Institutiile Uniunii Europene (1)

Augustin Fuerea

Instituţiile Uniunii Europene - suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2014

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii

„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea

conţinutului sub orice formă.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Augustin Fuerea

Instituţiile Uniunii Europene

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606

Email: [email protected]

ISBN: 978-606-8585-41-3

5

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE1

Curs pentru învăţământul la distanţă

Lucrarea de faţă reprezintă numai o punere în temă a studenţilor de la cursurile ID.

Pentru prezentarea la examen, este necesar studiul literaturii de specialitate precizată în

programa analitică.

1 La realizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât in

notele de subsol, cât şi în bibliografia ataşată.

6

OBIECTIVELE CURSULUI:

Cursul urmăreşte:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii sistemului instituţional al Uniunii

Europene;

- studiul şi aprofundarea normelor de drept, a istoricului a caracteristicilor şi a

mecanismelor specifice Uniunii Europene – existenţa, organizarea, funcţionarea şi

dezvoltarea acestora;

- studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a al reformei în materie

instituţională la nivelul Uniunii Europene;

- orientarea profesională a studenţilor pentru ca, la absolvire, să poată contribui la

activităţile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în prezent,

România îl parcurge, dar şi înţelegerea statutului de stat membru al UE.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

- cunoaşterea constituirii şi evoluţiei Comunităţilor Europene, a Uniunii Europene şi a

funcţionării principalelor instituţii ale acestora;

- înţelegerea izvoarelor dreptului Uniunii şi a procedurilor de adoptare a actelor

normative şi a actelor specifice relaţiilor externe ale UE;

- înţelegerea rolului jurisprudenţei în interpretarea şi dezvoltarea ordinii juridice a UE;

- înţelegerea raporturilor politice şi juridice stabilite între instituţiile Uniunii, între

acestea şi statele membre, precum şi a dinamicii acestor raporturi;

- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

- corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică

Însuşirea temeinică a Instituţiilor Uniunii Europene presupune, pe lângă activităţile

didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul

individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.

De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii unui referat, care să aibă ca

obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai

puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de

originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu

exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta, odată cu lucrarea,

şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care

protejează dreptul de autor.

Suportul de curs trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.

EVALUAREA

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform

calendarului disciplinei (al doilea tutorial).

2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul semestrului.

7

Studiul disciplinei Instituţiile Uniunii Europene se finalizează cu susţinerea unui

examen scris.

Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităţilor tutoriale, studenţii au posibilitatea de

susţine, în cadrul grupei, referate şi de a participa activ la dezbaterile teoretico-aplicative.

Activitatea studentului din timpul semestrului (elaborarea de referate, susţinerea acestora,

răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obţinute la lucrarea de control) sunt notate de

către cadrul didactic cu note de la 10 la 1. Referatele sunt prezentate, în original, la examen

de către tutore.

Lucrarea de control şi referatele, desfăşurate conform planificării cuprinse în

calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student.

Studentul care a obţinut la examen cel puţin nota-limită de promovare (cinci), poate

primi, pe baza referatelor şi a notelor obţinute la seminar, până la 2 puncte.

Studentul care nu a obţinut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza

notelor primite în timpul anului de studiu.

Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem de notare

existent în învăţământul universitar din România.

Suntem deschişi oricăror sugestii şi recomandări de îmbunătăţire şi actualizare a

materialului şi mulţumesc anticipat celor care se vor implica în acest sens. La realizarea

prezentului material au fost folosite, ca surse bibliografice, lucrările indicate atât in notele

de subsol, cât şi în bibliografia ataşată.

8

Abrevieri

AELS/AELE – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

Alin. – alineatul

Art. – articol

AUE – Actul Unic European

BCE – Banca Centrală Europeană

BEI – Banca Europeană de Investiţii

CE – Comunitatea Europeană

CECA/CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA/Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CES – Comitetul Economic şi Social

CIG – Conferinţă interguvernamentală

CJ – Curtea de Justiţie

CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

COREPER – Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

CSCE/OSCE – Conferinţa/Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa

CR – Comitetul Regiunilor

FED – Fondul European de Dezvoltare

FMI – Fondul Monetar Internaţional

GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ

IME – Institutul Monetar European

JAI – Justiţie şi Afaceri Interne

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

NATO – Organizaţia Atlanticului de Nord

op. cit. – opera citată

p. – pagina

Par. – paragraful

PESC – Politica externă şi de securitate comună

PHARE – Polonia şi Ungaria – Ajutor pentru reconstrucţia economiilor lor

SBCE – Sistemul Băncilor Centrale Europene

SME – Sistemul Monetar European

TCE – Tratatul instituind Comunitatea Europeană

TFP – Tribunalul Funcţiei Publice a UE

TPI – Tribunalul de Primă Instanţă

TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene

UE – Uniunea Europeană

UEO – Uniunea Europei Occidentale

UO – Uniunea Occidentală

Cuprins

Unitatea de învăţare nr. 1

Aspecte evolutive şi conceptuale cu privire la apariţia ideii de unitatea, la nivel

european

1.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene

1.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene

1.3. Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană

1.4. Profilul Uniunii Europene

1.5. Delimitări conceptuale

1.6. Sarcini de lucru

1.7. Test de autoevaluare

1.8. Bibliografie


Ordinea juridică a Uniunii Europene

2.1. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii

Europene

2.2. Izvoarele derivate ale dreptului dreptului Uniunii Europene (dreptul derivat)

2.3. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene

2.4. Izvoarele complementare ale dreptului dreptului Uniunii Europene

2.5. Izvoarele nescrise ale dreptului dreptului Uniunii Europene

2.6. Tratatul de aderare a României la UE. Scurtă prezentare



2.9. Bibliografie


Caracteristicile Uniunii Europene şi ale dreptului Uniunii Europene

3.1. Caracteristicile Uniunii Europene, ca entităţi de drept internaţional

3.2. Caracteristicile dreptului dreptului Uniunii Europene

3.3. Sarcini de autoevaluare


3.5. Bibliografie


Sistemul instituţional al Uniunii Europene

4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE

4.2. Consiliul European

4.3. Comisia Europeană 4.4. Parlamentul European

4.5. Instituţiile jurisdicţionale

4.6. Curtea de Conturi



4.9. Bibliografie


10

Reforma instituţională a Uniunii Europene

5.1. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Nisa

5.2. Reforma instituţională propusă prin Tratatul de la Lisabona



5.5. Bibliografie

11

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

Obiective:

La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:

să cunoască principalele momente ale evoluţiei comunitare;

să identifice Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii

Europene;

să descrie modul de constituire a Comunităţilor Europene şi al Uniunii Europene;

să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;

să cunoască etapele şi caracteristicile dezvoltării construcţiei Uniunii Europene.

Cuprins:




1.4. Profilul Uniunii Europene




1.8. Bibliografie


Iniţial, aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a început la

sfârşitul anilor ’40, odată cu constituirea primelor organizaţiilor de cooperare, unele dintre

ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană. În acest sens, amintim:

- în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume: Uniunea Europei

Occidentale (Tratatul de la Bruxelles, din 17 martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23

octombrie 1954) şi Organizaţia Atlanticului de Nord (Tratatul de la Washington, din 4 aprilie

1949).

Aspecte evolutive şi

conceptuale cu

privire la apariţia

şi evoluţia ideii de

unitate, la nivel

european

12

- în plan economic a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia Europeană de

Cooperare Economică (OECE). Aceasta a devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru

Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED).

- în materie politică, regăsim Consiliul Europei (Tratatul de la Londra, din 5 mai

1949, intrat în vigoare la 3 august, acelaşi an).

Faţă de acest ansamblu organizaţional, democraţiile populare ale Europei Centrale şi de

Est, sub dominaţia evidentă a URSS-ului, au constituit un alt bloc, dispărut cu 20 de ani în

urmă.

Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie economică,

ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc2 şi, în materie militară,

Tratatul de la Varşovia3, reunind tot statele Europei Centrale şi de Est.

Acestor organizaţii de cooperare înfiinţate în Vest, li se adaugă, la începutul anilor

’50, alte organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât Comunităţile

Europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.


1.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA4/CECO)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, prima dintre cele trei Comunităţi, a

apărut având la origine iniţiativa Franţei.

În construcţia comunitară, un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită

căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta,

îndeplinind, la aceea vreme, funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa,

a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către

un organism supranaţional.

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa

declaraţia, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui

şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de

schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Realizarea acestei pieţe nu a fost considerată

un demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepţii,

este vorba de a da naştere solidarităţii sectoriale, în general şi în domeniul economic,

premergător unificării politice, în special.

„Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman şi conceput pentru a evita o nouă

conflagraţie mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control

internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia,

Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Pentru ca iniţiativa franceză, devenită, între timp, o iniţiativă franco-germană, să îşi

păstreze toate şansele de a se transforma în realitate, trebuia ca acţiunea să fie rapidă. De

aceea, Franţa a convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă interguvernamentală a cărei

preşedinţie era asigurată de Jean Monnet. Ţările Benelux-ului şi Italia au răspuns apelului şi

s-au reunit la masa negocierilor. Cu această ocazie, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia

2 COMECOM, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959.

3 Încheiat la 14 mai 1955.

4 În franceză, La Communauté européenne du charbon et de l’acier.

13

să însoţească discuţiile: “Noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a

negocia avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre în avantajul comun”5.

Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internaţional avut în

vedere. Având în vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit independenţa

şi atribuţiile Înaltei Autorităţi, aceste aspecte nu au mai fost repuse în discuţie. La cererea

Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să dea, în anumite cazuri,

avizul său conform. Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie au completat dispozitivul

care stă, de altfel, la baza sistemului instituţional al actualelor Comunităţi.

Negocierile s-au încheiat prin semnarea şi ratificarea de către Franţa, Germania,

Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La 23 iulie 1952 Tratatul instituind CECA intră în

vigoare; la aceeaşi dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la

Luxemburg, începându-şi activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, şi primul preşedinte al

executivului comunitar.

Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind CECA a încetat să mai

producă efecte la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1 par. 1 din Protocolul asupra

consecinţelor financiare ale expirării Tratatului instituind CECA şi a Fondului de cercetare

pentru cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire a Comunităţii Europene6, „toate

bunurile şi obligaţiile CECA, aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt

transferate Comunităţii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.

1.2.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) şi

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Situaţiei militară din acea vreme, în special, războiul din Coreea, a determinat

reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri

franceze. Reînarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23

octombrie 1954, care prevedeau, între altele, şi aderarea Germaniei la NATO şi la UEO.

Depăşirea crizei s-a realizat la Conferinţa europeană de la Messina (1–2 iunie 1955),

unde a fost pusă în discuţie relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe baza

„Raportului Spaak”7, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a

două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală şi, pe de altă parte, o uniune în

domeniul utilizării paşnice a energiei atomice.

Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăseşte în propunerea de

înfiinţare a două noi Comunităţi: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA/Euratom), ce urmărea o solidaritate sectorială şi Comunitatea Economică

Europeană (CEE), ce viza crearea unei pieţe comune generalizate. Tratatele instituind

CEEA şi CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeaşi zi, a fost semnată şi Convenţia

cu privire la instituţiile comune (Adunarea Parlamentară Comună şi Curtea de Justiţie).

Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunităţi s-au inspirat din

concepţiile instituţionale puse în practică, deja, de CECA. Ele se înscriau pe calea unei

“uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul

Tratatului CEE.

5 Jean Monnet, Mémoires, éd. Fayard, Paris, 1976, p. 378.

6 Adoptat la Nisa, în anul 2000 şi care a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol.

7 Paul Henry Spaak – politician de origine belgiană.

14

Astfel, cele trei Comunităţi Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului (CECA/CECO), în 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA/Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) – în 1957, au apărut pe

fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru dezvoltarea

economică, dar şi pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.

Deşi o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale, încă de

la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea instituţiilor

celor trei Comunităţi în instituţii unice, ducând, însă, la îndeplinire atribuţii/competenţe

stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, prin

„Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică şi un Consiliu unic”.

În concluzie, putem spune că cele trei Comunităţi Europene au apărut prin încheierea

unor tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale fără precedent în

dreptul internaţional public8.


Uniunea Europeană este forma actuală a construcţiei comunitare, care a început în

anul 1950.

Tratatul de la Maastricht (1992) este cel care a introdus, pentru prima oară, conceptul

de Uniune Europeană. Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, UE era formată din

trei „piloni”: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi

Justiţia şi afacerile interne (JAI)9. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

pilonii s-au transformat în politici ale Uniunii Europene.

1.3.1. Personalitatea juridică a Uniunii Europene10

Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută în mod expres prin

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Însă, absenţa unei asemenea prevederi nu

conduce, în mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia UE are personalitate juridică.

Până la 1 decembrie 2009, defineam Uniunea Europeană ca fiind o entitate sui

generis, având personalitate juridică emergentă, în existenţa sa sprijinindu-se pe cei trei

piloni, instituiţi prin Tratatul de la Maastricht, şi anume: Comunităţile Europene, politica

externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne11

.

Printre Declaraţiile anexate Actului final al Conferinţei Interguvernamentale care a

adoptat Tratatul de la Lisabona, se regăseşte şi cea prin intermediul căreia „Conferinţa

confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică”, însă acest fapt „nu o va

autoriza în nici un fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt

conferite de către statele membre prin tratate”12

.

8 Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami,

Bucureşti, 2000, p. 14. 9 După intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, noua denumire a acestui pilon a fost „Cooperarea

poliţienească şi judiciară în materie penală”. 10

A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului european din 25 – 26 aprilie 2002. 11

Denumirea acestui pilon a fost schimbată, prin Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) în cea de „cooperarea

poliţienească şi judiciară în materie penală”. 12

„24. Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene”.

15

1.4. Profilul Uniunii Europene13

1.4.1. Scurtă prezentare cronologică a procesului de aderare

A. Prima etapă - constituirea CECA, CEE, CEEA:

- 18 aprilie 1951: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg semnează la

Paris tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA/CECO);

- 1952: Intră în vigoare tratatul de la Paris, instituind CECA;

- 25 martie 1957: Cele 6 ţări semnatare ale Tratatului de la Paris semnează, la Roma,

Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Euratom /CEEA

- 1958: Intră în vigoare Tratatele de la Roma, instituind CEE şi Euratom.

B. Calendarul primei etape de extinderi:

Ţara

Datadepunerii

cererii

Reînnoirea

cererii de

aderare

Semnarea

tratatelor de

aderare

Aderare

Danemarca 10 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973

Irlanda 31 iulie 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973

Marea Britanie 9 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973

Norvegia 30 aprilie 1962 24 iulie 1967 22 ian. 1972 Refuză aderarea,

în urma referen-

dumului

C. Aderarea Greciei la CE

-9 iulie 1961: Grecia încheie un Acord de asociere cu CE

-12 iunie 1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunităţile Europene.

-27 iulie 1976: reprezintă data începerii negocierilor, în vederea aderării, cu Grecia.

-1981: Grecia devine a 10 membră a Comunităţilor Europene.

D. Extinderea Comunităţilor la 12 state membre

Ţara Anul depunerii

cererii de

aderare

Semnarea

Tratatului de

aderare

Aderarea

Portugalia 1977 12 iunie 1985 1 ianuarie 1986

Spania 28 iulie 1977 12 iunie 1985 1 ianuarie 1986

13

Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul tău”, 1995, Bruxelles-

Luxemburg.

16

E. Calendarul extinderii din anul 1995

Ţara Data depunerii

cererii

Data finalizării

opiniei

Comisiei

Data începerii

negocierilor

Data

finalizării

negocie-rilor

Aderare

Austria 17.07.1989 01.08.1991 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995

Finlanda 18.03.1992 04.11.1992 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995

Suedia 01.07.1991 31.07.1992 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995

F. Alte date

- 20 mai 1992: Elveţia depune cererea de aderare la Comunităţi.

- 6 decembrie 1992: Elveţia retrage cererea de aderare.

- 1992: încep negocierile de aderare cu Norvegia.

- 30 martie 1994: Se semnează tratatul de aderare a Norvegiei la CE

- 1995: Norvegia refuză, pentru a 2-a oară, intrarea în Comunităţi;

- 2004: Cipru, Republica Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Polonia, Malta,

Letonia, Lituania, Estonia.

- 1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria.

- 1 iulie 2013: Croaţia aderă la Uniunea Europeană.

1.4.2. Acordurile de Asociere şi Acordurile Europene

Acordurile Europene privesc problemele comerciale, dialogul politic, apropierea

legislaţiilor şi alte domenii de cooperare, în special industria, mediul, transporturile şi

vămile. Ele vizează să stabilească, în mod progresiv, într-o perioadă determinată, o zonă de

liber-schimb între UE şi ţările asociate.

Acordurile de Asociere cu Cipru, Malta şi Turcia acoperă domenii similare (cu

excepţia dialogului politic) şi vizează realizarea, în mod progresiv, a unei uniuni vamale.

Ţara Semnarea Acordului

european

Intrarea în

vigoare a

Acordului

Bulgaria Martie 1993 Februarie 1995

Cipru Decembrie 1972 Iunie 1973

Estonia Iunie 1995 Februarie 1998

Letonia Iunie 1995 Februarie 1998

Lituania Iunie 1995 Februarie 1999

Malta Decembrie 1970 Aprilie 1971

Polonia Decembrie 1991 Februarie 1994

Rep. Cehă Octombrie 1993 Februarie 1995

Rep. Slovacă Octombrie 1993 Februarie 1995

România Februarie 1993 Februarie 1995

Slovenia Iunie 1995 Februarie 1998

Turcia Septembrie 1963 Decembrie 1964

Ungaria Decembrie 1991 Februarie 1994

A. Acordurile Europene

Acordurile Europene vizează realizarea unui liber-schimb între UE şi ţările asociate

într-un termen de maxim zece ani pentru Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,

17

România şi Slovacia, de şase ani pentru Lituania şi Slovenia şi de patru ani pentru Letonia.

Liberul-schimb a fost stabilit cu Estonia începând cu 1 ianuarie 1995. Odată cu intrarea în

vigoare a Acordului European, nu mai poate fi introdusă nici o restricţie cantitativă în

schimburile comerciale dintre Comunitatea Europeană şi ţările asociate. Pentru celelalte

domenii, asocierea cuprinde o perioadă maximă de tranziţie: pentru Bulgaria, Republica

Cehă, Ungaria, România şi Slovacia, această perioadă este limitată la zece ani; pentru

Letonia şi Lituania ea nu trebuie să depăşească data de 31 decembrie 1999; iar pentru

Slovenia la şase ani. Pentru Estonia nu a fost prevăzută nici o perioadă de tranziţie.

Pentru fiecare ţară cu care există un Acord European, începând cu 1994, s-a inaugurat

un ciclu de reuniuni anuale ale Consiliului de asociere (la nivel ministerial) şi al Comitetului

de asociere (eşalon superior funcţiei publice), ca şi frecvente reuniuni ale subcomitetelor

multidisciplinare (nivel tehnic). Aceste „instanţe” ale Acordurilor Europene joacă un rol

important în strategia de preaderare, în special în urmărirea progreselor înregistrate de ţările

asociate în adoptarea şi punerea în aplicare a acquis-ului, ca şi în punerea în aplicare a

parteneriatelor pentru aderare.

B. Acordurile de Asociere14

Acordurile de Asociere, care datează din anii 1960 şi începutul anilor 1970, constituie

cadrul legal care a guvernat relaţiile dintre Comunitatea Europeană şi Cipru, Malta şi

Turcia. Aceste acorduri privesc problemele comerciale, ca şi alte domenii de cooperare. Ele

vizează să stabilească, în mod progresiv, o uniune vamală între Comunitatea Europeană şi

ţările vizate. În cazul Turciei, acest obiectiv a fost atins în 1995, odată cu intrarea în vigoare

a acordului unei uniuni vamale.

Contrar Acordurilor Europene mai recente, aceste prime Acorduri de Asociere nu

prevăd dialogul politic. Acesta se desfăşoară, în cazul Turciei, pe baza rezoluţiilor specifice

ale Consiliului de asociere şi a concluziilor Consiliului European de la Helsinki. În

decembrie 1997, Turcia a suspendat unilateral dialogul său politic cu UE, dar l-a reluat la

sfârşitul anului 1999.

1.4.3. Cererile de aderare

Acordurile Europene au recunoscut intenţia statelor asociate de a deveni membre ale

Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin candidaturile individuale ale acestor ţări.

Ţara Data introducerii cererii

de aderare

Data aderării

Cipru 03.07.1990 01.05.2004

Estonia 24.11. 1995 01.05.2004

Letonia 31.10. 1995 01.05.2004

Lituania 08.12. 1995 01.05.2004

Malta 16.07. 1990 01.05.2004

Polonia 05.04. 1994 01.05.2004

Rep. Cehă 17.01. 1996 01.05.2004

Slovacia 27.06. 1995 01.05.2004

Slovenia 10.06. 1996 01.05.2004

Ungaria 31.03. 1994 01.05.2004

14

Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance historique”, pag. l7.

