Date post: | 05-Dec-2014 |
Category: |
Documents |
Upload: | mihai-marius |
View: | 202 times |
Download: | 6 times |
REZUMAT
Formarea Uniunii Europene a determinat apariţia unui nou corp de funcţionari în
peisajul european, al cărui statut juridic prezintă elemente specifice atât faţă de cel al
funcţionarilor publici naţionali cât şi faţă de funcţionarii internaţionali. Încă din primul
moment în care s-au pus bazele Uniunii Europene, a apărut necesitatea reglementării
statutului juridic al funcţionarilor din cadrul instituţiilor acesteia. De-alungul timpului, corpul
funcţionarilor publici europeni a suferit mai multe modificări atât în ceea ce priveşte efectivul
cât şi în ceea ce priveşte organizarea.
Dacă la început situaţia juridică a agenţilor din cadrul instituţiilor Comunităţilor
Europene era determinată prin contract, în scurt timp, s-a adoptat un regim statutar.
Putem afirma că funcţia publică europeană reprezintă o construcţie juridică menită să
răspundă necesităţilor de personal ale unei administraţii europene. O adevărată administraţie
europeană nu putea fi clădită şi să reziste fără să aibă la bază un corp de funcţionari pe care să
se sprijine activitatea instituţiilor europene.
În prezent, statutul juridic al funcţionarilor Uniunii Europene este reglementat prin
Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 adoptat la data de 22 martie 2004.
Raţiunea pentru care am ales această temă pentru teza de doctorat este aceea că
deschide calea către un domeniu vast de cercetare ştiinţifică, care prezintă interes nu numai
pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor europene, ci şi pentru administraţiile
statelor membre şi pentru naţionalii acestora.
Perspectiva dezvoltării unei cariere în cadrul uneia dintre instituţiile europene prezintă
multiple avantaje pentru cetăţenii români, motiv pentru care astfel de posturi sunt considerate
foarte atractive.
Luând în considerare aceste perspective, apare necesitatea realizării unui studiu
aprofundat care să decodifice legislaţia europeană şi să facă posibilă o aplicare cât mai
eficientă a acesteia în contextul realităţii sociale şi juridice din România.
Am optat pentru utilizarea termenul de „funcţionar public european” în locul celui de
„funcţionar public comunitar” datorită intrării în vigoare, la data de 1 decembrie 2009, a
Tratatului de Reformă de la Lisabona. Prin Tratatul de la Lisabona se înlocuieşte noţiunea de
„Comunităţi Europene” cu cea de Uniune Europeană, motiv pentru care considerăm că, în
contextul actual, termenul de „funcţionar public european” este cel corect pentru desemnarea
oficialilor încadraţi în instituţiile europene.
1
În ceea ce priveşte structura, am conceput teza de doctorat în trei părţi, care la rândul
lor sunt fi împărţite în capitole şi secţiuni.
Prima parte a tezei este intitulată “Funcţionarul public european”, aceasta fiind cea
mai dezvoltată parte a studiului nostru. În cadrul acesteia, am analizat categoriile de personal
din dreptul european, punând accentul pe elementele componente ale statutului juridic al
funcţionarilor publici europeni: recrutarea, numirea, promovarea şi avansarea, drepturile şi
îndatoririle precum şi regimul răspunderii juridice a acestora.
Această parte este structurată în opt capitole.
Capitolul I este dedicat analizei conceptului de funcţionar public european şi conţine
evoluţia reglementărilor adoptate în această materie, evoluţie care este indisolubil legată de
cea a instituţiilor Uniunii Europene. De la înfiinţarea Comunităţilor Europene până în
prezent, legislaţia aplicabilă statutului funcţionarilor publici europeni a suferit mai multe
modificări, astfel încât am identificat mai multe etape: prestatutară, statutară, unificarea
reglementărilor şi reglementarea actuală realizată prin Regulamentul (CE, EURATOM)
nr.723/2004 adoptat la data de 22 martie 2004.
Tema centrală a celui de-al doilea capitol este reprezentată de ideea că noţiunea de
personal în dreptul european nu este limitată numai la funcţionarii publici, cuprinzând şi
alte categorii de personal, cum ar fi: agenţii temporari, agenţii contractuali, consilierii
speciali, agenţii locali, stagiarii, etc. Astfel, prin prezentarea celorlalte categorii de personal
am urmărit determinarea particularităţilor pe care le prezintă funcţionarii publici europeni în
raport cu acestea.
Capitolul III conţine prezentarea elementelor care definesc noţiunea de funcţionar
public european, studiu care ne îndreptăţeşte să afirmăm că reprezintă o construcţie juridică
aparte, diferită de funcţia publică internaţională, precum şi de funcţia publică naţională
reglementată în legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene.
Cel de-al patrulea capitol este intitulat „Principiile care guvernează dreptul
aplicabil funcţiei publice europene”. În debutul acestui capitol ne-am adresat întrebarea
dacă putem vorbi despre dreptul funcţiei publice a Uniunii Europene. Analizând elementele
prin care se defineşte o ramură de drept – obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
existenţa unor principii comune, calitatea subiectelor – am concluzionat că, în opinia noastră,
se conturează un drept al funcţiei publice a Uniunii Europene ca subramură a dreptului
european. De asemenea, acest capitol cuprinde atât prezentarea principiilor generale ale
dreptului european cât şi principiile specifice funcţiei publice europene: principiul
nediscriminării, bunei administrări, solicitudinii, proporţionalităţii şi cel al unităţii funcţiei
2
publice europene. Studiul nostru s-a bazat atât pe normele juridice ale dreptului european care
consacră principiile mai sus amintite, cât şi pe interpretările date de instanţele europene în
speţe în care au fost invocate încălcări ale acestora.
Capitolul V este consacrat analizei drepturilor şi îndatoririlor funcţionarilor
publici europeni. Dintre drepturile consacrate în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene
amintim: libertatea de expresie, libertatea de asociere, dreptul la grevă, dreptul la carieră,
dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale, dreptul la salariu, dreptul la pensie, etc.
Conform dispoziţiilor statutare, funcţionarilor publici europeni le revin următoarele
îndatoriri: îndatorirea de independenţă faţă de orice guvern, autoritate, organizaţie sau
persoană din afara instituţiei europene, obligaţia de rezervă şi discreţie, obligaţia de supunere
ierarhică, îndatorirea de a repara în tot sau în parte prejudiciul cauzat prin greşelile personale
grave pe care le-a comis cu ocazia exercitării funcţiei sale, obligaţia de loialitate, obligaţia de
moralitate, obligaţia de a se abţine de la orice act de hărţuire psihologică şi sexuală şi
obligaţia de denunţare. Pentru un studiu complet am valorificat nu numai doctrina dar şi
elementele relevante din jurisprudenţa instanţelor Uniunii Europene. De asemenea, am avut
în vedere evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor care se regăsesc între reglementarea
europeană şi normele juridice aplicabile funcţiei publice naţionale în statele membre ale
Uniunii Europene.
În capitolul VI, intitulat „Cariera funcţionarilor publici europeni”, am analizat
normele aplicabile recrutării, numirii în funcţia publică europeană şi stagiului.
Având în vedere faptul că funcţiile publice europene sunt considerate atractive,
procedurile de selecţie şi de recrutare au ridicat numeroase probleme şi critici atât din
exterior, cât şi din interiorul organismelor europene. Din acest motiv, în anul 2002, a fost
înfiinţat Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) care are misiunea de a
organiza concursurile pentru recrutarea personalului instituţiilor Uniunii Europene.
Instanţele europene au adus o contribuţie esenţială pentru interpretarea şi aplicarea
corectă a principiilor recrutării consacrate în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, motiv
pentru care o secţiune din acest capitol este dedicată prezentării mai multor speţe în care au
fost invocate încălcări ale acestora.
Capitolul VII este consacrat modificării, suspendării şi încetării raportului de
funcţie europeană.
În debutul acestui capitol am făcut unele precizări legate de mobilitatea în funcţia
publică, care este semnificaţia reală a acestei instituţii şi avantajele pe care le prezintă
aplicarea ei corectă. Am considerat importante aceste precizări datorită faptului că, în
3
sistemul românesc, deşi este reglementată în mod corect în legislaţie, este deturnată de la
finalitatea ei normală, fiind transformată într-o modalitate de încetare a raportului de funcţie
publică.
În continuare, am prezentat regulile specifice aplicabile detaşării, transferului,
concediului în interes personal, concediului parental şi celui familial, concediul pentru
serviciul militar. Alături de acestea, am optat pentru includerea în acestui capitol a avansării
şi promovării datorită faptului că în urma promovării are loc o modificare a raportului de
funcţie publică europeană.
Capitolul VIII are ca temă răspunderea funcţionarilor publici europeni şi în
cadrul acestuia am analizat regulile aplicabile formelor de răspundere consacrate în Statutul
funcţionarilor Uniunii Europene: răspunderea administrativ-patrimonială, răspunderea penală
şi cea disciplinară.
Precizăm că, în cadrul tezei, am avut în vedere şi comparaţii între statutul juridic al
funcţionarilor publici europeni şi normele aplicabile funcţiei publice în statele membre ale
Uniunii Europene. Astfel, în redactarea acestei părţi am urmărit relevarea elementelor care
constituie particularitaţi ale acesteia cât şi a elementelor care se regăsesc şi în sistemele
naţionale ale funcţiei publice, fundamentând astfel teza conform căreia funcţionarul
european reprezintă chintesenţa legislaţiilor existente în statele membre ale Uniunii
Europene, preluând aspecte din acestea, dar totuşi neidentificându-se cu niciun sistem
ăaplicabil în statele membre.
Din studiul realizat în această primă parte a tezei, reiese concluzia că agenţii care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor europene formează un corp aparte de
funcţionari, cu un statut propriu, care nu se confundă nici cu funcţionarii publici
naţionali, dar nu urmează nici modelul funcţionarilor publici internaţionali.
Desigur regăsim asemănări între reglementările naţionale ale funcţiei publice din
statele membre ale Uniunii Europene şi reglementarea europeană, dar putem afirma că
funcţia publică europeană nu se suprapune pe niciunul din acestea, având o identitate proprie.
De asemenea, funcţia publică europeană prezintă unele aspecte în care se aseamănă cu
funcţia publică internaţională, cu toate că nu a fost concepută după modelul acesteia. Dintre
asemănări menţionăm regimul privilegiilor şi imunităţilor şi necesitatea garantării
independenţei faţă de statele din care provin.
Deosebirile dintre funcţia publică europeană şi cea internaţională au la bază faptul că
instituţiile europene nu au urmat modelul clasic al organizaţiilor internaţionale, ci ele au fost
concepute ca instituţii interne ale Uniunii Europene.
4
Apartenenţa României la Uniunea Europeană aduce noi valenţe funcţiei publice prin
introducerea unei noi categorii şi anume, funcţionarul public european. Teza pe care o
susţinem este aceea că, Uniunea Europeană nu intervine în sensul modificării
structurilor administraţiei publice din statele membre, ci urmăreşte întărirea Uniunii.
Contextul european actual ne demonstrează că funcţia publică se află la răscrucea
dintre un regim statutar şi o reglementare de natură contractuală. În majoritatea statelor
membre ale Uniunii Europene se susţine ideea că ar trebui regândită noţiunea de funcţionar
public şi ar trebui să se renunţe la reglementarea specială a statutului juridic al acestora.
Şi în doctrina din ţara noastră se manifestă tendinţa de a considera statutul
funcţionarilor publici ca unul contractual şi nu ca unul unilateral.
Practic, în statele membre ale Uniunii, delimitarea dintre funcţionarii publici şi
salariaţi se realizează din ce în ce mai greu, fapt care determină concluzia că treptat se
urmăreşte trecerea la un regim contractual. Totuşi, statele cărora le este specific regimul
statutar (Franţa, România, etc.) nu au abandonat ideea reglementarii pe cale unilaterală a
situaţiei juridice a funcţionarilor publici.
Faţă de tendinţele înregistrate în statele membre se naşte întrebarea firească
referitoare la viitorul funcţiei publice europene.
Cu ocazia modificării Statutului funcţionarilor publici ai Uniunii Europene din anul
2004, am asistat la o reformă profundă a elementelor legate de situaţia juridică a acestora,
majoritatea modificărilor vizând crearea unor noi oportunităţi pentru cariera lor. De
asemenea, am remarcat că accentul se pune pe chestiunile de ordin social şi alinierea
reglementării europene cu evoluţia societăţii.
La întrebarea pe care am adresat-o mai sus considerăm că răspunsul trebuie să fie
menţinerea regimului statutar pentru funcţionarii publici europeni. Motivele pentru care
afirmăm această teză sunt determinate de specificul activităţilor pe care aceştia le au de
îndeplinit şi condiţiile concrete în care îşi îndeplinesc atribuţiile. Având în vedere caracterul
supranaţional al funcţiilor pe care le îndeplinesc, considerăm că pentru moment, regimul
statutar este cel mai în măsură să ofere toate garanţiile de independenţă faţă de presiunile care
pot fi exercitate de guvernele statelor membre, celelalte instituţii şi autorităţi naţionale.
Cu ocazia reformei din anul 2004 s-a optat pentru menţinerea unui regim statutar
pentru oficialii permanenţi ai Uniunii. Totuşi s-au făcut paşi destul de mici în ceea ce priveşte
apropierea de regimul contractual. Avem în vedere lichidarea categoriei agenţilor auxiliari,
care s-a realizat prin normele tranzitorii până la data de 31 decembrie 2007. Categoria aceasta
de personal a fost înlocuită cu agenţii contractuali, agenţi care au drept misiune degrevarea
5
funcţionarilor europeni de executarea sarcinilor considerate neesenţiale. Astfel, exercitarea
unor sarcini care până la modificarea Statutului erau îndeplinite de funcţionarii din vechea
categorie D a fost trecută în competenţa agenţilor contractuali. Mai mult, în cadrul Agenţiilor
există un număr mare de agenţi contractuali care se află totuşi în subordinea unor funcţionari
permanenţi. Cu toate acestea, opţiunea privind menţinerea situaţiei statutare a funcţionarilor
este reafirmată de faptul că Biroul statistic din cadrul Comisiei Europene are misiunea de a
întocmi un raport anual cu privire la procentul de agenţi contractuali din totalul personalului,
iar dacă acesta este mai mare de 20%, se va dispune luarea măsurilor necesare pentru
remedierea acestor situaţii, în sensul limitării numărului acestora.
În concluzie, menţinerea unui regim statutar unic pentru funcţionarii publici
europeni corespunde necesităţilor generate de administraţia europenă.
Apartenenţa funcţionarilor la un corp supus unei reglementări speciale are rolul de a
naşte şi de a menţine spiritul european atât de necesar Uniunii, pentru că există numeroase
tendinţe separatiste care consideră că Uniunea Europeană aduce atingere suveranităţii
naţionale a statelor, aspect foarte delicat pentru cetăţenii aparţinând fiecăruia dintre acestea.
