe piaţă,

îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului. Tensiunile s-

au manifestat până la 15 august, când prin decizia preşedintelui Nixon se

suspenda convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deşi marchează

finalul sistemului „Gold Exchange Standard”, nu a semnificat abandonarea

cursurilor fixe de schimb. Momentul din august 1971 a reprezentat un

moment esenţial în demonetizarea aurului. La rândul său, prăbuşirea

sistemului monetar Bretton Woods a declanşat prima criză a petrolului

1973, în care necesarul de energie nu putea fi acoperit datorită diminuării

175

resurselor de petrol, cărbune, energie electrică, şi datorită instituirii

embargo-ului asupra livrărilor de petrol în SUA, drept răspuns al susţinerii

Israelului de către Statele Unite în Războiului de Yom Kippur. În

consecinţă, se atestă o creştere a preţului resurselor energetice şi implicit o

mărire a preţului produselor, datorată cheltuielilor suplimentare. Criza

petrolieră a constituit un impediment major în dezvoltarea economică şi

socială a marilor puteri si, astfel, pentru anii următori liderii acestor state şi-

au propus crearea unor mecanisme inovatoare de consultare care ar permite

rezolvarea promptă şi rapidă a eventualelor crize. Totodată, discuţiile

privind crearea unui for economic mondial s-au intensificat și în contextul

primei extinderi a Comunităţii Economice Europene [49].

Necesitatea imperativă de generare şi menţinere a unei dezvoltări

viabile a economiei mondiale a determinat-o pe Japonia să se alăture

„grupului de la bibliotecă”, astfel a luat naştere Grupul celor cinci.

Întâlnirile au continuat să fie informale şi se desfăşurau în secret, la ele

începând să participe şi guvernatorii băncilor naţionale. Iniţial, termenul de

„grupul de cinci” sau „G5” cuprindea primele cinci economii cele mai

dezvoltate ale lumii. Grupul de cinci şi ceea ce este cuprins de acest termen

este interpretat diferit în perioade de timp diferite. Iniţial, termenul de

„grupul de cinci” sau „G5” cuprindea cinci economii importante ale lumii,

dar utilizarea termenului s-a schimbat în timp. A ajuns să fie folosit pentru a

depista, identifica nivelul următor de naţiuni ale căror economii aveau

acelaşi nivel de dezvoltare, ulterior pentru a fi incluse în aceeaşi categorie

formată din de opt state din lume [6, p. 36]. Doi ani mai târziu şi anume în

anul 1975 va fi lansată ideea unui forum informal care să ia în discuţie

problemele economice şi monetare internaţionale. Acest eveniment s-a

desfăşurat la Helsinki în anul 1975, unde şefii de state şi guverne din 35 de

ţări veniseră să semneze Actul final al Conferinţei pentru securitate şi

cooperare în Europa. Pe de altă parte, la 31 iulie 1975, Gerald Ford şi

Henry Kissinger, Harold Wilson şi James Callaghan, Helmut Schmidt şi

Hans-Dietrich Genscher, Valery Giscard d’Estaing şi Jean Sauvagnargues

au avut o întâlnire separată la Ambasada britanică din Helsinki [8].

Prima conferinţă a celor cinci avut loc la câteva luni mai târziu la

Rambouille în Franţa. Pe lângă cele cinci ţări la reuniune a mai participat şi

Italia. Astfel, pragul Castelului de la Rambouillet, a fost pășit în noiembrie

1975, la invitaţia preşedintelui francez Giscard d’Estaing, de către

preşedintele Statelor Unite ale Americii Gerald Ford, primul ministru al

Japoniei Takeo Miki, premierul britanic Harold Wilson, cancelarul german

Helmut Schmidt şi preşedintele Consiliului de miniştri italian Aldo Moro.

În acest mod a fost creat Grupul celor 6. Principalele teme discutate în

cadrul reuniunii vizau inflaţia, ratele de schimb, preţul şi rezervele de

petrol, şomajul şi creşterea economică. Principalul obiectiv a fost de a

păstra caracterul ne-birocratic al grupului şi de a limita aria de discuţie la

zona economică, problemele politice şi de securitate nefiind luate în calcul.

176

„O conversaţie între prieteni la gura sobei”, aşa spunea Valery Giscard

d’Estaing despre prima întâlnire a grupului [6, p. 47].

Summit-ul avut, încă de la început, trei obiective majore pentru

grupul de state participante. Unul dintre principalele obiective a fost acela

de a garanta sprijinul politic participanților, astfel încât aceștia să poată

lansa noi idei şi rezolva disputele sau divergenţele manifestate cu privire la

anumite probleme, fără a se cantona în „hăţişurile birocratice“ specifice

administraţiei oricărui stat. Cu toate acestea, summit-ul nu s-a transformat

într-o organizaţie internaţionala, cu un sediu şi mecanisme proprii, deşi

membrii săi se reunesc anual, în cadrul unei întâlniri organizate, prin rotaţie,

de către fiecare stat membru.

Un alt obiectiv la fel de important a fost acela de a forma un sistem

de management colectiv, în cadrul căruia să existe o diviziune a

responsabilităţilor privind controlul procesului de globalizare între Europa,

America de Nord şi Japonia, responsabilităţi care până atunci erau dirijate

de Statele Unite ale Americii. Iniţiativa aceasta a aparţinut statelor de pe

continentul european, dar a fost acceptată şi salutată de Statele Unite ale

Americii, țările optând pentru repartizarea cât mai echitabilă a sarcinilor ce

vizau controlul situaţiei globale.

Al treilea obiectiv a fost acela de a reconcilia presiunile interne şi

internaţionale generate de interdependenţa economică din ce în ce mai

mare. Practic, lansarea summit-ului a avut loc, pe fundalul unei instabilităţi

monetare şi al primei crize a petrolului, cu care se confruntau statele

occidentale în acea perioadă. Liderii Grupului, în acest context, urmăreau

depăşirea rezistenţei interne faţă de acordurile internaţionale necesare

pentru asigurarea stabilităţii, dar şi amortizarea turbulentelor generate de

incapacitatea de a conserva, controla raportul de forţe şi corela diversele

interese la acelaşi grad ca şi până atunci.

La finalul întâlnirii, desfăşurată pe parcursul a două zile, a fost dată

publicităţii o declaraţie care se întindea pe două pagini şi jumătate, având

15 paragrafe. Preşedintele francez Valery Giscard d' Estaing propunea

întruniri anuale regulate în vederea soluţionării problemelor globale. În fapt,

se punea problema creării unui „club”, care ar juca rolul important şi

decisiv în rezolvarea problemelor economice mondiale, echivalentul fiind

„coloana vertebrală a economiei globale”. Participanţii au fost de acord să

organizeze întrevederi anuale [11].

Între timp lucrurile aveau să se schimbe, deoarece Statele Unite ale

Americii erau de părerea că ponderea ţărilor europene în cadrul grupului

începuse să crească în detrimentul părţii americane. Astfel, Canada fiind o

economie foarte dependentă de economia americană a fost propulsată de

Washington în interiorul G6 tocmai pentru a echilibra raportul de forţe în

interiorul grupului. Astfel, prin acceptarea Canadei ca membru cu drepturi

depline a grupului şi cu ocazia conferinţei de la San Juan – Porto Rico - din

anul 1976, s-a născut Grupul celor şapte - G7 [5, p. 56].

177

În primii cinci-şase ani, Grupul celor 7 s-a concentrat pe chestiuni

economice fundamentale, stabilitate financiară şi comerţ, acesta devenind

singurul forum deschis pentru managementul crizelor, care şi-a demonstrat

avantajul strategic faţă de alte instituţii internaţionale prin flexibilitate şi

adaptabilitate. Începând cu anul 1980, Grupul G7 a intrat pe un nou făgaş.

Întâlnirea de la Veneţia a fost prima care a marcat o îndepărtare de la

discuţia strict economică, agenda incluzând şi probleme de interes

geopolitic. Următoarea reuniune, care a avut loc la Ottawa, în Canada, a

fost prima cu participarea lui Ronald Reagan şi Margret Thatcher. A fost o

adevărată surpriză flexibilitatea cu care Ronald Reagan a abordat discuţiile,

direcţia pe care el a imprimat-o în următorii opt ani [10].

Culisele reuniunilor G7 au şi ele ceva specific, spune Robert Fauver,

fost consilier al preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Reuniunile la

nivel înalt G7 niciodată nu se desfăşoară sub ochii presei, nu există

microfoane de înregistrare în sala de discuţii, nu există camere de luat

vederi. Singura mărturie pentru istorie sunt notele de mână luate de fiecare

dintre aşa numiţii „şerpaşi” ai demnitarilor, cei care stăteau în spatele lor la

masa reuniunii. În acest sens, de-a lungul timpului s-a dezvoltat un întreg

sistem pentru a face ca aceste note să ajungă în sălile adiacente, fie prin fax,

fie direct transmise. Imaginea a ceea ce s-a petrecut în sală depinde de cine

şi cum a scris notele respective. Ele dau o imagine palidă a ceea ce se

petrece înăuntru, nu poţi sesiza tonul cu care sânt spuse lucrurile, calitatea

conversaţiei, glumele care se fac, raporturile dintre cei aşezaţi la masă. Poţi

privi şi sesiza limbajul trupului, nuanţele, şi asta îţi spune mult despre ce se

petrece cu adevărat. De aceea, o istorie reală a acestor întruniri este greu de

reconstituit. Iar în 1986, la reuniunea de la Tokyo s-a hotărât crearea unui

forum distinct pentru miniştri de finanţe ai Grupului G7 [6. p. 41].

În prima parte a anilor ’90 reuniunile G7 au fost dominate şi

conturate de sfârşitul Războiului Rece, reformele şi trecerea la economia de

piaţa din fosta Uniune Sovietică. La reuniunea de la Genova au participat

circa 2000 de participanţi, dintre care 600 reprezentau delegaţia Statelor

Unite ale Americii. Plus la aceasta circa 6000 de jurnalişti din întreaga lume

au venit să relateze despre acest eveniment, 10000 de poliţişti şi 5000

membri ai trupelor speciale din armata italiană plus alte forţe de securitate

au fost antrenate pentru a proteja centrul de conferinţe, un palat din centrul

vechi al Genovei [10]. Comunicatul final a avut ca anexă documente

însumând 47 de pagini.

Robert Fauver, fost participant la reuniunile G7 şi în calitate de

reprezentant personal al preşedintelui Statelor Unite ale Americii explica

rezervele Japoniei faţă de includerea Rusiei în Grupul celor 7. Într-un

discurs el menţiona că japonezii aveau un punct de vedere

special/conservator. Se accentua faptul că era necesar să se ţină cont că ei

nu fac parte din NATO, nu sunt membri permanenţi ai Consiliului de

Securitate. Grupul G7 era locul lor de siguranţă. Grupul G6 şi apoi G7 era

178

locul unde puteau fi între egali, erau percepuţi ca egali între celelalte ţări

industrializate. Ei nu doreau ca acest statut să fie diluat. Delegaţia japoneză

se împotrivea includerii Rusiei nu din raţionamente economice, ci de ordin

geostrategic. „Cred, de aceea, că se poate spune că miniştri de externe, de

finanţe şi cu siguranţă birocraţii de carieră, cei ce la urma urmei conduc

totul în sistemul japonez, aveau un interes să se opună cât mai mult timp

posibil includerii formale a Rusiei ca membru cu drepturi depline. Prin

urmare, japonezii, s-au concentrat pe dezvoltarea unor modalităţi care să

permită ţinerea discuţiilor cu Rusia în marginea reuniunilor şi nu ca

membru deplin al reuniunilor la nivel înalt ale ţărilor industrializate, nu ca

parte a declaraţiilor politice, deşi unele dintre problemele economice

discutate la Tokio se refereau tocmai la problemele economice, financiare şi

macro-economice ale Rusiei. Punctul lor de vedere era că discuţiile trebuiau

să fie cât mai obiective în privinţa Rusiei, iar includerea ei la masă, ca

membru cu drepturi depline ar fi făcut acest lucru foarte dificil” [6, p. 36].

Contrar opunerii Japoniei, din anul 1998, odată cu summit-ul de la

Birmingham, Rusia participa ca membru cu drepturi depline, şi în

consecinţă G7 va deveni G8. Implicarea formală a Rusiei în Grup a evoluat

foarte lent. Astfel, iniţial era limitată la discuţiile politice, în 1994, mai apoi

ajungând să participe la toate problemele ridicate de Summit, respectiv în

1997 la Summit-ul de la Denver. Totuşi, abia în 1998, în cadrul Summit-ul

de la Birmingham G7 a devenit oficial G8.

Foarte mulţi experţii sunt de părerea că invitarea Rusiei să se alăture

Grupului celor 7 a fost mai mult un gest decât o evaluare obiectivă,

deoarece Rusia la acel moment nu era nici o economie complet realizată şi

nici o democraţie de tip occidental. Mai mult ca atât, până în

prezentaderarea Rusiei la G8 rămâne o problemă controversată, deoarece

Grupul celor 8 a fost conceput ca un forum pentru democraţiile

industrializate, iar deriva Rusiei în ultimii ani înclină spre un regim autoritar

ceea ce denaturează obiectivele şi politicile promovate de G 7 în cadrul

politicii mondiale.

La summit-ul G8 de la Heiligendamm din Germania, a fost urmat de

o serie de polemici extrem de virulente care au ca temă rolul şi locul acestei

structuri informale şi netransparente în structurarea aşa-numitei „noi ordini

internaţionale”. Prima problemă vizează modul considerat arbitrar şi lipsit

de criterii care au caracterizat formarea acesteia. Dacă ne referim la un

criteriu economic, cel al ponderii în ansamblul a economiei globale, în acest

moment există cu siguranţă o serie de naţiuni care sunt mai îndreptăţite să

facă parte din Grup decât unii dintre vechii membri. Drept exemplu ar servi

China, India, Brazilia, Africa de Sud, care sunt luate în calcul după acest

criteriu, iar alte naţiuni par a fi pe cale de a emite pretenţii. Dacă luăm în

discuţie alte criterii, cum ar fi atractivitatea, eficienţa şi influenţa sistemului

de valori politice, economice, culturale şi morale al unei naţiuni asupra

modului în care sunt guvernate naţiunile în curs de democratizare sau cu

179

democraţii neconsolidate, ţări precum Olanda, care îndeplineşte şi criteriul

economic, ar fi îndreptăţite să se alăture Grupului. La fel, unii dintre actualii

membri ar trebui să-l părăsească - consideră anumiţi analişti fiindcă nu

îndeplinesc criteriile de apartenenţă şi au fost cereri în acest sens în ceea ce

priveşte Federaţia Rusă.

Cadrul funcţional şi problema extinderii Grupului celor 8. G8 este un

ansamblu de lideri mondiali care se întâlnesc anual pentru a discuta

problemele globale. În fiecare an, la Summit-ul G8 se întâlnesc şefii de stat

şi de guvern a ţărilor membre pentru a discuta şi rezolva problemele

globale. Deşi Grupul celor opt este cel mai bine cunoscut pentru

organizarea summit-urilor sale anuale, acesta funcţionează pe tot parcursul

anului pentru a aborda subiecte importante contemporane, cum ar fi

prolemele economice, politice, sociale şi schimbările climatice. Liderii

mondiali G8 discută şi creează politici globale. Cu toate acestea, aderarea la

aceste politici nu este obligatorie şi ţările lumii decid dacă acceptă să

implementeze sau să pună în practică aceste politici. Grupul celor opt nu are

o structură administrativă, precum organizaţiile internaţionale şi este condus

prin rotaţie de unul dintre membri, care exercită o influenţă de necontestat

asupra mediului economic, politic şi social la nivel global. Influenţa sa este

cu atât mai mare, cu cât cele opt ţări membre produc circa 60% din PIB-ul

mondial.

Atunci când vorbim despre structura şi modul de lucru al G8, este

evident faptul că deciziile aprobate în cadrul Grupului, dincolo de suportul

acordat de statele membre, nu ar putea fi puse în practică şi, într-o anumită

măsură, nu ar putea fi nici măcar adoptate fără sprijinul instituţiilor

internaţionale existente la nivel global. Grupul celor 8 în formula actuală,

adoptă numeroase decizii şi angajamente, acoperind o gamă variată de

probleme, şi în acest context se bazează pe instituţiile internaţionale

existente pentru implementarea acestora. În plus, aceste instituţii sau

organizaţii internaţionale sunt, de regulă, invitate la summit-urile G8, atât în

faza preliminară a pregătirii acestora, cât şi în cursul acestora pentru

participarea la dezbateri şi discuţii, dar mai ales pentru implicarea lor în

faza ulterioară a summit-urilor, aceea a implementării deciziilor [1, p. 205].

De altfel, între G8 şi instituţiile internaţionale trebuie să existe o

relaţie de ajutor reciproc, în care G8 abordează probleme de interes major

pentru organizaţiile internaţionale şi le ajută pe acestea în găsirea unor

soluţii la probleme globale, iar instituţiile internaţionale la rândul lor ajută

la implementarea angajamentelor şi deciziilor luate în cadrul G8. Mai mult,

acordul între deciziile G8 şi viziunile instituţiilor internaţionale existente

este absolut necesar pentru rezolvarea problemelor globale. Cu toate

acestea, lucrurile nu sunt deloc atât de simple, iar relaţia dintre G8 şi

instituţiile internaţionale nu a fost şi nu este întotdeauna una de cooperare şi

de susţinere reciprocă. În privinţa relaţiei dintre G8 şi instituţiile

180

internaţionale existente se poate vorbi, la nivel teoretic, despre trei viziuni

diferite.

Prima dintre aceste viziuni susţine guvernarea Grupului celor 8 prin

intermediul organizaţiilor multilaterale, aducând ca argumente faptul că

activitatea organizaţiilor multilaterale controlate de membrii G8 este un

motiv important al consonanţei cu angajamentele G8, atunci când

organizaţiile internaţionale sunt relevante pentru aceste angajamente.

Astfel, din 1988 până în 1995 concordanţa cu angajamentele G7 s-a

înregistrat în acele domenii care prezentau interes pentru instituţiile

financiare internaţionale, aici se poate vorbi de Fondul Monetar

Internaţional şi Banca Mondială care au acordat ajutor fostei Uniuni

Sovietice şi au redus datoriilor ţărilor sărace. Instituţii utilizate de G7 ca

instrument de implementare a deciziilor sale erau controlate de membrii G7.

În mod similar, un nivel redus al consensului s-a înregistrat în acele

domenii exemplu servind schimbările climaterice şi biodiversitate în care

instituţiile responsabile, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu

din 1973 sau Convenţia ONU pentru Schimbările Climaterice şi

Biodiversitate din 1992, erau controlate într-o măsură mai mică de G7 [2, p.

150].

A doua viziune este cea potrivit căreia, dimpotrivă, între G8 şi

celelalte instituţii internaţionale nu există şi nici nu poate exista o relaţie de

cooperare, deoarece G8 a fost creată tocmai datorită eşecului acestor

instituţii de a rezolva problemele şi crizele cu care s-a confruntat omenirea

la începutul anilor 1970. Astfel, iniţial Grupul celor 8 a fost considerat ca

reprezentând o alternativă la instituţiile internaţionale în domenii în care

acestea nu aveau competenţă sau nu erau suficient de eficiente, precum

energie, mediu, tehnologie informaţională, terorism şi criminalitate

transnaţională, cu alte cuvinte în domeniul problemelor

globale/transnaţionale. Ulterior, începând cu mijlocul anilor 1990, o dată cu

eşecul reformării instituţiilor internaţionale financiare (Fondul Monetar

International şi Banca Mondială), dar şi a structurilor cu mandat global,

precum ONU, G8 a iniţiat o noua etapă de creare a unor instituţii proprii,

care să abordeze, într-o manieră rapidă, atât problemele economice

tradiţionale precum G 20, cât şi noi probleme, inclusiv securitatea

regională, internaţională şi globală. În acest context, G8 şi organizaţiile

internaţionale sunt adversari, prima structură străduindu-se să ia decizii

corecte la problemele globale şi să asigure implementarea acestora, iar cele

din urma fiind considerate învechite şi ineficiente.

Cea de-a treia viziune susţine că între G8 şi instituţiile internaţionale

se poate vorbi de o relaţie de neutralitate, de „co-existenţă şi neimplicare“,

atunci când agendele lor sunt diferite, dar şi de o relaţie tensionată atunci

când agendele lor sunt similare, iar această relaţie încordată se datorează

convingerilor anti-birocratice ale liderilor G8.

181

În realitate, însă, niciuna dintre aceste viziuni nu este aplicabilă în

totalitate. În primul rând, G8 şi instituţiile internaţionale nu pot fi în

permanenţă într-o relaţie de competiţie sau de adversitate, având în vedere

faptul că una dintre aceste instituţii, respectiv Uniunea Europeană, este un

participant permanent la summit-urile G8, iar statele membre G8, excepţie

făcând Rusia, sunt membri în Consiliile Executive ale Fondului Monetar

Internaţional şi Băncii Mondiale. Patru membre ai grupului G8 (Franţa,

Marea Britanie, Rusia şi SUA) sunt şi membre permanente ale Consiliului

de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Urmând o logică similară,

trebuie menţionat faptul că toate instituţiile internaţionale au fost înfiinţate

sau includ în cadrul lor state membre G8, iar acestea din urmă sunt cele care

stabilesc agenda şi finanţează structurile permanente şi punerea în practică a

programelor instituţiilor internaţionale. Practic, Statele Unite ale Americii

reprezintă cel mai mare contribuabil la bugetul Organizaţiei Naţiunilor

Unite sau al altor organizaţii internaţionale.

Reprezentanţii statelor Grupului celor 8 fac parte din consiliile şi

structurile permanente ale celor mai importante instituţii internaţionale şi

este evident că toate aceste structuri sunt preocupate de rezolvarea unor

probleme de interes comun, ca să nu mai amintim aici decât de procesul

globalizării şi consecinţele acestuia. În plus, adesea, aceste organizaţii

internaţionale sunt considerate drept simple instrumente în serviciul statelor

care le-au creat [3, p. 67].

În acelaşi timp, un rol din ce în ce mai important pe scena globală

este jucat de organizaţiile neguvernamentale transnaţionale, care la rândul

lor au devenit în ultimele două decenii interlocutori legitimi, imposibil de

ocolit, ai statelor, organizaţiilor internaţionale şi firmelor transnaţionale.

Astfel, pentru pregătirea summit-urilor anuale ale G8, statul care

deţine preşedinţia Grupului duce, în mod tradiţional, consultări cu

reprezentanţi ai diverselor organizaţii neguvernamentale, naţionale şi

internaţionale, pentru clarificarea poziţiei societăţii civile asupra

problemelor prioritare discutate de liderii G8. Organizaţiile

neguvernamentale intermediază, practic, dialogul dintre societatea civilă şi

liderii G8. Astăzi, problemele cu care se confruntă omenirea sunt atât de

diverse şi de complexe, încât nici-o entitate fie ea stat sau organizaţie

regională, internaţională, sau globală indiferent de puterea economică,

militară sau de altă natură a acesteia, nu poate dispune, singură, de toate

capabilităţile necesare abordării în totalitate şi eficient a acestor probleme.

Numai printr-o strânsa şi solidă cooperare inter-state şi inter-organizaţii

problemele globale îşi pot găsi o rezolvare. O diviziune echitabilă a

sarcinilor şi o cooperare care să evite duplicarea şi irosirea resurselor

constituie cheia abordării mediului global actual.

În ceea ce priveşte problema extinderii grupului, acesta a fost, inițial,

constituit ca grupul celor mai industrializate şi dezvoltate state ale lumii G6,

care a intrat în arena politică şi economică începând cu anul 1975, reunind

182

următoarele state: Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie şi

Statele Unite ale Americii. Un an mai târziu, după cum am mai menţionat

Canada se alătura grupului şi, abia 21 de ani mai târziu, Rusia în anul 1997.

În scurt timp Grupul G8 a devenit cel mai cunoscut grup mondial de discuţii

şi planificare pe domenii diverse - economie, social, mediu, justiţie,

terorism etc. Influenţa şi forţele Grupului celor 8 sunt incontestabile,

întrucât vorbim despre statele cele mai dotate militar şi cu cea mai mare

influenţă politică. Dezbaterile şi discuţiile în cadrul G8 au loc la nivel de

şefi de stat şi de guvern. Grupul celor 8 controlează aproximativ 68% din

economia mondială, incluzând numai 14% din populaţia mondială. Această

putere economico-militară a Grupului celor 8 conferă posibilitatea grupului

de a fixa o agendă globală pe care o pune în aplicare prin intermediul

membrilor grupului ori diverse organizaţii internaţionale pe care le

controlează, drept exemplu pot servi Fondul Monetar Internaţional, Banca

Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului [9, p. 144].

Începând cu anii 1990, o dată cu accentuarea efectelor globalizării, s-

a pus problema constituirii unui grup mai extins, mai solid şi mai capabil de

a lua decizii şi de a găsi soluţii globale la probleme globale, respectiv

Grupul celor 20. Grupul celor 20 a fost fondat pe 25 septembrie 1999, fiind

format din ţările: India, Brazilia, Africa de Sud, Argentina, Bolivia, Chile,

China, Cuba, Egipt, Guatemala, Indonezia, Mexic, Nigeria, Pakistan,

Paraguay, Filipine, Tanzania, Thailanda, Venezuela si Zimbabwe [10].

Canada a fost ţara care a asigurat prima preşedinţie a grupului. Grupul celor

20 constituie un forum de dezbatere la nivelul Miniştrilor de Finanţe ai

ţărilor membre, ca urmare are misiunea de a preveni crizele economice şi

financiare şi efectele acestora, şi de a institui un sistem de protecţie socială

împotriva efectelor negative ale globalizării.

O problemă larg dezbătuta şi mediatizată cu privire la înfiinţarea

G20 a fost aceea a componenţei acesteia, existând numeroase controverse

asupra ţărilor care să fie incluse în baza importanţei şi potenţialului lor. G20

include în principal ţări care deţin cele mai importante pieţe financiare

internaţionale sau au poziţie de lideri zonali şi regionali, alături de ţările

membre G8, respectiv: Africa de Sud, Arabia Saudită (motivul includerii

fiind resursele ei energetice şi locaţia ei în Orientul Mijlociu. Respectiv,

Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China (deşi este o ţară cu un regim

politic comunist, admisă datorită potenţialului ei economic uriaş), Coreea

de Sud, Franţa, Germania, India, Indonezia (admisă datorită iniţierii

revoluţiei democratice), Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Rusia,

Statele Unite ale Americii şi Turcia (admisă pentru a demonstra stabilitatea

unei ţări preponderent musulmane în cadrul Orientului Mijlociu). De

asemenea, G20 mai include Uniunea Europeana, Fondul Monetar

Internaţional şi nu în ultimul rând Banca Mondiala.

În primii ani ai existenţei sale, principalele problemele dezbătute în

cadrul G20 au vizat: regimurile privind ratele de schimb şi implicarea

183

sectorului privat, liberalizarea capitalului, managementul datoriilor

financiare probleme puse în discuţie la reuniunea inaugurală din Vancouver,

în noiembrie 1999; acordurile internaţionale privind ratele de schimb,

reglementarea sectorului financiar şi responsabilitatea legislativă, reducerea

diviziunilor la nivel global puse pe agenda reuniunii de la Berlin, din luna

decembrie 1999; problematica globalizării, cu accent pe aspectele

economice, sociale şi ecologice, sistemul bancar intern şi internaţional

regăsindu-se la summit-ul din Montreal, care a avut loc în luna octombrie

2000 [6, p. 40].

În ceea ce priveşte funcţionarea G20, acest forum este în permanenţă

controlat şi dirijat de liderii G8, însa îşi păstrează autonomia decizională.

Preşedinţia este asigurată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru pe o

perioada de doi ani, iar grupul poate apela la resursele Fondului Monetar

Internaţional, Băncii Mondiale şi ale altor experţi externi pentru a examina

şi a face recomandări asupra problemelor aflate în discuţie. În fiecare an o

singură dată membrii G20 se reunesc la nivel ministerial şi de doua ori se

întrunesc la nivel de adjuncţi. Grupul nu dispune de un secretariat şi nici de

grupuri de lucru.

Vorbind despre realizările Grupului celor 20 în promovarea valorilor

democratice, în dezvoltarea funcţiei sale deliberative şi, ulterior, chiar

decizionale, în ceea ce priveşte guvernarea globală, au determinat

analizarea transformării Grupului într-o structură instituţională la nivel de

lideri de state, respectiv transformarea G20 în L20 – o nouă instituţie

plurilaterală care să servească drept centru al guvernării globale pentru

secolul XXI. L20 - L semnifică faptul că se limitează la lideri, care ar forma

o altă instituţie ce abordează problema guvernării globale, un nou model de

a răspunde problemei globalizării ori ca o reuniune ad-hoc care să abordeze

probleme globale de interes major sau o structura permanenta cu o agenda

cuprinzătoare. Potrivit unor opinii, L20 ar trebui să înlocuiască G8, care

deja şi-a pierdut eficienţa şi credibilitatea. În acelaşi timp, L20 ar putea

duce la o reformă substanţiala a Organizaţiei Naţiunilor Unite, sau chiar ar

putea înlocui Consiliul de Securitate al ONU, astfel încât acest nou

organism să fie capabil să găsească soluţii, într-un cadru global, la

problemele crescânde cu care se confruntă omenirea [10]. Ideea formării

L20 a fost întâmpinată cu mari îndoieli şi scepticism şi a stârnit o mulţime

de dispute şi controverse. Unii analişti consideră această idee ca fiind inutilă

şi neproductivă, aducând ca argument faptul că state nemembre G8

participă la summit-urile G8 încă de la începutul anilor 1990, dar mai ales

începând cu anul 2000. Pe de altă parte, transformarea G20 în L20 ar depăşi

competenţele acestei structuri, aşa cum a fost ea concepută la înfiinţarea sa.

Începând cu reuniunea ministerială de la Berlin, dinamica G20 a fost

şi mai evidentă. La întrunirea din luna noiembrie 2004, pe agenda

discuţiilor s-au aflat opt subiecte majore privind problemele economice şi

de dezvoltare, printre acestea înscriindu-se: investiţiile de capital, creşterea

184

productivităţii, reducerea datoriile ţărilor sărace şi sprijinul financiar

acordat acestora. sistemul financiar şi combaterea fraudelor, în special

evaziunea fiscală şi spălarea banilor. În cadrul acestei reuniuni au fost

discute problemele demografice, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în

curs de dezvoltare. O problemă stringentă a fost reforma strategică a

instituţiilor internaţionale existente, pentru a-şi menţine importanţa şi

relevanţa într-o lume aflată în continuă schimbare, cu accent deosebit

asupra re-evaluării structurii şi eficienţei Fondului Monetar International şi

Băncii Mondiale [3, p. 101].

Vorbind despre reuniunea de la Beijing care a avut loc în anul

următor, octombrie 2005, agenda de lucru s-a centrat pe dezvoltarea

cooperării la nivel global şi atingerea unui echilibru în economia globală,

având în dezbatere trei probleme cheie: asigurarea unui flux raţional al

factorilor de producţie în contextul globalizării; dezvoltarea metodică a

economiei globale, care ar include reforma instituţiilor internaţionale

financiare, adoptarea unor mecanisme financiare internaţionale şi

coordonarea instituţiilor economice internaţionale cât şi adoptarea unor

instrumente legale care să asigure revenirea la un echilibru a economiei

globale.

În ceea ce priveşte statele membre ale grupului G20, acestea

furnizează 90% din produsul intern brut al întregii lumi şi reprezintă

aproximativ o treime din populaţia globului. Jucătorii nu sunt aşadar

numeroşi, însă ei sunt reprezentanţii unei mari grupuri de cetățeni. La prima

vedere, acest lucru nu e deloc rău. O analiză mai atentă relevă însă nu

numai faptul că majoritatea statelor lumii, 172 la număr, se află în afara

acestui club select, ci şi că şansele lor de a adera la G20 sunt destul de

reduse, pentru că ponderea lor economică neînsemnată nu le face deloc

interesante pentru jucătorii mari. Trebuie de menţionat, că nu doar aspectul

economic trebuie să decidă cine are voie să ia loc la masa celor puternici -

cel puţin nu într-o lume globalizată, în care greşelile unora îi costă pe toţi,

dar cel mai scump pe statele sărace. În acest sens este înţeles faptul că ţări

care, deşi au contribuit cel mai puţin la declanşarea crizei, au cel mai mult

de suferit de pe urma ei.

