Home >Documents >PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

Date post:06-Jul-2018
Category:
View:272 times
Download:11 times
Share this document with a friend
Transcript:
  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    1/109

    UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE 

    ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ 

    PSIHOLOGIE SOCIALĂ CURS

    - SEMESTRUL II -

    Prof . univ. dr. Petru Lucian Curşeu Asist. univ. dr. Oana Cătălina Fodor

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    2/109

     I. Informaţii generale

    1.1.Date de identificare a cursului

    Date de contact ale titularului de curs: Nume: Prof. univ. dr. Petru Lucian Cur şeu

    Birou: sediul Facultăţii de Psihologie şi

    Ştiinţele Educaţiei, str. Republicii 37

    Telefon: 0264-590967

    Fax: 0264-590967

    E-mail: [email protected]

    Consultaţii: programările se fac pe adresa

    [email protected]

    Date de identificare curs şi contact tutori:  Numele cursului - Psihologia Socială 

    Codul cursului –  PLR1415

    Anul, Semestrul –  anul 2, sem. 2

    Tipul cursului - Obligatoriu

    Pagina web a cursului-

    http://psychology.psiedu.ubbcluj.ro/index.php/en

    Tutori –  Asist. univ. dr. Oana Fodor, drd.

    Alina Fleştea 

    E-mail: [email protected]

    1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite 

    Înscrierea la acest curs este condiţionată de parcurgerea şi promovarea următoarelor

    discipline Psihologie generală, şi Psihologie socială I . De asemenea cunoştinţele dobândite

     prin aprofundarea disciplinelor  Psihologia experimentală  şi analiza datelor  , Psihologie

    cognitivă, Psihologia personalităţii  şi Sociologie  sporesc considerabil accesibilitateatemelor propuse. Aceste prerechizite vor fi foarte utile în rezolvarea temelor de evaluare ce

    încheie fiecare modul, a proiectului semestrial precum şi în promovarea examenului de

    evaluare finală. 

    1.3. Descrierea cursului

    Cursul de Psihologie Socială face parte din pachetul de discipline fundamentale ale

    specializării psihologie, nivel licenţă, din cadrul Facultăţii de  Psihologie şi Ştiinţe aleEducaţiei a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj- Napoca. Disciplina continuă

    familiarizarea studenţilor cu problematica psihologiei umane situându-se într-o prelungire

    firească a cursului de Psihologie Generală şi într -o relaţie strânsă cu cursurile de Psihologie

    Cognitivă, Psihologia Personalităţii respectiv cu cel de Sociologie.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    3/109

    Focusul capitolelor reunite în cursul de psihologie socială este asupra naturii sociale

    a fiinţei umane. Importanţa acestei abordări rezidă în simplul  fapt al comunalităţii

    contactului social. Cotidianul în care trăim ne obligă la multiple interacţiuni cu alţi actori

    sociali fie pentru a ne atinge obiectivele, fie pentru a căuta acea „companie socială” de care

    avem nevoie. Interacţiunea cu alte persoane reprezintă un punct central al existenţei noastreca şi „fiinţe sociale” şi un prilej continuu de reflecţie: în momente şi contexte diferite

    această interacţiune este deopotrivă sursa unor momente de satisfacţie (lauda, ajutorul,

    recunoaşterea socială, statutul social etc.) precum şi a unor momente de insatisfacţie

    (respingerea, critica, izolarea socială etc.). 

    Scopul psihologiei sociale este de a aborda aceste fenomene într-o manieră

    sistematică, prin apelul la metode ştiinţifice, astfel încât să putem obţine informaţii cât mai

     precise despre cele mai complexe aspecte ale comportamentelor de natură socială. 

    Prin lectura capitolelor din cadrul acestui curs vă veţi familiariza cu conceptele şi

    modelele teoretice de bază care explică comportamentul uman în context social, altfel spus,

    veţi dobândi o grilă riguroasă şi fundamentată de analiză a principalelor fenomene de natură

    socială. 

    1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

    Cursul este structurat pe zece module de învăţare, dintre care primele cinci s unt

     parcurse în cadrul primului semestru al anului II de studiu, iar următoarele cinci module

    sunt parcurse în cadrul celui de-al doilea semestru din cadrul aceluiaşi an. Modul în care afost concepută organizarea acestor module de învăţare corespunzând celor mai cunoscute

    teorii ale comportamentului şi cogniţiei sociale este unul de tip progresiv, astfel încât

    conceptele dobândite în cadrul primelor sesiuni să stea la baza celor dobândite ulterior.

    Alegerea acestor modele teoretice e justificată de validitatea de care au dat dovadă în

    domeniul ştiinţific.

    Pentru o înţelegere aprofundată a informaţiilor pe care le regăsiţi în cadrul fiecărui

    modul, vă recomandăm parcurgerea principalelor repere bibliografice sugerate. În situaţia în

    care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi

    tutorii disciplinei.

    1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs 

    Parcurgerea modulelor de curs menţionate anterior va presupune atât muncă

    individuală cât şi întâlniri faţă în faţă (de tipul consultaţiilor), pe parcursul ambelor semestre

    de studiu din cadrul anului II.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    4/109

    Prezenţa la consultaţii este facultativă. Aceste întâlniri reprezintă însă un sprijin

    direct acordat dumneavoastră din partea titularului si a tutorilor. Scopul acestor consultaţii

    este, pe de o parte, de a fixa informaţiile de bază pe care le puteţi accesa în cadrul suportului

    de curs, iar pe de altă parte, consultaţiile au rolul de a suplimenta aceste informaţii cu

    explicaţii alternative, aplicaţii practice, puncte de dezbatere precum şi de a oferi răspunsuridirecte la întrebările pe care le veţi adresa.

    Activitatea individuală o veţi gestiona independent. Finalitatea acesteia constă în

     parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii şi rezolvarea proiectului de

    semestru. Modalitatea de notare şi ponderea activităţilor obligatorii în nota finală vă sunt

     precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare.

    Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi

    reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline

     presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi: 

    a.  consultaţii –   pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii

    faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă; 

     b.  realizarea unui proiect de semestru cu o temă dată, anunţată cu cel puţin 30 de zile

    înaintea datei de depunere a acesteia.

    1.6. Materiale bibliografice obligatorii

    În suportul de curs, la finalul acestuia, sunt  precizate atât referinţele biblografice

    obligatorii, cât şi cele facultative. Scopul acestor repere bibliografice este acela de a vă oferi

     posibilitatea aprofundării subiectelor discutate, de a adânci nivelului de înţelegere alacestora, precum şi de a face legătura cu subiecte conexe ce pot fi abordate prin studiu

    individual.

    Volumul „Grupurile în organizaţii” (2007), este referinţa obligatorie de bază pentru

    cursul de „ Psihologia socială”. Volumul realizează o incursiune în domeniul grupurilor

    organizaţionale pornind de la teoriile ştiinţifice care au abordat aceasta problematică şi de la

    cele mai importante metode de cercetare a dinamicii de grup.

    Acestui volum i se adaugă o serie de referinţe bibliografice obligatorii care vizează

    subiectele abordate în cadrul semestrului II şi care sunt specificate la finalul suportului de

    curs de pe semestrul aferent. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie pot fi accesate

    fie la Biblioteca Facultăţii de Psihologie din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”, fie

    în bazele de date electronice disponibile în cadrul Institutului de Psihologie.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    5/109

    1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

    Pentru a putea parcurge modulele de învăţare şi a soluţiona sarcinile semestriale,

    sunt necesare următoarele resurse:

    - calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele electronice

    suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)  - imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)

    - acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”) 

    - acces la echipamente de fotocopiere

    1.8. Calendar al cursului

    Atât în cadrul semestrului I, cât şi pe parcursul semestrului II vor fi programate 2

    întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii: în luna noiembrie 2015 şi ianuarie 2016,

     pentru semestrul I, respectiv în martie 2016 şi iunie 2016, pentru semestrul II.  Pentru

    informaţii exacte legate de datele şi locul de desfăsurare al cursurilor, vă rugăm să consultaţi

    site-ul facultăţii. Aşa cum am menţionat anterior, scopul acestora este de a sprijini studentul

    în procesul de învăţare al acestei discipline, oferind explicaţii suplimentare, punând în

    discuţie aplicaţii practice, precum şi soluţionând nelamuririle de conţinut sau cele privind

    sarcinile semestriale. Tutorii acestei discipline vor oferi sprijin punctual studenţilor care vor

    solicita ghidaj fundamentat în realizarea sarcinilor semestriale

    Pentru a valorifica la maxim aceste întâlniri, se recomandă ca pentru prima

    consultaţie din cadrul fiecărui semestru să fie parcurse primele 3 module, din materialul destudiu aferent semestrului I, respectiv II; iar pentru cea de a doua întâlnire din cadrul celor

    două semestre se recomandă lectura atentă a ultimelor două module 

    1.9. Politica de evaluare şi notare 

     Nota finală se compune din:

    a. punctajul obținut la un examen scris susţinut la final de semestru, în proporţie de 70% (7

     puncte);

     b. evaluarea proiectului de semestru predat la termenul stabilit, în proporţie de 30% (3

     puncte).

    Condițiile  pentru promovarea examenului la Psihologie Socială sunt: realizarea a

    minim 50% din punctaj pentru componenta examen (3.5 puncte din 7), iar punctajul cumulat

    la examen + proiect să totalizeze cel puțin 4.5 puncte.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    6/109

      Informaţiile necesare pentru realizarea sarcinii semestriale, atât pentru semestrul I,

    cât şi pentru semestrul II, vor fi transmise studenţilor la o dată ulterioară care să permită

    realizarea acestora. Pentru ca lucrările realizate să fie luate în considerare este necesară

     predarea lor la data stabilită şi în modalitatea comunicată din timp (electronic sau scriptic)

    de către titularul acestei discipline. Pentru a obţine punctajul maxim este necesarăsoluţionarea tuturor   cerinţelor menţionate în enunţul sarcinii, la un nivel calitativ ridicat.