18

Ţara Data

introducerii

cererii de

aderare

Anul

finalizării

negocierilor de

aderare

Data aderării

Bulgaria 14.12. 1995 2004 01.01.2007

România 22.06. 1995 2004 01.01.2007

Turcia 14.04. 1987 Nu a început

negocierile

-

Condiţiile de bază pentru extinderea UE au fost prevăzute la art. 49 TCE (fostul art.

O): „Orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii. Statul adresează cererea

sa Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după avizul

conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor

care-l compun”.

1.4.4 Criteriile de aderare

În 1993, după Consiliul European de la Copenhaga, statele membre au făcut un pas

decisiv către extinderea avută în vedere. Ele au convenit că „ţările asociate din Europa

Centrală şi de Est pot deveni membre ale Uniunii Europene, dacă o doresc”. Astfel,

problema extinderii nu mai era „dacă”, ci „când”. De asemenea, Consiliul European a dat

un răspuns clar: „Aderarea va avea loc atunci când ţările asociate vor fi în măsură să

îndeplinească obligaţiile care le revin, îndeplinind condiţiile economice şi politice cerute”.

În acelaşi timp, statele membre au prezentat criteriile de aderare, cunoscute sub denumirea

de „criteriile de la Copenhaga”. Potrivit acestor criterii, statele candidate trebuie:

• să aibă instituţii stabile, care să garanteze democraţia, primordialitatea dreptului,

drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor;

• să realizeze o economie de piaţă viabilă, care să aibă capacitatea de a face faţă

presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii;

• să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de aderare, în special subscrierea la

obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

1.4.5. Agenda 2000

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a invitat Comisia Europeană

să realizeze o evaluare a cererilor de aderare a ţărilor candidate cât mai curând posibil după

Conferinţa interguvernamentală privind reforma instituţiilor UE, care a avut loc la

Amsterdam în iunie 1997, şi care a pregătit o analiză detaliată a consecinţelor lărgirii UE.

De asemenea, s-a reamintit că deciziile necesare începerii negocierilor de aderare vor fi

luate într-un termen de 6 luni după încheierea Conferinţei interguvernamentale.

În iulie 1997, Comisia a prezentat Agenda 2000 - un cadru unic în care Comisia

prezintă evoluţia Uniunii Europene şi politicile sale după anul 2000, impactul lărgirii asupra

UE în ansamblu şi viitorul cadru financiar de după anul 2000, în perspectiva unei Uniuni

Europene extinse. De asemenea, cuprinde avizul Comisiei privind cererile de aderare ale

ţărilor candidate.

Fiecare aviz al Comisiei evaluează situaţia ţărilor prin raportare la criteriile de

aderare. Comisia ia în considerare informaţiile furnizate de ţările candidate, evaluările

prezentate de statele membre, raporturile şi rezoluţiile Parlamentului European, lucrările

altor organizaţii internaţionale şi instituţii financiare internaţionale, ca şi progresele realizate

în cadrul Acordurilor Europene. Avizele cuprind nu doar o evaluare a evoluţiei performanţei

19

din fiecare stat până în 1997, ci şi o analiză prospectivă a progreselor scontate. Astfel de

avize Comisia a mai emis în 1989 pentru Turcia şi în 1993 pentru Cipru şi Malta.

După ce a evaluat gradul respectării criteriilor de aderare atins la acea dată de către

ţările candidate, Comisia Europeană a recomandat, în avizele sale din 1997, ca negocierile

de aderare să se deschidă cu Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru.

Urmare a acestor avize, Comisia supune rapoarte Consiliului. Rapoartele privesc

progresele îndeplinite de fiecare stat în parte. Pe baza acestora, Consiliul decide conduita

negocierilor sau extinderea lor către alte state candidate, în funcţie de criteriile de aderare. O

primă serie de rapoarte a fost prezentată în noiembrie 1998 şi o a doua în octombrie 1999.

Pe baza rapoartelor din 1999, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu

Letonia, Lituania, Malta, Republica Slovacia şi, sub rezerva anumitor condiţii specifice, cu

Bulgaria şi România.

1.4.5. Procesul de extindere

Pe baza recomandărilor Comisiei Europene, Consiliul European de la Luxemburg, din

decembrie 1997 a decis lansarea „unui proces global de extindere” pentru toate statele care

doreau să intre în UE. Acest proces cuprindea15

:

- Conferinţa europeană, care grupa ţările ce doreau să devină membre ale UE, adică

cele 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est, Cipru, Malta şi Turcia. Conferinţa era

un forum multilateral destinat să examineze probleme de interes general, precum: politica

externă şi de securitate comuna, justiţia, afacerile interne, domenii economice care relevă

cooperarea regională. Această Conferinţă s-a reunit pentru prima dată la Londra, la 12

martie 1998. Cea de-a 2-a reuniune s-a ţinut la Luxemburg, la 6 octombrie 1998, iar cea de-

a treia la Bruxelles, la 19 iulie 1999, la nivelul miniştrilor afacerilor externe. Turcia a

declinat invitaţia la aceste 3 prime conferinţe. În decembrie 1999, Consiliul European de la

Helsinki a anunţat că viitoarea Conferinţă europeană va fi reexaminată, după ce se va ţine

cont de evoluţia situaţiei;

- procesul de aderare, care a fost lansat la Bruxelles la 30 martie 1998, pentru toate

cele 10 candidate din Europa Centrală şi Cipru. Procesul de aderare, este un proces de

natură evolutivă şi inclusivă, în sensul că toate aceste ţări sunt chemate să adere la UE pe

baza unor criterii identice. El cuprinde:

» o strategie de pre-aderare;

» negocierile de aderare;

» un examen analitic („screening”) al legislaţiei comunitare;

» o procedură de urmat.

- procesul negocierilor de aderare, care determină condiţiile în care fiecare stat

candidat va intra în UE. Negocierile se concentrează, în special, pe condiţiile de adaptare, de

punere în practică şi de aplicare a acquis-ului UE de către statele candidate. În anumite

cazuri, pot fi luate dispoziţii tranzitorii, dar câmpul de aplicare şi durata lor trebuie să fie

limitate.


15

Comisia Europeană, „Élargissment de l’ Union européenne - Une chance historique”, pag. 12.

20

1.5.1. Instituţiile UE

Acestea sunt: Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de

Justiţie şi Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul

(Tribunalul de Primă Instanţă), ca instituţie asociată Curţii de Justiţie şi, din anul 2004,

Tribunalul Funcţiei Publice a UE (TFP).

Instituţiile UE, având rol esenţial în cadrul construcţiei Uniunii, prezintă următoarele

caracteristici:

A) Fiecare instituţie ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Uniunii,

răspunzând unor necesităţi fundamentale, şi anume:

a. Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

b. Comisia Europeană apără interesul Uniunii, în ansamblul ei;

c. Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

d. Curtea de Justiţie, Tribunalul şi TFP asigură respectarea regulilor de drept al

Uniunii Europene;

e. Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, şi, prin urmare,

controlul în domeniu.

B) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic şi

sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

C) Funcţiile instituţiilor nu se suprapun schemei statice moştenite de la Montesquieu.

În cadrul Uniunii, similar puterii legislative de la nivel naţional, este Consiliul, puterea

bugetară este împărţită, Parlamentul European putând contesta Comisia, iar Comisia este

instituţie cu atribuţii executive; Consiliul cumulează funcţiile legislativă, executivă,

guvernamentală.16

D) Instituţiile participă direct la luarea deciziei la nivelul Uniunii.

E) Instituţiile nu au personalitate juridică. Personalitate juridică are numai Uniunea,

instituţiile acţionând în numele Uniunii şi pentru aceasta.

F) Instituţiile exercită atribuţiile/competenţele pe baza Tratatelor constitutive şi

modificatoare, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din

cadrul Uniunii Europene.

1.5.2. Organele

Complexitatea materiilor care intră în competenţa instituţiilor UE, au determinat ca,

în activitatea pe care acestea o desfăşoară, să fie ajutate de diferite organe.

Unele dintre aceste organe sunt înfiinţate prin Tratate, iar altele sunt înfiinţate fie de

către instituţiile Uniunii Europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document,

formând aşa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor este aceea că, spre deosebire de instituţiile,

acestea nu participă direct la luarea deciziei, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un

caracter tehnic, auxiliar.

16

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 93

21

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1) Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale

interguvernamentale?

2) Ce tip de organizaţie internaţională a fost CECA?

3) Cine a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului ?

4) Când se sărbătoreşte „Ziua Europei”. Argumentaţi răspunsul.

5) Care este structura instituţională a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului?

6) Care este diferenţa dintre „instituţie a Uniunii Europene” şi „organ tehnic auxiliar al

Uniunii Europene”?

7) Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind din Planul Schuman?

8) Ce soluţii prevede Tratatul de la Nisa în Protocolul anexat cu privire la ieşirea din

vigoare a Tratatului instituind CECA?

Rezolvaţi următoarele teste-grilă17

:

1. Comunităţile Europene :

a) aveau personalitate juridică;

b) nu aveau personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;

c) nu aveau personalitate juridică.

2. Uniunea Europeană :

a) are personalitate juridică;

b) are personalitate juridică în anumite cazuri, special prevăzute de tratate;

c) nu are personalitate juridică.

3. Comunitatea Europeană reprezintă

a) denumirea generică dată celor trei Comunităţi Europene prin Tratatul de la

Maastricht (intrat în vigoare în anul 1993);

b) noua denumire a Comunităţii Economice Europene, potrivit Tratatului de la

Maastricht (intrat în vigoare în anul 1993);

c) primul pilon al UE.

4. Cei 3 piloni ai UE erau:

a) Comunităţile Europene; politica externă şi de securitate comună; justiţia şi

afacerile interne;

b) Uniunea Europeană; politica externă şi de securitate comună; cooperarea

17

Un singur răspuns corect.



22

judiciară în materie penală;

c) Comunităţile Europene; politica externă şi de securitate comună; cooperarea

judiciară în materie penală

1.8. Bibliografie

Bibliografie minimală obligatorie:

Doctrină:

- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul

de la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

- Augustin Fuerea, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008.

Culegeri de jurisprudenţă:

- Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, „Curtea de Justiţie Europeană.

Hotărâri comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.

Site-uri:

- www.europa.eu – Uniunea Europeană.

Bibliografie recomandată:

Doctrină:

- Roxana-Mariana Popescu, „Dreptul Uniunii Europene. Teste grilă şi sinteze legislative”,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013;

- Roxana-Mariana Popescu, Mihaela-Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european.

Sinteze şi aplicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

- Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;

- Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura

Oscar Print, Bucureşti, 1996;

- Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,

Bucureşti, 1999;

- Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”, 3-e

édition, L.G.D.J. Paris, 1999;

Reviste de specialitate:

- Revista Română de Drept Comunitar/European.

Legislaţie:

- Constituția României, republicată (2003);

Site-uri:

- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;

- www.ena.lu – European Navigatore.

http://www.europa.eu/

http://www.curia.europa.eu/

http://www.ena.lu/

23

Obiective:


să cunoască izvoarele dreptului Uniunii Europene;

să identifice elementele constitutive ale actelor normative ale Uniunii Europene;


să cunoască principalele prevederi ale Tratatului de aderare a României la UE;

să identifice actele normative ale Uniunii Europene şi principalele caracteristici ale

acestora, în raport cu actele normative interne.

Cuprins:

2.1. Concept; definiţie

2.2. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii

Europene

2.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene (dreptul derivat)

2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene

2.5. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene

2.6. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene



2.9. Bibliografie

2.1. Concept; definiţie

Preponderenţa izvoarelor dreptului Uniunii Europene, din punct de vedere cantitativ,

este dată atât de tratatele institutive (ca izvoare primare, principale), cât şi de alte reguli

cuprinse în documentele (actele) adoptate de către instituţiile UE în aplicarea acestor tratate

(ca izvoare derivate, secundare).

În sens larg, însă, dreptul Uniunii Europene este dat de: ansamblul regulilor (de

drept) aplicabile în ordinea juridică a UE18

, unele dintre ele chiar nescrise; principiile

18

Sensul de „ordine juridică comunitară” este atribuit de Jean Boulouis în lucrarea „Droit institutionnel de

communautés européennes”, Ed. Dalloz, 1999

Ordinea juridică a

Uniunii Europene UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

24

generale de drept sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie; normele de drept a căror provenienţă

se află în afara ordinii juridice a UE, provenind din relaţiile externe ale Uniunii; dreptul

complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre pentru

aplicarea tratatelor. Asupra acestora ne vom opri, în sinteză, în continuare.

Cu privire la clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, în literatura de

specialitate nu există o opinie unitară19

.

După unii autori20

, aceste izvoare sunt:

• tratatele institutive ale Uniunii;

• dreptul derivat;

• dreptul internaţional;

• principiile generale de drept.

Pentru alţi autori21

, izvoarele dreptului Uniunii Europene ar fi:

- tratatele institutive;

- tratatele subsidiare;

- legislaţia secundară;

- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie.

Potrivit altei opinii22

, izvoarele dreptului Uniunii Europene cuprind următoarele

categorii:

• tratatele institutive;

• principiile generale;

• actele unilaterale cu forţă obligatorie.

În sfârşit, o altă opinie23

, pe care o consemnează literatura de specialitate, este cea

potrivit căreia dreptul Uniunii Europene este dat de următoarele izvoare:

• tratate ce instituie Comunităţile, protocoale, convenţii, acte adiţionale, tratate

modificatoare, acorduri încheiate între statele membre sau între acestea şi state terţe;

• norme legislative şi decizii ale instituţiilor Uniunii Europene adoptate în temeiul

tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;

• jurisprudenţa Curţii de Justiţie;

• principiile generale de drept care îşi au sorgintea în constituţiile şi legile statelor

membre, în acordurile internaţionale şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare, vom trece în revistă problematica izvoarelor dreptului Uniunii

Europene, în următoarea clasificare:

- tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului Uniunii

Europene;

- izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar al Uniunii Europene (regulamentele,

directivele, deciziile, recomandările şi avizele);

- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii (ex.: acordurile

încheiate de Comunităţi/Uniunii cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale; actele

unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe ale Uniunii; unele tratate

încheiate de statele membre cu statele terţe ş.a.);

19

Viorel Marcu, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001, p. 88-89. 20

Jean Victor Louis, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990, p. 71-104. 21

Penelope Kent, „European Conununity Law”, 1992, p. 23 - 26. 22

David A.O. Edward, Robert C. Lane, „European Community Law”, Edinburgh, 1991, p. 73 - 74. 23

P. Manin, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional”, Paris, Editura A.

Pedone, 1993, p. 9.

25

- izvoarele complementare (ex.: convenţia comunitară; deciziile şi acordurile

convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului;

declaraţiile; rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Uniunii);

- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie; principiile

generale de drept).

2.2. Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare

Dreptul primar este constituit din tratatele institutive ale Comunităţilor/Uniunii,

tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi. Toate

acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale.

2.2.1. Enumerare şi prezentare

A) Tratatele originare.

Pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, principalul instrument este

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Pentru Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (CECA sau Euratom) există cele 2 Tratate de la Roma, din 25 martie

1957, însoţite de numeroase anexe şi protocoale, între care cel mai important defineşte

Statutul Băncii Europene de Investiţii (BEI), la care se adaugă, în mod deosebit,

protocoalele, semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles, asupra privilegiilor şi imunităţilor

privind Curtea de Justiţie. Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

B) Tratatele şi actele modificatoare

Acestea sunt mai greu de prezentat exhaustiv deoarece modificările şi completările

aduse tratatelor originare rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă

destul de numeroasă şi diversă de alte documente (acte normative) ale instituţiilor Uniunii

(în cadrul procedurilor simplificate de revizuire) sau din alte acte de natură particulară, cum

este cazul deciziilor pretinzând o ratificare a statelor membre.

Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante, amintim:

• instrumentele care instituie instituţiile comune ale Comunităţilor (Convenţia privind

anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la

Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul

unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965, intrate în

vigoare în august 1967);

• tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor, ce au urmărit ca scop pe acela al

sporirii puterii financiare a Parlamentului European (Tratatul de la Luxemburg, din 22

aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie

1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

• Decizia din 21 aprilie 1970, privind înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse

proprii ale Comunităţilor, întemeiată pe art. 231 al Tratatului CEE şi art. 173 al Tratatului

CEEA, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, în prezent înlocuită prin Decizia din 24 iunie

1988;

• Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin

sufragiu universal direct, întemeiată, în special, pe art. 138 al Tratatului CEE, intrată în

26

vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie, împreună cu altele, a făcut obiectul unor adaptări

operate de către statele membre, trebuind să fie asimilată cu tratatele propriu-zise);

• actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează

tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului UE. Aici avem în

vedere actele referitoare la aderarea la Comunităţile Europene a Danemarcei, Irlandei şi

Regatului Unit al Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;

• actele relative la aderarea Republici Elene la Comunităţile Europene, din 24 mai

1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;

• actele privind aderarea Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie

1985, precum şi cele care au urmat până în anul 1995 inclusiv (Austria, Finlanda, Suedia);

• tratatul de aderare a celor 10 state din Europa Centrală, din anul 2004;

• tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, din anul 2007;

• Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 februarie 1986, de 9

din cele 12 state membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei state membre

(Italia, Danemarca şi Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, şi nu s-a limitat la a modifica

cele 3 tratate institutive şi la a completa Tratatul CEE, ci a dat şi o bază juridică Consiliului

European şi cooperări politice europene.

• Tratatul de la Maastricht, din anul 1993;

• Tratatul de la Amsterdam, din anul 1999;

• Tratatul de la Nisa, din anul 2003;

• Tratatul de la Lisabona, din anul 2007.

2.2.2. Aplicarea tratatelor

În ceea ce priveşte aplicarea tratatelor, reţine atenţia faptul că Tratatul de la

Bruxelles, din 1965, numit şi „Tratatul de fuziune a executivelor”, a unificat doar instituţiile

celor 3 Comunităţi, nu şi Comunităţile, astfel încât tratatele constitutive continuau să

producă efecte juridice, motiv pentru care, instituţiile îşi exercitau, fiecare, puterea în cadrul

Comunităţii căreia îi aparţine, conform dispoziţiilor fiecărui tratat. Deci, funcţionează

principiul „autonomiei tratatelor Uniunii”24

. Astfel, tratatele constitutive constituie grupe de

angajamente independente unele faţă de celelalte.

Independenţa şi autonomia aplicării tratatelor este, în prezent, considerabil limitată

tocmai din dorinţa Curţii de Justiţie de a face să prevaleze o mai mare şi cuprinzătoare

armonie în interpretarea dispoziţiilor tratatelor constitutive, unele în spiritul altora. Folosind

analogiile evidente, Curtea de Justiţie, nu de puţine ori (în interpretările date), s-a sprijinit pe

dispoziţiile unui tratat pentru a interpreta dispoziţiile mai puţin clare ale altuia.

2.2.3. Structura tratatelor

Dacă avem în vedere structura tratatelor constitutive, observăm că aceasta este

aproape identică şi ţine cont de patru categorii de clauze, şi anume:

a) preambulul şi dispoziţiile preliminarii (scopurile politice şi etice ce îi animă pe

şefii statelor fondatoare; scopurile socio-economice; ansamblul dispoziţiilor ce conţin

obiective şi principii cu caracter general care nu se pot aplica direct, dar nu pot fi

considerate nici simple declaraţii de intenţie);

b) clauzele instituţionale, fiind cele care pun în aplicare „sistemul instituţional” al

Uniunii, în sens larg (organizare, funcţionare, competenţa instituţiilor şi altele);

24

Guy Isaac, „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999, p. 163.

27

c) clauzele materiale, adică acele clauze care, din punct de vedere cantitativ,

constituie cea mai mare parte a tratatelor, fiind vorba despre acele dispoziţii care definesc

regimul economic şi social (economic şi tehnic pentru Euratom) instituit prin acestea;

d) clauzele finale, privesc modalităţile de angajare a părţilor, intrarea în vigoare a

tratatelor şi revizuirea lor.

2.3. Izvoarele derivate (dreptul derivat)

Această a doua categorie de izvoare este formată din ansamblul actelor unilaterale ale

instituţiilor, nemaifiind, deci, în prezenţa unui drept convenţional, ci în prezenţa unui drept

„legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Uniune, în şi

pentru aplicarea tratatelor).

Caracteristica principală a Uniunii Europene este aceea potrivit căreia capacitatea de

a crea reguli de drept este instituţionalizată, adică este conferită anumitor organe (instituţii)

ce o exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei puteri normative

comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi redactorii tratatelor au fost reţinuţi în

folosirea termenului „lege” sau „legislaţie”.

2.3.1. Regulamentul

Este principalul izvor al dreptului Uniunii Europene. Prin acesta se exprimă,

îndeosebi, puterea legislativă a Uniunii. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

(TFUE) oferă efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără ambiguitate, care îi conferă

o natură şi o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele naţionale.

Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine prevederi generale şi

impersonale, statuând prin abstracţie. Este, de fapt, condiţia funcţionării normative care i se

cere în sistemul tratatului. Nu se confundă cu decizia.

Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta să se

deosebească de recomandări şi avize. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile

sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de directivă, care nu leagă decât în

privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea UE dispune de o putere normativă

completă. Puterea Uniunii poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi

modalităţile de aplicare şi execuţie considerate oportune.

Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct

subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine drepturi şi obligaţii pentru

acestea.

2.3.2. Directiva

Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă tehnicii legii-

cadru completată prin decretele de aplicare. Se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de

a oferi instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de uniformizare juridică, o formulă

fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea între nivelul unional şi nivelul naţional. Este

mai flexibilă şi mai fidelă particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura

funcţia de apropiere a legislaţiei UE de legislaţiile naţionale.

În termenii TFUE, directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de

atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare

dintre termenii definiţiei scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.

28

În principiu, directiva nu are o influenţă generală, adresându-se, de regulă, numai

anumitor state membre. Când, totuşi, şi aceasta se adresează tuturor statelor membre

(situaţie frecvent întâlnită) ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie indirectă, Curtea

calificând-o atunci ca „act având o influenţă generală”.

Directiva nu este direct aplicabilă, deşi la prima vedere acest lucru nu este evident.

Tocmai de aceea, Curtea de Justiţie a admis că, în unele condiţii particulare, anumite

directive nu sunt lipsite de efectul aplicabilităţii directe in statele membre, fapt care mai

estompează din diferenţa dintre regulament şi aceste directive.

2.3.3. Decizia

Este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi. Decizia

nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.

Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea vizează

îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. In acest caz este asimilată

actelor naţionale şi constituie, în mâinile autorităţilor Uniunii, un instrument de execuţie

administrativă a dreptului UE. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un

obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influenţă internaţională

(exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale). Se prezintă ca un

instrument de legislaţie indirectă care nu există fără directivă.

Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce

priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, legitim foarte detaliată şi poate să prevadă

chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă

numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.

Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia aplicabilităţii

directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul) aplicat cu prisosinţă. Fiind

obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct când

destinatarul este un particular sau o acţiune, adică modifică prin ea însăşi situaţia juridică.

2.3.4. Recomandarea şi avizul

Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului

derivat prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare

de drept în adevăratul înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile

de orientare a comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă avizele adresate de Comisie acţiunilor

sau statelor nu exprimă, de fapt, decât o opinie, recomandările Comisiei şi Consiliului invită

să se adopte o regulă sau alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive neobligatorii şi

jucând concret, un rol nenegociabil de “sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor

naţionale”.

2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii

Europene

2.4.1. Acordurile încheiate de Comunităţi/Uniunea cu statele terţe sau cu

organizaţiile internaţionale.

Acestea, în afară de faptul că obligă Comunităţile/Uniunea în plan internaţional, se

integrează în ordinea juridică a UE şi devin izvoare de legalitate.

29

2.4.2. Actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale

Comunităţilor/Uniunii.

Sunt destul de numeroase acordurile sau convenţiile încheiate de către

Comunităţi/Uniunea cu state terţe, acorduri prin care se constituie organe de gestiune, cărora

le conferă puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică acte care nu au nevoie de o

ratificare sau aprobare pentru a lega părţile (exemplu: Consiliile acordurilor de asociere sau

cooperare cu ţările Mediteranei; Consiliul de miniştri al Convenţiei de la Lomé Consiliul

Internaţional al cafelei, din 1975; Consiliul internaţional pentru cacao, din 1976 ş.a.).

Aceste acte, provenind de la organele internaţionale, nu se aplică automat, prin ele

înseşi, în ordinea juridică a UE. Sunt sistematic reluate în regulamentele Consiliului şi

publicate în anexele acestora (exemplu: Regulamentul din 19.02.1976 relativ la aplicarea

regulamentului economic şi a regulilor de control adoptate la 26.07.1976 prin Consiliul

internaţional pentru cacao).

2.4.3. Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor / Uniunii cu

state terţe

Acordurile externe şi actele unilaterale, luate în esenţa lor, nu sunt singurele

angajamente internaţionale care produc efecte în ordinea juridică a UE. Curtea de Justiţie nu

exclude, în plus, legarea Comunităţilor/Uniunii prin acorduri la care ele nu sunt părţi, dar

care au fost încheiate de statele membre.

Această posibilitate a rămas, totuşi, limitată la anumite ipoteze în care

Comunităţile/Uniunea sunt/este considerate/ă ca fiind „substituite/ă” cu statele membre,

pentru angajamentele asumate de ele prin anumite tratate încheiate anterior anului 1958.

Argumentul determinant este transferarea, către statele membre ale Uniunii, a competenţelor

exercitate înainte de ele în domeniul cuprins în aceste tratate. Cazul GATT, asupra căruia

Curtea avea să se pronunţe, prezenta, într-adevăr, un fel de ipoteză favorabilă. În momentul

încheierii Tratatului CEE statele membre erau, de fapt, legate prin angajamentele Acordului.

Departe de a se despărţii de obligaţiile existând faţă de ţările terţe, ele, dimpotrivă, şi-au

exprimat dorinţa de a le respecta atât în dispoziţiile tratatului, cât şi în practică. Transferând

Uniunii competenţele lor în domeniul tarifar şi comercial, marcau implicit, dar necesar,

voinţa lor de a se lega prin obligaţii contractuale în virtutea Acordului. După 1958,

Comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o parte contractantă şi a fost considerată aşa

prin partenerii săi.

Ca problemă, a fortiori, rămâne deschisă chestiunea cunoaşterii dacă,

Comunitatea/Uniunea este legată prin acorduri încheiate de statele membre, ulterior intrării

în vigoare a Tratatului CEE, în domeniile ce rezultă din competenţa lor internaţională

reziduală sau tranzitorie. Se referă, în special, la anumite convenţii internaţionale de lucru

sau acorduri încheiate în cadrul Consiliului Europei.

În ce priveşte nivelul pe care îl ocupă angajamentele externe în ordinea juridică a

Uniunii Europene observăm că acesta este inferior dreptului primar, dar superior dreptului

derivat.

2.5. Izvoarele complementare

Spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din angajamentele

30

externe ale Comunităţilor/Uniunii, care rezultă (ambele) din exercitarea de către instituţiile

Uniunii a competenţelor ce le-au fost atribuite prin tratate, în acest caz avem de-a face cu

izvoare care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de

competenţă naţională. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea

obiectivelor definite de tratate, poartă denumirea de „drept (izvoare) complementar(e)” şi

pot fi considerate norme de drept unional, în sens larg. Acestea sunt:

2.5.1. Convenţia comunitară

Uneori, tratatele prevăd intervenţia expresă a convenţiilor internaţionale formale,

pentru a le completa.

În baza art. 293 al Tratatului CE s-a pregătit şi Convenţia pentru fuziunea

internaţională a societăţilor anonime ca şi Convenţia relativă la faliment. Exemple de

Convenţii încheiate, fără a prejudicia lucrări în curs sau abandonate sunt: Convenţia de la

Neapole, din 7 septembrie 1967, pentru asistenţă mutuală între administraţiile vamale;

Convenţia de la Luxemburg, din 15 decembrie 1975, relativă la brevetul comunitar pentru

Piaţa comună şi Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă pentru

semnare la Roma în 19 iunie 198025

.

Aceste convenţii seamănă foarte mult cu dreptul internaţional prin recurgerea la

procedeele clasice de angajament, care sunt „semnarea” şi „ratificarea”. Specificitatea lor, de

convenţii comunitare, se manifestă, în special, prin nivelul elaborării lor: iniţiativa este, în

general, luată de comun acord cu Consiliul şi Comisia; negocierea este condusă de experţi

guvernamentali şi se realizează cu asistenţa Comisiei; proiectul elaborat, de către experţi este

transmis Consiliului şi Comisiei, care indică public opinia lor într-un aviz formal şi, la limită,

obiecţiile pe care le au.

2.5.2. Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor

membre reunite în cadrul Consiliului.

Cu mult timp în urmă, reprezentanţii guvernelor statelor membre au luat obiceiul de a

se reuni în cadrul Consiliului, în Conferinţă diplomatică, pentru a lua anumite măsuri în

domenii, cum ar fi:

- în domeniile pe care însuşi tratatul le-a rezervat statelor (deciziile de accelerare din

12.05.1960 şi din 15.05.1962);

- în problemele care nu sunt guvernate de tratate (exemplu: decizia din 18. 12.1978,

relativă la suprimarea anumitor taxe poştale de prezentare la vamă);

- asupra problemelor ce nu sunt guvernate, decât parţial, prin tratat, cazul tipic fiind

acela al acordurilor interne care intervin cu ocazia încheierii acordurilor externe mixte

(exemplu: acordul intern relativ la măsurile de luat şi la procedurile de urmat pentru

aplicarea celei de-a doua Convenţii de la Lomé).

Aceste decizii şi acorduri sunt, adesea, adoptate ca acte instituţionale, la propunerea

Comisiei şi, după consultarea Adunării, sunt hotărâte cu ocazia unei sesiuni a Consiliului şi

în prezenţa Comisiei. Sunt, de obicei, publicate în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene

şi trimise, uneori, instituţiilor UE pentru a fi puse în aplicare. Nu sunt, totuşi, acte

instituţionale deoarece sunt adoptate după modalităţi diferite, cum ar fi: unanimitate şi nu

25

JOCE nr. L.266 din 09.10.1980; conform H. Gaudement-Tallon, „Noul drept internaţional privat european

de contracte”, R.T.D.E., 1981, p. 215.

31

majoritate, fiind semnate de toţi miniştrii şi nu numai de către Preşedinte (chiar dacă, foarte

des, singura semnătură care apare în JO este cea a Preşedintelui).

Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenţionale interstatale.

2.5.3. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor/

Uniunii Europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre

Acestea se deosebesc de precedentele prin faptul că nu comportă nici o procedură de

angajament juridic şi traduc doar voinţa politică a actelor care le conferă numai valoare de

orientare pentru a programa acţiunile lor. Este vorba de dispoziţiile adoptate în cadrul

Consiliului sub forma actelor mixte, adică emanând simultan de la Consiliu şi de la

reprezentanţii guvernelor statelor membre şi vizând să programeze global o activitate

relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor (exemplu: rezoluţia Consiliului şi a

reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 23.03.1971, privind realizarea, pe etape, a

unei uniuni economice şi monetare).

Asemenea acte pot să mai fie adoptate în afara Consiliului şi de către şefii de stat şi

guvern ai celor „28” în cadrul Consiliului European.

2.6. Izvoarele nescrise

Jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului UE. Este la

latitudinea ordinii juridice a UE de a primi dreptul jurisprudenţial între celelalte izvoare

(caracterul imprecis, general şi incomplet al regulilor conţinute în tratate; rigiditatea

dreptului primar, datorată procedurii greoaie de revizuire; inerţia dreptului derivat rezultând

din blocajele din cadrul Consiliului).

2.6.1. Metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie

a) Predilecţia pentru metodele sistemice şi teleologice. Dacă instanţa de la

Luxemburg a adoptat modalităţile de interpretare pe care le preconizează art. 3 din

Convenţia de la Viena, asupra dreptului tratatelor şi după care interpretarea trebuie să se

facă după „sensul ordinar atribuit termenilor tratatului, în contextul şi în lumina obiectului

şi scopului său”, a arătat rapid că pentru ea „contextul general” (metoda sistemică) ca şi

„obiectul şi scopul” (metoda teleologică) aveau un avans faţă de interpretarea literală.

Interpretarea sistemică este interpretarea normelor în cadrul raportului lor sistemic cu

alte norme şi cu ansamblul reglementărilor, ţinând cont de locul şi funcţiile lor în ansamblul

organizat (exemplu: Hotărârea Manghera26

, în care Curtea afirmă că paragraful 1 al art. 37

din Tratatul CEE trebuie să fie considerat în contextul său, în relaţie cu tratatul. în această

situaţie conexiunea anumitor dispoziţii contează mai puţin decât raporturile lor structurale).

Interpretarea teleologică este întrebuinţată în privinţa dreptului derivat.

b) Depăşirea metodelor de interpretare ale arbitrajului internaţional. Atunci când

arbitrajul internaţional se abţine, din respect pentru principiul suveranităţii, să interpreteze

strict angajamentele statelor, Curtea de Justiţie estimează, dimpotrivă, că finalităţile

integrării tratatelor Uniunii autorizează interpretări care vin să se opună suveranităţii

statelor.

26

Hotărârea Curții din data de 3 februarie 1976, Pubblico Ministero împotriva Flavia Manghera și alții, Cauza

59-75, culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 1976 pagină 00091

32

Când arbitrajul internaţional se limitează la folosirea „regulii efectului util” pentru a

prevala două interpretări ale unei norme, ceea ce i-ar da mai de grabă o anume semnificaţie

decât cea golită de sens, Curtea de Justiţie nu se limitează să îngrădească interpretările unei

dispoziţii care ar face-o să piardă orice efect util.

În situaţia în care arbitrajul internaţional se mulţumeşte cu o cercetare inductivă a

gândirii autorilor tratatului, Curtea nu ezită, în ceea ce o priveşte, ca, plecând de aici şi

raţionând sub forma deductivă, precum un arbitru intern, să deducă din noţiunea de

„Comunitate/Uniune” consecinţele care sunt inevitabile şi dreptul incontestabil unional,

adică să deducă din stadiul de avansare a construcţiei Uniunii implicaţiile necesare.

2.6.2. Principiile generale de drept

a) Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie o superegalitate a UE,

superegalitate a cărei respectare îi impune astăzi Curtea de Justiţie instituţiilor şi care

posedă, deci, o autoritate superioară celei din dreptul derivat.

b) Principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiţie impune respect

instituţiilor:

- principiul securităţii juridice sub cele mai diverse expresii: prescrierea şi decăderea

din drepturi; inopozabilitatea unui act care nu a făcut obiectul unei publicaţii adecvate;

neretroactivitatea; încrederea legitimă;

- principiul dreptului la apărare impune respectarea caracterului contradictoriu al

procedurii, nu numai în faţa organelor jurisdicţionale, ci şi în faţa organelor administrative,

chiar pur consultative şi când este vorba de sancţiuni disciplinare sau administrative ori

chiar simple decizii „care afectează de o manieră sensibilă” interesele persoanelor vizate;

- principiul egalităţii - pentru care interzicerea discriminării după naţionalitate sau sex

nu este decât expresia specifică, aplicându-se reglementări economice edictate de instituţiile

UE;

- principiul proporţionalităţii - pretinde că orice obligaţie impusă destinatarului de

către regulile UE trebuie să fie limitată la strictul necesar pentru atingerea obiectivului

cercetat şi impune numai sacrificiul suportabil de către operatorii pe care îi grevează.

c) Principiile cu caracter tehnic, care nu au decât o valoare supletivă, în cazul lacunar

în care ar putea, la limită, să fie îngrădită voinţa prin dispoziţii exprese ale dreptului derivat.

Exemple:

- principiul responsabilităţii extracontractuale a Uniunii;

- principiul retragerii retroactive a actelor ilegale;

- principiul neplăţii zilelor de greva;

- principiul distincţiei impozitelor, a taxelor şi a redevenţelor.


2.7.1. Prezentare generală

La data de 25 aprilie 2005, a fost semnat Tratatul de aderare a ţării noastre la UE

după ce, la data 13 aprilie, a aceluiaşi an, Parlamentul European a dat avizul conform asupra

acestuia pentru a intra în vigoare la 1 ianuarie 200727

(procedura premergătoare, consacrată

27

Art. 4 pct. 2 din Tratat: „Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 2007 sub condiţia ca toate

instrumentele de ratificare să fi fost depuse înaintea acestei date”.

33

la nivelul Uniunii în vederea declanşării ratificării de către toate statele membre, inclusiv

cele care fac obiectul aderării, România şi Bulgaria).

Încercând să realizăm o scurtă prezentare a Tratatului, încă din primele pagini reţine

atenţia faptul că acesta este comun României şi Bulgariei, deoarece Tratatul reglementează

aderarea împreună, nu condiţionat, la UE. La o analiză atentă, putem observa faptul că

Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE este similar Tratatului de aderare a celor

10 state28

din Europa Centrală şi de Est, de la 1 mai 2004. Cu toate acestea, particularitatea

Tratatului de aderare a României şi Bulgariei se regăseşte în faptul că, la etapa elaborării29

,

trebuia să se ţină cont de posibilitatea ca, la data aderării, Tratatul de instituire a unei

Constituţii pentru Europa să fie în vigoare, în sensul că intrarea în vigoare a acestuia din

urmă condiţiona aderarea ţării noastre la o entitate (UE) sau alta (Comunităţile Europene).

Dacă Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ar fi fost în vigoare la data

aderării, România urma să devină stat membru al Uniunii Europene30

; potrivit art. 2 (1) din

Tratat, „în cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa nu este în

vigoare la data aderării, Republica Bulgaria şi România devin părţi la tratatele pe care se

întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau completate”, cu alte cuvinte

România s-a alăturat celor 25 de state membre ale Comunităţilor Europene, aşa cum s-a

întâmplat cu toate statele care au aderat din anul 1973 şi până în prezent. Acest aspect a

condus la realizarea unui Tratat cu o structură originală, nemaiîntâlnită până acum în cazul

altor Tratate de aderare.

Astfel, Tratatul cuprinde 3 elemente de structură, şi anume:

- Părţile principale: Tratatul de aderare propriu-zis şi Actul, respectiv,

Protocolul de aderare;

- Anexele şi

- Declaraţiile.

Originalitatea, particularitatea Tratatului nostru de aderare constă în existenţa unui

Act de aderare şi a unui Protocol de aderare. Potrivit dispoziţiilor Tratatului, în funcţie de

intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Actul şi

Protocolul intră în vigoare alternativ. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a unei

Constituţii pentru Europa ar fi intrat în vigoare anterior aderării României şi Bulgariei

(adică, aşa cum se prevedea, la 1 noiembrie 2006), Protocolul de aderare urma să producă

efecte de la 1 ianuarie 2007. Dar, după cum se ştie, Tratatul constituţional nu era în vigoare

la această dată şi, prin urmare, Actul de aderare este cel care se aplică în prezent, iar odată

cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional (când şi dacă va mai fi cazul, date fiind

28

Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia: 29

Odată finalizate negocierile de aderare, începând cu luna decembrie a anului 2004, România a declanşat

formalităţile pentru redactarea Tratatului de aderare. Varianta în limba engleză a Tratatului de aderare a fost finalizată la

sfârşitul lunii ianuarie, astfel încât la 4 februarie 2005, aceasta a fost agreată de statele membre ale UE, la Bruxelles, în

cadrul COREPER (COREPER, acronimul francez sub care este cunoscut Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, este

format din reprezentanţii – ambasadorii – permanenţi ai statelor membre şi, într-o etapă care presupune negocieri

preliminare, acordă asistenţă Consiliului Uniunii Europene în tratarea problemelor aflate pe ordinea de zi a acestuia.

Comitetul ocupă o poziţie esenţială în sistemul comunitar de luare a deciziilor; în acelaşi timp, COREPER este un for

de dialog – între reprezentanţii permanenţi, precum şi între aceştia şi capitalele statelor pe care le reprezintă – şi un

organ de exercitare a controlului politic). Tratatul de aderare a fost ratificat de Parlamentul ţării noastre prin Legea nr.

157 din 24.05.2005, promulgată de Preşedintele României prin Decretul nr. 465 din 24.25.2005, adică chiar în aceeaşi

zi. 30

Art. 1 (2) din Tratat: „Republica Bulgaria şi România devin părţi la Tratatul de instituire a unei Constituţii

pentru Europa şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea

modificate sau completate”.

34

evoluţiile înregistrate recent la reuniunea de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007), Actul de

aderare va fi abrogat şi Protocolul va începe să producă efecte juridice31

.

Tratatul de aderare propriu-zis32

conţine 6 articole şi consacră dobândirea statutului

de stat membru de către România şi Bulgaria la Uniunea Europeană, precum şi faptul că

prin aderare cele două state devin părţi la Tratatul de instituire a Constituţiei pentru Europa,

în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Totodată, Tratatul conţine şi

o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare şi a Protocolului de

aderare33

.

Protocolul, respectiv Actul de aderare au o structură identică, şi anume34

: Partea

întâi: Principii; Partea a doua: Adaptări ale Constituţiei35

/Tratatelor; Partea a treia:

Dispoziţii permanente; Partea a patra: Dispoziţii temporare; Partea a cincea: Dispoziţii

privind punerea în aplicare a protocolului/actului36

.

Totodată, Tratatului de aderare îi sunt anexate 4 Declaraţii37

politice (care nu produc

efecte juridice), precum şi 9 Anexe.

În prezentarea efectelor Tratatului de aderare a României la UE în ordinea juridică

internă, două sunt problemele principale pe care le vom dezvolta în continuare, şi anume:

mai întâi, ne vom referi la Tratatul de aderare, în sine, ca izvor principal (primar) de drept

unional, dar şi ca izvor de drept internaţional (din punctul de vedere al accepţiunii date de

Constituţia revizuită a României, din anul 2003); în cel de-al doilea rând, vom prezenta

libertăţile de circulaţie, aşa cum sunt ele reglementate prin Tratatul de aderare a României la

UE, cu privire specială asupra mărfurilor (în etapa actuală, libertatea de circulaţie a

mărfurilor determinând conduite şi efecte juridice, dar nu numai, dintre cele mai diverse).

