UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU“

SPECIALIZAREA: Managementul Poliţiei şi instituţii comunitare

ANUL: I, SEM. I, CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: FUNDAMENTE DE DREPT ÎN ACTIVITATEA DE POLIŢIE

TEMA: PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ACTIVITĂŢII DE

POLIŢIE ÎN STATUL ROMÂN CONTEMPORAN

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

MASTERAND:

SUCIU MARIANA

2009

1

CUPRINS

CUPRINS ...................................................................................................................................................... 1

NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI POLIŢIENESC ...................................... 2

1. Principiul protecţiei drepturilor omului ....................................................................................... 3

2. Principiul respectării legii (legalitatea) ......................................................................................... 7

3. Principiul echidistanţei politice ...................................................................................................... 9

4. Principiul prevenirii faptelor antisociale .................................................................................... 11

4.1. Formele activităţii de prevenire ................................................................................................... 13

4.2. Caracterele activităţii de prevenire .............................................................................................. 14

4.3. Importanţa socială a activităţii de prevenire ................................................................................ 16

5. Principiul păstrării secretului profesional .................................................................................. 17

6. Principiul cooperării în muncă .................................................................................................... 19

7. Principiul operativităţii şi oportunităţii ...................................................................................... 20

8. Principiul conlucrării permanente cu populaţia ........................................................................ 21

9. Principiul egalităţii şi imparţialităţii ........................................................................................... 22

10. Principiul oficialităţii şi rolul activ al organelor poliţieneşti ................................................. 22

11. Principii prevăzute de Ghidul de aplicare a Codului de etică şi deontologie al poliţistului23

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................... 32

2

NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI POLIŢIENESC

Activitatea complexă şi variată prin care statul îşi exercită dreptul de poliţie,

precum şi întregul arsenal de mijloace, metode şi procedee de acţiune folosite de

organele sale abilitate să pună în aplicare acest drept, se încadrează în limitele unor

principii fundamentale prevăzute în legi, ordine şi instrucţiuni interne de muncă.

Dreptul poliţienesc şi sistemul său sunt constituite pe baza unor principia

care le fundamentează şi în temeiul cărora se stabilesc raporturile juridice ce

formează obiectul acestei ramuri de drept.

Principiile dreptului poliţienesc reprezintă acele orientări generale care

călăuzesc şi pe care se fundamentează întreaga activitate a organelor poliţieneşti, în

vederea realizării atribuţiilor ce le sunt stabilite de actele normative în vigoare. Ele

sunt reguli de conduită de maximă generalitate ce stau la baza organizării şi

funcţionării instituţiilor poliţieneşti şi a activităţii cadrelor de poliţie. Caracterul lor

de reguli fundamentale decurge din faptul că aceste principii îşi gasesc consacrarea

expresă sau implicită în Constituţie şi în celelalte legi organice ce reglementează

activitatea acestor organe poliţieneşti. Din acest motiv ele sunt opozabile tuturor,

cu forţă juridică superioară, faţă de orice alte reglementări.

Aceste principii definesc activitatea poliţiei şi îi dau fizionomia general, iar

cunoaşterea lor prezintă importanţă teoretică şi practică.

Din punct de vedere teoretic, aceste principii stabilesc trăsăturile

caracteristice ale întregului sistem de instituţii ce desfăşoară activităţi poliţieneşti,

dezvăluind concepţia politico-juridică a statului de drept asupra activităţii

organelor poliţieneşti. De asemenea, ele dau orientarea necesară pentru explicarea

doctrinară a normelor juridice de drept poliţienesc, luate în ansamblul lor sau

fiecare în parte.

Din punct de vedere practic aceste principii servesc organelor poliţieneşti la

aplicarea corectă, conform atribuţiilor legale ce le revin, a normelor juridice de

drept poliţienesc, atât în cadrul raporturilor interne cât şi în cadrul raporturilor pe

plan extern ce se stabilesc în sfera lor de activitate.

3

Principiile fundamentale ale dreptului poliţienesc au ca trăsătură principal

democratismul ce rezultă din faptul că ele exprimă voinţa legiuitorului, interesele

societăţii şi al cetăţenilor şi au drept scop asigurarea ordinii şi liniştii publice.

Aceste principii care guvernează organizarea şi funcţionarea structurilor

poliţieneşti trebuie private în strânsa lor legătură şi interdependenţă, constituind un

tot unitar în care diferitele cerinţe se completează şi se condiţionează reciproc,

asigurând desfăşurarea activităţii în spiritul obligaţiilor şi exigenţelor puse în faţa

poliţiei la ora actuală.

Având o determinare obiectivă, principiile dreptului poliţienesc trebuie

respectate atât în elaborarea actelor nornmative ce reglementează raporturile

poliţieneşti cât şi în procesul aplicării acestora.

Aceste principii sunt: protecţia drepturilor omului, respectarea legii

(legalitatea), echidistanţa politică, prevenirea faptelor antisociale, păstrarea

secretului profesional, cooperarea în muncă, operativitatea şi oportunitatea,

conlucrarea permanenetă cu populaţia, egalitatea şi imparţialitatea.

1. Principiul protecţiei drepturilor omului

Există o serie de documente internaţionale prin care sunt ocrotite drepturile

omului:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată al 10 decembrie 1948

la Adunarea Generală a ONU

Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale din 1950

Convenţia Internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială din 1965

Convenţia Internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare

împotriva femeilor din 1965

Convenţia privind drepturile copilului din 1989

Codul de conduită şi comportare pentru poliţişti adoptat de Adunarea

Generală ONU în 1979

4

Pentru ca aceste drepturi şi libertăţi să se poată realiza conform substanţei pe

care le-o conferă reglementările internaţională, conceptele şi instituţiile de drept ce

le definesc, ele îşi găsesc o adevărată consacrare în Constituţia ţării, în legile ce

guvernează societatea noastră democratică. Ca atare guvernului, organelor şi

instituţiilor statului de drept, funcţionarilor publici, le revine obligaţia să realizeze

efectiv garantarea acestor drepturi, intervenind ori de câte ori ele sunt nesocotite

sau încălcate.

În societăţile democratice poliţia se situează într-un punct de echilibru, pe de

o parte având obligaţia de a asigura respectarea drepturilor omului, iar pe de altă

parte de a exercita puterea legală, dreptul de poliţie al statului în scopul protejării

intereselor statelor şi institutiilor sale.

Principiul protecţiei drepturilor omului presupune că poliţiştii trebuie să

trateze fiinţa umană, în spiritul respectului faţă de viaţă, integritate corporală,

sănătate, libertatea, demnitatea şi proprietatea acesteia.

Pentru realizarea acestui deziderat major se impune cu necesitate ca organele

poliţieneşti să-şi îndeplinească în permanenţă atribuţiile ce le revin conform legii,

servind comunitatea şi să asigure protecţie tuturor cetăţenilor împotriva actelor

ilegale ce le încalcă aceste drepturi şi librtăţi fundamentale.

În societatea democratică cetăţenii având o percepţie mult mai acută a

demnitătii individuale şi a drepturilor omului, analizează mult mai critic şi exigent

comportamentul poliţiştilor formulând şi înaintând plângeri, vis-a-vis de acest

comportament, organelor în drept. De aceea, activitatea poliţiştilor trebuie să fie

conformă cu legea şi cu cerinţele societăţii. Aceasta explică în parte creşterea

exigenţei dreptului şi procedurii interne din fiecare ţară, precum şi adoptarea de

către O.N.U. şi Consiliul Europei a unor rezoluţii privind controlul

comportamentului poliţiştilor în îndeplinirea atribuţiilor legale. În viziunea acestor

reglementări conduita poliţiştilor trebuie să se bazeze pe înţelegerea şi acceptarea

principiilor etice în aplicarea legii, nu ca un scop în sine, ci mai ales ca un mijloc

de a asigura un tratament echitabil tuturor oamenilor fără nici un fel de

discriminare.

Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului, Constituţia şi legile ţării, prevederile regulamentelor de serviciu şi să

5

îndeplinească dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici referitoare la activitatea sa

profesională. El răspunde în condiţiile legii pentru modul în care îşi exercită

atribuţiile de serviciu1.

Legea prevede că poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesionlă în interesul

şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, cu respectarea

principiilor imparţialităţii, nediscriminării şi gradualităţii2.

Exercitarea atribuţiilor poliţieneşti presupune şi impunerea normelor legale

faţă de acele persoane care le încalcă sau le nesocotesc. Această aplicare însă nu

poate fi făcută oricum, ci numai respectând demnitatea umană. Chiar dacă o

persoană a încălcat legea şi pentru aceasta urmează să suporte consecinţele

stipulate în norma juridică, ea trebuie tratată ca oricare altă persoană, fără a i se

leza demnitatea umană. Totodată, limitările drepturilor omului sunt justificate doar

în măsura în care sunt autorizate expres prin prevederi legale, motiv pentru care

regulile de tactică poliţienească trebuie necondiţionat să fie în strictă concordanţă

cu spiritul legii şi normelor procedurale3.