Un alt argument este reprezentat de faptul că persoanele care compun corpul
funcţionarilor publici europeni provin din statele membre ale Uniunii Europene, ceea ce
determină faptul că fiecare dintre aceştia intră în serviciul public european cu propria
experienţă şi tradiţiile specifice culturii de care aparţin.
Cu toate că Statutul funcţionarilor Uniunii Europene reprezintă un act normativ de o
valoare deosebită, nici acesta nu se află în afara oricăror critici. Avem în vedere modalitatea,
uneori încâlcită, de redactare a dispoziţiilor tranzitorii adoptate cu ocazia reformei din 2004, a
căror aplicare a creat numeroase probleme pentru instituţiile europene. Rămâne în sarcina
Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene stabilirea unor reguli care să asigure
unitatea de interpretare.
De asemenea, trebuie să punctăm şi faptul că, din analiza realizată, a rezultat faptul că
doar la mult timp de la naşterea acestui nou corp de funcţionari europeni s-au pus probleme
referitoare la adoptarea normelor de etică şi deontologie aplicabile acestora, normele existând
anterior ca reguli nescrise aplicabile prin conştiinţa acestora. Doar după scandalului generat
de căderea Comisiei Santer, instituţiile europene au adoptat coduri deontologice pentru
funcţionarii lor.
Tendinţa reglementării, atât din punct de vedere al statutului juridic cât şi al statutului
deontologic a funcţiei publice este una care caracterizează nu numai funcţia publică
europeană ci şi sistemele naţionale ale funcţiei publice, inclusiv ţara noastră. În prezent, în
6
România este reglementat atât statutul juridic al funcţionarilor publici, cât şi un cod
deontologic, intitulat cod de conduită, aprobat prin Legea nr.7/20041.
A doua parte a tezei poartă denumirea de „Personalul instituţiilor europene” şi
conţine analiza structurii şi categoriile de personal din cadrul fiecărei instituţii a Uniunii
Europene. Scopul acestei părţi este acela de a prezenta atribuţiile specifice pe care le
îndeplinesc funcţionarii publici europeni.
Mai mult, am urmărit să demonstrăm teza unicităţii statutului juridic al
funcţionarilor publici europeni consacrată prin tratatele Uniunii Europene, prin identificarea
normelor speciale adoptate de fiecare din instituţiile Uniunii Europene pentru personalul din
subordinea lor.
Am structurat a doua parte în şapte capitole, primul fiind o analiză generală a
sistemului instituţional al Uniunii Europene şi următoarele fiind dedicate fiecărei instituţii în
parte.
Capitolul II este dedicat analizei situaţiei juridice a personalului din cadrul
Parlamentului European. Astfel, am prezentat statutul juridic al parlamentarilor europeni
care diferă de cel al funcţionarilor datorită faptului că sunt demnitari la nivelul Uniunii
Europene şi exercită un mandat în cadrul instituţiei, în vreme ce funcţionarii sunt numiţi într-
o funcţie permanentă. De asemenea, am identificat şi normele interne care li se aplică
funcţionarilor din cadrul Parlamentului European, în special cele referitoare la evaluare şi
promovare.
Pe lângă funcţionari mai întâlnim şi alte categorii de personal: agenţii temporari,
agenţii contractuali precum şi alte categorii de personal nestatutar, asistenţii deputaţilor
europeni, stagiarii şi personalul grupurilor politice.
În cel de-al treilea capitol am analizat structura personalului Comisiei Europene şi
statutul juridic al fiecărei categorii în parte. În privinţa funcţionarilor publici europeni din
cadrul Comisiei putem afirma că acestora li se aplică normele grupate în Statutul
funcţionarilor Uniunii Europene dar şi unele reglementări proprii în materia evaluării,
promovării şi procedurii disciplinare. Alături de funcţionari, în cadrul Comisiei Europene îşi
desfăşoară activitatea şi alte categorii de personal: agenţii temporari, agenţii contractuali,
experţii naţionali detaşaţi şi stagiarii.
Capitolul IV conţine analiza structurii administrative a Consiliului European şi a
Consiliului. Am optat pentru prezentarea celor două instituţii în cadrul aceluiaşi capitol
1 Publicată în M.Of. al României Partea I, nr.157 din 23 februarie 2004, republicată în M.Of. al României Partea I, nr.194 din 21 martie 2007.
7
deoarece Consiliul European este asistat în activitatea sa de Secretariatul General al
Consiliului, astfel încât suportul administrativ este comun pentru cele două instituţii.
Personalul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face obiectul Capitolului V. Din
studiul realizat reiese că funcţionarilor din cadrul Curţii de Justiţie li se aplică normele
cuprinse în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene în toate aspectele care vizează raportul
lor de serviciu în cadrul instituţiei europene. De asemenea, alături de funcţionari se regăsesc
agenţi temporari şi agenţi contractuali.
Personalul Curţii de Conturi a Uniunii Europene face obiectul analizei Capitolul
VI. Pentru început ne-am propus prezentarea statutului juridic al membrilor Curţii de Conturi
şi am evidenţiat faptul că aceştia sunt demnitari la nivelul Uniunii Europene şi nu funcţionari
publici europeni. Efectivul de personal al Curţii de Conturi nu este foarte mare, cuprinzând
aproximativ 800 de persone: funcţionari permanenţi, agenţi temporari şi agenţi contractuali.
La fel ca şi celelalte instituţii europene, Curtea de Conturi a Uniunii Europene organizează
programe de stagii pentru domeniile sale de activitate. Alături de normele cuprinse în Statutul
funcţionarilor Uniunii Europene, personalului Curţii de Conturi i se aplică şi normele Codului
de bună conduită administrativă adoptat de instituţie la data de 19 iunie 2000.
Capitolul VII conţine analiza personalului Băncii Centrale Europene. Personalul
Băncii Centrale Europene este compus din persoane având diverse calificări profesionale
pornind de la analişti, statisticieni, dar şi analişti, jurişti, lingvişti şi specialişti IT. Cadrul etic
al conduite personalului Băncii Centrale este determinat de Normele de conduită ale
personalului BCE, conform căruia membrii personalului trebuie să se abţină de la orice act
care ar putea aduce atingere independenţei şi imparţialităţii instituţiei.
În concluzie, în partea a II-a a tezei de doctorat am urmărit o bună cunoaştere şi
înţelegere a conceptului de funcţionar european, care, în opinia noastră, presupune şi
corelarea analizei dispoziţiilor aplicabile acestora cu noţiuni referitoare la rolul şi atribuţiile
instituţiilor europene în care această categorie de personal îşi desfăşoară activitatea.
În prima parte a tezei, arătam că se conturează un drept al funcţiei publice europene,
care are drept izvoare tratatele Uniunii Europene, Statutul funcţionarilor Uniunii Europene în
vigoare de la data de 1 mai 2004 cu modificările ulterioare, precum şi jurisprudenţa
instanţelor europene. Printre principiile aplicabile funcţiei publice europene am enumerat şi
principiul unităţii acesteia, care impune ca funcţionarii europeni să beneficieze de aceleaşi
drepturi şi să fie ţinuţi de aceleaşi obligaţii, independent de instituţia europeană în care îşi
desfăşoară activitatea.
8
În cadrul acestei părţi am prezentat principalele instituţii europene şi vom preciza care
sunt structurile care au competenţa de a realiza suportul administrativ al acestora. De
asemenea, ne propunem să identificăm dacă există reguli proprii aplicabile personalului
fiecăreia dintre acestea şi am încercat să determinăm câteva dintre aspectele specifice pe care
le prezintă personalul instituţiilor europene în funcţie de activitatea desfăşurată.
Nu în ultimul rând, această parte a studiului nostru a avut rolul de a determina în
concret categoriile de personal care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor europene
precum şi aspectele specifice ale administraţiei fiecăreia dintre acestea.
Ca o primă concluzie, putem afirma că tuturor oficialilor care ocupă un post
permanent în cadrul instituţiilor europene li se aplică Statutul funcţionarilor Uniunii
Europene adoptat la data de 22 martie 2004 şi în vigoare de la 1 mai 2004, ceea ce
demonstrează teza că există un sistem unitar al funcţiei publice europene.
De asemenea, sistemul unitar al funcţiei publice europene nu este demonstrat numai
prin reglementarea comună a aspectelor care conturează statutul juridic al acestora, ci şi
faptul că există un organism comun care realizează recrutarea funcţionarilor şi a celorlalţi
agenţi ai instituţiilor europene. Aşa cum am arătat anterior, în principiu, toate instituţiile
europene îşi recrutează personalul din cadrul candidaţilor înscrişi în cadrul „listelor de
rezervă” care au promovat un concurs organizat de Oficiul European pentru Selecţia
Personalului. Mai pot exista şi situaţii în care instituţiile europene să organizeze propriile
concursuri de recrutare, dar aceste cazuri sunt destul de rare şi vizează anumite posturi care
necesită un înalt nivel de calificare.
Studiul aparatului administrativ al fiecărei instituţii în parte a relevat faptul că
structura administrativă a acestora prezintă mai multe asemănări, dar şi unele deosebiri, care
decurg din specificul atribuţiilor pe care le au de îndeplinit acestea.
În principiu, instituţiile au o structură administrativă care are la bază existenţa unui
Secretariat General, compus din mai multe Direcţii Generale.
În unele cazuri, modul în care a fost concepută administraţia instituţiei, a prezentat
anumite aspecte specifice datorate influenţei exercitate de un anumit sistem administrativ
naţional, aşa cum s-a întâmplat în cazul Comisiei Europene, care a urmat iniţial modelul
francez, influenţa constând în aceea că primii doi preşedinţi ai instituţiei proveneau din rândul
înalţilor funcţionari francezi. Era inevitabil ca experienţa acestora în cadrul structurilor
administraţiei naţionale să-şi pună amprenta asupra concepţiei unui serviciu public european.
Diferenţe există şi în ceea ce priveşte efectivul de personal care este încadrat în
structurile administrative ale instituţiilor acestora, diferenţe care sunt fireşti având în vedere
9
atribuţiile pe care fiecare dintre aceastea sunt chemate să le exercite. Pe primul loc se află
Comisia care are numărul cel mai mare de angajaţi, urmată de Parlamentul European care
dispune de aproximativ 6000 de angajaţi, Consiliul care se sprijină în activitatea sa pe un
număr de aproximativ 2000 de funcţionari, iar Secretariatul General al Curţii de Justiţie
însumează în jur de 700 de funcţionari. Remarcăm faptul că în timp ce Comisia are un număr
mai mic de angajaţi decât cei încadraţi în structurile administraţiilor naţionale, în cadrul
Parlamentului European raportul dintre numărul parlamentarilor şi numărul funcţionarilor
este de unu la şapte.
Configuraţia personalului Parlamentului European prezintă specificităţi datorate
faptului că această instituţie îşi desfăşoară activitatea cu respectarea principiilor
transparenţei şi a multilingvismului. Acest ultim principiu impune crearea posibilităţilor
pentru fiecare dintre europarlamentari de a se exprima în limba oficială a Uniunii Europene
pe care o alege, ori crearea condiţiilor necesare pentru respectarea unei astfel de prevederi
presupune pe lângă aspectele tehnice şi logistice, necesarul de resurse umane care să poată
realiza interpretarea simultană în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii.
De asemenea, textele oficiale şi lucrările necesare desfăşurării şedinţelor plenare şi
reuniunilor comisiilor parlamentare trebuie să fie traduse în toate limbile oficiale.
Acesta este practic motivul pentru care aproximativ o treime din angajaţii
Parlamentului European sunt traducători şi interpreţi.
Un alt aspect specific al personalului care activează în cadrul Parlamentului European
este reprezentat de existenţa unei categorii de angajaţi, care are ca misiune deservirea
grupurilor politice din cadrul instituţiei. Particularităţi ale acestei categorii de agenţi sunt
reprezentate de modul în care se realizează recrutarea în mod direct de către grupurile politice
şi de faptul că funcţiile lor nu au un caracter permanent.
În cadrul Comisiei am întâlnit categoria experţilor naţionali detaşaţi prin
intermediul cărora se realizează un schimb de experienţă în dublu sens: de la administraţiile
naţionale către administraţia europeană şi invers. Experţii naţionali detaşaţi reprezintă o
categorie de personal care realizează activităţi în cadrul Comisiei Europene, fără a intra sub
incidenţa Statutului funcţionarilor Uniunii Europene. Pentru această categorie de agenţi,
Comisia a adoptat un statut propriu care reglementează modalitatea de realizare a detaşării,
drepturile şi obligaţiile acestora, posibilităţile de prelungire ale detaşării precum şi încetarea
acesteia. Referitor la obligaţiile impuse acestora, am remarcat faptul că multe dintre acestea
sunt preluate din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, fiind vorba de îndatoriri prin
respectarea cărora se asigură buna desfăşurare a activităţii în cadrul Comisiei Europene.
10
Pentru concursurile organizate în vederea ocupării unui post în cadrul Comisiei
Europene se prevedea limita de vârstă de 35 de ani, fapt care nu era prevăzut ca o condiţie
pentru ocuparea unui post în cadrul altei instituţii europene. Cu toate protestele Mediatorului
European, instanţele europene au apreciat că o asftel de condiţie nu reprezintă o încălcare a
principiului nediscriminării.
Trebuie să menţionăm în acest context şi cabinetele comisarilor. Persoanele care
compun cabinetele asistă comisarul în relaţie cu răspunderea lor politică şi cu imaginea
publică. Acestea au un rol mai important sau mai diminuat în funcţie de persoana
Comisarului. În practică, se apreciază că este necesară o bună colaborare între cabinetul
comisarului şi funcţionarii Direcţiei Generale care este în responsabilitatea comisarului
respectiv.
Referitor la Consiliul European şi Consiliu, am considerat oportun să realizăm
prezentarea celor două instituţii în cadrul unui singur capitol, deoarece în demersul nostru am
urmărit configuraţia personalului din cadrul instituţiilor europene, ori suportul administrativ
al Consiliului European este realizat de către Direcţiile Generale din organigrama
Secretariatului General al Consiliului.
Un aspect specific al administraţiei Consiliului era reprezentat de faptul că Secretarul
General al acestuia îndeplinea, anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, şi
funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate, atribuţia sa principală
fiind aceea de a asista preşedenţia. Astfel, răpunderea pentru organizarea efectivă a
administraţiei îi revenea Secretarului General adjunct.
Elementele comune constau în faptul că funcţionarii permanenţi sunt în totalitate
supuşi reglementării statutare. Astfel, în cadrul fiecărei instituţii regăsim cele două grupe de
funcţii AD – administratori şi AST – asistenţi. În cadrul structurii Secretariatelor Generale
regăsim la conducerea Direcţiilor Generale funcţionari care au gradul de directori generali,
iar conducerea direcţiilor subordonate acestora este asigurată de funcţionari cu gradul de
directori. Drepturile şi îndatoririle, regimul răspunderii disciplinare, căile de atac împotriva
actelor adoptate de autoritatea învestită cu puterea de numire sunt comune pentru toţi
funcţionarii din cadrul organismelor europene. Instituţiile europene au posibilitatea de a
adopta acte care să li se aplice numai funcţionarilor lor numai în acele situaţii în care Statutul
lasă la libera apreciere a acestora conţinutul normelor de aplicare a dispoziţiilor statutare.