2.7.2. Tratatul de aderare a României la UE – izvor primar al dreptului Uniunii

Europene

Cu titlu de argumente pentru includerea Tratatului de aderare a României la UE în

categoria izvoarelor primare ale dreptului UE, vin, între altele, şi dispoziţiile cuprinse în

Partea a patra a Tratatului: Dispoziţii temporare, dispoziţii care modifică prevederile iniţiale

ale tratatelor constitutive. Astfel, aici întâlnim măsurile tranzitorii instituţionale şi financiare

convenite în cadrul negocierilor şi clauzele de salvgardare. Astfel, România, potrivit

Tratatului, deţine 3538

de locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsă între 1

ianuarie 2007 – data aderării efective la UE şi data la care se vor desfăşura noi alegeri

31

Art. 2 (3) din Tratat: „În cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa intră în vigoare

după aderare, protocolul prevăzut la articolul 1 alineatul (3) înlocuieşte actul prevăzut la articolul 2 alineatul (2) de la

data intrării în vigoare a tratatului menţionat. În acest caz, dispoziţiile protocolului menţionat anterior nu sunt

considerate ca producând efecte juridice noi, ci ca menţinând, în condiţiile stabilite în Tratatul de instituire a unei

Constituţii pentru Europa, în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi în respectivul

protocol, efectele juridice deja create de dispoziţiile actului prevăzut la articolul 2 alineatul (2)”. 32

www.mae.ro; www.mie.ro; www.infoeuropa.ro . Sinteza realizată de Ştefan Deaconu „Tratatul de aderare a

României la UE – prezentare generală”, Facultatea de Drept, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice. 33

Art. 2. 34



Este vorba despre Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 36





Art. 21 (1).

http://www.mae.ro/

http://www.mie.ro/

http://www.infoeuropa.ro/

http://www.mae.ro/

http://www.mie.ro/


http://www.mae.ro/

http://www.mie.ro/


http://www.mae.ro/

http://www.mie.ro/


35

pentru Parlamentul European39

. Potrivit art. 21 (2) din Tratatul de aderare, România are

obligaţia de a organiza alegeri pentru Parlamentul European nu mai târziu de 31 decembrie

200740

.

Privitor la dispoziţiile financiare, tot potrivit Actului de aderare, România va

contribui cu 42,3 milioane Euro la capitalul subscris al Băncii Europene de Investiţii, cu

29,8 milioane Euro la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel şi va primi din partea UE

unele alocări financiare pentru acţiuni structurale şi facilitarea Sistemului Schengen în

vederea implementării acquis-ului Schengen. Suma totală alocată României de către UE

pentru acţiuni structurale în perioada 2007-2009 va fi de 1399 milioane Euro în 2007, 1972

milioane Euro în 2008 şi 2603 milioane Euro în 2009, iar pentru facilitarea Sistemului

Schengen sumele sunt de 297,2 milioane Euro în 2007, 131,8 milioane Euro în 2008 şi

130,8 milioane Euro în 200941

. Ulterior, observăm, că acestea au fost completate.

Clauzele generale de salvgardare sunt incluse în Tratat în mod similar celor stabilite

pentru cele 10 state care au aderat la 1 mai 2004, şi anume:

- clauza de salvgardare generală42

. Potrivit acesteia, dacă, până la sfârşitul a trei ani

de la aderare, vor apărea dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector economic sau

care ar putea deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria

pot solicita Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată

şi a ajusta respectivul sector economic al Pieţei Comune. În aceleaşi circumstanţe, orice stat

membru actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau

ambele noi state membre.

- clauza de salvgardare privind Piaţa Internă (relevantă pentru libertatea de circulaţie

a mărfurilor, la care ne vom referi în partea a doua). La art. 37 se prevede faptul că, dacă în

primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate

în cadrul negocierilor periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din

proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru

remedierea acestei situaţii43

.

- clauza de salvgardare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. În conformitate

cu dispoziţiile art. 38, dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la

transpunerea sau implementarea prevederilor unionale referitoare la recunoaşterea reciprocă

în domeniul civil şi penal, Comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat

membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia

măsurile necesare şi să specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să

fie justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situaţiei.

Se adaugă acestor trei clauze de salvgardare, în Tratatul de aderare a României şi

Bulgariei la UE şi două clauze specifice celor două state, şi anume:

- clauza de amânare a aderării (în prezent a rămas fără efecte, fiind golită de conţinut

juridic). Spre deosebire de Tratatul celor zece state care au aderat în anul 2004, Tratatul de

aderare a României şi Bulgariei conţine, la art. 39, o dispoziţie potrivit căreia Consiliul, prin

vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, putea lua decizia de a amâna data aderării cu

un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se constata că stadiul

39

2009. 40

„Înainte de 31 decembrie 2007, Bulgaria şi România sunt obligate să organizeze fiecare alegeri pentru

Parlamentul European, prin votul universal direct al cetăţenilor lor, pentru desemnarea numărului de membri prevăzut

la alineatul (1), în conformitate cu dispoziţiile Actului privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot

universal direct”. 41

Articolele 25 – 35. 42

Art. 36. 43

Această clauză putea fi invocată şi înainte de data aderării.

36

pregătirii şi implementării acquis-ului de către cele două state demonstrează pregătirea

insuficientă a acestora pentru a deveni state membre ale Uniunii.

Mai mult, cu privire la România, Consiliul ar fi putut decide, prin vot cu majoritate

calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constata o pregătire

insuficientă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în cel al concurenţei44

(regula, aici,

fiind unanimitatea, nu majoritatea).

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre izvoarele derivate obligatorii ale

dreptului UE?

2. Care este structura tehnico-legislativă a tratatelor?

3. Care sunt prevederile Constituţiei României, republicată, în legătură cu aplicarea

dreptului Uniunii Europene.

4. Ce reprezintă acquis-ul UE?


: 1) Dreptul primar al UE este constituit din:

a) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene;

b) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din actele

primare ale instituţiilor comunitare;

cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din actele care

le modifică, completează şi adaptează.

2) Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor/Uniunii Europene sunt:

a) izvoare primare ale dreptului UE;

b) izvoare secundare ale dreptului UE;

c) izvoare complementare ale dreptului UE.

3) Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European fac parte din:

a) legislaţia primară a dreptului UE;

b) legislaţia secundară a dreptului UE;

c) legislaţia complementară a dreptului UE.

4) Termenul de „act comunitar/unional” reprezintă:

44

Există 11 obligaţii menţionate în Anexa IX punctul I şi II (7 la Capitolul „Justiţie şi Afaceri Interne” şi 4 la

Capitolul „Concurenţă”). 45




37

a) orice act legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;

b) orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;

c) orice hotărâre legislativă sau administrativă adoptată de autorităţile administrative.

5) Regulamentele:

a) sunt obligatorii pentru toţi destinatarii lor şi sunt direct aplicabile în toate statele

membre;

b) sunt obligatorii în ceea ce priveşte scopul de atins pentru destinatarii lor şi sunt direct

aplicabile în toate statele membre;

c) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în toate statele

membre;

d) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în statele membre

destinatare.

6) Directivele:

a) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în

legislaţia internă;

b) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în

termenele prevăzute;

c) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse în termenele

prevăzute.

2.10. Bibliografie


Doctrină:

- - Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul de

la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

- Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck, 2003;




Site-uri:



Doctrină:




Caiet de seminar”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2009;





Bucureşti, 1999;




38

- Constantinesco, Vlad; Jaques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys, „Traité instituant

la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992.

Culegeri de acte normative:

- Theodor Tudoroiu, “Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997;

- Theodor Tudoroiu, “Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999;

- “Documente de bază ale Comunităţii europene”, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi,

2002.


- Revista Română de Drept Comunitar

Legislaţie:


- Tratatul de a Nisa (2001);

- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);

- Tratatul de la Lisabona (2007).

Site-uri:




http://www.ena.lu/

39

Obiective:


să cunoască principalele caracteristicile ale Uniunii Europene, ca entităţi de drept

internaţional;

să identifice elementele constitutive ale Uniunii Europene, ca organizaţii

internaţionale;

să descrie caracteristicile dreptului Uniunii Europene;


să cunoască particularităţile Comunităţilor Europene şi ale UE, ca subiecte speciale

de drept internaţional.

Cuprins:


3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene



3.5. Bibliografie


Din faptul că suntem în prezenţa unui subiect de drept internaţional rezultă şi

caracteristicile Uniunii. Acestea, în sinteză prezentate, sunt următoarele:

- asocieţie economică integrată;

- organizaţie internaţionala;

- structură instituţională proprie, originală.

3.1.1. Asociaţie economică integrată.

Deşi, prin scopul urmărit se îndreaptă către domeniul politic, primordial rămâne

totuşi scopul economic (Piaţa Comună).

Caracteristicile

Uniunii Europene

şi ale dreptului UE


40

Piaţa Comună, ca reflex al unei situaţii economice, din punct de vedere juridic, este o

arie geografică unică, ce se substituie ariilor geografice naţionale, care fuzionează între ele

pentru a funcţiona ca un tot unitar, aplicându-se, la aria comună, regulile convenţiei, reguli

ce decurg în mod implicit din cele ale economiei de piaţă (acesta fiind şi mecanismul

aplicat).

Punctul de plecare l-a constituit fiecare arie geografică în parte (spaţiul geografic al

fiecărei ţări membre). La început Beneluxul, Franţa, Italia, Germania au format o Piaţă

Comună, apoi s-au alăturat ariile naţionale ale celorlalte state până au fost cuprinse toate 15

(în anul 1995), 25 (la 1 mai 2004) şi, ulterior, 27 (1 ianuarie 2007).

Măsurile de ordin juridic, ce au însoţit formarea unei asemenea arii unice, au fost în

principal:

• suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea lor cu

tariful vamal comun (TVC/TDC), permiţând libera circulaţie a produselor în interiorul ariei

comune;

• interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a producătorilor

proprii prin taxări, contigentări, ajutoare din partea statului sub forma subvenţiilor ş.a.;

• s-a impus, prin reglementări juridice, înlăturarea tuturor discriminărilor de natură

publică sau privată care s-ar fonda pe naţionalitate sau pe cetăţenie, interzicându-se orice

măsuri de limitare a concurenţei sau de limitare a Pieţei Comune.

De la 01.01.1993, operează existenţa Pieţei Comune a serviciilor, a muncii şi a

capitalurilor, care a avut ca punct de plecare Piaţa Comună a produselor.

Din punct de vedere politic, statele au realizat trecerea de la o politică naţională

proprie la cooperarea economică prin coordonarea politicilor economice în interesul

Comunităţilor/Uniunii pentru realizarea obiectivelor Uniunii (subordonarea intereselor

naţionale celor unionale).

Implicaţiile, însă, nu au fost numai de natură politică, ci şi juridică. Cele de natură

politică se concretizează în faptul că au fost concepute modalităţi care să asigure unificarea

reglementărilor necesare organizării şi funcţionării Pieţei Comune. După elaborarea acestei

reglementări a fost necesară, şi chiar s-a realizat, interpretarea lor de către Curtea de Justiţie

de la Luxemburg, soluţionând chestiuni de natură juridică.

3.1.2. Organizaţie internaţională.

Cauzele care generează această a doua trăsătură caracteristică de esenţă a Uniunii se

regăsesc, îndeosebi, în următoarele aspecte:

A. reprezintă rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane

(negocierile s-au purtat între reprezentanţii autorizaţi ai statelor);

B. este organizaţie internaţională regională deschisă, orice stat european având

posibilitatea să adere la ele.

Condiţiile de fond, de natură politică, sunt:

- existenţa şi funcţionarea unei democraţii de tip pluralist în statul aderant;

- respectarea drepturilor omului (inclusiv instituţionalizarea copiilor străzii şi

respectarea drepturilor minorităţilor naţionale).

Condiţiile de ordin juridic cerute statelor pentru aderare sunt:

• acceptarea fără rezerve a tratatelor şi a finalităţii lor politice (această acceptare se

concretizează în recunoaşterea priorităţii dreptului UE în raport cu dreptul naţional);

41

• recunoaşterea principiului aplicabilităţii directe a dreptului UE (nemaifiind necesară

ratificarea de către legislativele statelor a normelor dreptului UE în vederea aplicării);

• recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice a UE.

Condiţiile de natură economică, presupun asumarea răspunderii şi îndeplinirea

obiectivelor Uniunii Europene (ex.: nivelul deficitului bugetar).

C. ca organizaţie specializată are vocaţie economică (cel puţin în faza incipientă),

deşi ulterior se tinde către o vocaţie politică (cum este cazul Tratatului de la Maastricht).

D. este organizaţie internaţională care are calitatea de persoană juridică, fiind subiect

de drept internaţional public.

3.1.3. Are o structură instituţională proprie, originală.

Uniunea Europeană are o structură proprie, originală care constă în existenţa şi

funcţionarea: Consiliului, a Comisiei, a Parlamentului, a Curţii de Conturi şi a Curţii de

Justiţie. Aceasta dispune şi de o ordine juridică proprie, care constă dintr-un sistem de

norme cuprinse în tratate, în actele instituţiilor UE, precum şi în jurisprudenţa ce formează

un ansamblu coerent integrat direct ordinilor juridice naţionale. Structura juridică este

exprimată chiar prin ordinea juridică a UE.

3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene46

Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele şi statele UE, dreptul

emanat din surse unionale nu este un drept străin, nici un drept extern. El este dreptul

propriu al fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional al acestora, cu singura

calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia textelor normative ale fiecărui stat. Într-

adevăr, prin însăşi natura sa, dreptul UE deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea

juridică internă a statelor membre, astfel:

• norma de drept unional dobândeşte automat statut de drept pozitiv în ordinea

juridică internă a statelor: „aplicabilitatea imediată”;

• norma unională este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii

pentru persoanele particulare: „aplicabilitatea directă”;

• norma UE are prioritate faţă de orice normă naţională: “prioritatea”.

3.2.1. Aplicabilitatea imediată

A. Relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

Principiile dreptului internaţional (art. 28 din Convenţia de la Viena - 1969) obligă

statele să respecte Tratatele pe care le-au încheiat şi, mai ales, să determine aplicarea

acestora de către propriile organe legislative, executive şi judiciare, a căror responsabilitate

poate fi, eventual, angajată în faţa judecătorului internaţional, referitor la statele faţă de care

acestea şi-au asumat obligaţii. Dreptul internaţional nu reglementează şi condiţiile în care

normele cuprinse în tratate să fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate

de organele şi jurisdicţia acestora. Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat,

care o reglementează. în mod suveran, în funcţie de concepţia pe care o adoptă asupra

46

Guy Isaac, op.cit., pag. 226-283.

42

relaţiilor dintre dreptul internaţional şi cel intern. Se cunoaşte faptul că soluţiile pozitiviste

sunt inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în constituţii sau practicate.

B. Concepţii doctrinare

a. Concepţia dualistă, ai căror principali teoreticieni sunt italienii47

şi germanii48

şi

care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea naţională

reprezintă sisteme independente şi separate, care coexistă în paralel ca nişte compartimente

etanşe. Ca atare, un tratat internaţional perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect

decât în ordinea internaţională. Pentru ca el să se poată aplica în ordinea internă a unui stat

contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispoziţiile într-o normă naţională (cel mai

adesea o lege) sau să-l introducă în ordinea naţională printr-o formulă juridică care

realizează admiterea. Şi într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a Tratatului,

adică norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi aplicată decât în

noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu în cea de reglementare de drept

internaţional.

b. Concepţia monistă49

se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea ce exclude

orice continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională a statelor

respective. Norma internaţională este imediat aplicată, fără a fi admisă sau transformată în

ordinea internă a statelor-părţi. Tratatul internaţional perfect se integrează, pe deplin, în

sistemul reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanţele naţionale, iar prevederile

acestuia sunt aplicabile în calitatea lor iniţială, de reglementări internaţionale.

3.2.2. Raporturile dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre

Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului UE nu-i este indiferentă natura

relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul UE şi dreptul naţional. El postulează

monismul şi impune respectarea acestuia de către statele membre.

Monismul decurge şi din însăşi natura Uniunii, deci „din ansamblul sistemului

Tratatului”, aşa cum a subliniat Curtea de Justiţie. Sistemul UE, mai cu seamă în măsura în

care el comportă atribuţii de putere normativă pentru instituţii, nu poate funcţiona decât în

monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: „prin instituirea

unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii, cu personalitate, cu

capacitate juridică… şi mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenţei sau

dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre comunitate, acestea şi-au limitat,

chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil

resortisanţilor lor şi lor însele”. Afirmaţia este cât se poate de clară: „diferit de Tratatele

internaţionale obişnuite, Tratatul instituind CEE a instituit o ordine juridică proprie,

integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului şi care

se impune jurisdicţiilor acestora”.

Se deduce deci, că, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele membre îşi

pot păstra concepţia dualistă, în relaţiile Uniune - statele membre, dualismul este înlăturat,

iar dreptul UE fie originar, fie derivat este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a

statelor membre sau, într-o formulare mai adecvată Curţii, el face parte integrantă din

ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre, fapt care are 3

consecinţe:

47

D. Anzilotti, “Curs de drept internaţional”, traducere Gidel, 1929. 48

H. Triepel, “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” , R.C.A.D.I., 1923. 49

H. Kelsen, „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”, R.C.A.D.I., 1926, IV, pag.

231.

43

- dreptul UE este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi

necesară vreo formulare specială de introducere;

- normele UE îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept unional;

- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.

3.3. Aplicabilitatea directă a dreptului UE. Principiul efectului direct al

dreptului Uniunii Europene

3.3.1. Aplicabilitatea directă şi dreptul UE

În hotărârea sa Van Gend şi Loos50

, Curtea a fost solicitată să se pronunţe asupra

aplicabilităţii directe a art. 12 TCEE (actualul art. 25 TCE), conform căruia „statele membre

se reţin de la a introduce între ele noi taxe vamale... şi de la a le spori pe cele aplicate în

relaţiile lor comerciale reciproce” şi care astfel nu face deci nici o referire la persoanele

particulare. Bazându-se pe concepţia internaţionalistă, mai multe guverne, care prezentaseră

observaţii, evocau faptul că însăşi redactarea art. 12 TCEE, care subliniază că destinatarii

obligaţiilor pe care le creează sunt statele şi care nu precizează nimic despre persoanele

particulare, are un efect direct. În ciuda faptului că această teză a fost adoptată şi de avocatul

său general, Curtea s-a detaşat deliberat de interpretarea textuală şi subiectivă care i s-a

propus şi a decis, din contră, ţinând seama de scopurile şi de sistemul Tratatului (metoda

teleologică şi sistemică).

Faptul că soluţia consacrată de Curte este diferită de cea impusă în cadrul unui tratat

internaţional obişnuit se datorează însăşi naturii speciale a Tratatului de constituire a CEE

Aplicabilitatea imediată constituie însuşi specificul ordinii juridice a UE. Pentru a

demonstra aceasta, Curtea ia mai întâi în consideraţie obiectivul Tratatului şi, apoi,

înlocuieşte, din această perspectivă, cadrul instituţional şi, cu deosebire, cel juridic prevăzut:

„obiectivul Tratatului instituind CEE îl constituie realizarea unei Pieţe Comune de a cărei

funcţionare sunt direct răspunzători justiţiabilii Comunităţii”; prin urmare, tratatul „este

mai mult decât un acord care ar crea doar obligaţii reciproce între statele contractante…

(iar) Comunitatea reprezintă o nouă ordine juridică… ai cărei subiecţi sunt nu numai

statele membre, ci şi resortisanţii acestora”. În afară de aceasta, ca particularităţi ale

„Tratatelor de la Roma”, Curtea atrage atenţia asupra faptului că preambulul său se

adresează popoarelor, mai mult decât guvernelor naţionale, că „cetăţenii… ca şi statele

membre” sunt afectaţi de funcţionarea mecanismelor unionale şi, în fine, că, înainte de toate,

indivizii contribuie la adoptarea deciziilor, participând la activitatea unor organisme ale

Uniunii, cum sunt Parlamentul sau Comitetul economic şi social. Curtea mai invocă un

argument juridic, conform căruia această dispoziţie „confirmă faptul că statele au

recunoscut că dreptul comunitar are o autoritate susceptibilă de a fi invocată” în faţa

jurisdicţiilor naţionale. Se deduce de aici un adevărat principiu general: „independent de

legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar, aşa cum creează îndatoriri pentru

persoanele particulare, tot aşa el este destinat şi creării de drepturi care îmbogăţesc

patrimoniul juridic al acestora”.

Înainte de orice, însă, şi acesta este punctul în care se produce distanţa cea mai

evidentă de sistemul internaţionalist, aceste drepturi „se nasc nu numai atunci când se

precizează o atribuţie în mod explicit în tratat, ci şi ca urmare a obligaţiilor impuse clar de

50

Hotărârea Van Gend şi Loos din 5.02.1963, art. 26/62, Réc. 1.