Un alt aspect al principiului respectării drepturilor omului se referă la

folosirea forţei de către organele poliţieneşti. Pe de o parte nu se poate concepe

îndeplinirea atribuţiilor poliţieneşti în afara posibilităţii de a folosi forţa, iar pe de

altă parte nu se poate concepe respectarea drepturilor omului în condiţiile folosirii

necontrolate a forţei.

Folosirea forţei trebuie făcută, de persoanele învestite cu puteri poliţieneşti,

numai dacă aceasta este strict necesară şi numai dacă nu pot fi folosite alte

mijloace sau metode care să determine întreruperea activităţii delictuoase şi

îndepărtarea pericolului creat.

Din conţinutul principalelor documente internaţionale şi interne ce se referă

la protecţia drepturilor omului rezultă că sunt susceptibile a fi lezate prin acţiunile

abuzizve ale organelor poliţieneşti sau ale altor organe de stat următoarele

drepturi4:

1 Art. 4, alin. 1 şi 2 din Legea Nr. 360/2002 privind statutul poliţistului

2 Art. 3 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului

3 S. Şerb, C-tin Drăghici, A. Iacob, A. Ignat – Drept poliţienesc şi contravenţional, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003,p.47

4 S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007. p. 81

6

dreptul la viaţă, libertate şi securitate personală;

dreptul de a nu fi supus la torturi, pedepse sau tratamente inumane, crude ori

degradante;

dreptul la egalitate în faţa legii şi la protecţia acesteia fără nicio deosebire;

dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat, în mod arbitrar;

dreptul de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie (până când vinovăţia sa

nu a fort stabiliă în mod legal, în cadrul unui proces public);

dreptul de a nu fi condamnat pentru fapte ce nu erau incriminate legal în

momentul comiterii lor;

dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul

graniţelor unui stat;

dreptul la libertatea de a-şi exprima opiniile, la întrunire şi asociere paşnică;

dreptul la neimixtiuni în viaţa sa privată, de familie, domiciliu şi

corespondenţă. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în

exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este permis

de lege şi dacă constituie o măsură necesară pentru siguranţa statului,

securitatea publică, a economiei ţării, apărarea ordinii, prevenirea

infracţiunilor, protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane;

dreptul de a părăsi ţara;

dreptul la proprietate privată;

dreptul de a fi tratat cu umanitate şi respectarea demnităţii;

dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o

înţelege, de motivele arestării sale şi de orice acuzaţie împotriva sa.

Nerespectarea limitei fireşti între dreptul poliţiştilor de a aplica legea ş i

obligaţia cetăţeanului de a o respecta, conduce în mod inevitabil, fie la abuz

din partea poliţistului, fie la încălcarea legii şi suportarea consecinţelor de

către cetăţean, care în mod voit nu doreşte să respecte legea şi o încalcă.

În vederea prevenirii încălcării acestor drepturi şi reducerii posibilităţii

cadrelor de poliţie de a comite abuzuri în aplicarea legilor în cadrul Ministerului

de Interne au fost instituite structuri care s-au concretizat prin înfiinţarea

Comitetului pentru Drepturile Omului şi Drept Umanitar; primul organism de

7

acest gen din ţară, precum şi a unor compartimente în cadrul direcţiilor centrale,

a unor comitete şi comisii la celelalte nivele.

2. Principiul respectării legii (legalitatea)

Principiul legalităţii constituie un principiu fundamental al statului şi

dreptului şi constă în obligativitatea tuturor organelor statului, partidelor şi

organizaţiilor politică, economică şi sociale, a tuturor persoanelor fizice şi juridice

de a respecta şi aduce la îndeplinire întocmai prevederile legale.

În acelaşi timp, legalitatea presupune apărarea de către stat, prin organele

sale abilitate, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.

Nu se poate vorbi de un stat de drept fără o întronare fermă a principiului

legalităţii şi ordinii publice. Ca expresie a ordinii şi libertăţilor sociale ca emanaţie

a puterii instituită de popor - legea stabileşte norme permisive şi prohibitive în

toate domeniile vieţii sociale. Legea este inflexibilă şi trebuie interpretată întocmai,

neţinându-se seama că unui individ îi vine mai usor sau altuia mai greu să-i

îndeplinească prevederile, conform dictonului latin: duralec sed lex (legea e aspră

dar e lege).

Nimeni şi niciodată nu va putea invoca o anumită procedură situată în afara

prevederilor legale, sub pretextul necesităţii punerii în aplicare a unei norme,

juridice, cu excepşia situaţiilor expres prevăzute tot de către lege.

Atâta timp cât legea, ca normă cu caracter obligatoriu este apărată şi aplicată

întocmai de către stat, prin organele sale, democraţia constituţională este asigurată.

Totodată legalitatea presupune ca organele abilitate ale statului, în activitatea

lor de punere în aplicare a prevederilor legale trebuie să acţioneze numai în

conformitate cu spiritul acestora.

În conformitate cu acest principiu întreaga activitate poliţienească trebuie să

se desfăşoare potrivit legii şi în vederea aplicării întocmai a acesteia, respectarea

legii şi a celorlalte acte normative fiind o cerinţă esenţială care decurge din

organizarea democratică a statului.

Politistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în

legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite

de lege, însă autoritatea funcţiei nu o poate exercita în mod arbitrar şi în interes

personal.

8

Legalitatea presupune obligativitatea poliţiştilor de a respecta legea atât în

conduita pe care o manifestă în activitatea de prevenire şi descoperire a

infracţiunilor sau de îndeplinire a altor atribuţii specifice cât şi în calitatea sa de

simplu cetăţean. Ca om al legii poliţistului nu i se tolerează nici cea mai

neînsemnată încălcare a legii, niciun fel de arbitrariu sau compromis în aplicarea

prevederilor ei.

O altă problemă pe care o ridică aplicarea principiului legalităţii în activitatea

poliţienească este aceea a dreptului de apreciere a poliţiştilor în adoptarea unora

sau altora dintre măsurile prevăzute de lege şi a severităţii acestora. Acest drept de

apreciere decurge din independenţa operativă a organelor poliţieneşti, ca şi din

însăşi natura activităţii pe care acestia o înfăptuiesc. Într-adevăr, nu s-ar putea

vorbi de o independenţă operativă a organelor poliţienesti dacă ele ar fi doar nişte

organisme de executare mecanică dispoziţilor altor organe, fără a avea

posibilitatea să aprecieze ce măsură să ia, în ce situatie, să cum să o aducă la

îndeplinire1.

Puterea discreţionară se defineşte pentru poliţişti prin libertatea de apreciere,

de acţiune şi decizie în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, acest lucru însă nu

presupune arbitrariul, iar acţiunile întreprinse de fiecare poliţist trebuie să fie în

limitele prevederilor legale.

Activitatea poliţienească implică o mare responsabilitate. Recunoaşterea

dreptului de apreciere pentru organele poliţieneşti, are drept scop valorificarea

competenţei profesionale a acestora şi, implicit aplicarea legii în raport de situaţiile

şi conditiile concrete. Acest drept de apreciere nu este însă nelimitat, deoarece

politistul nu poate decide în contradicţie cu prevederile legii. Orice act poliţienesc

este supus la minimum două condiţii impuse de normele juridice, şi anume:

- condiţia referitoare la autoritatea poliţienească competentă să-l emită;

- condiţia referitoare la scopul ce trebuie realizat, şi care este în mod

necesar interesul public, al comunităţii.

În statul de drept nu trebuie să existe acte poliţieneşti în întregime

dicreţionare, scăpate de sub orice control jurisdicţional.

Principiul legalităţii este strâns legat de apărarea drepturilor omului. În

actuala societate democraţia şi legalitatea sunt feţele aceleiaşi medalii. Nu poate

exista democraţie în afara legalităţii, dar nici legalitate fără democraţie. Sunt însă

1 S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007, p. 88

9

mulţi indivizi care înteleg în mod greşit libertăţile democratice, acceptând ideea că

pot face ce vor, chiar să încalce legea, iar atunci când polişia intervine aplicând

prevederile legii, invocă încălcarea drepturilor omului blamând acţiunile

poliţiştilor. Democratic, puterea poporului nu se poate exercita într-un cadru

haotic, anarhic, ea trebuie să respecte normele legale de comportament statornicite

în societate.

Cel care încalcă legea trebuie să înţeleagă că răspunde în faţa legii şi nu a

poliţistului.