Pe lângă funcţionarii permanenţi există şi alţi agenţi care asigură îndeplinirea
sarcinilor administrative în situaţiile determinate de Partea a II-a a Statutului, Regulamentul
aplicabil Altor Agenţi ai Uniunii Europene. În această categorie încadrăm: agenţii temporari,
11
agenţii contractuali, contractualii auxiliari, consilierii speciale, etc. În prezent, nu mai regăsim
vechea categorie a agenţilor auxiliari datorită faptului că termenul până la care trebuiau
finalizate contractele acestora s-a împlinit în anul 2007.
Întâlnim şi două categorii de personal nestatutar (în sensul că aceste categorii nu sunt
reglementate prin Statutul funcţionarilor Uniunii Europene): experţii naţionali detaşaţi şi
stagiarii, asistenţii deputaţilor europeni, asistenţii comisarilor.
Din studiul realizat, putem trage concluzia că toate instituţiile europene
organizează programe de stagii care, de regulă, au o durată de cinci luni . Stagiile în
cadrul instituţiilor europene sunt foarte apreciate datorită faptului că prin intermediul acestora
se conferă posibilitatea absolvenţilor de studii superioare de a lua contact direct cu activitatea
concretă desfăşurată în cadrul acestora. În cadrul acestor programe, stagiarii îndeplinesc
sarcini asemănătoare cu cele ale funcţionarilor aflaţi la începutul carierei, motiv pentru care
aceştia dobândesc cunoştinţe şi deprinderi care le pot fi de mare ajutor în cazul în care decid
să participe la un concurs pentru ocuparea unei funcţii permanente, organizat prin intermediul
Oficiului European pentru Selecţia Personalului.
În fine, putem concluziona că funcţionarii publici europeni desfăşoară activităţi de o
mare varietate în cadrul fiecăreia dintre instituţiile europene, formând în acelaşi timp un corp
unitar care are drept misiune menţinerea unei administraţii europene la standarde înalte
pentru a putea satisface necesităţile cetăţenilor Uniunii Europene.
Cea de-a treia parte a tezei de doctorat are ca temă centrală Contenciosul funcţiei
publice europene. În cadrul acesteia, ne-am propus să analizăm normele de procedură
aplicabile activităţii de soluţionare a litigiilor dintre funcţionarii publici europeni şi instituţiile
Uniunii Europene.
Primul capitol este intitulat „Controlul jurisdicţional la nivelul Uniunii Europene”
şi conţine referiri la sistemul jurisdicţional european. Conform modificărilor aduse prin
Tratatul de la Lisabona, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde: Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi tribunalele specializate. De asemenea, în primul capitol sunt analizate tipurile de
acţiuni exercitate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Capitolul II este consacrat analizei dreptului la petiţionare şi liberul acces al
funcţionarilor publici europeni la justiţia europeană. Potrivit dispoziţiilor statutare,
funcţionarii Uniunii Europene beneficiază de dreptul de petiţionare către autoritatea învestită
cu puterea de numire, drept care conferă titularului posibilitatea de a se adresa cu o cerere
autorităţii de numire pentru ca aceasta să ia o decizie în privinţa sa. De asemenea, funcţionarii
Uniunii Europene beneficiază de posibilitatea de a ataca actele autorităţii învestite cu puterea
12
de numire în faţa Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene. Pentru exercitarea
dreptului la acţiune în faţa instanţei europene trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
existenţa unei decizii de respingere exprese sau implicite a reclamaţiei, îndeplinirea
procedurii prealabile şi condiţia respectării termenului de introducere a acţiunii.
În capitolul III sunt prezentate particularităţile acţiunilor promovate de
funcţionarii publici europeni. Astfel, acest capitol conţine precizări referitoare la aspectele
specifice ale acestor litigii cu precizări referitoare la natura acţiunilor exercitate de
funcţionarii europeni, părţile în litigiile din sfera contenciosului funcţiei publice, obiectul
acţiunii şi instanţa competentă să soluţioneze aceste litigii.
Capitolul IV este dedicat procedurii în faţa Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii
Europene şi cuprinde aspectele referitoare la etapele procedurii în litigiile din sfera
contenciosului funcţiei publice, soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor, măsurile provizorii,
pronunţarea hotărârilor, soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de judecată, cheltuielile de
judecată, căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul Funcţiei Publice şi
regulile privind executarea hotărârilor pronunţate în aceste litigii.
Capitolul V este intitulat „Examen de jurisprudenţă” şi în cadrul acestuia sunt
prezentate cinci hotărâri pe care le-am considerat relevante pentru studiul nostru deoarece în
motivarea acestora se fac precizări importante privind interpretarea unora din normele
curpinse în Statutul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene.
Aşa cum am precizat, partea a III-a conţine analiza reglementărilor care vizează
contenciosul funcţiei publice europene, studiu care ne îndreptăţeşte să tragem următoarele
concluzii.
În primul rând, trebuie să subliniem faptul că modificarea substanţială a Statutului
funcţionarilor publici europeni din anul 2004 nu a însemnat numai o reformă în sistemul
dreptului material aplicabil situaţiei juridice a funcţionarilor instituţiilor Uniunii, ci a fost
urmată de înfiinţarea primului Tribunal specializat al Uniunii Europene. Astfel, reforma în
ansamblul ei a vizat şi schimbări majore în privinţa normelor de procedură aplicabile
operaţiunii de soluţionare a litigiilor dintre funcţionari şi instituţiile europene. Putem
concluziona că reforma întregului sistem a vizat atât dreptul material cât şi dreptul
procedural aplicabil în această materie, ceea ce denotă viziunea amplă asupra întregii
reglementări.
În al doilea rând, vrem să răspundem la întrebarea de ce a fost ales acest domeniu
pentru înfiinţarea unui tribunal specializat.
13
Un prim argument se referă la degrevarea Tribunalului (Tribunalul de Primă
Instanţă) şi a Curţii de Justiţie a Uniunii, având în vedere faptul că, deşi la prima vedere sfera
reclamanţilor în astfel de dosare nu este foarte mare, totuşi exista un număr mare de cauze
care implicau litigii între funcţionarii europeni şi instituţii. Prin înfiinţarea unui tribunal
specializat care are în competenţă soluţionarea în primă instanţă a acestor cauze, Tribunalului
de Primă Instanţă îi revenea numai sarcina soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor
pronunţate, ceea ce avea ca urmare, în mod evident, o scădere a numărului de dosare la
instanţele superioare.
Totodată, noţiunea de instanţă specializată în soluţionarea litigiilor privind
reglementările care conturează statutul juridic al funcţionarilor europeni, este de natură
să conducă la o înaltă calitate a actului de justiţie şi la stabilirea unor reguli unitare de
interpretare şi aplicare a dispoziţiilor statutare.
Considerăm că supunerea acestor litigii spre soluţionare unui tribunal specializat era
necesară nu numai din considerentul numărului mare de dosare, dar şi prin prisma faptului că,
în fapt, aşa cum am remarcat pe întreg parcursul studiului nostru, contenciosul funcţiei
publice europene este de o mare diversitate, deciziile litigioase putând viza oricare dintre
elementele reglementate de Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, dar şi de normele de
aplicare a acestora adoptate de instituţiile europene.
În al treilea rând, având în vedere evoluţia istorică a acestei instituţii, am precizat că
decizia de înfiinţare a Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene, urmează unei
perioade în care instituţiile europene şi personalul acestora fuseseră implicate în scandaluri
legate de neasumarea responsabilităţilor, nepotism, favoritisme, chestiuni care produseseră
repercusiuni asupra imaginii acestora în rândul cetăţenilor Uniunii Europene. Trebuia
reafirmat profesionalismul şi calitatea acestui corp de agenţi şi combătute căile lăturalnice de
acces în funcţia publică europeană.
În fine, Tribunalul Funcţiei Publice nu a pornit de la zero, ci are un bogat bagaj de
soluţii pronunţate anterior de Curtea de Justiţie şi de Tribunalul de Primă Instanţă, deci o
jurisprudenţă valoroasă, care poate fi oricând de ajutor pentru lămurirea unor speţe.
În competenţa acestei instanţe nu intră numai litigiile dintre funcţionari şi instituţii, ci
şi acelea care implică celelalte categorii de agenţi ai Uniunii Europene: agenţii temporari,
contractualii, contractualii auxiliari, consilierii speciali, etc.
Din studiul realizat reiese concluzia că această formă de contencios european prezintă
particularităţi, care o delimitează de celelalte forme.
14
Când facem această afirmaţie avem în vedere specificitatea părţilor în astfel de
litigii, putând fi vorba numai despre funcţionari şi celelalte categorii de agenţi reglementate
în cadrul Părţii a II-a a Statutului funcţionarilor Uniunii Europene, pe de o parte, şi pe de
cealaltă parte fiind vorba despre instituţii ale Uniunii Europene. Referindu-ne la calitatea
procesuală a acestor două categorii, concluzionăm că deşi teoretic atât funcţionarii cât şi
instituţiile europene pot avea calitate procesuală activă, instituţiile Uniunii nu au uzat până
acum de dreptul de acţiona în faţa instanţelor europene. Pe cale de consecinţă, calitatea de
reclamant o are funcţionarul european, iar calitatea de pârât, una dintre instituţiile Uniunii
Europene.
Contenciosul funcţiei publice europene prezintă particularităţi şi în ceea ce priveşte
obiectul litigiilor, putând fi vorba numai despre chestiuni care privesc raporturile dintre
funcţionari şi celelalte categorii de agenţi, pe de o parte, şi pe de altă parte, instituţiile Uniunii
Europene.
Referitor la procedura aplicabilă în materia contenciosului funcţiei publice europene,
putem concluziona că acesta are la bază normele cuprinse în Regulamentul de procedură al
Tribunalului Funcţiei Publice, prezentând unele particularităţi generate de specificul litigiilor.
Totuşi, având în vedere caracterul unitar al sistemului jurisdicţional european, normele de
procedură trebuie să fie concordante cu cele ale Curţii de Justiţie şi ale Tribunalului,
diferenţele putând fi justificate numai de necesitatea creată de activitatea de primă instanţă şi
de obiectul litigiilor.
În opinia noastră, elementele principale care caracterizează procedura în faţa
Tribunalului Funcţiei Publice sunt: existenţa, în principiu, a unui singur schimb de
memorii, cel de-al doilea schimb putând fi dispus de Tribunal din oficiu sau la cererea
motivată a părţilor dacă se constată necesitatea unor explicaţii suplimentare; posibilitatea
pronunţarii unei hotărâri fără a se mai urma faza orală, de organizare a unei şedinţe dacă
există consimţământul părţilor în acest sens (posibilitate care nu exista în regulamentul
Tribunalului de Primă Instanţă); preocuparea permanentă a Tribunalului pentru găsirea unor
soluţii pentru a se ajunge la soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor; regulile specifice în
funcţie de care Tribunalul poate decide cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată şi, nu
în ultimul rând, respectarea de către Tribunal a puterii de apreciere de care beneficiază
instituţiile europene, acesta neputându-se substitui instituţiei europene în adoptarea deciziilor
referitoare la personalul său.
Faţă de sistemul european, în România, competenţa de soluţionare a litigiilor dintre
funcţionari şi autorităţile sau instituţiile publice, aparţine instanţelor de contencios
15
administrativ, acestea nefiind specializate numai în soluţionarea litigiilor privind
funcţia publică, ci având în competenţă întregul spectru de acte administrative, fapt care
considerăm că ar trebui regândit.
În fine, rolul jurisprudenţei instanţelor europene este nu numai acela de a soluţiona
litigii, ci şi acela de a crea dreptul, prin regulile consacrate în motivările hotărârilor
pronunţate. De aceea, în sistemul european, jurisprudenţa reprezintă un important izvor de
drept. Prin hotărârile pronunţate în diferite speţe, au fost stabilite reguli generale pentru
interpretarea corectă a normelor dreptului european.
Aceasta este situaţia şi în ceea ce priveşte dreptul european al funcţiei publice.
Instanţele europene au avut un aport esenţial în interpretarea normelor care au conturat
statutul juridic al funcţionarilor instituţiilor europene. Trebuie să remarcăm faptul că, în afară
de activitatea propriu-zisă de soluţionare a unor speţe concrete, există permanenta preocupare
pentru stabilirea unor reguli precise în funcţie de care să se poată stabili dacă, în situaţii
concrete, normele europene care guvernează statutul funcţionarilor au fost sau nu încălcate,
fapt pe care l-am remarcat pe tot parcursul studiului nostru.
De exemplu, în ceea ce priveşte principiile recrutării consacrate în Statutul
funcţionarilor Uniunii Europene, instanţele europene au stabilit criteriile în funcţie de care se
poate stabili dacă o condiţie impusă de către o instituţie europeană pentru înscrierea la un
concurs este de natură să încalce sau nu exigenţelor impuse de statut. De asemenea, au fost
generate reguli şi cu privire la limitele libertăţii de exprimare, prin care aceasta poate fi
corelată cu obligaţia de loialitate faţă de instituţia europeană care le revine funcţionarilor
europeni.
La câţiva ani de la înfiinţare, apreciem că Tribunalul Funcţiei Publice a preluat cu
succes sarcina de soluţionare a litigiilor dintre funcţionarii europeni şi instituţiile Uniunii,
aducându-şi aportul său semnificativ pentru clarificarea numeroaselor situaţii litigioase
generate de modifcările profunde aduse Statutului funcţionarilor Uniunii Europene, precum şi
de normele tranzitorii de la vechiul sistem care nu au beneficiat, în toate cazurile, de o
reglementare clară, necesitând o interpretare adecvată.
Teza de doctorat se încheie cu prezentarea Concluziilor şi propunerilor de lege
ferenda cu privire la instituţiile care se regăsesc consacrate în Statutul funcţionarilor Uniunii
Europene.
16
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Domeniul analizat în cadrul tezei de doctorat este unul vast, motiv pentru care am
considerat că un studiu complet trebuie să cuprindă trei părţi: prima parte care să conţină
analiza elementelor care conturează statutul juridic al funcţionarilor publici europeni; a doua
să fie în referire la aspectele practice legate de personalul din cadrul fiecărei instituţii
europene şi a treia, intitulată „Contenciosul funcţiei publice europene”, în care sunt
prezentate normele referitoare la soluţionarea litigiilor dintre funcţionari şi instituţiile Uniunii
Europene.
Am optat pentru această structură deoarece, în opinia noastră, înţelegerea completă a
statutului funcţionarilor europeni nu poate fi realizată fără referiri la structura personalului
din cadrul instituţiilor Uniunii Europene, normele aplicabile fiecărei categorii şi, nu în ultimul
rând, regulilor care stau la baza activităţii de soluţionare a litigiilor.