În concluzie aş putea spune că în prezent, e tot mai greu de a se lua

decizii cu atâtea centre de putere. În prezent, numărul mare de grupuri de

decizie la nivel mondial şi componenţa lor creează confuzie şi mai mult

complică în luarea unor decizii/măsuri urgente. Or, pentru a face faţă noilor

realităţi sociale şi economice este nevoie de noi grupuri de decizie.

Summit-urile liderilor G8: obiective şi importanţă. Summit-urile G-8

se desfăşoară conform unei ordini bine stabilite. Ciclul rotativ începe cu

Franţa, urmată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania,

Japonia, Italia şi Canada. La summit-ul din anul 2002 de la Kananaskis, s-a

adoptat decizia cu privire la includerea Rusiei în cadrul acestui forum după

Marea Britani. Preşedinţia în cadrul G-8 este deţinută timp de un an de zile.

185

Pe parcursul acestui an toate întrunirile, respectiv summit-urile liderilor se

desfăşoară în aceeaşi ţară. Ţara gazdă organizează activităţi la toate

nivelurile conferinţe, întâlniri interguvernamentale, mese rotunde cu experţi

în domeniu, întruniri ministeriale, în total circa 60-80 evenimente. Cele mai

importante subiecte reprezintă o prioritate pentru ţara care deţine

preşedinţia. La etapa actuală persistă o tendinţă descendentă în agenda

summit-urilor, membrii forului pledând pentru exercitarea proceselor de

management, bazate pe mecanisme specifice, cu ajutorul unui instrumentar

diversificat procesual şi structural-organizatoric.

Conceptul preşedinţiei în G-8 reprezintă în sine un document

complex, care conţine o serie de sugestii cu privire la priorităţile planificate

de ţara-gazdă. În elaborarea conceptului sunt antrenaţi reprezentanţi ai

departamentelor, agenţiilor şi guvernului statului, care formulează şi

înaintează propuneri privind problemele ce ţin de competenţa lor. Stabilirea

priorităţilor, este una dintre cele mai importante sarcini a statului care deţine

preşedinţia. Temele prioritare care urmează să fie discutate trebuie să ţină

cont de:

interesele fiecărui membru al clubului, şi cel mai important – să fie

relevante pentru comunitatea internaţională;

complexitatea şi actualitatea documentelor care ar servi drept puncte de

reper pentru declaraţii, iniţiative, planuri de acţiune pentru viitor;

deciziile şi soluţiile formulate în cadrul acestor documente trebuie să

fie convenabile tuturor partenerilor.

Summit-urile sunt pregătite de un personal reprezentativ denumit

„sherpas” şi de către miniştrii G8, de finanţe, ai sănătăţii, ai comerţului etc.,

care se întrunesc cu câteva luni înainte pentru a discuta problemele ce vor fi

prezentate la Summit [11]. Summit-urile Grupului celor 8 de la constituire

şi până în prezent, pot fi repartizate în opt etape. Fiecărei etape a summit-

urilor corespunzându-i anumite tematici şi preocupări. Astfel, între anii

1975-1978 summit-urile Grupului s-au concentrat pe stimularea dezvoltării

economice. În cadrul summit-urilor forumul a luat discuţie marile probleme

economice şi financiare ale lumii, grupul şi-a asumat şi rolul de apărător al

„unei societăţi deschise, democratice, profund ataşată de libertatea

individuală şi progresul social”, după cum stă mărturie paragraful al doilea

al celui dintâi comunicat. În anul 1976 Canada se alătură grupului, care

devine astfel Grupul celor 7. În primii 5-6 ani, summit-urile s-au concentrat

pe chestiuni economice fundamentale, stabilitate financiară şi comerţ, G7 a

fost singurul forum deschis pentru managementul crizelor şi şi-a demonstrat

avantajul strategic faţă de alte instituţii internaţionale prin flexibilitate şi

adaptabilitate [10]. Prima reuniune a avut succes pentru că a avut o agendă

foarte clară. Pregătită serios avea să fie şi reuniunea de la Bonn din 1977.

Economia mondială tocmai suferise primul şoc petrolier, nu fusese găsită

calea de ieşire din recesiune, economiile celor 7 state erau încă sub-

186

performanţe, se cerea Japoniei şi Germaniei să-şi accelereze creşterea

internă, dând astfel un impuls creşterii economice globale.

Începând cu anul 1979 şi până în 1982, summit-urile Grupului s-au

axat pe controlul şi scăderea inflaţiei. La reuniunile Grupului celor 8, care s-

au desfăşurat între anii mai sus menţionaţi, inflaţia era considerată problema

principală în calea dezvoltării economice. Cu toate acestea, politica de

creştere economică inflaţionistă constituia pentru anumite ţări şi guverne un

instrument util.

În cadrul reuniunilor liderii G8 evidenţiau că imperativul lor era

încurajarea creşterii economice şi a creării de locuri de muncă. Se arătau

hotărâţi să adopte toate măsurile necesare pentru a consolida şi revigora

economiile. În acest sens cu scopul de a spori productivitatea şi potenţialul

de creştere în economiile Grupului, se susţineau reforme structurale, dar şi

investiţii în educaţie şi în infrastructuri moderne. Membrii G8, împărtăşeau

ideea că asemenea iniţiative pot fi finanţate prin diferite mecanisme,

incluzând sectorul privat. În acest context, se punea accentul pe susţinerea

politicilor de consolidare bugetară durabile şi inteligente, care ţin cont de

situaţiile economice ale ţărilor. În acest sens s-a pus accentul pe importanţa

pieţelor deschise şi a unui sistem comercial echitabil, robust şi fondat pe

reguli.

Între anii 1983 şi 1988 summit-urile G8 au abordat cu precădere

probleme politice. Deci, începând cu anii 1980 la iniţiativa preşedintelui

american Ronald Reagan, chestiunile politice au devenit preponderente pe

agenda discuţiilor, spre exemplu, sistemul anti-rachetă al Statelor Unite ale

Americii sau problema terorismul. În acest context a fost elaborată Iniţiativa

Strategică de Apărare. Această iniţiativă strategică reprezintă un program

militar lansat de Ronald Reagan în data de 23 mai 1985 pentru crearea unui

scut antirachetă nord american împotriva atacurilor cu rachetă balistică

intercontinentale lansate de un stat inamic, în special de Uniunea Sovietică,

care era considerată un imperiu al răului [8]. Acest proiect a fost supranumit

„Războiul stelelor”, deoarece proiectul prevedea instalarea în spaţiul cosmic

a unor sateliţi purtători de baterii lansatoare, dotate cu radare şi lasere

pentru a depista şi distruge mai uşor rachetele balistice. Deşi din 1983 s-au

cheltuit peste 100 de miliarde de dolari pentru realizarea proiectului, acesta

a fost abandonat în 1991, când justificarea sa a dispărut odată cu

desfiinţarea Pactului de la Varşovia de la 1 iulie 1991 şi în primul rând cu

destrămarea Uniunii Sovietice. Unii analişti consideră că sistemul gândit de

preşedintele Reagan, chiar dacă nu a devenit funcţional, a dus totuşi la

căderea comunismului prin atragerea Moscovei într-o nouă cursă a

înarmării, care la rândul ei a falimentat Uniunea Sovietică [12, p. 244].

Începând cu anul 1989 şi finisând cu 1993 – Summit-urile Grupului

celor 8 s-au axat pe sfârşitul Războiului Rece, în primplanul analizei

aflându-se problemele democratizării fostelor state comuniste. În anii 1990,

datorită sfârşitului Războiului Rece, a căderii regimurilor comuniste în

187

Europa Centrală şi de Est şi a dezmembrării Uniunii Sovietice, resursele şi

acţiunile Grupului după cum am mai menţionat au fost îndreptate spre

asistarea ţărilor foste comuniste în drumul lor spre democraţie şi economie

capitalistă [9, p. 98]. În primul rând fostele state dezmembrate din Uniunea

Sovietică au fost dirijate pentru a-şi putea restabili economia şi reveni pe un

făgaş normal. Cum sfârşitul comunismului în Europa a generat

universalizarea/globalizarea sistemului economic internaţional, noi

probleme, precum aspectele de mediu, securitate au fost incluse pe agenda

de dezbateri a grupului.

Între anii 1994 şi 1997, reuniunile Grupul celor 8 la nivel înalt s-au

concentrat pe aspecte ale globalizării, în principal pe reforma instituţiilor

internaţionale care abordează şi ar putea avea un rol important în procesul

complex al globalizării şi în reducerea efectelor negative ale mandatului lui

Tony Blair, Prim-ministru al Marii Britanii şi preşedinte al Summit-ului G 8

de la Gleneagles [30, p. 65]. În acest sens, începând cu anul 1995, analiza

tuturor aspectelor fenomenului globalizării au devenit preponderente pe

agenda de lucru a liderilor G8, un rol important fiind acordat şi evaluării

instituţiilor internaţionale, pentru identificarea unor modalităţi de

îndeplinire a noilor cerinţe globale prin cooperare. În această perioadă,

agenda summit-ului s-a extins, incluzând atât probleme economice, cât şi pe

cele politice.

Perioada 1998 - 2001 este cunoscută drept prima etapă în formula

G8, în această perioadă s-au abordat probleme ale globalizării şi dezvoltării

la nivel global. Odată cu admiterea Rusiei ca membru cu drepturi depline al

Grupului, în anul 1998, discuţiile s-au concentrat şi asupra altor probleme

structurale, precum: posibilitatea şi oportunitatea extinderii continue a

Grupului pentru a include şi alte ţări, cum ar fi China, modalităţile de

participare a arilor non-G8 la lucrările summit-ului, dezvoltarea unor

legături cu actori non-statali, cum ar fi companiile private sau reprezentanţi

ai societăţii civile. Scopul general al primelor doua reuniuni G8, de la

Birmingham din anul 1998 şi Koln din 1999, a fost de a analiza procesul

globalizării, de a identifica beneficiile şi dezavantajele sale, principalele

realizări fiind în domeniul finanţelor internaţionale.

La forumurile G8 s-a pus accentul tot mai mult pe problema

inegalităţii economice şi sociale la nivel de ţări şi continente. Au fost

înregistrate noi ameninţări privind securitatea individuală: insecuritatea

economică şi financiară, manifestată prin crize economice şi financiare

extinse, datorate legăturilor dintre pieţe; insecuritatea sănătăţii datorată în

special insecurităţii pe piaţa muncii, dar şi a turismului care a permis

răspândirea virusului HIV, dar şi a altor boli grave. În 1999 mai mult de 34

de milioane de oameni trăiau infestaţi cu virusul HIV, din care 6 milioane

se infectaseră chiar în acel an.

Între 2002 şi 2008, summit-urile Grupul celor 8 au abordat cu

preponderenţă combaterea fenomenului terorist şi a cauzelor sale. Problema

188

terorismului există de secole, dar a căpătat o importanţă deosebită odată cu

atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii şi

de la lansarea Războiului Global împotriva Terorismului. În acest sens

terorismul reprezintă principala ameninţare a lumii moderne din secolul

XXI, fiind influenţat şi de evoluţia fenomenului globalizării care îi

potenţează capacităţile de afectare a securităţii şi stabilităţii internaţionale

mai mult ca niciodată în istorie.

În 2004 a avut loc summit-ul de la Sea Island, unde liderii

principalelor puteri occidentale şi al Rusiei s-au înţeles, în primul rând, să

dea curs unei iniţiative americane de promovare a democraţiei în lumea

arabă şi islamică. Apărută în preajma atentatelor islamiste de la 11

septembrie, ideea Statelor Unite implica adoptarea de măsuri viguroase,

menite să oblige universul arab şi musulman să treacă la democratizarea

tiraniilor care, cu excepţia Israelului şi Turciei, alcătuiesc în prezent

Magrebul, Orientul Apropiat şi Mijlociu. În acest context, grupul celor 8

oferă Orientului Mijlociu Extins un aşa-numit „Forum al viitorului”, în

cadrul căruia occidentalii ar urma să discute, cu ţările orientale interesate,

modalităţi concrete de impulsionare a restructurărilor politice, sociale şi

economice [7, p. 66]. Cei 8 lideri s-au înţeles, de asemenea, asupra unui

program de acţiune menit să împiedice proliferarea armelor de distrugere în

masă – un veritabil coşmar al lumii civilizate de la genocidalele atacuri

teroriste ale al Quaidei asupra New Yorkului şi Washingtonului încoace. În

plus, summit-ul de la Sea Island a hotărât ameliorarea protecţiei

antiteroriste „a circulaţiei persoanelor şi mărfurilor”, şi prin crearea unui

fir-scurt, prin intermediul căruia cei 8 lideri să se poată consulta 24 de ore

din 24, un demers altminteri firesc în era deturnării de avioane transformate

în arme asimetrice [7, p. 50]. G8 tot în această perioada şi-au pus drept scop

crearea până în 2010 a unei trupe de pace proprie, cu un efectiv de 75.000

de militari, destinată în special Africii. Concomitent, membrii G8 au înţeles

cât de importantă este lupta împotriva maladiei Sida, care ameninţă să

depopuleze continente întregi – nu în ultimul rând pe cel negru. Pe plan

economic s-a hotărât nu numai prelungirea pe alţi doi ani a iniţiativei de

ştergere a datoriilor ţărilor sărace în schimbul adoptării unei strategii

durabile de dezvoltare, ci şi relansarea rundei de la Doha, promiţându-se

totodată reducerea subvenţiilor agrare şi deschiderea pieţelor. În faţa

masivei obstrucţii franceze, preşedintele american n-a reuşit să impună

extinderea rolului NATO în stabilizarea Irakului, şi cu atât mai puţin

promovarea democratizării în ritm alert a lumii arabe, şeful Casei Albe a

calificat summit-ul drept un succes. Cert este faptul, că reuniunea la nivel

înalt din Georgia, cuplată cu rezoluţia irakiană a Consiliului de Securitate a

lansat lumii un semnal dar din păcate incert enunţând dorinţa marilor puteri

de a lăsa în urmă divergenţele ultimilor ani şi de a inaugura o nouă eră a

cooperării transatlantice. În chestiunea esenţială, imperativul democratizării

189

autentice a unei lumi arabe constituind actualmente principala sursă de

ameninţări de sorginte totalitară la adresa păcii mondiale.

Începând cu 2008 până în prezent, este atestată perioada ce coincide

cu criza economică mondială. Anul 2008 a intrat in istorie ca anul crizei

financiare globale. În această perioadă mai multe evenimente aveau să

prăbuşească bursele lumii, marile companii, ceea ce a condus ca guvernele

să ia măsuri fără precedent. Totul a început în luna august în Statele Unite

ale Americii, odată cu criza creditelor. Tot mai mulţi americani îşi luaseră

credite ipotecare şi le era din ce în ce mai greu să le achite. Acest fenomen

s-a intensificat şi a dus rapid la primele falimente ale băncilor specializate

pe aceste produse. Pentru a evita posibilele efecte negative ce ar fi putut

apărea pe piaţă, băncile centrale au început să intervină cu lichidităţi.

Pe de altă parte, 2008 este anul declinului sistemului financiar

bancar din Statele Unite, unul dintre cei mai importanţi lideri ai G-8 care s-

a manifestat prin declanşarea dificultăţilor în a se menţine la o cota de piaţa

foarte buna. Unele din aceste companii fiind chiar în pragul falimentului,

exemple sunt în toate domeniile: industria constructoare de maşini,

domeniul financiar-bancar, domeniul IT şi alte domenii. În Statele Unite ale

Americii, Congresul a adoptat mai multe legi anti criză pentru

contramandarea crizei, exemplu fiind ajutorul dat de statul American

companiei Chrysler 17,4 miliarde de dolari, Statul American a ajutat această

companie pentru a putea să îşi revină la linia de plutire, pentru ca acest

gigant care reprezintă America să nu se prăbuşească.

În consecinţă, începând cu summit-ul din vara anului 2008,

desfăşurat în Toyako, Japonia, şi până la summit-ul dela Camp David, SUA

din 2012, liderii G-8 s-au axat în mod deosebit pe elaborarea strategiilor

privind diminuarea crizei economice care a afectat întreaga economie

globală. În acest sens au fost generate multe dialoguri pentru o gestiune

eficientă a riscurilor potenţiale care pot ameninţa sistemul financiar-bancar

mondial. În acest context liderii G8 au înaintat următoarele soluţii pentru

contracararea crizei economice globale: reglementarea corespunzătoare a

sistemului financiar, creşterea transparenţei, corelarea politicilor bugetare şi

fiscale cu cele monetare, investiţii în infrastructură desfăşurate în urma unor

licitaţii transparente, stimularea economiilor şi investiţiilor, acordarea de

facilităţi I.M.M.- urilor, creşterea gradului de absorbţie a fondurilor

europene şi orientarea acestora către sectoare cheie ale economiei. De

asemenea s-a insistat pe elaborarea unei politici globale care să promoveze

şi să ofere soluţii pentru asigurarea dezvoltării economice durabile, alcătuit

din antreprenori, reprezentanţi ai principalelor instituţii cu rol de

supraveghere şi reglementare a sistemului financiar global [4].

În cadrul reuniunii derulate la Camp David, liderii Grupului celor 8

au convenit asupra necesitaţii de a accelera redresarea economică şi de a

restabili încrederea, prin punerea în ordine a finanţelor publice, luând, în

acelaşi timp, măsuri care sa încurajeze creşterea economică.

190

În concluzie menţionăm că, practic, problemele abordate în cadrul

summit-urilor G8 sunt extrem de variate, însă toate acestea reprezintă

probleme majore ale întregii omeniri şi nu doar ale ţărilor membre,

probleme care, neabordate şi nesoluţionate corespunzător, se pot transforma

în riscuri şi ameninţări la adresa securităţii internaţionale şi globale.

În viziunea Grupului G8, participarea activă şi coerentă la securitatea

globală nu reprezintă o „manifestare exacerbată a puterii”, ci o nouă

politică, complexă şi dinamică în cadrul cooperării transatlantice. În esenţă,

este vorba despre configurarea universală dorită şi majoritar acceptată a

stabilităţii mediului de securitate în globalitatea sa şi apoi proiectarea şi

implementarea lui acolo unde şi atunci când se impune real acest lucru.

Referințe bibliografice:

1. Belli, N, Globalizarea în gândirea economică contemporană. Bucureşti:

Centrul de Informare şi Documentare Economică – Academia Română, 2002.

306 p.

2. Cobzaru, I. Relaţii Economice Internaţionale. Bucureşti: Editura Economică,

2000. 240 p.

3. Codreanu, V.; Codreanu. N. Rolul grupurilor financiar-industriale în economia

contemporană. In: Revista Economică. Chişinău, Nr.1/2006. p. 66-79.

4. G8 Hokkaido Toyako Summit Leaders Declaration. Hokkaido Toyako Summit,

July 8, 2008. Accesibil pe:

http://canadainternational.gc.ca/g8/index.aspx?lang=eng [Accesat la 8 februarie

2013].

5. Global problems, Global solutions: Towards better, Global Governance.

Switzerland: WTO Public Forum. 2010. 228 p.

6. Hajnal, P. I. The G8 system and the G20: evolution, role and documentation.

Ashgate: Business&Economics, 2007. 277 p.

7. Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică Războiul terorist.

Războiul împotriva terorismului. Bucureşti: Centrul de Studii Strategice de

Securitate, 2002. 77 p.

8. The Group Of Twenty: A History. Accesibil pe:

www.g20.utoronto.ca/docs/g20history.pdf [Accesat la 5 mai 2013].

9. Ларионова, М. В. Международные институты в лобально

архитектуре соде ствия развитию. Москва: Высшая школа экономики,

2010, 212 с.

10. Ларионова, М. В. Рахмангулов, М. Роль «Группы восьми» и «Группы

двадцати» в развитии форм лобально о и ре ионально о коллективно о

ре улирования. Accesebil pe: iorj.hse.ru/2012--2/54292426.html [Accesat la

20 februarie 2013].

11. Питер, И. Группа восьми и руппа двадцати эволюция, роль и

документация. Москва: Университет Торонто, Канада, 2008. Accesibil pe:

www.iori.hse.ru/publications/monograf/hajnal.indd.pdf [Accesat la 5 mai

2013].

12. Уткин, А. Мирово порядок XXI века. Москва: Алгоритм, 2002, 475 p.

13. Щетинин, Б.Д. Экономическая дипломатия. Москва: Международные

отношения, 2001. 279 с.

191

ANALIZA STRATEGICĂ A APĂRĂRII:

MODELUL SUEDIEI, MUNTENEGRULUI ȘI SERBIEI

Mariana CARACADA, an. III, RI,

Cond. şt.: MA. Viorica ŢÎCU

Cuvintele – cheie: strategie militară, doctrină militară, securitate, politică

de apărare, apărare colectivă, politica de neutralitate.

Introducere. Apărarea naţională constituie unul din domeniile

decisive ale securităţii unui stat şi un atribut fundamental al acestuia. Drept

urmare, aceasta reprezintă un interes sporit pentru factorii decizionali

politico-militari ai unui stat independent şi suveran. De aici deducem

preocuparea perseverentă a instituţiilor specializate ale statului pregătite în

elaborarea unei politici de apărare coerente, în conformitate cu situaţia

actuală mediului de securitate naţional şi internaţional, și în același timp

adaptabilă în raport cu necesitățile alianţei politico-militare din care ţara

respectivă este membru. O soluţie comună, pe care au enunțat-o şi ulterior

au adoptat-o unele state, pentru a putea face față provocărilor, o constituie

apărarea colectivă, care se realizată prin intermediul unei organizaţii

politico-militare puternică sub toate aspectele. Necesitatea unei strategii de

apărare apare de-a lungul timpului catalizată de tot mai multe pericole şi

schimbări pe plan internaţional. Prin ea se încearcă limitarea pierderilor în

cazul unor posibile atacuri, de aceea planificarea lor este foarte riguroasă. O

strategie este cu atât mai efectivă cu cât în urma unui atac, dezastru sau alţi

factori pierderile umane şi materiale vor fi minime.

Studiul dat prezintă importanță teoretico-practică din perspectiva

încercării de sistematizare a noțiunilor și o analiză detaliată a documentelor

studiate din punct de vedere tehnic, strategic și al eficacității. Strategiile de

apărare au un rol important în proiectarea relaţiilor externe, în determinarea

nivelului de colaborare dintre diferiți actori strategici, în caracterizarea

mediului de securitate şi, cel mai important, în elaborarea unor evoluţii şi

tendinţe pe care acesta le poate avea. Există o serie de elemente care trebuie

cuprinse în cadrul unei tentative de analiză comparativă a strategiilor de

apărare națională. Printre ele se numără valorile şi interesele naţionale ale

ţărilor, ameninţările, riscurile şi provocările–la diferite grade de implicare

ale lor–care pot exista, obiectivele şi sarcinile care sunt puse în faţa ţărilor

respective și metodele de implementare ale strategiilor.

O analiză comparativă a strategiilor de apărare ale Suediei,

Muntenegrului și Serbiei poate conduce la stabilirea unor analogii, diferenţe

şi particularităţi în ceea ce ține de structura şi conţinutul acestora, elemente

necesare în evidențierea modului în care aceste strategii de apărare se

încadrează în topul celor mai eficiente şi în perceperea mediului actual de

securitate regională din întreaga Europă. Acestea sunt câteva dintre puncte

192

de vedere din poziția cărora am încercat să le cercetez în paginile

următoare.

Strategiile de apărare – parte componentă a politicii militare a

statelor. Apărarea reprezintă o activitate umană complexă. Din punct de

vedere conceptual, se poate constata că a avut o evoluţie constantă de-a

lungul timpului. În prezent, ea acoperă domenii diverse. În sens larg,

termenul apărare desemnează „ansamblul măsurilor şi dispoziţiilor de orice

natură care are drept obiect asigurarea, în orice moment, în orice

împrejurare şi împotriva oricărei forme de agresiune, a securităţii şi

integrităţii teritoriului, cît şi viaţa populaţiei”[6, p. 398]. Cu alte cuvinte,

această noţiune se referă la acţiunile şi măsurile pe care le adoptă fiecare

stat în parte, pentru protejarea vieţii cetăţenilor săi, a bunurilor şi teritoriului

naţional, pentru garantarea independenţei şi unităţii statale, a ordinii sociale

şi a democraţiei constituţionale. În esenţă, apărarea vizează asigurarea

securităţii cetăţenilor statului.

În general, apărarea presupune posibilitatea ca ceea ce aparţine cuiva

(viaţa, bunuri, teritoriu, atribute) să fie ameninţat cu schimbarea statutului

de până atunci. În afara existenţei unui risc sau ameninţări la adresa a ceva

sau a cuiva nu se poate vorbi de apărarea celor puse în pericol. Iar riscurile

şi ameninţările, posibile şi probabile, privind drepturile şi libertăţile cuiva

(individ, grup, comunitate, stat) se află într-o continuă transformare sub

acţiunea complexă a unei palete largi de factori sociali, economici, militari,

culturali. Deci se poate afirma că apărarea este un termen cu o evoluţie

dinamică ca urmare a nevoii de adaptare continuă a sa la realitatea cotidiană

aflată, la rândul său, într-o permanentă schimbare. Prin urmare, apărarea

reflectă o realitate dinamică ce are în structura sa următoarele componente:

politică, militară, economică, civilă, culturală şi psihologică.

În componența apărării se regăsesc mai mule domenii ale vieții

sociale, printre care își face loc și componenta militară. Apărarea militară

ține de competența armatei fiecărui stat, de fapt, a tuturor categoriilor

forțelor armate – terestre, aeriene și navale. Ca obiective strategice sunt

înaintate următoarele: de prevenire a pericolelor pentru a garanta interesele

fundamentale ale naţiunii, de descurajare, de protecţie a populaţiei, a

teritoriului [10, p. 9-10].

În ultima perioadă acest domeniu presupune participarea armatei la

acţiunile umanitare din interiorul ţării şi din afara ei, precum şi la misiunile

de menţinere şi/sau impunere a păcii. Apărarea naţională „este definită ca

apărare a ţării prin utilizarea în totalitate a disponibilităţilor de ordin militar,

civil, economic şi psihologic, în scopul asigurării rezistenţei în faţa unei

primejdii”[13, p. 324]. În acest sens, apărarea naţională totalizează un

ansamblu de activităţi şi măsuri reglementate şi puse în funcțiune de către

un stat, care are scopul de a garanta suveranitatea naţională şi independenţa,

integritatea teritorială, protejarea vieţii şi a bunurilor populaţiei statului

respectiv, şi în aceiași ordine de idei susţinerea intereselor de bază ale ţării.

193

Acest factor presupune adoptarea, de către instituţiile calificate în domeniul

respectiv ale statului, a unor măsuri sporite de procedee şi activităţi din

domeniile, politic, militar, economic, juridic, cultural, demografic,

diplomatic, atât în timp de pace, cât şi în vreme de război, pentru

promovarea şi susţinerea intereselor naţionale ale unui stat [12, p. 140].

Politica de apărare a unui stat este forma pe care o promovează

măsurile şi activităţile ce se desfășoară pentru apărarea tuturor pilonilor

unui stat (independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială, viața şi

bunurile cetățenilor)în orice moment și în orice condiţii. De obicei,

prezentarea politicilor de apărare se face prin metoda unui document

intitulat „Carta albă a securităţii şi apărării naţionale” sau „Strategia de

apărare”. În fond, însă, ceea ce promovează, scopurile și obiectivele

înaintate spre a fi satisfăcute au aceiași direcție, indiferent de titulatura

oficială a documentului care este de bază pentru forțele armate ale fiecărui

stat – după acest act este promovată politica de apărare a fiecărei țări [8, p.

38].

Pe de altă parte, apărarea naţională constituie unul din domeniile

decisive ale securităţii unui stat şi un atribut fundamental al acestuia. Drept

urmare, aceasta reprezintă un interes sporit pentru factorii decizionali

politico-militari ai unui stat independent şi suveran. De aici deducem

preocuparea perseverentă a instituţiilor specializatele statului pregătite în

elaborarea unei politici de apărare coerente, în conformitate cu situaţia

actuală mediului de securitate naţional şi internaţional, și în același timp

adaptabilă în raport cu necesitățile alianţei politico-militare din care ţara

respectivă este membru. O soluţie comună, pe care au enunțat-o şi ulterior

au adoptat-o unele state, pentru a putea face față provocărilor, o constituie

apărarea colectivă, care se realizată prin intermediul unei organizaţii

politico-militare puternică sub toate aspectele.Ca urmare, statul respectiv va

trebui să facă faţă unui atac câteva zile până când va interveni Alianţa în

sprijinul său[14, p. 19].

Un înţeles al conceptului de mai sus îl reprezintă următoarea

definiție: formă de organizare a apărării ce rezultă, în conformitate cu

prevederile statutului de constituire al unei organizaţii politico-militare. Un

exemplu în acest sens îl constituie articolul 5 al Tratatului de la

Washington, care prevede sprijinirea reciprocă a statelor membre în cazul în

care unul dintre ele sau mai multe devin obiectul unei amenințări militare

externe din partea altui stat care nu este membru al respectivei alianţe[9, p.

7].

Asigurarea securităţii naţionale prezintă una din priorităţile

fundamentale ale statului. Reieșind din acest deziderat, fiecare stat în parte

adoptă strategii în scopul de a garanta independenţa şi suveranitatea

naţională, integritatea teritorială, de a proteja viaţa şi bunurile populaţiei,

precum şi susţinerea intereselor fundamentale ale ţării. În general,

conceptele cu care se operează în domeniul strategiei – înţeleasă ca

194

modalitate de punere în operă a deciziei politice – nu s-au schimbat.

Desigur, conţinutul lor s-a îmbogăţit şi se îmbogăţeşte mereu, dar nu în

afara sistemului care le generează. Într-un stat democrat, puterile se separă

şi se intercondiţionează.

Strategia înseamnă, în esenţă, concepere, generare, pregătire şi

întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor pentru realizarea obiectivului sau

obiectivelor politice propuse. Noţiunea de “strategie” provine din Grecia

antică şi este un cuvânt compus din “stratos”, ceea ce ar însemna “armată”

şi “agein” care ar însemna “conducător”[4, p. 27]. Ulterior, a dobândit

sensul de „artă a generalului”, referindu-se la abilităţile psihologice şi

comportamentale care îi dădeau acestuia posibilitatea îndeplinirii rolul,

eficient, rapid și cu rezultatul scontat în diferite situații. În diferite etape

istorice noțiunea respectivă a cunoscut diverse semnificaţii. Astfel, în

conţinutul tratatului de strategie „Arta războiului” datând din secolul VI

î.Hr. şi atribuit lui Sun Tzî, strategia este înţeleasă ca „arta de ducere a

războiului” şi ca un atribut al guvernării. De asemenea și Napoleon

Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea definea strategia ca fiind „artă

a războiului”[5, p. 68].Cea mai mare parte a activității teoretice a lui

Napoleon este reflectată în lucrarea „Considerații asupra artei războiului".

Influența exercitată peste decenii de Napoleon a fost imensă; din

observațiile sale, emise uneori la întâmplare, s-au alcătuit sisteme, ideile

sale au fost dezvoltate și analizate.

În aceiași etapă, o importanţă deosebită a avut-o lucrarea „Despre

război" a generalului german Karl von Clausewitz, care a adus o contribuţie

deosebită la conceptualizarea şi definirea strategiei militare. Pentru a

determina obiectul şi conţinutul strategiei militare, teoreticianul german,

pornind de la definirea războiului ca o continuare a politicii cu mijloace

violente, arăta ca scopurile acestuia sunt fixate de către politica, iar strategia

este, în esenţă, arta de a duce la îndeplinire scopurile urmărite de politică,

utilizând mijloacele militare. În epoca contemporană, mai precis în secolul

XX, industrializarea puternică a condus la apariţia unor armamente deosebit

de performanţe, ceea ce a permis înzestrarea armatelor cu tehnica militară

modernă şi deosebit de eficace. Acesta este, în linii mari, cadrul general

care şi-a pus amprenta asupra conţinutului şi obiectului strategiei militare în

această etapă.