44

tratat atât persoanelor particulare, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare”. Deci,

criteriul determinant al efectelor unei dispoziţii a UE nu este destinatarul. Persoanele

particulare pot deveni titulari de drepturi, chiar dacă ele nu sunt în mod expres desemnate ca

destinatari ai unei dispoziţii a Uniunii. Desemnarea „statelor ca subiecte ale obligaţiei de a

se reţine nu presupune ca resortisanţii acestor state să nu poată fi, la rândul lor,

beneficiarii acestei obligaţii”. Deci, în contrast cu tratatele internaţionale de tip clasic,

Tratatele UE conferă persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile naţionale trebuie

să le protejeze, nu numai atunci când dispoziţiile în cauză vizează aceste persoane ca

subiecţi de drepturi, ci şi atunci când respectivele dispoziţii impun statelor membre o

obligaţie bine definită.

3.3.2. Concluzii asupra efectelor aplicabilităţii directe

a. Aplicabilitatea directă comportă, mai întâi, un efect pozitiv, în favoarea

justiţiabililor, cu posibilitatea de a apăra drepturile acestora în faţa judecătorilor din statele

membre. În plan concret, aplicabilitatea directă permite, deci, popoarelor să solicite

judecătorilor naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către norma Uniunii ce

deţine această calitate. După adoptarea hotărârii sale Van Gend şi Loos, Curtea de Justiţie

declară cu regularitate că dreptul UE „creează drepturi pe care jurisdicţiile interne sunt

obligate să le protejeze”. Cât priveşte modalităţile concrete de protejare a drepturilor,

acestea nu decurg din dreptul UE, ci ţin de sistemele juridice şi, mai cu seamă, de

procedurile juridice ale statelor membre.

b. În plus, aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de statele

membre care nu au luat măsurile de executare necesare aplicării dreptului Uniunii. Efectul

direct permite persoanelor particulare să se situeze, în ciuda inerţiei statului, pe aceeaşi

poziţie ca şi cum acesta şi-ar fi îndeplinit efectiv obligaţiile unionale. Mai mult, în timp ce

tratatul părea să fi rezervat Comisiei şi statelor membre puterea de a declanşa sancţionarea

neregulilor comise de state, aplicabilitatea directă a făcut din persoanele particulare (prin

sesizarea jurisdicţiilor naţionale) un instrument, de fapt, instrumentul principal de respectare

de către statele membre a obligaţiilor ce le revin. „Vigilenţa persoanelor particulare

interesate de protejarea propriilor drepturi antrenează un control eficace, care se adaugă

celui pe care art. 169 şi art. 170 îl rezervă Comisiei şi statelor membre” ceea ce duce la o

sporire decisivă a eficacităţii dreptului UE.

c. Se cere precizat cu claritate faptul că noţiunea de aplicabilitate directă, ca atare,

permite dreptului UE să dezvolte efectele amintite numai în absenţa oricărei dispoziţii

contrare de drept naţional, şi nimic mai mult. Numai datorită consolidării priorităţii,

aplicabilitatea directă îşi produce efectele chiar şi în prezenţa - şi în pofida - oricărei norme

naţionale contrare, fapt ce asigură dreptului Uniunii o forţă de penetraţie irezistibilă în

ordinea juridică a statelor membre.

3.4. Prioritatea dreptului UE

Fiind aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică internă a statelor membre,

dreptul UE se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul naţional. Impactul va fi

diferit după cum inevitabilele conflicte vor fi rezolvate în favoarea unuia sau a celuilalt.

În ciuda „principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”,

modalităţile de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul UE şi dreptul statelor membre,

45

reţinute de diversele sisteme juridice ale ţărilor membre, lasă încă de dorit şi sunt departe de

a fi uniforme.

Prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială”51

a dreptului UE, care n-ar putea exista ca

drept decât cu condiţia de a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor membre. Urmărirea

îndeplinirii obiectivelor Uniunii, realizarea unei Pieţe Comune impun aplicarea uniformă a

dreptului UE, fără de care nu se produce integrarea. Deci, prioritatea dreptului UE nu

decurge din cine ştie ce ierarhie între autorităţile naţionale şi cele unionale, care ar fi, de

altfel, contrară bazei construcţiei europene, ci ea se fondează pe faptul că această

reglementare trebuie să prevaleze, altminteri încetează să mai fie comună şi, încetând să mai

fie comună, ea încetează să existe, iar Uniunea nu mai are sens.

Dreptul UE îşi afirmă superioritatea în virtutea propriei sale naturi („…datorită

naturii sale specifice originale”); aceasta nu rezultă din vreo concesie din partea dreptului

constituţional al statelor membre. Fundamentată pe natura intrinsecă a tratatelor şi a

Uniunii, prioritatea se sustrage situaţiilor care ar determina-o să se supună, dacă ar depinde

de acestea, reglementărilor divergente care, în fiecare stat şi pentru fiecare stat, pretind că

soluţionează conflictele de drept internaţional şi de drept intern.

Ordinea juridică a UE aduce prioritatea, în integralitatea sa, în ordinea juridică

naţională. Aceasta înseamnă, în primul rând, că prioritatea este în folosul tuturor normelor

UE („…dreptul născut din tratat”), primare sau derivate, aplicabile direct sau nu. În acelaşi

timp, aceasta înseamnă că prioritatea se exercită împotriva tuturor normelor naţionale

(“…un text intern, oricare ar fi acela”), administrative, legislative, juridice şi chiar de nivel

constituţional. Pentru început, Curtea a afirmat că dispoziţiile constituţionale interne nu pot

fi utilizate pentru a zădărnici dreptul UE şi că o astfel de acţiune ar fi „contrară ordinii

publice comunitare”; ulterior ea a adăugat într-un mod şi mai clar că „…drepturile

fundamentale, aşa cum sunt ele formulate în constituţia unui stat membru sau principiile

unei structuri constituţionale naţionale, nu vor afecta valabilitatea unui act al

Comunităţilor şi efectul acestuia pe teritoriul unui stat membru”. Pe scurt, dreptul

constituţional al unui stat membru nu va constitui un obstacol pentru prioritate.

Prioritatea dreptului UE nu funcţionează numai în ordinea juridică a Uniunii, adică în

relaţiile dintre state şi instituţii, mai cu seamă, în faţa Curţii de Justiţie, ci şi - acesta este

aportul fundamental al hotărârii - în ordinile juridice naţionale („prioritate internă”), unde

ea se impune jurisdicţiilor naţionale („…nu poate fi infirmată juridic”). Modalităţile de

sancţionare a acestei priorităţi de către judecătorii naţionali nu sunt, însă, specificate în

hotărârea Costa.

1. Argumentaţi următoarea afirmaţie: „Uniunea Europeană este o asociaţie economică

integrată”.

2. În ce constă originalitatea sistemului instituţional al UE? Argumentaţi răspunsul.

1. Evidenţiaţi relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor.

2. Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, criteriile de aplicabilitate directă.

3. Care sunt concluziile asupra efectelor aplicabilităţii directe.

4. Menţionaţi care sunt raporturile dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor.

51

P. Pescatore.


46


:

1) Uniunea europeană este:

a) organizaţie internaţională (OI);

b) OI deschisă;

c) OI închisă;

d) OI regională.

2) Ca organizaţie internaţională, Uniunea Europeană:

a) este o asociaţie economică integrată; este organizaţie internaţională; are o structură

instituţională proprie, originală;

b) este organizaţie internaţională; este o asociaţie de cooperare; este organizaţie de sine

stătătoare;

c) este organizaţie internaţională; este organizaţie de cooperare politică; este organizaţie

liberală.

3.5. Bibliografie


Doctrină:

- - Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul de

la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;





Site-uri:



Doctrină:



- Ion P. Filipescu, A. Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a,

Editura Actami, Bucureşti, 2000;





52




47



Bucureşti, 1999;

- Constantinesco, Vlad; Jaques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys, „Traité instituant

la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992.





2002.



Legislaţie:


- Tratatul de a Nisa (2001);

- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);

- Tratatul de la Lisabona (2007).

Site-uri:




http://www.ena.lu/

111

Obiective:



să cunoască atribuţiile diferitelor instituţii ale UE;

să cunoască principalele elemente ale modului de organizare şi funcţionare a

sistemului instituţional al UE;

să identifice stările de fapt, respectiv să estimeze problemele viitoare referitoare la

participarea ţării noastre, în calitate de stat membru cu drepturi şi obligaţii depline al

UE, în cadrul instituţiilor şi organelor UE.

Cuprins:

4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE

4.2. Consiliul European; Consiliul

4.3. Comisia Europeană 4.4. Parlamentul European




4.8. Bibliografie

4.1. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor UE53

Activitatea instituţiilor UE este guvernată de următoarele trei principii:

1. Principiul autonomiei de voinţă;

2. Principiul atribuirii de competenţe;

3. Principiul echilibrului instituţional.

53

Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p.

58 – 59.

Sistemul

instituţional al

Uniunii Europene


49

4.1.1.. Principiului autonomiei de voinţă

Principiului autonomiei de voinţă conferă instituţiilor UE posibilitatea de a-şi elabora

regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Totodată, acestea îşi pot numi proprii

funcţionari.

Deşi instituţiile UE au autonomie, ele nu au personalitate juridică, deoarece acestea

nu acţionează în nume propriu, ci în numele Uniunii Europene, pe care le reprezintă în

raporturile la care participă. Pe cale de consecinţă, personalitatea juridică este atribuită

Uniunii Europene, ca entităţi de drept internaţional. Reprezentarea Uniunii de către instituţii

se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor

institutive şi al celor modificatoare (articolele consacrate atribuţiilor/competenţelor).

4.1.2. Principiul atribuirii de competenţe

În baza principiului atribuirii de competenţe, instituţiile UE duc la îndeplinire numai

acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă

îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.

Raţiunea acestui principiu îşi are originea tocmai în chestiunile care ţin de rigoarea

manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii instituţiilor pentru îndeplinirea sau

neîndeplinirea atribuţiilor/competenţelor.

4.1.3. Principiul echilibrului instituţional

Principiul echilibrului instituţional reuneşte două componente esenţiale, şi anume:

A. separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor UE;

B. colaborarea, cooperarea între instituţiile Uniunii Europene.

Separarea puterilor/competenţelor instituţiilor UE presupune imposibilitatea

delegării, a transferului ori a acceptării de competenţe, atribuţii de la o instituţie la alta.

Această separare presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea atribuţiilor

de către celelalte instituţii UE. Pe cale de consecinţă, nici o instituţie a UE nu trebuie

blocată în a-şi îndeplini propriile atribuţii. În acest sens, îşi găseşte reflectarea principiul

reciprocităţii conduitei avantajoase.

Cu toate acestea, principiul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între

instituţiile Uniunii pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea

instituţiilor UE în materie normativă; în mod concret se poate observa că adoptarea

bugetului UE este o reflectare fidelă a cooperării instituţiilor UE.

4.2. Consiliul European

4.2.1. Etapele constituirii Consiliului European

Iniţial, Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a

întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost reglementată,

ulterior, prin Actul Unic European (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit.

D).

În evoluţia sa, Consiliul European cunoaşte următoarele etape:

- Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)

50

Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în locul

întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri erau aduse în

discuţie mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităţilor, până la

cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara

Tratatelor54

.

- A doua etapă: Consiliul European (1975 – 1987)

Consiliile Europene reunite în perioada 1975-1987 au putut oferi orientările esenţiale

pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita

deciziile de principiu, care vizează:

- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;

- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;

- crearea Sistemului monetar european;

- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul Unic

European;

- aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi;

- cooperarea politică externă împotriva apartheidul.

În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului European se pot face două remarci, şi

anume:

- în primul rând, crearea Consiliului European demonstrează că, în ceea ce priveşte

construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea

reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice statele;

- în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a

cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul asupra

Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acţiunile comunitare, cât şi

pentru cooperarea în materia politicii externe.

- Oficializarea Consiliului European prin Actul Unic European

Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul Unic

European, din anul 1987. Prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând,

dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competenţele comunitare. De altfel, primul titlu al

Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în special,

cooperarea politică.

În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât în

ceea ce priveşte Consiliul European. Astfel, se prevede că, de acum înainte, Consiliul

European:

a. va beneficia de un suport juridic convenţional;

b. va fi compus din şefii de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor

europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de preşedintele Comisiei;

c. se va reuni de două ori pe an.

În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Consiliului European, Actul Unic European nu

conţine nici o prevedere.

Deşi a fost reglementat prin AUE, pentru prima dată în istoria sa, Consiliul European

nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă şi preşedintele

Comisiei Europene.

54

Natacha Vigne, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997, p. 120.

51

După aşa numita oficializare a sa prin AUE, Consiliul European a adoptat o serie de

orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma finanţării Comunităţilor

Europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu privire la ceea ce va

deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht.

- Instituţionalizarea Consiliului European prin Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în art. 5 (fostul art. D),

Consiliul European. Astfel:

„Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă

orientările politice generale.

Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi

preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai

statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte de cel

puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care

exercită preşedinţia Consiliului.

Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei

reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune”.

Textul acestui articol evidenţiază următoarele aspecte:

a) rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi „defineşte orientările

politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt menţionate prin alte dispoziţii ale

Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea Economică şi Monetară sau cele cu privire

la cooperarea în materie de politică externă;

b) instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul European: după fiecare reuniune

Parlamentului European îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primeşte şi un

raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;

c) preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al statului

care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European devine

o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.

4.2.2. Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii

Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii

Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii

Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.

Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul se reuneşte de două ori pe

an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă poate fi convocată şi o a treia întâlnire,

chiar şi a patra. Însă, Consiliul European de la Sevillia, desfăşurat în perioada 21 – 22 iunie

2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităţilor instituţiei. Astfel,

Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an, de două ori pe semestru. Numai în cazuri

excepţionale este prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului în cadrul unor şedinţe

extraordinare.

Rolul Consiliul European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei

Uniunii Europene. Astfel, Consiliul European:

A. orientează construcţia Uniunii, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii UE;

B. impulsionează politicile generale ale Uniunii;

C. coordonează politicile UE;

D. defineşte noile sectoare de activitate ale Uniunii.

52

În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul European înfiinţează comisii ad-hoc şi

comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema

analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.

Potrivit modificărilor aduse de Consiliul European de la Sevillia, reuniunile acestuia

vor fi pregătite de către „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, care va

coordona întreaga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind, totodată, şi ordinea de zi.

Propunerile altor organe tehnice auxiliare vor fi transmise „Consiliului afacerilor generale

şi al relaţiilor externe”, cu cel puţin două săptămâni înainte de reuniunea Consiliului.

Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor

documente:

a. decizii, pentru problemele cele mai importante;

b. decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în

favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii ale UE;

c. orientări şi directive;

d. declaraţii.

4.3. Consiliul

4.3.1. Componenţa Consiliului Uniunii Europene

De la 1 mai 2004, Consiliul Uniunii Europene55

este compus din 27 membri.

„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel

ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Consecinţele de natură

juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:

A. numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot

face parte din Consiliu;

B. nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;

C. fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.

Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi56

. Cele mai

frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei şi finanţelor.

Dacă afacerile generale sau cele relative la relaţiile externe necesită ca instituţia

Consiliului să aibă în componenţa sa miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de

Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor, având

în componenţă, în funcţie de ordinea de zi, diferiţi miniştri, membri ai guvernelor statelor

membre. În cazul în care Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii afacerilor externe şi

miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a

devenit mai puţin frecventă în prezent.

4.3.2. Organizarea şi funcţionarea Consiliului

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Consiliului, trebuie menţionat faptul

că, în urma Consiliului European de la Sevillia, din 21 – 22 iunie 2002, Regulamentul intern

al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat, noul Regulament intrând în vigoare

începând cu data de 1 august 2002.

a. Organizarea Consiliului

55

În continuare, îl vom numi simplu – Consiliu. 56

În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.

53

Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituţie, este acela de a

reprezenta toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimând, de altfel, legitimitatea

statală a Uniunii.

Potrivit TFUE, „fiecare guvern delegă pe unul dintre membrii săi”, chiar dacă,

uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt reprezentate printr-un înalt funcţionar, astfel

încât se poate spune că instituţia cu atribuţii decizionale a Uniunii Europene are un caracter

colegial.

Deşi ministrul Afacerilor Externe este considerat ca fiind principalul reprezentant al

ţării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri, cum ar

fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanţelor, al industriei ş.a., în funcţie de

problematica analizată pe ordinea de zi. Aceştia din urmă participă fie alături de miniştrii

Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori, singuri. Generalizarea Consiliilor Sectoriale -

denumite „Consilii Specializate” - care au, firesc, tendinţa de a elabora o politică proprie, se

străduieşte să-şi păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate şi coerenţă cu

grave prejudicii (contradicţiile se manifestă între politica agrară comună şi politica

afacerilor externe sau politica bugetară, în special).

Trebuie făcute precizări şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al

„Consiliului general” (al Afacerilor externe). Astfel, în urma modificărilor adoptate la

Consiliului European de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), începând cu 1 august 2002 acesta

se numeşte „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”. Consiliul îşi desfăşoară

lucrările în cadrul a două sesiuni (cu agende de lucru distincte şi, eventual, la date diferite).

Cele două sesiuni sunt consacrate, după cum urmează:

- una – pregătirii lucrărilor Consiliului European; problemelor instituţionale şi

administrative; aşa-numitelor „dosare orizontale”, care privesc mai multe politici ale

Uniunii; oricărui dosar transmis de către Consiliul European, cu respectarea regulilor

de funcţionare a UEM.;

- cealaltă – coordonării întregii acţiuni externe a Uniunii, adică: politicii externe şi de

securitate comună; politicii europene de securitate şi de apărare; comerţului exterior;

cooperării în domeniile dezvoltării şi al ajutorului umanitar.

b. Funcţionarea Consiliului

Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele institutive şi Regulamentul interior

elaborat chiar de către de Consiliu57

sunt cele care stabilesc condiţiile în care funcţionează

Consiliul.

Modalităţile de organizare şi de funcţionare58

a Consiliului sunt prevăzute în

Regulamentului interior adoptat de către Consiliu.

Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a modului de

deliberare şi a organelor auxiliare.

Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru,

pentru o perioadă de 6 luni. Consiliul European de la Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993

57

C.J.C.E,23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Rec. p. 855. 58

A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care

vizează accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off. C-58/94, Rec. p. I-

2169.

54

a prevăzut o modificare a art. 146, datorată Tratatului de aderare a noilor state membre, care

autorizează Consiliul să stabilească ordinea de exercitare a votului unanim.

Pregătirea şi conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al

cărui stat asigură preşedinţia. Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de preşedintele

Consiliului şi, în special al preşedintelui Consiliului Afacerilor generale. Preşedintele are

rolul de a stabili priorităţile, respectiv calendarul preşedinţiei, de a convoca reuniunile

Consiliul şi de a stabili ordinea de zi provizorie (Regulamentul interior), facilitând

consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relaţiile dintre acesta şi

celelalte instituţii, în special cu Parlamentul European, şi, în ceea ce-l priveşte pe

preşedintele Consiliului afacerilor generale, acesta este prezent în relaţiile externe ale

Comunităţilor şi, implicit, în reprezentarea externă a Uniunii. Conform modificărilor

intervenite în urma Consiliului European de la Sevillia, atunci când se stabileşte că un dosar

va fi discutat în cursul semestrului următor, reprezentantul statului membru care va exercita

preşedinţia în viitoarelor 6 luni, poate să asigure, în timpul semestrului în curs, preşedinţia

reuniunilor comitetelor (altele decât COREPER), precum şi a grupurilor de lucru care se

ocupă de acel dosar.

Iniţial, reuniunile Consiliului se desfăşurau cu uşile închise. Numai membrii

Comisiei aveau acces şi dreptul la cuvânt. Potrivit noilor reglementări, adoptate la Summit-

ul de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele

adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise publicului, în următoarele

condiţii:

- în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale

propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi deschise şi

dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;

- în faza finală a procedurii: publicul va primi informaţii cu privire la votul Consiliului.

În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniştrii înşişi. Totodată,

atunci când este vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord unanim

între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără

a mai avea loc discuţii (partea A a ordinii de zi).

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot

deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a supune

o moţiune spre deliberare acestui Consiliu.

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede rolul preşedinţiei în cadrul PESC, şi

anume:

reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă şi de securitate comună;

are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul Politicii externe

şi de securitate comună şi exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor

internaţionale şi în cadrul conferinţelor internaţionale;

este asistată de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru PESC;

Comisia este asociată acestor sarcini, iar preşedintele este asistat, după caz, de

statul care va exercita următoarea preşedinţie;

statul care a exercitat preşedinţia precedentă, care intervenea anterior în sistemul

troika, nu mai este menţinută;

Reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot

Tratatele institutive consacră 3 modalităţi de exercitare a dreptului de vot, şi anume:

55

Majoritatea simplă

Votul majorităţii simple (50% + 1) este prezentat ca modalitatea de drept. Acest tip de

vot nu este solicitat decât în cazurile-limită.

Majoritatea calificată

Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul

Consiliului Uniunii Europene este majoritatea calificată (2/3).

Începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa,

precum şi Tratatul de aderare, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat organizarea

şi funcţionarea Consiliului. Astfel, în perioada 1 mai – 31 octombrie 2004, numărul total de

voturi existent în cadrul Consiliului era de 124, majoritatea calificată fiind de 88 de voturi.

Dacă cele 15 vechi state membre ale UE, la data de 1 mai 2004, îşi păstrau numărul de

voturi, celor 10 noi state membre le reveneau următoarele voturi:

- Polonia – 8 voturi;

- Republica Cehă şi Ungaria – câte 5 voturi;

- Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia şi Estonia – 3 voturi fiecare;

- Cipru şi Malta – câte 2 voturi.

În perioada 1 noiembrie 2004 – 31 decembrie 2006, numărul total de voturi era de

321, iar majoritatea calificată reprezenta 232 voturi.

Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie să reprezinte

cel puţin 62% din populaţia Uniunii Europene.

Într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa şi tratatul de aderare a României

şi Bulgariei la UE prevăd un număr total de voturi de 345, cu o majoritate calificată de 255

voturi. Repartizarea voturilor este următoarea:

- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 29 de voturi;

- Spania şi Polonia – câte 27 de voturi;

- România – 14 voturi;

- Olanda – 13 voturi;

- Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia – 12 voturi fiecare;

- Suedia, Austria, Bulgaria – câte 10 voturi;

- Slovacia, Danemarca, Filanda, Irlanda şi Lituania – 7 voturi fiecare;

- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxembourg – 4 voturi fiecare;

- Malta – 3 voturi.

Astfel organizat, votul majoritar a înlocuit, treptat, adoptarea deciziilor cu

unanimitate de voturi, devenind, astfel, principal la sfârşitul perioadei de tranziţie.

Recurgerea la votul cu majoritate calificată reprezintă marea inovaţie a tratatelor UE prin

care s-a dorit să se vadă principalul simbol al „supranaţionalităţii”. Dar, punerea sa în

aplicare a fost contestată de către Franţa, chiar în momentul în care urma să se generalizeze

(la finalul perioadei de tranziţie, la sfârşitul celei de-a doua etape).

Importanţa votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează statele mici

de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât membrii mai puternici pot, de

regulă, să fie aduşi la opţiunea dorită prin procedee care ţin de presiunea politică.

Unanimitatea

Prin votul unanim fiecare stat beneficiază de drept de veto; „abţinerea membrilor

prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului

56

care cere unanimitatea”. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al căror număr

trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziţie, trecerea la majoritatea calificată

trebuind să devină mai frecventă odată cu creşterea acestei perioade şi trecerea la aşa-numita

perioadă definitivă (1 ianuarie 1970). Evoluţia a antrenat reducerea progresivă a cerinţei

unanimităţii, fără a face să dispară, însă, în întregime.

Deliberarea

Ordinea de zi provizorie este stabilită chiar de preşedintele Consiliului, ordine de zi

care se aprobă, prin adoptare, de către Consiliu.

În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se cere

votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părţi (capitole):

- partea A: cuprinde punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind

necesar nici votul participanţilor. Pentru punctele înscrise în această parte s-a obţinut

acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuşi, înscrise în

ordinea de zi pentru că, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;

- partea B: are în cuprinsul său problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care

impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participanţilor.

Ca procedură, reţinem faptul că, după desfăşurarea deliberărilor, dezbaterilor, de regulă, se

ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptându-se

sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre rediscutare în

organismele Consiliului.

Organele auxiliare

Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea Secretariatului

este decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi.

Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului, sub

autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale

Consiliului şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul general

participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este ajutat de către

un cabinet.

Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte

mai mulţi funcţionari şi, în general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând

permanenţa şi garantând stabilitatea.

Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui

personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii

acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor

permanenţi ai statelor membre (COREPER).

Existenţa COREPER, ca organism, este relativ recentă, fiind reglementat numai prin

Regulamentul interior al Consiliului.

Comitetul este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor

permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin.

Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat să-şi

convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a Consiliului pe

lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul în care

o anumită opinie unională a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv depăşirea

opiniilor statelor membre şi ale Consiliului.

57

Propunerile şi materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului sunt

pregătite de către COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate din

echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort59

.

Instanţă de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările multiplelor

grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu pe temele cele mai diverse.

Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenţi la Bruxelles,

când din experţi veniţi din capitale. COREPER se străduieşte să uşureze activitatea

miniştrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care experţii nu le-au tranşat; în

plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.

Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru agricultură;

Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul pentru vize.

În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat şi de alte organe auxiliare, precum:

Comitetul permanent pentru forţe de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru

cercetare ştiinţifică şi tehnică; Comitetul pentru educaţie; Comitetul pentru acordurile de

cooperare cu ţările Lumii a treia.

4.3.2. Atribuţii

Tratatele institutive definesc, de o manieră generală atribuţiile Consiliului.

Consiliuli asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre şi dispune de

puterea de decizie în vederea asigurării condiţiilor necesare realizării obiectivelor stabilite

prin Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta. Consiliul îşi poate rezerva, în situaţii

speciale, posibilitatea de a exercita direct unele competenţe în materie executivă.

Consiliul este cel care apare ca legiuitor de drept comun.

Consiliul deţine puterea de decizie.

Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă în coordonarea

politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.

Rolul Consiliului este esenţial şi în cadrul PESC.

4.4. Comisia Europeană

Comisia Europeană, denumită în sistemul Tratatului CECA „Înalta Autoritate”, are

drept scop principal pe acela de a asigura Uniunii Europene identitatea sa proprie, punând în

valoare interesele UE, mai presus de interesele statelor membre.

Denumirea de „Comisie” o găsim menţionată, de asemenea, şi în economia Tratatului

de la Maastricht.

4.4.1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei

Comisia Europeană reprezintă elementul executiv al Uniunii.

Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre. În prezent, Comisia

Europeană are în componenţa sa 28 de membri, însă numărul membrilor, la fel ca şi în cazul

celorlalte instituţii şi organe, este variabil, modificându-se în funcţie de numărul statelor

membre. Consiliul este instituţia care poate modifica numărul comisarilor, statuând cu

unanimitate de voturi.

59

Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti,

1999, p. 4.

58

Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să

ofere toate garanţiile de independenţă. „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină

independenţă, în interesul general al Uniunii”. În îndeplinirea atribuţiilor lor, ei (membrii

Comisiei) nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism

unional ori extraunional. Ei se abţin de la orice act care este incompatibil cu natura

atribuţiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere şi să

nu încerce să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o altă activitate

profesională, remunerată sau nu. Încă de la instalarea lor, aceştia se angajează, în mod

solemn, să respecte, pe timpul exercitării mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile

ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile de onestitate în ceea ce priveşte acceptarea,

după încetarea mandatului, de anumite funcţii sau anumite avantaje.

Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi consacrate expres de

Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene. Între privilegiile şi

imunităţile Uniunii reţin atenţia, îndeosebi, cele ce urmează:

- imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin

ca oficiali ai Uniunii Europene, imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea

activităţii în cadrul Comisiei‚ însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în

continuare;

- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitarea

atribuţiilor lor, de către organele UE. De fapt, la învestirea în calitatea de reprezentant al

statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură solemnă, să respecte pe întreaga

perioadă a învestiturii, precum şi după aceea, obligaţiile ce îi revin.

În acest sens, membrii Comisiei depun un jurământ în faţa Curţii de Justiţie.

Totodată, este obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini, de independenţă, şi din partea

statelor membre care, încă de la început, s-au angajat să o respecte, excluzând orice încercare

de a influenţa, într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii Comisiei. Din aceste

considerente, delegaţilor le sunt interzise toate activităţile care sunt incompatibile cu

demnitatea primită. Le este interzis, spre exemplu, să fie membri ai Parlamentelor naţionale

sau ai Parlamentului European. Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar aduce avantaje la

încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligaţii se sancţionează de către Curtea de Justiţie,

la cererea Consiliului sau a Comisiei. Un alt aspect este şi cel potrivit căruia independenţa

acestei instituţii se manifestă şi în responsabilitatea sa politică în faţa Parlamentului

European60

.

Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una dintre

următoarele situaţii:

- împlinirea termenului;

- demisie voluntară;

- demitere din oficiu;

- moţiune de cenzură a Parlamentului;

- deces.

În cazul decesului, al demisiei voluntare şi al demiterii din oficiu, statele membre în

cauză îşi pot desemna noii reprezentanţi în Comisia Europeană.

Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele membre,

chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în

ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare dintre cele două situaţii pronunţarea revine în

60

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 105.

59

competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Iniţial, comisarii erau numiţi pentru un mandat de 4 ani. De la 23 ianuarie 1995 acest

mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitatea reînnoirii) pentru a face să coincidă

activitatea fiecărei Comisii cu cea a Parlamentului European, care, sub aspectul mandatului

parlamentarilor, durează tot 5 ani61

. Acest fapt permite Parlamentului European să acorde un

vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi începe activitatea, consolidându-i, astfel,

legitimitatea democratică62

.

Similar miniştrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul

Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general din

domeniul respectiv.

Numărul Directoratelor Generale, precum şi împărţirea lor pe domenii de activitate nu

sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.

4.4.2. Organizare şi funcţionare

Tratatele institutive şi Regulamentul interior sunt acela care reglementează modul de

organizare şi funcţionare a Comisiei Europene.

Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii. „Deliberările

Comisiei au loc cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la art. 157.

Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin

Regulamentul său interior este prezent”.

Fiecărui membru al Comisiei îi este încredinţată responsabilitatea portofoliilor care

cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative şi a

căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în funcţie de evoluţia

problemelor şi de echilibrul necesar de menţinut. În cadrul acestor sectoare, membrii

Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei şi de executarea deciziilor sale.

Preşedintele instituţiei este cel care convoacă Comisia; aceasta îşi desfăşoară

reuniunile cel puţin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot

fi decise în funcţie de problemele nou apărute. Comisia adoptă în fiecare an programul său

de lucru pentru anul respectiv şi stabileşte inclusiv programele de lucru trimestriale.

Preşedintele este cel care propune ordinea de zi. Fiecare membru al Comisiei poate să

propună şi o problemă care nu este în programul trimestrial pe ordinea de zi sau are

posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei probleme înscrise pe ordinea de zi.

Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.

În cadrul Comisiei, deciziile se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, numite

„colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai pentru anumite

domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de

comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează

principiul „răspunderii colective” pentru deciziile adoptate.

Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai

importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante reuniunea şefilor de cabinet

este suficientă.

În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri speciale,

şi anume63

:

a) procedura scrisă şi b) procedura delegării.

61

Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea europeană: vecinul tău”, Luxemburg, 1995, p. 13. 62

Idem. 63

Ion P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 111.

60

a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe care le

consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris, celorlalţi

comisari. Aceştia, la rândul lor, pot formula observaţii şi pot să propună amendamente.

Dacă nu formulează observaţii ori amenda-mente, propunerile se consideră adoptate,

devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma şi o altă procedură. Dacă, însă, se formulează

amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul Comisiei şi numai după aceea

devin decizii.

b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele

altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, precis definite, folosindu-se sistemul

mandatării.

În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor Directorate Generale pentru a

putea fi înscrisă pe ordinea de zi a colegiului Comisiei, direcţia generală „chef de file”

distribuie, în prealabil, proiectul şi celorlalte servicii interesate, precum şi cabinetelor

comisarilor corespondenţi.

Principalele limbi de lucru ale Comisiei sunt:

- engleza;

- franceza;

- germana.

Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite, însă, în toate cele 24

limbi oficiale (practic, toate limbile statelor membre ale Uniunii Europene sunt limbi

oficiale).

De asemenea, reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele statelor membre, precum

şi şedinţele desfăşurate împreună cu Parlamentul European beneficiază de traduceri în şi din

toate cele 24 limbi oficiale ale UE.

Dintre membrii săi, Comisia poate constitui şi grupuri de lucru.

În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus

de un şef de cabinet şi având în componenţa sa consilieri. Aceştia servesc ca o punte de

legătură între comisar şi directoratele generale din subordine. Dar ei au, pe de altă parte, şi

atribuţiile unor „ochi şi urechi” ai comisarului în problemele de care acesta se interesează.

În pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, Preşedintele Comisiei este asistat de

către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi

veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare

pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi transmiterea de documente către

alte instituţii. De asemenea, asigură legătura cu celelalte instituţii, urmărind lucrările altor

instituţii şi informând Comisia, prin intermediul departamentelor care se găsesc în

subordinea Secretariatului general şi care se ocupă cu:

- relaţiile cu Consiliul;

- registrul;

- relaţiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman) European,

Comitetul Economic şi Social, precum şi Comitetul Regiunilor;

- simplificarea metodelor de lucru şi a procedurilor;

- coordonarea programelor şi politicilor;

- resurse şi probleme generale.

61

4.4.3. Atribuţiile Comisiei Europene

În vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune, Comisia este cea care „veghează

la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat, ca şi a dispoziţiilor date de instituţii, în temeiul

acestuia”, astfel:

- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul prezentului

Tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt necesare;

- dispune de putere de decizie proprie şi participă la elaborarea propunerilor de acte

ale Consiliului şi Parlamentului European în condiţiile prevăzute în prezentul Tratat

(iniţiativă legislativă);

- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe

care el le stabileşte.

Tratatele atribuie Comisiei, ca rol principal, pe acela de a exprima interesul unional şi

de a asigura realizarea acestui interes.

Totodată, Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din. acest

punct de vedere, în faţa Parlamentului European. Acest rol, foarte generic exprimat, se

traduce prin existenţa a două categorii de instrumente pe care Comisia le are la dispoziţie, şi

anume:

• norme de drept unional elaborate de Comisie, în domenii proprii ori în altele

stabilite şi transmise de Comisie;

• directivele, recomandările şi avizele formulate de Comisie pentru statele membre,

care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele trebuind să li se

conformeze în timp.

Valorificându-şi rolul său de „paznic al Tratatelor”, Comisia poate să declanşeze

anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre

îndeplinesc obligaţiile ce le revin din Tratate.

De asemenea, Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate să

„urmărească” un stat membru al UE care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din Tratate.

Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării amenzilor pentru operatorii

economici. Aceasta, deoarece sunt situaţii în care operatorii economici trebuie să se

conformeze dispoziţiilor Comisiei. Dacă nu o fac, atunci Comisia le aplică amenzi.

Concluzia care se impune este aceea conform căreia Comisia elaborează norme de drept

unional, dar dispune şi de mijloace juridice care o transformă într-un adevărat paznic al

tratatelor UE.

Atunci când este cazul, Comisia are posibilitatea de a urmări încălcările tratatului.

Cu excepţia anumitor proceduri speciale, Comisia dispune de procedura generală în

constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, ce îi permite, în termenii unei instanţe prestigioase, să

sesizeze Curtea de Justiţie care să constate „lipsurile” reproşate.

Potrivit dispoziţiilor legale, Comisia poate chema la respectarea tratatelor fie pe cale

de recurs în contencios, fie pe calea competenţei consultative a Curţii.

Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de

vedere, în faţa Parlamentului European.

Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului

Uniunii, dar şi administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.

Comisia administrează diversele fonduri şi programe ale Uniunii, incluzându-le şi pe cele

care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara UE.

Tot în calitate de executiv al Tratatelor şi actelor Consiliului, Comisia este cea mai

îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune. Este chemată, în primul rând, să

62

adopte măsuri de execuţie cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a

lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este gestionara

ansamblului de Fonduri unionale (Fondul Social European, Fondul European pentru

Dezvoltare Regională ş.a.), chiar şi a celor ce nu sunt încă bugetare.

Mai extinse decât puterile executive primare sunt puterile derivate, transferate

Comisiei de către Consiliu.

Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de libertate

deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze numai dacă

interesele Uniunii o cer.

În cadrul Comisiei se găseşte punctul de plecare pentru fiecare acţiune unională.

Având dreptul de iniţiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte Consiliului propunerile

şi proiectele pentru legislaţia Uniunii. La nevoie, Consiliul poate să ceară Comisiei, în

temeiul prerogativelor sale, să redacteze propuneri.

Referitor la rolul Comisiei, în sensul iniţiativei, reţine atenţia faptul că, încă din anii

1970, s-a putut constata erodarea acestei laturi a acţiunii ei şi modificarea puterii de

negociere64

. Comisia, cu scopul de a fi acceptate, a introdus în elaborarea propunerilor sale

un element de „pre-negociere” (utilizarea instrumentului de comunicare, care serveşte la

efectuarea unui sondaj politic al Consiliului sau a documentului de lucru al serviciilor care

sunt discutate pe grupuri sau în COREPER) care, pe de o parte, a întârziat punerea la punct

a anumitor texte (la sfârşitul lui 1982, cartea verde „Perspective ale finanţelor bugetului

comunitar”, din noiembrie 1979, nu fusese urmată de nici o propunere formală de creare de

noi resurse proprii), pe de altă parte, a condus la neacceptarea textelor decât pe baza celui

mai mic numitor comun. A rezultat că viziunea şi perspectiva unională, căreia Comisia ar

trebui să-i fie garantă, sunt foarte des reconsiderate. În plus, din diverse raţiuni ce ţin,

înainte de toate, să generalizeze recursul în unanimitate, chiar pentru chestiuni mai puţin

„importante”, capacitatea sa de a face să se accepte compromisuri s-a diminuat, „puterea de

negociere” a Comisiei fiind în căutarea punctelor de sprijin în special în Parlamentul ales.

În domeniul extern, Comisia conduce negocierile acordurilor cu ţările terţe, iar în

executarea mandatelor Consiliului reprezintă Uniunea.

4.5. Parlamentul European

Parlamentul European a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, iniţial, fie

Adunarea comună (în Tratatul instituind CECA), fie Adunare (în Tratatele instituind CEE,

Euratom); prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în

Adunarea Parlamentară Europeană, numire ce şi-a produs efectele începând cu anul 1960.

Ulterior, prin rezoluţia Adunării Parlamentare Europene din 30 martie 1962, s-a

stabilit denumirea de Parlamentul European, denumire pe care o poartă şi în prezent.

4.5.1. Componenţa Parlamentului European

În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului European şi modul de desemnare a

membrilor acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor au

susţinut clar principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleşi cu „sufragiu universal

direct, după o procedură uniformă în toate statele membre” şi, de asemenea, să se

64

J. L. Dewost, „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie comunitară”, R.M.C., 1980, p. 289.

63

reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să fie

formată din delegaţi desemnaţi de Parlamentele naţionale, după procedura stabilită de

fiecare stat membru. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi Euratom. Art. 21 din

Tratatul CECA a fost armonizat prin art. 2 din Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile

UE. Aceste texte, identice în cele trei Tratate, prevăd posibilitatea elaborării de proiecte de

către Adunare, în vederea alegerii membrilor Parlamentului European prin sufragiu

universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.

În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea

reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. La momentul respectiv, statele

membre nu au agreat ideea adoptării unei proceduri electorale uniforme, astfel încât, oricât

de bune ar fi obiectivele prevăzute în art. 190 al Tratatului CE, „Actul” nu reuşeşte să se

ridice la acelaşi nivel, prevăzând că procedura electorală este condusă în fiecare stat

membru prin dispoziţii naţionale. Fiecare stat era liber să adopte un anume tip de scrutin,

conform tradiţiilor electorale naţionale. Toate statele au procedat astfel, mai puţin Franţa,

care a încălcat tradiţia celei de a V-a Republici, alegând scrutinul proporţional, adică

împărţirea restului la cea mai puternică jumătate, în liste blocate şi pragul de 5 % voturi.

Franţa a invocat istoria electorală pe care o are, folosind cadrul naţional, adică o

circumscripţie electorală unică65

.

În realitate, Actul din 1976, care prevedea alegerea reprezentanţilor în Adunare prin

sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, cum ar

fi:

- principiul votului unic;

- alegerea să se desfăşoare în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre,

perioadă care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica imediat următoare, prima

perioadă fiind determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi, după

consultarea Parlamentului European;

-vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.

Fiecare stat stabileşte regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o

manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de desfăşurare

a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste

naţionale sau locale).

În ceea ce priveşte statutul membrilor Parlamentului European, acesta este

reglementat atât de dispoziţiile Uniunii, cât şi de cele naţionale. Dispoziţiile aplicabile la

alegerile europene, care sunt înscrise în „Act”, sunt foarte sumare. Ele trimit, în special, fie

la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai des, la legislaţiile naţionale,

legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi parlamentarilor europeni.

Parlamentul poate stabili şi unele reguli de conduită pentru membrii săi.

Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul

lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care incumbă

Parlamentului European.

Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan european,

dar el este interzis pe plan naţional. Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării

stabileşte, în art. 6, paragraful 1, incompatibilităţile cărora trebuie să li supună membrii

Parlamentului European. Astfel, un membru al Parlamentului European, pe timpul

mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:

- membru al guvernului unui stat;

65

Legea din 07.07.1977; Decretul din 28.02.1979; J.O.R.F. din 01.03.1979.