    Lucrările predate după termenul limită menţionat nu vor fi luate în considerare.  

    Studentul poate solicita feedback privind punctajul obţinut prin contactarea

    titularului sau a tutorilor prin email.

    1.10. Elemente de deontologie academică 

    Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică: 

    - Orice material elaborat de catre studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada

    originalităţii. Studenţii ale căror lucrăr i se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptate spre

    notare.

    - Orice tentativă de fraudă va fi sancţionată prin acordrea notei minime sau prin

    exmatriculare.

    - Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afişaj electronic. 

    - Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea

    lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.

    1.11. Studenţi cu dizabilităţi: Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita

    constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a

    informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on-line etc) în funcţie

    de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate,   facilitarea

    accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.  

    1.12. Strategii de studiu recomandate:

    Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o

     planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de

    dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul,

    abordarea temelor de reflecţie propuse în cadrul fiecărui modul, precum şi soluţionarea

    temelor de evaluare propuse vor asigura un nivel înalt de înţelegere a conţinutului tematic şi

    totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline. 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    7/109

     

    Biografia titularului de curs

    Petru Curşeu (1975) este “Associate Professor” în cadrul departamentului de Studii

    Organizaţionale din cadrul Universităţii din Tilburg şi “Visiting Professor” în cadrul

    Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UBB. Doctoratul i-a fost acordat în cadrul

    Universităţii din Tilburg şi predă cursuri de Psihologie Socială, Comportament

    Organizaţional şi Complexitate în cadrul Organizaţiilor. Interesele sale de cercetare includ

    dinamica echipei (cu focus pe cogniţia echipei), cogniţia socială (în special studiul

    stereotipurilor şi a prejudecăţii în context organizaţional), precum şi procesul decizional în

    cadrul organizaţiilor. A publicat lucrări pe aceste teme în Journal of Information

    Technology, European Journal of Social Psychology, Group Dynamics, Group Decision and

     Negotiation, Studia Psychologica, Journal of Managerial Psychology, Team PerformanceManagement, precum şi în alte jurnale.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    8/109

    MODUL 1

    CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE (1) REPREZENTĂRILE SOCIALE 

    Scopul modulului:

      Familiarizarea studentului cu modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează realitatea

    socială  –  formarea reprezentărilor sociale.

    Obiectivele modului:

    Schema logică a modului

    În acest capitol vom analiza teoriile referitoare la reprezentările sociale. Mai întâi,

    vom trece printr-un scurt istoric al referirilor la modul în care indiv izii îşi construiesc şi

    utilizează reprezentări ale realităţii sociale. Aici vom descrie teoria lui Jung referitoare la

    inconştientul colectiv şi arhetipuri, cu metoda de studiu propusă de acesta, metoda

    La finalul acestui modul, studenţii trebuie: 

      Să poată defini şi descrie reprezentările sociale, ca mod de

    construire a realităţii sociale, din perspectiva teoriilor lui Jung,

    sociologului Emile Durkheim, lui Moscovici şi Abric 

      Să poată descrie comparativ paradigmele reprezentării sociale

      Să poată defini noţiunile de reprezentare socială, arhetipuri, nod

    central, elemente periferice

      Să descrie funcţiile reprezentărilor sociale, ale elementelor

     periferice si nodului central  Să identifice metodele de cercetare propuse de Jung, Durkheim,

    Moscovici si Abric, de cercetare a reprezentărilor sociale 

      Să identifice limitele si criticile paradigmelor reprezentărilor

    sociale

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    9/109

    amplificării, cu sursele şi modalităţi majore de formare a conţinuturilor arhetipale şi cu

    arhetipurile descrise de acesta.

    Apoi, vom trece prin paradigma reprezentărilor sociale, din perspectiva lui:

      Emile Durkheim care vede reprezentările sociale ca rezultate ale acţiunii

    colective, sau produse sociale obiectivate în mituri, legende şi tradiţii

     populare,

      Moscovici care consider ă că reprezentările sociale au rol de

    convenţionalizare şi prescriptiv 

      Abric care formulează teoria oganizării reprezentărilor sociale în jurul

    nodului central şi identifică patru funcţii ale reprezentărilor sociale:  de

    cunoaştere, identitară, de orientare şi justificativă.

    Teoria lui Jung a inconştientului colectiv şi arhetipurilor

    Scurt istoric

    Primele referiri la modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează reprezentări ale

    realităţii sociale apar în opera lui Carl Gustav Jung. Teoria acestuia referitoare la

    inconştientul colectiv şi arhetipuri este o primă prefaţare a paradigmelor ştiinţifice de studiu

    ale cogniţiei şi reprezentărilor sociale. În conformitate cu accepţiunea lui Jung, inconştientul

    colectiv este o achiziţie filogenetică şi spre deosebire de inconştientul individual care

    reflectă în cea mai mare măsură experienţa personală, inconştientul colectiv reflectă

    ex perienţa speciei. În accepţiunea lui Jung  inconştientul colectiv  este un inconştient

    supraindividual.

    Arhetipurile 1 sunt elementele constituente ale inconştientului colectiv. Arhetipurile

    sunt caracterizate de o dinamică pe care nu o putem atribui individului.  Jung elaborează

    teoria arhetipurilor combinând experienţa clinică dobândită în cei 10 ani de muncă în

    1Arhetip = elementele dinamice ale inconştientului colectiv, care nu pot fi atribuite individului  

    Temă de reflecţie 1: Încercați să definiți conceptul de reprezentare socială.Cum considerați că se nasc aceste reprezentări sociale? 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    10/109

    spitalul de psihiatrie condus de Bleuler cu bogatele sale cunoştinţe de istoria culturii şi

    religiei. Prezentăm în cele ce urmează un exemplu ilustrativ al acestei integrări ingenioase. 

    Într-unul dintre cazurile de schizofrenie Jung citează următoarea secvenţă delirantă:

    „Nu se poate să nu vedeţi penisul soarelui: când îmi mişc capul încoace şi încolo, se mişcă şi

    el şi astfel se naşte vântul” (Jung, 1994, p. 30). Jung pune în corespondenţă producţia

    delirantă a acestui pacient cu o serie de teme pe care le identifică pe de o parte în pictură

    (reprezentarea iconografică a pogorârii Sfântului Duh sau a Bunei Vestiri ), iar pe de altă

     parte într-o serie de texte liturgice antice publicate de Albrecht Dietrich (liturghia lui

    Mithra). Din aceste texte, Jung extrage următorul text pe care îl consideră relevant pentru

    interpretarea fragmentului delirant expus anterior: „... drumul zeilor vizibil  va fi arătat de

    zeul soare, tatăl meu; tot astfel va deveni vizibil şi aşa  numitul tub, originea vântului. Căci

    vei vedea atârnând din discul solar ceva ca un tub: şi anume când este înspre reg iunile dinvest apare întotdeauna vântul de est; când este produs celălalt vânt datorită orientării spre

    regiunile de est, vei vedea în mod asemănător după regiunea aceluia întoarcerea chipului”

    (Jung, 1994, p. 31). Pentru interpretarea aceleiaşi secvenţe, Jung mai invocă şi o serie de

     produse culturale care descriu (menţionează, reflectă) relaţia Dumnezeu, soare, vânt.

    În concluzie, linia de argumentare folosită de Jung  este următoarea: deoarece

    experienţa imediată a pacientului excludea posibilitatea ancorării delirului în cunoştinţe

    dobândite pe parcursul vieţii, ea îşi are originea într -un rezervor arhetipal împărtăşit social şi

    transmis peste generaţii.  Inconştientul colectiv2  este prin urmare rezultatul împărtăşirii la

    nivel social al unor conţinuturi (arhetipuri) dezvoltate în filogeneză şi transmise ereditar. 

    Metoda de studiu pe care o propune Jung este metoda amplificării3.. Aceasta constă

    în punerea în corespondenţă a unor teme majore ce apar în visele, fantasmele şi produsele

    2 Inconştient colectiv = rezultatul împărtaşirii la nivel social al conţinuturilor (arhetipuri) dezvoltate înfilogeneză şi transmise ereditar3 Metoda amplificării = punerea ăn corespondenţă a temelor majore din vise, produsele delirante ale pacienţilor psihotici cu motive culturale sau religioase, ce determină identificarea de conţinuturi arhetipale

    Temă de reflecţie 2: Identificați în literatura parcursă de dumneavoastrăexemple de arhetipuri. De ce sunt ele arhetipuri?

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    11/109

    delirante ale pacienţilor psihotici cu motive culturale sau religioase şi astfel permite

    identificarea conţinuturilor arhetipale. În opinia lui Jung, psihozele presupun o regresie mai

     profundă decât nevrozele şi prin urmare visele sau producţiile delirante ale acestor pacienţi

     permit accesul la o serie de conţinuturi psihice mai vechi şi mai profunde (Jung, 1994).

    După cum  menţiona Zamfirescu (1994), dacă Freud dezvoltă teoria inconştientului

    individual studiind nevrozele, Jung elaborează teoria inconştientului colectiv studiind

     psihozele (Zamfirescu, 1994).

    Pe lângă arheti purile mitologice şi religioase, Jung mai identifică şi o ser ie de

    arhetipuri regionale. El concluzionează astfel că experienţa dobândită pe parcursul

    filogenezei de către membrii  unei comunităţi care trăiesc într -o proximitate regională se

    întipăreşte în inconştient şi se transmite generaţiilor viitoare. Jung interpretează împărtăşirea

    unor conţinuturi arhetipale într -o comunitate oarecare nu ca pe un rezultat al expuneriituturor membrilor acestei comunităţi la un mediu fizic şi socio-cultural cu aceleaşi

     particularităţi ci mai degrabă a transmiterii ereditare a acestor conţinuturi supraindividuale.

    Dacă însă aceste conţinuturi sunt transmise ereditar, atunci cu   siguranţă modul efectiv de

    transmitere ne este străin şi necunoscut. În concluzie, formarea arhetipurilor nu este un

     proces ce se reiterează pe parcursul ontogenezei unor generaţii succesive ci este un proces

    de transmitere a unor conţinuturi dezvoltate de generaţiile anterioare. 