Studiul strategiei a cunoscut o explozie, în special către sfârșitul

anilor `70, sec. XX în lucrările unor autori cum ar fi –Traité de strategie,

semnată de Hervé Coutau-Begarié, care analizează fenomenul și teoria

militară contemporană. Însă nici el nu depăşeşte determinismul geografic,

deşi afirmă că ”totdeauna, trebuie să te fereşti de tentaţia

determinismului”[7, p. 665]. Singura deosebire pe care o găseşte în raport

cu geografia militară, pentru geostrategie, constă în faptul că prima este

”fundamental statică, căci era centrată pe terenul în sine şi atentă la

permanenţe”, iar a doua ”este esenţial dinamică: importanţa unei zone este

195

mai puţin în funcţie de caracteristicile ei proprii cât de locul ei în sistemul

strategic global, deci totdeauna este supusă evoluţiei”. Reieșind din aceste

considerente, analistul francez defineşte geostrategia ca fiind o ”strategie a

marilor spaţii”, o „încercare teoretică de a sesiza conducerea simultană a

operaţiilor din teatre până atunci separate” [7, p. 673].

Strategia este, deopotrivă o teorie, o metodă şi un sistem de abilităţi

prin care se concepe, se pregăteşte, se planifică şi se desfăşoară o acţiune de

valoare strategică. În ceea ce priveşte, însă, securitatea naţională, există o

concepţie unitară şi o strategie unitară, de sinteză. Unii numesc aceasta

marea strategie, definind-o ca modalitate de înfăptuire a politicii generale a

ţării, alţii îi zic strategie naţională, strategie a guvernului sau strategie de

securitate. Desigur, între aceste concepte există diferenţe, însă, pentru tema

de faţă, ele nu sunt importante. Aşadar, în această viziune, marea strategie

ţine de conducerea politică, este o strategie politică generală pe care se

construiesc, dinamic, strategiile economice, culturale, informaţionale şi

militare. Tot în cadrul acestei strategii generale intră şi strategiile politice,

strategiile diplomatice, strategiile de dezvoltare, strategiile educaţionale etc.

Acesta este, desigur, un model teoretic simplificat, valabil oricând şi

oriunde[5, p. 74].

Prin urmare, evoluţia noţiunii de strategie, date sub aspectul sensului

şi sferei de cuprindere a făcut remarcat faptul că aceasta şi-a extins

domeniul de utilizare. Dacă pentru un timp ea a fost folosită ca pregătirea şi

desfăşurarea războiului, cu începere a celei de a doua jumătate a secolului

trecut şi începutul mileniului nou noţiunea de “strategie” începe să fie

utilizată tot mai insistent în aproape toate domeniile activităţii umane –

strategii politice, economice, energetice, educaţionale – şi vizează paşii care

ar trebui urmaţi pentru realizarea unor obiective majore pe un termen mai

lung sau mai scurt[11, p. 278].În lumea contemporană capacitatea strategiei

de a produce efecte scontate se bazează în principal pe doi piloni – puterea

militară şi puterea economică, iar redefinirea rolului ei presupune

distribuirea optimă de resurse pentru a atinge obiectivele propuse într-un

anumit domeniu.

Trăsături definitorii ale sistemelor politico-militare ale Suediei,

Muntenegrului și Serbiei. Pentru facilitarea înțelegerii particularităților

strategiilor statelor enunţate mai sus, vom începe prin identificarea poziției

ţărilor în cadrul sistemului internațional actual.

Astfel, Suedia este cele mai vechi stat cu statut neutru din lume, cu

toate că neutralitatea lui nu se bazează pe nici un tratat internaţional sau

vreun act intern. Ţara nu s-a mai implicat în vreun război de la finisarea

războaielor napoleonene, după care s-a declarat stat permanent neutru, până

când a început cooperarea cu NATO în cadrul PfP(1994) de unde şi s-a dat

startul participărilor la operaţiuni de menţinere a păcii[15].A fost neutră în

timpul celor două războaie mondiale şi în timpul Războiului Rece și același

statut îl menține și azi.

196

Cât privește Muntenegru, stat care şi-a declarat independenţa de

curând, potrivit Strategii de Apărare are intenţia de a adera la NATO, iar în

septembrie 2012 a anunţat despre o posibilă neutralitate militară a ţării.

Pe de altă parte în Serbia, la 27 noiembrie 2007, Adunarea Naţională

Serbiei a emis Rezoluţia privind protecţia suveranităţii, integrităţii

teritoriale şi ordinii constituţionale, iar art. 6 prevedea că Serbia se declară

stat neutru faţă de alianţele militare. Neutralitatea ei (militară) este

menţionată doar în această rezoluţie, dar nu şi într-un document naţional

strategic, ceea ce subminează credibilitatea Serbiei.

După războaiele napoleoniene, Suedia a adoptat a politică de

neutralitate, pe care a continuat-o în timpul celor două războaie mondiale şi

în timpul Războiului Rece. Mediul de securitate existent provoacă

consecutiv ţările, ca actori internaţionali, să ducă o politica proprie de

apărare şi să o adapteze condiţiilor actuale prin sporirea participării lor la

operaţiuni de menţinere a păcii în afara teritoriului lor şi prin modernizarea

tehnologiei militare. Aceste modificări denotă faptul că a apărut necesitatea

unei cooperări militare, chiar şi în cazul ţărilor neutre europene, aşa cum

este Suedia, cu toate că pe ele le leagă o cooperare strânsă cu UE şi NATO.

Necesitatea unei strategii militare şi îmbinării între operaţiuni în cadrul

Forţelor Armate Suedeze a dus la iniţierea procesului de dezvoltare a unei

asemenea strategii. În mod practic ei au adoptat “doctrina”, pentru ca să

poate uni în totalitate alte doctrine din stat sub un acelaşi scop. Scopul

doctrinei este de a oferi Forţelor Armate un proces de lucru şi un obiectiv

comun. Pe parcursul toamnei anului 2000 a fost iniţiat procesul creării

doctrinei care a fost finisat către anul 2002. Documentul care reglementează

în ansamblu problemele în domeniul securităţii militare a fost adoptat în

2002 sub numele de “Doctrina militar-strategică”. Din perspectiva Forţelor

Armate doctrina este “o expresie formală a cunoştinţelor şi concepţiilor pe

care le presupune şi constituie principiu fundamental în ceea ce priveşte

activităţile în cadrul Forţelor Armate [3, p. 9].

Documentul începe cu explicaţia termenului “doctrină”, care provine

din latinescul “do’ceo” şi înseamnă instruire, învăţare sau subiectul predării.

În limba suedeză, termenul respectiv este în general utilizat pentru

comasarea unor norme stabilite care constituie baza de acţiune, în special în

domeniul politic sau militar. Aşadar, doctrina este o declaraţie succintă,

orientativă, într-un domeniu sau altul al politicii de acţiune [3, p. 9].

Doctrina militar-strategică are scopul de a explica şi a transmite o abordare

comună, inclusiv terminologie comună la utilizarea căilor şi mijloacelor

militare. Instrucţiunile date pentru Forţele Armate în documentul respectiv

poartă un caracter general, în contrast cu directivele, ordinile, orientările şi

alte direcţii specifice, care sunt date în legătură cu o anumită operaţiune sau

oricare altă activitate. Mai este destinată doctrina dată pentru asigurarea

înţelegerii şi îndrumării în operaţiuni. Aşa cum ea are dimensiune naţională

şi internaţională, respectiv scopul ei are două ramificaţii: la nivel naţional –

197

“să fim capabili să contracarăm ameninţările militare sau de altă natură care

afectează în mod direct Suedia”, [3, pag. 46] cele mai grave fiind atacurile

armate îndreptate împotriva libertăţii şi independenței ţării; pe plan

internaţional – “vom promova în mod activ pacea şi securitatea în

colaborare cu alte state” [3, pag. 47].

Pentru claritate şi informare din primul capitol este specificat ca

această doctrină militar-strategică are prioritate faţă de alte doctrine militare

naţionale și manevrează participarea la operaţiuni în cadrul ONU, NATO şi

managementul crizelor europene, presupune o armonizare cu alte doctrine

multinaţionale, în primul rând cu Doctrina Aliaţilor NATO. În Suedia, în

afară de doctrina sus-amintită mai este Doctrina Operaţiunilor Comune,

care comasează alte trei: Doctrina pentru Acţiuni pe Uscat, Doctrina pentru

Operaţiuni Navale, Doctrina pentru Operaţiuni Aeriene.

Doctrina prezintă cei mai importanţi factori instituționali care

determină validitatea ei şi care trebuiesc în permanenţă analizaţi şi

monitorizaţi: Interesul naţional şi directivele politice; Circumstanţele

militar-geografice; Riscurile şi ameninţările militare; Dezvoltarea societăţii;

Dezvoltarea tehnologică; Factorii sociali şi culturali; Concluziile din

operaţiunile anterioare [3, pag. 12].

Politica de apărare suedeză se bazează pe patru factorii fundamentali

dependenţi reciproci: capacitatea de apărare, cooperarea internațională,

apărarea totală (activitatea de pregătire a Suediei de război), serviciul total

de apărarea naţională.

Cele patru sarcini date Forţelor Armate de către Parlament se

regăsesc în textul documentului sub forma obiectivelor general militar –

strategice, care trebuiesc urmate atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Obiectivele sunt:

A preveni – Forţele Armate trebuie să aibă capacitatea şi dorinţa de a

descuraja orice atac armat îndreptat asupra Suediei şi în permanenţa să

garanteze integritatea teritorială a statului. În aceiaşi ordine de idei ele

trebuie să contribuie activ la prevenirea situaţiilor conflictuale la nivel

internaţional.

A supune – acest obiectiv poate fi atins în colaborare cu forţele

internaţionale în scopul prevenirii şi răspîndirii crizelor.

A proteja – Forţele Armate trebuie să aibă capacitatea de a contribui

la prevenirea şi gestionarea crizelor, care nu ar ameninţa în mod direct pace

şi integritatea Suediei, dar ar avea consecinţe grave pentru funcţionarea

normală a societăţii.

A apăra – Forţele Armate trebuie să contracareze acţiunile care au ca

scop subminarea suveranităţii statului suedez[3, pag. 58].

Termenul de “strategie” în Forţele Armate suedeze se defineşte ca

“modul în care sunt utilizate resursele în vederea atingerii scopurilor” [3,

pag. 61]. Termenul dat este specific în general acţiunii de planificare şi

conducere a războiului. Respectiv, de aici apare şi “strategia naţională de

198

apărare” care defineşte trei aspecte fundamentale: fiecare parte a strategiei

conţine actori, respectiv interesele lor naţionale trebuie să corespundă

strategiei, în caz contrar există riscul să apară diferenţe între ele; sunt

opţiuni de modificare a diferitor părţi ale strategiei în funcţie de capacitatea

ţării; capacităţile fundamentale propuse în document trebuiesc realizate, în

caz contrar strategia trebuie reexaminată.

Chiar dacă rămâne a fi în continuare o ţară neutră apărarea şi

promovarea intereselor fundamentale a Suediei se face cu respectarea

principiilor dreptului internațional, poartă dialoguri şi cooperează cu

organizaţii internaţionale şi statele care sunt interesate în stabilirea

echilibrului şi securităţii pe plan european şi mondial. Suedia este pe arena

internaţională un actor destul de important, care i-a parte la efortul comun

împotriva terorismului, crizelor și conflictelor, participă la operaţiuni de

menţinere a păcii din partea Organizației Națiunilor Unite şi NATO.

Muntenegru. După declararea independenţei la 3 iunie 2006,

Muntenegru s-a îndreptat pe calea democraţiei şi integrării în structuri şi

organizaţii de importanţă majoră pe arena internaţională, după ce și-a

proclamat la 22 octombrie 2007 Constituţia țării. Printre documentele

fundamentale ale statului se numără şi strategia de apărare care a fost

elaborată în baza Constituţiei ţării, Strategiei Naţionale a Securităţii,

Documentului de prezentare a Parteneriatului pentru pace (2006, NATO) şi

angajamentului strategic pentru integrarea europeana şi euro-atlantică. Este

un document complex şi cuprinde în sine obiectivele sistemului de apărare,

misiunile şi sarcinile Forţelor Armate, organizarea şi structura Armatei,

resursele şi fondurile alocate politicii de apărare.

În documentul respectiv sunt stipulate orientările strategice şi de

dezvoltare a domeniului apărării a ţării până în anul 2015. Prima versiune a

documentului respectiv a apărut la câteva luni de la declararea

independenţei din 2006, iar peste doi ani este adoptată varianta finală

modernizată.

Scopul strategiei de apărare este de a dezvolta un sistem integru de

apărare, capabil să apere şi să păstreze independenţa, suveranitatea şi

integritatea teritorială a ţării [1, pag. 5]. Ca stat care se află încă în procesul

de creare a unei ţări libere şi democratice, Muntenegru încearcă să pună în

aplicare următoarele obiective de apărare:

dezvoltarea capacităţilor de apărare;

dezvoltarea capacităţilor de participare la activităţi de menţinere a păcii

în lume;

de a contribui la construirea unui mediu de securitate stabil;

dezvoltarea parteneriatului şi cooperării cu alte ţări democratice;

dezvoltarea capacităţii necesare pentru aderarea la NATO şi UE.

Aceste obiective rezultă din obiectivele generale ale Muntenegrului

la etapa în care se află acum, în edificarea unei ţări democratice, stabilă din

199

punct de vedere politic, economic şi social. În acest sens interesele

naţionale ale statului conform strategiei sunt: menţinerea integrităţii şi

suveranităţii ţării, dezvoltarea sistemului de apărare a ţării, realizarea

condiţiilor de integrare a ţării în UE şi NATO.

Provocările actuale în domeniul apărării sunt în permanenţă creştere,

iar strategia menţionează că pentru a face faţă acestor schimbări nici o ţară

nu poate fi izolată şi nu se poate baza doar pe capacităţile sale proprii. În

această ordine de idei Muntenegru este gata să-şi aducă contribuţia la

procesul de dezvoltare a sistemului internaţional de securitate şi apărare

colectivă, să coopereze cu toate organizaţiile internaţionale şi statele

interesate în realizarea stabilităţii şi securităţii la nivel European şi mondial.

În acest scop conceptul de apărare strategică este implementat în modul

următor: pe timp de pace – prin stabilirea de parteneriate şi alianţe, pe timp

de război – de apărare a teritoriului cu sprijinul aliaţilor şi partenerilor [1,

pag. 6].

Apărarea Muntenegrului este funcţia principală a statului, o datorie

şi o onoare a fiecărui cetăţean de a participa la cursul de pregătire a

apărătorilor [1, pag. 7].

O importanţă majoră în strategia de apărare este acordată armatei.

Forţele Armate ale Muntenegrului sunt compuse din forţele terestre, navale

şi aeriene. În cadrul sistemului de apărare armata mai are şi alte atribuţii,

decât cele enumerate mai sus: de a descuraja un atac armat, apărarea de la

un atac armat şi sprijinirea forţelor aliate în apărarea Muntenegrului.

Conform strategiei, armata îşi va îndeplini atribuţiile, va apăra şi promova

interesele statului în conformitate cu Constituţia şi legea, prin respectarea

principiilor dreptului internaţional. Organizarea şi mărimea armatei este

determinată de Guvern, la propunerea Ministerului Apărării [1, pag. 8].

Conform strategiei, în domeniul apărării naţionale în cadrul politicii

externe, Muntenegru se va concentra pe următoarele direcţii:

accelerarea pregătirilor de integrare în UE şi NATO

consolidarea relaţiilor cu ţările vecine şi ţările membre NATO şi UE

dezvoltarea cooperării cu organizaţii internaţionale, inclusiv

participarea la diferite proiecte sau misiuni de menţinere a păcii

promovarea unei politici active pentru asigurarea securităţii şi

stabilităţii.

Muntenegru este un stat care, chiar dacă se află la stadiul de

dezvoltare a statalităţii, depune eforturi mari în vederea integrării sale în

marile organizaţii internaţionale, așa ca NATO, și integrarea în Uniunea

Europeană, iar dacă va merge în continuare pe cale democraţiei cauza lor

va avea succes.

Serbia. Serbia s-a declarat ţară neutră din punct de vedere militar la

26 decembrie 2007, printr-un articol în Rezoluţia Adunării Naţionale pentru

protecţia suveranităţii, integrităţii teritoriale şi ordinii constituţionale a

200

Republicii Serbia. Doi ani mai târziu, în 2009, sunt adoptate două

documente importante pentru stat: Strategia de Apărare şi Strategia

Securităţii Naţionale, chiar dacă o analiză a strategiei apărării este efectuată

în 2006, iar valabilitatea ei dura până în 2010. Întârzierea de lungă durată de

adoptarea a unor asemenea documente se datorează faptului

autoproclamatei independenţe venite din partea Kosovo.

Strategia de apărare are la bază Constituția ţării şi Strategia

Securităţii Naţionale, precum şi orientarea sârbă spre construirea stabilităţii

ţării prin intermediul mijloacelor pașnice. Aceasta este considerată ca o

confirmare a aderării Serbiei la standardele general acceptate de societăţile

moderne. Documentul deschide tema securităţii mediului, care actualmente

este din ce în ce mai dinamică în schimbări, iar una din principalele

ameninţări ale climatului actual este considerat problema armelor de

distrugere în masă, la care mai sunt adăugate şi actele de terorism. Astăzi,

un număr mare de ţări sunt determinate să rezolve problema securităţii

proprii în cadrul sistemului de securitate colectivă a Naţiunilor Unite, care

rămâne a fi un factor important pe arena securităţii globale. Necesitatea

relaţiilor de parteneriat şi integrare în structurile internaţionale sunt

accentuate. Şi cu toate că pericolul izbucnirii unei confruntări militare

majore este redus, există unele riscuri de apariţie a lor. O importantă

problemă care este discutată în document este problema Kosovo şi anume

că Serbia nu recunoaşte independenţa acestei autonomii şi este dispusă să

continue negocierile până la găsirea unei soluţii care ar aranja ambele părţi

şi care s-ar baza pe normele de drept internaţional. Misiunea principală a

Forţelor Armate este apărarea militară împotriva ameninţărilor armate

externe. Misiunile şi sarcinile acesteia sunt stabilite de Adunarea Naţională

în conformitate cu Constituţia şi dreptul internaţional care reglementează

utilizarea forţei. În structura sistemului de apărare este inclusă şi apărarea

civilă, care presupune organizarea ei la nivel de stat, provincii autonome şi

administrații locale. Printre obligaţiunile lor se includ şi asigurarea

condiţiilor de funcţionare a sistemului de apărare, participarea la operaţiuni

de apărare şi salvare.

Sistemul este gestionat de Adunarea Naţională, Preşedintele

Republicii, Guvern şi Ministerul Apărării. Aceste organe de conducere

adoptă documente în domeniul apărării, doctrine şi strategii, Planul de

Apărare al ţării şi bugetul apărării. Strategia de apărare este un document

care ia în consideraţie necesităţile de apărare ale statului Sîrb. Acesta

permite implicarea atât a cetăţenilor, cât şi autorităţilor de stat în apărarea

cu succes a ţării. Implementarea ei oferă o bază puternică pentru cooperare

internaţională şi dezvoltarea capacităţilor de apărare [2, pag. 16].

Dacă ne referim la diferenţa de timp până la apariţia documentelor

strategice atunci observăm că cel mai timpuriu este cel al Suediei. Suedia a

demarat procesul de dezvoltare a doctrinei începând cu toamna anului 2000

iar adoptarea ei se face în 2002, în textul doctrinei fiind stipulat faptul că

201

“are prioritate faţă de alte doctrine militare naţionale” (fiecare ramură a

Forţelor Armate are doctrină proprie)[3, p. 11].

Cazul Muntenegrului şi al Serbiei este mai puţin obişnuit. Din 2003

până în 2006 ele împreună formează Uniunea Statala Serbia şi Muntenegru.

La 3 iunie 2006 Parlamentul Serbiei declară independenţa ţării, iar

Parlamentul Muntenegrului declară independenţă lor. Adoptarea strategiilor

ţărilor respective a fost întârziată din cauza eforturilor pentru menţinerea

Uniunii. Asta a dus la faptul că concentrarea asupra strategiilor se face după

formarea lor ca state unice, în Muntenegru este elaborată în primele lui

după independenţă, varianta modernizată mai târziu, în 2008. În cazul

Serbiei întârzierea a durat mai mult timp, din cauza auto-proclamării

independenței de către Kosovo la 18 februarie 2008. Acesta este motivul

pentru care s-au luat trei ani pentru adoptarea Strategiei de Apărare a ţării

(cu toate că analiza ei era elaborată din 2006) [2, pag. 3].

Dacă vorbim despre diferenţa momentelor de adoptarea a strategiilor

în raport cu iniţiativa statelor de a adera la NATO, atunci la fel începem cu

o delimitare, deoarece Suedia, ca stat nealiniat nu cere aderarea la NATO,

ea doar participă în conformitate cu Parteneriatul pentru Pace la misiuni.

Muntenegru are ambiţii puternice spre aderarea la Alianţa Nord-Atlantică,

de aceea acesta a fost motivul care a catalizat, imediat după declararea

independenţei, adoptarea Strategiei de apărare [1, pag. 3]. Statul este în faza

de negociere din 2010, iar din 2009 i-a fost acordat Planul de Acțiuni pentru

Aderare, considerat un ultimul pas pentru a adera la alianţă. Statul Sîrb, o

dată cu proclamarea neutralităţii la nivel de declarații doar, rămâne, încă, în

afara opţiunii de a adera la NATO.

Ideea necesităţii unei strategii militare apare la fiecare ţară ca

rezultat al globalizării şi schimbării mediului internaţional de securitate,

caracterizat de modificări dinamice a situaţiei în plan politico-militar.

Conţinutul documentelor este redactat mai jos, în tabelul: Structura

Doctrinei pentru Suedia şi Strategiilor de Apărare pentru Serbia şi

Muntenegru:

Suedia Serbia Muntenegru

Introducere Introducere Introducere

Conflicte. Tipuri şi

caracteristici

Mediul de securitate Mediul de securitate

Politica de securitate Provocări, riscurişi

amenințări

Scopurile apărării

Baza politică şi

juridică pentru

utilizarea mijloacelor

militare

Politica de apărare Conceptul strategiei de

apărare

Scopurile militar -

strategice

Sistemul de apărare Sistemul de apărare

202

Strategia războiului Resursele apărării Resursele apărării

Manevre militare Planificarea apărării -

Operaţiuni militare Finanţarea apărării Finanţarea apărării

Sistemul militar –

Forţele Armate

Forţele Armate Forţele Armate

Dezvoltarea

tehnologiilor

informaţionale - bază a

dezvoltării sistemului

militar

- -

- Concluzii Concluzii

Fiecare dintre documentele studiate au ca parte de început secţiunea

unde este definit termenul de “doctrină” la Suedia şi “strategie” la

Muntenegru şi Serbia din perspectiva statului. Aici este inclus și scopul

documentului şi este specificat faptul că ele direcţionează misiunile şi

obligaţiile Forţelor Armate, iar pentru statele Balcanice se mai adaugă

dezvoltarea unui sistem de apărare eficient. Ca rezultat, în fiecare

document, există o secţiune dedicată în totalitate organismului militar,

structurării şi repartizării pe categorii. Pentru toate cele trei ţări puterea

militară este reprezentată de Forţele Militare, și la fiecare din ele aceasta

este alcătuită din câteva ramuri:

Suedia – Forţe aeriene, de uscat şi maritime

Muntenegru – Forţe aeriene, de uscat, maritime şi un component

special – Forţele Speciale

Serbia – Forțe aeriene, de uscat şi un component specializat –

Unitatea râului Flotilla, care are scopul de a menține un regim optim de

navigare pe coridoarele de navigaţie interioară şi de a apăra din acest punct

de vedere interesele sârbilor.

Principalele ameninţări pe fondul căreia s-au modelat documentele

respective sunt globalizarea, terorismul internaţional şi crima organizată.

Acestea sunt motivele principale care unesc toate cele trei strategii. La

acestea se mai adaugă procesul de globalizare, care face oricare ţară mai

vulnerabilă, dar în acelaşi timp are un avantaj din punct de vedere al

securităţii, pentru că statele catalizate de această problemă cooperează între

ele, ceea ce constituie un beneficiu major [2, pag. 5]. Toate acestea se

găsesc în “Mediul de securitate”, în cazul Suediei în “Conflicte”.

Un alt element comun al strategiilor este că sunt prezentate

organizaţiile sau alianţele la care se aspiră în cazul Muntenegrului şi

Serbiei, iar în cazul Suediei, sunt menționate cele din partea căreia ţara

participă la operaţiuni, de cele mai multe ori din partea NATO, UE sau

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. În textul

203

documentului cuvântul “aliat” apare doar în cazul “Doctrinei Aliaţilor

NATO”, iar “alianţa” apare doar în cazul altor naţiuni menţionate în

doctrină, deoarece Suedia se bazează pe principiul non-alinierii (din 1814)

şi este membră doar a ONU, UE şi a Consiliului Nordic [3, p. 71].

În continuare există o manieră diferită de dezvoltare a documentului

în două cazuri diferite: Suedia şi statele Balcanice. Suedia defineşte baza

politică şi juridică a operaţiunilor militare, Serbia şi Muntenegru definesc

politica de apărare. Discrepanţe se observă consecutiv, în continuare, prin

structurarea capitolelor, aşa încât în cazul Suediei este inclusă şi strategia

războiului, dezvoltarea informaţională şi manevrele militare.

Cele mai mari diferenţe se observă la caracterizarea conflictelor,

redată în tabelul de mai jos. În toate cele 3 documente există o parte

dedicată mediului de securitate – pentru Serbia şi Muntenegru, pentru

Suedia – conflictelor. Apariţia în permanenţă a ameninţărilor la adresa

securităţii şi apărării unui stat au dus la faptul că toate cele trei documente

au inclus riscurile şi ameninţările în conţinut, doar că fiecare din ele

caracterizează acest compartiment din diferite puncte de vedere, în

dependență de viziunea internă a statului.

Suedia – caracterizează conflictele la modul general şi oferă soluţii

în rezolvarea lor, fără a le identifica la propriu, dar ele sunt puse într-o

dimensiune a timpului, sortate după natură, nivel şi cauza demarării

conflictului (ceea ce nu găsim în celelalte două documente) [3, p. 15].

Muntenegru – în strategie se conţin spectrul de probleme actuale

care ar putea fi ameninţări, dar se consideră că integrarea în UE şi NATO

va duce la aplanarea conflictelor, care totodată nu pot fi excluse. În acelaşi

timp numărul de amenințări este foarte mic şi ele sunt puse şi analizate în

acelaşi cadru [1, p. 4].

Serbia – ca stat care mai are încă o dispută teritorială chiar la

frontiera a ţinut să caracterizeze, rând pe rând, fiecare din riscurile şi

ameninţările la care poate fi supusă ţara, dar principală problemă este că ele

nu sunt aşezată într-o ordine ierarhică, ceea ce nu permite anticiparea lor şi

identificarea de soluţii. Cea mai mare ameninţare la adresa securităţii se

consideră a fi proclamarea independenţei de Kosovo, nerecunoscută încă de

Serbia, care în ordine ierarhică este așezată pe poziţia a doua, ceea ce

denotă faptul că pentru ei aceasta nu este o problemă gravă [2, pag. 10].

Pentru caracterizarea ameninţărilor de mai departe trebuie de

evidenţiat că Suedia nu are puncte comune din acest punct de vedere cu

celelalte două state, ca rezultat ulterior analizăm Serbia şi Muntenegru.

Pentru cele două state terorismul şi proliferarea armelor de

distrugere în masă sunt considerate o ameninţare majoră, chiar dacă sunt

analizate diferit. Muntenegrenii doar numesc terorismul, pe când sârbii

consideră că acest fenomen, ca element al organizaţiilor teroriste din

regiune, sunt o ameninţare pentru interiorul ţării şi poate folosi teritoriul

acesteia pentru a efectua atacuri în alte state. Conflictele etnice şi religioase

204

sunt la fel remarcate de ambele state, doar că la fel ca şi în primul caz, la

Muntenegru este doar numit, la Serbia este specificat că sunt o ameninţare

directă la adresa intereselor naţionale. Tot în cele două strategii se vorbeşte

despre conceptul de apărare colectivă, care este văzut ca posibilitatea de a

conduce cu securitatea internaţională şi oferă şansa fiecărei ţări de a

participa la misiuni comune, mai ales că nici o ţară nu poate face singură

ameninţărilor globale actuale din cadrul mediului de securitate

internaţional.

Faptul că ameninţările sunt menţionate în ambele cazuri, nu denotă

faptul că ele nu au diferenţe. În cazul Muntenegrului amenințările, atât

globale, cât şi regionale sunt numite într-o frază, fără a fi descrise. Ceea ce

ţine de Serbia, ele sunt analizate într-un capitol aparte, aceasta

considerându-le necesar a fi cunoscute. În contradicţie, doctrina suedeză

este foarte diferită în comparație cu strategiile celor două state. Poate pentru

că este un stat cu mulți ani de experiență, ca opoziţie a celor două state noi;

stat care a fost martorul de-a lungul istoriei a mai multor conflicte, dar a

rămas neutru. Sunt câteva particularităţi care o caracterizează: doar în acest

document este descrisă strategia războiului şi metodele de a manevra cu el

şi cu operaţiunile militare din cadrul lui. Este un capitol întreg dedicat

metodelor de a duce o politica de securitate, în care este inclusă şi arta

diplomatică; sunt numite documentele internaţionale pe care se bazează

politica de apărare a ţării – în special Carta ONU. În opoziţie cu aceasta este

principala particularitate a celor două state balcanice: integrarea în Uniunea

Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică.

Concluzii. Cele trei ţări analizate în prezentul studiu au strategii de

apărare cu elemente comune, dar şi diferenţe. Numitorul comun care le

uneşte este Programul pentru Pace al Organizației Tratatului Atlanticului de

Nord, la care participă toate trei state. Prima care a aderat a fost Suedia, la 9

mai 1994, iar Muntenegru şi Serbia aderă ulterior, ambele în aceiaşi zi de

14 decembrie 2006.Acesta este şi punctul de iniţiere pentru documentele

analizate mai sus, ele fiind rezultatul direct al aderării statelor la acesta și

creat în conformitate cu scopurile propuse de el. Deşi am evidențiat că

există şi diferenţe în cele trei strategii, nu se poate afirma că acestea sunt

radicale, ele atribuindu-se mai degrabă ierarhizării elementelor conţinute în

document, ordinii de enumerare a amenințărilor globale, naționale și a

riscurilor şi de maniera de formulare a documentului propriu-zis. O tendinţă

generală observată pe parcursul studierii și cercetării strategiilor de apărare

este aceea că ele toate cuprind măsuri pentru combaterea terorismului şi

atacurilor cu arme de distrugere în masă. Acestea însă, sunt nişte obiective

greu de atins, datorită faptului că sunt nişte fenomene care nu pot fi

controlate, avându-se în vedere amploarea pe care o au și accesul

necontrolat de cele mai multe ori. Indiferent de modul de apărare pe care un

stat l-a ales, acesta trebuie să fie în concordanță cu necesităţile de apărare a

suveranităţii, a independenţei şi a integrităţii teritoriale a statului respectiv.

205

În acest context, sistemul de apărare va trebui să răspundă rapid şi într-un

mod adecvat provocărilor lumii de astăzi, adică ameninţărilor şi riscurilor

de orice natură şi provenienţă.

Actualmente, în domeniul politicii de apărare, și Republica Moldova

are ca scopuri principale următoarele: efectuarea analizei strategice a

sectorului de securitate şi apărare a ţării și ulterior revizuirea Strategiei

Securităţii Naţionale şi adoptarea Strategiei Militare Naţionale, pentru că

promovarea politicii de apărare este irealizabilă fără aceste ghiduri

strategice la nivel politic.

Referințe bibliografice:

1. The Defence Strategy of Montenegro fromoctober 2008. In: OfficialGazette of

Montenegro, nr. 79/08, 23.12.2008.

2. The Defence Strategy of the Republic of Serbia fromoctober 2009. In:

OfficialGazette of the Republic of Serbia, nr. 88/09,05.11.2009.

3. Military-Strategy Doctrine of Swedenfrom 2002. SwedishDefenseForces.

Accesibil

pe:http://pksoi.army.mil/doctrine_concepts/documents/Sweden/militarydoctrin

e_2002.pdf[Accesat la 23. 11. 2012]

4. Chaliand, G. Anthologie mondiale de la stratégie - des origines au nucléaire.

Paris: R. Laffont, 2001.1500 p.