Acest principiu care guvernează întreaga activitate poliţienească presupune,

de asemenea, cunoaşterea temeinică, interpretarea judicioasă şi aplicarea întocmai

de către toţi poliţiştii a tuturor legilor şi actelor normative ce le stabilesc atribuţii şi

drepturi, un autocontrol permanent în acţiunea de aplicare a acestora, promovarea

consecventă a cultului legii, adevărului şi dreptăţii.

3. Principiul echidistanţei politice

Fără a face abstracţie de faptul că statul face parte din suprastructura

politică, iar dreptul din cea juridică, între stat şi drept există o legătură

indisolubilă, ideologia politică şi juridică exprimându-se în existenţa statului şi

dreptului, între toate elementele suprastructurii politico-juridice existând relaţii

de interdependenţă. Politica forţelor dominante determină atât conţinutul cât şi

formele reglementărilor juridice. Statul, ca organizaţie politică a clasei

dominante, nu-şi poate realiza funcţia sa socială decât prin intermediul dreptului,

care, la rândul său îşi are eficacitatea numai prin existenţa statului.

O premisă obiectivă în funcţionarea poliţiei, în statul de drept, o constituie

imparţialitatea şi neutralitatea acesteia în raport cu toate forţele politice din

societate. Menirea poliţiei este servirea comunităţii, iar satisfacerea acestei

cerinte presupune autonomie în raport cu forţele politice ale societăţii.

După cum se ştie, regimul comunist a politizat în totalitate poliţia, pe care a

subordonat-o mecanismelor de decizie ale unui regim totalitar. După decembrie

1989, printre primele măsuri ale statului de drept a fost depolitizarea poliţiei, fapt

10

ce a însemat desprinderea acestei instituţii importante a statului de influenţa

forţelor politice şi realizarea unui pas important pe linia profesionalizarii ei.

Fiind o componentă a puterii executive a statului, poliţia se subordonează doar

legilor ţarii şi adevărului, nefiind implicate în competiţia pentru putere a partidelor

şi celorlalte forţe politice.

Potrivit acestui principiu, organele de siguranţă şi ordine ale statului rămân

echidistante, nefiindu-le permis să desfăşoare politici partizane vis-a-vis de una sau

sau alta din formaţiunile sau partidele politice şi ca atare este şi trebuie să fie un

organism care nu poate fi manipulat politic.

Totodată, în conformitate cu normele legale în vigoare, cadrele Ministerului

Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Apărării Naţionale,

Ministerului Justiţiei şi Serviciului Român de Informaţii nu pot face parte din

niciun partid sau organizaţie politică.

Totuşi, prin natura şi specificul activităţilor desfăşurate, prin misiunile ce le

revin, organele de siguranta şi ordine publică trebuie să apere valori fundamentale

ale statului de drept, valori care pornesc din sfera economicului şi se transpun in

sfera socialului şi politicului, a oricărui domeniu al vieţii publice.

Cu privire la denumirea acestui principiu sunt utilizate mai multe expresii, ca

de exemplu: "neutralitate politică", "apolitism", "apartidism", "conduită

dcpolitizată" etc. Cea mai corectă expresie, care desemnează statutul poliţistului

român, este cea de echidistanţă politică1. Nu putem spune ca poliţistul este neutru

din punct de vedere politic, deoarece el participă la viaţa politică a ţării, dacă ne

gândim numai la dreptul la vot pe care îl exercită ca orice cetăţean. De asemenea

poliţistul nu poate fi neutru faţă de partidele politice, deoarece are obligaţia de

serviciu să le asigure normala existenţă. El trebuie să fie echidistant politic, adică

să manifeste aceeaşi atitudine faţă de orice partid sau grupare politică, faţă de orice

cetăţean indiferent de convingerile politice ale acestuia. Totodată, poliţiştii pot

avea anumite afinităţi faţă de un partid sau altă forţă politică, dar acestea nu le

poate face publice, atât în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara

orelor de program.

1 S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007, p. 87

11

Dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partidee politice, prevăzut de

Constitutie la art. 40, presupune că şi poliţistul poate deveni membru al unui partid

politic şi să facă politică, în acest sens, dar în prealabil el trebuie să demisioneze

din funcţia pe care o deţine.

Totodată, poliţiştii în întreaga lor activitate trebuie să fie imparţiali atât în

raporturile cu oamenii politici cât şi faţă de fiecare cetăţean, indiferent de pozitia ce

o are în ierarhia socială, toţi fiind egali în faţa legii. Codul penal pedepseste

parţialitatea ca infracţiunea de abuz în serviciu1.

Atitudinea nonpartizană a poliţiştilor nu exclude însă posibilitatea ca ei să

participe la activităţile unei asociaţii profesionale şi să fie membii ai acesteia, cum

este de pildă, Uniunea Juriştilor democraţi din România, sau Societatea Naţională

de Criminologie şi Criminalistică.

4. Principiul prevenirii faptelor antisociale

În preocuparea şi conceptia tuturor factorilor sociali cărora le revin

atribuţii pe linia combaterii fenomenului criminalităţ ii, elementul

principal, obiectivul esenţial şi prioritar îl reprezintă prevenirea.

Experienţa demonstrează că organizarea unei eficiente activităţi

preventive, oricâte eforturi ar impune, este incomparabil mai uşor de

realizat şi mai eficientă decăt activitatea de descoperire şi combatere a

faptelor antisociale.

În fiecare societate există o criminalitate reală formată din totalitatea

faptelor antisociale comise la un moment dat. De asemenea, există o stare

latentă sau potenţială, ce cuprinde un mare număr de indivizi şi care din

cauza factorilor criminogeni (interni şi externi) sunt pretabili să comită

fapte antisociale. Instituţiile poliţieneşti luptă în egală măsură atât

împotriva delicvenţei reale, cât şi contra celei latente, această luptă având

caracterul unei acţiuni de profilaxie socială .

1 Art. 246 Cod penal – Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

12

Câmpul în care se poate desfăşura această acţiune de profilaxie

socială este imens: măsuri de igienă socială, care să combată alcoolismul,

drogurile, bolile; măsuri de ordin economic care să asigure un trai decent

membrilor societăţii; măsuri de ordin educativ, legislativ şi politic, menite

să asigure dreptatea, liniştea şi progresul.

Conceptual, prevenirea este o strategie "ante-delictum", care a

devenit o necesitate, de stringentă actualitate în toate statele. În cadrul

strategiei ante-delictum se cuprind toate iniţiativele şi actţiunile care pot

opri, altfel decât prin coerciţia aplicată "post factum", evoluţia

fenomenului criminalităţii.

În sens general, prevenirea faptelor antisociale poate fi definită ca un

anamblu de măsuri economice, sociale, politice, educative, juridice şi

administrative menite să ducă la buna desfăşurare a relaţiilor sociale şi la

înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează fenomenul infracţ ional".

Din punctul de vedere al activităţii poliţ ienesti putem defini

prevenirea ca totalitatea măsurilor întreprinse de aceste organe pentru

împiedicarea comiterii de infracţiuni şi alte fapte antisociale, pentru

reducerea continuă a numărului persoanelor pretabile să încalce legea,

pentru pregătirea antiinfracţională a populaţiei şi sprijinirea instituţiilor

publice şi private în asigurarea pazei bunurilor pentru înlăturarea cauzelor şi

condiţiilor ce favorizează săvârşirea faptelor ilegale.

Noţiunea de prevenire este folosită şi de alte ramuri de drept. Astfel, ştiinţa

dreptului penal foloseşte termenii de prevenţie generală şi prevenţie specială,

când se referă la efectul preventiv al legii penale (efect pe care legea penală il

exercită asupra conduitei cetăţenilor prin incriminările pe care le cuprinde şi

sancţiunile ce le prevede).

Prevenţia generală se referă la efectul ce se exercită asupra tuturor

cetăţenilor unui stat chiar de la adoptarea legii penale, prin evidenţierea

consecinţelor la care se expun în caz de nerespectare a prevederilor ei (regula de

conduită se desprinde indirect din descrierea faptei incriminate).

13

Prevenţia specială există atunci când se exercită asupra persoanei care a

încălcat legea, stabilind condiţiile tragerii sale la răspundere penală şi

sancţiunile ce urmează să i se aplice. În acest caz ceea ce se previne este

repetarea faptei comise.

4.1. Formele activităţii de prevenire

Activitatea de prevenire se înfăţişează, în esenţă, ca o succesiune de acte

susceptibile să declanşeze un proces cauzal autentic, îndreptat spre stabilirea şi

anihilarea factorilor potenţial contributivi ai criminalităţii.