    Jung identifică trei surse şi modalităţi majore de formare a conţinuturilor arhetipale.

      Prima modalitate este întipărirea fenomenelor fizice prin intermediul unei reacţii

    subiective (miturile genezei sau miturile cosmogonice sunt un astfel de exemplu).

      Cea de-a doua modalitate de formare a conţinuturilor arhetipale constă în întipărirea

    condiţiilor biologice ale organismului uman şi ale resurselor sale instinctuale (moartea

    sau naşterea).

      Cea de-a treia modalitate este întipărirea relaţiei individului cu persoane relevante  

    (părinţi, fraţi). 

    Temă de reflecţie 3: Identificați câteva arhetipuri regionale. De ce lenumim arhetipuri? De ce le numim regionale?

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    12/109

     

    Prezentăm în cele ce urmează câteva arhetipuri descrise de Jung. 

    Persona (în latină 

    mască) 

    - se referă la imaginea despre sine pe care o persoană o expune

     pe parcursul comunicării interpersonale 

    - în accepţiunea lui Jung conţinutul personei diferă de la o

    cultură la alta, ea are o formă predeterminată constituită de

    masca socială ce transpare în relaţiile sociale ce se stabilesc

    între indivizii unei comunităţi 

    Umbra - este un conţinut arhetipal ce reflectă aspectul negativ şi

    inconştient al personalităţii umane 

    Anima -  se referă la dimensiunea feminină inconştientă a personalităţii

     bărbatului

    -  în concepţia lui Jung, anima are 2 dimensiuni sau

    componente. Prima dintre acestea se referă la imaginea femeii,

    colectiv împărtăşită într -o comunitate de bărbaţi, iar cea de-a

    doua se referă la dimensiunea feminină ce transpare în

    comportamentul fiecărui bărbat (feminitatea bărbatului) 

    Animus -  este conţinutul arhetipal ce reflectă dimensiunea masculină a personalităţii femeii 

    -  Jung tratează acest conţinut mai degrabă ca pe o orientare

    comportamentală a femeii spre comportamente tipic masculine 

    Sinele -  constă în totalitatea potenţialităţilor psihice ale individului

    integrate într-o manieră armonică (impulsul arhetipal spre

    coordonare, organizare şi consistenţă internă) 

    -  în opinia lui Jung, integrarea potenţialităţilor psihice ale

    individului se realizează într-o manieră determinată de arhetipul

    inconştient al sinelui (Jung, 1994) 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    13/109

    Paradigma reprezentărilor sociale 

    Emile Durkheim

    Primul autor care utilizează termenul de reprezentare socială este renumitul sociolog

    Emile Durkheim.  În 1895 acesta definea reprezentările sociale4  ca rezultate ale acţiunii

    colective, sau produse sociale obiectivate în mituri, legende şi tradiţii populare. Studiul

    comparativ al acestor produse culturale poate oferi date relevante cu privire la dinamica

    reprezentărilor sociale. Interacţiunile dintre membrii unei comunităţi presupun o interpretare

    colectivă a celor mai importante aspecte ale nişei ecologice în care trăiesc membrii

    respectivei comunităţi. Aceste interpretări colective sau reprezentări sociale cum le numeşte

    Durk heim se reflectă în produsele culturale ale respectivei comunităţi. În opinia luiDurkheim, singura modalitate de studiere a modului în care reprezentările sociale

    fuzionează, se separă sau se influenţează reciproc este prin analiza produselor socio -

    cultur ale în care apar aceste reprezentări. La Durkheim termenul de reprezentări sociale nu  

    se referă la modul în care membrii unei comunităţi îşi reprezintă realitatea socială (aşa cum

    s-a impus el ulterior în paradigma reprezentărilor sociale) ci la modul în care aceste

    reprezentări colective sunt reflectate în produsele culturale. 

    Paradigma reprezentărilor sociale apare în cea de-a doua jumătate a secolului trecut

    într-un context ştiinţific dominat de psihologia socială de orientare behavioristă. Autoru l

    care consacră termenul de reprezentare socială este S. Moscovici care publică în 1962

    volumul „Psihanaliza, imaginea şi publicul său”. Termenul de reprezentare socială este însă

    introdus de Emile Durkheim (1895) pentru a diferenţia modul în care se structurează şi

    evoluează reprezentările colective asupra realităţii sociale de modul în care se structurează

    4 Reprezentarea socială = rezultatul acţiunii colective sau produse sociale, obiectivate în mituri,legende şitradiţii 

    Temă de reflecţie 4: Identificați în realitatea socială românească oreprezentare socială ca rezultat al acțiunii colective. Cum o recunoașteți?Cum a luat naștere această reprezentare socială? 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    14/109

    reprezentările individuale despre aceeaşi realitate. Prezentăm în tabelul de mai jos câteva

    definiţii ale conceptului de reprezentare socială. 

    Autorul, anul Definiţia

    Moscovici,

    1961

    Reprezentarea socială: 

    - este o instanţă intermediară între concept şi percepţie care permite atât

    cunoaşterea realităţii cât şi crearea ei 

    - ea orientează şi organizează conduitele şi actele de comunicare socială. 

    Abric, 1984 Reprezentările sociale:

    -sunt produsul şi procesul unei activităţi mentale, prin care un individ sau

    un grup reconstituie realul cu care se confruntă şi-i atribuie o semnificaţie

    specifică. 

    Jodelet,

    1989

    Reprezentarea socială:

    - este o formă de cunoaştere elaborată şi împărtăşită social, având un

    scop practic şi concurând la construirea unei realităţi comune unui

    ansamblu social.

    De Rosa,

    1995

    O reprezentare socială:

    - este întotdeauna o reprezentare a ceva (obiectul) şi a cuiva (subiectul),

    fiind influenţată de caracteristicile lor. Interacţiunea dintre subiect şiobiect este elementul central al unei reprezentări sociale. 

    Flament,

    1995

    O reprezentare socială:

    - este un ansamblu organizat de cogniţii relative la un obiect, împărtăşite

    de membrii unei populaţii omogene în raport cu acest obiect.

    Serge Moscovici

    Conform teoriei iniţiale propuse de Moscovici (1961) reprezentările sociale îndeplinesc

    două roluri.

      În primul rând reprezentările sociale convenţionalizează persoanele, obiectele şi

    evenimentele sociale.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    15/109

      În al doilea rând reprezentările sociale au un caracter prescriptiv.

    Ele se impun cu o forţă irezistibilă în determinarea acţiunilor şi conduitelor individuale.

    Cu toate că Moscovici tratează cele două roluri ale reprezentărilor sociale ca independente,

    la o analiză atentă a argumentelor oferite de Moscovici (1995) putem afirma că aceste două

    roluri îndeplinite de reprezentările sociale sunt interelaţionate.

     Rolul de convenționalizare al repre z entărilor sociale 

    Conform primului dintre aceste roluri, reprezentările sociale conţin o serie de

    categorii instituite prin consens social. Cu alte cuvinte elementele reprezentărilor sociale

    sunt instituite prin consens social. Aceste elemente permit membrilor comunităţii să

    înţeleagă într -o manieră unitară contextul social al nişei lor ecologice. Acest rol facilitează şi procesele de comunicare la nivel social. În condiţiile în care membrii unei comunităţi înţeleg

    într-o manieră unitară realitatea, ei îşi pot dezvolta şi un sistem unitar de semne şi simboluri

     pe care să le folosească pe parcursul procesului de comunicare. Rolul de convenţionalizare a

    realităţii sociale este însă în opinia noastră strâns legat de rolul prescriptiv al reprezentărilor

    sociale. În accepţiunea lui Moscovici (1995) reprezentările sociale ne sunt impuse, sunt

    transmise peste generaţii, fiind rezultatul unor schimbări continue şi dezvoltări ce apar în

    decursul timpului. Elementele constituente ale reprezentărilor sociale sunt rezultatul

    interacţiunii dintre o comunitate  oarecare şi realitatea socială, interacţiuni desfăşurate pe

     parcursul mai multor generaţii succesive.

     Rolul prescriptiv al reprez entărilor sociale 

    Aceste elemente ajung să se impună cu o forţă irezistibilă şi să capete o valoare

    normativă pentru comportamentul indivizilor în contex social. De aici rezidă funcţia

     prescriptivă a reprezentărilor sociale asupra conduitei individuale. Nu putem însă să

    discutăm despre funcţia prescriptivă fără a lua în considerare rolul de convenţionalizare al

    Temă de reflecţie 5: Identificați rolul de convenționalizare al unuieveniment social (ex. nunta)

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    16/109

    realităţii sociale. Instituind un sistem unitar de percepere şi reprezentare a realităţii sociale în

    cadrul unei comunităţi, se dezvoltă implicit şi un sistem de recompense şi pedepse care îi

    vizează pe aceia care nu subscriu acestui sistem. Prin urmare putem concluziona că funcţia

     prescriptivă pe care reprezentările sociale o au asupra conduitei îşi are rădăcinile în rolul de

    convenţionalizare a realităţii.