5. Chandler, A. Stratégie, structure, décision, identité. Strategor. Paris: Dunod,

2003. 438 p.

6. Chauprade, A. Dicţionar de geopolitică, state, concepte, autori. Bucureşti:

Corint, 2003. 536 p.

7. Coutau-Begarié, H. Traité de strategie. Sorbonne: Institut de Stratégie

Comparée, 1999. 1135 p.

8. Dicţionar de analiză politică. Bucureşti: Ecce Homo, 1993. 195 p.

9. Duțu, P. Apărarea colectivă – o necesitate a menținerii integrității statelor

naționale. Acțiunea armatei României în cadrul apărării NATO.București:

Editura Universitatea Națională de apărare Carol I, 2005.48 p.

10. Duțu, P., Moștoflei, C. Apărarea colectivă și apărarea națională. București:

Editura Universitatea Națională de apărare, 2004. 48 p.

11. Evans, G., Newnham, J. Dicționar de relaţii internaţionale. Bucureşti:

Universal Dalsi, 2001. 487 p.

12. Georgescu, H. Dicţionar enciclopedic militar. Bucureşti: Editura Academiei de

Înalte Studii Militare, 1996. 462 p.

13. Onișor, C. Teoria strategiei militare. București: Editura Academiei de Înalte

Studii militare, 1999. 700 p.

14. Dolghin, N. Articolul 5 al Tratatului de la Washington – sursă pentru apărarea

colectivă și apărarea națională. In: Revistă de științe militare, București, Nr. 2

(5), 2003. p. 19

206

FACTORI EXTERNI DE INFLUENȚĂ ÎN CAUCAZUL DE SUD

Larisa SMOLENSCHI, Masterat, an II, RI

Cond. șt.: conf. univ., dr. Ludmila COADĂ

Cuvinte-cheie: Caucazul de sud, factori externi, Rusia, SUA, OSCE, CSI,

GUAM.

Caucazul de Sud constituie una dintre regiunile cele mai

diversificate și dominate de conflicte din lume. Regiunea include trei

republici ex-sovietice - Armenia, Azerbaidjan și Georgia, numeroase

minorități etnice și mici națiuni incluse în aceste trei state. Din septembrie

și până în decembrie 1991, cele trei state, apărute în urma dizolvării

U.R.S.S., au fost recunoscute ca state independente, în primul rând de

Federația Rusă, ca succesor direct al U.R.S.S., iar mai de către întreaga

comunitate internațională. Regiunea este cunoscută sub mai multe denumiri.

Uan dintre acestea - Transcaucaz - reflectă poziția geografică față de Rusia

și literal desemnează „în fața și după Caucaz”, așa că denumirea sub care

sunt cunoscute cele trei republici se pare că este dată din perspectiva Rusiei.

O alta denumire este aceea de Za Kavkazye – în limba rusa – după Caucaz,

adică regiunea aflată după Munții Caucaz). Există documente și studii care

atestă utilizarea denumirii Transcaucaz, precum și altele în care se

utilizează denumirea de Caucazul de Sud, cunoscută fiind și existența

regiunii Caucazului de Nord, aflată în cadrul Federației Ruse. Valery

Tishkov identifica și califica drept dificilă inițiativa elitelor naționale din

aceste state caucaziene să separe regiunea de Rusia și să demonteze vechile

legături cu aceasta, lucru care, evident se reflectă și în alegerea denumiri

acestei regiuni. „Este remarcabil cum denumirea istorică a regiunii

Transcaucaz a fost pusă la îndoială de către inițiatorii noii corecturi politice

care dorește să creeze o distanța fața de Rusia. Consecvent, regiunea s-a

numit Caucazul de Sud” [9, p. 27]. Recent, sintagma „Caucazul de Sud”

este utilizată tot mai mult în sensul explicitat al lui Tishkov, acela de a

poziționa la distanța fața de Rusia această regiune, dar și pentru ca oferă o

mai exactă referire în spațiul regiunii întregului Caucaz. Pentru cele trei

republici din sudul Munților Caucaz destrămarea „imperiului roșu” a adus,

o dată cu independența, redeșteptarea unor vechi adversități etnice,

generatoare de conflicte sângeroase, și degringolada tranziției la economia

de piața [2, p. 58]. De la colapsul Uniunii Sovietice, Caucazul de Sud s-a

întors pe scena unui accentuat etnonaționalism, unor conflicte geopolitice,

jocuri puternic politice și sărăciei totale pentru oamenii implicați. Caucazul

de Sud, în mod tradițional, s-a caracterizat prin existența „conflictelor

interne, fragmentărilor și a tendințelor de marginalizare, încurajate și

exploatate de către vecinii lor mai mari” [7, p. 11]. Acest patern a fost

reactivat o dată cu câștigarea independenței de către statele Caucazului de

207

Sud fața de U.R.S.S. și a condus la trei tipuri de rivalități: „primul tip –

legată de hegemonia în regiune, între Iran, Turcia și Rusia, al doilea tip –

rivalitatea între statele sud-caucaziene și al treilea tip – rivalitatea diferitelor

națiuni/etnii în interiorul statelor” [7, p. 12]. Dezbaterile în dreptul

internațional și în sfera politicii legate de zona Caucazului de Sud se

desfășoară in jurul dreptului la auto-determinare vs. integritate teritorială si,

adițional, dezbaterii privind controversele precum drepturile grupurilor vs.

drepturile individuale, protecția minorităților vs. păstrarea coeziunii sociale

și a integrității statale, managementul democratic al statelor multi-etnice vs.

dreptul moral, ceea ce face ca soluționarea conflictelor din aceasta regiune

să poarte o însemnătate aparte [5, p. 290]. Toate aceste probleme reprezintă

o realitate complexă și problematică a Caucazului de Sud post-comunist,

realitate care așteaptă soluții susținute. Soluționarea conflictelor de tip

etnopolitic din Caucazul de Sud și a problemelor menționate într-o maniera

pașnică, democratică, în mod real, servește intereselor comunității

internaționale, ca și încercările de a evita precedentele și replica lor

potențială în alta parte a lumii [8, p. 283]. În al doilea rând, implicarea

internațională în Caucazul de Sud a fost direcționată doar către chestiuni

precum democratizarea și transformarea politică, economică și socială [6, p.

139]. Implicarea internațională în regiunea Caucazului de Sud arată cum,

concepte occidentale precum auto-determinare, ca și concepte relativ recent

împărtășite precum multiculturalism, drepturile minorităților, diferențe de

grup sunt translatate în realități locale [4, p. 217]. Neil MacFarlane observa,

studiind implicarea internațională din regiune, ca aceasta „oferă o

oportunitate deosebită de a evalua limitele transferului de norme politice,

economice și sociale și practica acestora, norme dezvoltate într-un context

cultural foarte diferit de cel inițial, în care au luat naștere”. Rezolvarea

conflictelor etnopolitice în spațiul post-comunist are implicații practice

importante și contribuie la stabilitatea globala în lumea post-Razboi Rece

[2, p. 60]. Este unanim acceptată ideea conform căreia, conflictele

ideologice dintre capitalism și socialism au fost înlocuite cu resurgențe ale

conflictelor etnonaționaliste în toata lumea. Soluționarea acestei dispute

este foarte probabil cea mai mare provocare a democrației zilelor noastre”.

În plus, experiența Caucazului de Sud poate oferi posibilitatea înțelegerii

fenomenului și lecții atât pentru rezolvarea problemelor similare oriunde

altundeva, cât și pentru promovarea unei lumi juste și pasnice [6, p. 138].

Actorii de pe scena geopolitică din regiunea caspică pot fi grupaţi în

trei mari categorii: actori globali, actori regionali şi organizaţii internaţiona-

le de securitate sau de cooperare cu interese în regiune, respectiv NATO,

UE, OSCE, CSI, GUAM şi BSEC.

Actorii globali beneficiază de un profil şi de capacităţi economice,

militare şi de sfere de interes majore în regiune, care le permit urmărirea

propriilor interese într-o manieră independentă de alţi actori. Aceştia sunt

208

Statele Unite, Rusia şi, într-o anumită măsură, Uniunea Europeană, ale cărei

interese în regiune s-au amplificat considerabil.

Al doilea grup este constituit din alţi actori – Turcia, Iran, Ucraina

etc. Din cauza unor constrângeri de ordin economic, politic şi de altă natură,

aceste state nu pot acţiona deocamdată ca actori geopolitici deplin

independenţi, jucând mai degrabă rolul de aliaţi geostrategici.

Rusia susţine activ Osetia de Sud precum şi Abhazia cu scopul

ascuns de aşi menţine influenţa într-o zonă geopolitică atât de importantă

astăzi, precum Caucazul. Kremlinul consideră Georgia şi zona Caucazului

exact aşa cum consideră Casa Albă zona Americii Centrale: „ograda

proprie” – own playground backyard [3, p. 36]. Kremlinul nu vede cu ochi

buni implicarea tot mai mare a Statelor Unite în Asia Centrală şi Caucaz, în

zona de influenţă pe care Rusia o consideră proprie. Sudul Caucazului este

privit de Rusia drept „vecinătate apropiată”. Deci, o zonă de intervenţie

militară Rusă, în caz de necesitate. Moscova şi-a făcut deja cunoscute

ambiţiile de a-şi restaura o „orbită кusă”, compusă din statele aparţinând

„vecinătăţii apropiate” [10, p. 88] - Ucraina, Bielorusia şi fostele republici

sovietice din Asia Centrală. Principalele priorităţi ale Rusiei în regiunea

caspică sunt: menţinerea influenţei politice, economice şi militare;

subordonarea direcţiilor de politică externă ale statelor din regiune

intereselor ruseşti şi împiedicarea dobândirii de putere şi influenţă în acest

spaţiu de către terţe state (în primul rând, SUA, Turcia şi alte state

occidentale). De asemenea din 2003 urmăreşte de a contrabalansa influenţa

SUA din regiune, aceasta contribuind la micşorarea şanselor rezolvării

conflictului din regiune.

Osetia de Nord susţine ideea independenţii Osetiei de Sud ca în final

aceasta să se alipească la ea. În realitate, Osetia de Nord, făcând parte din

Federaţia Rusă, nu reprezintă decât un instrument în mâna Moscovei pentru

realizarea politicii sale din regiune;

SUA: Prezenţa militară americană a devenit deja o condiţie pentru

menţinerea stabilităţii, securităţii şi dezarmării regionale şi convieţuieşte cu

interesele altor state în regiune care nu au pretenţii de mari puteri în zonă.

Cert este că unul dintre obiectivele pe termen lung ale SUA în regiune îl

constituie îndepărtarea Rusiei din zonă, prin diminuarea influenţei sale

regionale, economice, politice şi militare [3, p. 34]. Iar ultimii în ani sudul

Caucazului a devenit o zonă geopolitică de mare însemnătate pentru Statele

Unite, care doreşte să-şi securizeze giganticul oleoduct Baku-Tbilisi-

Ceyhan, precum şi întreaga zonă de la Marea Caspică (Azerbaidjan) până în

Turcia, în Mediterana de Est. Washingtonul este puternic determinat să

procedeze astfel. Petrolul şi gazele naturale din Marea Caspică totalizează

circa 5% din totalul resurselor mondiale de energie [1, p. 39], într-o

perioadă când resursele energetice clasice sunt în declin, iar estimările arată

că sunt necesare noi rezerve de petrol, aşa cum sunt cele de la Marea

Caspică. SUA a început să se implice activ din 2003, finanţând şi susţinând

209

politic „Revoluţia Trandafirilor”, în rezultatul căreia Edward Şevarnadze,

un simbol al influenţei ruseşti, a fost înlocuit de la putere de proamericanul

Mihail Saakaşvili. Ca rezultat aceasta a adus la înrăutăţirea situaţiei din

zonă, la contradicţia ruso-georgiană adăugându-se acum şi rivalitatea ruso-

americană, SUA având interesul direct ca Osetia de Sud să se afle sub

controlul Georgiei; Merită a fi menţionat că SUA au alocat zeci de milioane

de dolari pentru a echipa şi înarma armata Georgiei, bugetul militar al

acesteia din urmă fiind bugetul care a crescut cel mai rapid în lume în 2005,

creşterea lui continuând şi în anii următori. De asemenea la 24 octombrie

2006, la inaugurarea unei noi baze militare din Georgia Centrală,

preşedintele Saakasvili a anunțat inaugurarea unei noi baze militare în

oraşul Gori, care va fi „echipată la standartele NATO”, organizaţie în care

Georgia speră să fie primită în curând.

Turcia este un actor din ce în ce mai important în regiune şi, mai

presus de toate, un aliat al americanilor în noua geopolitică a energiei, dar

moştenirea istorică şi infrastructura existentă în regiune favorizează, totuşi,

Rusia. De exemplu, infrastructura de comunicaţii şi de transport este, în

continuare, orientată către fostele republici sovietice, iar Rusia deţine, pe

mai departe, controlul asupra reţelelor de conducte pentru transportul

petrolului şi gazului. Totuși, sub guvernul Partidului Justiţiei şi Dezvoltării

(AKP), Turcia a căpătat din ce în ce mai multe trăsături islamice, iar

oficialii de astăzi nu mai reprezintă avocaţii secularismului. Unele voci din

Rusia, de asemenea, se tem că interacţiunile culturale, educaţionale şi

religioase stabilite de Turcia cu comunităţile musulmane şi cercheze din

Caucaz, Crimeea şi Asia Centrală cu pot contribui în cele din urmă la

dezvoltarea mişcărilor radicale islamice în Rusia şi ţările vecine [3, p. 40].

Iranul priveşte cu suspiciune influenţa Rusiei în Caucaz, dar nu este

pregătit să se confrunte cu Moscova. Având în vedere toate aspectele legate

de relaţia lor bilaterală, regiunea Caucazului de Sud nu este de o importanţă

primară: „Peisajul strategic este încă modelat de moştenirea sovietică, unde

Rusia îşi menţine rolul său dominant. Ankara urmăreşte să dezvolte o

interdependenţă între cele trei republici transcaucaziene, în scopul de a

consolida suveranitatea lor. De asemenea Teheranul este interesat de

creşterea comerţului şi a relaţiilor energetice cu Turcia. Politica Iranului

faţă de regiune este caracterizată prin consolidarea relaţiilor cu Armenia,

precum şi acţiunii menite să intimideze Azerbaidjanul, cuplat cu o atitudine

precaută faţă de chestiunea Nagorno-Karabah. Iranul nu vrea ca Rusia să se

implice activ în afacerile din Caucaz, dar evită confruntarea cu Moscova şi

este neîncrezătoare faţă de intenţiile Turciei. Totodată pe fondul tensiunilor

aprofundate cu Azerbaidjanul, Iranul a decis in mod conştient să evite

crearea unor probleme Moscovei în Caucaz. O astfel de decizie are o

raţiune aparte: încurajarea Moscovei să contracareze introducerea

sancţiunilor suplimentare împotriva Teheranului [6, p. 148].

210

Organizaţiile de securitate şi cooperare sunt interesate de regiunea

caspică, în principal datorită potenţialului economic şi energetic

considerabil, dar şi datorită poziţiei sale geostrategice, mai ales din

perspectiva securităţii şi stabilităţii regionale.

NATO este cel mai important membru al acestui grup. Evenimentele

din 11 septembrie 2001 au creat premisele realizării unui sistem de

cooperare internaţională al marilor puteri în confruntarea cu terorismul

considerat global. Această nouă configuraţie a ordinii şi relaţiilor

internaţionale a determinat schimbări inclusiv la nivelul relaţiilor şi

opţiunilor strategice de politică externă ale statelor din regiunea Mării

Caspice. Cele mai multe din statele foste sovietice au ales opţiunea aderării

la NATO [4, p. 63]. Prin acest demers, oficialii acestor state caută atât să

avanseze reformele interne, necesare unei schimbări democratice reale, cât

şi să se apropie de comunitatea valorilor democratice şi de arhitectura

securităţii euro-atlantice. Pe de altă parte, NATO este interesat de

extinderea umbrelei de securitate şi stabilitate cât mai departe spre est,

inclusiv prin soluţionarea conflictelor din regiune. Noua strategie a NATO

prevede, cu precădere, o gamă variată de acţiuni derulate cu state din afara

zonei sale tradiţionale de responsabilitate, respectiv statele din Caucazul de

Sud şi Asia Centrală.

Uniunea Europeana odată cu extinderea sa spre est a devenit,

practic, vecină cu întreg spectru de conflicte înghețate și cu întreg arsenalul

de probleme caucaziene, fapt pentru care ea s-a arătat interesată în

soluționarea lor cât mai grabnică. Odată cu Revoluţia Trandafirilor din

Georgia din 2003-2004, au apărut brusc noi perspective de expansiune a

democraţiei şi a reformelor economice. Curând după aceea, atunci când

Rusia a întrerupt alimentarea cu energie a Ucrainei şi a Georgiei, foarte

posibil din motive politice, UE a stabilit o nouă prioritate, de limitare a

propriei dependenţe faţă de energia Rusiei. Atenţia a fost rapid îndreptată

către resursele de petrol şi gaze din Bazinul Caspic şi posibilităţile de tranzit

prin Caucazul de Sud. Noul interes energetic al UE în regiune a constituit

un motiv suplimentar de îngrijorare privind conflictele nesoluţionate din

aceasta, pe lângă motivele menţionate în Strategia europeană de securitate

nou adoptată la momentul respectiv de a trata conflictele regionale ca o

ameninţare-cheie. În acelaşi timp, a existat, şi încă mai există, o rezistenţă

considerabilă din partea unor state membre faţă de implicarea mai profundă

a UE în problemele de securitate din Caucazul de Sud, nu în ultimul rând

datorită legăturilor cu Rusia.

În scopul garantării propriei securități, UE a devenit mult mai

angajată în eforturile de soluționare a conflictelor din vecinătatea apropiată,

cu toate că nu pare dornică de a se implica direct preferând să susțină

inițiativele altor actori. Astfel, Bruxellesul a inclus Georgia, Armenia,

Azerbaidjan și Republica Moldova în Politica Europeană de Vecinătate

(PEV), cadru propice consolidării relațiilor de cooperare în vederea creșterii

211

prosperității, stabilității și securității. PEV este considerată un element-cheie

pentru o soluționare durabilă a acestor conflicte ca urmare a recunoașterii ca

putere normativă de care se bucură UE în regiunea extinsă a Mării Negre.

De asemenea, UE a încheiat cu fiecare țară în parte un Plan de Acțiuni în

cadrul PEV axat pe o serie de priorități stabilite de comun acord, ce vizează

domeniile economico - sociale sensibile și reformele necesare [1, p. 237].

Pentru susținerea acestor eforturi de promovare a politicilor și intereselor

UE în țările și regiunile instabile, UE a numit Reprezentanți Speciali:

Reprezentantul Special al UE pentru Caucazul de Sud, funcție înființată în

iulie 2003, are ca sarcini: acordarea de asistență celor 3 state în realizarea

reformelor politice și economice; prevenirea conflictelor în regiune și

contribuția la reglementarea pașnică a celor existente; încurajarea și

susținerea cooperării între statele regiunii, inclusiv în domeniile economic,

energetic și transporturi. Tot în cadrul PEV, Uniunea Europeană a adoptat,

în aprilie 2007, „Sinergia Mării Negre”, document ce are ca scop

dezvoltarea cooperării în interiorul regiunii Mării Negre, dar și între regiune

și UE. Acesta sintetizează domeniile de interes în cooperarea dintre UE și

țările din regiune: democrația, drepturile omului și buna guvernare, traficul

transfrontalier, conflictele „înghețate”, energia, transportul, mediul, politica

maritimă, pescuitul, comerțul, cercetarea și educația, știința și tehnologia,

piața muncii, dezvoltarea regională [5. p. 285]. Principalele programe

imaginate, în acest context, vizează dezvoltarea societății civile, cooperarea

la nivel local, schimburile culturale și educaționale, comerțul liber,

cointeresând instituții financiare internaționale precum Banca Europeană de

Investiții (BEI) și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare

(BERD). În plan concret, în domeniul energetic există Inițiativa Baku, care

își propune o mai bună cooperare între țările din zonă și UE pentru

asigurarea securității energetice mutuale, programul INOGATE (INterstate

Oil and GAs To Europe pipelines), care asigură un plan structurat de tranzit

al energiei din Asia Centrală și Marea Caspică spre țările UE și programul

TRACECA, mai recent și NABUCCO. Se speră că Sinergia va contribui la

crearea unui climat mai bun pentru soluționarea conflictelor înghețate din

regiune [7, p. 12].

Uniunea Europeană, în regiune, nu are o politică diferențiată cu

fiecare din cele trei țări, ci încearcă o abordare generală, în condițiile în care

situația și poziția fiecărui stat este diferită (ceea ce se poate spune și despre

statele membre ale Uniunii). Această inconsistență încearcă să mascheze

disconfortul instituțiilor europene în adoptarea unei poziții care ar avantaja

o parte sau alta. Pentru ca implicarea UE să fie mai eficientă ar trebui

acordată atenție următoarelor aspecte: o informare mai detaliată asupra

situației prin sporirea prezenței în teatru; clarificarea obiectivelor și a

mijloacelor de atingere a acestora; posibilitatea de a servi ca și cadru de

negocieri; întărirea cooperării regionale; încheierea unui parteneriat

strategic cu Rusia, care să nu se bazeze numai pe legăturile istorice ale unor

212

state din UE cu Rusia, dar și pe interesul general al UE. Uniunea

Europeană, prezentă în regiune în principal prin intermediul Politicii sale de

Vecinătate şi prin aplicarea unui program de cooperare energetică

(Contractul Energetic European), urmăreşte identificarea unui rol propriu în

zonă, bazat mai ales pe dimensiunea economică. Cu toate acestea, o serie de

decizii sau mai bine spus de indecizii politice ce caracterizează strategia UE

în regiunea caspică îi determină pe unii comentatori politici să denumească

implicarea Uniunii ca „eşec costisitor” [3, p. 36].

OSCE: O intervenţie a OSCE în spaţiul caucazian nu a fost

posibilă decât atunci când două elemente de geopolitică au modificat

structura politică în teren:

implozia URSS şi apariţia noilor state independente;

admiterea celor trei ţări sud-caucaziene la organizaţie: Armenia şi

Azerbaidjan în 30 ianuarie 1992 (ambele au semnat Actul Final de la

Helsinki în 8 iulie 1992 dar au semnat la date diferite originalul Cartei

de la Paris, Armenia în 17 aprilie 1992 iar Azerbaidjanul în 20

decembrie 1992), iar Georgia a fost admisă în 24 martie 1992, semnând

AFH tot în 8 iulie 1992 iar CP în 21 ianuarie 1994 [4, p. 65].

Din 1988, două tipuri de conflicte au izbucnit în Caucaz. Primul

poate fi descris ca „lupta pentru putere” şi implică armată regulată a unui

stat şi forţe armate neguvernamentale (ex: susţinătorii şi oponenţii lui Zviad

Gamsakhurdia în Georgia în perioadă 1991-1993 şi răsturnarea de la putere

a preşedintelui Abdulilfaz Elcibey în iunie 1993 în Azerbaidjan). Aceste

conflictele au adus la putere foşti lideri comunişti: Eduard Şevardnadze în

Georgia şi Gaidar Aliev în Azerbaidjan. Al doilea tip de conflict poate fi

descris că unul de „eliberare naţională” sau secesiune, în funcţie de părţile

implicate. Diferenţa faţă de primul tip constă în scopul de a menţine sau

modifică o graniţa a statului respectiv. Astfel de conflicte sunt cele din

Nagorno-Karabah, Osetia de sud şi Abhazia [3, p. 34].

Înainte de destrămarea URSS, OSCE nu a luat în discuţie tensiunile

etnice şi politice din Caucaz, în conformitate cu principiul ne-intervenţiei în

problemele ale Statelor Membre - Principiul 6 al AFH. Odată cu conflictul

din Iugoslavia încep să se audă voci la nivele superioare ale OSCE, asupra

necesitaţii angajării statelor membre în situaţiile de inculcare a prevederilor

asumate în dimensiunea umana a AFH, care nu mai sunt subiect exclusiv al

preocupărilor statului în speţă ci devin o preocupare generală a tuturor

statelor membre. Dovezile clare ale încălcării angajamentelor semnatarilor

OSCE în privinţa evoluţiilor din Caucaz, a oferit o fereastră pentru

oportunitatea acţiunii OSCE începând cu toamna anului 1991. Motivele

implicării OSCE în procesul de pace din Caucaz sunt şi motivele pentru

care Organizaţia nu s-a putut implica mai devreme de 1991, având în vedere

ascuţirea tensiunilor în regiune încă din 1988:

213

noutatea totală a unei astfel de implicări în conflicte interne, chiar şi

după implicarea în cazul Iugoslaviei;

nesiguranţa rezultatului situaţiei din URSS;

aşteptarea aderării părţilor în disputa, la OSCE;

existenţa unei iniţiative din interiorul URSS, a preşedinţilor Federaţiei

Ruse şi Kazahstanului, Boris Elțîn şi Nursultan Nazarbaiev, de a

rezolva situaţia din Nagorno Karabah printr-un efort de mediere şi

pacificare încheiat cu Comunicatul de la Zeleznovodsk din 23

septembrie 1991.

După decizia summitului de la Helsinki din iulie 1992 de a acţiona în

calitate de mediator regional, OSCE şi-a asumat prevederile Capitolului

VIII al Cartei ONU care afirmă, cu excepţia unei alte decizii a Consiliului

de Securitate, principiul împuternicirii organizaţiilor regionale de a rezolva

disputele de interes local prin mijloace paşnice (Art. 52), în condiţiile în

care organizaţiilor internaţionale li se interzic „acţiunile coercitive” fără

autorizarea anterioară de către Consiliul de Securitate.(Art. 53).

Colaborarea OSCE – ONU. Eforturile Reprezentantului Personal al

PIE şi Misiunea OSCE din Georgia au primit sprijin continuu din partea

Consiliului OSCE. Consiliul a sprijinit propunerea RP de a convoca două

conferinţe de pace sub auspiciile ONU şi OSCE, şi a adoptat propriul

„concept de rezolvare a conflictului georgian-osetin” în august 1993, care

implică o cooperare strânsă cu ONU. OSCE a participat la negocierile

sponsorizate de ONU de la Geneva, dintre părţile în conflict din Abhazia şi

s-a implicat în activitatea Comisiei Comune formate prin prevederile

acordului de pace Georgia-Abhazia din 27 iulie 1993. Consiliul OSCE de la

Roma din 30 noiembrie - 1 decembrie 1993 a considerat necesar un acord

pentru că OSCE să monitorizeze Forţa de tip PK comuna din Osetia de sud.

Ca urmare a vizitei PIE al Consiliului OSCE, ministrul de externe suedez,

Margaretha AF Ugglas, pe 24-25 octombrie 1993, Consiliul a autorizat

Misiunea OSCE să achiziţioneze bunuri umanitare pentru a sprijini procesul

de pace [3, p. 42]. Este prima sarcină de acest gen pe care o îndeplinește

organizaţia. Consiliul de la Roma a mai adăugat misiunii şi promovarea

respectului drepturilor omului în Georgia şi asistenta pentru procesul de

democratizare, inclusiv redactarea unei noi constituii pentru Georgia.

CSI, la rândul ei, nu are nici o soliditate. Deși Rusia caută prin toate

mijloacele politice, economice şi de altă natură să-şi menţină statutul de

lider şi să creeze un bloc politico-militar şi economic, ce se vrea o

continuare a fostei Uniuni Sovietice [10, p. 89], acest lucru nu-i prea

reușește, iar influența asupra Caucazulului este una destul de difilcilă .

Regiunea Caucazului de Sud va continua să rămână, pe termen

mediu şi îndepărtat, una dintre principalele scene de confruntare

geostrategică a intereselor economice, dar şi de influenţă politică a marilor

actori internaţionali: SUA, Rusia, UE, NATO, CSI, Turcia etc. Dacă rolul şi

214

profilul politic al Statelor Unite sunt date, în principal, de prezenţa militară

şi activismul din cadrul NATO pentru intensificarea cooperării cu statele

din Caucaz şi Asia Centrală, Rusia beneficiază, în continuare, de monopolul

asupra unor factori economici (exportul de petrol şi gaze), proximitatea

geografică şi moştenirea istorică, ce îi asigură de asemenea un rol central pe

scena regiunii caspice.

Referințe bibliografice:

1. Blank, S. America and the Russian-Georgian War. In: Political Review, No.

20/2008, p. 39-46.

2. Curelaru, M. Securitatea regională şi mizele strategice ale Caucazului de Sud.

In: Stabilitate și Securitate Regională, București, Nr. 1/2009, p. 55-65.

3. Frunzeti, E. Politici şi interese energetice în spaţiul Mării Caspice. In: Impact

Strategic. București, nr.1/2006, p. 33-42.

4. Gherasim, C. Caucazul de Sud. O traiectorie incertă. Analiza vulnerabilităţilor

în respectarea drepturilor omului și recomandări pentru construcţia

democratică. In: Sfera Politicii, Volumul XX, nr. 1 (167), ianuarie-februarie

2012, București. p. 61-70.

5. Kolsto, P.; Blakkisrud, H. Dynamics of de facto statehood: the South

Caucasian de facto states between secession and sovereignty, In: Southeast

European and Black Sea Studies, No. /2012, p. 281-298.

6. Newman, E.; Richmond, O. Challenges to Peacebuilding: Managing Spoilers

During Conflict Resolution. New York: United Nations University Press, 2006.

342 p.

7. Stephen, F. Georgia: The Caucasian Context, In: Caspian Crossroads,

Cambridge, No. 2 Spring, p. 11-13

8. Svante, E. Small nations and great powers: A study of ethnopolitical conflict in

the Caucasus. Cambridge: Routledge Curzon, 2001. 480 p.

9. Tishkov, V.; Ivanov, A. The Conflict Prevention Capacities of the Russian

Government in the Caucasus. London: FEWER EastWest Institute, 2001, 125

p.

10. Портер, Б.; Сэйвиц, К. Империя былая и будущая: Россия и „ближнее

зарубежье”. In: Мировая Экономика и Международные Отношения,

Москва, 1995, №7, c. 84-93.

215

PERSPECTIVELE GEORGIEI

DE ADERARE LA ALIANŢA NORD-ATLANTICĂ

Ana DABIJA, licențiată, RI

Cond. șt.: conf.univ., dr. Ludmila COADĂ

Cuvinte-cheie: Georgia, NATO, cooperare, Parteneriat pentru Pace, Plan

Individual de Acţiuni (IPAP), Summit-ul de la Bucureşti.

Geneza şi evoluţia relaţiilor Georgia-NATO. Georgia este o ţară

relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu 69,700 km², pe care

trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Aceasta și-a proclamat independenţa în

1991, iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad

Gamsakurdia. Până nu demult, regiunea Caucazului reprezenta pentru

NATO, din punct geostrategic, graniţa vestică a Asiei, aflată sub direct

control al URSS-ului. Chiar şi după căderea comunismului, regiunea

caspică nu a reprezentat o prioritate pentru politica NATO, centrată pe

stabilizarea Europei de Est şi a Balcanilor. Abia spre sfârşitul anilor '90,

când graniţa NATO la Marea Neagră se extinde, prin aderarea statelor foste

comuniste din Europa de Est, interesul Alianţei Nord-Atlantice pentru

regiunea caucaziană începe să crească. La acest proces au contribuit câţiva

factori foarte importanţi. În primul rând, vidul de putere generat de

sucombarea fostei URSS şi de haosul politic din Federaţia Rusă din primii

ani ai deceniului 9, au determinat proaspetele republici caucaziene (printre

care și Georgia), să se reorienteze spre un nou pol de putere politică şi

militară, reprezentat de SUA şi de NATO [10].