Prin compararea reglementărilor europene cu cele naţionale, putem trage concluzia că
între dispoziţiile europene şi cele din dreptul românesc există asemănări şi deosebiri. În
primul rând, diferenţele au la baza specificul funcţiei publice europene faţă de funcţia
publică naţională. Astfel, în elaborarea normelor care compun Statutul funcţionarilor
Uniunii Europene au fost inserate regelementări care se regăsesc şi în legislaţiile statelor
membre ale Uniunii Europene dar, pe lângă acestea, au fost adoptate norme care îşi au
raţiunea în faptul că agenţii europeni îşi desfăşoara activitatea în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor europene care au un caracter internaţional şi supranaţional. Desigur, deşi sunt
împrumutate anumite elemente din regimurile naţionale ale funcţiei publice, aşa cum am
arătat, statutul nu se identifică cu reglementările naţionale.
Funcţionarii europeni sunt încadraţi şi îşi exercită atribuţiile în cadrul unor instituţii
internaţionale, pe când funcţionarii publici în România sunt funcţionari publici naţionali.
Acesta este motivul pentru care numai în cazul funcţionarilor europeni întâlnim principiul
independenţei faţă de orice stat, guvern sau autoritate sau persoană exterioară instituţiei sale.
Considerăm că este necesară introducerea treptată în sistemul de drept românesc
referitor la funcţia publică a acelor norme care se regăsesc în Statutul funcţionarilor
Uniunii Europene, precum şi în legislaţia altor state membre ale Uniunii Europene, cu
precizarea că ele trebuie să fie compatibile cu specificitatea sistemului de drept românesc.
Astfel, în modificarea şi completarea Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
trebuie să se ţină cont de normele europene în această materie, deoarece trebuie să beneficiem
de experienţa europeană şi să remarcăm că evoluţia conceptului de funcţionar european a
17
avut la bază studii profunde şi complexe ale posibilităţilor de îmbunătăţire a Statutului, atât în
interesul funcţionării cât mai bune a instituţiilor europene, cât şi ţinând seama de interesele
corpului de funcţionari.
Aşa cum remarcam în cadrul tezei de faţă, funcţia publică europeană beneficiază de
un sistem unitar de reglementare. În contextul legislativ din România, a fost ridicată de foarte
multe ori problema adoptării unui Cod administrativ, care să conţină şi un titlu dedicat
reglementării funcţiei publice. Acest fapt se impune datorită faptului că deşi prin Legea
nr.188/1999 cu modificările şi completările ulterioare sunt stabilite regulile generale
aplicabile funcţiei publice în Romania, tot acest act normativ prevede şi faptul că pot
beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfaşoară activitatea în cadrul
anumitor servicii publice. Enumerarea din art.5 nu este limitativă şi astfel, asistăm la
adoptarea unor numeroase statute speciale care tind să deroge în mod exagerat de la
reglementarea generală, fapt care aduce atingere caracterului unitar al funcţiei publice. În
literatura de specialitate, s-a propus soluţia adoptării unui cod al funcţionarilor publici, care
să conţină mai multe părţi, respectiv: statutul general, statute speciale şi codul deontologic al
funcţionarilor publici.2 Apreciem ca acest cod ar corespunde pe deplin necesităţilor adoptării
unei reglementari unitare privind statutul funcţionarului public.
Referitor la percepţia societăţii faţă de diferenţele dintre funcţia publică europeană şi
cea naţională, precizăm că în cadrul unui sondaj de opinie efectuat într-un proiect Phare
referitor la „Implementarea reformei în funcţia publică din România”, persoanele intervievate
au semnalat existenţa următoarelor diferenţe: calitatea serviciilor prestate şi nivelul de
salarizare.3
Identificarea instituţiilor din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene care au
fost preluate în sistemul de drept românesc
România, în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, are obligaţia de a se
alinia reglementărilor europene. Cu toate că Uniunea Europeană nu intervine direct în
reglementarea statutului funcţionarilor publici naţionali, apreciem că unele elemente ale
acestuia ar trebui supuse unor modificări, astfel încât normele sistemului de drept românesc
din această materie să corespundă normelor europene.
În ceea ce priveşte funcţia publică europeană problema trebuie privită nuanţat dat
fiind faptul că rolul şi misiunea funcţionarilor din cadrul structurilor Uniunii Europene diferă
2 Verginia Vedinas – op.cit., p.483 Pentru detalii Mirela Paula Costache – Funcţionarul public între tradiţie şi modernitate în Administraţia publică şi buna guvernare – Caietul ştiinţific nr.2 al Sesiunii de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Ştiinţe Administrative din Republica Moldova, Chişinău, 2008, p.123.
18
considerabil faţă de cea a funcţionarilor naţionali. Există astfel instituţii, proceduri, principii
care pot fi extrapolate şi asupra sistemelor naţionale ale funcţiei publice în egală măsură în
care există şi chestiuni care nu au aplicabilitate în dreptul naţional, cum ar fi independenţa
faţă de orice stat, Guvern, însă independenţa faţă de orice altă autoritate are aplicabilitate.
Unele dintre instituţiile consacrate în dreptul european al funcţiei publice au fost
preluate treptat în legislaţia noastră, fapt care, în opinia noastră, are rolul de a îmbunătăţi
sistemul juridic existent.
În continuare, vom prezenta câteva exemple de noţiuni care se regăsesc atât la nivelul
funcţiei publice europene, cât şi la nivelul celei din România.
În primul rând, ne referim la anumite organisme prin care se asigură gestiunea funcţiei
publice, care au fost introduse şi în sistemul de drept românesc.
Prin art.73 din Legea nr.188/1999 a fost introdusă în sistemul funcţiei publice comisia
paritară, regăsită şi în dreptul european. Reglementarea comisiilor paritare se regăseşte în
H.G. nr.833 din 15 iulie 2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor
paritare şi încheierea acordurilor colective.4
Comisiile paritare au rolul de a contribui la formarea şi menţinerea unei situaţii
convenabile pentru funcţionarii publici dar şi pentru instituţia sau autoritatea publică. În
exercitarea competenţelor care le revin, comisiile paritare emit avize consultative.
Un alt organ de gestiune al funcţiei publice europene care îşi găseşte consacrarea în
sistemul de drept românesc este reprezentat de comisiile de disciplină. În Romania, normele
aplicabile acestora sunt cuprinse în H.G. nr.1344/20075 cu modificările şi completările aduse
prin H.G. nr.1268/20086. Potrivit sistemului românesc actual, comisia de disciplină va avea
în componenţa sa şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau, după caz, un
reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor pentru care este constituită
comisia, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt
organizaţi într-un sindicat.
În sistemul românesc al funcţiei publice regăsim consacrat şi corpul de rezervă al
funcţionarilor publici. Potrivit art.105 din Legea nr.188/1999, corpul de rezervă este format
din funcţionari publici care au fost eliberaţi din funcţie din motive neimputabile lor şi este
gestionat de Agentia Naţională a Funcţionarilor Publici, care are atribuţia de a-i redistribui pe
funcţionarii aflaţi în acest corp. Raţiunea existenţei corpului de rezervă al funcţionarilor
publici este aceea de a crea un mijloc de protecţie pentru situaţia în care care sunt atinşi de 4 Publicata in M.Of. nr.565 din 16 august 2007.5 Publicata in M.Of. nr.768 din 13.11.2007.6 Publicata in M.Of. nr.700 din 15.10.2008.
19
disponibilizări. Prin acesta, legătura dintre ei şi instituţiile administrative nu este ruptă
complet, ci păstrează un drept de prioritate pentru ocuparea funcţiilor vacante. Totuşi,
menţinerea în corpul de rezervă nu are o durată nelimitată în timp, sistemul românesc
prevăzând un termen de 2 ani.
Cu toate acestea, trebuie să arătăm şi faptul că, în unele cazuri, a existat numai o
preluare formală a unor termeni, iar modul de aplicare lipseşte cu totul de conţinut raţiunea
instituţiei respective.
Pentru a exemplifica, este suficient să invocăm instituţia mobilităţii care semnifică o
modalitate de modificare a raportului de funcţie publică, de dezvoltare a carierei în cadrul
unei instituţii. Într-o interpretare corectă, mobilitatea are rolul de a îmbunătăţi activitatea
autorităţilor administraţiei publice, de a veni în întâmpinarea nevoii de perfecţionare a
funcţionarilor publici europeni. În sistemul românesc de drept, mobilitatea este definită în
art.87 din Legea nr.188/1999 prevăzând că aceasta reprezintă o modificare a raporturilor de
serviciu care se poate dispune fie în interesul instituţiei, fie în interesul funcţionarilor pentru
dezvoltarea carierei. În fapt, aplicarea practică a mobilităţii, nu corespunde în niciun fel
raţiunii acestei instituţii, afirmaţie bazată pe exemplul prefecţilor şi subprefecţilor care, deşi
sunt înalţi funcţionari publici conform prevederilor Legii nr.340 din 2004 privind instituţia
prefectului7, li se aplică mobilitatea, funcţia deţinută anterior fiind transformată în cea de
inspector guvernamental.
Mobilitatea ajunge să fie în acest mod doar o cale de politizare a corpului de
funcţionari publici, fiind folosită doar pentru a îndepărta unele persoane din funcţiile ocupate
şi numirea în locul lor a unor alte persoane, în funcţie de criterii care ne îndoim că au legătură
cu competenţa, randamentul sau conduita exemplară a acestora.
Concluzia tristă pe care putem să o tragem din aceste reglementări este aceea că fără
conştiinţa faptului că normele legale trebuie respectate şi aplicate în mod corect,
conform finalităţii lor, acestea rămân doar la nivelul de reglementări corecte, dar cu o
aplicare defectuoasă, simple forme fără fond.
Propuneri de lege ferenda
7 Publicată în M.Of. Partea I nr.1142 din 16 decembrie 2005.
20
Chiar dacă anterior am prezentat unele instituţii care se regăsesc consacrate în Statutul
funcţionarilor Uniunii Europene şi care se regăsesc şi în sistemul românesc, considerăm că
încă mai există elemente care ar putea face din Legea nr.188/1999 o adevarată lege
europeană.
1. Considerăm că autorităţile în drept din România ar trebui să manifeste mai mult
interes în ceea ce priveşte pregătirea cetăţenilor români în vederea ocupării unei funcţii
publice în cadrul administraţiei Uniunii Europene, inclusiv prin organizarea unor cursuri
pentru pregătirea în vederea participării la examenelor organizate de EPSO pentru recrutarea
funcţionarilor publici europeni.
Astfel, apreciem că este necesară construirea unei strategii cu privire la
reprezentarea ţării noastre cu funcţionari în structurile Uniunii Europene (strategie care
la această dată nu există). Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, după cum am arătat
deja, nu este rezervat un număr de posturi care să fie ocupate de cetăţenii fiecărui stat
membru şi, din acest motiv, fiecare stat, inclusiv România, trebuie să se preocupe pentru a fi
reprezentat nu numai prin demnitari, dar şi prin funcţionari europeni. Mai mult, există multe
carenţe din acest punct de vedere. Sunt tineri români care se specializează la Institutul
European de la Maastricht, Colegiul Europei de la Bruges şi care, întorşi în ţară, nu sunt
încurajaţi şi nu sunt valorificaţi potrivit pregătirii pe care şi-au format-o.
Din aceste motive considerăm că şi în România ar trebui să existe o structură pe lângă
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici care să se ocupe de problema formării
funcţionarilor publici atât europeni cât şi naţionali.
2. Un alt aspect care trebuie avut în vedere este abandonarea instabilităţii legislaţiei
în materia funcţiei publice naţionale care este efectul modificării frecvente a normelor
aplicabile funcţiei publice. Ne întrebăm retoric cum putem asigura stabilitatea funcţionarilor
publici de vreme ce sistemul legislativ aplicabil se modifică cu o viteză uluitoare. Este
suficient să amintim ordonanţele de Guvern adoptate în anul 2009 prin care nu s-a urmărit
altceva decât să se destabilizeze corpul funcţionarilor publici, prin decuparea din acest corp a
unei categorii însemnate a funcţionarilor publici de conducere, şi anume conducătorii
serviciilor publice deconcentrate.
Toate aceste modificări, mutaţii se petrec sub masca asigurării unei îmbunătăţiri a
activităţii în administraţia publică când finalitatea lor e aceea că bulversează activitatea
acesteia. Ceea ce s-a petrecut în anul 2009 nu are nicio legătură cu exigenţele administraţiei
publice europene.
21
Un pas înapoi în reglementarea funcţiei publice în România a fost determinat de
adoptatea OUG nr.37/20098 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii în administraţia
publică, care din punctul nostru de vedere şi a altor autori a reprezentat o tentativă de
politizare a funcţiei publice şi în niciun caz o reformă în acest domeniu. Practic, prin această
ordonanţă au fost desfiinţate funcţiile de director şi director adjunct a serviciilor
deconcentrate şi au fost înlocuite cu funcţia de director coordonator, pentru care, de altfel, se
prevăd aceleaşi condiţii de acces ca şi pentru celelalte funcţii publice.
Prin O.U.G nr.37/2009 s-a dispus ca funcţiile publice, funcţiile publice specifice şi
posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa ordonanţei de urgenţă, care
face parte integrantă din aceasta, precum şi adjuncţii acestora se desfiinţează în termen de 32
de zile de la data intrarii în vigoare a ordonanţei de urgenţă. Astfel, serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
unităţile administrativ-teritoriale vor fi conduse de un director coordonator al serviciului
public deconcentrat. Directorul coordonator este ajutat de unul sau mai mulţi adjuncţi, în
limita numărului de posturi care se desfiinţează. În continuare, se prevedea că persoanele care
urmează să ocupe funcţia de director coordonator sunt numite prin act administrativ al
ordonatorului principal de credite în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea căruia
funcţionează serviciul public deconcentrat respectiv, în urma evaluării cunoştinţelor şi
abilităţilor manageriale.
Aceste funcţii se exercită în baza unui contract de management încheiat cu
ordonatorul principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea căruia
funcţionează serviciul public deconcentrat respectiv, pe o perioada de maximum 4 ani, în
conţinutul căruia sunt prevăzuţi indicatorii specifici de performanţă, obiectivele, clauzele
contractuale care reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi condiţiile de
încetare şi reziliere a acestuia.
Astfel, pentru a se crea posturile necesare pentru partidele de guvernământ la nivel
local, s-a ales modificarea Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
modificări care contravin tendinţelor europene în acest domeniu precum şi declaraţiilor
politice ale Guvernului şi chiar cu unele prevederi ale Legii nr.188/1999.
8 Publicata în M.Of. nr.264 din 22 aprilie 2009.
22
O.U.G nr.37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii
Constituţionale nr.1257 din 7 octombrie 20099, dar Guvernul a adoptat o nouă ordonanţă de
urgenţă, nr.105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice şi pentru întărirea
capacităţii manageriale la nivelul serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi a celorlalte
organe ale administraţiei publice10, ordonanţă care a fost declarată neconstituţională la rândul
ei prin Decizia Curţii Constituţionale nr.1629 din 3 decembrie 200911.