În practica activităţii poliţieneşti de prevenire se conturează două forme

principale :

a. Prevenirea preinfracţională (antedelictum), care se referă la

activităţile ce trebuie desfăşurate de aceste organe specializate ale statului în

combaterea fenomenului infracţional în toate ipostazele sale de manifestare şi

care vizează următoarele probleme:

cunoaşterea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor de natură să determine ori

să favorizeze săvârşirea faptelor ilegale;

identificarea persoanelor din a căror comportare, anturaj şi mod de viaţă

rezultă că sunt predispuse să comită fapte contrare legii;

atenţionarea lor asupra consecinţelor la care se expun (fără a se astepta ca

persoana să cadă în greseală);

depistarea şi destrămarea unor grupuri cu intenţii şi

preocupări ce pot degenera în comiterea de infracţiuni;

participarea,alături de alte organe ale statului la

educarea juridică a cetăţenilor pentru cunoaşterea şi respectarea prevederilor

legale;

cunoaşterea minorilor şi tinerilor cu comportament deviant, a celor lipsiţi de

supraveghere ori care provin din familii dezorganizate, medii infracţionale, a

celor care au abandonat şcoala şi duc o viaţă parazitară, a copiilor străzii etc,

şi sprijinirea lor pentru a nu deveni infractori;

14

pregătirea antiinfractională a populaţiei, printr-o gamă variată de mijloace, în

primul rând pentru a evita încălcarea legislaţiei în vigoare şi in al doilea rând

avertizarea persoanelor (pentru a nu deveni victime potenţiale) asupra

modalităţilor prin care se pot apăra ori evita să devină subiecte pasive ale

unor fapte penale;

informarea permanentă a populaţiei prin mass-media cu unele cazuri de

încălcare a legii şi consecinţele lor, în vederea creării unei opinii publice

împotriva celor care încalcă legea;

desfăşurarea unei eficiente activităţi de constatare şi sancţionare a faptelor

contravenţionale din diferite domenii de activitate pentru ca acestea să nu

degenereze în infracţiuni.

b. Prevenirea post infracţională (post factum), se desfăşoară de către

organele poliţiei în colaborare cu alte organe de stat abilitate în acest sens şi au

drept scop evitarea recidivei prin determinarea şi sprijinirea celor care au comis

infracţiuni, să se reintegreze rapid şi deplin în viaţa socială.

O măsură importantă şi eficace pe această linie o are cunoaşterea

activităţii celor liberaţi din penitenciare după executarea pedepsei şi initierea

unor măsuri eficace pentru destrămarea grupurilor de infractori.

În realitate această a doua formă de prevenire nu este, propriu-zis o

prevenire stricto-senso, deoarece ea nu se situează înainte de săvârsirea

infracţiunii, urmărind doar să se evite comiterea altor fapte în viitor ceea ce tine tot

de prevenirea criminalitaţii.

Deosebit de aceste forme în care se manifestă activitatea preventivă, datorită

specificului muncii, diversităţii mijloacelor prin care se actionează, poliţia şi alte

organe judiciare (procuratura şi justiţia) execută o activitate preventivă prin însăşi

descoperirea operativă a faptelor ilegale, identificarea, prinderea, cercetarea şi

tragerea la răspundere a făptuitorilor.

4.2. Caracterele activităţii de prevenire

15

Activitatea de prevenire are un conţinut complex întrunind următoarele

trăsături caracteristice:

a. Caracterul umanitar şi social

Prin conţinutul şi finalitatea sa prevenirea asigură integritatea valorilor

sociale şi individuale, afirmarea personalităţii indivizilor în cadrul raporturilor

sociale, exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor.

Activitatea de prevenire este menită să-i sprijine pe cetăţeni să se

integreze în conduita tip statornicită în societate, să respecte legile şi normele de

convieţuire socială din convingerea intimă că acest lucru este obiectiv necesar

atât pentru apărarea intereselor generale cat şi a celor individuale.

Totodată, prevenirea are drept scop să-i împiedice pe oameni să cadă sub

influenţe dăunătoare, să încalce legea devenind infractori şi să-i ajute să se

reinegreze social când au comis fapte penale.

b. Caracterul continuu şi dinamic al prevenirii, rezultă din necesitatea

apărării permanente a valorilor fundamentale ale societăţii, a drepturilor şi

intereselor persoanelor. Prevenirea nu poate avea eficienţă dacă se desfăşoară

sporadic, în salturi, impulsionată doar de unele analize ce constată o

criminalitate în crestere, în anumite perioade. Această activitate nu poate fi

nicio sarcină de campanie, ci una permanentă, continuă.

Munca de prevenire, prin însăşi natura ei, presupune o stare de alertă

continuă a organelor poliţieneşti, dar nu numai a acestora, ci ea trebuie să fie în

atenţia tuturor factorilor sociali cu atribuţii în domeniu.

Îndeosebi, organele poliţieneşti trebuie să cunoască în orice moment, starea

şi dinamica fenomenului infracţional, din orice domeniu, pentru a întreprinde cele

mai eficace măsuri de a preveni comiterea faptelor ilegale.

Prevenirea presupune de fapt acţiune, organele poliţieneşti trebuie să se afle

întotdeauna cu un pas înaintea comiterii infracţiuni, să oprească declanşarea ei,

prevenindul1 pe cel care ar intenţiona să o săvârşeasc, asupra consecinţelor

negative ale acesteia şi a sancţiunilor ce le va suporta.

16

Un alt aspect se referă la activitatea organelor poliţieneşti în sensul

menţinerii concordanţei între sistemul legislativ existent la un moment dat în

societate şi dinamica, evoluţia şi mutaţiile fenomenului criminalităţii (să cunoască

noile forme de eludare a legii, sau de actiune în anumite domenii în care legislatia

nu are prevederi, ori acestea sunt depăşite, dând posibiltatea unor indivizi să lezeze

interesele societăţii şi membrilor săi fără a fi traşi la răspundere juridică).

c. Caracterul multilateral al prevenirii

Prevenirea se desfăşoară în toate domenile de activitate unde se pot comite

încălcări ale prevederilor legale. În al doilea rând prevenirea se realizează printr-o

multitudine de activităţi politice, sociale, economice, educative, juridice,

administrative şi de altă natură, inclusiv prin folosirea forţei coercitive a statului. În

acest sens este necesară elaborarea şi perfecţionarea permanentă a cadrului legal

prin care ea să prevină fenomenele negative şi perturbările de orice fel. De

asemenea crearea şi perfectionarea permanentă a structurilor instituţionale prin

care să se actioneze eficient împotriva comiterii de infracţiuni.

Se impune, de asemenea, cunoaşterea evoluţiei, cauzelor şi condiţiilor care

generează sau favorizează fenomenul infracţional în diverse domenii de activitate

şi propunerea de măsuri urgente factorilor competenţi pentru îmbunătăţirea sau

completarea legislaţiei.

4.3. Importanţa socială a activităţii de prevenire

O succintă trecere în revistă a efectelor imediate, pe care le produce

activitatea poliţienească de prevenire condusă şi desfăşurată continuu pe toate

planurile, demonstrează importanţa şi semnificaţia deosebită pe care o are această

activitate.

Prin prevenire se realizează:

împiedicarea unor persoane de a deveni contravenienţi sau infractori

şi de a suporta rigorile legii;

17

evitarea producerii de prejudicii materiale, fizice sau morale, cu

consecinţe grave sau uneori imposibil de reparat;

crearea unui climat de linişte şi siguranţă membrilor societăţii, a

convingerii că viaţa, integritatea lor corporală şi bunurile le sunt apărate, că

organele poliţieneşti îşi fac datoria;

împiedicarea destrămării sau dezorganizării vremelnice a unor familii

cu implicaţii nedorite atât pentru cei care suportă sancţiunea legală cât şi pentru

copiii acestora care, din lipsă de grijă şi supraveghere, din lipsa mijloacelor de

existenţă a părinţilor, pot săvârsi la rândul lor, fapte ilegale;

reducerea volumului de muncă al organelor de poliţie, procuratură,

justiţie şi a cheltuielilor ce se fac pentru cercetarea penală, judecată şi executarea

pedepselor în penitenciare.

Activitatea de prevenire se realizează de organele poliţienesti prin

forţe proprii în cooperare cu celelalte unităţi ale Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative, cu alte organe de stat sau cu sprijinul cetăţenilor.

5. Principiul păstrării secretului profesional

Potrivit art. 31 din Constituţia României revizuită în 2003, orice persoană are

acces la informaţiile de interes public. În acest sens, autorităţile publice sunt

obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi

asupra problemelor de interes personal. Spre deosebire de accesul la informaţiile

de interes publice care este garantat prin legă, accesul la informaţiile clasificate

este permis numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 182/2002

referitoare la protecţia acestor informaţii prin care se întelege orice document,

date, obiecte sau activităţi care nu pot fi făcute publice, constituind secrete de

stat sau de serviciu.