Totodată, câteva state din regiunea Caucazului de Sud şi-au

manifestat la nivel oficial dorinţa de a adera la NATO (Georgia şi

Azerbaidjan). Dar rolul cel mai important în conturarea unei politici NATO

în ceea ce priveşte statele din zona caspică l-au jucat evenimentele din 9/11,

2001 şi implicaţiile acestora pe plan geostrategic şi militar (constituirea

alianţei împotriva terorismului, în frunte cu SUA şi statele membre NATO,

războaiele din Afganistan şi Iraq). Regiunea caspică prezintă un potenţial

strategic deloc de neglijat în ceea ce priveşte opreaţiunile militare din

Orientul Mijlociu (trecute, în curs de desfăşurare sau viitoare) ale coaliţiei

antiteroriste, pe care NATO nu putea să le treacă cu vederea. În aceste

condiţii, NATO a început să-şi contureze o politică coerentă în ceea ce

priveşte statele din Caucazul de Sud, care vine în continuarea strategiei

politico-economice a SUA în regiune. În primul rând, NATO vizează în

regiune consolidarea unor regimuri politice democratice şi stabile, capabile

să susţină militar şi logistic eforturile NATO în războiul împotriva

terorismului. Pentru realizarea acestui deziderat, Alianţa trebuie să se

asigure că statele din regiunea caucaziană sunt libere de orice presiune

militară externă reprezentată în acest caz de bazele militare ruseşti din

216

regiune, care trebuiau să fie dezafectate de ceva vreme, dar care sunt încă

active în regiune. Totodată NATO trebuie să se implice şi în rezolvarea

unor conflicte îngheţate din regiune (din Abhazia și Osetia de Sud), pentru a

se contura graniţe statale stabile şi sigure. Un prim pas este asistenţa pe care

NATO a oferit-o în special Georgiei care şi-a depus oficial candidatura

pentru intrarea în Alianţa Atlanticului de Nord în noiembrie 2002), dar şi

implicarea acesteia în acţiunile militare ale Alianţei în războiul împotriva

terorismului [1].

Spre deosebire de Azerbaidjan, spre exemplu, care deţine reserve

importante de petrol şi de gaze naturale, cartea pe care Georgia o poate juca

este acea a rutelor de transport al petrolului cǎtre vest, atu pe care un alt

vecin al sǎu din Caucazul de sud, Armenia, spre exemplu nu îl are. NATO

(în special SUA), a decis de a construi conducte în Transcaucazia, în scopul

de a stabili rute de transport de energie, ce nu sunt controlate de Rusia.

Rezultatul înregistrat până înacest moment îl constituie construcţia a două

conducte de petrol (Baku-Supsa şi Baku-Tbilisi-Ceyhan) şi o conductă de

gaz (Baku - Tbilisi - Erzurum), a căror lungime combinată se ridică la 3,290

km. Găsirea unor coridoare energetice alternative pentru trasportul energiei

a întâmpinat probleme atât din partea Rusiei, cât şi din cauza condiţiilor

geografice ale Caucazului. Construirea BTC a fost totuși unul dintre cele

mai mari proiecte inginereşti din această decadă şi cu certitudine unul dintre

cele mai mari din vestul Asiei după căderea URSS [9, p. 38].

NATO are deja un repreentant la intrarea în Caucaz - Turcia, iar prin

admiterea României şi Bulgariei a acoperit practic întregul ţărm sud şi sud -

vestic al bazinului Mării Negre. Deşi Georgia nu candidează (încă) la

accederea în alianţă, aceasta este un partener important al NATO în regiune,

permiţând statelor membre accesul într-o zonă până acum "interzisă".

Relaţiile NATO-Georgia datează din 1992, când Georgia a aderat la

Consiliul de Cooperare Nord - Atlantic (redenumit mai târziu

Parteneriatului Euro-Atlantic a Consiliului, în 1997). Cooperarea s-a extins

după ce Georgia a aderat la Parteneriatul pentru Pace în 1994 şi a dezvoltat

Procesul de Planificare şi Analiză (PARP) în 1999. După „Revoluţia

Trandafirilor” din 2003, accentul s-a fixat pe intesificarea procesului de

reformă internă a Georgiei. Aceasta a adoptat un dialog mai progresiv

privind aspiraţiile de aderare la NATO. Punctul culminant dintre relațiile

bilaterale sunt anii 2007-2008 când se vorbește despre acordarea, Georgiei,

a programului MAP, cel mai important program pentru aderare. Însă la

summitul de la București 2008, unele state membre sunt împotriva acordării

acestui program anulându-l pentru o perioadă incertă. În septembrie 2008,

NATO şi Georgia, a inaugurat Comisa NATO-Georgia (NGC), care joacă

un rol central în supravegherea procesului de îndeplinirea a setului de

programe adoptate. În decembrie 2008, miniştrii de externe aliaţi au

convenit la elaborarea unui Program Naţional Anual (ANP) [7, p. 30].

217

General vorbind, Georgia, prin relația ei cu Vestul, poate fi calificată

drept o „cheie de boltă” a zonei. Prin asigurarea stabilității și securității

Georgiei, Vestul și NATO, inclusiv, ar fi avut urmatoarele avantaje:

prezența militară la granițele Rusiei;

prezența militară la granițele Iran-ului;

asigurarea accesului către Asia Centrala;

stabilizarea zonei de confluență a culturilor ortodoxe și musulmane;

puntea de transport către cele 2 mari teatre de operațiuni ale NATO,

respectiv Iraq-ul și Afganistanul.

Acceptarea ca membru NATO este un obiectiv impărtășit de o

majoritate a opiniei publice, aceasta fiind o prioritate de politică externă și

securitate a guvernului georgian. În 2005 - 2006 Georgia a fost prima țară

care a semnat un Plan de Acțiune Individual de Parteneriat cu NATO.

Reformele semnificative solicitate de acest plan au condus la o altă etapă,

aceea de dialog intensiv privind aderarea. Aceasta reprezintă o nouă etapă a

procesului de integrare în NATO. Cu toate acestea, atât după summitul

NATO de la București (aprilie 2008) cât și după summitul NATO jubiliar

de la Paris (aprilie 2009) nu s-a oferit un orizont de timp pentru această

hotărâre, situație care este în principal datorată poziției Rusiei față de

Georgia [8, p. 12].

Georgia devine un stat independent la 9 aprilie 1991. Formal aceasta

își începe activitățile cu NATO în 1992, când devine membră a Consiliului

Parteneriatului Euroatlantic, creat de către NATO în 1991 ca un mijloc de a

dezvolta relaţii cu ţările care fuseseră membre ale Pactului de la Varşovia şi

cu cele care au luat naştere prin dispariţia Uniunii Sovietice. Formal

cooperarea NATO - Georgia începe în 1992 când aderă la Consiliul

Parteneriatului NORD - Atlantic (NACC, înființat în 1991). Oficial relațiile

dintre Georgia NATO încep în 1994 când a aderat la Parteneriatul pentru

Pace. O altă etapă foarte importantă în derularea relațiilor bilaterale este

anul 1995, când Georgia semnează acordul privind statutul forțelor SOFA,

document tehnico - legal ce faciliteaza tranzitul reciproc de trupe si

echipamente, acord care este ratificat de Parlamentul Georgian în 1997. De

asemenea Georgia participă cu militari la operațiunile de menținere a păcii a

Organizației Nord-Atlantice, iar prima la care a participat este Operațiunea

de menținere a păcii din Kosovo (KFOR), din 1999 [12].

Anii 1990-2003/2004 se caracterizează prin traseul pe care îl

urmăresc toate fostele state ale URSS în vederea unei relații bune și

prospere cu NATO. Era dificil atunci de prezia care ar fi traseul politic care

ar trebui să-l promoveze Georgia în legătură cu organizația dat fiind faptul

că perioada 1990 - 2000 a adus cu sine o cădere completă a administrației

zonale, nu doar a Georgiei, cele 3 state din Caucaz de sud, pierzând o mare

parte din infrastructura de transport, economică, și de comunicații. Cu atât

mai mult că în perioada 1992 - 1993 Rusia forțează Georgia sa intre in CSI

218

(Comunitatea Statelor Independente), această speră să-și rezolve conflictele

de pe propriul său teritoriul [8, p. 6].

Începând cu anul 2000 se inițiază o nouă etapă în relațiile dintre cele

două condiționată de două aspecte, și anume dorința NATO da e se extinde

spre est, dar mai ales dorința Georgiei de a adera la Organizație. Dorință

expusă în 2002, la Summit-ul de la Praga când declară că aspiră la o

eventuală aderare la Alianța Nord-Atlantică. În același an, pentru a-și

intensifica și mai mult relațiile, își epxrimă dorința de a dezvolta Planul

Individual de Acțiuni ale Parteneriatului (IPAP). De fapt o politică pro-

europeană și pro NATO începe odată cu Revoluția Trandafirilor, și după

2004 cand Mihail Saakașvili devine președinte, înlocuindu-l pe Șevarnadze.

Alegerea Președintelui Mihail Saakașvili în 2004 aduce o deschidere clară

către Vest și instituțiile internaționale. O renaștere culturală se manifestă în

Georgia, populația fiind îndemnată să construiască un nou sistem pe bazele

culturale și istorice pe care le are - cea mai veche civilizație creștină în

zonă, puternicele regate medievale, o cultură unică, etc. Odată cu reclădirea

încrederii în sine, în Georgia se manifestă și un curent naționalist, acesta

având 2 manifestări importante: 1.Încercarea stabilirii unor limite clare ale

influenței Rusiei asupra Georgiei și ale relațiilor bilaterale; 2.Dorința de

afirmare a Georgiei pe scena internațională ca stat viabil, partener NATO,

actor important pe scena economică si strategică [4].

Astfel, noua guvernare a pus accentul anume pe integrarea NATO și

apropierea cu statele occidentale. Este important de menționat faptul că

începând cu 2004 Georgia s-a angajat în mai multe programe și reforme,

într-un fel de terapie șoc pentru o îmbunătățire a economiei și nu numai, iar

importanța și implicația agențiilor cu fond internațional a fost una majoră.

Au fost supuse analizei reformele desfăşurate în Georgia în opt domenii

separate: în poliţia rutieră, în domeniul energiei electrice, cel vamal şi cel

fiscal, al eliberării licenţelor pentru desfăşurarea businessului, al

înregistrării la instituţii de stat, al învăţământului superior şi în domeniul

municipalităţii. Iar rezultatul nu s-a lăsat așteptat: chiar dacă reformele au

fost extrem de dure, acest lucru a pus-o pe Georgia și mai mult în atenția

statelor occidentale și NATO [6, p. 75].

Georgia a participat și s-a implicat masiv în planurile pe care le-a

semnat cu NATO. Este important de menționat faptul că în 2005 Georgia

devine prima ţară care semnează și căreia îi este acordat planul IPAP -

Planul Individual de Acțiune pentru Parteneriat Georgia - NATO. Acesta

cuprindea mai multe articole vizând pașii pe care și-i propune Georgia în

viitor. În primul rând era vorba despre integrare Euro-Atlantică. Obiectivele

strategice ale statului georgian erau de a devine membru a Alianței și

integrare în Uniunea Europeană. Conform acesteia, ea urma să adopte un

Concept Strategic care să includă cele două obiective majore. Alte

prerogative ale IPAP erau stabilirea unor relații bune cu vecinii, respectarea

valorilor democratice, combaterea terorismului și altele [4].

219

La fel în 2005, NATO şi Georgia semnează un acord de tranzit, care

să permită Alianţei şi alte trupe - ISAF pentru a trimite materiale pentru

forţele lor, în Afganistan, prin Georgia. Aceasta la fel participă la

operațiunea NATO de menținere a Păcii din Afganistan (aproximativ 800

de militari). Statul georgian s-a angajat în lupta Alianței împotriva

terorismului prin Planul de Acţiuni al Parteneriatului împotriva

Terorismului (PAP - T). Participă la Operaţiunea Active Endeavor a NATO,

o operaţiune anti-teroristă de supraveghere maritimă la Marea Mediterană.

Georgia consideră că aderarea la NATO este o garanţie a

stabilităţii în regiune, acţionând ca o contrapondere la Rusia, pe care îl

consideră un vecin periculos. Acest punct de vedere a a fost confirmat prin

referendum în favoarea aderării la NATO. La 25 ianuarie, 2008, în

Georgia a avut loc un referendum neavând un caracter obligatoriu,

pentru aderarea la NATO. Întrebarea stipulată în referendum a fost

următoarea: „Doriți ca Georgia să devină membră a NATO?” Conform

rezultatelor oficiale 77% au răspuns cu ”da” iar, 23% au spus ”nu” aderării.

Acest lucru a demonstrat cel mai important factor al aderării și anume

dorința populației de a face parte din această Organizație.

Aspirațiile pro - NATO ale Georgiei. Summit-ul de la București,

aprilie 2008. O etapă importantă în relația NATO Georgia este anul 2008 și

anume Summit-ul de la București. S-a demonstrat deja că Georgia este gata

să meargă pe traseul pro-vestic prin multitudinea de progrese realizate în

domeniul militar, economic și alte domenii esențiale pentru dezvoltarea

democratică a unui stat [2, p.23].

Elementul cel mai important care s-a aflat pe agenda politică a

Summit-ului NATO de la Bucureşti a fost accelerarea extinderii spre est a

Alianţei, prin acordarea unui Plan de Acţiune în vederea Aderării pentru

Georgia (și Ucraina). Deşi Statele Unite au susţinut deschis o atare decizie,

iar George Bush a promis acest lucru la Kiev în 1 aprilie 2008, decizia

Summit-ului reprezintă o înfrângere a viziunii neo - conservatoare. Este

prima dată de la fondarea Alianţei Nord - Atlantice când Statele Unite sunt

blocate de un veto al partenerilor europeni. În timpul summit - ului NATO

de la Bucureşti din aprilie 2008, SUA în frunte cu George W. Bush cere,

pentru Georgia, oferirea Planului de Acţiuni pentru Aderare (MAP).

Americanii, canadienii, şi majoritatea statelor din „Noua Europă” au

susţinut acordarea unui Plan de Acţiune în vederea aderării celor două.

Germania şi Franţa au anunţat încă înaintea întâlnirii de la Bucureşti că vor

face uz de veto în cazul Ucrainei şi Georgiei, considerând că: 1) atât

Ucraina cât şi Georgia nu au atins gradul de stabilitate democratică necesar

unui stat membru NATO; 2) Georgia are probleme teritoriale serioase

(Abhazia, Osetia de Sud), a căror rezolvare depinde de Federaţia Rusă [3, p.

21].

Înglobarea Georgiei în NATO, cu aceste probleme nerezolvate, ar

putea pune Alianţa în postura în care un stat membru ar cere activarea

220

articolului 5, rezultând astfel un conflict cu Federaţia Rusă. Împotrivirea

cuplului franco - german trebuie corelată şi cu relaţia acestora cu Rusia, atât

la Berlin cât şi la Paris considerându-se că menţinerea unor relaţii politice

pozitive cu Moscova va avea influenţă şi asupra celor economice (a preţului

energiei în special, de care este interesată Germania). Însă nu trebuie

considerat că, cel puţin pe termen mediu, relaţiile dintre cuplul franco-

german şi Rusia vor deveni mai importante decât cele dintre Berlin-Paris şi

Washington. Atât Nicolas Sarkozy cât şi Angela Merkel sunt atlantişti

convinşi, iar după alegerile din noiembrie din SUA, era de aşteptat ca

dialogul dintre Europa şi America să cunoască un nou avânt [3, p. 7]. Iar

opoziția statelor Occidentale (Franța și Germania) își spune cuvântul și

decizia de a acorda MAP Georgiei, este amânată. La fel și posibilitatea unei

aderări care este amânată pentru o perioadă incertă. Cu toate ca NATO a

decis să nu acorde Georgiei o admitere imediată în planul de acţiuni în

vederea aderării (MAP), a fost de acord să se angajeze cu statul georgian în

reforme politice şi de securitate ce trebuie făcute pentru a deveni membră

ale alianţei.

NATO ia decizii pe bază de consens, iar în urma declarațiilor de

presă pe care le-au oferit Germania și Franța, s-a ajuns la concluzia că cele

două doresc ca programul de acordare a MAP să decurgă mai lent, dată

fiind problemele nerezolvate cu care se confrunta Georgia la acel moment.

Această părere nu a fost împărtășită și de celelalte state care rămân la

părerea că Rusia și-a jucat aici jocul: cel de a nu permite ca NATO să

ajungă la hotarele sale. Dacă guvernul din Ucraina nu se poate bucura de

aceeași susținere din partea populației în ceea ce privește aderarea NATO,

și aceasta este problema majoră și cauza pe care s-au axat cele două state

occidentale când și-au exprimat dreptul de veto, Georgia nu se confruntă cu

aceeași problemă, ci din contra. Georgiei însă, i s-a recomandat să se

pregătească de următoarele alegeri parlamentare (din mai 2008) și să

continuie drumul de progres pe care l-a început pentru ca să ajungă la cele

mai înalte standarde internaționale. Unii dintre aliați, au ridicat și altă

problemă privind Georgia, aceea de a înregistra anumite progrese privind

asigurarea securității energetice. Pe de altă parte, alți reprezentanți ai

guvernelor statelor aliate au criticat Administrația ce răspunde de problema

programului MAP. Ei au specificat faptul că unii aliați au indicat clar, încă

înainte de Summit, că vor vota împotriva acordării programului și că

președintele Statelor Unite, George Bush, care până la Summit și chiar în

timpul acestuia a susținut deschis și a dus o campanie pro - vestică și pro -

americană în Georgia și în Ucraina, a ignorat doleanțele de mai departe a

acestora. Totuși, aliații au declarat că cele două vor deveni membre NATO,

statele (Georgia în cazul nostru) trebuie doar să urmeze acele căi sigure

spre democratizare și progres [3, p. 5]. O dată concretă privind acordarea

MAP celor două state nu a fost stabilită.

221

Câștigătoarea Summit - ului se consideră a fi Federația Rusă, care

și-a atins obiectivele, iar derularea de mai departe a evenimentelor

demonstrează acest lucru. Probabil că spre deosebire de Ucraina care a

pierdut deja pentru o perioadă de timp necunoscută ideea integrării NATO,

Georgia continuă să meargă pe calea care a început-o în anul 2004 și își

continuă activitățile pentru a deveni membră a Alianței. Integrarea Euro-

Atlantică rămâne a fi un obiectiv principal pentru societatea georgiană.

Cooperarea Georgia - NATO după războiul din 2008 şi

activitatea Comisiei NATO – Georgia. Manifestările Georgiei prin:

1.încercarea stabilirii unor limite clare ale influenței Rusiei asupra Georgiei

și ale relațiilor bilaterale; și 2.dorința de afirmare a Georgiei pe scena

internaționala ca stat viabil, partener NATO, actor important pe scena

economică si strategică, conduc Georgia într-un conflict direct cu Rusia

președinților Putin și Medvedev.

Atât Rusia, cât și Georgia și-au văzut economiile naționale

renăscând după anul 2000, ca urmare a investițiilor străine directe (FDIs) și

ca urmare a dezvoltării unor economii bazate pe exploatarea si transportul

hidrocarburilor din zonă. Dezvoltarea si consolidarea Georgiei însă însemna

un dublu pericol pentru Moscova – desprinderea Georgiei de dependența

economica față de Rusia și deschiderea unei porți de acces ale UE și NATO

către zona Caucazului și a Asiei Centrale. Summit-ul NATO de la

București, aprilie 2008, a fost semnalul pentru Rusia că puterile vestice nu

erau dispuse la o implicare mai mare în ceea ce privește Georgia.

Neacordarea MAP-ului de către NATO a însemnat pentru Georgia

retragerea susținerii internaționale pe care conta, pentru a face față

presiunilor actorilor regionali. Pentru Rusia, însă, a semnalat posibilitatea

extinderii zonei de influență către Caucaz. Embargoul comercial impus de

Rusia Georgiei a fost un alt pas important în pregătirea conflictului, în

condițiile în care Georgia avea o mare parte din schimburile comerciale cu

Federația Rusa, fiind dependentă în mare măsură de gazul rusesc [5, p. 47].

Dacă relațiile economice cu EC (Comunitatea Europeana) și FDIs au

susținut în continuare economia Georgiei, pasul făcut de Rusia a însemnat

totuși o destabilizare, efectul psihologic asupra populației fiind oricum

semnificativ. Exercițiile militare ruse din luna iulie 2008, la nord de granița

cu Georgia au venit numai ca o confirmare a intențiilor Rusiei. Mulți

analiști prevedeau deja din primul trimestru al anului faptul că Rusia va

încerca scoaterea celor două provincii de sub administrarea Tbilisi-ului.

Alte manifestări ce au subminat autoritatea Georgiei în aceste regiuni

separatiste au fost acordarea de suport logistic de către armata rusă pentru

milițiile insurgente, cât și acordarea de pașapoarte rusești populației pro-

ruse din cele două zone. Toți acești pași au fost clari si vizibili pe tot

parcursul anului 2008, ei reprezentând o escaladare continuă a riscului

pentru Georgia. Faptul ca Vestul nu a manifestat nici o obiecție consistentă,

222

nesancționând Rusia în nici un fel, a reprezentat elementul decisiv pentru

continuarea planului rus [5, p. 49].

În seara zilei de 7 august forțele armate georgiene au început

operațiunile în Osetia de Sud, sprijiniți de artilerie şi lansatoare de rachete.

Rusia a acuzat imediat guvernul Georgian de “genocid”, pretinzând că

1.600 de civili osetini au fost ucişi de armata georgiană. Aceste acuzații nu

au putut fi demonstrate. Pe 8 august formațiuni armate ale Armatei 58 a

Rusiei au intrat în Oseția de sud. În acelaşi timp, forțele aeriene ruseşti au

efectuat o serie de raiduri aeriene, lansând atacuri asupra teritoriului

Georgian. După câteva zile de lupte grele, trupele georgiene au fost respinse

din Oseția de Sud. Între timp, armata rusească staționată în cealaltă regiune

separatistă (Abhazia) a început marşul în vestul Georgiei, în 11 august. Cu

toate acestea, la presiunea comunității internaționale (în special SUA şi

Uniunea Europeană), Preşedintele Rusiei (Medvedev) a ordonat oprirea

operațiunilor militare în Georgia. În 12 august 2008, Preşedintele

Medvedev s-a întâlnit cu preşedintele în exercițiu al Uniunii Europene,

Preşedintele Franței – Nicolas Sarkozy – şi au aprobat un plan de pace în

şase puncte.

În fapt, în august 2008 Rusia a recunoscut independența Oseției de

Sud şi a Abkhaziei, menținând trupe staționate în aceste țări. Prin

destabilizarea Georgiei, și câștigarea avanposturilor în Caucaz (Abkhazia și

Osetia de Sud), Rusia câștiga:

avantaje economice nete prin exploatarea turistică a celor două regiuni,

valorificarea;

potențialului hidro-energetic, și utilizarea apelor minerale din regiunea

Osetia de Sud;

limitarea energetică a Georgiei prin privarea de resursele hidro-

electrice;

destabilizarea socială și impactul psihologic asupra populațiilor celor 3

țări, putând conduce la eventuale răsturnări de guverne, în favoarea

unei conduceri pro-ruse;

câștigarea statutului de hegemon regional, cât și recâștigarea statutului

de Super Putere – prin simpla neintervenție și lipsa de fermitate a

NATO și UE;

poziție de forță (leverage) în negocierile la Marea Caspică;

deținerea controlului asupra livrărilor de hidrocarburi către Europa,

ținând astfel în mainile lor securitatea energetică Europeană [8, p. 10 ].

Prin războiul de cinci zile, din august 2008, din Osetia de Sud,

Federaţia Rusă a transmis un mesaj internaţional cu puternică vibraţie

regională asupra seriozităţii cu care îşi apără interesele în ceea ce numeşte

„vecinătatea apropiată“, regiuni în care ar avea „interese privilegiate“, un

eufemism pentru a trasa şi desemna o sferă de influenţă considerată naturală

[11, p. 45].

223

Reacția puterilor occidentale nu a întârziat să apară, iar SUA a

reacționat așa cum era și de așteptat. Statele Unite nu puteau rămâne fără

reacţie la conflictul ruso-georgian, ele încercând să păstreze influenţa

asupra zonei Caucazului. Ca măsură de reraliere imediată a fost semnat

protocolul pentru amplasarea Scutului Anti-Rachetă în Polonia (deşi

anterior Washingtonul susţinuse că acesta nu este şi nu are cum fi îndreptat

împotriva Rusiei), iar demonstraţiile militare în Marea Neagră s-au

intensificat (deşi astfel se reduc şansele obţinerii acordului Rusiei şi Turciei

pentru modificarea Tratatului de la Montreux). Statele Unite au testat Rusia,

trimiţând o navă militară în portul georgian Poti, aflat sub controlul trupelor

ruse şi declarat de Moscova a fi parte a „zonei de securitate”. Militarii ruşi

nu au riscat o atitudine confrontaţionistă la adresa SUA, fiind conştienţi că

nu se pot angrena într-un conflict care poate avea costuri incalculabile. De

asemenea, reprezentantul „uliilor” de la Washington, vicepreşedintele Dick

Cheney, a vizitat regiunea Caucazului, transmiţând mesaje de avertisment la

adresa Rusiei. Oricum, se poate spune că răspunsul american s-a cantonat în

special la nivelul retoricii [5, p. 11].

Criza georgiană, la fel ca şi criza irakiană din 2002-2003, a indicat

incapacitatea structurală a instituţiilor create la sfârşitul celui de al Doilea

Război Mondial şi în timpul Războiului Rece, de a găsi soluţii atunci când

într-un conflict este implicată o mare putere, care-şi poate exercita dreptul

de veto. Încercarea Statelor Unite de a obţine o rezoluţie a Consiliului de

Securitate al ONU în problema crizei georgiene a fost rapid abandonată, din

cauza veto-ului previzibil al Federaţiei Ruse. Dorinţa Rusiei de a-şi

transforma trupele de ocupaţie din Georgia, aflate în aşa-numitele „zone de

securitate” de pe teritoriul georgian în trupe de menţinere a păcii sub

mandat OSCE nu a primit acceptul statelor occidentale [5, p. 12].

După războiul din 2008, în septembrie a fost stabilită comisia NATO

- Georgia care servește ca un forum pentru consultații politice și cooperare

pentru a ajuta Georgia să meargă pe traseul integrării în Organizația Nord-

Atlantică. Un document - cadru de stabilire a noului organism a fost semnat

de către Secretarul general al NATO şi ministrul georgian pe 15 septembrie

2010, la Tbilisi. Sesiunea inaugurală a avut loc imediat după aceea, în

timpul vizitei Consiliului Nord-Atlantic în Georgia. NGC îşi propune să

aprofundeze dialogul politic şi cooperării între NATO şi Georgia, la toate

nivelurile corespunzătoare. De asemenea, supraveghează procesul stabilit,

la Summitul de la Bucureşti din aprilie 2008, când aliaţii au fost de acord că

Georgia va deveni membru NATO. Pentru acest scop, NGC urmăreşte să

sprijine eforturile Georgiei de a duce mai departe reformele politice,

economice, şi din domeniul apărării sale referitoare la aspiraţiile euro-

atlantice pentru aderarea la NATO, cu accent pe obiectivele cheie

democratice şi instituţionale. Un alt obiectiv al Comisiei este de a coordona

eforturile Alianţei și de a ajuta Georgia în recuperarea mai ales după

conflictul din august 2008 cu Rusia. În decembrie 2009, miniştrii de externe

224

ai NATO au decis să consolideze în continuare activitatea în conformitate

cu NGC, prin dezvoltarea unui Program Naţional Anual (ANP). ANP, care

a fost finalizat în primăvara anului 2009, a înlocuit Planul Individual de

Acţiuni al Parteneriatului (IPAP), care a ghidat cooperarea NATO-Georgia

din 2004 [4].

În ultimii ani, mai mulți oficiali și anume reprezentanți ai Consiliului

Nord-Atlantic, la fel și Secretarul General al NATO, Anders

Fogh Rasmussen au întreprins mai multe vizite oficiale în Georgia. Este

important de menționat faptul că NATO organizează astfel de vizite

oficiale, extrem de rar, pentru statele care nu sunt membre, iar acest lucru

demonstrează susținerea politică a Georgiei, în dorința ei de aderare, de

către Alianța Nord-Atlantică. În una din aceste vizite oficiale Georgia este

numită un ”partener aspirant” iar Secretarul General, Rasmussen declară că

mai este și un ”partener special” pentru alianță. Într-un interviu acordat

recent de secretarul general, Ander Fogh Rasmussen, a declarat că Georgia

încă nu este gata să devină membră NATO dar că este un aliat model.

Georgia rămâne la fel de fermă pe poziții cum era la Summit-ul de la

București. Secretarul General a declarat că promisiunea făcută de aliați, în

2008, de aderare la NATO rămâne valabilă. El a reamintit că NATO nu a

recunoscut recentele alegeri din provinciile georgiene separatiste, Abhazia

şi Osetia de Sud, şi a fost de părere că alegerile nu au contribuit la

stabilitatea regiunii şi nici la găsirea unei soluţii paşnice a acestui conflict.

Alegerile din 2012 și 2013 vor fi un fel de teste pentru Georgia care va

decide dacă rămâne pe calea democratică sau nu. Următorii ani vor

determina efortul și mai ales suportul pe care îl vor depune Statele Unite și

occidentul per general, pentru susținerea Georgiei în calea sa spre

democrație și integrare Euro - Atlantică [7, p. 33].

Chiar daca statul georgian a parcurs un drum anevoios pentru a

deveni membră NATO, este greu de concretizat când va fi parte a Alianței

și aici putem exemplifica două cauze majore. Atâta timp cât pe teritoriul său

există două republici separatiste, conflictuale, Abhazia și Osetia de Sud,

care reprezintă niște probleme majore și reprezintă sateliți ai Federației

Ruse pentru a fi la curent și pentru a controla ori de câte ori are nevoie

situația din Georgia va fi greu de prezis o aderare în viitorul apropiat. Altă

cauză majoră constă în prezența Rusiei ca factor dominant în regiune, încă

și temerile acesteia țin anume de faptul că NATO ar putea să ajungă la

granițele sale. Astfel ea va încerca să evite pe cât posibil și își va utiliza

toate metodele de care dispune pentru a înceta înaintarea NATO. Și totuși,

Georgia urmează același curs luat în 2004, miza principală este și va

rămâne integrarea Euro-Atlantică, și cel mai important lucru este faptul că

această direcție este susținută de marea majoritate a populației.

225

Referințe bibliografice:

1. Aldea, P. Geopolitica Caucazului. 2008. Accesibil pe:

http://forum.vamist.ro/topic/1787-geopolitica/

2. Bounds, T.; Hendrickson, R. Georgian membership in NATO: Implications of

the Bucharest summit. In: Journal of Slavic Military Studies, Eastern Illinois

University, nr.22/2009, p.20-30.

3. Gallis, P.; Belkin, P. Future Candidates in Future Rounds? Georgia. In: CRS

Report, Enlargement Issues at NATO’s Bucharest Summit, Washington: The

Library of Congress, nr. 34415/2008, p. 20-22.

4. Georgia’s Commitment Under the Individual Partnership Action Plan (IPAP)

with NATO – 2004-2006 din 28 iunie 2005. Accesibil pe:

http://www.civil.ge/eng/article.php?id=11448

5. Jibladze, K. Russia’s opposition to Georgia’s quest for NATO membership. In:

China and Eurasia Forum Quarterly, Volume 5, Nr. 1/2007, p. 45-51.

6. Khelashvilli, G. Foreign perceptions of Georgian Democracy: Post-Soviet

Regional Security Context.In: Democratization and Security in Central and

Eastern Europe and the Post-Soviet States, Berlin, nr.12/2009, p. 73-77.

7. Hermisson, H. Assesing NATO’s Potential Role for Democratization in

Ukraine and Georgia. In: Democratization and Security in Central and Eastern

Europe and the Post-Soviet States, Berlin, nr.12/2009, p. 29-33.

8. Nica, M. Georgia. Raport de cercetare. București: ODA, 2009. 48 p.

9. Nichol, J. Armenia, Azerbaijan, and Georgia: Political Developments and

Implications for U.S. Interests. Washington: The Library of Congress, 2011.

48 p.

10. Sourander, D. Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaijan, Georgia). Bruxelles:

Parlamentul European, 2011. Accesibil pe:

http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/relations/relations/article_

7242_ro.htm

11. Svante, C. US engagement in the Caucasus: Changing gears. Helsinki:

Helsinki Monitor, 2005. 119 p.

12. United States-Georgia Charter on Strategic Partnership din ianuarie 2009. In:

Georgia in the West: A Policy Road Map to Georgia’s Euro-Atlantic Future,

Atlantic Council, 2011.