Aceste modificări ale Legii nr.188/1999 nu au făcut decât să producă o mare
degringoladă în funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi, în niciun caz, nu duceau la
„îmbunătăţirea activităţii” sau la „creşterea capacităţii manageriale”.
3. Considerăm că ar fi benefică introducerea în Statutul funcţionarilor publici din
România a unor limite ale exercitării dreptului la opinie de către funcţionarii publici,
care se regăsesc în reglementarea europeană. Potrivit art.27 din Legea nr.188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici „dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat”.
Considerăm că din această reglementare lipseşte prevederea limitelor fireşti ale dreptului la
opinie pentru această categorie de agenţi, astfel că în opinia noastră articolul ar trebui
completat cu următoarea dispoziţie „exercitarea dreptului la opinie nu poate aduce atingere
intereselor şi imaginii instituţiei în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea”.
Raţiunea pentru care considerăm că este necesară completarea acestui articol este
aceea că funcţionarilor publici le revine o îndatorire de loialitate faţă de instituţiile de care
aparţin, fapt care exclude posibilitatea acestora de a face afirmaţii defăimătoare cu privire la
activitatea acesteia sub adăpostul libertăţii de exprimare. Funcţionarii publici beneficiază de
un statut special tocmai în baza faptului că le revin atribuţii şi responsabilităţi care implică
exerciţiul puterii publice, motiv pentru care considerăm că acest drept se cuvine a fi
restricţionat pentru a nu deschide calea unor declaraţii neconcordante cu principiul loialităţii.
În dreptul european, potrivit art.17, funcţionarul are dreptul la libertate de expresie,
respectându-se principiile loialităţii şi imparţialităţii, existând astfel o circumstanţiere a
exercitării acestui drept.
Mai mult, în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene este inserată următoarea
prevedere: “funcţionarul care doreşte să publice, singur sau în colaborare, vreun text care ar
avea legătură cu activitatea instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, are obligaţia ca, în
prealabil, să notifice aceasta conducătorului instituţie respective pentru ca acesta să verifice
9 Publicată în M.Of. nr.758 din 7 octombrie 2009.10 Publicată în M.Of. Partea I, nr.668 din 6 octombrie 2009.11 Publicată în M.Of. Partea I, nr.28 din 4 ianuarie 2010.
23
într-un termen de 30 de zile dacă publicarea materialului este de natură să aducă atingere
intereselor autorităţii”.
Deşi în unele cazuri, dispoziţiile acestui articol au fost criticate, considerăm că şi o
astfel de prevedere poate să-şi găsească locul în Statutul funcţionarilor publici deoarece nu
este vorba despre instituirea unei cenzuri cu privire la materialele pe care funcţionarii doresc
să le publice, ci este vorba despre o garanţie pentru interesele instituţiilor administraţiei
publice. De altfel, decizia de respingere a permisiunii de publicare este susceptibilă de a fi
atacată în faţa instanţei de contencios administrativ competente, astfel că prin instituirea unui
control de legalitate, pot fi eliminate refuzurile arbitrare.
4. Propunem consolidarea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici care
să respecte semnificaţia rolului pe care aceştia îl au în viaţa publică.
Am putut constata, analizând dreptul la salariu al funcţionarilor publici europeni,
diferenţe esenţiale între modul în care este reglementat la nivelul Uniunii Europene şi modul
în care este reglementat în România. Instabilitatea statutului funcţionarilor publici începând
cu anul 2000 al intrării în vigoare al acestuia s-a concrentizat nu numai prin fluctuaţiile
realizate în ceea ce priveşte funcţia publică, ci şi în ceea ce priveşte sistemul de salarizare a
acestora. Deşi legea, încă din forma iniţială, trimitea la un sistem unitar de salarizare care să
se adopte prin lege, acest lucru nu s-a întâmplat, înlocuindu-se soluţia cu cea a adoptării în
fiecare an a unor reglementări în această materie. Apreciem că actuala soluţie de includere în
Legea privind sistemul unitar de salarizare, totuşi nu respectă această idee, având în vedere
faptul că, în prezent se lucrează la o nouă reglementare care să înlocuiască Legea nr.330/2009
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice12.
Conform prevederilor art.31 din Legea nr.188/1999 „pentru activitatea desfăşurată
funcţionarii publici au dreptul la salariu”. Din formularea folosită suntem îndreptăţiţi să
afirmăm că, în concepţia legiuitorului român, salariul reprezintă contraprestaţia unei munci,
dreptul la salariu fiind condiţionat de prestarea unei activităţi. Apreciem că prin această
formulare se pune un semn de egalitate între remuneraţia cuvenită salariaţilor şi cea a
funcţionarilor publici.
Remarcăm că în sistemul european al funcţiei publice concepţia despre remuneraţie
este complet diferită, Statutul prevăzând că „funcţionarul are dreptul la remuneraţia aferentă
gradului şi treptei sale prin simpla numire pe post”, neputând renunţa la acest drept. Suntem
îndreptăţiţi astfel să apreciem că în sistemul european, remuneraţia este un drept care se
cuvine funcţionarilor prin numirea pe post, nu din prestarea unei activităţi.
12 Publicată în M.Of. Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009.
24
Astfel, în sistemul de drept românesc, apreciem că ar trebui adoptată concepţia
europeană, datorită faptului că inserarea menţiunii privind prestarea activităţii este inutilă,
deoarece, îndeplinirea atribuţiilor aferente funcţiei reprezintă o obligaţie pentru funcţionari,
iar în cazul neîndeplinirii acestora sau neîndeplinirii corespunzătoare se pot lua măsuri de
natură disciplinară, putându-se ajunge la destituirea din funcţie.
În opinia noastră, art.31 ar trebui modificat şi înlocuit cu următoarea prevedere
„funcţionarii publici au dreptul la remuneraţie prin simpla numire pe post”.
Articolul 31 alin.3 prevede că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate
cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii
publici. În prezent, această reglementare este reprezentată de Legea nr.330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Anexa III a acesteia conţinând
reglementările speciale aplicabile funcţionarilor publici.
5. Reglementările cuprinse în Legea nr.188/1999 sunt diferite faţă de cele europene şi
în ceea ce priveşte consacrarea dreptului de fi ales. Cu privire la acest drept, art.34 alin.1 din
Legea nr.188/1999 prevede că „funcţionarii publici pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de
demnitate publică, în condiţiile legii”. Mai departe, dispoziţiile articolului consacră
interdicţia pentru înalţii funcţionari publici şi pentru funcţionarii publici de conducere de a
candida sau de a fi numiţi într-o funcţie de demnitate publică. Practic, dreptul de a candida
sau de a fi numiţi în funcţii de demnitate publică le este recunoscut funcţionarilor, cu excepţia
celor din categoria înalţilor funcţionari publici şi celor de conducere, fapt care se deduce din
formularea legală „pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în
condiţiile legii a raportului de serviciu”.
În această privinţă reglementarea europeană diferă substanţial de cea din dreptul
românesc. Conform art.15 din Statutul funcţionarilor Uniunii Europene, funcţionarul care
candidează sau care este ales într-o funcţie electivă trebuie să anunţe autoritatea de numire,
care va hotărâ, în funcţiile de interesele serviciului, dacă funcţionarul trebuie să ceară
concediu în interes personal sau să i se acorde concediul anual sau poate fi autorizat să-şi
îndeplinească sarcinile cu jumătate de normă sau îşi poate îndeplini atribuţiile ca înainte.
Considerăm că ar fi binevenită modificarea art.34, în sensul acordării posibilităţii
tuturor categoriilor de funcţionari să fie aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică,
deoarece restricţionarea acestui drept pentru înalţii funcţionari publici şi pentru cei de
conducere nu îşi găseşte nicio justificare. Mai mult, pot fi adoptate criteriile prevăzute în
Statutul funcţionarilor Uniunii Europene (interesul serviciului, importanţa funcţiei,obligaţiile
25
pe care le presupune, etc), în funcţie de care să se poată stabili dacă funcţionarul îşi mai poate
îndeplini atribuţiile ca înainte.
Această modificare ar demonstra o concepţie mult mai liberală privind exercitarea
acestui drept şi considerăm că nu ar avea consecinţe negative asupra activităţii autorităţilor
administraţiei publice. Astfel, art.34 ar putea avea următorul conţinut „funcţionarii publici
pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de demnitate publică, autoritatea publică în care sunt
încadraţi putând dispune, având în vedere interesul serviciului, importanţa funcţiei şi
obligaţiile aferente acesteia, dacă funcţionarul în cauză îşi mai poate desfăşura activitatea
ca înainte”
6. Un alt element care ar putea fi îmbunătăţit se referă la concepţia legiuitorului român
cu privire la perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici. Aşa cum am remarcat în
capitolul referitor la drepturile şi libertăţile funcţionarilor publici europeni, între
reglementarea cuprinsă în Statutul funcţionarilor Uniunii Europene şi cea din Legea
nr.188/1999 există diferenţe în această materie.
Art.50 din Legea nr.188/1999 prevede că funcţionarii publici „au dreptul şi obligaţia
de a-şi perfecţiona în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională”. Astfel, sistemul
românesc consacră perfecţionarea profesională cu o dublă natură, reprezentând atât un drept
cât şi o obligaţie, ceea ce oricum este o evoluţie deoarece, anterior, legislaţia română o
consacra doar ca o obligaţie.
Concepţia adoptată în legislaţia europeană este diferită, art.24 paragraful 3 prevăzând
că „Uniunea Europeană facilitează perfecţionarea profesională a funcţionarilor în măsura în
care acest lucru este compatibil cu cerinţele bunei funcţionări a serviciilor şi conform
propriilor interese ale funcţionarului”. Deci, în perspectiva europeană, perfecţionarea
profesională este un drept al funcţionarilor care se exercită ţinând cont atât de interesele
instituţiei cât şi ale funcţionarilor. Perfecţionarea profesională este luată în considerare la
promovare.
Faţă de cele prezentate, considerăm că art.50 din Legea nr.188/1999 ar trebui să fie
modificat şi să aibă următorului conţinut: „funcţionarii publici au dreptul la perfecţionarea
profesională, instituţiile având obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru exercitarea
acesteia, în condiţiile în care este compatibilă cu interesul serviciului”.
În România, a funcţionat Institutul Naţional de Administraţie în cadrul căruia erau
organizate mai multe forme de pregătire profesională: cursuri de formare profesională
specializate în administraţia publică care au o durată de doi ani şi erau destinate absolvenţilor
de studii superioare de lungă durată, în vârstă, de regulă, de până la 30 ani inclusiv; cursuri de
26
formare continuă în administraţie, de un an, care erau destinate persoanelor numite sau alese
în funcţii de demnitate publică sau asimilate acestora, precum şi altor persoane interesate, în
vârstă, de regula, de până la 45 de ani inclusiv şi cursuri de formare de scurtă durată, de până
la 3 luni, pentru funcţionarii din administraţia publică centrală, prefecţi, subprefecţi,
preşedinţi ai consiliilor judeţene, secretari generali ai judeţelor, ai prefecturilor precum şi
pentru secretarii municipiilor.13
Din păcate, acest Institut a fost desfiinţat, cu toate că prezenţa unei astfel de instituţii
era benefică pentru asigurarea formării şi perfecţionării profesionale a funcţionarilor publici,
motiv pentru care considerăm că ar trebui să se găsească noi soluţii pentru reînfiinţarea sau
înfiinţarea unei noi instituţii care să îndeplinească această misiune, aşa cum există şi la
nivelul Uniunii Europene şi în majoritatea statelor membre ale Uniunii.
7. O altă propunere se referă la regândirea sistemului de promovare în funcţia
publică naţională, într-un mod în care să valorifice şi unele din elementele regăsite în
cazul funcţiei publice europene şi să permită o reală evoluţie, dezvoltare a carierei
funcţionarilor publici. Astfel, faptul că în România a fost abandonat sistemul tradiţional şi
s-a trecut la sistemul promovării prin concurs prin examen aparent ar trebui să ne bucure dar,
în realitate, procedura implică multe elemente discreţionare şi de influenţă din partea
politicului.
Opinăm în sensul preluării sistemului european de promovare în funcţia publică şi de
fapt, în sensul revenirii la constantele existente în România cu privire la această chestiune.
Însăşi ideea de carieră are în conţinutul ei vocaţia funcţionarilor de a evolua în treptele şi
gradele profesionale într-un mod care să reflecte cât mai mult valoarea reală, nu opţiunea
unor persoane.
Facem această afirmaţie deoarece, potrivit legislaţiei româneşti în vigoare,
promovarea în gradul profesional imediat superior se face prin concurs sau examen, organizat
anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionar ca urmare a promovării concursului
sau examenului. Din dispoziţiile legale rezultă că promovarea presupune un concurs sau
examen, fapt care din punctul nostru de vedere nu corespunde exigenţelor dreptului la carieră,
deoarece, se ajunge la confundarea recrutării cu promovarea.
În Statutul funcţionarilor Uniunii Europene este consacrat un alt sistem care
realizează mult mai bine legătura dintre evaluarea şi notarea funcţionarilor europeni şi
13 O.G. nr.81/2001 privind înfiintarea şi organizarea Institutului Naţional de Administraţie publicată în M.Of.nr.542/2001 cu modificările şi completările ulterioare.
27
promovarea acestora, deoarece promovarea se realizează în baza deciziei autorităţii învestite
cu puterea de numire şi nu presupune promovarea unui concurs sau a unui examen.
Considerăm că sistemul de promovare adoptat pentru funcţionarii publici europeni
este unul mai bun şi mai motivant faţă de sistemul care este instituit în actuala reglementare
în legislaţia noastră. În sistemul european, decizia de promovare este luată de autoritatea
învestită cu puterea de numire în urma comparării meritelor acelor persoane care îndeplinesc
condiţiile pentru a fi promovate, în baza rapoartele de evaluare întocmite. De asemenea,
pentru promovare se iau în considerare şi formele de perfecţionare profesională sau de
instruire urmate de funcţionari.
Faţă de considerentele arătate mai sus, considerăm că art.64 alin.2 din Legea
nr.188/1999 ar trebui să aibă următorul conţinut: „promovarea în gradul profesional imediat
superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin decizia autorităţii administraţiei
publice în care acesta este încadrat în urma unui examen comparativ al meritelor
funcţionarilor care îndeplinesc condiţiile pentru promovare”.
8. De asemenea, propunem regândirea sistemului de gestiune al funcţiei publice
în România care în prezent este nesatisfăcător şi incapabil să apere funcţia publică împotriva
abuzurilor care sunt tentate să le săvârşească autorităţile publice.
Astfel, Legea nr.188/1999 prevede, printre atribuţiile Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici şi pe aceea că aceasta are posibilitatea de a ataca în faţa instanţei de
contencios administrativ actele ilegale ale administraţie privind funcţia publică (art.22 alin.3).