Principiul păstrării secretului profesional impune asigurarea secretului

activităţilor specifice ce se execută sau urmează să fie efectuate de organele

politieneşti, pentru ca persoanele care au încălcat legea, ori sunt în atenţ ia

poliţiei fiind suspectate de comiterea unor fapte contrare legii să nu cunoască

metodele şi mijloacele concrete folosite de aceste organe, ori măsurile

întreprinse cu privire la ele, pentru a nu avea posibilitatea să se sustragă

18

cercetării penale sau judecăţii ori să îngreuneze aceste activităţ i de aflare a

adevărului în cauză. În acest scop, cei în cauză caută să afle prin orice mijloace,

dacă sunt în atenţia poliţiei, ce probe există împotriva lor, ce metode şi mijloace,

tehnici şi evidenţe folosesc organele politiei, stadiul cercetărilor în cauzele

penale şi alte aspecte care să-i ajute să scape de răspundere pentru faptele

comise.

Practica juridică scoate în evidenţă faptul că infractorii nu se dau in lături de

la încercări de corupere, intimidare, compromitere, şantaj, ameninţări etc. la adresa

poliţiştilor, pentru a afla datele secrete ce-i interesează şi nu rareori studiază

chiar personalitatea poliţiştilor, pentru a le cunoaşte şi exploata slăbiciunile,

pasiunile, viciile, neglijenţele şi greselile acestora.

Din practica operativă rezultă că cele mai multe secrete sunt deconspirate nu

din rea credinţă, ci din uşurinţă, neglijenţă, comportament superficial, naivitate sau

chiar incapacitate de a sesiza intenţiile bune disimulate, ale unor infractori.

Poliţistul trebuie să păstreze secretul profesional, fiindu-i interzis să divulge

probleme de serviciu care, prin natura lor sau potrivit unei dispoziţii legale expres,

trebuie să rămână secrete. De asemenea, trebuie să dea dovadă de discreţie

profesională în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia

cunoştinţă cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu.

Poliţistul trebuie să păstreze secretul acţiunilor pe care el sau organul din care

face parte le întreprinde. Totodată, el trebuie să păstreze secretul problemelor de

natură confidenţială pe care, prin natura sarcinilor de serviciu, le primesc, le culeg

sau intră în contact cu ele şi care au legătură cu viaţa privată a unor persoane,

informaţii ce sunt susceptibile să le afecteze interesele sau reputaţia, motiv pentru

care ele trebuie păstrate cu grijă, putând fi aduse la cunoştinţă numai în interesul

instituţiei sau procesului penal.

Legat de acest principiu, poliţistului îi este interzis să divulge dispozitiile

primite din partea şefilor profesionali, să nu difuzeze sub nici o formă, nimănui

ceea ce se discută şi se hotărăşte de conducerea instiţutiei, să facă aprecieri publice

despre şefi, colegi sau alti funcţionari ai autorităţilor publice cu care intră în

contact.

La deconspirarea unei acţiuni poliţieneşti se poate ajunge nu numai prin

lăudăroşenie sau neglijenţă, ci şi prin nepregătirea temeinică a acestei acţiuni ori

19

nerespectarea măsurilor stabilite pentru reusita ei. De exemplu, pânda organizată

pentru prinderea unui infractor periculos poate esua prin destăinuirea acţiunii

respective unei alte persoane care 1-ar putea anunţa pe cel în cauză, sau printr-o

defectuoasă organizare şi executare a acesteia (deplasarea neacoperită spre locul de

pânda, fumat, discuţii cu voce tare etc.).

Referitor la principiul păstrării secretului profesional în activităţile specifice

poliţiei, se poate vorbi şi de o transparenţă a activităţii acestei instituţii care se

manifestă sub două aspecte şi anume:

- cea faţă de întreaga activitate a aparatului de poliţie în general (categoric de

infracţiuni comise, dinamica fenomenului infractional, informarea populatiei cu o

serie de infracţiuni nerezolvate etc.);

- cea concretizată într-o atitudine individuală şi un comportament deschis

faţă de cetăţeni, creându-se condiţii ca fiecare poliţist să se poată exprima în

condiţii determinate prin mass-media.

6. Principiul cooperării în muncă

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe persoane, grupuri,

instituţii îşi organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun.

Supranumit şi "principiul spiritului de echipă" el se impune ca o necesitate

obiectivă în activitatea tuturor organelor poliţienesti. Prin cooperare se

realizează de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor organelor chemate să

prevină şi să combată fenomenul infracţional.

Problema cooperării trebuie înţeleasă în sensul că fiecare organ,

formaţiune sau cadru de poliţie trebuie să-şi conjuge eforturile pentru realizarea

cu maximă eficienţă a atribuţiilor ce revin în ansamblu acestui aparat.

Cooperarea în muncă se realizează atât pe plan intern între poliţiştii ce îşi

desfăşoară activitatea în cadrul diferitelor formaţiuni de specialitate, cât şi între

aceste formaţiuni şi alte organe de poliţie.

Formele cooperării în muncă constau în:

a) schimbul permanent şi reciproc de informaţ ii privind

fenomenul infracţional (între poliţişti, formaţiunile de specialitate şi organele

20

de poliţie) privind situaţia operativă din sectorul de responsabilitate;

b) acţiuni, controale poliţieneşti şi razii desfăşurate în comun de mai

multee formaţiuni, organe de poliţie sau în colaborare cu alte organe ce

îndeplinesc atribuţii poliţieneşti în stat (Poliţia militară, Garda Financiară,

Poliţia sanitar-veterinară, Poliţia silvică, Poliţia de frontieră, Oficiul de Protecţie a

Consumatorului, Autoritatea Naţională a Vămilor etc.);

c) analize şi şedinte comune de lucru privind dinamica stării

infracţionale şi contraventionale;

d) activităţi desfăşurate de mai multe organe poliţieneşti pentru prinderea

infractorilor daţi în urmărire locală sau generală (cei care se sustrag de la

cercetarea penală sau de la executarea pedepsei, evadaăţii din locurile de reţinere

sau deţinere, dezertori etc.);

e) cooperarea cu alte organe de stat (procuratură, justiţie etc,) sau alte

organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale.

Cooperarea poliţienească se realizează şi pe plan extern la nivelul Europei

în cadrul unor structuri instituţionalizate şi Europolului sau TISPO (Organizaţia

Poliţiei Rutiere din Europa), SECI (iniţiativa de cooperare Sud-Est), IGE

(Iniţitiva Central Europeană), precum si pe plan internaţional în cadrul

Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală - INTERPOL, cu toate statele

afiliate la această organizaţie prin intermediul Secretariatului General al

INTERPOL şi al Birourilor Centrale Naţionale Interpol .

7. Principiul operativităţii şi oportunităţii

Elementele infractoare, pentru a-şi asigura reuşita activităţilor ilegale,

acţionează cu abilitate şi prudenţă, folosindu-se de condiţiile şi împrejurările

existente pe care le studiază în prealabil.

Pentru a dejuca planurile acestora, poliţiştii trebuie să acţioneze cu

oportunitate în vederea realizării surprinderii lor în flagrant. Acest lucru necesită

culegerea informaţiilor necesare asupra infractorilor şi faptelor ilegale puse la cale

de aceştia şi acţionarea cu operativitate pentru a-i surprinde în momentul comiterii

infracţiunii.

21

Surprinderea presupune, deci, a organiza şi desfăşura orice acţiune

poliţienească la momentul oportun când infractorii se aşteaptă cel mai puţin şi când

se pot administra cât mai multe probe privind fapta comisă. Înfăptuirea acestui

principiu oferă poliţiştilor două avantaje principale:

- în cazul infractorilor periculoşi, dispăruţi şi urmăriţi de poliţie, sau

care sunt prinşi în flagrant, ivirea surprinzătoare a poliţistului, produce acel

moment psihologic în care infractorul, care consideră că şi-a luat toate măsurile

pentru a nu fi descoperit, este pentru moment derutat şi în bună măsură, incapabil

să reacţioneze. Exploatarea eficientă a acestui moment permite imobilizarea şi

reşinerea lui cu mai multă uşurinţă.

- cu ocazia realizării surprinderii poliţia intră în posesia unor probe

concludente privind vinovăţia infractorului, probe pe care acesta nu mai are

posibilitatea să le distrugă ori să le conteste1.

Totodată, operativitatea în acţiune a poliţiei duce la surprinderea

infractorului în momentul sau imediat după comiterea faptei înlăturând

posibilitatea sa de a fugi, de a se ascunde ori de a valorifica bunurile provenite din

infracţiune, de a-şi crea un alibi şi a face să dispară probele ce îl învinovăţesc.