226

ВОЙНА 2008 ГОДА

КАК ОТКРЫТАЯ ФАЗА ДЛИТЕЛЬНОГО ЛАТЕНТНОГО

ДАВЛЕНИЯ РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ НА ГРУЗИЮ

Ма я КУЧА ДЗЕ, Ма ра , II ур , МО

Нау . ру .: а . и . ау , ц О а иа ЦЫКУ

Ключевые слова: Грузия, Россия, во на 2008 ., Цхинвальски ре ион.

После распада СССР на постсоветском пространстве осталась

масса неразрешенных проблем, среди которых особенно выделяются

так называемые «замороженные конфликты». Страны, столь

длительное время находившиеся под началом Кремля, обретя свою

независимость, оказались в очень сложном положении. Не является

исключением и Грузия. После провозглашения своей независимости,

Грузия оказалась в сложнейшей экономической ситуации, которая

усугублялась гражданской войной и наличием на ее территории двух

регионов, требующих независимости [1, с. 166]. Для России,

стремящейся сохранить свое влияние в странах, некогда

подчинявшихся ей, Абхазия и Цхинвальский регион стали фактором,

способствующим осуществлению этого контроля. Именно благодаря

этим конфликтам, России удалось ввести сюда свои миротворческие

силы, которые впоследствии сыграли свою роль в конфликте 2008

года.

Россия на протяжении всего своего существования стремилась

сохранять свое влияние на других территориях, особенно тех, которые

находятся в непосредственной близости от ее границ. Особое

внимание уделялось Грузии, занимающей важное геостратегическое

положение в регионе Южного Кавказа [14, с. 9]. Сепаратистские

движения абхазов и осетин были России особенно выгодны.

Предпосылки начала войны 2008 года уходят корнями в 1917 год.

Тогда был создан Национальный Совет Южной Осетии, который уже в

то время посягал на территориальную целостность Грузии. Началась

конфронтация осетинских сепаратистов с Национальным Советом

Грузии. При посредничестве России они собирались соединить часть

Шида Картли, т.н. Южную Осетию с Северной Осетией, т.е.,

фактически, с Россией. Разумеется, этот план поддерживался

политическим руководством Советской России [9, с.122].

Все осетинские восстания преподносились Москвой как

попытки установления на территории советского правления. В 1918

году грузинская армия вместе с Народной гвардией Грузии подавила в

Шида Картли очередной осетинский мятеж. Сепаратистское движение

осетин особенно активировалось в момент, когда Красная Армия

Советской России подошла к границам Закавказья. Тогда уже

227

существовали достаточно четкие планы касательно судьбы Грузии:

территория Шида Картли должна была стать частью России, в то

время как оставшаяся часть страны вошла бы в состав России в

качестве двух губерний - Тбилисской и Кутаисской [8, с. 15].

В 1920 году Грузинской Народной гвардией и регулярной

грузинской армией было подавлено очередное восстание осетин.

Результатом этого стало полное восстановление юрисдикции Грузии

на территории Шида Картли. Данный факт вынудил Россию

отступить. Ненадолго. Уже в 1921 году 11-ая Красная Армия, под

предлогом оказания помощи восставшему населению, стремящемуся к

установлению советской власти, вторглась в Грузию. Начались

кровопролитные бои между 11-ой Красной Армией и грузинскими

солдатами, закончившиеся завоеванием Советской Россией созданной

ранее (26 мая 1918 года) Грузинской Демократической Республики [1,

с. 146].

История учит нас тому, что наилучший принцип осуществления

контроля над территорией заключается в двух простых словах –

«разделяй и властвуй». С этой целью Москва приняла решение

разделить Грузию на автономные единицы. Таким образом, в

Конституции ГССР, принятой на I съезде Советов Грузии (1922 год),

было отмечено, что в состав Грузинской Советской Социалистической

Республики на основе свободного самоопределения вошли: Аджарская

Автономная Советская Социалистическая республика, Абхазская

Советская Социалистическая республика и Юго-Осетинская

автономная область. Причем, в Юго-Осетинскую автономную область

наряду с осетинскими селами, было решено включить 40 грузинских

сел, а также один город (Цхинвали), в которых, в совокупности,

проживало около 20 тысяч грузин и всего лишь 1100 осетин [8, с. 42].

Создание на территории Грузии Юго-Осетинской автономной

области являлось фактом противоестественным и незаконным. Во-

первых, историческая родина осетин, проживающих в Шида Картли,

расположена в другом месте. Во-вторых, осетинское население в

принципе не располагало правами на создание автономии, поскольку

оно составляло ничтожную часть от численности населения данного

края Грузии. Интересы грузинского народа ущемлены были также и

незаконным присоединением к Юго-Осетинский автономной области

как грузинских сел, так и города Цхинвали [1, с. 196].

В период существования СССР ситуация оставалась

относительно стабильной. Однако, внедренные Горбачевым в конце

80-х годов реформы, во многом способствовавшие развалу этого

важнейшего актора международных отношений того времени (наряду

с США), усилили стремление к независимости стран, насильственным

образом включенных в состав этого образования. Одной из первых эти

стремления начала выражать Грузия. После того, как Верховный

228

Совет Грузии объявил 20 июня 1990 года незаконными все акты и

договора, заключенные после включения Грузии в состав СССР,

сессия Совета народных депутатов Южной Осетии приняла

Декларацию о суверенитете. Месяц спустя, та же сессия приняла

постановление об объявлении ее Советской Демократической

Республикой [11, с. 129].

На 9 декабря 1990 года в Южной Осетии было назначено

проведение парламентских выборов, которые днем ранее парламент

Грузии постановил считать незаконными. В итоге, около 30%

населения автономии не приняли участия в голосовании, в то время

как в 7 грузинских округах Южной Осетии выборы вообще не

состоялись [11, с. 132]. Данные выборы послужили причиной

аннулирования 11 декабря Верховным Советом Грузии статуса

Южной Осетии. Началось вооруженное противостояние,

продолжавшееся с 6 января 1991 года до 24 июля 1992 года, когда

было подписано Дагомысское соглашение о принципах

урегулирования грузино-осетинского конфликта, причем

подписавшими его сторонами были Россия и Грузия. Исходя из

данного документа, конфликтующие стороны обязывались прекратить

огонь и вывести свои вооружённые формирования из зоны действий;

Россия брала на себя обязательства вывести из Южной Осетии

расположенные там вертолётный и инженерно-сапёрный полки [13, с.

23]. Впоследствии, в ходе войны 2008 года, это соглашение было

нарушено.

29 мая 1992 года, основываясь на праве наций на

самоопределение и принимая во внимание результаты выборов в

Верховный Совет Республики от 9 декабря 1990 года Верховным

Советом Республики был принят Акт о провозглашении

независимости Республики Южная Осетия. Было отмечено, что

«отныне на территории Южной Осетии имеют силу исключительно

Конституция и законы Республики Южная Осетия». 6 марта 1993 года

Верховным Советом Северо-Осетинской ССР было принято

постановление о признании Республики Южная Осетия. Уже в 1993

году принимается Конституция Республики Южная Осетия [11, c.

168]. Цхинвальский регион, de-jure входил в состав Грузии, а de-facto

проводил собственную политику, не считаясь с Тбилиси. Тогда же, в

1993 году Россия и Грузия подписали соглашение, согласно которому,

Россия обязывалась вывести свои войска с территории Грузии до 1995

года. Это соглашение так и не было ратифицировано [6, c. 6].

В период с 1995 года до прихода к власти Михаила

Саакашвили, были предприняты некоторые попытки урегулирования

конфликта. Здесь хотелось бы особенно отметить подписанный в 1998

году Баденский документ между тогдашним руководством

Цхинвальского региона и Тбилиси. Данное соглашение предполагало

229

предоставление Цхинвальскому региону широкой автономии в рамках

грузинского государства. Некоторое время спустя документ, к

сожалению, был дезавуирован российскими ставленниками.

Самачабло фактически превратилось в центр контрабандной торговли,

которая значительно мешала Грузии. Несмотря на это, грузинские

власти рассматривали Цхинвальский регион в качестве составляющей

административно-территориальной единицы Грузии, однако активных

действий по восстановлению контроля над регионом Тбилиси не

предпринимал. Конечно, все это устраивало Россию, в принципе,

получившую то, что она хотела – существование на земле своего

соседа нестабильной территории, которая, к тому же, стремится

объединиться с Россией. Для полного укрепления своих позиций в

этом регионе, правительство России начало проводить активную

паспортизацию населения Цхинвальского региона. Выдача паспортов

приобрела широкомасштабный характер в 2002 году (а также после

войны 2008 года) [6, c. 148]. Тогда был изменен закон «О гражданстве

РФ». Статья 14-ая, пункт 2-ой сего Закона говорит о том, что

гражданство Российской Федерации может получить любой человек,

соответствующий следующим критериям [15, с. 24]:

имеющий хотя бы одного родителя, являющегося гражданином

Российской Федерации и проживающего на территории

Российской Федерации;

имевший гражданство СССР, проживавший и проживающий в

государствах, входивших в состав СССР, не получивший

гражданства этих государств и оставшийся в результате этого

лицом без гражданства;

являющийся гражданином государств, входивших в состав СССР,

получившим среднее профессиональное или высшее

профессиональное образование в образовательных учреждениях

Российской Федерации после 1 июля 2002 года.

Впоследствии это стало основной причиной вмешательства

России, во внутренний конфликт Грузии. Аргументировано это

вторжение было тем, что Россия защищает своих граждан,

проживающих на территории другого государства.

Большое значение для российско-грузинских отношений имела

Революция Роз, в результате которой произошла смена правительства.

К власти пришел амбициозный прозападный политик – Михаил

Саакашвили. С первых дней его правления стало ясно, что будущее

Грузии он видит в Западе. Это проявлялось в частых поездках

Саакашвили в Европу, в консультациях с НАТО по различным

вопросам, в сотрудничестве с Европейским Союзом. Так, в 2004

Грузия получила свой первый План индивидуального партнерства, в

рамках программы НАТО «Партнерство ради мира» [2, с. 250]. В том

230

же, 2004 году, правительство Грузии создало специальную Комиссию

по интеграции страны в ЕС. Для России, которая включала Грузию в

сферу своих «жизненных интересов», такой поворот событий был

абсолютно неприемлем. Стало ясно, что с каждым днем Грузия все

больше отдаляется от России.

Сразу после прихода к власти, новым руководством Грузии был

объявлен курс на восстановление территориальной целостности

страны. Высказывания Саакашвили о том, что в течение года Южная

Осетия будет реинтегрирована в Грузию, не могли не беспокоить

Москву. В 2004 году МВД Грузии направило в Самачабло, в

основном, в грузинские села, специальные подразделения. Россия

рассмотрела это как попытку Тбилиси дестабилизировать

сложившееся положение в Южной Осетии и начало нового конфликта

между Тбилиси и Москвой [9, с. 123]. Тбилиси, тем временем,

продолжал свои усилия по установлению контроля над Цхинвальским

регионом. В частности, Саакашвили предложил Южной Осетии статус

автономии, такой же, какой имелся у Алании в составе Российской

Федерации. Пенсионерам Южной Осетии также обещалось

предоставлять пенсию в размере той, которую получали граждане

Грузии. При этом Тбилиси не ограничивал получение жителями,

являющимися гражданами России, пенсии от РФ. Однако, Южная

Осетия отказалась от предложенного.

Власти Грузии поняли, что разрешение конфликта в этом

регионе не будет таким простым, как это было в Аджарии.

Саакашвили приказал военным быть готовыми защищать

территориальную целостность страны. Одновременно с этим, с

благородной целью защитить граждан этого региона от «грузинской

агрессии», из Северного Кавказа и Приднестровского региона

Молдовы в Южную Осетию хлынули волонтеры, [6, с. 13].

Вооруженные столкновения между участниками конфликта ни к чему

не привели.

В июле 2005 года Михаил Саакашвили обнародовал новый план

мирного урегулирования конфликта, в котором, в частности,

предлагалось предоставить региону статус широкой автономии.

Однако, Южная Осетия отвергла и это предложение [12, с. 161].

В 2006 году правительство Грузии изменило свою тактику.

Началось строительство так называемого политического моста между

Цхинвали и Тбилиси. На прошедших в 2006 году «президентских»

выборах в Южной Осетии вновь победил Кокойты. Одновременно с

этим, в грузинских селах прошли свои выборы, победу на которых

одержал Санакоев. Администрация Санакоева призвана была

содействовать переговорам с Цхинвали в формате 2+2+2 (Грузия,

Россия, ЕС, ОБСЕ, администрация Кокойты и администрация

231

Санакоева) [1, с. 164]. Однако, все эти привело лишь к еще большему

разрыву между Тбилиси и Цхинвали.

Ситуация значительно усугублялась присутствием

миротворческого контингента России. Вообще, само присутствие

миротворческого контингента Российской Федерации на территории

Грузии незаконно. Общеизвестно, что страна, являющаяся

непосредственным соседом другой страны, не имеет права направлять

туда миротворцев. Через этот миротворческий контингент и военные

базы, расположенные на территории Грузии, Россия всячески

поддерживала сепаратистские тенденции в отколовшихся регионах.

Помимо всего прочего, Москва широко использовала другие методы с

целью оказания политического давления на Тбилиси. Один из таких

методов – энергетический. Основным поставщиком газа для Грузии на

тот момент являлась Россия, которая еще при Шеварднадзе

периодически прекращала энергопоставки.

Международные СМИ сочли это попыткой использования

российской стороной энергетической монополии в качестве рычага в

политических спорах между этими двумя странами. 19 января 2001

года этому предположению было дано официальное подтверждение,

когда комиссар по иностранным делам Европейского союза подверг

Россию критике за использование газовых поставок в качестве

средства оказания политического давления [8, с. 40]. С ноября того же

года российское давление на Грузию стало оказываться в результате

принятия одностороннего решения о введении визового режима в

отношении своего южнокавказского соседа, которое явилось первым

решением такого рода в СНГ. В то же время Россия ввела

«упрощенный» – по сути, безвизовый – режим для жителей Абхазии и

Южной Осетии [10, с. 213].

Список российско-грузинских инцидентов, произошедших до

2008 года велик. Сюда входит и экономическое эмбарго,

выразившееся в запрете поставок на российский рынок грузинских вин

(то же самое произошло и с Молдовой), и прекращение уже

отмеченных энергопоставок, и поддержка сепаратистских регионов, и

военные базы, дислоцированные на территории Грузии. Ситуация

становилась все напряженнее. 14 февраля 2008 года, за три дня до

того, как Косово провозгласило свою независимость, Владимир

Путин, в своем выступлении перед журналистами заявил, что «если

Косово в одностороннем порядке объявит о своей независимости, это

будет сигналом для нас». Косовский прецедент сыграл свою далеко не

последнюю роль в этой кровавой войне лета 2008 года.

2008 год характеризуется нарастанием напряженности в

регионе. В марте Россия в одностороннем порядке выходит из режима

санкций, введенного СНГ в 1996 году и запрещающего любые

контакты с абхазскими властями. Объясняется это «изменением

232

обстоятельств», в силу которых «Россия уже не считает себя связанной

с решением Совета глав государств СНГ «О мерах урегулирования

конфликта в Абхазии, Грузия» от 19 января 1996 года». Тогда же

Кокойты заявил, что «в этом году Абхазия и Южная Осетия станут

независимыми» [9, с. 152].

Власти Грузии всячески пытались урегулировать нарастающее

напряжение. В частности, Михаил Саакашвили разработал очередной

план мирного урегулирования абхазского конфликта, который

включал в себя присутствие абхазской стороны на всех уровнях

государственной власти, пост вице-президента Грузии для

представителя Абхазии, высокую степень автономии, право вето по

всем вопросам, касающимся Абхазии. Но все это не нашло отклика –

сценарий августа 2008 года был предрешен.

Военные действия начались далеко не 8 августа, а гораздо

раньше. И этому есть масса доказательств. Всю войну, то есть, весь

2008 год (не беря во внимание исторические предпосылки), можно

разделить на 4 этапа. Первый этап начинается с признания

независимости Косово 17 февраля и продолжается до апреля. Второй

этап – это апрель-июль, характеризующийся военными действиями

низкой интенсивности. Третий этап – боевое развертывание:

начинается в июле и длится до 6 августа. Наконец, полномасштабные

боевые действия, завершившиеся подписанием шестипунктного

соглашения [8, с. 45].

Уже в первой половине 2008 года Россия начала увеличивать

численность своих войск, вооружение, миротворческий контингент.

Так, в апреле на военную базу в Очамчире были направлены

российские военнослужащие (300 человек) с вооружением и военной

техникой; без согласования Грузии Москва увеличила численность

своего миротворческого контингента и ввела в Абхазию

подразделения Новороссийской воздушно-десантной дивизии [9, с.

133]. В мае в Абхазию российскими военными введено три комплекса

ПВО «БУК», 120 противотанковых ракет, 14 гаубиц Д-30, два

вертолета Ми-23, 10 систем «Град» БЕМ-30, 20 противотанковых

орудий. Для обслуживания данной техники в Абхазию направляются

российские специалисты по военной авиации (в количестве 50

человек), военные эксперты (30 человек), а также эксперты по

коммуникациям и противовоздушной обороне (100 человек) [9, с. 141].

Помимо этого, российский Черноморский флот России (ЧМФ)

проводит 8 учений, из которых в трех главное внимание уделяется

высадке десанта. Периодически российскими истребителями и

абхазскими военными сбивались грузинские БПЛА [8, с. 19].

В конце мая Министерство обороны России вводит в Абхазию

корпус железнодорожных войск России (400 военнослужащих),

задачей которого становится проведение ремонта железной дороги

233

Сухуми — Очамчира, который должен быть завершен к 5-му августу

2008 года. К тому времени на военной базе Бомбора заканчивается

строительство 3 ангаров, предназначенных для приема военных

самолетов и военного снаряжения [8, с. 40].

С июня между осетинской и грузинской сторонами начинаются

перестрелки, интенсивность которых с каждым разом повышается.

Власти Грузии не могли не реагировать на то, что происходило.

Замглавы МИДа Грузии Григол Вашадзе совершил визит в Москву, в

ходе которого изложил российской стороне основные моменты плана

мирного урегулирования грузино-абхазского конфликта [9, с. 76].

Запад также не закрывал глаза на происходящее. 30 июня ПАСЕ

приняла резолюцию, в которой настоятельно призвала руководство

России воздерживаться от поддержания связей с Абхазией и

Цхинвальским регионом, так как это «может поставить под сомнение

суверенитет Грузии» [5, с. 19].

С первых чисел августа перестрелки между грузинскими и

осетинскими военными ужесточились, приводя к человеческим

жертвам. Обстрел, с югоосетинской стороны, велся артиллерией,

которая не использовалась с 2004 года. Причем обстреливались

именно грузинские села, такие как Земо Никози, Квемо Никози, Нули,

Авневи, Эредви, Эргнети [1, с. 201]. Это было 2-го августа. Тогда же

сюда начали прибывать представители российских СМИ.

Иностранных же журналистов сюда не пускали, аргументируя это

некими проблемами с их документами. Одновременно началась

массовая мобилизация населения осетинских сел в Аланию [9, с. 54].

Помощь в будущей войне обещает оказать МИД

Приднестровья. В своем обращении министр иностранных дел

Приднестровья заявляет, что «Приднестровская Молдавская

Республика подтверждает готовность оказать всю необходимую

помощь братскому осетинскому народу в соответствии с

заключенными договоренностями, как на двустороннем уровне, так и

в рамках Сообщества “За демократию и права народов”» [8, с. 32].

Большое количество добровольцев начало стекаться с Алании.

Видя, что ситуация выходит из-под контроля, грузинские

власти, в лице Темура Якобашвили, 2-го августа предпринимают

попытку разрешить ситуацию мирным путем. Вечером того же дня

Якобашвили выезжает в Цхинвальский регион с целью встретится с

руководством региона. Однако, осетинская сторона ни на какие

контакты не идет [3].

Утром, на следующий же день, в Цхинвали прибывают

заместитель начальника ГРУ Минобороны России и командующий 58-

й армией генерал-лейтенант Анатолий Хрулев вместе с заместителем

министра обороны России, генералом армии, Николаем Панковым.

Согласно грузинским СМИ, основная цель визита – рассмотрение

234

плана боевых действий, по которому, в случае отступления

югоосетинских войск, в Цхинвали должны были вступить части 58-ой

армии. Конечно, можно сказать, что все это часть информационной

войны со стороны Грузии. Но одно можно заявить с уверенностью:

такие высокопоставленные лица просто так не встречаются. Тем

более, за 2 дня до того, как официально началась война.

8 августа в 00.40 Россия сделала официальное заявление о том,

что ее войска полностью контролируют Роккский тоннель. В 00.40

грузинские СМИ сообщили о том, что 100 единиц боевой техники 58-

ой армии прошли Роккский тоннель и движутся в направлении

Цхинвали и Знаурского района [4]. Следует отметить, что по условиям

Московского соглашения 1994 года, территория вдоль

административной границы Абхазии и Грузии является зоной

безопасности, на которой, кстати, запрещено размещение тяжелой

техники. Это соглашение, как и многие другие, было нарушено. В то

же время был прекращен минометный обстрел Цхинвали,

продолжавшийся всю ночь, и грузинские войска начинают операцию

по обороне Цхинвала [7, c. 357]. В ответ на это Кремль принимает

решение начать «ответную» операцию. Российская авиация бомбит

Вариани, Карели и Гори. Михаил Саакашвили требует от России

прекращения бомбежек грузинских городов. В 12 часов дня 8-го

августа российская авиация начинает бомбить Цхинвали. Это

продолжалось до второй половины дня 10-го августа. К обеду 8-го

августа грузинская армия контролировала 70% Цхинвали. Казалось

бы, конфликт разрешен. С 15.00 до 18.00 Тбилиси объявил о

прекращении огня, с целью дать возможность гражданским лицам и

раненым покинуть Цхинвали. Однако тут на арену главных действий

наконец-то не скрытно, а официально вступает Россия. Дмитрий

Медведев сообщил о том, что 58-ая армия вошла в Грузию [8, с. 47].

Последующие действия не нуждаются в описании. Российская

армия, которая, безусловно, во многом превосходила грузинскую,

сыграла здесь ключевую роль. Грузинские войска были вытеснены с

их же земель. И 12-го августа, опять-таки, официально, война была

завершена.

Результатом войны стало подписание 12-го августа плана

урегулирования конфликта, который еще называют «план Медведева-

Саркози». Данный план включает в себя 6 пунктов [12, с. 3]:

не прибегать к использованию силы;

окончательно прекратить все военные действия;

свободный доступ к гуманитарной помощи;

вооружённые силы Грузии возвращаются в места их постоянной

дислокации;

235

вооружённые силы РФ выводятся на линию, предшествующую

началу боевых действий;

создание международных гарантий по обеспечению стабильности

и безопасности в Абхазии и Южной Осетии.

Наблюдая за тем, что происходит в регионе конфликта сегодня,

можно с уверенностью сказать, что Россия со своей стороны не

выполнила до сих пор пункты 3, 5, и 6 подписанного ранее плана.

26 августа Россия признала независимость Абхазии и

Цхинвальского региона. В том же году независимость этих территорий

признала Никарагуа (5 сентября). В 2009 году к ним присоединились

Венесуэла (10 сентября) и Науру (15-16 декабря) [1, с. 200].

Результатом войны также стало прекращение дипломатических и

любых других контактов между Тбилиси и Москвой, включая

закрытие воздушного пространства. Количество погибших в войне

официально определено количеством 850 человек. Более 35 тысяч

людей остались без крова, причем большинство из них – грузины [6, с.

399].

Российско-грузинские отношения носят общий негативный

характер со времен распада СССР. Ситуация усугубилась после

прихода к власти Михаила Саакашвили, взявшего курс на Запад.

России крайне сложно представить себе возможность отдаления

Грузии, с которой она была фактически неразрывно связана с 1801

года. Поэтому поддержка сепаратистских регионов остается

единственной возможностью хоть какого-то контроля над Грузией.

После российского вторжения Грузия восприняла признание

Москвой 26 августа 2008 года независимости республик Южной

Осетии и Абхазии как новое посягательство на свою территориальную

целостность [14, с. 18]. Существует огромное количество фактов, ясно

указывающих на то, что к войне в Кремле готовились давно. Особенно

много фактов указывающих на то, что в т.н. Южной Осетии знали,

когда начнется война. Те, кто следил за сообщениями в интернете,

могут сказать, что о войне, даже о том, как она будет проходить и где,

писалось уже в конце июля. Вывоз жителей из зоны конфликта,

преимущественно в Аланию, начался 2-го августа. Предварительные

встречи российских и осетинских военных, необъяснимое увеличение

контингента миротворческих войск на сепаратистских территориях,

активное их вооружение, нежелание выйти на связь с Тбилиси – все

это наводит на мысль, что война была предрешена [16, с. 23].

Произошедшие события отныне и впредь будут представлять

собой якорь, тянущий Грузию назад, к России. России, отчасти,

удалось значительно охладить отношения между Грузией и Западом. В

настоящее время в Грузии царят беспорядки, связанные с приходом к

власти в октябре прошлого года пророссийской партии Бидзины

236

Иванишвили, «Грузинская мечта – Демократическая Грузия».

Население страны разделилось на два лагеря – часть поддерживает

Саакашвили, другая – Иванишвили. Последняя с каждым днем

уменьшается, так как обещания, данные Иванишвили в предвыборной

кампании, за почти семь месяцев не выполняются. Подтверждением

поддержки Саакашвили служит митинг, прошедший два дня назад на

Руставели, где собрались более 10 000 сторонников президента.

Положение пока остается не ясным, выбор предстоит сделать

грузинскому народу, который сам должен строить свое будущее. В

данной ситуации хочется верить, что все сложится наилучшим

образом, и усилия Михаила Саакашвили, направленные на улучшение

положения страны, не прошли даром. Здесь же следует отметить, что

открытый диалог, основанный на взаимоуважении (а не через

пророссийски настроенного руководства Грузии) у России с Грузией

может быть только в случае смены российского руководства.

Библиография:

1. Вачнадзе М., Гурули В. История Грузии. Тбилиси: Артануджи, 2006. 208

с.

2. Читадзе Н. НАТО Североатлантически альянс арант стабильности и

безопасности в мире. Тбилиси: Самшобло, 2009 год. 349 с.

3. Росси ско- рузинская во на 2008 ода [online].

http://www.mfa.gov.ge/index.php?lang_id=GEO&sec_id=557 (дата доступа:

17.01.2013)

4. Annex 44 RokiIntercept 1 [online].

http://www.mfa.gov.ge/index.php?lang_id=RUS&sec_id=556 (дата доступа:

17.01.2013)

5. Independent International Fact-Finding Mission on the conflict in Georgia,

Report, Volume 1. Brussels: Official Journal of the European Union, 2009. 43

p.

6. Independent International Fact-Finding Mission on the conflict in Georgia,

Report, Volume 2. Brussels: Official Journal of the European Union, 2009. 441

p.

7. Independent International Fact-Finding Mission on the conflict in Georgia,

Report, Volume 3. Brussels: Official Journal of the European Union, 2009. 638

p.

8. Илларионов А. Росси ско- рузинская во на. Факты, свидетельства,

документы. В: Континент, №140/2009. с. 13-48.

9. Илларионов А., Старовойтова О. Наша общая боль. Санкт-Петербург:

Норма, 2009. 184 с.

10. Коппитерс Б., Легволд Р. Государственность и безопасность: Грузия

после Революции Роз. Лондон: МТИ-пресс, 2005. 476 с.

11. Кожокин Е. Грузия: проблемы и перспективы развития. В 2-х томах. Том

2. Москва: Российский институт стратегических исследований, 2002. 365

с.

237

12. Со лашение о прекращении о ня от 12 ав уста 2008 ода. В:

Законодательный вестник Грузии, № 9 от 11.09.2008. с. 3-4.

13. Соглашение «О принципах уре улирования рузино-осетинско о

конфликта» от 24.06.1992 ода. В: Дипломатическом вестнике МИД РФ,

№13-14 от 12.07.1992. с. 22-26.

14. Тардьё Ж-Ф. Россия и страны «Восточно о партнёрства» после во ны

в Грузии. В: Russie.Nei.Visions, Париж, №43/2009. с. 1-26.

15. Федеральны закон «О ражданстве РФ» N 62-ФЗ от 31.05.2002. В:

Российская газета, №6 от 17.06.2002. с. 22-36.

16. Фин Д. Европе ски союз в Грузии: «Восточное партнерство» и

политика уре улирования конфликтов. В: Russie.Nei.Visions, Париж,

№44/2009. с. 1-25.

238

ГРУЗИЯ 2012: ДЕМОКРАТИЯ, ВЫБОРЫ, СМЕНА РЕЖИМА

Ольга КАРП, Ма ра , I ур , МО

Нау . ру .: а . и . ау , ц Лу ила КОАДЭ

Ключевые слова: Грузия, демократия, политтехноло и, рузинская

мечта, режим, выборы.

Межгрупповая конкуренция в сфере власти вполне

закономерный, и даже нужный процесс в нормальном развитии

любого демократического общества. Именно, благодаря ему, создается

необходимое политическое равновесие, способствующее эволюции и

положительным трансформациям, установлению необходимых

коммуникаций и устранению не только появляющихся проблем, но и

возникающих конфликтов, различного рода противостояний и

противоречий.

Однако, политическая действительность являет собой не столь

радужное явление, а партийная конкуренция далеко не безобидный

процесс, используемые технологии изобилуют ухищрениями,

удивляют своими возможностями как результатом, и поражают

зачастую своей беспринципностью и даже, в некоем роде,

аморальностью.

Особо хорошо это прослеживается в жизнедеятельности

«молодых демократий», где зачастую мотивы в стиле - «в достижении

цели все средства хороши» или «победителей не судят», игнорируют

элементарные нормы политической морали и этики, нанося

определенный ущерб ментальной составляющей общества, привнося

как внутриполитические элементы дестабилизации, так и внешне -

снижение положительного имиджа государства в целом.

Ни для кого не секрет, что политические технологии - это

хорошо созданная и налаженная машина, состоящая из

последовательно применяемых приемов, процедур и способов

деятельности, при правильном эксплуатировании обеспечивающая

максимальный успех в реализации поставленных целей и задач, или,

хотя бы оптимального варианта развития событий.

Трансформация «Грузинской демократии», или как ее еще

называют «демократии Саакашвили», в «Грузинскую Мечту»

(название бывшей оппозиционной партии, сменившей правящий

режим в государстве), наглядно демонстрирует мощь и эффективность

данной машины, ее возможности, ряд оптимально применяемых

инструментариев, задеиствование необходимых ресурсов и условий

разного рода факторов.

Во второй половине сентября, улицы центра Тбилиси

заполнились горожанами, вышедшими выявить свое горячее

239

«кавказское» негодование, вызванное просмотром прокрученных

видеозаписей, снятых в столичной Глданской тюрьме №8 (образцово-

показательной). Кадры издевательства над заключенными были

настолько шокирующими, что не могли оставить равнодушными даже

закоренелых циников [5].

Не столь интересен сам факт трансляции этих видеозаписей, и

даже не каналы, предоставившие им эфир (принадлежащие

действующей в тот момент оппозиции), а временные рамки, столь

четко и точно продуманные, что не оставили ни капли сомнения среди

понимающих людей, какие именно цели преследуются. Ведь данные

видеозаписи, сдетонировавшие 18 сентября, в течении нескольких

суток взрывной волной всеобщего возмущения прокатились по другим

крупным городам Грузии, объединив массы в единое возмущенное

целое, тем самым сформировав огромный ком единомышленников

накануне парламентских выборов.

Проведенные социологические опросы, хоть и разнятся,

незначительно, в процентном соотношении, явно демонстрировали

предпочтения народа на лето 2012 года, где, несмотря на снижения

рейтинга популярности на 11-12%, действующий президент и

правящая партия лидировали по отношению к оппозиционной партии

«Грузинская Мечта», даже, несмотря на то, что к июню ее рейтинги

возросли на 6-8%. Максимальным рейтингом доверия у народа

пользовался, как не парадоксально, Католикос – Патриарх всея

Грузии Илия II (92%), и вполне ясно, что у оппозиционной

политической группировки не было никаких серьезных шансов обойти

правящую партию и прийти к власти [6].