    Abric

    Alături de Moscovici, care lansează şi impune termenul de reprezentare socială,

    Abric are o serie de contribuţii esenţiale la dezvoltarea acestei paradigme. El propune teoria 

    organizării reprezentărilor  sociale în jurul unui nod central, dar realizează şi o sinteză a celor

    mai importante funcţii ale  reprezentărilor sociale. În conformitate cu abordarea propusă deAbric, orice reprezentare socială este organizată în jurul unui nod central. Astfel o

    reprezentare este compusă din elemente centrale (ce formează nodul central al reprezentării)

    şi elemente periferice organizate în jurul nodului central. Nodul central al oricărei

    reprezentări sociale are două funcţii principale: funcţia generativă şi funcţia organizatorică

    (Abric, 1995).

    funcţia organizatorică

    Func iile nodului central 

    -  nodul central determină natura

    legăturilor care unesc între ele elementele

    reprezentării 

    -  nodul central al unei reprezentări sociale

    este elementul care uneşte şi stabilizează

    celelalte elemente ale reprezentării.Datorită celor două funcţii ale sale, nodul

    central este elementul cel mai stabil şi mai

    important al unei reprezentări sociale

    (Abric, 1995). 

    funcţia generativă

    - structura reprezentării sociale depinde

    de nodul central al acesteia

    - elementele periferice ale reprezentării

    sociale se generează şi se transformă în

    funcţie de nodul central al acestei

    reprezentări → nodul central al

    reprezentării generează în concluzie

    structura acesteia.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    17/109

     

    Câteva modalităţi prin care se poate modifica o reprezentare socială la nivelul

    elementelor sale periferice sunt reponderarea elementelor periferice ale reprezentării şi

    reponderarea relaţiei dintre aceste elemente cu nodul central al reprezentării, interpretări noi

    asociate elementelor periferice, integrarea condiţională în elementele periferice ale

    reprezentării a unor aspecte contradictorii. Prin aceste modificări ce survin la nivelul

    elementelor periferice, nodul central rămâne nemodificat, în timp ce reprezentarea se poate

    ajusta şi schimba în concordanţă cu schimbările survenite în mediul social, ea poate chiar

    integra elemente contradictorii ale contextului social (Abric, 1995).

    Între 1984 şi 1989 Abric realizează o serie de cercetări empirice în care testează

    asumţiile teoriei nodului central al reprezentărilor sociale. Abric studiază reprezentarea

    Funcţiile elementelor periferice

    funcţia de concretizare

    - se referă la faptul căelementele perifericeconferă reprezentării uncaracter contextual,îmbrăcând nodul centralcu elemente concrete ceintegrează elementelesituaţiei relativ la care se

     produce reprezentarea

    funcţia de reglare

    - se referă la faptul căelementele periferice alereprezentării sociale sunt maisuple şi mai flexibile decâtnodul central al acesteia şi

     prin urmare ele se pot ajustaşi modifica mai uşor în acordcu schimbările ce apar

     permanent în mediul social.

    - elementele periferice„constituie aspectul dinamicşi evolutiv al reprezentării”(Abric, 1995, p. 118).

    funcţia de apărare

    - se referă la faptul că elementele periferice sunt mai aproape de interfaţadintre contextul social (dinamic şi încontinuă schimbare) şi reprezentareasocială → ele se interpun practic întrecontextul social (realitatea socială) şinodul central al reprezentării → funcţiade protecţie pe care o au elementele

     periferice pentru nodul central alreprezentării 

    -  prin protejarea nodului central alreprezentării sociale, se păstrează oconsistenţă internă şi o coerenţă areprezentărilor.- în condiţiile în care nodul central alunei reprezentări s-ar schimba, aceastăschimbare ar antrena o adevărată bulversare a reprezentării → există prinurmare tendinţa ca o reprezentaresocială să se schimbe mai degrabă prinajustarea elementelor sale perifericedecât prin schimbarea nodului săucentral

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    18/109

    socială a artizanului într -o populaţie de nonartizani din sudul Franţei. Într-o primă etapă

    Abric utilizează ancheta de teren şi chestionarul pentru a culege date relative la modul în

    care membrii comunităţii studiate îşi reprezintă obiectul social studiat (artizanul). A analizat

    datele culese prin 40 de interviuri structurate şi 80 de chestionare  prin tehnica identificării

    similitudinilor . A identificat în urma acestei analize 4 elemente care au apărut cel mai

    frecvent atât în interviuri cât şi în răspunsurile la chestionare. Abric denumeşte aceste

    elemente care apar cel mai frecevent şi au cel mai înalt grad de generalitate (sunt menţionate

    atât în interviuri cât şi în răspunsurile la chestionare) elemente constituente ale nodului

    central al reprezentării. Restul elementelor care rezultă din analiza datelor au fost organizate

    în jurul acestor elemente centrale (Abric, 1995).

    În concluzie o metodă de cercetare a reprezentărilor sociale este analiza interviurilorîn combinaţie cu datele obţinute de la chestionare. Se conduc interviuri în care se solicită

    subiecţilor (membrilor comunităţii studiate care trebuie să fie o populaţie omogenă în raport

    cu obiectul social studiat) să expună cunoştinţele pe care le au despre obiectul social studiat.

    Din aceste interviuri realizate iniţial se pot extrage o serie de dimensiuni pe baza cărora

    ulterior se poate construi un chestionar. Îmbinarea celor două metode de cerecetare are

    avantajul că permite o analiză detaliată a modului în care membrii unei comunităţi îşi

    reprezintă realitatea socială. Din interviu se obţin date ample şi totodată descrieri coerente

    care permit ulterior analiza relaţiei dintre elementele reprezentărilor sociale. Deoarece

    discursul subiecţilor intervievaţi nu este constrâns de o serie de cerinţe stricte (ca în cazul

    chestionarului) prin analiza acestui discurs se poate identifica structura reală a reprezentării

    sociale aşa cum este ea împărtăşită de membrii comunităţii respective. Pe de altă parte prin

    utilizarea chestionarului pentru culegerea datelor se obţin date obiective care pot fi ulterior

    supuse analizelor statistice. Rezultatele statistice obţinute în urma analizei chestionarelor

    vor completa analiza interviurilor şi astfel se poate contura o formă cât mai exactă a

    reprezentării obiectului social studiat. În figura de mai jos prezentăm un fragment din

    schema reprezentării sociale a artizanului aşa cum a rezultat ea din studiul realizat de Abric.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    19/109

     

    În 1989 Abric realizează şi un studiu experimental pentru a verifica ipoteza nodului

    central. Aşa cum rezultă din prezentarea cercetării sale anterioare, elementele nodului

    central sunt elementele identificate în interviuri cu cea mai mare frecvenţă şi care apar şi în

    răspunsurile subiecţilor la chestionar (au un grad ridicat de consistenţă într -o populaţie

    omogenă în raport cu obiectul social studiat). În studiul experimental, Abric solicită unui lot

    de 92 de subiecţi (studenţi) să realizeze două sarcini. Prima dintre acestea consta în

    realizarea unor asociaţii libere pornind de la cuvântul artizan, iar cea de-a doua dintre

    acestea consta în trieri ierarhice succesive a termenilor rezultaţi din asociaţiile libere. Datele

    au fost prelucrate utilizând doi indicatori: frecvenţa cu care apare termenul respectiv în lista

    de termeni rezultată, iar cel de-al doilea este locul pe care îl ocupă termenul (rangul) în urma

    demersului de clasificare realizat de subiecţi. Prin calculul corelaţiei dintre rang şi frecvenţă

    s-au extras elementele centrale ale reprezentării. Rezultatele obţinute în acest studiu

    experimental au fost identice cu cele obţinute în urma primului studiu. Acest lucru este

    interpretat de Abric ca o confirmare a faptului că într -adevăr reprezentările sociale sunt

    organizate în jurul unui nod central.

    Conştiincios  Muncă manuală 

    Minuţios 

    Serios

    Calificat

    Stivit de taxe

    Personalizat

    Greu de găsit 

    Mai binefinisat

    Din ce în ce mai puţini artizani 

    Adaptată clientului 

    Independentă 

     Fragment dintr-o reprezentare socială organizată în jurul nodului central (adaptatădupă Abric, 1995) 

    Temă de reflecţie 6: Gândiți o cercetare în care să testați asumpțiilenodului central al reprezentărilor sociale. 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    20/109

     

    Integrând cercetările din domeniul reprezentărilor sociale, Abric aminteşte 4 funcţii

    ale acestor reprezentări: de cunoaştere, identitară, de orientare şi justificativă. 

    Prezentăm  în cele ce urmează un experiment ilustrativ pentru studierea modului în

    care activarea reprezentărilor sociale influenţează comportamentul, experiment realizat de

    Faucheux şi Moscovici (1968). Participanţii la experiment erau solicitaţi să participe la un

     joc de cărţi. Autorii au folosit două loturi de subiecţi. Ambelor loturi li s-a cerut să încerce

    să identifice regulile jocului de cărţi (jocul era identic pentru ambele grupuri). Unui lot i s-a

    spus însă că joacă împotriva naturii, iar celui de-al doilea lot i s-a specificat că joacă

    împotriva şansei. În opinia celor doi cercetători prima sintagmă (joc împotriva naturii) evocă

    o imagine mai comprehensivă şi controlabilă comparativ cu cea de-a doua sintagmă (joc

    împotriva şansei). Ipoteza studiului era că acţiunile şi implicit performanţele indivizilor vor

    fi dependente de reprezentările sociale activate. Cum sintagmele de prezentare ale jocului

    erau diferite, autorii au asumat faptul că şi reprezentările sociale activate vor fi diferite.

    Astfel un joc împotriva naturii înseamnă de fapt un joc împotriva unui adversar  predictibil,

    în virtutea faptului că natura este organizată şi funcţionează în baza unor reguli. Dimpotrivă

     jocul împotriva şansei evocă o reprezentare a unui adversar imprevizibil, al cărui

    comportament nu poate fi determinat şi înţeles pentru faptul că acest comportament nu este

     bazat şi organizat prin reguli care să poată fi uşor deduse. Prin urmare, în virtutea acestui

    raţionament, subiecţii care erau anunţaţi că vor juca împotriva naturii vor încerca să

    identifice regulile care stau la baza jocului de cărţi, în timp ce subiecţii care erau anunţaţi că

    Func iile re rezentărilor sociale 

    1. de cunoaştere  2. identitară  3. de orientare 4. justificativă 

    Temă de reflecţie 7: Luând ca suport o reprezentare socială,identificați-i funcțiile. În ce condiții poate lipsi una din aceste

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    21/109

    vor juca împotriva şansei nu se vor strădui să identifice astfel de reguli în comportamentul

    adversarului. Prin urmare ipoteza specifică a studiului este aceea că procentul subiecţilor

    care vor descoperi regulile jocului de cărţi va fi semnificativ mai ridicat în cazul subiecţilor

    informaţi că joacă împotriva naturii comparativ cu subiecţii informaţi că joacă împotriva

    şansei. Rezultatele studiului sunt concordante cu această ipoteză. Astfel, 38 din cei 40 de

    subiecţi informaţi că joacă împotriva naturii au identificat corect regula jocului de cărţi, în

    timp ce doar 12 din cei 40 de subiecţi informaţi că joacă împotriva şansei descoperă corect

    regulile repective (Faucheux & Moscovici, 1968).