Operativitatea în cercetarea locului faptei, în administrarea probelor, în

identificarea şi prinderea autorului, în tragerea sa la răspundere juridică are şi un

pronunţat rol preventiv, atât faţă de cel în cauză cât şi faţă de alte persoane

pretabile să încalce legea.

De asemenea, această operativitate a poliţiei permite ascultarea şi redarea cu

obiectivitate, de către martorii oculari, a unor amănunte esenţiale instrumentării

cauzei.

8. Principiul conlucrării permanente cu populaţia

În îndeplinirea sarcinilor profesionale instituţiile poliţieneşti colaborează

cu o multitudine de factori sociali şi se sprijină pe concursul larg al populaţiei

Contribuţia cetăţenilor la desfăşurarea activităţilor poliţieneşti îmbracă

1 S. Şerb, A. Iacob, C-tin Drăghici, N. Şuteu – Drept poliţienesc, ed. Alma Mater, Sibiu, 2007, p. 89

22

diferite forme şi modalităţi care permit aflarea şi probarea aspectelor concrete ale

săvârşirii faptelor antisociale şi îndeosebi prevenirea comiterii acestora.

Cele mai multe forme şi modalităti de conlucrare cu cetăţenii sunt

reglementate prin norme juridice, ordine şi instrucţiuni interne de muncă (exemplu:

activitatea cu grupele de sprijin, responsabilii cărţilor de imobil, personalul de

pază, colaboratorii, activul voluntar de conducători auto etc.). Există şi o legătură

neinstituţionalizată care se realizează spontan la iniţiativa cetăţenilor. Această

colaborare şi sprijinul pe care populaţia îl acordă organelor poliţieneşti îşi are

suportul în interesul ce îl prezintă pentru cetăţeni, pentru fiecare instituţie şi

organism social, fenomenul infracţional, precum şi pe faptul că înţeleg rolul social

şi importanţa activităţii acestor organe în prevenirea şi combaterea criminalităţii în

apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a avutului public şi privat.

Acest sprijin al populaţiei în îndeplinirea atribuţiilor ce revin organelor

poliţieneşti nu se realizează de la sine, ci el depinde de o multitudine de factori

dintre care cel mai important îl constituie competenţa profesională şi

comportamentul poliţiştilor. În concluzie, conlucrarea dintre poliţie şi populaţia

depinde de eforturile, răspunderea, conştiinciozitatea şi solicitudinea manifestate

de fiecare poliţist, de comportarea lor în societate, în viaţa personală pentru a

costitui un factor de influenţă pozitivă în rândul cetăţenilor.

9. Principiul egalităţii şi imparţialităţii

Poliţiştii trebuie să trateze egal orice persoană, indiferent de poziţia sa

social, de originea să, de etnia căreia îi aparţin, de cetăţenie, de sex, rasă sau

religie. Ei trebuie să fie imparţiali deoarece toţi cetăţenii sunt egali în faţa

legii.

10. Principiul oficialităţii şi rolul activ al organelor poliţieneşti

Caracterul oficial îl îmbracă toate activităţile legal desfăşurate de către

instituţiile ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului, fiecare în domeniul lor

de activitate. Rolul activ al acestor organe poliţieneşti este considerat ca esenţial

23

pentru punerea în aplicare a actelor de putere emise de stat, şi implicarea acestor

organe pentru lămurirea cauzelor aflate în cercetare, sub toate aspectele.

11. Principii prevăzute de Ghidul de aplicare a Codului de etică şi

deontologie al poliţistului

Legalitatea

Este principiul fundamental care stă la baza activităţii lucrătorilor din

domeniul ordinii şi siguranţei publice. Potrivit acestui principiu, activităţile şi

acţiunile trebuie să se desfăşoare numai în spiritul şi cu respectarea prevederilor

actelor normative. Este de altfel cunoscut faptul că şi cetăţenii, în exercitarea

drepturilor şi libertăţilor lor, sunt supuşi rigorilor impuse de lege.

Pornind de la premisa că legile reprezintă garanţia siguranţei cetăţenilor într-

un stat democratic, orice acţiune sau activitate a structurilor cu atribuţii în

domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să-şi aibă fundamentarea în lege şi

numai în lege.

Respectarea principiului legalităţii se realizează prin:

cunoaşterea temeinică de către lucrători a prevederilor legale, precum şi a

regulamentelor specifice;

autocontrol în desfăşurarea acţiunilor/activităţilor;

control ierarhic.

Egalitate, imparţialitate şi nediscriminare

Acest principiu trimite în modul cel mai direct la ceea ce înseamnă etică şi

deontologie poliţienească. Cei trei termeni sunt într-o mare măsură complementari,

se suprapun pe unele domenii şi pot fi, ca atare, trataţi global. Egalitatea

presupune, pe de o parte, aşezarea de către lucrător, pe acelaşi plan, a tuturor

persoanelor, indiferent de împrejurările profesionale în care intră în legătură cu

24

acestea şi, pe de altă parte, abordarea în aceeaşi manieră a cazurilor similare.

Imparţialitatea îl va situa pe lucrător deasupra unor probleme litigioase în care nu

trebuie să se implice altfel decât profesional. O asemenea poziţie îi va permite să

abordeze detaşat de sentimente circumstanţele profesionale în care se află.

Nediscriminarea, ca aspect al acestui principiu, constă în faptul că

funcţionarul nu trebuie să se lase condus de idei preconcepute, de resentimente, de

impulsuri necenzurate atunci când intră în contact cu diferite categorii de persoane,

indiferent de poziţie socială, sex, religie, rasă etc. Este recomandat, prin urmare, ca

la judecarea efectelor propriei acţiuni sau a altora, lucrătorul să evalueze măsura în

care, în practică, s-a ghidat după elementele care definesc principiul analizat – a

respectat şi asigurat egalitatea, şi-a impus imparţialitatea şi s-a afirmat ca adversar

al discriminărilor de orice fel.

Măsurile luate pot crea nemulţumiri în rândul unor categorii de cetăţeni.

Deseori, nemulţumirile se manifestă paradoxal, chiar în rândul persoanelor care

prin actele şi faptele lor încalcă normele legale şi de comportament, impuse şi

acceptate de societate şi prejudiciază astfel drepturile fundamentale ale cetăţenilor,

precum şi în rândul rudelor, cunoscuţilor sau prietenilor acestora aflaţi la locul

producerii evenimentului sau care află despre acesta. Este reacţia clasică prin care

aceste persoane încearcă să-şi transfere vinovăţia pe seama unor încălcări şi

abuzuri închipuite din partea lucrătorilor. Eliminarea arbitrarului din timpul

intervenţiei, a oricăror atitudini de natură să creeze suspiciuni cu privire la

imparţialitatea acţiunii şi a măsurilor dispuse sunt de natură să evite posibilele

reacţii violente din partea celor implicaţi şi chiar să aducă sprijin pentru acţiunea

poliţiştilor. Consecvenţa manifestată prin aplicarea aceleiaşi proceduri legale

pentru fapte similare va acţiona în mod cert în favoarea lucrătorilor în domeniul

ordinii şi siguranţei publice. În aceeaşi măsură, respectarea demnităţii oricărei

persoane constituie un alt element care poate contribui la afirmarea convingerii că

intervenţia a fost nepărtinitoare, legitimă şi nediscriminatorie.

Transparenţa

Este unul dintre principiile care se află la baza activităţii structurilor de

ordine şi siguranţă public, ca instituţii moderne, de tip democratic şi, implicit, a

lucrătorilor acestora. Furnizarea informaţiilor referitoare la activităţile desfăşurate

poate determina câştigarea încrederii populaţiei. Astfel, aducerea la cunoştinţa

25

cetăţenilor, prin mijloace adecvate de informare, a modului în care se efectuează

intervenţiile (cu precizarea acţiunilor pe care lucrătorul este îndreptăţit să le

efectueze, comportamentul impus cetăţenilor pe timpul acestora şi riscurile pe care

şi le asumă în cazul nerespectării lor), particularizat pe tipuri de misiuni, poate

determina o reacţie de acceptare, dacă acţiunile se înscriu în tiparul cunoscut de

societate. În acelaşi timp se impune respectarea confidenţialităţii informaţiilor care

pot afecta integritatea persoanelor, procesul de administrare a probelor, securitatea

martorilor sau a altor persoane. Respectarea principiului transparenţei, concomitent

cu îndeplinirea cerinţelor referitoare la asigurarea securităţii datelor, inclusiv a

celor cu caracter personal, a impus crearea unor structuri interne /persoane

specializate în relaţia cu mass-media, care au, potrivit regulamentului de

organizare şi funcţionare, atribuţii bine definite.