Удачно разыгранный сценарий себя оправдал, а то что это

сценарий и разработан он был группой аналитиков, специалистов и

пиарщиков ни у кого не вызывает сомнения. Применение

политических технологий налицо, так как был разыгран

трехступенчатый план предвыборных кампаний: 1-построение своего

имиджа, 2-уничтожение имиджа основного соперника, 3-защита от

атак конкурентов.

В своей предвыборной кампании «Грузинская Мечта» основные

акценты расставила на самые злободневные проблемы грузинского

общества: в плане внутренней политики государства – это бесплатное

здравоохранение и образование, выделение около миллиарда лари

(примерно 600 млн. долларов) на сельское хозяйство, повышение

пенсий, снижение тарифов на свет и газ (и многие рассчитывали, что

на все эти программы миллиардер Иванишвили будет тратить свои

личные финансы); во внешней политике «козырной картой» была

политика восстановления хоть каких-либо отношений с Россией, что

весьма важно как для бизнес-кругов мелкого и среднего уровня, так и

для простого обывателя в связи со всеми сложностями визового

240

режима. Другое дело, что большинство объявленных целей партия и

не собиралась выполнять, и уже после выборов Иванишвили заявил,

что повышение пенсий процесс не быстрый и на него понадобится

несколько лет, снижение тарифов на газ и свет зависит от пересмотра

отношений с поставщиками России и Азербайджана, а что касаемо

сельского хозяйства, то правительство пока обдумывает механизмы

поддержки данного сегмента. Единственно в чем новое правительство

добилось успехов – это в легком послаблении игнорирования со

стороны России и допуска некоторой продукции на рынки «северного

соседа» [6].

Что касаемо второй ступени - уничтожение имиджа соперника,

то спектр примененных технологий весьма широк. Запустив, на

подконтрольных оппозиции каналах, видеозаписи, были

задействованы две мощнейшие силы, используемые в пиар-

технологиях, а именно СМИ и «эмоции народа». В совокупности эти

силы детонировали мощным народным возмущением, что создало

благоприятную почву для укоренения применяемых манипулятивных

технологий. К примеру, за эффектом «взорвавшейся бомбы» удачно

замаскировалась техника «партизанской атаки» предоставления

данных записей, сразу последовали различные противоречивые

данные их происхождении, в том числе и след Тамаза Тамазашвили

(тесно связанного с оппозиционной партией), находящегося в тот

момент в статусе заключенного этой тюрьмы и подкупившего

персонал для избиения и видеофиксации данных действий. Однако,

уже в подавляющем большинстве, никого не волновало

происхождение этих видеозаписей, и манипуляция достигла

поставленной цели [5].

Так же остались скрытыми две сотрудничающие и

взаимосвязанные техники «одиозности» и «пренебрежения», когда

негативный образ министра Грузии по делам исполнения наказаний,

пробации и юридической помощи Хатуны Колмахелидзе соотнесли с

личностью самого президента Саакашвили, и, следовательно,

требования об отставке министра сильно пошатнули позиции

президента, а также обвинения в игнорировании или даже

покрывательстве (техника пренебрежения), в частности, ссылаясь на

ежегодные доклады омбудсмена Грузии о соблюдении прав человека и

нарушении их в местах заключения [3].

Но самый главный разгромный удар был нанесен по реформе

всей силовой системы Грузии, и по пенитенциарной системе в

частности (особой гордости Саакашвили), начало реформ которой

последовало в 2006, вслед за полицией, и об успехах которой пышно

афишировалось не только внутри государства, но и на

внешнеполитическом пространстве. Для постсоветского пространства

новая система была ярким примером демократичного и либерального

241

подхода к правам человека, содержания заключенных,

предоставлением им определенных свобод, доселе невозможных. К

примеру, в стране стали строить новые тюрьмы, куда переводили

заключенных из старых бараков или дореволюционных зданий. Теперь

им гарантировалась чистое помещение, еда, возможность в любой

момент сходить в магазин, оплатив покупку пластиковой карточкой.

Для борьбы с коррупцией пользоваться наличными заключенным

запретили. После того, как заключенные отсидели большую часть

срока, им стал предоставляться пятидневный отпуск два раза в год.

Одновременно шли структурные преобразования. Министерство

юстиции, которое раньше отвечало за тюрьмы и колонии, было

объединено с Генпрокуратурой, при этом было создано отдельное

Министерство по делам исполнения наказаний, пробации и

юридической помощи. Внутри министерства созданы три

департамента. Один отвечает за управление тюрьмами, второй

контролирует ушедших в отпуск заключенных, третий занимается

юридической помощью заключенным. Именно поэтому видеозаписи,

показанные по телевидению на всю страну, вызвали такую сильную

волну негодования, ведь нарушались не просто права человека в

местах заключения, но и все общество намеренно, целенаправленно и

систематически вводилось в заблуждение рекламой образцово-

показательной пенитенциарной системой [5].

Далее разоблачения «грузинского чуда» посыпались как из рога

изобилия, не избежал и еще один мощный кит основ государства –

Грузинская Фемида, обвиненная в коррупции, лицеприятии и

чрезмерном применении так называемых процессуальных соглашений.

Организации по защите прав человека, а так же Ассоциация адвокатов

Грузии единогласно заявили о чрезмерно разросшейся практике

применения процессуальных сделок пополняющих государственный

бюджет, который правительство, по заявлениям юристов, стало

воспринимать как «криминальный общаг» [7].

Что же в итоге произошло: оппозиционная партия победила на

парламентских выборах и пришла к власти, последовал ряд громких

смещений с постов министров и государственных чиновников, угрозы

арестов нерадивых и коррупционных лиц, покрывающих

множественные нарушения, а главное, конец «эпохи Саакашвили» или

«Грузинской демократии», как ее еще называли, с выдвинутым

требованием уйти с поста президента.

Ярые попытки заручиться поддержкой своих былых

европейских партнеров окончились безрезультатно. На последнем

своем выступлении на зимней сессии ПАСЕ 21 января еще

действующий, но уже оппозиционный президент Грузии, прибегнул в

очередной раз к проверенному и никогда не подводившему его

способу получения необходимо многолетнего содействия и поддержки

242

от своих «европейских друзей» [10, 380 c]. Представляя свою речь, он

произвел весьма неоднозначное впечатление, но в целом совсем не то,

которое ожидал. Комментарии СМИ запестрили такими

выражениями, как «комичность», «театрализованность», «по-детски

смешно» и «жалкое впечатление», по сути подводя черту

политического краха Саакашвили как президента. Запущенные

политтехнологии по уничтожению политического соперника достигли

результата [4].

Саакашвили с отчаянным ожесточением до конца не верил в то,

что Запад воспринимает его как уже «сбитого летчика». Еще ранее, в

своем летнем докладе Лондонский Королевский институт

международных отношений Chatham House подал тревожные сигналы

пересмотра своего отношения к политике грузинского президента.

Представляя свой доклад «Грузия: Концепция национальной

безопасности против национальной безопасности», директор

Программы внешней политики безопасности Центра социальных

исследований в Тбилиси Нил Макфарлейн практически высмеял

политическую деятельность эмоционального президента. Ироничность

восприятия грузинской политической элиты была с самого начала

прихода команды Саакашвили к власти, Европа терпеливо переносила

чуждую и непонятную ей «кухонную политику», излишнюю

эмоциональность, иррациональность и экспрессивность правительства

[1, 20 c]. Но видимо, любому терпению приходит конец, с

пониманием, что правящая команда не оправдывает вкладываемых

денег.

Заявления в докладе носили колкий и резкий характер, однако,

критика Макферлейна была объективной: «Превалирование

политической риторики над стратегическим анализом, недостаточный

уровень понимания угроз, недооценка настоящих рисков и

провоцирование несбыточных надежд становятся для Грузии

серьезной проблемой. Даже в определении основного политического

приоритета страны - интеграции с НАТО и ЕС - игнорируется ряд

серьезных рисков и угроз. Провоцируя определенные ожидания в

обществе, руководство страны не учитывает того, что вряд ли сможет

их реализовать». В то же самое время, они носили предупреждающий

характер и деятелям грузинской политики следовало бы к ним

прислушаться: «Фокусируя внимание на чем-то недостижимом в

среднесрочной перспективе, грузинская элита отвлекает свое и чужое

внимание от более важных для страны вопросов и реальных целей.

Наконец, такой подход подает неправильные сигналы для третьих

стран... Интересы режима часто подменяют интересы

государственные» [8].

Отрезвляющим для грузинского правительства, даже в некоем

роде шокирующим, было заявление о том, что: «Грузия занимает

243

периферийное положение по отношению к жизненно важным

интересам евроатлантических стран и их основных институтов (ЕС и

НАТО). Страна рассматривается ими сквозь призму осложнения

отношений с Россией, к которым они очень чувствительны. Это

серьезно ограничивает возможности Грузии для сотрудничества с

Западом». Навязанные грузинскому обществу понимания о крайне

важной стратегической сущности Грузии в рамках Южного Кавказа

для евроатлантической системы безопасности, в действительности не

являются таковыми. Транзит азербайджанской нефти через Грузию не

является архи важной стратегической артерией для Запада, так как

объем каспийской нефти составляет около 1% мирового рынка, это

касается и других энергоресурсов. В военном плане, и в случае угрозы

конфликта со стороны Ирана, и в случае вывода натовских войск с

Афганистана, роль Грузии как плацдарма весьма не высока. По сути,

мнения правящих кругов о своей исключительной необходимости для

Запада являются иллюзорными.

Финишным аккордом разгрома правительства Саакашвили

стали вопросы экономического характера, в некоторых моментах даже

приоткрывающих недоступные ранее факты, умело завуалированные

продвинутой в этом плане командой президента: «Экономическая

политика руководства страны после 2003 года является одним из его

основных публичных пиар-инструментов. Однако одним из

последствий этой политики стала очень сильная зависимость Грузии

от колебаний в мировой экономике. Страна сделала ставку на

получение иностранной помощи, прямые иностранные инвестиции и

рост импорта товаров и услуг. В результате сложилась ситуация, в

которой грузинское государство стало крайне чувствительным не

только к изменениям в мировой экономике, но и к политике

бюджетной экономии в ряде западных стран. Эта чувствительность

усугубляется тем, что практически все потребляемое продовольствие

Грузия импортирует. Опросы населения, проведенные Тбилисским

институтом политических исследований, показывают, что основной

проблемой в Грузии является безработица. Так считают 75%

опрошенных. На втором месте - бедность (68%). Примерно треть

грузин живет за чертой бедности. Что касается безработицы, то в

сентябре 2011 года 67% опрошенных граждан страны назвали себя

безработными. Абсолютные показатели экономического роста не

вводят в заблуждение: внешний долг Грузии стабильно растет, а

дефицит торгового баланса давно уже стал хроническим» [Ibidem].

Самоуверенность в собственной несокрушимости и в любви

народа стала для грузинского президента решающим фактором,

приведшим к проигрышу в предвыборной гонке и смене

мажоритарного представительства в Парламенте. Команда

Иванишвили наглядно продемонстрировала способность и

244

состоятельность в применении необходимых полит–технологий

предвыборных гонок, обыграв сильнейшего соперника в лице

Саакашвили. Разыгранным сценарием политтехнологи и пиарщики

«грузинской мечты» не только выиграли важный бой за смену

политического режима и прихода к власти, но и предупредили любые

возможные атаки своих политических оппонентов. Если проиграл

мощный соперник, то у менее сильных нет никаких шансов, и с ними

возможен тот же разгромный публичный фиаско, что и с Саакашвили.

«Контрольным выстрелом» выступили, представленные публично,

документы раскрывающие огромные суммы государственных денег,

потраченные на различного рода спа-процедуры и услуги красоты для

президента. Нарциссизм Саакашвили давно стал объектом насмешек в

обществе, однако, на фоне безработицы, социальной нестабильности,

экономическом спаде и росте цен, затраченные суммы кажутся

кощунственными. Такого грузинский народ не простит и долго не

забудет.

И тем более, сильнее будет разгораться народная симпатия к

очень широким, публично популярным мерам нового правительства

по завоеванию поддержки как ранее подавляемого политического

пласта населения, так и простого среднестатистического. Речь идет о

массовой, беспрецедентной амнистии 2013 года. События принятия

закона об амнистии развивались так же ярко, скандально, публично, не

оставляя никого равнодушным. С приходом к власти, и понимая, что

новому правительству не выполнить столь щедро раздаренных

предвыборных обещаний, встал вопрос о замещении их рядом также

популярных мер, дабы компенсировать, оставаясь в понимании народа

соответствующей статусу «грузинской мечты». СМИ и Интернет

ресурсы динамично освещали все баталии, посвященные этой

тематике. В декабре Парламент проголосовал за принятие закона об

амнистии, но в силу вступить он мог только после подписания

президентом. Саакашвили, воспользовавшись своим президентским

правом вето, законопроект не подписал и отправил его назад в высший

законодательный орган. Аргументация Саакашвили проходила в

свойственной ему агрессивной и театральной манере: «Закон об

амнистии, на который я наложил вето, все же был принят

парламентом, - констатировал президент Грузии. - Эти люди, таким

образом, берут на себя ответственность за те тяжелые последствия, к

которым приведет освобождение большого числа преступников. Когда

амнистируешь индивидуально - это одно. А тут выпускают массово.

Это совершенно недопустимо. Также выпускают российских шпионов,

российских граждан, чья деятельность была прямым ударом по

интересам нашего оккупированного государства. И выпускают

мятежников, выпускают людей, совершивших насильственные

действия». Однако, экспрессивность президента не вызвала былой

245

симпатии и не обеспечила привычную расположенность масс,

симпатии общества изменились, а с ними и приоритеты. В итоге,

впервые в истории грузинского парламентаризма парламенту удалось

преодолеть президентское вето, собрав необходимое для этого

количество голосов депутатов. Президент вновь отказался

подписывать. И тогда, согласно процедурным правилам, которые

указаны в Конституции, подпись под документом поставил спикер

парламента Грузии Давид Усупашвили [2].

На протяжении всей истории независимости Грузии, и первый

президент Звиад Гамсахурдия, и свергнувший его Эдуард Шеварнадзе,

покинули свои посты в ходе политических переворотов. Самую

пропиаренную акцию свержения президента, названную «революцией

роз», совершил молодой, яркий, харизматичный и амбициозный

Михаил Саакашвили. Все смены правительств имели схожие

характеристики: полное первоначально доверие народа, граничащее с

обожанием, постепенное охлаждение и нарастающее недовольство

проводимой политикой, в итоге, выливающееся в ненависть, в то же

самое время с увеличивающейся симпатией к новому кандидату [9,

296 c]. Такова уж специфика грузинского менталитета. Саакашвили,

при всей своей уверенности в собственную уникальность и заслуги

перед народом, не избежал смены политического режима и краха

своего правления путем массовых демонстраций общественного

недовольства. Конечно же, речь не идет о полном крахе Саакашвили

как политика, у партии «Единого Национального Движения» так и

осталось много сторонников, и, зная ментальную особенность

грузинских масс, их быструю трансформацию от обожания до

ненависти правящего режима, у партии еще действующего президента

есть все шансы в будущем взять реванш. Все зависит от «Грузинской

мечты».

Библиография:

1. Асмус, Р.Д. Маленькая во на, которая потрясла мир. Тбилиси: Парнас,

2010. 302 с.

2. Матуа, В. Масштабная амнистия в Грузии: тысячи заключенных

выходят на свободу. http://www.vesti.ru/doc.html?id=1004137

3. Омбудсмен Грузии представил парламенту одово отчет о соблюдении

прав человека. http://southdistrict.kavkaz-uzel.ru/articles/182379/

4. АСЕ:история одно о выступления.

http://www.georgiatimes.info/articles/85783.html

5. ытки в тюрьмах стали новостью для Грузии. Полит. Ру.-

http://www.polit.ru/article/2012/09/19/police/

6. Ре тин Саакашвили снизился на 12. http://www.golos-

ameriki.ru/content/georgia-politics/1405475.html

7. Сванидзе, Н. Грузинская Фемида берет наличными.

http://www.georgiatimes.info/articles/73109-1.html

246

8. Саакашвили убирают с «велико шахматно доски». Грузия и мир.

http://www.geworld.ge/View.php?ArtId=3082&lang=ru&Title

9. Шеремет, П. Саакашвили/Грузия. о ибшие мечты. Москва: Партизан,

2009. 304 с.

10. Широкорад, А. Грузия. Закавказски тупик? Москва: Вече, 2010. 316 с.

247

DOCTRINA GERMANĂ A STATULUI DE DREPT

Alexandru ȘAVGA, Facultatea de Istorie

și Etnopedagogie, UPS ”I. Creangă”,

Cond., șt.: lect. univ. Olesea COJOCARU

Cuvinte-cheie: stat de drept, doctrina germană, filozofie, teorii, modele.

Folosirea pentru prima dată a expresiei „Rechtsstaat” (stat de drept)

şi-a făcut apariţia în 1798 în Germania, la Johan Wilhelm Petersen în

lucrarea „Literatur der Staatslehre”, Ein Versuch 1, Abteilung, Straasburg

[1, p.57]. Doctrina germană a statului de drept a fost construită în funcție de

situația politică a Germaniei de atunci. Aceasta avea drept scop realizarea

unității germane și trecerea de la statul prusac la imperiu.

Filosoful şi gânditorul politic Immanuel Kant s-a preocupat de

problemele statului de drept, ca mai apoi să fie numit de către contemporani

cel mai strălucit teoretician al secolului XVIII - lea. Concepţia statului de

drept la Kant era mai întâi de toate îndreptată împotriva „statului

poliţienesc” şi împotriva absolutismului. El a definit statul ca ”o uniune de

oameni sub legi juridice”. Statul este lucru comun (res publica), care este

sudat prin interesul tuturor de a exista într-o situație de drept [1, p.58]. Kant

insistă asupra dreptului și libertății ca elemente ale ideii sale despre stat, și

face o distincție între două elemente diferite: forța și puterea. De aici Kant

rezultă că există o stare a cetățeanului în sensul unui ”statut juridic”, având

la bază trei principii de bază: libertatea ca om, egalitatea ca subiect,

independența ca cetățean [1, p.58]. Analizând profund tendinţele şi

concepţiile lui Kant, atunci putem admite cu certitudine că marele gânditor

a fost unul din principalii promotori activi ai doctrinei statului de drept.

Kant pleda pentru drepturi, libertăţi, proprietate, rezistenţă la opresiune,

luptă împotriva arbitrariului, toate aceste fiind nişte elemente esenţiale ale

statului de drept.

O abordare a statului de drept a realizat-o cu succes un alt gânditor al

vremii - liberalul Carl Teodor Welker, remarcând în 1813 următoarele etape

ale dezvoltării statului: despotismul ca stat al sensibilităţii, teocraţia ca stat

al credinţei şi, creaţia supremă - Statul de drept ca „Stat al raţiunii”[1,p.59].

Statul de drept apare ca un stat ideal şi este perceput ca rezultatul unei

îndelungate gândiri politice, ca o adevărată capodoperă a vremii.

Filozoful german Hegel care și-a consacrat cea mai mare parte a

operelor sale problemelor statului, considera statul modern ca fiind deosebit

de cel anterior prin prezența societății civile. Conform lui Hegel statul

exprimă interesul general și constituie izvorul normelor ce reglementează

viața colectivă [2, p.35].

Un aport esenţial la dezvoltarea conceptului „stat de drept” îl va

aduce şi J.Chr. Aretin care în 1824 identifica statul constituţional cu statul

248

de drept, condus conform voinţei generale şi care garantează libertatea

tuturor membrilor societăţii civile [2, p.35].

Juristul și filozoful Hans Kelsen este considerat pe bună dreptate de

către contemporani teoreticianul secolului XX-lea. El este creatorul ”teoriei

pure a dreptului”. Conform lui Kelsen, ordinea legală este un sistem de

norme ordonate ierarhic [3, p.31]. Dreptul este o ordine dinamică. Ordinea

de drept este coercitivă, normele sale de bază aplicându-se prin

constrângere. Conform interpretării sale, problema limitării statului prin

drept nici nu se pune, întrucât statul nu este altceva decât o ”ordine

normativă”, adică dreptul. ”Statul, consideră Kelsen este o ordine de

conduită a oamenilor. Atunci când se spune că statul este o grupare de

oameni, se subînțelege că această grupare pe care o numim stat constă în

aceea că raporturile dintre oameni sunt supuse unei anumite reglementări.

Potrivit lui Kelsen, ”statul este personificarea totală a dreptului”, iar dintre

normele create de om, cea mai abstractă și generală este Constituția. În

opinia sa legea este neutră în raport cu diferite ideologii și sisteme morale,

ea nefiind decât o ordine normativă [2, p.36-37].

Elementele caracteristice ale statului de drept german în evoluția sa

conform autorului Petru Miculescu, sunt:

Nașterea statului de drept ca o reacție împotriva statului polițai și a

monarhiei absolutiste;

Formalismul ce caracterizează statul de drept german până după al

doilea război mondial; formalismul favorizează organizarea ordinii

juridice statale, definind înainte de toate statutul administrației (poliției)

(în raport cu versiunea substanțială atașată conținutului dreptului în

vigoare), se impune până-n 1949 când noua constituție, și astăzi în

vigoare, statul de drept este reintrodus după etapa dictaturii naziste, dar

în egală măsură este un stat de drept formal și substanțial.

În problematica fundamentului statului de drept, adică a raportului

dintre stat și drept, în sensul dacă statul se supune dreptului pe care l-a

creat el însuși, adică se autolimitează, sau dacă statul este limitat de un

drept care-i este exterior, anterior și superior, doctrina germană a optat

pentru teoria autolimitării [1, p.59-61].

Chiar de la începutul formării teoriei „rechtsstaat-ului s-au evidenţiat

două concepţii care au coexistat, cea a lui Robert von Mohl şi cea a lui

Julius Friederich Stahl. Concepţia lui von Mohl se raportează într-o

concepţie liberală, ca o reacţie împotriva statului poliţienesc şi a

absolutismului acestuia, căutând să limiteze sfera de acţiune a acestuia,

pentru a proteja mai bine libertăţile individuale prin edictarea de legi

precise şi stabilirea de tribunale competente. Formula „stat de drept”, tratată

ca o noţiune ştiinţifică apare pentru prima dată la Robert von Mohl. Mohl a

consacrat ştiinţei politice o lucrare celebră – „La science policière selon les

principes de l’ État de droit” (Ştiinţa poliţienească conform principiilor

249

statului de drept), apărută între 1832-1834 [1, p.61]. În această lucrare,

printre formele de stat Mohl determină „Statul de drept al timpurilor

moderne”, expresia sugerează că statul de drept a existat şi în vremuri mai

depărtate [1,p.62]. Pentru von Mohl statul de drept constituie singurul

mijloc care permite să se ajungă la avântul personalităţii individuale şi la

promovarea sa. De aici rezultă un şir de drepturi importante ale cetăţenilor

cum ar fi dreptul la participarea activă în viaţa politică, drepturi la libertate

etc. Deşi von Mohl acordă teoriei sale de stat de drept elemente noi,

moderne, semnificative şi actuale, iar forma de guvernământ în care se va

realiza statul de drept el nu vede alta decât „monarhia constituţională” [2,

p.38]. Von Mohl nu se consideră pe sine ca primul gânditor care a elaborat

expresia „stat de drept”, ci îl consideră pe acela care de mai multe ori a

repetat concepţiile lui Hobbes, Locke, Milton, iar cel mai mult îl consideră

pe Kant – autorul acestei sintagme. Or, aceşti autori sunt personalităţi

marcante ale dreptului natural modern care au inspirat construcţia teoriei

„stat de drept”.

A doua concepţie este a conservatorului Julius Friederich Stahl. Spre

deosebire de von Mohl care concepe dreptul mai mult ca pe o dispoziţie de

limitare a puterii statului, Stahl priveşte dreptul ca un mijloc de organizare

raţională a statului şi a normalizării raporturilor sale cu administraţii [1,

p.63]. Concepţia lui Stahl este una conservatoare, aflându-se în opoziţie cu

cea a lui Mohl, încurajând organizarea ordinii juridice statale. Concepția

formală a statului de drept se impune progresiv, ”Rechtsstaat” va deveni

statul în care administrația este supusă legii, și unde există căi de recurs

jurisdicțional împotriva ei. În 1837 Stahl declara că definiția statului de

drept nu semnifică obiectivele și conținutul statului, ci mai degrabă

modalitatea de a-l realiza. Nu vrea să se ocupe de conținutul principiilor

dreptului, ci de aspectul juridic formal, cum sunt suveranitatea poporului,

democrația, separarea puterilor, elemente formale ale statului de drept, care

nu sunt politice [1, p.64].

Între Congresul de la Viena din 1815 şi ciclul revoluţionar în Europa

până la 1848, în discuţiile despre liberalism împotriva statului absolutist şi

pentru participare activă în viaţa politică a cetăţenilor, concepţia lui Stahl a

jucat un rol esenţial, definiţia lui luând un aspect de compromis, autorul

însuşi spunând că monarhia reprezintă singurul garant pentru apărarea

statului de drept.

În literatura de specialitate sunt prezentate şi descrise în ordinea lor

cronologică patru modele de „rechtsstaat”: 1) liberal; 2) material; 3) formal;

4) democratic [4, p.123].

Modelul liberal [4, p.123] este specific societăţii moderne, având la

bază separarea sferei private de către stat. Acest model de stat de drept

liberal presupune că legile au un caracter general, abstract şi raţional.

Într-un astfel de stat, parlamentul are prerogative esenţiale, în sfera

politică el deţinând rolul principal [4, p.123].

250

Modelul material [4, p.123] a fost promovat de către şcoala

constituţionalistă germană, aflată în faza ei timpurie în prima jumătate

a secolului XIX–lea şi sfârşind în momentul unificării Germaniei.

Pentru un astfel de stat era caracteristică egalitatea dintre popor şi

puterea politică. Dreptul este situat deasupra statului şi conceput ca o

ordine etică. Prerogativele statul erau limitate de către lege, lui i se

permitea să-şi realizeze scopurile doar în limitele legii [4, p.123].

Modelul formal [4, p.124] îşi face apariţia după formarea celui de-al

treilea Reich şi adoptarea Constituţiei germane în 1871. În această

perioadă trece printr-o ascensiune pozitivismul juridic, devenit

dominant, are loc concentrarea tot mai puternică asupra dreptului

pozitiv, precum şi conceperea sa pozitivistă a conceptului de

Rechtsstaat. Statul deja nu mai este identic poporului ci este conceput

ca persoană juridică. Se consideră că puterea statului nu trebuie limitată

nici de un principiu. Astfel dreptul pierde dominaţia asupra statului.

Statul îşi limitează prerogativele sale prin normele juridice pe care el

însuşi le elaborează [4, p.124].

Modelul democratic [4, p.124] acest model de stat de drept are la baza

sa principiul legitimităţii căruia i se conformează dreptul modern.

Legitimitatea statului are la bază consimţământul cetăţenilor. Un astfel

de stat democratic ar putea fi descris în felul următor: există nivelul

intern reprezentat de către aparatul de stat, adică statul; nivelul exterior

reprezentat de către cetăţeni egali în faţa legii şi ai căror drepturi sunt

garantate de către stat, şi al treilea nivel intermediar între puterea

politică şi cetăţeni, constituit din societatea civilă, independentă de

aparatul de stat iar uneori reprezentând interesele cetăţenilor în faţa

statului.

Otto Mayer spunea în 1895 că „statul de drept semnifică formalitatea

juridică a administraţiei” [1, p.66]. Astfel s-a impus principiul

„administrarea conform legilor”, marcând începutul respectării legilor şi

supunerea tuturor faţă de lege. Domnia legii a fost considerată ca securitatea

libertăţii cetăţeanului şi ea a marcat astfel concepţia statului de drept.

Securitatea libertăţii şi proprietăţii erau garantate totuşi de lege şi de

tribunale [1, p.66]. Referințe bibliografice:

1. Miculescu, P. Statul de drept, Bucureşti, 1998.

2. Costachi, Gh.; Grama, D.; Bantuș, A.; Cușmir, V.; Belecciu, Șt.; Ignatiev, V.;

Mămăligă, I.; Munteanu, P. Probleme ale edificării statului de drept în

Republica Moldova, Chișinău, 2003.

3. Transparency International Moldova, In: Edificarea statului de drept,

Materialele conferinței internaționale științifico-practice, Chișinău 26-27

septembrie 2003.

4. Avornic, Gh. Tratat de teoria general a statului și dreptului, Vol. I, Chișinău,

2009.

251

EDUCAŢIA DEMOCRATICĂ – O GARANŢIE A SECURITĂŢII

Ştefania GĂITAN, an. I

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Cond. şt.: dr. Eugen Străuţiu

Cuvinte-cheie: Educaţie democratică, securitate umană, securitate naţională.

Binomul securitate umană reprezintă un concept relativ nou introdus

în domeniul studiului relaţiilor internaţionale. În ciuda acestui fapt, referitor

la definirea securităţii umane, s-au conturat diverse opinii ale specialiştilor

acestui domeniu, însă ideea care oferă o perspectivă generală asupra acestui

concept constă în faptul că prin securitate se înţelege lipsa oricărui pericol,

iar prin securitate umană înţelegem atingerea unui grad optim de siguranţă

oferit fiinţei umane. Problemele apar atunci când încercăm să definim

termenul de siguranţă. La prima vedere pare un concept simplu, însă privit

la nivel global, din unghiurile diferitelor popoare care convieţuiesc pe acest

pământ, acest termen prinde diverse contururi şi capătă diverse înţelesuri.

De-a lungul timpului, unii oameni au căutat nenumărate modalităţi prin care

să asigure o oarecare bunăstare a populaţiilor lumii, însă pe de altă parte,

alţii au încercat să acţioneze doar în interesul propriu fără a conştientiza

daunele pe care le pot aduce astfel celorlalţi convieţuitori. Astfel,

securitatea umană se referă atât la securitatea individului uman, cât şi la

securitatea colectivă. Acest concept pune în centrul atenţiei individul-ca

element al societăţii civile, accentul punându-se, nu pe stat, ci pe

comunitatea din care face parte individul. Conexiunea dintre securitatea

statală şi cea individuală este evidentă: nu poţi asigura funcţionarea şi

integritatea statului fără ca poporul acelui stat să nu beneficieze de servicii

sociale precum: siguranţă, educaţie, sănătate, folosirea unui mediu

înconjurător favorabil, un mediu economic dezvoltat, infrastructură etc.

Prin urmare, statul se face responsabil de asigurarea securităţii

individului, dar oare nu poporul este titularul suveranităţii statului? Nu

omul este cel care face ca instituţia statului să funcţioneze şi care trebuie,

prin activităţile sale, să asigure o securitate a statului? Prin deducţie,

securitatea naţională şi cea umană se întrepătrund şi nu se pot realiza una

fără cealaltă. De asemenea şi securitatea internaţională este condiţionată de

cea a statelor. Exemplul celulei, care este necesar a fi sănătoasă pentru a

forma un ţesut sănătos şi un corp sănătos, poate constitui analogia pentru

situaţia în care doar un individ uman care dispune de elemente optime

pentru a-şi asigura securitatea poate, la rândul său, să formeze o comunitate

aflată în starea de siguranţă. O astfel de comunitate poate da unui stat

sprijinul necesar pentru atingerea unui grad cât mai înalt de securitate, iar

mai multe astfel de state creează un mediu internaţional lipsit de ameninţări.

252

Securitatea colectivă (a grupului societal) reflectă, de fapt, gradul de

asigurare a securităţii umane, deoarece omul reprezintă elementul esenţial al

oricărei forme de organizare socială. Prin urmare, dacă un individ este

ameninţat de un factor de insecuritate, atunci atât securitatea grupului din

care face parte, cât şi cea a altor comunităţi relaţionate este ameninţată.

Dacă toate grupurile sociale doresc să realizeze şi să conserve starea de

securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii

individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanităţii. În

special după cel de-al Doilea Război Mondial s-au accentuat ideile care

defineau cooperarea între state. Cooperarea şi întrajutorarea erau menite a

salva naţiunile de eventuale pericole comune care aveau să ameninţe

viitorul securităţii statelor. Aşa au luat fiinţă organizaţii

interguvernamentale precum: ONU, NATO şi UE. Aceste organizaţii şi-au

dezvoltat propriile politici cu scopul de a contracara vulnerabilităţile,

riscurile, pericolele şi ameninţările venite la adresa securităţii individuale,

naţionale, regionale, zonale şi globale. Organizaţia Naţiunilor Unite(ONU),

în Carta Naţiunilor Unite afirmă: „Capitolul I, art. 2: toţi membrii trebuie să

îşi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în

care pacea, sănătatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol” [6] .