    Limite și critici

    Conform teoriei reprezentărilor sociale, reprezentările sociale sunt activate de stimuli

    specifici, iar conduita individului este influenţată de conţinutul reprezentării activate.Stimulul şi reacţia la acesta sunt însă indisociabile  în viziunea acestei teorii. Moscovici

    afirmă că „nu există o graniţă clară între universul exterior şi universul interior al individului

    sau al grupului. Subiectul şi obiectul nu sunt în mod necesar distincte. Obiectul este inclus

    într-un context social activ care este conceput, cel puţin parţial, de către individ sau de către

    comunitate” (Moscovici, 1969, p. 9). Abric susţine asemeni lui Moscovici că „acest obiect

    este înscris într-un context activ, acest context fiind, cel puţin parţial, conceput de către

    individ sau de către grup ca prelungire a comportamentului său, a atitudinilor şi a normelor

    la care se referă. Cu alte cuvinte stimulul şi răspunsul sunt indisociabile: ele se formează

    împreună” (Abric, 1995, p. 107-108). Lipsa de disociere între stimul şi reacţie este în mod

    evident o reacţie la behaviorismul ortodox. În perspectiva behavioristă, teza principală este

    aceea că orice comportament este determinat de stimuli şi menţinut de consecinţele sale. Se

    face prin urmare o distincţie clară între stimul şi reacţie.

    Paradigma reprezentărilor sociale vine să critice această abordare reducţionistă. De

    altfel şi psihologia cognitivă  aduce o serie de critici behaviorismului tradiţional. În

    abordările cognitive teza principală este aceea că orice comportament este determinat de 

     prelucrările informaţionale amorsate de stimuli şi este menţinut de consecinţele sale

     percepute. Psihologia cognitivă interpune prin urmare termenul de prelucrări informaţionale

    (şi implicit pe acela de reprezentare) între stimul şi reacţie, precum şi între consecinţele

    comportamentului şi comportamentul în sine. Cu toate că psihologia cognitivă aduce această

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    22/109

    modificare tezei principale a behaviorismului ortodox, ea păstrează o distincţie conceptuală

    clară între stimul şi răspuns. În perspectiva cognitivă stimulul şi reacţia sunt clar disociate.

     Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre paradigma reprezentărilor sociale. În această

     paradigmă stimulul şi reacţia sunt indisociabile. Un anumit răspuns sau reacţie

    comportamentală poate redeveni la rândul său stimul. Schematic asumpţiile celor trei mari

    orientări (behaviorismul, cognitivismul, paradigma reprezentărilor sociale) în interpretarea

    comportamentului social sunt reprezentate în figura de mai jos.

    STIMUL SOCIAL COMPORTAMENT SOCIAL CONSECIN E 

    A B C

     Modelul ABC (antecedents, behavior, consequences) de inspiraţie behavioristă 

    STIMULSOCIAL

    COMPORTAMENTSOCIAL CONSECINŢE 

     Modelul cognitivist de determinare a comportamentului social

    Prelucrăriinformaţionale 

    Prelucrăriinformaţionale 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    23/109

     

    În paradigma reprezentăr ilor sociale, individul cunoscător al realităţii sociale este în

    acelaşi timp un constructor al acesteia. Putem cunoaşte elementele contextului social doar

     prin intermediul reprezentărilor sociale împărtăşite. Reprezentările sociale sunt cele care

    mijlocesc cunoaşterea realităţii sociale. Agentul cunoscător nu are însă un rol pasiv în

    cunoaşterea acesteia. El interacţionează cu contextul social al nişei sale ecologice. În urma

    acestei interacţiuni el ajunge să schimbe realitatea socială. Prin urmare interacţiunea dintre

    cunoscător şi obiectul cunoaşterii este o interacţiune dinamică ai cărei parametrii se schimbă

     permanent. Comportamentul individului (realizat ca urmare a activării unei reprezentări

    sociale) devine stimul şi implicit parte a realităţii sociale. Desigur interpretarea este coerentă

    şi la nivel descriptiv este foarte comprehensivă. Dacă trecem însă spre nivelul explicaţiei

    ştiinţifice, paradigma reprezentărilor sociale nu dovedeşte a avea aceleaşi veleităţi. Lipsa

    unei distincţii clare între stimul şi răspuns, între agentul cunoscător şi obiectul cunoscut

    limitează serios puterea explicativă a acestei paradigme. Se ştie că explicaţia ştiinţifică are la bază principiile raţionalităţii, ale experimentării şi inferenţei statistice. Cu siguranţă

     paradigma reprezentărilor sociale are o serie de lacune dacă o privim în lumina - este drept,

    uneori excesiv de restrictivă şi reducţionistă - a acestor principii. Este mai dificil să

    specificăm o relaţie cauzală univocă între reprezentările sociale şi comportament, precum şi

    CONTEXT SOCIAL

    STIMULI SOCIALI

    (obiecte, persoane, grupuri, fenomene,evenimente, comportamente)

    REPREZENTĂRI SOCIALE ÎMPĂRTĂŞITE (Categorii simbolice, imagini)

    Individ 1 Individ 2

    ComportamentComportament

    Cunoaşterea şi construirea realităţii sociale conform paradigmei cogniţiei sociale 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    24/109

    între stimulii sociali şi comportament, atâta timp cât în aserţiunile teoretice ale acestei

     paradigme aceste aspecte sunt indisociabile.

    Într-o paradigmă în care un răspuns nu este cu necesitate o reacţie la un stimul, iar

    stimulul poate fi determinat de reacţia comportamentală a individului este dificil să se

    realizeze aserţiuni teoretice care să fie verificate ulterior prin cercetări empirice. Un individ

     poate să exprime o opinie relativă la un obiect, iar această opinie devine o parte constituentă

    a obiectului social. De asemenea obiectul poate fi reconstruit în funcţie de reprezentarea

    socială ce i se ataşează, reprezentare care îl şi defineşte. În fine reprezentarea socială este

    constituită în funcţie de relaţia dintre subiect şi obiect, cu alte cuvinte în funcţie de relaţia ce

    se stabileşte între individ şi stimulii sociali. Ca o concluzie generală ce se poate extrage de

    aici putem afirma că nu există realitate în afara reprezentărilor sociale, iar reprezentările

    sociale se constituie ca funcţie a interacţiunii dintre individ şi realitatea socială. Construimdeci şi cunoaştem realitatea socială prin intermediul reprezentărilor sociale. 

    Rezumat  

    TEORIA LUI JUNG A INCONŞTIENTULUI COLECTIV ŞI ARHETIPURILOR . Teoria lui Jung este o primă prefaţare a paradigmelor ştiinţifice de studiu ale cogniţiei şi reprezentărilor sociale. În

    conformitate cu accepţiunea lui Jung, inconştientul colectiv este o achiziţie filogenetică şispre deosebire de inconştientul individual care reflectă în cea mai mare măsură experienţa personală, inconştientul colectiv reflectă experienţa speciei. Jung este cel care elaboreazăteoria arhetipurilor combinând experienţa clinică dobândită în cei 10 ani de muncă înspitalul de psihiatrie condus de Bleuler cu bogatele sale cunoştinţe de istoria culturii şireligiei. Metoda de studiu propusă de Jung este metoda amplficării.

    PARADIGMA REPREZENTĂRILOR  SOCIALE.EMILE  DURKHEIM este  primul autor care utilizează termenul de reprezentare socială.

    Studiul comparativ al acestor produse culturale poate oferi date relevante cu privire ladinamica reprezentărilor sociale. Termenul de reprezentare socială este însă introdus deEmile Durkheim (1895) pentru a diferenţia modul în care se structurează şi evolueazăreprezentările colective asupra realităţii sociale de modul în care se structureazăreprezentările individuale despre aceiaşi realitate. 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    25/109

    MOSCOVICI. Conform teoriei iniţiale propuse de Moscovici (1961) reprezentările socialeîndeplinesc rolurile: convenţionalizează persoanele, obiectele şi evenimentele sociale şi aucaracter prescriptiv.

    ABRIC. El este cel care propune teoria organizării reprezentărilor sociale în jurul unui nodcentrel, dar realizează şi o sinteză a celor mai importante funcţii ale reprezentărilor sociale.Confrom teoriei lui, reprezentarea este compusă din elemente centrale, ce formează nodulcentral şi elemente periferice organizate în jurul nodului central. Funcţiile nodului centralsunt: funcţia generativă şi funcţia organizatorică, iar funcţiile elementelor centrale sunt: de

    concretizare, de reglare şi de apărare. Funcţiile reprezentărilor sociale sunt: de cunoaştere,identitară, de orientare şi justificativă. 

     Bibliografie minimală obligatorie  

    Abric, J.C. (1997). Reprezentările sociale: aspecte teoretice. În Neculau, A.  Reprezentările

     sociale, Iaşi: Polirom 

    Curşeu, P.L. (2005). Making sense of social reality, Cogniţie, creier, comportament , IX, 4,599-608

    Curşeu, P.L., Pop-Curşeu. (2011). Alive after Death: An Exploratory Cultural ArtifactAnalysis of the Merry Cemetery of Săpânţa, Journal of Community & Applied Social Psychology, 21: 371 – 387.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    26/109

    MODUL 2

    CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE (II) 

    COGNIŢIA SOCIALĂ 

    Scopul modulului:

      Familiarizarea studentului cu modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează r ealitatea

    socială –  cogniţia socială.