Considerăm că pentru exercitarea în cele mai bune condiţii a acestui drept trebuie
înfiinţată în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici a unei structuri cu
atribuţii similare cu cele ale comitetului de personal şi care să vegheze la respectarea
Statutului funcţionarilor publici. În România, încă există prea multe situaţii în care
autorităţile în drept să apere şi să garanteze formarea unui corp profesionist şi stabil de
funcţionari publici rămân pasive faţă de adoptarea unor acte prin care se crează situaţii de
neconceput în privinţa funcţiei publice, cum ar fi O.U.G nr.37/2009. Articolul 22 din Legea
nr.188/1999 poate fi completat cu următoarea dispoziţie: „În cadrul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici funcţionează o structură care are drept misiune verificarea modului
în care sunt aplicate prevederile referitoare la funcţia publică şi, când este cazul, semnalează
neregulile constatate”.
9. Propunem modificarea statutului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici
în sensul că aceasta să nu mai fie o instituţie în subordinea unui minister. Subscriem
propunerilor formulate în literatura de specialitate ca această instituţie să fie autonomă ca să
28
poată contribui la neutralitatea funcţiei publice. Acceptând că nu se îmbrăţişează ideea unei
instituţii autonome, atunci ar trebui să se promoveze soluţia ca această instituţie să fie pusă
direct în subordinea Guvernului şi nu în subordinea unui minister. Art.117 din Constituţie
permite ca în subordinea Guvernului, pe lângă ministere să existe şi alte autorităţi centrale, iar
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici să se numere printre acestea.
10. Propunem înfiinţarea în România a unei instanţe specializate care să
soluţioneze litigiile dintre funcţionarii publici şi autorităţile din structura cărora fac
parte.
Din analiza pe care am realizat-o în Partea a III-a a tezei de doctorat a rezultat că
înfiinţarea unei instanţe specializate în soluţionarea litigiilor dintre funcţionarii europeni şi
instituţiile Uniunii Europene prezintă mai multe avantaje. Reglementarea europeană ne-a
condus la ideea că ar trebui înfiinţate, şi în România, instanţe specializate în soluţionarea
litigiilor care privesc funcţia publică naţională.
În prezent, conform art.109 din Legea nr.188/1999, litigiile dintre funcţionari şi
autorităţile administraţiei publice legate de raportul de serviciu al acestora se soluţionează de
instanţele de contencios administrativ.
În fine, în doctrină au fost ridicate mai multe probleme legate de instanţa competentă
să soluţioneza litigiile dintre funcţionarii publici şi autorităţile administraţiei publice.
Referitor la acest subiect, s-a exprimat opinia că litigiile dintre funcţionari şi autorităţi legate
de raportul de funcţie publică ar trebui soluţionate de instanţele specializate să judece
conflictele de muncă şi nu de instanţele de contencios administrativ.14
În opinia noastră, având în vedere reglementarea europeană în această materie, nu
putem fi de acord cu schimbarea competenţei instanţelor de contencios administrativ în
favoarea celor competente să soluţioneze litigiile de muncă, deoarece nu putem pune un semn
de egalitate între statutul juridic al funcţionarilor şi cel al salariaţilor.
Suntem de acord că ar trebui regândită competenţa de soluţionare a litigiilor
referitoare la raportul de serviciu al funcţionarilor publici, dar nu în acest sens. Urmând
modelul european, optăm pentru înfiinţarea unor instanţe specializate în soluţionarea acestor
litigii. Raţiunile pe care le avem în vedere sunt cele referitoare la faptul că în competenţa
instanţelor de contencios administrativ intră o varietate foarte mare de litigii, putând fi atacat
14 Alexandru Ţiclea, Laura Georgescu, Ana Cioriciu Ştefănescu, Vlad Barbu – Dreptul public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.482; Alexandru Ţiclea – Competenţa soluţionării litigiilor de muncă în cazul funcţionarilor publici, Revista Română de Dreptul Muncii nr.1/2006, p.20; Ştefan Belingrădeanu – Consideraţii critice asupra diversităţii nejustificate a reglementării legale privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în domeniul soluţionării conflictelor de muncă, Dreptul nr.10/2009, p.7-12.
29
în faţa instanţei orice act administrativ, de aceea o instanţă specializată ar prezenta mai multe
avantaje. În primul rând, s-ar crea premisele pentru o practică mult mai unitară şi
specializarea instanţei pe un anumit domeniu duce, în opinia noastră, la o calitate deosebită a
actului de justiţie.
În sistemul european, existenţa unei instanţe specializate care are competenţa
exclusivă de soluţionare a litigiilor dintre funcţionarii europeni şi instituţiile Uniunii a avut un
rol însemnat în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în
Statutul funcţionarilor Uniunii Europene.
De asemenea, ar trebui luate în considerare şi aspectele legate de procedura de
soluţionare a litigiilor, în sistemul european punându-se permanent accentul pe găsirea unor
modalităţi de soluţionare amiabilă a litigiului dintre părţi.
Ne propunem ca în activitatea noastră viitoare să urmărim şi să milităm pentru
transpunerea în practică a unor astfel de reglementări.
Nu putem să trecem cu vederea faptul că în ţara noastră, în loc să fie adoptate
reglementări prin care să se asigure prezenţa valenţelor europene în Statutul funcţionarilor
publici, sunt adoptate ordonanţe de urgenţă doar pentru înlăturarea unor persoane care ocupă
funcţii de conducere în cadrul serviciilor administraţiei publice.
Misiunea statului român, ca oricărui stat membru al Uniunii Europene, trebuie să fie
aceea de a consolida funcţia publică din punct de vedere juridic, instituţional şi patrimonial.
Numai în acest fel vom reuşi să creăm un corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi
neutru aşa cum prevede art.20 din Legea nr.188/1999.
Direcţia spre care trebuie să se orienteze România şi care se desprinde, cel puţin la
nivel declarativ, din optica guvernanţilor este aceea a profesionalizării acestei instituţii, a
consolidării statutului de profesionist al funcţionarului public, a cărui misiune să fie
aceea de a contribui la realizarea unei administraţii care să satisfacă exigenţele impuse
României ca stat membru al Uniunii Europene, administraţie care să aibă capacitatea de a
respecta dreptul la o bună administrare şi la o bună guvernare. Aşadar, apreciem că trebuie să
tindem spre o administraţie în care între dimensiunea profesională şi cea deontologică să
existe o profundă compatibilitate, o administraţie în care regulile să nu fie transformate în
excepţii şi excepţiile în reguli, cum din păcate se întâmplă atât de des, o administraţie în care
dimensiunea birocratică să fie menţinută în limite normale, inerente fiecărei societăţi, şi nu în
aspectele ei hiperbolice care să transforme relaţiile dintre administraţie şi administraţi într-un
demers anevoios.
30
Mutaţiile care urmează să se producă asupra Statutului funcţionarilor publici trebuie
să tindă către o astfel de finalitate pentru ca societatea românească să se aşeze într-o matcă
firească în care rolul administraţiei publice să rămână magistral.
Unul dintre principiile care guvernează funcţia publică europeană este acela conform
căruia funcţionarii trebuie să se afle în permanenţă la dispoziţia instituţiilor Uniunii Europene
în care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce înseamnă că trebuie să-şi consacre competenţa
profesională şi morală, umană în ansamblul său, desfăşurării activităţii pentru care sunt
retribuiţi.
Nu este mai puţin adevărat că şi comportamentul statului, în general, al autorităţilor
faţă de funcţionari trebuie să se modifice în sensul în care şi funcţionarii trebuie să perceapă
preocuparea pentru respectarea statutului şi a rolului pe care trebuie să-l exercite în societate.
Este necesar să ne asumăm o nouă filosofie a raporturilor, nu numai dintre funcţionari şi
cetăţeni, ci şi a funcţionarilor şi instituţiile din care fac parte.
În ceea ce ne priveşte, ne vom strădui pe parcursul cercetărilor noastre viitoare să
adâncim preocupările din perioada Şcolii doctorale şi să contribuim la consolidarea, în plan
doctrinar, a elementelor statutului juridic al funcţionarilor publici, în general, şi al
funcţionarilor europeni în special.
BIBLIOGRAFIE
31
I. Cursuri, tratate, monografii
Autori români
1. Alexandru, Ioan – Administraţia publică, teorii, realităţi, perspective, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1999;
2. Alexandru, Ioan; Gorjan, Ilie; Ivanoff, Ivan Vasile; Manda, Cezar Corneliu; Nicu
Alina- Livia; Săraru, Cătalin Silviu – Drept administrativ european, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005;
3. Alexandru Ioan – Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008;
4. Alexandru, Ioan; Cărăuşan, Mihaela; Bucur, Sorin – Drept administrativ, Ediţia a
III-a revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
5. Alexandru, Ioan – Drept administrativ european, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.
6. Bălan, Emil – Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Colecţia Master, Bucureşti,
2008.
7. Bârsan, Corneliu; Eftimie, Marius (editori) – Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, ediţia a II-a revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.
8. Bogdan, Dragoş; Selegean, Mihai; Roşianu, Claudia; Mazilu, Gabriela; Ciobanu-
Dordea, Aurel; Andrieş, Dana; Ecedi-Stoisavlevici, Claudiu; Tudorică, Adrian;
Ţăndărescu, Bianca; Jumugă, Valentin; Rizoiu, Roxana; Udroiu, Mihail –
Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
9. Brezoianu, Dumitru; Oprican, Mariana – Administraţia publică în România, Ed.
C.H.Beck, colecţia Master, Bucureşti, 2008
10. Coman-Kund, Liviu– Construcţia şi extinderea Uniunii Europene, Editura Europlus,
Galaţi, 2006.
11. Coman-Kund, Liviu– Deontologia şi statutul funcţionarilor din administraţia
publică, Editura Europlus, Galaţi, 2007.
12. Constantinescu, Mihai; Deleanu, Ion; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan;
Vasilescu, Florin; Vida, Ioan – Constituţia României comentată şi adnotată, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992;
13. Coşug, Carmen Nicoleta; Coşug, Oana Măriuca – Protecţia juridică a drepturilor
omului, Manual pentru forma de învăţământ I.D.D., Centrul pentru învăţământ la
distanţă al Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi, 2006;
32
14. Deleanu, Ion – Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1996;
15. Diaconu, Nicoleta – Dreptul Uniunii Europene-partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
16. Duculescu, Victor – Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi
internaţionale, ediţia a III-a revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2008
17. Fábián, Guyla; Mihu, Nicolae; Veress, Emöd – Parlamentul European, Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
18. Fábián, Gyula – Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010;
19. Filipescu, Ion; Fuerea, Augustin - Drept instituţional comunitar european, Ediţia a
V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000;
20. Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revazută şi adaugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
21. Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007-2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
22. Gâlcă, Costel (editor) – Procedurile Tribunalelor Uniunii Europene, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2008.
23. Gârbuleţ, Ioan – Infracţiuni de corupţie: practică judiciară comentată, legislaţie
conexă, doctrină, decizii ale Curţii Constituţionale, recursuri în interesul legii,
jurisprudenţa C.E.D.O., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
24. Humă, Ioan – Teoria generală a dreptului, Editura Vrantop, Focşani, 1997.
25. Ignăţoiu-Sora, Emanuela– Egalitate şi nondiscriminare în jurisprudenţa Curţii
Europene de Justiţie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
26. Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediţia a IV-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005.
27. Lefter, C. – Drept comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.
28. Manda, Corneliu– Drept administrativ. Tratat elementar, Editia a III-a revăzută şi
adaugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
29. Manolache, Octavian – Drept comunitar. Justiţia comunitară, vol.3, edţtia a II-a,
Bucureşti, 1999.
30. Manolache, Octavian – Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2006.
33
31. Munteanu, Roxana – Drept european – evoluţie, instituţii, ordine juridică, Ed. Oscar
Print, Bucureşti, 1996.
32. Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina– Drept constituţional şi instituţii politice,
vol.I, ed. a XI-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
33. Oroveanu, Mihai – Tratat de drept administrativ, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Cerna, Bucureşti, 1998.
34. Parlagi, Anton – Dicţionar de administraţie publică, ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura Economică, Bucureşti, 2004.
35. Petrescu, Rodica Narcisa – Drept administrativ, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009.
36. Popa, Nicolae; Erimia, Mihail-Constantin; Cristea, Simona – Teoria generală a
dreptului, ediţia a 2-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
37. Postelnicu, Romeo-Paul – Statutul funcţionarilor publici, Editura Universitară “Carol
Davila”, Bucureşti, 2006.
38. Preda, Mircea – Drept administrativ. Partea generală, Editia a IV-a , Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006;
39. Predescu, Bianca – Drept instituţional comunitar, Editura Cardinal, Craiova, 1995.
40. Prisacaru, Valentin – Funcţionarii publici, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
41. Rotaru, A.; Prodan, A. – Managementul resurselor umane, Editura Universităţii „Al.
I. Cuza”, Iaşi, 1994.
42. Rusu, Ioana Eleonora ; Gornig, Gilbert – Dreptul Uniunii Europene, ediţia a a-3,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
43. Scăunaş, Stelian – Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005.
44. Ştefănescu, Ion Traian – Tratat de drept al muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti
2003, volumul I.
45. Ştefănescu, Ion Traian – Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
46. Ştefănescu, Ion Traian – Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
47. Ţâncu, Dumitru - – Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
48. Tescaşiu, Bianca - Instituţii europene. Schimbări şi adaptări din perspectiva
extinderii UE, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
49. Tofan, Dana – Drept administrativ, volumul I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
50. Tofan, Dana – Institutii administrative europene, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006.
34
51. Tofan Dana – Drept administrativ, vol.I, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
52. Trăilescu, Anton – Drept administrativ, Ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
53. Ţiclea, Alexandru; Georgescu, Laura; Cioriciu Ştefănescu, Ana; Barbu, Vlad –
Dreptul public al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010.
54. Ungureanu, Diana (coord.) – Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
55. Vedinaş, Verginia; Călinoiu, Constanţa – Teoria funcţiei publice comunitare,
Editura Lumina lex, Bucureşti, 1999.
56. Vedinaş, Verginia – Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici cu
modificările ulterioare, republicată, Ediţia a III-a revazută şi adaugită, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
57. Vedinaş, Verginia – Drept administrativ, Editia a II-a revăzută şi actualizată, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
58. Vedinaş, Verginia; Călinoiu, Constanţa – Statutul funcţionarului public european,
Ediţia a II-a, revizuită şi actualizată, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
59. Vedinaş, Verginia - Statutul funcţionarilor publici (Legea nr.188/1999 cu
modificările şi completările ulterioare, republicată): comentarii, doctrină, legislaţie,
jurisprudenţă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
60. Voican, Mădălina – Dreptul funcţiei publice europene, Suport de curs, Universitatea
Al.I.Cuza, Iaşi, Centrul de studii europene.