64

- membru al Comisiei;

- membru al Curţii de Justiţie sau grefier;

- membru al Curţii de Conturi;

- membru al Comitetului Economic şi Social;

- membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea Tratatelor

institutive în vederea administrării fondurilor Uniunii sau a unei sarcini permanente şi

directe de gestiune administrativă;

- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului director al BEI66

;

- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Uniunii Europene.

Aşa cum este firesc, reglementările adoptate la nivel naţional pot completa aceste

incompatibilităţi.

Privilegiile şi imunităţile prevăzute de art. 8-10 din Protocolul privind privilegiile şi

imunităţile, din 1965, au fost menţinute şi de Actul din 1976.

Art. 8, alin. 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie pe timpul deplasării

membrilor Parlamentului spre locul reuniunii Adunării sau cu prilejul întoarcerii. Alineatul

2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.

Membrii Parlamentului European beneficiază, potrivit art. 10 din Protocol, de

imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic,

permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor

Parlamentului din ţara lor, nefiind uniformizată legislaţia în această materie. Pe teritoriul

oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de la orice măsură de detenţie ori de la orice

măsură de urmărire judiciară.

Sub presiunea guvernelor, în special a celui francez şi a celui britanic, Parlamentul

European, renunţând la exercitarea suveranităţii în materie legislativă, arată că dispoziţiile

naţionale sunt cele care guvernează problema indemnizaţiilor parlamentare şi regimul

impunerii lor. Acest fapt generează inegalităţi materiale, dificil de admis între aleşii

europeni provenind din ţări diferite, în detrimentul, considerabil, al britanicilor şi al

italienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un regim generos de avantaje

şi indemnizaţii pentru persoana mandatată la acest nivel. Astfel, indemnizaţia parlamentară

şi regimul său de impozitare sunt stabilite prin dispoziţii naţionale.

4.5.2. Organizare şi funcţionare

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele

institutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuşi Parlamentul

European. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993.

a. Organizare

Sub aspect organizatoric, Parlamentul European cuprinde:

- un Birou;

- Conferinţa preşedinţilor;

- comisii;

- grupuri politice parlamentare.

Preşedintele, vicepreşedinţii (14) şi cei 5 chestori sunt aleşi de către Parlament prin

scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia

chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şi financiare legate de

66

Banca Europeană pentru Investiţii.

65

membri şi de statutul acestora. Preşedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în

relaţiile internaţionale, prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei

Preşedinţilor.

Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni

administrative, de organizare şi de personal.

Conferinţa preşedinţilor are în componenţa sa preşedintele Parlamentului şi

preşedinţii grupurilor politice parlamentare.

Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii

organismelor parlamentare, termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor

parlamentare.

Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează comisii

permanente.

Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte şi ţin

legătura cu instituţiile Comisiei şi Consiliului în intervalul dintre sesiuni.

De asemenea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare, pentru o perioadă de 12

luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.

Începând cu anul 1981, Regulamentul Parlamentului a prevăzut posibilitatea

înfiinţării unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol

important în relaţiile externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.

Totodată, Parlamentul European poate înfiinţa şi comisii parlamentare mixte, cu

participarea parlamentarilor din statele asociate la Uniune sau din statele cu care, deja, sunt

angajate negocieri de aderare.

d. Membrii Parlamentului au posibilitatea să se organizeze în grupuri politice, dar

există şi deputaţi neînscrişi.

Grupurile politice parlamentare (GPP) sunt formaţiuni organizatorice ale

parlamentarilor, constituindu-se în temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc pe

parlamentari.

b. Funcţionare

La nivelul Uniunii EUropene, o legislatură se întinde pe o durată de 5 ani.

Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de plin drept în a 2-a zi de marţi din luna

martie (cu excepţia lunii august) şi organizează, uneori, şi sesiuni suplimentare mai scurte.

Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în sesiuni extraordinare, la cererea

majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei

treimi din membri săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Până la intrarea în vigoare a modificărilor

propuse la reuniunea Consiliului European de la Sevillia, Parlamentul European era singura

instituţie a Uniunii care îşi ţinea dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile

Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea Secretariatului

general. În cadrul Secretariatului îşi desfăşoară activitatea aproximativ 3500 de persoane, pe

lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Cele 23

limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul Secretariatului să

lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate acestea, în ciuda

constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional

al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Uniunii, adică un Euro şi jumătate pe an

de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.

http://www.europarl.eu.int/president/en/default.htm

66

Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite. Secretariatul se găseşte la

Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au

loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

4.5.3. Atribuţiile Parlamentului European

În mod tradiţional, Parlamentul European exercita un rol consultativ în elaborarea

actelor unionale şi nu avea, deci, putere legislativă în sistemul unional. De-a lungul

timpului, Parlamentul de la Strasbourg, însă, dobândeşte puterea bugetară, el fiind din ce în

ce mai mult antrenat în materie co-decizională67

.

Obligaţia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat după Actul Unic

European prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul se

poate finaliza prin adoptarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.

Tratatul asupra Uniunii Europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului

European în procedura de numire a membrilor Comisiei.

Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra

Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze

propuneri.

De asemenea, Parlamentul European beneficiază de o putere de co-decizie

legislativă.

Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului European

de noile texte care rezultă din Tratatul asupra UE

Parlamentul numeşte mediatorul şi îl poate destitui.


4.6.1. Curtea de Justiţie

A. Structura şi statutul membrilor

Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt chemaţi

să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care

constituie stadiul final al procedurii orale.

Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani

de către guvernele statelor membre.

În prezent, Curtea este compusă din 28 judecători şi 8 avocaţi generali. Numărul

judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată

cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii.

Judecătorii

În ceea ce priveşte judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziţie a Tratatelor

nu prevede ca aceştia să aibă cetăţenia statelor membre. În practică însă, s-a urmărit ca,

întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare dintre statele

membre. Acest lucru a fost şi este de dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea

67

Tratatele din anii 1970 şi 1975.

67

să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare pentru un echilibru global pe

naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor

generali. După aderarea Greciei68

respectarea echilibrului a devenit ceva mai dificilă,

deoarece Curtea nu poate delibera valabil decât cu un număr impar.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu

caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Ei sunt numiţi, de comun acord de

guvernele statelor membre, dintre „personalităţile care oferă toate garanţiile de

independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a celor mai

înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii”69

.

La cererea Curţii, Consiliul de miniştri, statuând cu unanimitate de voturi, poate mări

numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din

ţările membre.

Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit

fără limită. Practica arată că ei rămân în funcţie, în medie, timp de două mandate. Pentru a

se asigura o anumită permanenţă şi continuitate în structura Curţii, reînnoirile se fac în

proporţie de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor,

discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere din care rezultă că magistraţii Curţii,

nefiind numiţi pe viaţă, ar aduce atingere principiului inamovibilităţii, garanţie

fundamentală a independenţei judecătorilor în accepţiunea doctrinei juridice occidentale70

.

În opinia majorităţii specialiştilor de drept unional, criticile aduse nu sunt concludente.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul exercitării

mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi

disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de

voturi, decizia luându-se în absenţa acestuia şi numai atunci când judecătorul respectiv a

încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru exercitarea funcţiilor sale.

Independenţa judecătorilor Curţii este garantată, mai ales, de caracterul strict secret al

deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la Curtea

Internaţională de Justiţie, nu este admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care

angajează instanţa în întregul ei. De asemenea, independenţa judecătorilor mai este

garantată şi de statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le prevăd

tratatele în acest scop.

Preşedintele

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de Justiţie,

pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a

exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967-1976.

Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum şi deliberările în

Camera de Consiliu. Competenţele sale jurisdicţionale, pe care şi le exercită prin ordonanţe,

sunt limitate.

Avocaţii generali

68

În anul 1981, Grecia devine al 10-lea stat membru al Comunităţilor europene. 69

Art. 167 din Tratatul CEE şi art. 139 din Tratatul CEEA 70

Nicolo Catalano, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962, p. 56 şi urm.

68

Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o

perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condiţiile pe care trebuie să

le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire parţială a avocaţilor

are loc la fiecare 3 ani.

În concordanţă cu prevederile Tratatelor, avocaţii generali „au sarcina de a prezenta

public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra

cauzelor supuse Curţii de Justiţie pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale”. Rolul

esenţial al avocaţilor generali se materializează în momentul punerii concluziilor. În fiecare

cauză sunt ascultaţi, în principiu, avocaţii generali afectaţi Camerei căreia îi aparţine şi

judecătorul raportor.

Grefierul

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă de 6

ani. Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai

corespunde condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl poate revoca.

Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.

Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună jurământul în

faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga

secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin

procedural, iar pe de altă parte, atribuţii administrative. Sub controlul preşedintelui, grefierul

are misiunea de a primi, transmite şi conserva toate documentele şi, de asemenea, să

realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea

Regulamentului de procedură71

. Totodată, asistă şi la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale

Camerelor. Are în grija sa arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii.

Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şi contabilizare a Curţii

cu ajutorul unui administrator.

Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al preşedintelui72

, funcţionarii şi

agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de

organizare a serviciilor Curţii73

.

Raportorii adjuncţi

Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie asemănătoare auditoriatului din

Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia raportorilor adjuncţi, care, în

practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute preşedintele în procedura

de urgenţă şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să

participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

Referenţii

Fiecare judecător şi avocat general primeşte, pe lângă altele, asistenţa personală a doi

referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept. Referentul ataşat persoanei fiecărui

membru al Curţii şi depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia şi are un rol

deosebit de important în funcţionarea Curţii.

71

Joseph Gand, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la Cour”, în „Droit des

Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990, p. 300. 72

Art. 11 al Protocolului CEE 73

Printre serviciile Curţii o mare importanţă o are cel lingvistic, al traducătorilor.

69

B. Statutul membrilor Curţii de Justiţie

Având în vedere faptul că mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, Curtea se bucură de

stabilitate, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a

avocaţilor generali.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu

caracter de continuitate şi în deplină independenţă.

Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de procedură

care, printre altele, dispun următoarele:

- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ prin

care se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul deliberărilor;

- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie

politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;

- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de „onestitate şi

delicateţe” în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje;

- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi după

încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia;

- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul

în care Curtea de Justiţie îşi are sediul.

C. Organizare şi funcţionare

Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători.

Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să

participe la deliberări.

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de

Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza

procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu

sunt admişi.

Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul UE nu reproduce instituţia

„judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în faţa Curţilor

internaţionale74

.

În lipsa consensului, din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar,

începând cu judecătorul cel mai nou. Deliberările sunt strict secrete şi procedeul „opiniei

separate” nu este admis. Deciziile Curţii sunt colective şi o angajează în ansamblul ei.

Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale funcţionării

acesteia, la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ, iar grefierul asistă.

Curtea de Justiţie este o instituţie care funcţionează permanent, vacanţele judiciare,

fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenţă,

preşedintele Curţii poate convoca şedinţele chiar în această perioadă75

. Lucrările Curţii se

desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi se prevede că pot fi folosite

toate limbile vorbite în Uniune.

Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puţin

cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

74

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 132. 75

Art. 28 din Regulamentul de procedură.

70

D. Competenţa Curţii de Justiţie

Curtea este singura instituţie de jurisdicţie a Uniunii care are o funcţionare

permanentă şi emite hotărâri ce nu pot fi recurate în faţa unei alte instanţe.

Competenţa „ratione materiae”

Rolul Curţii de Justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene,

interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele

competenţe:

- efectuează un control al legalităţii actelor juridice ale Uniunii; acest control se

realizează, îndeosebi, pe calea acţiunii în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a acţiunii în

carenţă;

- interpretează unitar Tratatele şi actele juridice ale UE pe calea acţiunii în

interpretare;

- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu

dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;

- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Uniunii

sau de agenţii acestora;

- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând litigiile

privind raporturile funcţionarilor Uniunii cu organele de care depind;

- devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un

contract încheiat de Uniune;

- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;

- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă acestea

sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit un

compromis;

- dispune de o competenţă consultativă.

Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca jurisdicţie permanentă şi obligatorie a

ordinii juridice a Uniunii, ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt nu

numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

Competenţa „ratione personae”

Curtea de Justiţie este abilitată să soluţioneze litigii între statele membre, între

acestea şi instituţiile Uniunii - Comisia, Consiliul‚ precum şi între instituţiile UE, respectiv

Comisie, Consiliu, Parlament.

Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicţie internaţională, este obligată -

în anumite situaţii, cu îndeplinirea anumitor condiţii - să tranşeze litigii şi între particulari,

persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre şi aceste state membre sau între

particulari şi organele/instituţiile UE.

4.6.2. Tribunalul

Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă) a luat fiinţă pe baza prevederilor

introduse de Actul Unic European în cele 2 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curţii şi

după consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor,

crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de Justiţie. Tribunalul de primă

instanţă a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24

octombrie 1988.

71

A. Componenţă, organizare şi funcţionare

Tribunalul este format din 28 judecători, aleşi pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea

reînnoirii mandatului lor. Ca şi membrii Curţii de Justiţie, ei sunt numiţi, de comun acord,

de către guvernele statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii

Tribunalului se supun aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi garanţii, privilegii şi

imunităţi ca şi membrii Curţii. Pentru a putea fi aleşi, lor nu li se cere să fi avut capacitatea

„exercitării celor mai înalte funcţii jurisdicţionale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării

funcţiilor jurisdicţionale”.

Având locul lângă Curte, independenţa funcţională a Tribunalului este garantată prin

existenţa unei grefe distincte, „la conducerea căreia este numit un grefier, căruia i se

stabileşte statutul”. Fiind o instituţie asociată Curţii (Tribunalul), preşedintele în exerciţiu,

împreună cu preşedintele Curţii, stabilesc, de comun acord, modalităţile în care funcţionarii

şi alţi agenţi ataşaţi Curţii îşi îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a permite asigurarea

funcţionării sale (bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare). În virtutea independenţei

funcţionale a Tribunalului, anumiţi agenţi sau funcţionari (îndeosebi colaboratorii personali

ai membrilor Tribunalului şi agenţii de grefă) îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul

Tribunalului sub autoritatea preşedintelui.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar

membrii săi, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului general

în anumite cauze. Criteriile de selectare a cauzelor în care va ti utilizată această posibilitate

şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali sunt fixate de Regulamentul de procedură

al Tribunalului.

Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către membrii

Tribunalului, potrivit aceloraşi modalităţi ca la preşedintele Curţii.

Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor compuse

din 3 la 5 judecători. Excepţia este dată de acţiunea în plen. Regulamentul de procedură este

cel care determină alcătuirea Camerelor şi atribuirea proceselor. Tot prin intermediul

Regulamentului se stabileşte ca aceste Camere să fie sau nu specializate şi, de asemenea,

dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu probleme de personal.

B. Competenţa

Tribunalul are competenţa să audieze şi să decidă în primă instanţă în acţiunile în

anulare, în carenţă, privind orice litigiu dintre Uniune şi agenţii săi, şi în temeiul unei clauze

compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de

Uniune sau în numele acesteia, cu excepţia celor care sunt atribuite unei camere

jurisdicţionale şi a celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie.

Deciziile pronunţate de Tribunal pot face obiectul unui recurs introdus la Curtea de

Justiţie, limitat la chestiuni de drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut.

4.6.3. Tribunalul Funcţiei Publice

Tratatul de la Nisa a prevăzut înfiinţarea de Camere jurisdicţionale în anumite

domenii. La 4 noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această bază, o decizie76

care

instituie Tribunalul funcţiei publice a Uniunii Europene.

Această nouă jurisdicţie specializată are competenţa de a statua cu privire la

recursurile legate de contenciosul funcţiei publice. Tribunalul funcţiei publice exercită în

76

Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004.

72

primă instanţă competenţele pentru a statua cu privire la litigiile între Uniune şi agenţii săi,

înţelegând aici litigiile între orice organ sau organism şi personalul său.

Deciziile sale pot face obiectul unor acţiuni introduse în faţa Tribunalului şi, în mod

excepţional, în faţa Curţii de Justiţie.

Tribunalul are în componenţă 7 judecători, aleşi pentru o perioadă de 6 ani cu

posibilitatea reînnoirii mandatului. Dacă Curtea de Justiţie solicită, Consiliul, statuând cu

majoritate calificată, poate mări numărul judecătorilor. Judecătorii sunt numiţi de către

Consiliul UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina de a asigura o componenţă

echilibrată a Tribunalului, pe o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care are

cetăţenia unională şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de tratat poate să-şi prezinte

candidatura. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandărilor Curţii,

fixează condiţiile şi modalităţile cu privire la prezentarea şi tratarea candidaturilor.

În cadrul Tribunalului funcţionează un Comitet compus din 7 personalităţi dintre

foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi din jurişti care au

competenţe notorii. Desemnarea membrilor Comitetului, precum şi regulile sale de

funcţionare sunt decise de către Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată, pe baza

recomandării Curţii de Justiţie.

Comitetul îşi dă avizul cu privire la candidaţii la exercitarea funcţiei de judecător al

Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidaţii care au o competenţă foarte

ridicată.

Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de 3 ani, un preşedinte. Mandatul

acestuia poate fi, de asemenea, reînnoit.

Tribunalul Funcţiei Publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători. Cu titlu

excepţional, Tribunalul poate lucra şi în şedinţă plenară sau în Camera de 5 judecători sau 1

judecător.

Preşedintele Tribunalului prezidează Camerele de 3 sau 5 judecători.

Tribunalul Funcţiei Publice îşi numeşte un grefier, căruia îi fixează statutul.

Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului sunt aplicabile şi

Tribunalului Funcţiei Publice.

4.7. Curtea de Conturi

Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării finanţării

Uniunii prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului European a responsabilităţii

de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de

Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura bugetară.

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituţiilor UE prin Tratatul de la

Maastricht, din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament şi de Curtea de

Justiţie. Până atunci o regăseam între organele complementare având caracter tehnic.

A fost creată la iniţiativa Parlamentului European prin Tratatul de revizuire a

dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit, în acest fel, Comisia de

control, înfiinţată prin Tratatele CEE şi Euratom şi Comisarii (delegaţii) pentru conturi

prevăzuţi în Tratatul CECA.

Este o instituţie care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri financiare

realizând controlul financiar.

Curtea, în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu, nu

este o jurisdicţie.

73

Curtea de Conturi numără, în prezent, 28 de membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre

personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern sau

care posedă o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile

de independenţă. Ei sunt numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de 6

ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor.

Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în

interesul general al Uniunii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un

guvern sau alt organism; ei trebuie să se abţină de la orice act incompatibil cu natura

funcţiei lor. Dispoziţiile privind interdicţia exercitării altor activităţi profesionale77

, datoria

de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau avantaje după încetarea funcţiilor, cazurile

de încetare a funcţiilor, privilegiile şi imunităţile sunt în general identice cu cele prevăzute

pentru judecătorii Curţii de Justiţie78

. La preluarea funcţiei, ei se angajează solemn ca, pe

durata exercitării funcţiilor şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care rezultă din

funcţia respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea

anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.

Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu

posibilitatea prelungirii mandatului. Preşedintele este cel care asigură buna funcţionare a

serviciilor şi a activităţilor Curţii; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special atunci

când instituţia pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituţii ale UE.

Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.

4.7.1. Atribuţii

Curtea de Conturi nu îndeplineşte o veritabilă funcţie jurisdicţională, în ciuda

denumirii sale. Ea examinează „legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi a încasărilor” şi

“asigură buna gestiune financiară” în cadrul Uniunii.

Competenţele Curţii de Conturi sunt foarte largi. Se ocupă cu examinarea aspectelor

de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Uniunii, indiferent că sunt

bugetare sau nu. Controlul nu se extinde şi asupra bunei gestiuni financiare a operaţiunilor79

.

Totodată, Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor

membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri ale Uniunii, cum ar fi:

ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenţie agricolă ş.a. Şi din acest motiv se

apreciază că atribuţiile (puterile) Curţii au fost considerabil consolidate, în raport cu cele ale

precedentei Comisii de control.

Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de Conturi colaborează cu alte

instituţii internaţionale similare şi cu organismele naţionale de control.

Curtea de Conturi este chemată să joace un dublu rol. Astfel, ea exercită o funcţie de

asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul) şi, în special, a Parlamentului

pentru materializarea propriului său drept de control politic în domeniul executării

bugetului, colaborând îndeaproape cu Comisia de control bugetar a Adunării.

De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al

conturilor. Această responsabilitate o realizează în mod autonom, fapt care o deosebeşte de

simplele organe auxiliare, cum este cazul Comitetului economic şi social. Este aspectul

esenţial care o apropie de instituţiile Uniunii. Astfel, Curtea de Conturi examinează

77

Pe durata mandatului, funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională,

remunerată sau nu. 78

Privilegiile şi imunităţiile fiind conforme cu Protocolul de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie. 79

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 151.

74

conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor UE. De asemenea, examinează conturile tuturor

veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism creat de Uniune, în măsura în care actul

fondator nu exclude acest control.

Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de

asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor

subiacente.

Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât şi a

vărsămintelor către Uniune.

Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum şi a

plăţilor efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor

exerciţiului financiar în cauză.