Capacitatea şi datoria de exprimare

Reprezintă posibilitatea lucrătorului de a analiza situaţiile profesionale pe

care le întâlneşte şi de a-şi exprima punctul de vedere, potrivit pregătirii şi

experienţei sale, în vederea îmbunătăţirii calităţii şi eficacităţii serviciului. Acest

principiu instituie obligaţia asumării unui rol activ în cadrul organizaţiei din care

acesta face parte, prin prezentarea de opinii pertinente şi argumentate cu privire la

modalităţile de soluţionare ale unor situaţii profesionale.

Lucrătorii din domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să abordeze

situaţiile nu doar reactiv, prin simpla executare a dispoziţiilor şi prezentarea de

rapoarte privind rezultatele obţinute, ci şi proactiv. În virtutea acestui principiu,

apare obligaţia de a-şi exprima motivat eventualele dezacorduri faţă de deciziile

care privesc probleme de serviciu şi de a aduce la cunoştinţa superiorilor observaţii

bazate pe normele legale şi pe experienţa profesională. În acelaşi context se înscrie

şi datoria de a informa în timp util asupra dotării cu mijloace necorespunzătoare

sau insuficiente realizării obiectivului, a datelor incomplete transmise odată cu

dispoziţia de executare a activităţii, precum şi de a prezenta experienţa personală şi

experienţele anterioare relevante pentru situaţia respectivă etc. Modul în care se

aplică acest principiu dă, într-un grad însemnat, măsura comportamentului

fundamentat pe norme etice şi pe respectarea deontologiei profesionale. Ca

profesionişti, lucrătorii în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să-şi

prezinte opiniile bazate pe experienţa şi cunoştinţele dobândite şi să le susţină fără

26

teama de repercusiuni. În aceeaşi măsură, şefii vor promova un climat profesional

care să admită şi să încurajeze exprimarea fără rezerve a punctelor de vedere

diferite. Acest principiu nu poate fi însă invocat pentru a evita, pe criterii

subiective, participarea sau executarea unei misiuni.

Disponibilitatea

Pentru a face dovada disponibilităţii, lucrătorii în domeniul ordinii şi

siguranţei publice trebuie să intervină în orice moment, în timpul sau în afara

serviciului, în cazul în care iau cunoştinţă despre existenţa unei situaţii în care se

aduce atingere drepturilor persoanelor, sunt puse în pericol bunurile acestora sau,

pur şi simplu, atunci când un individ se află în dificultate. Intervenţia în asemenea

situaţii nu poate fi condiţionată de faptul că lucrătorul se află în concediu, învoiri,

permisii, dar va fi precedată de declinarea calităţii.

În timpul serviciului disponibilitatea se manifestă şi prin ascultarea atentă a

problemelor cetăţenilor, încercând să le rezolve, oferindu-şi serviciile într-o

manieră profesionistă. În asemenea situaţii, stabilirea priorităţilor este deosebit de

importantă. Astfel, dacă din lipsa mijloacelor, a timpului necesar ori datorită altei

misiuni aflată în desfăşurare, intervenţia nu poate fi realizată imediat de către

lucrătorul sesizat iniţial, este necesar ca solicitantului să-I fie explicate motivele

pentru care cauza este declinată spre alţi colegi în vederea soluţionării. Uneori sunt

sesizate fapte aflate în curs de desfăşurare, astfel încât urgenţa analizării situaţiei şi

alegerea modalităţii de rezolvare sunt determinante pentru succesul acţiunii.

Întârzierea poate conduce la agravarea situaţiei şi, implicit, va pune într-o

lumină nefavorabilă capacitatea structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi

siguranţei publice de a interveni şi totodată disponibilitatea acestora de a se implica

în soluţionarea problemelor cu privire la care au fost sesizaţi.

Disponibilitatea presupune, pe lângă prezenţa regulată a lucrătorului la

serviciu sau la locul unde trebuie să execute o anumită misiune, şi capacitatea de

ascultare şi înţelegere a problemelor aduse la cunoştinţă de persoanele aflate într-o

situaţie critică. Datorită caracterului permanent al serviciului şi particularităţilor

misiunilor ce revin structurilor cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice,

acestea solicită lucrătorilor să manifeste disponibilitate totală faţă de îndeplinirea

atribuţiilor (rechemarea la serviciu, constrângeri, program prelungit de muncă sau

în schimburi, capacitatea de a se adapta diversităţii sarcinilor de îndeplinit etc.),

27

aspecte care rezultă atât din angajamentul asumat de lucrător la momentul intrării

în profesie, cât şi din jurământul de credinţă depus la acordarea primului grad

profesional/militar. Obligaţia la disponibilitate permanentă a lucrătorilor din

domeniul ordinii şi siguranţei publice justifică, de asemenea, şi de ce le este

interzis să exercite, în afara excepţiilor prevăzute de lege, alte activităţi pentru care

să fie remuneraţi. Depinde astfel de lucrători să stabilească echilibrul în serviciu şi

practicarea activităţilor lucrative sau nelucrative care îi sunt permise (activitate

didactică, cercetare ştiinţifică, creaţie literar-artistică), astfel încât disponibilitatea

profesională să nu fie afectată.

Prioritatea interesului public

Interesul public, reprezintă orice aspect care afectează viaţa comunităţii sau

care prezintă interes pentru aceasta. Funcţionarea şi acţiunile guvernului ori ale

autorităţilor sau instituţiilor publice centrale şi locale sau ale oricărei alte entităţi

care foloseşte bani publici sau care influenţează viaţa comunităţii prezintă interes

public. Respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în documentele

internaţionale ratificate de România, reprezintă o altă componentă a interesului

public.

Prioritatea interesului public se manifestă prin aceea că, în exercitarea

atribuţiilor funcţionale, lucrătorul din domeniul ordinii şi siguranţei publice acordă

întâietate îndeplinirii serviciului în folosul comunităţii, chiar dacă prin aceasta se

prejudiciază sau se întârzie realizarea unor obiective personale. Prioritatea

interesului public nu poate fi tratată şi nici explicată independent de disponibilitate.

Această corelaţie este determinată de calitatea conferită de profesie şi, implicit, de

statutul profesional. Lucrătorii au datoria să trateze toate persoanele în mod egal,

neţinând cont de interesul personal şi asigurând primatul interesului public.

Profesionalismul

Presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu prin aplicarea cunoştinţelor

teoretice şi prin folosirea deprinderilor practice dobândite. Lucrătorii în domeniul

ordinii şi siguranţei publice sunt, de altfel, obligaţi să-şi perfecţioneze permanent

pregătirea de specialitate şi să-şi dezvolte capacitatea de înţelegere a problemelor

sociale, culturale şi educaţionale specifice colectivităţii în care-şi exercită profesia.

28

Confidenţialitatea

Se îmbină de cele mai multe ori cu profesionalismul şi legalitatea. Astfel,

protecţia informaţiilor şi a persoanelor care le-au pus la dispoziţia lucrătorilor

trebuie realizată concomitent cu celelalte activităţi necesare pentru soluţionarea

cazului. Confidenţialitatea nu presupune numai protecţia datelor şi a persoanelor,

ci şi obligaţia lucrătorilor de a proteja informaţiile obţinute în virtutea atribuţiilor

de serviciu şi de a nu le utiliza în vederea obţinerii unor avantaje pentru ei sau

pentru alţii.

Respectul

1. Respectul faţă de cetăţeni se manifestă atât prin utilizarea moderată a

regulilor de politeţe şi curtoazie (fără familiarisme), cât şi prin evitarea oricărei

manifestări discriminatorii, legată de naţionalitate, religie, opinii, sex, vârstă,

condiţie socială sau de orice alt considerent. Anumite situaţii pot influenţa

emoţional lucrătorul, ca pe orice alt individ (prezenţa unor răniţi grav, anunţarea

familiilor victimelor cu privire la producerea unui accident etc.), sau în alte cazuri,

când apariţia să într-o anumită zonă este în măsură să suscite agresivitatea

participanţilor (manifestări neautorizate ori care se desfăşoară în afara itinerariului

sau în afara intervalului aprobat). Aplicând procedurile recomandate pentru

asemenea situaţii cu calm şi fermitate, lucrătorul va îndeplini misiunea fără să-şi

manifeste tensiunile sau emoţiile pe care inevitabil le are. Cetăţenii vor aprecia

sângele rece, calmul şi răbdarea de care dă dovadă lucrătorul. Aceste calităţi sunt

cu atât mai necesare cu cât dificultăţile provin din reacţiile ostile, chiar violente,

îndreptate împotriva lucrătorilor, uneori din cauza simplei lor prezenţe, în special

în cartierele sau zonele cu o rată crescută a infracţionalităţii. Vor fi evitate cu

prilejul intervenţiilor atitudinile agresive, provocatoare, dominatoare sau

dispreţuitoare.