    Obiectivele modului:

    Schema modulului

    Acest modul începe cu prezentarea direcţiilor generale de dezvolare a paradigmei

    cogniţiei sociale. Thompson identifică, în acest sens, o perspectivă individualistă  şi una

    colectivistă, perspective de dezvolarea a paradigmei cogniţiei sociale. Vom trece în revistă,

    apoi, cele mai reprezentative perspective ale acestei paradigme: paradigma agentului ce

    caută consistenţă internă şi şi echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce proceseazădistorsionat informaţia disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.

    Teoria atribuirii, Heider, 1958 deschide un nou domeniu de cercetare în domeniul

     psihologiei sociale. În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin care „omul

    cuprinde realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” şi tocmai datorită acestui fapt,

    La finalul acestui modul, studenţii trebuie:  

    Să poată descrie comparativ teoria individualistă şi colectivistă ale paradigmei cogniţiei sociale  Să poată să descrie cele patru accepţiuni ale individului ca agent

    cunoscător al realităţii sociale Fiske şi Taylor (1993), Leyens şiDardene (1996) Să poată să definească conceptele de: atribuire, erori motivaţioanle

    de atribuire, erori cognitive de atribuire Să poată numi limitele şi criticele fiecărei teorii Să identifice şi definească tipurile de atribuiri  Să identifice şi explice erorile de atribuire 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    27/109

    atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale. Vom trece teoria

    dezechilibrului cognitiv.

    Jones & Davis au dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri de erori

    de atribuire (cognitive şi motivaţionale) pentru heteroatribuiri: erorile motivaţioanle şi pe

    cele cognitive. Criticile şi limtele teoriei inferenţelor corespondente vor fi şi ele trecute în

    vedere.

    Teoria covarianţei are ca şi interogaţie centrală: ce tip de informaţii sunt utilizate

     pentru a realiza atribuirile cauzale?. Astfel, Kelley descrie două situaţii distincte: individul

    care primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza acestor surse

    regularităţi care să-i permită să realizeze atribuiri cauzale;  şi individul observă un singur

    eveniment / comportament şi trebuie să realizeze inferenţe şi să identifice factori care este

     posibil să fi determinat acest comportament.Atribuirile vor fi împărţite după diverse criterii, iar eroriel de atribuire vor fi decrise

    la finalul acestui modul.

    PARADIGMA COGNIŢIEI SOCIALE

    Paradigma cogniţiei sociale este în prezent cu certitudine cea mai cunoscută

     paradigmă de studiu a modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială. Thompson

    (1998) identifică două direcţii generale de dezvoltare a acestei paradigme: 

       perspectivă individualistă, elementul central al acestei perspective constând în

    cercetarea modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială.

       perspectiva colectivistă, centrându-se asupra modului în care membrii unei

    comunităţi împărtăşesc o modalitate anume de a-şi reprezenta şi de a se

    raporta la realitatea socială (Thompson, 1998).

    1.  Perspectiva individualistă asupra cogniţiei sociale 

    Asumpţia de bază a acestei perspective este aceea că stimulii sociali sunt o categorie

    aparte de stimuli şi influenţa lor asupra comportamentului este una particulară, mediată de

    modul în care ei sunt reprezentaţi în sistemul cognitiv al individului.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    28/109

    Spre exemplu  o anumită sumă de bani oferită unui individ poate determina

    comportamente diferite din partea acestuia în funcţie de reprezentarea pe care o activează

    acest stimul (bani oferiţi de o altă persoană). Dacă individul ţintă îşi reprezintă suma oferită

    ca o tentativă de mituire, comportamentul va fi diferit comparativ cu situaţia în care

    individul respectiv îşi reprezintă suma respectivă ca pe o recompensă meritată pentru un

    efort (sau serviciu) oarecare. Desigur că acest exemplu, deja prototipic, oferit de Fiske &

    Taylor (1993) poate recunoaşte variaţii transculturale, în special dacă ne referim la modul în

    care unele persoane din administraţia autohtonă se raportează la primirea unor sume de bani

    reprezentând în mod evident mită. Putem afirma că ipoteza conform căreia perceperea sumei

    de bani ca o tentativă de mituire va antrena un comportament de refuzare a sumei respective

    are o validitate relativă, cel puţin în anumite contexte culturale.

    Comportamentul social este influenţat de reprezentarea pe care o avem relativ la 

    stimulii sociali chiar şi  în condiţia absenţei stimulilor respectivi din câmpul perceptiv al

    individului. Comportamentul nostru social este prin urmare determinat de modul în care ne

    reprezentăm realitatea socială. Spre deosebire de paradigma reprezentărilor sociale, în

     paradigma cogniţiei sociale realitatea socială este un dat obiectiv (ea există independent de

    existenţa individului). Individul îşi construieşte o imagine (reprezentare) coerentă despre

    această realitate, reprezentare care să-i permită adaptarea oprimă la această realitate. 

    O altă asumpţie a paradigmei cogniţiei sociale este aceea că nu numai cauzele

    comportamentului social sunt de natură cognitivă ci şi consecinţele acestui comportament

    sunt de natură cognitivă.

    Atât comportamentul cât şi emoţiile (fie că ele sunt pre sau postcognitive) sunt

    etichetate şi reprezentate în sistemul cognitiv al individului. În concluzie, putem spune, în

    acord cu paradigma repr ezentărilor sociale că un individ îşi reprezintă în sistemul cognitiv

    atât prerechizitele cât şi consecinţele (urmările) unui comportament. În aceste condiţii ne

    interesează pe de o parte modul în care individul îşi reprezintă realitatea socială, emoţiile  pe

    Temă de reflecţie 1: Ce fel de comportamente poate să determine o glumă?Gândiți un alt exemplu de stimul social al carui reprezentare diferităinfluențează comportamentul persoanelor. 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    29/109

    care le trăieşte în raport cu aceasta şi acţiunile sale în context social, iar pe de altă parte,

    modul în care individul transformă aceste reprezentări.

    Analizând cercetările cele mai reprezentative ale paradigmei cogniţiei sociale

    Fiske şi Taylor (1993), precum şi Leyens şi Dardene (1996) citează 4 accepţiuni ale

    individului ca agent cunoscător al realităţii sociale: cel ce caută consistenţa internă şi

    echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce procesează distorsionat informaţia

    disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.

    2.  Perspectiva agentului ce caută consistenţa internă şi echilibrul cognitiv 

    Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că dezechilibrul perceput între

    două cogniţii sociale (reprezentări cognitive) determină apariţia unei stări de tensiune psihică pe care individul încearcă să o rezolve: prin urmare există o tendinţă general umană

    de a căuta consistenţa internă şi echilibrul cognitiv (echilibrul între reprezentările cognitive

    activate simultan).

    Cele mai ilustrative teorii pentru această perspectivă sunt:

      teoria asimetriei cognitive (Newcomb, 1953),

      teoria dezechilibrului cognitiv (Heider, 1958),

      teoria incongruenţei cognitive (Osgood & Tanenbaum, 1955) şi

      teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957).

    Temă de reflecţie 2: Ați trecut vreodată printr -o situație de dezechilibru dintre

    două cogniții sociale? De ce a apărut echilibrul? Ce ați simțit? 

    Temă de reflecţie 3: Încercați să găsiți cele două cogniții contradictorii carestau la baza comportamentului de fumat.

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    30/109

    3.  Perspectiva omului de ştiinţă naiv 

    Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că individul încearcă să găsească (să

    caute) explicaţii plauzibile pentru propriul comportament, comportamentul celorlalţi precum

    şi pentr u alte evenimente sociale.

    Cele mai ilustrative teorii sunt:

      teoriile implicite asupra personalităţii (Asch, 1946; Anderson, 1981) şi

      teoria atribuiri (Heider, 1958).

    4.  Perspectiva agentului ce procesează distorsionat informaţia socială 

    Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că indivizii nu analizează acurattoată informaţia disponibilă în contextul social, ci folosesc euristici personale pentru a

    integra aceste informaţii, deoarece deţin resurse cognitive insuficiente  pentru a procesa

    acurat toată informaţia disponibilă în mediul social. Datorită faptului că resursele cognitive

    de care dispun indivizii pentru a procesa infomaţia sunt limitate, aceştia simplifică

     problemele complexe cu care se confruntă, centrându-se doar asupra unor date care fie sunt

    evidente, fie confirmă o serie de reprezentări cognitive deja activate. 

    5.  Perspectiva tacticianului motivat

    Asumpţia centrală a acestui model este aceea că indivizii dispun de o mulţime de

    strategii cognitive pentru a procesa stimulii ce pr ovin din realitatea socială şi ei aleg o

    strategie sau alta în funcţie de obiectivele, motivele şi nevoile pe care le are la un moment

    dat. Conform perspectivei tacticianului motivat, motivul principal în virtutea căruia indivizii

    nu procesează acurat şi complet informaţia disponibilă nu este indisponibilitatea (sărăcia)

    resurselor cognitive ci mai degrabă obiectivele, motivele şi nevoile pe care ei le au la un

    Temă de reflecţie 4: De ce considerați că nu analizăm acurat informația dinmediu?

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    31/109

    moment dat. În unele cazuri chiar supramotivarea poate suplimenta disponibilitatea

    resurselor cognitive, sporind implicit şi eficienţa procesării informaţionale.

    Vom detalia în cele ce urmează prima perspectivă, trecând în revistă teoriile

    atribuirii.

    Teori il e atribui ri i (H eider, 1958)

    Atribuirea cauzală5 este una dintre modalităţile în care două sau mai multe

    reprezentări ce corespund unor evenimente / fapte sociale sunt relaţionate (se stabileşte o

    relaţie cauzală între acestea). Aşadar, atribuirea6   este o inferenţă ce explică cauzalitatea

    unui comportament sau eveniment social.

    Iniţiatorul teoriei este Heider (1958), care prin publicarea volumului „The Psychology

    of Interpersonal Relations” deschide un nou domeniu de cercetare în domeniul psihologiei

    sociale. Aşa cum în anii ’50 orientarea dominantă în psihologia socială a fost cercetarea

    grupurilor sociale, iar în anii ’60, cercetările din domeniul atitudinilor, în anii ’70, cercetarea

    domeniului atribuirilor a constituit preocupare dominantă a cercetărilor din psihologia

    socială (Deschamps & Clemence, 1996).