De-a lungul anilor, experţii ONU au încercat să dea o definiţie cât

mai cuprinzătoare a securităţii. Aceştia au concluzionat că există două tipuri

de pericole şi ameninţări la adresa acesteia, şi anume: cele de tip „hard”,

precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă,

conflictele intra şi interstatale (afectează în principiu securitatea statală), şi

cele de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase,

degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului (care

atacă prima dată securitatea umană). Aceste concepte au revoluţionat

mediul relaţiilor internaţionale, dar au stat la baza constituirii multor altor

organizaţii şi uniuni statale.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord încearcă încă de la

înfiinţarea sa (prin Tratatul Nord-Atlantic) să definească securitatea: „Art.

2: Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale

de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea

unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste

instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi

bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice

internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau

multilaterală” [7]. Astfel, NATO promovează conceptul de cooperare

globală, chiar şi între alte organizaţii de securitate, pentru eficienţa

prevenirii şi contracarării diverselor pericole care nu încetează să apară.

Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent,

Uniunea Europeană. UE a lansat propriile mecanisme, strategii de

securitate, în 2003 şi în 2010, pentru a completa obiectivele Tratatului de la

Maastricht. Astfel, strategiile Uniunii Europene identifică drept

253

vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi

elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia,

foametea, eşecul creşterii economice etc.). În ceea ce priveşte ameninţările,

acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea

armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea

ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de

comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau

reconstrucţie a păcii etc. Pentru ca lupta împotriva acestor riscuri să nu fie

în zadar, UE promovează planurile comune de dezvoltare (parteneriate cu

alte organizaţii) şi parteneriatele strategice (în special cu NATO).

Ţinând cont de caracteristicile conflagraţiilor moderne care se

definesc prin forme noi de manifestare a violenţei cu trăsături specifice ,

cum ar fi elemente de internaţionalizare prezente în conflictele interne,

unele dificultăţi determinare a părţilor de conflict în lumina creşterii rolului

actorilor nestatali şi a formaţiunilor transnaţionale, precum şi caracterul

frecvent asimetric al operaţiilor militare [5, p. 9], necesitatea intensificării

relaţiilor de cooperare la nivel internaţional este din ce în ce mai accentuată.

În acest sens, „ONU, NATO şi mai apoi UE au desfăşurat misiuni

de...sprijinirea transformării politice în statele în care intervin, sau altfel

spus, sprijinirea democratizării acestor state” [5, p. 8]. De observat este

însă, faptul că într-o democraţie respectarea drepturilor omului este

esenţială, iar folosirea forţei armate sub auspiciile unor instituţii

internaţionale, precum NATO şi UE-care au început să utilizeze forţa

înafara spaţiului stabilit prin tratatele constitutive [5, p. 9] - contestă

respectarea principiilor democratice care au stat la baza constituirii acestor

alianţe. Aşadar , toate fenomenele sunt discutabile, sunt într-o continuă

dezvoltare şi rămâne întotdeauna loc pentru perfecţionarea acestora.

Dintre cei care au militat pentru asigurarea unei păci generale în

lume, unii au susţinut că această pace universală poate fi instaurată într-un

mediu în care fiinţele umane să poată fi libere să decidă viitorul lor, astfel

încât fiecăreia să i se dea şansa să îşi clădească propriul drum spre

securitate, prosperitate şi împlinire personală. În această direcţie s-a

regândit sistemul democratic care domină lumea zilelor noastre.

Democraţia, este un regim permisibil, (în limita reglementărilor) care a dat

posibilitatea oamenilor de a-şi atinge propriile ţeluri, de a-şi apăra drepturile

fundamentale şi de a participa la funcţia de conducere a statului din care

făceau parte.

Triumful democraţiei asupra regimurilor totalitare de la sfârşitul

secolului al XX-lea a contribuit şi la inovarea sistemului relaţiilor

internaţionale. Odată cu consolidarea sistemelor de guvernare democratice,

noi ameninţări şi noi probleme au pus piedici creării unei lumi a păcii.

Eforturile teoreticienilor, specialiştilor şi cercetătorilor în ceea ce priveşte

găsirea tuturor mijloacelor de rezolvare a problemelor, au fost din ce mai

avansate, dar mediul global s-a confruntat cu noi şi diverse probleme.

254

Filozofia politică a fost disciplina care a îmbrăţişat de-a lungul timpului

toate discuţiile despre guvernământ şi ordine politică. Ideologiile poltice

apar, în special, după secolul al XVIII-lea, din necesitatea restabilirii unei

noi ordini mondiale bazată pe libertatea individului, egalitatea oamenilor în

faţa legii şi respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Acestea au luat

naştere din conturarea unor diverse concepte, în rândul maselor, menite să

critice caracterul absolutist al majorităţii guvernelor acelor vremuri.

Interpretarea, evaluarea şi prezentarea lumii se face de către popoare prin

intermediul acestor sisteme de convingeri sau, mai bine spus, a acestor

ansambluri de certitudini numite şi ideologii. Fiecare ideologie oferă o

modalitate de a gândi un anumit regim politic. De asemenea, fiecare

ideologie are baze care să promoveze un regim politic sau care să critice pe

un altul. Prezente în toate societăţile, ideologiile denotă un anumit nivel de

cunoaştere politică a oamenilor aderenţi. Referitor la lumea contemporană,

printre ideologiile care definesc această perioadă se găsesc şi:

neoliberalismul, neoconservatorismul, ecologismul, feminismul şi

fundamentalismul islamic. Liberalismul şi respectiv neoliberalismul sunt

considerate triumfătoare (Francis Fukuyama), deoarece regimul de

guvernare care le-a îmbrăţişat este cel dominant astăzi-democraţia.

Cunoştinţele despre acest aspect al ideologiilor politice sunt foarte

importante, deoarece putem observa modul de gândire al oamenilor reflectat

asupra diferitelor probleme ale societăţii şi ale lumii în general. Dacă

înţelegem cu adevărat ceea ce promovează fiecare ideologie, putem vedea

rezultatele pe care acestea le-au produs în urma confruntării cu diferite

probleme. Însă, uneori, chiar dacă urmărim îndeaproape evoluţia fiecărei

ideologii, ne putem uşor înşela în privinţa viitorului acesteia, deoarece

însăşi evoluţia vieţii poate avea aspecte neaşteptate. Spre exemplu, liberalii

şi socialiştii se aşteptau la apunerea ideologiei naţionaliste însă, lucrurile nu

stau tocmai în favoarea aşteptărilor lor. Naţionalismul se remarcă din nou şi

se concretizează prin diferite războaie anticoloniale, mai des întâlnite in

cadrul lumii a treia. De asemenea şi mişcările separatiste continuă să ofere

naţionalismului un loc aparte pe scena politică a lumii, iar exemple în acest

sens sunt multe: bascii în Spania, scoţienii şi galezii în Marea Britanie,

locuitorii din Quebec vorbitori de limbă franceză în Canada [2, p. 241].

Religia reprezintă şi ea un alt domeniu care continuă să existe şi să

determine diferenţe conceptuale (diferenţe între ideologii). Şi în acest

context ne întâlnim cu naivitatea liberalilor şi a socialiştilor care prevedeau

că religia va dispărea sau cel puţin că aceasta nu va mai cauza probleme pe

scena politicii mondiale. În viziunea lor, religia reprezenta o problemă strict

personală, fără să se ajungă în cazul în care numeroase conflicte ale lumii

contemporane să izbucnească din motive religioase. Însă, în ziua de azi,

multe dintre controversele politice încă sunt influenţate şi de religie:

conflictele între Israel şi ţările înconjurătoare au atât elemente religioase cât

şi naţionaliste, aşa cum este şi conflictul civil din Liban [2, p. 241]. Lumea

255

islamică reprezintă şi în zilele noastre o mare controversă în ceea ce

priveşte implicarea religiei în politică, deoarece în cadrul acestui popor nu

există nici o diferenţă între biserică şi stat, sau între religie si politică:”legile

ţării şi perceptele credinţei ar trebui să fie una şi aceeaşi” [2, p. 243]. De

asemenea, în lumea islamică apar multe probleme referitoare la respectarea

drepturilor omului (încă aplicându-se pedeapsa cu moartea): „militarismul

său (al guvernului/regimului iranian) în probleme religioase este încă

vizibil” [2, p. 243]. Aşadar, diferitele concepţii din cadrul diferitelor religii,

încă mai fac obiectul unor conflicte contemporane. Negăsirea unui punct de

echilibru va determina şi în viitor ca între religiile lumii să existe

neînţelegeri “deci religia trăieşte încă cu adevărat ca o forţă politică, dar

este o forţă care se îndreaptă către diferite direcţii. Precum un fluviu se

poate desface în mai multe râuri, tot astfel religia va continua să afecteze şi

să influenţeze ideologiile politice într-o varietate de moduri” [2, p. 244].

Astfel între domeniile amintite mai sus şi idealul democratic există o strânsă

conexiune.

Între aceste domenii se află o puternică legătură, mai ales acum,

când democraţia “se bucură de o popularitate mai mare ca oricând” [2, p.

245]. Legătura aceasta strânsă dintre noţiunile amintite rezultă şi din faptul

că majoritatea oamenilor zilelor noastre sunt de acord cu ceea ce înseamnă

democraţia şi implicit cu idealul acesteia. Diferenţele care produc

controverse nu întârzie însă să apară şi le putem observa chiar la graniţa

dintre democraţia liberală şi cea socială. Aici contrastele puternice dintre

liberali şi socialişti sunt pe cale să dea naştere unei noi lupte ideologice

dintre liberalism şi socialism. În sfârşit, toate ideologiile contemporane

joacă fiecare un rol foarte important în politică şi în relaţiile internaţionale,

drumul comun tuturor fiind încă la ani lumină distanţă. A apărut şi o teorie

care defineşte globalismul ca o ideologie care le înglobează şi le depăşeşte

pe toate celelalte, însă acest lucru nu este plauzibil atâta timp cât diferenţele

dintre ideologiile existente sunt atât de adânci. După cum susţin şi cei doi

autori ai volumului “Ideologii politice şi idealul democratic”, „toate

ideologiile se nasc dintr-o criză”, aşadar nu putem excude posibilitatea de

apariţie a altor noi ideologii în concordanţă cu crizele prin care omenirea va

mai trece în viitor.

Nu cu mult timp în urmă, au apărut idei care prevedeau un sfârşit al

ideologiilor, acestea fiind promovate de scriitori precum: Daniel Bell sau

Francis Fukuyama. Daniel Bell, în volumul său numit “The end of

ideology” afirmă următoarele: “trăim într-o eră post-utopică, post-

industrială, post-modernă”. El afirma de asemenea şi existenţa

exhateologilor şi a teologilor politice (în anii ’60). Aceste afirmaţii însă, nu

se referă la dispariţia efectivă a ideologiilor, ci mai degrabă la o

restructurare a realităţii, cu ajutorul căreia oamenii să privească într-un alt

mod realitatea înconjurătoare [9]. O altă concluzie pe care opera

politologilor menţionaţi mai sus ne-o impune, este faptul că într-un final

256

vom avea de-a face cu o singură ideologie care va triumfa. După Francis

Fukuyama, liberalismul constituie ideologia care a reuşit să rezolve

disputele politice ale lumii. Însă, în acest caz, nu vom asista la un sfârşit al

ideologiilor ca întreg ci doar la încheierea problemelor cauzate de acestea.

Dintotdeauna au existat conflictele ideologice şi în istorie şi-au pus

amprenta perioadele în care aceste conflicte s-au complicat generând

revoluţii şi chiar războaie. Diferenţele de gândire ale oamenilor şi lumea

care este într-o continuă schimbare au determinat şi încă vor mai determina

evoluţia ideologiilor. Scopul ideologiilor de a da explicaţii cu privire la

lumea înconjurătoare oferă acestora un caracter vivant [2, p. 240]. Aceste

aspecte, însă, sunt un produs al societăţii, al felului în care oamenii

gândesc, la un anumit moment, problemele cu care se confruntă. Dar, să ne

reamintim că, deşi populaţia dă viaţă statului, acesta reprezintă principalul

actor pe scena relaţiilor internaţionale. Statul şi guvernământul au

împuternicirea de a ghida poporul şi de a-i asigura acestuia securitatea de

care are nevoie.

Regimul politic reprezentativ fiecărui stat poate dezvălui multe

caracteristici ale modului în care puterea este exercitată în cadrul acestei

instituţii. Având în vedere dominanţa democraţiei pe plan mondial, trebuie

să analizăm cum această formă de guvernământ îşi pune amprenta pe

realizarea securităţii umane, ori, altfel spus, cum îngreunează aceasta

realizarea acestui tip de securitate. Democraţia are mare impact asupra

individului uman. Etimologic, aceasta traduce implicarea poporului în

exercitarea puterii (demos=popor; kratos=putere). Unele dintre punctele cel

mai des criticate, când ne referim la democraţie, sunt: dificultatea de

asigurare a dreptăţii prin decizii colective şi participarea, la hotărârea

deciziei respective, a tuturor oamenilor, fapt ce nu conduce, în concepţia lui

Giovanni Sartori, şi la cunoaşterea respectivei situaţii de către toţi

participanţii la luarea hotărîrii (unii pot hotărî în necunoştinţă de cauză).

Numai din aceste două exemple de puncte slabe ale sistemului democratic

putem observa dificultăţile care împiedică realizarea securităţii individului,

iar fără o securitate umană şi fără încrederea colectivităţii în instituţiile

statale, e greu, poate chiar imposibil să se vorbească despre o securitate

naţională. Din primul exemplu reiese că democraţia zilelor noastre este

foarte diferită de democraţia directă veche (spre exemplu de cea ateniană).

Acea formă de democraţie directă, este practic imposibil de realizat astăzi,

deoarece numărul participanţilor la deciziile politice a crescut enorm, iar

costurile pe care le-ar implica, în epoca noastră, eventualele consultaţii

directe cu poporul, ar fi exorbitante (spre exemplu, cumulul unor

referendumuri realizate frecvent). De aceea, democraţia zilelor noastre este

una reprezentativă, ceea ce provoacă dezacorduri atunci cand populaţia nu e

bine reprezentată (sau nu e reprezentată e cine trebuie) de cei care iau

deciziile politice. De asemenea şi democraţia care funcţionează pe baza

regulii majorităţii are minusurile ei, în sensul în care deciziile majorităţii pot

257

fi greşite, iar atunci minoritatea va încerca să l schimbe pe acestea prin

diferit metode (uneori nepacifiste). Din al doilea exemplu poate rezulta

neîncrederea cetăţenilor în sistem. Tot în cadrul democraţiei, libertatea

presei, folosită în mod excesiv, este factor care poate afecta încrederea pe

care cetăţenii ar trebui să o aibă în ceea ce priveşte forma de guvernământ a

statului(unui popor needucat, lipsit de valori i se ”vând” anumite informaţii

care sunt menite a-l descuraja în folosul neparticipării sale la viaţa politică)

[10].

Trăim într-o lume căreia îi este caracteristic un mediu al exploziei

informaţionale şi comunicaţionale. Într-un astfel de mediu, orice atitudine,

orice idee este adusă la cunoştinţa cetăţenilor datorită fluxului de informaţii

şi fluxului comunicaţional care au devenit de necontrolat [9]. În loc ca presa

să ajute la intensificarea participării politice, de cele mai multe ori aceasta

cauzează regresul acestei atitudini a societăţii: „oamenii nu mai sunt

cetăţeni, sunt : telespectatori, radioascultători, blogări, internauţi. Cetăţeanul

real a fost înlocuit de cetăţeanul virtual” [9]. Un exemplu în acest sens, dat

tot de autorul articolului precedent, este că deşi societatea este bombardată

de campanii informative cu privire la activitatea Uniunii Europene, puţini

cetăţeni ştiu ce se întâmplă de fapt la Bruxelles.

Deocamdată punctele forte ale democraţiei sunt recunoscute, dar

apariţia a noi provocări va continua să atace sub diferite forme paradigmele

democratice în care trăim. De pildă, luând ca exemplu forma cea mai

directă pe care poporul o are la dispoziţie pentru a-şi exercita puterea şi

anume referendumul, putem observa cum acesta se poate transforma într-un

risc care ameninţă securitatea colectivităţii. Şi anume, pentru a realiza un

referendum, ideal ar fi ca participarea populaţiei la viaţa politică să se

intensifice, iar acest lucru presupune ca cetăţeanul să-şi asume: acordarea

interesului şi a atenţiei personale, informarea cu privire la situaţia dată şi

cunoaşterea problemelor existente în viaţa politică a momentului respectiv.

Însuşirea anumitor cunoştinţe în legătură cu problema care ameninţă

societatea, precum şi formarea anumitor opinii pot să sprijine sistemul, dar

poate în aceeaşi măsură să respingă sistemul politic existent prin atitudini

extremiste. Aceste atitudini extremiste, împreună cu intensitatea participării

populaţiei, dă naştere extremismului. Am adus aceste puncte slabe în

discuţie, pentru că trebuie evidenţiat impactul pe care fiecare tip de gândire,

fiecare paradigmă îl are asupra securităţii individului. Un individ sau un

anumit grup de indivizi pot face o mulţime de lucruri pentru a-şi asigura şi

consolida securitatea, în acelaşi timp, referitor la acest grup dat, un al doilea

grup de indivizi poate sau nu poate fi de acord cu măsurile luate de către

ceilalţi. Oamenii sunt foarte diferiţi în gândirea lor, de aceea niciodată nu va

există o unitate care să se pretindă a fi absolută, în carul societăţii globale şi

mai ales, niciodată nu se va putea stabili absenţa factorilor care ameninţă

securitatea umană. Apariţia perpetuă a noilor provocări va pune mereu

omenirea pe gânduri.

258

Într-o altă ordine de idei, democraţia s-a instaurat şi sub dezideratul:

„Libertate. Egalitate. Fratenitate”(în Franţa anilor 1789-1799). La

momentul respectiv, instaurarea democraţiei era un ideal realizat, însă mai

este astăzi la fel de valabil acest fapt împlinit? Se poate vorbi de libertate,

egalitate şi fraternitate la nivelul cel mai înalt, în zilele noastre? O societate

bazată pe aceste trei valori ar putea fi asigurată din punctul de vedere al

securităţii, dar ce ne facem când cetăţeanul needucat corespunzător nu

înţelege termenul de libertate? Ştim că libertatea permite individului să

acţioneze, fără ca activitatea sa să provoace daune sau să îngrădească

libertatea celuilalt, aproapelui, însă câte comunităţi ale lumii nu au folosit

abuziv acest drept? Se poate vorbi despre egalitate sau fraternitate când într-

o societate avem atât cetăţeni corecţi, oneşti, cât şi infractori, hoţi şi

criminali? Aşadar probleme de tot felul nu întârzie să apară, iar specialiştii

care au stabilit cei patru piloni ai securităţii umane: „freedom from fear”,

„freedom from wants”, „freedom to live in dignity” (Kofi Annan) şi

„freedom from hazards impact” (Hans Gunter Brauch) au punctat că

asigurarea securităţii nu ar însemna nicidecum absenţa pericolelor, ci

posibilitatea de a permite un control asupra acestora.

O altă puternică ameninţare la adresa securităţii umane, care vine din

partea instituţiei statale, este neasigurarea educaţiei de calitate cetăţenilor.

Cerinţa care se impune pentru ca fiinţa umană să cunoască adevăratele

valori şi moduri corecte de comportament, este ca aceasta să beneficieze de

o bună şi continuă educaţie. Omul este capabil să îşi controleze aspectele

vieţii sale şi este capabil să se apere de temerile care pot fi provocate de

mediul său ambiant, însă acest lucru este posibil doar în măsura în care

omul este caracterizat de demnitate şi verticalitate. Aceste două calităţi

presupun absenţa oricărei forme de privare ca: foametea, ignoranţa,

incapacitatea, dizabilitatea şi boala. Oamenii trebuie să fie în măsură să se

protejeze de orice formă de discriminare, insecuritate, abuz sau nedreptate

[3, p.105]. Pentru ca omul să deţină aceste capacităţi este nevoie de

educaţie! Prin educaţie omul devine competent să participe la viaţa politică

şi să îşi dezvolte astfel cultura civică. În lucrarea „Cultura civică”, scriitorii

Gabriel Almond şi Sidney Verba subliniază şi acest aspect al importanţei

culturii politice: „ o formă democratică a sistemului politic participativ

presupune în egală măsură şi o cultură politică aflată în concordanţă cu el”.

Tot aceşti scriitori, aduc în vedere, în lucrarea lor, faptul că: „statul

democratic oferă omului obişnuit şansa de a participa ca un cetăţean

influent la procesul luării deciziilor politice (statul totalitar îi oferă rolul de

supus participant)”. Deoarece „cultura civică nu este o cultură modernă, ci

una care combină modernitatea şi tradiţia” [1, p. 36], contează foarte mult şi

mentalitatea populaţiei unei anumite regiuni (spre exemplu, mentalitatea

populaţiei balcanice este diferită de cea a populaţiei din Occident, de aceea

principiile democraţiei sunt înţelese diferit), cultura unui popor şi nu în

ultimul rând istoria acestuia (astfel putem observa zone ale globului care

259

rămân dedicate unui anumit regim politic). Studiul complet al celor doi

cercetători americani cuprinde şi analiza aspectului educaţiei regăsit în cele

cinci ţări de referinţă: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania,

Italia şi Mexic. Concluzia acestora este că „educaţia este legată în mod

strâns de cunoaşterea civică... între cei cu achiziţii educaţionale mai

modeste diferenţele sunt mai mari. În Statele Unite, Marea Britanie şi

Germania, şi într-o mică măsură în Mexic, cei cu puţină educaţie, încă

urmăresc politica; însă, în Italia, un număr redus de subiecţi aflaţi la nivelul

de jos se expun la o comunicare politică” [1, p. 84]. În urma acestor

considerente observăm că democraţia este personalizată în funcţie de statul

în care este aplicată, iar cetăţenii pot beneficia de o mai bună sau mai

proastă pregătire din punct de vedere educaţional. Nivelul de educaţie al

unei societăţi îşi pune amprenta asupra modului în care oamenii îşi înţeleg

drepturile, libertăţile şi obligaţiile. De altfel, pentru a analiza un anumit

nivel de securitate pe care îl poate atinge o comunitate, trebuie atent

urmărită şi această condiţie a înţelegerii de către individ a modului în care

trebuie să îşi apere, el însuşi, siguranţa personală.

Revenind la chestiunea cunoaşterii drepturilor omului, menţionez că

aceasta este posibilă în condiţiile în care investiţia în educaţie a statului este

una substanţială şi progresivă. Un sistem de învăţământ calitativ, nu numai

că încurajează participarea politică a cetăţenilor, dar mai ales, scade

probabilitatea ca într-o societate să izbucnească conflicte. Acest sistem de

învăţământ calitativ are o influenţă pozitivă şi transformatoare asupra

societăţilor aflate în conflicte, acţionând ca o contrapondere la conflict [4, p.

213]. Educaţia este o forţă care ajută la reducerea conflictelor din cadrul

grupurilor, prin lărgirea spectrului identificărilor noastre sociale de cele

limitate, în lumina caracteristicilor umane comune şi a obiectivelor

superioare [8]. O altă idee susţine următoarea opinie: „suntem de părere că

educaţia trebuie să rămână o prioritate atât pe timp de criză, cât şi în

perioade de stabilitate, deoarece fără educaţie, vor fi puţini cetăţeni capabili

să contribuie la reconstrucţia unei ţări (şi implicit la securitatea naţională)”

[4, p. 214]. Ca aspect negativ al educaţiei în viaţa societăţii, îl reprezintă

faptul că aceasta poate fi folosită ca instrument de manipulare a maselor.

Acestei situaţii îi corespunde un exemplu al regimurilor totalitariste

(comunismul) care îngrădeau sfera de cunoaştere a individului în scopul

satisfacerii intereselor celor aflaţi la guvernare. Astfel oamenii aveau acces

doar la anumite informaţii. Dar oare puterea tot mai mare pe care o au

mijloacele mass media nu ar putea avea cam acelaşi rezultat în viaţa

cetăţeanului democrat? În acest sens cred că odată cu preocuparea omului

de securitatea sa personală ar trebui ca acesta să pună pe locuri de frunte

asigurarea securităţii educaţiei pe care acesta o primeşte.

Odată cu atingere unui nivel de educaţie superior, efectele acestuia

sunt observabile în toate ramurile sau, mai bine spus, în toate dimensiunile

pe care le are securitatea umană. De asemenea si reciproca ideii anterioare

260

este la fel de valabilă şi anume: un grad inferior de educaţie îşi face vizibile

influenţele negative, pe care lipsa de educaţie le imprimă în domeniile

securităţii umane. După cum bine ştim, securitatea cunoaşte mai multe

dimensiuni: securitatea economică, alimentară, securitatea sănătăţii,

securitatea mediului, securitatea personală (fizică), securitatea comunităţii,

securiitatea politică (după modelul conceptului de şapte dimensiuni ale

securităţii promovat de ONU prin NUDP). Astefel, este foarte uşor să

facem trecerea de la domeniul educaţiei la cel economic. Securitatea

economică reprezintă cel puţin asigurarea unui venit bazal care să poata

susţine buna desfăşurare a vieţii de zi cu zi a persoanei umane. Prin educaţie

se poate combate sărăcia, foametea (cea cauzată de lipsuri materiale, nu din

urma unor catastrofe naturale precum: inundaţii, secetă) şi alte lipsuri de

ordin material (locuinţe, adăposturi) [3, p. 105]. O condiţie necesară, dar nu

suficientă a securităţii, este şi existenţa hranei [3, p.105]. Securitatea

alimentară vizează sănătatea consumatorilor şi este strâns legată de

securitatea sănătăţii. Tot prin educaţie se aduce la cunoştinţă societăţii

efectele negative pe care le produce poluarea. Scăderea gradului de poluare

al mediului înconjurător se poate face doar printr-o conştiinţă de masă

pozitiv educată în acest sens. Un mediu ambiant sănătos favorizează

dezvoltarea armonioasă a cetăţenilor şi consolidează securitatea sănătăţii.

Un comportament civilizat îl dobândim doar prin respectarea valorilor

morale, astfel, o populaţie civilizată îşi poate asigura securitatea personală

(fizică).

Educaţia implică dezvoltare şi la rândul ei, dezvoltarea implică

modernizare. Într-o societate modernă riscurile discriminării, de diferite

tipuri, este scăzut. Securitatea colectivităţii înseamnă lipsa atacurilor

discriminatorii la adresa indivizilor, însă practicile tradiţionale care se opun

modernizării reprezintă un factor de ameninţare a acestei dimensiuni a

securităţii umane. Plecând din nou de la educaţie, de punctat este că aceasta

promovează respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor oamenilor. O

societate construită astfel, asigură respectarea şi protejarea cetăţenilor, care

vor beneficia astfel de securitate politică. Am încercat să ofer o perspectivă

asupra modului în care educaţia este omniprezentă în dimensiunile pe care

le poate avea securitatea umană. Impactul major pe care buna pregătire a

omului îl are asupra condiţiei acestuia traduce puternica interdependenţă

creată între individul uman şi cunoaşterea pe care acesta trebuie să o deţină

cu privire la mediul său ambiant.

Trăim într-o epocă în care este practic imposibil a cunoaşte tot ceea

ce ne înconjoară, însă prin educaţie şi abilitatea de a descifra informaţiile,

omul trebuie să fie capabil nu doar să supravieţuiască ci să îşi asigure un

trai decent. Legătura strânsă dintre om, ideile acestuia, educaţia pe care o

are, statul şi organizaţiile din care acesta face parte şi securitatea umană

denotă imposibilitatea atingerii unui trai decent fără conştientizarea tuturor

acestor elemente, şi fără continua militare pentru perfecţionarea

261

interdependenţei acestora. Inclusiv în Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului (10 decembrie 1948) se stabileşte clar faptul că: „orice om are

dreptul la viaţă, la libertate şi la securitate personală”(articolul 3) [11].

Asigurarea securităţii umane este pasul de bază în asigurarea

securităţii statului, deoarece statul, fiind reprezentat prin populaţie este în

stare de securitate atunci când populaţia sa beneficiază de un mediu

securizat. De la securitatea naţională, la cea globală este doar un pas, astfel

impactul pe care îl are riscul de insecuritate umană în mediul relaţiilor

internaţionale este şi el decisiv.

Analizând Raporturile pe care Programul Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare (reţea de dezvoltare umană a ONU)le realizează în fiecare an

pentru a determina Indicele de Dezvoltare Umană (HDI), observăm că

eforturile oamenilor, statelor şi a organizaţiilor interguvernamentale merg

spre o direcţie pozitivă. După spusele Administratorului PNUD, Helen

Clark, „Raportul arată că oamenii din ziua de astăzi sunt mai sănătoşi, mai

înstăriţi şi mai bine educaţi decât înainte. Deşi nu toate tendinţele sunt

pozitive, ţările pot face multe pentru a îmbunătăţi vieţile oamenilor, chiar şi

în condiţii adverse. Acest lucru necesită spirit de conducere curajos la nivel

local, precum şi angajamentul continuu al comunităţii internaţionale” [12],

în concluzie se pare că omenirea încă aspiră spre realizarea şi conservarea

securităţii umane. Din analizele Raportului reiese că ţări aflate în curs de

dezvoltare, precum Oman, reuşesc să focalizeze veniturile din economie în

domenii precum sănătate şi educaţie. Împreună cu China, Nepal, Indonezia,

Arabia Saudită, Laos, Tunisia, Coreea de Sud, Algeria şi Maroc, Oman [12]

face parte din ”Topul celor mai dinamice”. Pe locuri mai inferioare găsim şi

state precum: Etiopia, Cambodgia, Benin care acordă mare importanţă

investiţiilor în educaţie si sănătate.

În concluzie, starea de insecuritate a fiinţei umane încă persistă şi se

face simţită pe scena relaţiilor internaţionale. Tendinţa de a stopa evoluţia

riscurilor şi ameninţărilor existente pe scena globală este una pozitivă, însă

în acest caz, prevenirea apariţiei noilor tipuri de probleme este un obiectiv

principal, deoarece pentru a asigura securitatea umană (dar şi pe cea

naţională), este mult mai uşor ca problemele să fie cunoscute, anticipate şi

prevenite decât să se recurgă la metode de contracarare şi combatere a

acestora.

Referinţe bibliografice: 1. Almond, G.; Verba, S. Cultura civică, Bucureşti, 1996.

2. Ball, T. Dagger, R. Ideologii politice şi idealul democratic. Iaşi: Polirom, 2000.

3. Kiş, Al.; Simion, E. Dimensiuni teoretice ale securităţii umane. Premisele

operaţionalizării conceptului de securitate umană. In: Sesiune Internaţională

de Comunicări Ştiinţifice, v. II, ULBS, 2010.

4. Munteanu, N. Educaţia ca beneficiu al păcii. Influenţa asupra securităţii în

perioada post conflict. In: Sesiune Internaţională de Comunicări Ştiinţifice, vol.

II, ULBS, 2010.

262

5. Neag, M. Consideraţii privind drepturile omului în operaţiile multinaţionale,

In: Sesiune Internaţională de Comunicări Ştiinţifice, ULBS, v. II, 2010.

6. Carta Naţiunilor Unite la :

http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/

7. Tratatul Organizaţiei Nord Atlantice la:

http://nato.md/uploads/site%20docs/tratatul_nord-atlantic.ro.pdf

8. Preventing Deadly Conflict: Final Report:

http://jpr.sagepub.com/cgi/content/abstract/40/3/339

9. Dan Pavel, Comunicare fără participare şi democraţie fără popor,

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/135/art09-pavel.html;

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8243325-sfarsitul-ideologiei-memoriam-

daniel-bell-1919-2011.htm

10. http://politeia.org.ro/magazin-politic/democratie-sau-tirania-majoritatii-

3/2838/;

11. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului

12. http://www.undp.ro/publications/human-development-report/2010/ro.