61. Voicu, Marin– Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007.
Autori străini
1. Auby, Jean Marie; Auby, Jean Bernard – Institutions administratives. Organisation
generale. Fonction publique. Contentieux administratifs. Interventions de
l’administrations dans l’economie. Prix. Planifications. Amenagement du territoire,
Dalloz, Paris, 1996, 7e édition.
2. Auby, Jean-Bernard; Duthiel de la Rochere, Jaqueline – Droit administratif
européen, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2007.
35
3. Bekke, Hans A.G.M; Van de Meer Fritz M.– Civil Service Systems in Western
Europe, Edward Elgar Publishing Limited, Londra, 2003.
4. Bodiguel, Jean-Luc – Les fonctions publiques dans l’Europe des Douze, L.G.D.J.,
Paris, 1994.
5. Bossaert, Danielle; Demmke, Cristoph; Nomden, Koen; Polet, Robert; Auer,
Astrid – Civil Services in the Europe of Fifteen. Trends and New Developements,
European Institute of Public Administration Publication Departament, Maastricht,
2001.
6. Boulouis, Jean– Droit institutionnel de l’Union Europénne, 5é édition, Montchrestein,
Paris, 1997.
7. Bourrinet, Jacques (coord.) – Droit nationaux, droit communautaire: influences
croisées, CERIC, La documentation française, Paris, 2000.
8. Cartou, Louis – L’Union Européenne. Traités de Paris, Rome, Maastricht , 2éme
édition, Dalloz, Paris, 1996.
9. Cartou, Louis; Clergerie, Jean-Louis; Gruber, Annie; Rambaud, Patrick –
L’Union européenne, 4e édition, Editions Dalloz, Paris, 2002.
10. Corbett, Richard; Jacobs, Francis; Shackleton, Michael – Parlamentul European,
Ediţia a VI-a, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007.
11. Craig, Paul; De Búrca, Gráinne– Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009;
12. Dalle-Crode, Sylvian– Le fonctionnaire communautaire. Droits, obligations et régime
disciplinaire, Ed.Bruylant, Bruxelles, 2008.
13. Demmke, Cristoph – Are civil servants different because they are civil servants?,
European Institute of Public Administration, Luxembourg, 2005.
14. Dreusne, Gerard – Droit de l’Union européenne et politiques communautaires, 7e
edition, Presses Universitaires de France, 2002.
15. Dutheil de la Rochere, Jacqueline – Droit materiel de l’Union européenne, 2e
édition, Hachette Superieur, Paris, 2004.
16. Giusta, Paulo– Ethics Matters. Practical micro-ethics for civil servants of the
European Union, Office for Official Publications of the European Communities,
Luxemburg, 2006.
17. Hayes Renshaw, Fiona; Wallace, Helen – The Council of Ministers, second edition,
Palgarve Macmillan, Londra, 2006.
18. Isaac, Guy– Droit communautaire general, 5e edition, Armand Colin, 1997;
36
19. Manin, Philip – Les communautés européennes. L’Union Européene. Droit
institutionnel, Ed. A.Pedone, Paris, 1993.
20. McGiffen, Steven – Uniunea Europeană. Ghid critic, Editura Regia Autonomă
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007.
21. Nugent, Neil – The European Commission, Palgarve Macmillan, Londra, 2001.
22. Plantey, Alain – La negociation internationale au XXIe siècle, Paris, CNRS, 2002.
23. Plantey, Alain; Loriot, Francois – Fonction publique internationale, CNRS, Paris,
2005;
24. Rivero, Jean; Waline, Jean – Droit administratif, 16e édition, Dalloz, Paris, 1996;
25. Rivero, Jean – Les libertes publiques, P.U.F., Themis, tome I, 8eme édition, Paris,
1997;
26. Rogalla, Didier– Fonction publique européene, Ed. Fernand Nathan ed. Labor,
Bruxelles, 1983.
27. Spence, David; Edwards, Geoffrey – Comisia Europeană, Editura Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2008.
28. Tillotson, John; Foster, Nigel – Text, cases and materials on European Union Law,
4th edition, Cavendish Publishing, Londra, 2003.
29. Tridimas, Takis – The general principles of EU Law, second edition, Oxford
University Press, Oxford, 2006.
30. Ziller, Jacques – Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de
L’Europe des Douze, Editions Montchrestien, Paris, 1993.
II. Articole şi studii de specialitate
1. Alexe, Irina – Mobilitatea înalţilor funcţionari publici – modalitate de modificare
sau de încetare a raporturilor de serviciu?, Revista de Drept Public nr.4/2009.
2. Andreescu, Marius; Andreescu, Ruxandra– Principiul proporţionalităţii în dreptul
comunitar. Propunere de revizuire constituţională, Revista de Drept Public nr.3/2007.
3. Antoniu, George – Protecţia penală a intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene, Revista de Drept Penal nr.2/aprilie-iunie 2002.
4. Antoniu, George – Ocrotirea procesual-penală a intereselor financiare ale Uniunii
Europene, Revista de Drept Penal nr.4/octombrie-decembrie 2002.
5. Ardelean, Veronica– Funcţia publică a Uniunii Europene, Revista Română de Drept
Comunitar nr.4/2009.
37
6. Belingrădeanu, Şerban– Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea
nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în Dreptul nr.2/2000.
7. Belingrădeanu, Şerban; Ştefănescu, Ion Traian – Răspunderea civilă reciprocă
între părţile raportului – contractual – de serviciu al funcţionarului public , în Dreptul
nr.4/2009.
8. Belingrădeanu, Şerban - Consideraţii critice asupra diversităţii nejustificate a
reglementării legale privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în
domeniul soluţionării conflictelor de muncă, Dreptul nr.10/2009.
9. Bercu, Ana-Maria – Perspective privind plata în funcţie de performanţa muncii
funcţionarilor publici în Administraţia publică şi buna guvernare – Caietul ştiinţific
nr.2 al Sesiunii de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Ştiinţe
Administrative din Republica Moldova, Chişinău, 2008.
10. Călinoiu, Constanţa – Tratatul de la Lisabona – un important succes al politicii de
negocieri în Revista de Drept Public nr.4/2007.
11. Cioriciu, Ana – Consideraţii privind transferul funcţionarilor publici în Revista
Română de Dreptul Muncii, nr.3/2007.
12. Cioriciu Ştefănescu, Ana– The transfer of civil servants according to Law
no.188/1999 – recent modifications, în Public Administration & Regional Studies,
no.2/2009, Galaţi University Press.
13. Costache, Mirela Paula – Funcţionarul public între tradiţie şi modernitate în
Administraţia publică şi buna guvernare – Caietul ştiinţific nr.2 al Sesiunii de
comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Ştiinţe Administrative din Republica
Moldova, Chişinău, 2008.
14. Cristea, Simona – Libertatea de opinie a funcţionarilor din România. Studiu
comparat cu Franţa, în Revista Curierul Judiciar nr.12/2003.
15. Deaconu, Ştefan– Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, în
Revista Română de Drept Comunitar nr.5/2009.
16. Diamandouros, Nikiforos– The perspective of the European Ombudsman în– La
fonction publique communautaire. Nouvelles regles et developpements contentieux,
Bruylant, Bruxelles, 2008.
17. Dragomir, Georgeta; Şooş, Ana Alina – Aspecte comparative privind evaluarea
funcţiei publice în ţări europene în Administraţia publică în perspectiva integrării
europene – Caietul ştiinţific nr.1 al Sesiunii de comunicări ştiinţifice organizate de
Institutul de Ştiinţe Administrative din Republica Moldova, Chişinău, 2006.
38
18. Dreusne Gérard – Ecole européene d’administration, Eipascope nr.1/2005.
19. Gavrier, Magali - D’une loyauté à l’autre. Elements d’analyse sur le statut de la
fonction publique européenne (1951-2003) , Politique européenne 2003/3, n° 11;
20. Ene-Gavrilă, Elena– Drepturile la pensie ale funcţionarilor publici în lumina
jurisprudenţei CJCE. Articolul 141 din Tratatul CE vs. Directiva 79/7/EEC, AUB
nr.4/2009.
21. Feral, Pierre-Alexis – Mythes et réalités de la fonction publique communautaire,
Revue française d’administration publique, iulie-septembrie, nr.95/2000.
22. Fitch, Keir – The general framework of the administrative reform în – La fonction
publique communautaire. Nouvelles regles et developpements contentieux, Bruylant,
Bruxelles, 2008.
23. Fuerea, Augustin– Statutul parlamentarilor europeni – dimensiunea juridică, în
Revista de Drept Public nr.3/2009.
24. Fuerea, Augustin - Tratatul de la Lisabona – semnat la 13 octombrie 2007, intrat în
vigoare la data de 1 decembrie 2009, în Revista de Drept Public nr.4/2009.
25. Hernu, Rémi – Le devoir de loyauté du fonctionnaire des Communautés européenes,
în Revue trimestrielle de droit européen nr.4/2002, Ed. Dalloz, Paris.
26. Jansen, Bernhard– Les modifications apportees au statut în La fonction publique
communautaire. Nouvelles regles et developpements contentieux, Bruylant,
Bruxelles, 2008.
27. Joris, Vincent– L’administration face au contentieux în Inge Govaere, Georges
Vandersanden (editori) – La fonction publique communautaire. Nouvelles regles et
developpements contentieux, Bruylant, Bruxelles, 2008.
28. Levi, Laure – Droix fondamentaux et principes généraux de droit de la fonction
publique communautaire în La fonction publique communautaire. Nouvelles regles et
developpements contentieux, Bruylant, Bruxelles, 2008.
29. Mătuşescu, Constanţa– Alegerile democratice din 2009 – eveniment cu miză
democratică majoră pentru viitorul Uniunii, Revista Română de Drept Comunitar,
nr.4/2009.
30. Mirică, Ştefania-Cristina – Implicaţiile dreptului la o bună administrare prevăzut în
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa asupra administraţiei publice din
România în Implicaţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra
dreptului public şi a serviciilor publice – Caietul Ştiinţific, Editura Burg, Sibiu, 2006.
39
31. Mirică, Ştefania-Cristina – The rights of the european civil servants în caietul
ştiinţific al Sesiunii cu tema “Exploration, Education and Progress in the Third
Millenium”, Galaţi University Press, vol.2 nr.1, 2009.
32. Nedelcu, Iulian – Răspunderea şi responsabilitatea funcţionarilor publici în virtutea
dreptului la o bună administraţie a cetăţenilor în Administraţia publică şi buna
guvernare – Caietul Ştiinţific nr.2 al Sesiunii de comunicări ştiinţifice a Institutului de
Ştiinţe Administrative din Republica Moldova, Chişinău, 2008.
33. Nicu, Alina Livia – Contenciosul administrativ în România şi principiul stabilităţii în
funcţia publică, în Adminsitraţia publică în statutul de drept, Caietul ştiinţific nr.3 al
Sesiunii de comunicări ştiinţifice a Institutului de Ştiinţe Administrative din
Republica Moldova, Chişinău, 2009.
34. Pappas, Spyros - Towards an European Public Service, Eipascope nr.3/1992.
35. Polet, Robert – La fonction publique dans l’Europe des quinze: Realités et
Perspectives, Eipascope nr.2/1999.
36. Postolache, Mihaela – Scurte consideraţii privind răspunderea funcţionarului public
în ţări din Uniunea Europeană, în Adminsitraţia publică în statutul de drept - Caietul
ştiinţific nr.3 al Sesiunii de comunicări ştiinţifice a Institutului de Ştiinţe
Administrative din Republica Moldova, Chişinău, 2009.
37. Robescu, Claudia – Tribunalul funcţiei publice al Uniunii Europene, Revista de
Drept Comunitar nr.2/2009.
38. Savenco, Iulian – Funcţia publică comunitară – un posibil „model european”? în
Adminsitraţia publică în statutul de drept, Caietul ştiinţific nr.3 al Sesiunii de
comunicări ştiinţifice a Institutului de Ştiinţe Administrative din Republica Moldova,
Chişinău, 2009.
39. Sebastiani, Cristiano – L’évaluation de la Réforme în La fonction publique
communautaire. Nouvelles regles et developpements contentieux, Bruylant,
Bruxelles, 2008.
40. Săraru, Cătălin Silviu – Elementele componente ale spaţiului administrativ
european în Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, în Implicaţiile Tratatului
instituind o Constituţie pentru Europa asupra dreptului public şi a serviciilor publice –
Caietul Ştiinţific, Editura Burg, Sibiu, 2006.
41. Slabu, Elisabeta – Aspects regarding the Statute of civil servants in the European
Communities and the Statute of civil servents in Romania, în caietul ştiinţific al
40
Sesiunii cu tema “Exploration, Education and Progress in the Third Millenium”,
Galaţi University Press, vol.2 nr.1, 2009.
42. Şooş, Ana Alina; Dragomir, Georgeta – Cariera funcţionarilor publici comunitari
în Administraţia publică în perspectiva integrării europene – Caietul ştiinţific nr.1 al
Sesiunii de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Ştiinţe Administrative din
Republica Moldova, Chişinău, 2006.
43. Ţiclea, Alexandru – Competenţa soluţionării litigiilor de muncă în cazul
funcţionarilor publici, Revista Română de Dreptul Muncii nr.1/2006.
44. Vandersanden, Georges – Le droit de grevé des functionnaires communautaires,
RMCUE, 1971.
45. Vandersanden, Georges – Propositions d’amélioration du regim des voies de recurs
en matiѐre de fonction publique communautaire în Inge Govaere, P. Demaret, D.
Hanf (editori) – 30 ans d’études juridique européenes au Collége D’Europe. Liber
Profesorum 1973/74 – 2003/04, Caietele Colegiului Europei, Bruxelles, P.I.E. Peter
Lang, 2005.
46. Vandersanden, Georges – La Procéure et les voies de recours, Inge Govaere,
Georges Vandersanden (editori) – La fonction publique communautaire. Nouvelles
regles et developpements contentieux, Bruylant, Bruxelles, 2008.
47. Van Raepenbusch, Sean – L’apport jurisprudentiel du Tribunal în Inge Govaere,
Georges Vandersanden (editori) – La fonction publique communautaire. Nouvelles
regles et developpements contentieux, Bruylant, Bruxelles, 2008.
48. Vedinaş, Verginia – Câteva aspecte legate de privatizarea funcţiei publice, Analele
Universitatii din Bucuresti, seria Drept, 1998.
49. Vedinaş, Verginia – Valori europene în Statutul funcţionarilor publici, în Studii de
Drept Românesc, nr.3-4/2002,
50. Vedinaş, Verginia – Consideraţii asupra proiectului de lege pentru modificarea şi
completarea Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în Revista de
Drept Public nr.2/2006.
51. Verginia Vedinaş, Teodor Narcis Godeanu – Mutaţii petrecute în regimul funcţiei
publice în România în Revista de Drept Public nr.4/2009.
52. Vrabie, Genoveva – Caracteristici ale sistemului dreptului, în „Analele Ştiinţifice”
ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1987.