Controlul are loc pe baza documentelor şi, dacă este necesar, se desfăşoară la faţa

locului, în celelalte instituţii ale Uniunii şi în statele membre. Controlul în statele membre se

realizează în colaborare cu instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de

competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Aceste instituţii sau servicii aduc

la cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să participe la control.

Orice document sau orice informaţie, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curţii de

Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte instituţii ale Uniunii şi de instituţiile de

control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de competenţele necesare, de serviciile

naţionale competente.

Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu

financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Uniunii şi este publicat în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la

observaţiile Curţii.

Totodată, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales

sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la

cererea uneia din celelalte instituţii ale Uniunii Europene.

Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor

Curţii de Conturi.

Diferitele instituţii interesate pot lua poziţie cu privire la observaţiile şi criticile înscrise

în rapoarte80

.

Ea asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control

privind executarea bugetului.

Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândeşte prerogativa

de a introduce acţiuni în faţa Curţii Europene de Justiţie în vederea asigurării respectării

exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui Tratat Curtea de Conturi poate

efectua controale în localurile oricărui organism care gestionează venituri sau cheltuieli în

numele Uniunii, chiar şi în statele membre. De asemenea, ea poate efectua asemenea

controale în localurile persoanelor fizice sau morale, care beneficiază de vărsăminte care

provin din bugetul Uniunii81

.

La fel ca şi Curtea Europeană de Justiţie, ca şi Tribunalul, Curtea de Conturi îşi

desfăşoară activitatea la Luxemburg82

.

80

Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept instituţional european”, Editura Olimp, Bucureşti,

1999, p. 126. 81

Ovidiu Ţinca, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p. 95. 82

Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 117.

75

1. Menţionaţi care este instituţia Uniunii Europene ce conferă originalitate

sistemului instituţional unional. Argumentaţi răspunsul.

2. Care este diferenţa dintre Consiliul Europei şi Consiliul European?

3. Care este rolul Consiliului European?

4. Menţionaţi diferenţa dintre Consiliu şi Consiliul European.

5. Menţionaţi de ce COREPER mai este denumit şi „avocat cu două feţe”.

6. Menţionaţi motivele pentru care ordinea la exercitarea preşedinţiei Consiliului

se modifică.

7. Ce reprezintă procedura delegării?

8. Care sunt regulile unice prevăzute în Actul din anul 1976, cu privire la alegerea

reprezentanţilor în Parlamentul European?

9. În ce constă „dreptul la petiţie” al cetăţenilor europeni?


:

1. Distribuirea responsabilităţilor celor 4 instituţii ale Uniunii Europene:

a) se suprapune schemei statice moştenită de la Montesquieu;

b) nu se suprapune schemei statice moştenită de la Montesquieu;

c) se suprapune parţial schemei statice moştenită de la Montesquieu.

2. Consiliul se referă la:

a) Consiliul European;

b) Consiliul de Miniştri;

c) Consiliul Europei.

3. Consiliul European este alcătuit din:

a) şefii statelor membre ale Uniunii Europene;

b) şefii guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene;

c) miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii Europene.

4. COREPER este un organism:

a) de control economic;

b) de control politic;

c) de control economic şi politic.

83




76

5. Membrii Comisiei Europene sunt numiţi pentru o perioadă de:

a) 4 ani;

b) 5 ani;

c) 6 ani.

6. Regula generală privind funcţionarea Comisiei Europene este cea potrivit căreia

aceasta se reuneşte:

a) o dată pe săptămână;

b) ori de câte ori este necesar;

c) o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar.

7. Şedinţele Comisiei Europene:

a) sunt publice;

b) nu sunt publice.

8. Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei Europene sunt prevăzute 2 proceduri

speciale, şi anume:

a) procedura scrisă şi procedura orală;

b) procedura scrisă şi procedura delegării;

c) procedura orală şi procedura delegării.

9. Principale limbi de lucru ale Comisiei Europene sunt:

a) engleza, franceza, germana;

b) engleza, franceza, germana, italiana;

c) engleza, franceza, italiana.

10. Statutul parlamentarilor este stabilit prin:

a) Actul din 1976;

b) Actul din 1976 şi Regulamentul interior al Parlamentului European;

c) Actul Unic European, din 1987;

d) Actul Unic European, din 1987 şi Regulamentul interior al Parlamentului

European.

4.10. Bibliografie


Doctrină:

- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, revăzută şi adăugită după Tratatul

de la Lisabona, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

- Augustin Fuerea, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008.




Site-uri:



77


Doctrină:




- Ion P. Filipescu, A. Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a,

Editura Actami, Bucureşti, 2000;







Bucureşti, 1999;

- Brânduşa Ştefănescu, “Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 ;







2002.



Legislaţie:


Site-uri:


- www.ena.lu – European Navigatore


http://www.ena.lu/

Obiective:


să cunoască principalele momente ale evoluţiei sistemului instituţional al Uniunii;

să identifice principalele tratate şi acte modificatoare;


să cunoască elementele de reformă instituţională.

Cuprins:

6.1. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Nisa

6.2. Reforma instituţională realizată prin Tratatul de la Lisabona



6.5. Bibliografie

6.1. Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia instituţiilor Uniunii

Europene

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei europene,

tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.

Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariţiei unor schimbări în

sensul perfecţionării şi adaptării instituţiilor Uniunii la noile realităţi.

În relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a

noi state, se manifestă cerinţa ca UE să aibă o structură instituţională eficientă care să

contribuie la afirmarea organizaţiei pe plan mondial. S-a urmărit, astfel, o adaptare a

structurii create pentru o Uniune ce avea în componenţa sa numai 6 state membre la

realităţile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de state.

6.1.1. Parlamentul European

Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co-legislator al Parlamentului, creând, în

acelaşi timp, o nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru partidele

politice de la nivelul european, în special în privinţa fondurilor acestora.


Reforma

instituţională a

Uniunii Europene

79

O problemă avută în vedere de Tratat este aceea a numărului de eurodeputaţi,

încercându-se o corelaţie cu numărul membrilor noi care vor exista. Astfel, Tratatul a limitat

numărul membrilor Parlamentului la 732. Analizând repartizarea locurilor, se observă o

uşoară discriminare a ţărilor foste şi actuale candidate est-europene. Astfel, Ungaria şi

Cehia, cu o populaţie de 10 milioane, au planificate numai 20 de locuri, în comparaţie cu

Portugalia şi Belgia, având o populaţie mai redusă, care au repartizate 22 de locuri.

O altă modificare importantă este creşterea ponderii Germaniei, care păstrează

numărul actual de 99 de parlamentari, în timp ce toate celelalte state membre şi-l

diminuează.

Structura locurilor în Parlament, pe state membre şi candidate, potrivit Tratatului de

la Nisa este următoarea:

Statele membre Ţările candidate84

Belgia 22 Bulgaria 17

Danemarca 13 Cipru 6

Germania 99 Cehia 20

Grecia 22 Estonia 6

Spania 50 Ungaria 20

Franţa 72 Letonia 8

Irlanda 12 Lituania 12

Italia 72 Malta 5

Luxemburg 6 Polonia 50

Olanda 25 România 33

Austria 17 Slovacia 13

Portugalia 22 Slovenia 7

Finlanda 13

Suedia 18

Marea Britanie 72

6.1.2. Consiliul Uniunii Europene

A. Extinderea votului cu majoritate calificată

În ceea ce priveşte Consiliul, s-a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se obţină

votul unanim, în situaţia în care vor fi aproape 30 de state membre, existând pericolul

„paralizării” activităţii în adoptarea deciziilor. Aşadar, sarcina reformei este aceea de a

reduce numărul cazurilor în care statele membre pot folosi dreptul lor de veto.

Astfel, ratificarea Tratatului de la Nisa a permis ca în legătură cu 30 de articole din

Tratat să se ia decizii cu majoritate calificată (anterior a fost necesară unanimitatea şi pentru

acestea).

Demersul a fost destul de dificil pentru a ajunge la o înţelegere în această privinţă din

cauza intereselor statelor membre “mari”, care, fiecare, deţinea un domeniu sensibil în care

şi-ar fi dorit să păstreze controlul. De aceea, există domenii de importanţă majoră supuse

încă votului cu unanimitate (ex.: apărarea, politica comercială, de imigrare şi azil care

interesează, mai ales, Germania, la care se adaugă politica fiscală şi socială, în atenţia Marii

Britanii).

84

Dintre acestea, 10 au devenit, deja, membre ale UE, începând cu 1 mai 2004.

80

B. Reponderea voturilor

Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai fidel puterea economică şi

ponderea demografică în numărul de voturi alocate.

Astfel, un acord nu va putea fi încheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state

preconizate a fi membre ale UE.

Statele „mari”(Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) s-au plasat pe acelaşi nivel.

Prin urmare, o decizie poate fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în favoarea

ei sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.

Ponderea voturilor, în acest fel convenită, este următoarea:

Statele membre Ţările candidate85

Belgia 12 Bulgaria 10

Danemarca 7 Cipru 4

Germania 29 Cehia 12

Grecia 12 Estonia 4

Spania 27 Ungaria 12

Franţa 29 Letonia 4

Irlanda 7 Lituania 7

Italia 29 Malta 3

Luxemburg 4 Polonia 27

Olanda 13 România 14

Austria 10 Slovacia 7

Portugalia 12 Slovenia 4

Finlanda 7

Suedia 10

Marea Britanie 29

TOTAL: 345 de

voturi

6.1.3. Comisia Europeană

În privinţa Comisiei au fost corelate 2 aspecte:

- noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor şi

- buna funcţionare a Comisiei, posibilă cu un număr restrâns sau cel puţin fără o

creştere proporţională cu numărul noilor state membre.

Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor la 27.

Naţionalitatea comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotaţiei.

Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este acela al

schimbării de numire a preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la

majoritate calificată, în acelaşi timp acordându-se atribuţii sporite preşedintelui, în sensul că

acesta va decide distribuirea sarcinilor şi responsabilităţilor. De asemenea, Preşedintele va

numi (după aprobarea colegiului) vice-preşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui

membru (tot cu aprobarea colegiului).

85

Aceeaşi menţiune, 10 state au devenit, deja, membre ale UE.

81

6.1.4. Curtea de Justiţie

Cu acelaşi prilej, s-a apreciat faptul că extinderea UE va afecta capacitatea Curţii de a

soluţiona viitoarele cazuri, considerându-se că, deja, Curtea este supraaglomerată.

Astfel, Tratatul de la Nisa caută să împartă sarcinile între Curte şi Tribunalul de

primă instanţă într-o manieră mult mai eficientă. De asemenea, Tratatul permite crearea

unor Camere specializate pentru anumite domenii.

Curtea va continua să fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru, însă ea

se va putea întruni şi într-o Mare Cameră de 13 judecători (în loc să se întrunească într-o

sesiune plenară, alcătuită din toţi judecătorii).

În acelaşi timp, se va institui o procedură de urgenţă în cazul recursurilor prejudiciale

mai sensibile, iar recursurile prejudiciale având caracter “tehnic” vor fi transferate

Tribunalului de Primă Instanţă.

6.1.5. Curtea de Conturi

Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de la Nisa, din reprezentanţi ai fiecărui

stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii vor fi numiţi de

către Consiliu, care va decide cu majoritate calificată (şi nu cu unanimitate).

Curtea de Conturi se va putea constitui în Camere pentru a adopta anumite tipuri de

rapoarte sau avize.

Dispoziţiile Tratatului prevăd îmbunătăţirea colaborării cu instituţiile naţionale

similare. Unul dintre mijloacele utilizate în acest sens poate fi constituirea de către

preşedintele Curţii de Conturi a unui comitet de legătură cu cei care sunt conducători ai

instituţiilor naţionale corespunzătoare.

6.2. Reforma instituțională propusă prin Tratatul de la Lisabona

Titlul al III-lea („Dispoziţii instituţionale”) din Tratat precizează că „modificările

(…) convenite în cadrul CIG/2004 vor fi integrate parţial în TUE şi, parţial, în Tratatul

privind funcţionarea Uniunii. Noul titlu III va oferi o imagine de ansamblu a sistemului

instituţional şi va prevedea (…) modificări instituţionale ale actualului sistem”86

. În sinteză,

acestea sunt:

- Parlamentul European87

– noua componenţă;

- Consiliul European88

dobândeşte statut de instituţie, stabilindu-se, inclusiv,

86

Punctul 12 din Mandat. 87

Potrivit Articolul I-20: „Parlamentul European” din Tratatul constituţional, „1. Parlamentul European

exercită, împreună cu Consiliul , funcţiile legislativă şi bugetară. El exercită şi funcţiile de control politic şi

consultativă, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei

Europene.

2. Parlamentul European este format din reprezentanţi ai cetăţenelor şi cetăţenilor Uniunii. Numărul lor nu va

depăşi şapte sute cincizeci. Reprezentarea cetăţenelor şi cetăţenilor se face în mod proporţional degresiv, stabilindu-se

un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici un stat membru nu poate deţine mai mult de nouăzeci şi

şase de locuri.

Consiliul European va adopta cu unanimitate de voturi, la propunerea Parlamentului şi cu aprobarea

acestuia, o decizie europeană stabilind componenţa Parlamentului, cu respectarea principiilor enunţate la teza I.

2bis. Membrii Parlamentului European vor fi aleşi pentru un mandat de cinci ani, prin sufragiu universal,

liber şi secret.

3. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi”.

82

modalităţile de vot şi înfiinţându-se cabinetul Preşedintelui;

- Consiliul89

– introduce sistemul de vot cu dublă majoritate (nu rădăcină pătrată, aşa

cum propunea Polonia), iar cu privire la preşedinţia rotativă de 6 luni se lasă posibilitatea

unor modificări ulterioare;

- Comisia Europeană90

– vizează noua componenţă şi consolidarea rolului

preşedintelui;

- Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii (propus prin Tratatul Constituţional) – îşi

schimbă denumirea în „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de

Securitate”, dobândind un nou cabinet;

- Curtea de Justiţie a UE va cunoaşte unele modificări în acord cu unificarea

anumitor reglementări;

- sistemul de vot91

, „cu dublă majoritate, astfel cum s-a convenit în cadrul CIG 2004,

va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2014, dată până la care sistemul actual de vot cu

majoritate calificată articolul 205 alineatul (2) TCE) va continua să se aplice. După aceea,

pe durata unei perioade tranzitorii până la 31 martie 2017, când o decizie trebuie adoptată

cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita ca respectiva decizie să fie

luată în conformitate cu sistemul de vot cu majoritate calificată astfel cum este prevăzut la

articolul 205 alineatul (2) al actualului TCE. În plus, până la data de 31 martie 2017, dacă

membrii Consiliului reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin 75% din

numărul statelor membre necesar constituirii unei minorităţi de blocaj astfel cum este

88

Articolul I-21: „Consiliul European” din Tratatul constituţional menţionează următoarele: „1. Consiliul

European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile de politică

generală. Nu exercită funcţii legislative.

2. Consiliul European este format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedinte

său şi preşedintele Comisiei. Ministrul afacerilor externe al Uniunii participă la lucrări.

3. Consiliul European se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea

de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi de către un ministru şi, în cazul preşedintelui

Comisiei, de către un comisar european. Preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European

atunci când această situaţie se impune.

4. Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel”. 89

Articolul I-23: „Consiliul ” – „1. Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă

şi bugetară. Exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, conform condiţiilor stabilite prin Constituţie.

2. Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, acesta fiind

competent să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot în numele acestuia.

3. Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel”. 90

Articolul I-26: „Comisia Europeană” – „1. Comisia Europeană promovează interesul european general şi

adoptă iniţiativele necesare în acest scop. (…). Supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de

Justiţie. Execută bugetul şi gestionează programele. Exercită funcţii de coordonare, execuţie şi gestionare, în condiţiile

stabilite prin Constituţie. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în Constituţie,

asigură reprezentarea externă a Uniunii. Are iniţiativa programării anuale şi multianuale în vederea încheierii de

acorduri inter-instituţionale. (…)

3. Mandatul Comisiei este de cinci ani.

4. Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţa lor generală şi de angajamentul lor european, iar

independenţa lor trebuie să fie mai presus de îndoială (…)”. 91

Potrivit Tratatului constituţional, „1. Majoritatea calificată este definită ca fiind cel puţin 55% din membri

Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei şi reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia

Uniunii.

O minoritate de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membri ai Consiliului, fără de care majoritatea

calificată nu este considerată întrunită.

2. Prin excepţie de la alin. 1, când Consiliul nu acţionează la propunerea Comisiei sau a Ministrului

Afacerilor Externe al Uniunii, majoritatea calificată este definită ca fiind cel puţin 72% din membri Consiliului,

reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

3. Alin. 1 şi 2 se aplică Consiliului European când acesta hotărăşte cu majoritate calificată.

4. În cadrul Consiliului European, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot”

(Articolul I-25: „Definiţia majorităţii calificate în cadrul Consiliului European şi al Consiliului”

83

prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)] îşi manifestă opoziţia faţă de adoptarea de către

Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, mecanismul prevăzut în proiectul de

decizie inclus în Declaraţia nr. 5 anexată actului final al CIG din 2004 se aplică. Începând

cu 1 aprilie 2017, se aplică acelaşi mecanism, procentele relevante fiind de cel puţin 65%

din populaţie sau cel puţin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei

minorităţi de blocaj, astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)]”92

.

1. Prezentaţi elementele de reformă înregistrate la nivelul Parlamentului European.

2. Menţionaţi principalele elemente de reformă înregistrate la nivelul instituţiei

interguvernamentale a UE.


:

1. Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa, România are în Consiliul UE:

d) 7 voturi;

e) 10 voturi;

f) 14 voturi.

2. Având în vedere numărul de locuri şi de voturi de care România beneficiază din

momentul aderării la UE în sistemul instituţional al UE, ţara noastră se află pe

locul:

a. 5;

b. 6;

c. 7;

într-o Uniune cu 28 de state membre.

92

Punctul 13 din Mandat. 93




Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Catalano, Nicolo, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962;

2. Charpentier, Jean, „Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997;

3. Chevallier, Roger Michel, „La procedure devant la Cour de joustice”, în Droit des

Communautés européennes, 1989;

4. Edward, David A.O.; Lane, C. Robert, „European Community Law”, Edinburgh,

1991;

5. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”,

ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI,

Bucureşti;

6. Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck,

Bucureşti, 2003;

7. Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2002;

8. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a II-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2004;

9. Gand, Joseph, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la

Cour”, în „Droit des Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990;

10. Isaac, Guy, „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999;

11. Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001;

12. Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni

comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

13. Kovar, R., „Note sur les critères du droit communautaire non directement

aplicables”, Melange Debousse, Nathan, Paris, Labor, Bruxelles, 1979;

14. Lecourt,R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;

15. Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economica, Bucureşti, 2001;

16. Leicu, Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

17. Louis, Jean Victor, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990;

18. Manin, Philippe, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit

institutional”, Paris, Editura A. Pedone, 1993;

19. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta, „Drept comunitar general. Tratat”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

20. Marcu,Viorel, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

21. Monnet, Jean, „Mémoires”, éd. Fayard, Paris, 1976;

22. Moroianu Zlătescu, Irina; Demetrescu, Radu C., „Drept instituţional european”,

Editura Olimp, Bucureşti, 1999;

23. Munteanu, Roxana, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;

24. Pepy, A., „Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome în

„Cahiers de droit européen”, Louvain, 1965;

25. Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

85

26. Sauron, Jean-Luc, „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Editeur, 2000;

27. Ştefănescu, Brînduşa, „Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene”, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;

28. Ţinca, Ovidiu, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti, 1999;

29. Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed. Addison

Wesley Longroun Ltd.;

30. Vigne, Natacha, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997.

II. Reviste de specialitate

1. Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance

historique”;

2. Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul tău”,

1995, Bruxelles-Luxemburg;

3. Delegaţia Comisiei europene în România, „Instituţiile Uniunii Europene”,

Bucureşti, 1999;

4. Dewost,J. L., „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie

comunitară”, R.M.C., 1980;

5. Gaudement-Tallon, H., „Noul drept internaţional privat european de contracte”,

R.T.D.E., 1981;

6. Kelsen, H., „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”,

R.C.A.D.I., 1926;

7. Lecourt, R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;

8. Triepel, H., “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” , R.C.A.D.I.,

1923;

9. Verhoeven, J., „Noţiunea de aplicabilitate directă a dreptului internaţional”,

R.T.D.E., 1980.

III. Legislaţie

1. Statutul Consiliului Europei, 1949;

2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949;

3. Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în vigoare în 1952);

4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954;

5. Tratatele de la Roma, instituind CEE şi Euratom 1957 (intrate în vigoare în 1958);

6. Convenţia cu privire la Asociaţia europeană a liberului schimb – 1960;

7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică - 1965 (intrat

în vigoare în 1967);

8. Actul final de la Helsinki – 1975;

9. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);

10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;

11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în vigoare în

1993);

12. Tratatul Spaţiului economic european, - 1992 (intrat în vigoare în 1994);

13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în vigoare în

1999);

14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, intrat în vigoare în anul 2003;

86

15. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007;

16. Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrat în vigoare în anul

2000;

17. Constituţia României, republicată.

Date post:	22-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	ana-munteanu
View:	219 times
Download:	25 times

Institutiile Uniunii Europene (1)

Documents