    În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin care „omul cuprinde

    realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” (Heider, 1958, p.79). Datorită acestui

    fapt, atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale. Aşa după cum

    arată şi titlul cărţii publicate în 1958, intenţia lui Heider a fost mai degrabă aceea de a iniţia

    o teorie a relaţiilor interpersonale.

    Teoria lui Heider asupra atribuirii este prin urmare nestructurată. Atribuirile sunt

    ancorate conceptual în teoria dezechilibrului cognitiv (Heider, 1944; 1958). Această teorie

    de inspiraţie gestaltistă porneşte de la asumpţia că universul cognitiv al individului va

    5 Atribuirea cauzală = una din modalităţile în care una sau mai multe reprezentări ce corspund unor faptesocaile sunt relaţionate 6 Atribuirea = o inferenţă ce explică cauzalitatea unui comportament sau eveniment social.  

    Temă de reflecţie 5: Dați exemple de atribuiri din viața proprie. De ce suntele atribuiri?

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    32/109

    încerca să rezolve dezechilibrul existent, interpretând într -o manieră coerentă evenimentele

    cu care vine în contact. Se ştie că relaţia cu cea mai mare valenţă interpretativă este

    cauzalitatea.

    A stabili deci o relaţie cauzală între două evenimente conferă maximum de echilibru

    cognitiv. Pentru a-şi satisface nevoia firească, de echilibru cognitiv, individul este orientat 

    spr e a face atribuiri cauzale între evenimentele sociale, comportamentele proprii şi ale

    celorlalţi. 

    Contribuţiile majore aduse de Heider la dezvoltarea cercetării în domeniul atribuirii

    sunt:

      distincţia realizată între autoatribuiri şi heteroatribuiri; 

      distincţia realizată între sursele ce pot constitui cauza unor comportamente sau

    acţiuni sociale: surse interne, ce ţin de persoane (şi se constituie în factori interni) şi

    surse externe, ce ţin de mediu / situaţie (factori externi). 

    Conform lui Heider, individul îşi explică propriul comportament şi comportamentul

    celorlalţi invocând două categorii de factori (interni şi externi). În ceea ce priveşte factorii ceţin de persoană (factorii interni), Heider consideră că „intenţia este factorul central al

    cauzalităţii personale”. 

    Aşadar, identificarea şi înţelegerea factorilor ce au determinat comportamentul

     propriu sau al altor persoane permit individului să ordoneze şi să organizeze realitatea în

    care navighează, să-şi construiască o lume / realitate predictibilă, construindu-şi astfel

    sentimentul de control al realităţii care, implicit, îi permite să menţină o stare de echilibru

    cognitiv.

    Temă de reflecţie 6: Dați un exemplu de situație în care ați ajuns la unmaximum de echilibru cognitiv, prin stabilirea unei relații cauzale întredouă evenimente. 

    Temă de reflecţie 7: Ce se întâmplă dacă nu identificăm și înțelegem factoriice determină comportamentul propriu? Dați un exemplu. 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    33/109

    Abordarea teoretică propusă de Heider, deşi lacunară şi slab structurată, este punctul

    de pornire pentru celelalte teorii ale atribuirii.

    Teoria inferenţelor corespondente (Jones & Davis, 1965) 

    Jones & Davis au dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri de erori

    de atribuire (cognitive şi motivaţionale) pentru heteroatribuiri.

    Erorile motivaţionale de atribuire apar atunci când o persoană face atribuiri cauzale 

     pentru un comportament realizat de o altă persoană, comportament care are însă o relevanţă

     personală  pentru cel care realizează atribuirea (îl afectează într -un fel sau altul). Cercetările

    realizate de Jones & Davis arată că avem tendinţa de a realiza atribuiri cauzale despre

    comportamentul celorlalţi, mai ales atunci când acest comportament ne afectează (arerelevanţă pentru noi). 

    Erorile cognitive de atribuire7  se referă la ponderarea distorsionată a factorilor  

    determinanţi ai comportamentului realizat de o altă persoană. Autorii au arătat că atunci

    când facem atribuiri cauzale în legătură cu modul în care se comportă o altă persoană, avem

    tendinţa de a invoca predominant factori dispoziţionali (caracteristici ale persoanei în cauză)

     pentru a-i explica acţiunile. Această eroare se impune ulterior în literatură sub numele de

    eroarea fundamentală de atribuire.

    Prin urmare teoria inferenţei corespondente are la bază stabilirea unei corespondenţe

    între:

      un comportament (efect) şi

      o serie de caracteristici (dispoziţii) personale ale celui care îl realizează. 

    Conform acestei teorii, derularea procesului de heteroatribuire se desfăşoară în următoarea

    secvenţă de paşi: 

    1.  observatorul analizează comportamentul şi efectele acţiunilor unui actor

    social;

    7 Erorile cognitive de atribuire = ponderea distorsionata a factorilor determinanşi si comportamnetului realizatde o altă persoană 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    34/109

    2.  observatorul compară apoi aceste acţiuni şi efecte cu acţiuni posibile dar  

    neefectuate de actor, pentru a identifica efectele comune şi specifice acestor

    acţiuni (două acţiuni specifice pot avea efecte comune);

    3.  observatorul atribuie (realizează corespondenţe) o acţiune specifică unei

    dispoziţii a individului. 

    Modul în care observatorul realizează atribuirile este influenţat  de o serie de factori,

    cum ar fi:

      dezirabilitatea socială a comportamentului în cauză,

      elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile şi 

      relevanţa personală a respectivului comportament. 

    Dezirabilitatea socială a comportamentului realizat de actor.   Cu cât

    comportamentul realizat de actor are un grad mai ridicat de dezirabilitate socială, cu atât

     probabilitatea ca observatorul să realizeze atribuiri cauzale este mai redusă. Acest fapt poate

    fi explicat prin aceea că există mai multe informaţii disponibile pentru atribuire atunci când

    comportamentul este indezirabil.

    În experimentul realizat de Jones, Davis & Gergen (1961, 1990) s-au studiat atribuirile

    realizate de observatori pentru comportamentele unui actor, aflate sau nu în conformitate cu

    un rol determinat. Subiecţii audiau un interviu pentru obţinerea unui post de muncă, interviu

    ce se desfăşura între un psiholog şi un complice.

    Psihologul îi descria complicelui cerinţele necesare pentru un post de astronaut (ceea

    ce implica trăsături relaţionate cu introversiunea –   capacitatea de a trăi singur)  sau de

    marinar (fiind necesare trăsături relaţionate cu extraversiunea –   spirit de echipă,

    sociabilitate). Apoi complicele răspunde la o serie de întrebări, comportamentul lui fiind fie

    conform cu cerinţele rolului pentru care aplica, fie în discrepanţă. 

    În final se cerea subiecţilor să-l evalueze pe complice pe dimensiunea extraversiune /

    introversiune şi să aprecieze gradul de încredere în evaluările realizate (convingerea dacă

    Temă de reflecţie 8: Identificați pașii unui proces de heteroatribuire, conformteoriei inferenței corespondente. 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    35/109

    intervievatul şi-a dezvăluit adevărata personalitate). Rezultatele arată că încrederea

    observatorilor în evaluările (atribuirile) pe care le fac despre comportamentul actorului

    creşte atunci când comportamentul lor este nonconform cu exigenţele rolului.  Concluzia

    extrasă de autori este că atunci când se judecă un comportament neconform cu normele

    (cerinţele) sociale, observatorul dispune de un volum mai mare de cunoştinţe, prin urmare

    încrederea lui în atribuirea făcută creşte. Se deduce de aici cel de-al doilea factor ce

    influenţează realizarea atribuirilor, şi anume distinctivitatea acţiunii. 

    Elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile.  Cu cât

    există mai multe elemente distinctive ale comportamentului realizat de actor, raportat la alte

    comportamente posibile (şi în particular dezirabile), cu atât este mai probabil că

    observatorul va realiza atribuiri cauzale.

    Relevanţa personală a comportamentului realizat de actor. Cercetările realizate de

    Jones & Davis au arătat că probabilitatea ca un observator să realizeze atribuiri cauzale

    creşte în condiţiile în care acţiunile actorului îl afectează în mod direct.

    Într-un experiment realizat de Jones & Charons (1957), autorii au solicitat unor

    grupuri de subiecţi să rezolve o serie de probleme. Singurul care greşea mereu era un

    complice al experimentatorilor. Pentru performanţa lor, grupurile primeau recompense. Într-

    o primă situaţie, recompensele erau atribuite grupului (recompensă colectivă).

    Iniţial fiecare subiect realizează o descriere a complicelui şi a altei persoane din grup

    (înainte de începerea sarcinii). După terminarea experimentului, aceiaşi subiecţi reiau

    evaluările realizate anterior pentru aceleaşi persoane. Rezultatele arată că evaluările realizate

     pentru complice se schimbă (devin negative) numai în condiţia în care recompensa este

    colectivă, adică performanţa complicelui afectează în mod direct recompensa obţinută de

    observator.

    Cu toate că studiile experimentale au susţinut anumite asumpţii ale acestei teorii, ea

     prezintă trei limite: 

    1.  Teoria susţine că atribuirea intenţiei trebuie să preceadă atribuirea

    dispoziţională, însă anumite comportamente pot fi explicate pe baza unor atribuiri

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    36/109

    dispoziţionale, în lipsa intenţiei (de exemplu, stângăcia). Prin introducerea noţiunii de

    ntenţie în acest context se acceptă implicit ideea că actorul putea să aleagă între alternative

    disponibile.

    2.  Cu toate că valoarea informaţională este mai ridicată pentru cele mai multe

    comportamente ce violează normele sociale, şi anumite comportamente ce confirmă

    expectanţele individului pot avea valoare informaţională ridicată (cazul comportamentelor

    ce confirmă stereotipurile). 

    3.  Cele mai multe studii realizate în această perspectivă teoretică nu au evaluat

    atribuirea cauzală propriu-zisă. A infera o trăsătură (dispoziţie) nu este acelaşi lucru cu a

    infera o cauză. 