III. Legislaţie
41
Legislaţia Uniunii Europene
1. Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată) publicat în J.O. C83
din 30.03.2010;
2. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (versiunea consolidată) publicat în
J.O. C83 din 30.03.2010;
3. Decizia nr.787/1976 privind introducerea de alegeri generale directe pentru
desemnarea deputaţilor Parlamentului European din 20 septembrie 1976 publicată
în JOCE L278 din data de 8 decembrie 1976;
4. Decizia Comisiei Europene C(2001) din 29 noiembrie 2001 privind modificarea
regulamentului intern al instituţiei publicat în J.O. L317 din 3 decembrie 2001;
5. Decizia Consiliului European nr.752/2004 privind înfiinţarea Tribunalului
Funcţiei Publice publicată în J.O. L333/8 din 9 noiembrie 2004;
6. Decizia Comisiei Europene din anul 2005 privind înfiinţarea Şcolii Administrative
Europene publicată în J.O. L37 10 februarie 2005;
7. Decizia nr.684/2005 a Parlamentului European cu privire la adoptarea Statutului
Deputaţilor Parlamentului European publicată în J.O. L.262 din data de 7
octombrie 2005;
8. Decizia din 2 decembrie 2005 a Preşedintelui Curţii de Justiţie prin care se
constata faptul că Tribunalul Funcţiei Publice era legal constituit publicată în J.O.
L335/1 din 12 decembrie 2005;
9. Decizia Consiliului nr.683/2006 de adoptare a Regulamentului de Procedură al
Consiliului publicată în J.O. L285 din 2006;
10. Statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil altor agenţi ai Comunităţii Economice
Europene şi ai Comunităţii Europene a Energiei Atomice adoptat de Consiliu în
baza art.212 C.E.E. şi 186 C.E.E.A publicat în J.O. din 14 iunie 1962;
11. Regulamentul Consiliului nr.259/1968 privind Statutul funcţionarilor
Comunităţilor Europene şi regimul aplicabil altor agenţi publicat în J.O. L65 din 4
martie 1968;
12. Regulamentul Consiliului nr.1074 din 25 mai 1999 privind investigaţiile conduse
de OLAF publicat în J.O. L136 din 31 martie 1999;
13. Regulamentul Consiliului nr.1049 din 30 mai 2001 privind accesul publicului la
documentele Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei publicat în J.O.
L145 din 30 mai 2001;
42
14. Regulamentul Consiliului nr.2004/2003 al Parlamentului European şi al
Consiliului din data de 4 noiembrie 2003 privind Normele privind înfiinţarea şi
recunoaşterea partidelor politice publicat în JO nr.L297 din 15 noiembrie 2003.
15. Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004
privind Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene şi regimul aplicabil altor
agenţi publicat în J.O. L124 din 27 aprilie 2004;
16. Regulamentul Consiliului (CE, EURATOM) nr.31/2005 din data de 20 decembrie
2004 privind modificarea Regulamentului Consiliului nr.723/2004 publicat în J.O.
L6 din 8 ianuarie 2005;
17. Regulamentul Consiliului nr.2104/2005 din 20 decembrie 2005 privind
modificarea Regulamentului Consiliului nr.723/2004 publicat în J.O. L 337 din
22 decembrie 2005;
18. Regulamentul Consiliului nr.1895/2006 din 19 decembrie 2006 privind
modificarea Regulamentului Consiliului nr.723/2004 publicat în J.O. L 397 din 30
decembrie 2006;
19. Regulamentul Consiliului nr.1558/2007 din 17 decembrie 2007 privind
modificarea Regulamentului Consiliului nr.723/2004 publicat în J.O. nr.340 din
22 decembrie 2007;
20. Regulamentul Consiliului nr.420/2008 din 14 mai 2008 privind ajustarea
remuneraţiilor şi a pensiilor funcţionarilor şi ai altor agenţi ai Uniunii Europene
publicat în J.O. L127 din 15 mai 2008;
21. Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie adoptat la data de 19 iunie 1991
publicat în J.O. L176 din 4 iulie 1991 modificat prin Decizia nr. 955/2006
publicată în J.O. L386 din 29 decembrie 2006.
22. Regulamentul de procedură al Tribunalului adoptat la data de 2 mai 1991 publicat
în J.O. L136 din 30 mai 1991 modificat prin Decizia nr. 956/2006 publicată în
J.O. L386 din 29 decembrie 2006.
23. Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene
adoptat la data de 25 iulie 2007 şi intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2007
publicat în J.O. L225 din 29 august 2007 cu rectificarea din J.O. L69 din 13
martie 2008 cu modificările ulterioare din data de 19 ianuarie 2009 publicate în
J.O. L24 din 28 ianuarie 2009, p.10 şi din data de 17 martie 2010 publicate în J.O.
L92 din 13 aprilie 2010.
43
24. Regulamentul de procedură al Curţii de Conturi publicat în J.O. nr.130/1 din 23
aprilie 2010;
25. Directiva nr.109 din 1993 a Consiliului privind stabilirea normelor de exercitare
ale dreptului de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European pentru cetăţenii
care au reşedinţa în unul din statele membre în care nu sunt resortisanţi publicată
în JO L329 din 30 decembrie 1993.
Acte interne ale instituţiilor
1. Instrucţiunile pentru grefieri adoptate de Curtea de Justiţie publicate în J.O. L350
din 28 decembrie 1974;
2. Instrucţiunile pentru grefieri adoptate de Tribunalul de Primă Instanţă publicate în
J.O. L78 din 22 martie 1994;
3. Decizia Comisiei Europene nr.1588 din 28 aprilie 2004 privind dispoziţiile
generale de aplicare referitoare la desfăşurarea anchetelor administrative şi
procedura disciplinară- http://ec.europa.eu/index_ro.htm;
4. Decizia Comisiei Europene nr.1597 din 28 aprilie 2004 privind măsurile prin care
se urmăreşte asigurarea calităţii funcţionarilor pentru serviciul public european -
http://ec.europa.eu/index_ro.htm;
5. Decizia Comisiei Europene nr.458 din 22 martie 2005 privind programul oficial
de stagii al Comisiei Europene;
6. Decizia Comisiei Europene nr.1624/2006 din data de 26 aprilie 2006 adoptată la
referitoare la politica în materia protejării demnităţii persoanei şi lupta contra
hărţuirii morale şi sexuale;
7. Decizia Comisiei Europene din 12 noiembrie 2008 de stabilire a normelor privind
experţii naţionali detaşaţi şi experţilor naţionali în formare pe lângă serviciile
Comisiei Europene - http://ec.europa.eu/index_ro.htm
8. Condiţiile de angajare ale personalului BCE adoptate la data de 9 iunie 1998 cu
modificările ulterioare, ultima fiind din data de 1.04.2010. Textul are ca sursă site-
ul oficial al BCE – http://www.ecb.int/ecb/jobs/pdf/conditions_of_employement
9. Normele de conduită ale personalului BCE publicate în J.O. nr C104/02 din
23.04.2010.
Legislaţie română
44
1. Constituţia României revizuită publicată în M.Of. Partea I, nr.767 din 31
octombrie 2003.
2. Codul muncii adoptat prin Legea nr.53/2003 publicat în M.Of. Partea I,
nr.72/2003.
3. Legea nr.115/1996 privind declararea şi controlul averilor demnitarilor publicată
în M.Of. Partea I nr.263 din 28 octombrie 1996.
4. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată în M.Of.
Partea I, nr.356 din 20 mai 2007.
5. Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie publicată în M.Of. Partea I nr.219 din data de 18 mai 2000 cu
modificările şi completările ulterioare, ultimele fiind introduse prin Legea
nr.69/2007.
6. Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului publicată în
M.Of. Partea I nr.164 din data de 2 aprilie 2001.
7. Legea nr.7 din 2004 privind codul de conduită al funcţionarilor publici publicată
în M.Of. Partea I, nr.157 din 23 februarie 2004 republicată în M.Of. Partea I,
nr.525 din data de 2 august 2007.
8. Legii nr.340 din 2004 privind instituţia prefectului publicată în M.Of. Partea I
nr.1142 din 16 decembrie 2005.
9. Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali publicată în M. Of. Partea I ,
nr.912 din 7 octombrie 2004.
10. Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice publicată în M.Of. Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009.
11. O.U.G nr.37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii în
administraţia publică publicată în M.Of. Partea I nr.264 din 22 aprilie 2009.
12. O.U.G. nr.105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice şi pentru
întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor deconcentrate ale
ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice;
13. O.G. nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi ale
altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind
sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici precum şi
creşterile salariale pentru anul 2007 publicată în M.Of. Partea I, nr.156 din 5
martie 2007;
45
14. H.G. nr.341/2007 privind aprobarea normelor specifice aplicabile intrării în
categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea
publicată în M.Of. nr.247 din 12 aprilie 2007;
15. H.G. nr.833 din 15 iulie 2007 privind normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor paritare şi încheierea acordurilor colective, publicată în M.Of. Partea I,
nr.565 din 16 august 2007;
16. H.G. nr.1344/2007 publicată în M.Of. Partea I, nr.768 din 13 noiembrie 2007cu
modificările şi completările aduse prin H.G. nr.1268/2008 publicată în M.Of.
Partea I, nr.700 din 15octombrie 2008;
17. H.G. nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea
carierei publicată în M.Of. Partea I nr.530 din 14 iulie 2008;
18. H.G. nr.1066/2008 pentru adoptarea normelor privind formarea profesională
publicată în M.Of. Partea I din 24 septembrie 2008.
IV. Referinţe din jurisprudenţa instanţelor europene
CURTEA DE JUSTIŢIE
Hotărârea CJCE din 13 mai 1958, 9/56, Meroni vs. Înalta Autoritate - Recueil de
jurisprudence, p.11;
Hotărârea CJCE din 20 octombrie 1981, C-137/80 Comisia vs. Regatul Belgiei –
Recueil de jurisprudence 1981, p.02393;
Ordonanţa CJCE 17 octombrie 1995, C-62/94 Turner vs. Comisia Europeană -
Recueil de jurisprudence 1995, p.I-3177;
Hotărârea CJCE din 6 mai 2001, C-274/99 Bernard Conolly vs. Comisia - Recueil de
jurisprudence 2001, p.I-01611;
Hotărârea CJCE din 13 decembrie 2001 C-340/00 Michael Cwink vs. Comisia -
Recueil de jurisprudence 2001, p.I-10269.
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ
Hotărârea TPI din 28 ianuarie 1992, T-45/90 Spreybrouk vs. Parlamentul European -
Recueil de jurisprudence 1992, p.II-33;
Hotărârea TPI din 18 februarie 1993, T-45/91 Helen Mcvoy vs. Parlamentul European
- Recueil de jurisprudence 1993, p.II-83;
Ordonanţa TPI din 15 iulie 1993 T-115/92 Hogan vs. Parlamentul European - Recueil
de jurisprudence 1993, p.II-895;
46
Hotărârea TPI din 15 iulie 1993 T-17/90 Camara Allasio şi alţii vs. Comisia
Europeană - Recueil de jurisprudence 1993, p.II-00841;
Hotărârea TPI din 26 ianuarie 1995, T-549/93 D. vs. Comisia Europeană - Recueil de
jurisprudence, p.II-43;
Ordonanţa TPI din 20 august 1998, T-132/97 Collins vs. Comitetul Regiunilor -
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 12 noiembrie 1998, T-294/97 Carrasco Benitez vs. Comisia
Europeană - http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 8 noiembrie 1999 T-56/98 Bataille vs. Parlamentul European
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 5 iulie 2000, T-111/98 Samper vs. Parlamentul European - Recueil
de jurisprudence de la fonction publique 2000, p.II-611;
Hotărârea TPI din 12 decembrie 2000, T-11/00 Hauntem vs. BEI - Recueil de
jurisprudence de la fonction publique 2000, p.II-1295;
Hotărârea TPI din 12 iulie 2002 T-187/01 Mellone vs. Comisia Europeană - Recueil
de jurisprudence de la fonction publique 2002, p.II-389;
Hotărârea TPI din 7 mai 2003, T-278/01 den Harner vs.Comisia Europeană - Recueil
de jurisprudence de la fonction publique 2003, p.IA-139;
Hotărârea TPI din 23 ianuarie 2003, T-181/2001 Hectors vs. Parlamentul European
Hotărârea TPI din 25 martie 2004 T-154/02 Petrich vs. Comisia
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 28 octombrie 2004 – T-219/02 şi T-337/02 Olga Lutz Herrera vs.
Comisia Europeană – http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 3 februarie 2005, T-137/03 Ornella Mancini vs. Comisia
Europeană- – http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 15 februarie 2005 T-256/01 Norman Pyres vs. Comisia Europeană -
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 6 martie 2005 T-329/03 Ricci vs. Comisia
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 4 mai 2005, T-144/03 Schmit vs. Comisia
http://www.curia.europa.eu
Hotărârea TPI din 24 noiembrie 2005, T-236/02 Marcuccio vs. Comisia Europeană –
http://www.curia.europa.eu;
47
Hotărârea TPI din 8 decembrie 2005, T-237/00 Reynolds vs. Parlamentul European–
http://www.curia.europa.eu;
Ordonanţa TPI din 22 martie 2006, T-64/05 Guido Strack vs. Comisia Europeană–
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 16 mai 2006, T-73/05 Alejandro Martin Magone vs.Comisia
Europeană – http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TPI din 28 noiembrie 2007, T-214/05 Vounakis vs. Comisia Europeană
http://www.curia.europa.eu.
TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE
Hotărârea TFP din 28 iunie 2006 F-27/05 Le Marie vs. Comisia Europeană
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 17 aprilie 2007 F-44/06, F-94/06 C, F vs. Comisia Europeană
http://www.curia.europa.eu
Hotărârea TFP din 13 decembrie 2007, F-65/05 Sequeria Wandchneider vs. Comisia
Europeană - – http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 22 mai 2008 F-145/06 Pascual Garcia vs Comisia Europeană
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 11 decembrie 2008, F-66/07 Charles Dubuis, Jean Leveque vs.
Comisia Europeană – http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 11 decembrie 2008, F-146/06 Laurent Collié vs. Parlamentul
European– http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 11 februarie 2009, F-7/08 Peter Schönberger vs. Parlamentul
European– http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 30 aprilie 2009 F-65/07 Laleh Aayhan şi alţii vs. Parlamentul
European http://www.curia.europa.eu– http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 10 noiembrie 2009, F-93/08 P. vs. Parlamentul European–
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 17 noiembrie 2009 F-99/08 Rita de Prospero vs. Comisia
Europeană http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 30 noiembrie 2009 F-80/08 Fritz Harald Wining vs. Comisia
Europeană http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 4 februarie 2010 F-15/08 Valerie Wiame vs. Comisia
http://www.curia.europa.eu;
48
Hotărârea TFP din 24 februarie 2010 F-02/2009 Ricardo Achille Menghi vs. ENISA
http://www.curia.europa.eu;
Hotărârea TFP din 9 martie 2010, F-33/09 Aglika Tzvetanova vs. Comisia
Europeană– http://www.curia.europa.eu.
49