Procedurile specifice utilizate nu vor avea o întindere în timp mai mare decât

este necesar realizării scopului pentru care s-a recurs la acestea. Altfel, cetăţenii

vor interpreta măsurile ca fiind abuzive, nejustificate şi că, în ciuda faptului că au

drepturi pe care structurile cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice

trebuie să le respecte, tocmai reprezentanţii acestora le încalcă şi le desconsideră.

29

Pentru situaţiile în care, pe fondul îndeplinirii atribuţiilor, sunt afectate

drepturile şi libertăţile cetăţenilor (cazul verificării identităţii sau a provenienţei

mărfurilor transportate, existenţa permisului corespunzător categoriei din care face

parte vehiculul etc.), persoana care face obiectul verificărilor nu va fi împiedicată

să-şi continue activitatea decât pentru perioada de timp strict necesară îndeplinirii

procedurii specifice.

2. Respectul faţă de şefii profesionali şi colegi constă în respectarea regulilor

de comportament (politeţe, curtoazie, punctualitate, respectarea angajamentelor

asumate formal sau informal ş.a.) şi de demnitate (decenţă, grijă pentru propria

imagine ş.a.), precum şi prin respectarea prevederilor regulamentelor militare de

către personalul cu statut militar. Indiferent de statutul profesional, de corpul din

care face parte, de grade sau de sarcini, relaţiile dintre lucrătorii din domeniul

ordinii şi siguranţei publice se bazează în principal pe respect mutual, loialitate şi

solidaritate.

3. Respectul mutual presupune înţelegerea faptului că orice sarcină

repartizată unui coleg, oricât de modestă ar fi, contribuie la buna funcţionare a

serviciului public. Manifestările de superioritate sau de desconsiderare faţă de un

corp profesional, pe criterii de grade sau de funcţii, relevă necunoaşterea şi

nerecunoaşterea complementarităţii activităţilor instituţiei. Respectul mutual,

înseamnă, de asemenea, să admiţi fără prejudecăţi sau desconsiderare anumite

situaţii particulare justificate care pot interveni accidental în comportamentul sau

activitatea oricărui lucrător, inclusiv în cea proprie (întârzieri ocazionale, învoiri

pentru probleme personale care nu pot fi altfel rezolvate, solicitarea în mod

excepţional a concediului în afara planificării etc.).

Respectul mutual presupune, de asemenea, toleranţă, respectiv o deschidere

suficientă pentru a lăsa colaboratorii să-şi expună poziţiile contrare, pornind de la

dreptul la liberă exprimare. Este totuşi de menţionat faptul că în rândul lucrătorilor

din structurile cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice această libertate

se referă la aspecte profesionale, fiind restrânsă manifestarea, la locul de muncă

ori în timpul serviciului, a unor opinii personale, cum ar fi cele referitoare la

politică.

Integritatea morală

30

Prin poziţia sa, lucrătorul se poate afla în situaţia de a i se oferi diferite

avantaje (gratuităţi, cadouri). Aceste oferte sunt rareori dezinteresate. Integritatea îl

va determina să le refuze politicos, explicând că este plătit pentru a oferi un

serviciu public, potrivit competenţelor. În acest sens, lucrătorii din domeniul

ordinii şi siguranţei publice au obligaţia de a-şi pregăti familiile astfel încât

eventualele „atenţii” să nu le parvină prin intermediul acestora, indiferent care ar fi

justificarea. Pe de altă parte, publicul nu ar tolera ca lucrătorul să uzeze de calitatea

sa pentru a încerca să obţină o favoare sau alta pentru el însuşi sau pentru altul

(lucrător în uniformă care nu respectă ordinea în faţa unui ghişeu la care se

prezintă pentru a-şi rezolva o problemă personală). Lucrătorul nu are dreptul să se

oblige pecuniar faţă de nici o persoană, dacă o asemenea situaţie este în măsură să

afecteze îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (obligaţii pecuniare pot fi asumate de

către lucrători numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare – contractare de

credite de la bănci, împrumuturi la Casa de ajutor reciproc sau cumpărarea unor

bunuri în sistem de rate), nu poate folosi ori încerca să uziteze de calitatea sa în

interes personal. În considerarea acestor cerinţe, lucrătorilor le este interzis să

împrumute bani de la subordonaţi ori să colecteze sume de bani de la persoane

fizice sau juridice.

Comportamentul integru are o deosebită importanţă pentru credibilitatea

instituţiei şi implicit a membrilor săi. Pentru a câştiga respectul populaţiei, nu este

suficient doar să se acţioneze în conformitate cu legea, ci trebuie ca aceasta să fie

aplicată în spiritul respectului faţă de cetăţean. Prin urmare, integritatea şi respectul

faţă de populaţie nu trebuie afirmate formal, prin declaraţii sau angajamente, ci

demonstrate prin acţiuni şi misiuni executate cu profesionalism, imparţialitate,

onestitate, conştiinciozitate, echitate, neutralitate sub toate aspectele, acordând

totodată o atenţie deosebită grupurilor vulnerabile de populaţie (gravide, persoane

în vârstă, copii, minori care au fugit de acasă, bolnavi, persoane cu handicap etc.).

Independenţa operaţională

Constă în îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor potrivit competenţelor

stabilite pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul structurii, fără imixtiunea

altor lucrători, persoane sau autorităţi. Independenţa operaţională nu presupune

acţiuni executate haotic sau care au fost incluse fără temei în categoria celor

prioritare, ori pe considerente exclusiv personale (ex. controale economice care

31

vizează o anume societate comercială anume numai pentru a-i perturba activitatea

în scopul favorizării concurenţei sau executarea unor activităţi care nu decurg din

obiectivele stabilite la nivelul structurii respective).

Independenţa operaţională trebuie înţeleasă şi ca libertate a lucrătorului de a

identifica şi utiliza acele proceduri şi mijloace prin a căror folosire se asigură

îndeplinirea cu riscuri minime a misiunii, reducându-se, totodată, şi posibilitatea

lezării drepturilor şi libertăţilor persoanelor care fac obiectul acţiunii. De

asemenea, prin independenţă operaţională se înţelege şi capacitatea poliţistului de a

adapta intervenţia în funcţie de reacţia persoanelor vizate, de particularităţile zonei

în care intervine sau de momentul realizării acesteia.

Pe de altă parte, independenţa operaţională implică răspunderea deplină a

lucrătorului pentru acţiunile, inacţiunile şi omisiunile sale.

Loialitatea

Constă în ataşamentul fată de instituţie şi valorile promovate de aceasta,

ceea ce exprimă de fapt adeziunea deplină, conştientă şi irevocabilă, manifestată

din proprie iniţiativă, la o cauza înaltă. Manifestarea loialităţii însumează mai

multe trăsături, cum sunt: cinstea, corectitudinea, fidelitatea, sinceritatea,

respectarea angajamentelor, statornicie etc. Aceasta presupune demnitate chiar şi în

afara serviciului, astfel încât, prin întregul său comportament, lucrătorul să nu

aducă atingere imaginii instituţiei şi profesiei sale.

Loialitatea nu se confundă cu atitudinea linguşitoare sau de preamărire a

colegilor/ şefilor ori a altor persoane, în scopul de a obţine diverse avantaje, pentru

a-şi păstra poziţia în cadrul organizaţiei ori pentru a accede mai rapid în funcţii sau

posturi de conducere. Aducerea la cunoştinţa colectivului sau a şefului a obiecţiilor

profesionale cu privire la activităţile programate, precum şi fundamentul lor nu

reprezintă un act lipsit de loialitate. Loialitatea nu poate fi analizată independent de

profesionalism, respect, integritate. Loialitatea presupune, de asemenea, crearea

unui climat de lucru bazat pe dezvoltarea spiritului de echipă, coeziunii şi

disciplinii, a încrederii şi respectului reciproc, valorizarea tradiţiilor instituţiei şi pe

conştientizarea faptului că serviciul se realizează în beneficiul cetăţeanului.

32

BIBLIOGRAFIE

ŞUTEU, Nicolae, POP, Ştefan – Poliţia, comunitatea şi prevenirea

criminalităţii

ŞERB, Stancu, DRĂGHICI, Constantin, IACOB, Adrian, ŞUTEU, Nicolae

– Drept poliţienesc, editura Alma Mater, Sibiu, 2007

Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei române

Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, modificată prin Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr. 89/2003

Codul de etică şi deontologie al poliţistului

Ghidul de aplicare a Codului de etică şi deontologie al poliţistului