    Cercetări curente 

    Gilbert (1995)  identifică mai multe etape distincte în realizarea inferenţelor

    dispoziţionale: 

    1. se stabilesc posibile relaţii între o trăsătură şi comportamente; 

    2.  trăsăturile identificate cu rol de determinare pentru un comportament sunt inf erate

    actorului;

    3.  se realizează şi o corecţie situaţională, apărând relaţia dintre dispoziţie şi comportament

     prin activarea unor factori externi.

    Dacă există o relaţie clară între trăsătură şi comportament, atunci există tendinţa de a

    realiza atribuiri automat. Corecţia situaţională nu este însă o componentă automată a

     procesului de atribuire.

    Temă de reflecţie 9: Dați exemple de situații cand ați realizat atribuiri automate

    (stabilind relații între trăsătură și comportament) 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    37/109

    Teoria covarianţei (Kelley, 1967;1973) 

    Interogaţia centrală a acestei teorii este: ce tip de informaţii sunt utilizate pentru a

    realiza atribuirile cauzale?

    Kelley descrie două situaţii distincte: 

    1.  individul primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza

    acestor surse regularităţi care să-i permită să realizeze atribuiri cauzale; 

    2.  individul observă un singur eveniment / comportament şi trebuie să realizeze

    inferenţe şi să identifice factori care este posibil să fi determinat acest

    comportament.

    Pentru prima situaţie, Kelley propune un model de covarianţă  –  un efect este atribuitunei condiţii care este prezentă în toate situaţiile în care este prezent efectul, şi efectul

    lipseşte atunci când lipseşte şi condiţia respectivă. Din punct de vedere statistic Kelley şi-a

     bazat teoria pe metoda statistică a analizei de varianţă ANOVA (prin care se pot identifica

    modificările la nivelul variabilei dependente la modificarea variabilei independente).

    Analiza propusă de Kelley ia în considerare trei direcţii de evaluare:

       persoana

      circumstanţele 

      stimulii.

    Cea de-a doua situaţie  e cea în care individul observă o singură acţiune. Kelley

    acceptă faptul că utilizarea modelului statistic al covarianţei este aplicabil doar în cazul în

    care sunt disponibile mai multe surse de informaţii, mai multe observaţii succesive pentru a

    obţine date referitoare la consens, consistenţă şi distinctivitate. 

    Uneori însă aceste informaţii fie nu sunt disponibile, fie individul nu este motivat să

    le caute. Cum se realizează în aceste cazuri atribuirile cauzale? Kelley susţine că în aceste

    situaţii în care individul trebuie să realizeze atribuiri bazate pe informaţii incomplete, ele

    utilizează aşa-numitele scheme cauzale8. Aceste scheme cauzale se referă la teorii implicite

    8 Schemele cauzale = teorii implicite constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce potdetermina un anumit efect

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    38/109

    constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce pot determina un anumit

    efect. În consecinţă observatorii realizează atribuiri utilizând aceste scheme, prin

    compararea şi apoi integrarea informaţiei ce rezultă dintr -o singură observaţie cu informaţia

    deja existentă şi structurată într -o astfel de schemă cauzală. 

    Kelley elaborează acest concept al schemelor cauzale, considerând că dintr -o

    constelaţie de cauze este posibil să se obţină efectul chiar în condiţiile în care cauzele nu se

    află în conjuncţie (mai multe cauze pot genera acelaşi efect). De exemplu, performanţa

    şcolară redusă poate fi determinată de mediul şcolar inadecvat sau pr obleme familiale saulipsa motivaţiei şi efortului. În legătură cu această teză a disjuncţiei cauzelor, Kelley

    descrie şi efectul substituţiei cauzelor în generarea unui efect. Astfel, dacă apare o nouă

    cauză susceptibilă de a produce efectul respectiv, atunci cauzele identificate anterior sunt

    substituite de aceasta (moartea părinţilor substituie ca şi cauză lipsa de efort şi motivaţie în

    explicarea performanţei şcolare reduse). Un alt principiu este cel al accentuării. Rolul de

    determinare atribuit unei cauze creşte dacă efectul apare în prezenţa cauzei respective, dar

    aflată în conjuncţie cu un eveniment care în mod normal inhibă apariţia efectului (dacă

     performanţa şcolară bună apare în condiţii de boală, rolul explicativ al efortului depus şi al

    motivaţiei creşte). 

    Kelley descrie şi situaţii în care este nevoie de o conjuncţie de cauze pentru a

    determina un efect. Kelley explică însă doar acţiuni extreme sau neobişnuite pe baza acestei

    structuri reprezentaţionale. Ceea ce e important de reţinut în legătură cu această teorie e

    faptul că Kelley nu se referă la abordarea ştiinţifică a realităţii, ci se referă la modul în care

    subiectul naiv ordonează şi organizează realitatea,  conceptele propuse în cadrul teoriei

    referindu-se la structuri reprezentaţionale. 

    În ceea ce priveşte importanţa schemelor cauzale, în accepţiunea lui Kelley acestea

     permit observatorului să realizeze atribuiri atunci când informaţia de care dispune este

    incompletă, să identifice şi să creeze structuri generale referitoare la relaţiile posibile între

    Temă de reflecţie 10: Identificați două scheme cauzale în cazul propriuluicomportament. De ce sunt acestea scheme cauzale? De ce apar ele?

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    39/109

    evenimente. De asemenea, ele oferă euristici care permit persoanei să proceseze informaţiile

    complexe de care dispune la un moment dat cu un minimum de efort cognitiv.

    Pentru situaţia în care se utilizează mai multe surse / informaţii, principalele critici sunt:

    1.  Covarianţa dintre două variabile nu implică cu necesitate cauzalitate.

    Covarianţa cere îndeplinirea a două condiţii: atunci când există cauza să apară

    şi efectul şi atunci când nu apare cauza să lipsească şi efectul. În plus faţă de

    aceste condiţii, postularea unei relaţii de cauzalitate cere şi ca atunci când

    cauza se modifică, să se modifice şi efectul în aceeaşi măsură. 

    2.  Studiile care au testat modelul induc o eroare comună, şi anume aceea că aufost oferite subiecţilor informaţii despre covarianţă. 

    3.  Cu toate că atribuirile realizate de subiecţi par să satisfacă principiul

    covarianţei, modul în care ei procesează în realitate informaţia poate fi cu totul

    diferit. Dacă modul în care indivizii realizează atribuirile poate fi aproximat cu

    metoda ANOVA, acest lucru nu înseamnă că în sistemul lor cognitiv se

    întâmplă în realitate ceva de acest fel.

    Cercetările curente oferă un model alternativ este modelul centrării asupra condiţiilor

    anormale. Hilton & Slugoski (1986) oferă o alternativă simplă şi elegantă pentru modelul luiKelley. Conform acestui model, noi selectăm o cauză în condiţiile în care aceasta pare a fi

    anormală în comparaţie cu evenimentul ţintă.

    Temă de reflecţie 11: Gândiți o situație în care chiar dacă două variabilesunt covariante, nu implică cu necesitate cauzalitate. De ce apare acest lucru? 

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    40/109

    Astfel, informaţiile referitoare la consensul scăzut (aproape nimeni   nu se mai

    comportă la fel) permite etichetarea persoanei ţintă ca normală. Informaţiile referitoare la

    distinctivitatea crescută (persoana face comportamentul numai la stimulul dat) permite

    etichetarea stimulului ca fiind anormal, iar informaţiile referitoare la consistenţa scăzută

    (comportamentul nu s-a mai repetat niciodată în trecut) permite etichetarea circumstanţelor

    actuale ca fiind anormale.

    Pentru abordarea schemelor cauzale, principalele critici se pot sintetiza în :

    1.  Existenţa schemelor cauzale  nu a fost demonstrată experimental, cu toate că

    intuitiv, existenţa lor este plauzibilă; 

    2.  Se critică caracterul abstract al schemelor cauzale. O schemă cauzală este o

    reprezentare cognitivă, prin urmare ea este probabil saturată în experienţaculturală şi nu e doar o relaţie abstractă între o cauză şi un efect.

    Cele trei teorii prezentate converg spre următoarele concluzii: 

      Medierea între stimul şi răspuns; 

      Construirea activă a unei interpretări cauzale; 

      Perspectiva omului ca cercetător naiv. 

    Tipuri de atribuiri

    După criteriul locusului de control, atribuirile pot fi:

      interne sau

      externe.

    E important de menţionat că uneori formulările pot fi reinterpretate, o atribuire văzută

    ca internă poate fi reformulată ca externă.

    În funcţie de stabilitatea lor, atribuirile pot fi:

      stabile (destin, soartă, şansă) sau

      instabile (o situaţie particulară).

    Luând în considerare controlabilitatea lor (cauza poate sau nu să fie controlată),

    atribuirile sunt:

  • 8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf

    41/109

      controlabile (efortul propriu) sau

      incontrolabile (Dumnezeu, soarta).

    O altă dihotomie în clasificarea atribuirilor este pe dimensiunea globalitate  –  

    specificitate.

      atribuirile globale sunt cele care se aplică la toate situaţiile vieţii, 

      atribuirile specifice se aplică numai la situaţii specifice. 

    Erori de atribuire

    Prin eroarea fundamentală de atribuire  este desemnată tendinţa de a ne explica

    comportamentul celorlalţi prin atribuiri dispoziţionale chiar şi atunci când sunt posibile 

    atribuiri situaţionale. (numită fundamentală de Ross, 1967). S-au încercat explicaţii

    cognitive, culturale şi lingvistice ale erorii fundamentale de atribuire.

    Conform explicaţiilor cognitive, cunoştinţele referitoare la dispoziţiile persoanelor şi

    relaţia lor cu comportamentul sunt reamintite mai uşor şi uitate mai greu, de unde se deduce

     probabilitatea ca ele să fie preponderent utilizate (Funder, 1982, Hiller & Porter, 1980).

     Explicaţiile culturale subliniaz�

of 109

Embed Size (px)
Recommended