UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

ISTORIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Selecţie şi adaptare de: Prof. dr. Cătălin Turliuc

Suport de curs An II, semestrul I

2011

2

Cuprins

1. Introducere………………………………………………………...3 2. Geneza federalismului modern……………………………………5 3. Liga Naţiunilor şi criticii săi federalişti…………………………...17 4. Mişcarea Paneuropeană şi proiectul Briand………………………19 5. Idei federaliste europene în deceniul patru al secolului al XX-lea..29 6. Viziuni totalitare asupra unificării europene……………………...31 7. Proiecte şi acţiuni concrete de unificare după al doilea război

mondial……………………………………………………………35 8. Integrare sau unificare…………………………………………….40 9. Demarajul construcţiei europene după al doilea război mondial….42 10. Planul Marshall……………………………………………………44 11. Consiliul Europei………………………………………………….46 12. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului…………………47 13. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice………………………………………………….49 14. De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană……………..50 15. Tratatul asupra Uniunii Europene………………………………....56 16. Tratatul de la Amsterdam………………………………………….57 17. Cronologia Tratatelor Comunităţii şi Uniunii Europene…………..60 18. Surse……………………………………………………………….64 19. Bibliografie………………………………………………………...65

3

Introducere

Termenul de Europa are o etimologie controversată, unii atribuindu-i o origine semitică, alţii una celtică sau grecească1. Cert este faptul că numele apare pentru prima dată în mitologia greacă. Hesiod, în secolul al VIII-lea î.Hr., vorbea de Europa ca de una din cele trei mii de Oceanide care hrănesc tinereţea oamenilor, iar într-o altă legendă ea apare ca fiică a regelui Tyrului, care, răpită de Zeus, dă naştere dinastiei Minos din Creta2. Termenul geografic se conturează treptat la autorii greci, pentru a-şi găsi o descriere din ce în ce mai completă la Strabo, Pliniu cel Bătrân şi Ptolomeu, în primele două veacuri după Hristos. Limitele sale se precizează cu multă acurateţe în sud şi vest, în timp ce întinderea continentului spre est şi nord-est rămâne incertă3 ( şi se menţine obiect de controversă, practic, până astăzi).

Ideea de Europa, ce desemnează un spaţiu geografic, politic şi spiritual, datează de sute de ani, dar construcţia europeană, procesul conştient de formare a unităţii economice, politice şi instituţionale a acestui teritoriu, are o vechime de doar câteva decenii. El totuşi a pornit de la o idee, cea a unificării europene, care are, după expresia lui Andrei Marga4, “preistorie şi istorie”.Începuturile ei se plasează în Evul Mediu creştin, se desprinde treptat de baza religioasă în secolul al XVII-lea, pentru a se ataşa de scopul pacificării continentului în secolele XVIII-XIX. Necesitatea ieşirii din criza provocată de Marele Război alimentează proiectele federative sau confederative din perioada interbelică. Procesul propriu-zis de integrare s-a declanşat efectiv în contextul bipolarităţii mondiale, instaurate după al Doilea Război Mondial, în care Europa îşi putea salva locul, rolul şi identitatea doar prin transpunerea în practică a premiselor unităţii sale.

1 Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Denoël, Paris, 1965, p.

40. 2 Denis de Rougemont, Vingt-huit siècle d’Europe, Ed. Payot, Paris, 1961, p. 29-

33; Hesiod, Opere, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p.18 3 Herodot, Istorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, 31; Strabo, Geografia,vol. I,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 45 4 Andrei Marga, Filosofia integrării europene, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, p. 120

4

Esenţa ideii de „Europă Unită“ a găsit un izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene, dată de unitatea culturală şi intelectuală. Or, pentru André Philip această unitate se întemeiază pe trei concepte: „conceptul grec al individualităţii“, „conceptul roman al justiţiei şi cetăţeanului“ şi „conceptul biblic al persoanei umane“5, comunitatea rezultând din umanismul şi raţionalismul greco-latin îmbogăţit prin creştinism. Mai recent, luându-se în considerare nu doar fundamentul îndepărtat, ci şi realităţile Europei moderne şi contemporane, fără îndoială decisive pentru chipul actual al Europei, savanţi americani, precum David Gress, consideră că nu se poate neglija cu nici un chip nici aportul spiritualităţii nordului germanic şi scandinav6. Se constată astfel o tendinţă de lărgire a înţelesului specificităţii europene, prin înglobarea unor zone lipsite de prestigiul antichităţii clasice, dar valorizate divers de contemporanitate. Aportul nordic se poate vedea în ceea ce Max Weber numea „etica protestantă“. Atâta vreme cât ea a produs prosperitatea economică pe care o cunoaştem şi avansul tehnologic redutabil din secolul XIX, achiziţiile nordului nu pot fi trecute cu vederea.

Modalităţile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spaţiului european s-au concentrat, în esenţă, în jurul a două soluţii posibile: cea imperială, o unificare prin forţă a continentului în jurul unei puteri hegemonice, şi cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voinţe, într-o formă federativă sau confederativă. Soluţia federativă implică realizarea unei structuri instituţionale suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într-o măsură mai mare sau mai mică, atributele suveranităţii lor. Formula confederativă menţine intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis circumscrise, de natură politică sau economică.

Cele două soluţii, în forme specifice, cu ponderi diferite, se regăsesc şi în abordările teoretice sau iniţiativele practice ale politicienilor, artiştilor, filosofilor din secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX.

5 André Philip, For a European Policy, in The Absent Countries of Europe, Schriftonreihe der Osteurope, Strasbourg, 1958, p. 258.

6 David Gress, From Plato to NATO; The Idea of the West and its Opponents, Simon and Schuster, New York, 1998.

5

Geneza federalismului modern

Războaiele Revoluţiei Franceze, declanşate pentru transformarea „Europei tiranilor“ în „Europa naţiunilor“, au degenerat, mai cu seamă în epoca Directoratului şi a Consulatului, în războaie de cucerire ce aveau în vedere interesele specifice ale Franţei, marcând lipsa de temei a speranţelor puse în realizarea unei unităţi federale paşnice a continentului. În proiectele lui Napoleon Bonaparte se observă clar ataşamentul său faţă de varianta imperială a unificării europene pe calea forţei şi sub egida Franţei. Rescrierea hărţii continentului, noile confederaţii, republici şi regate atribuite membrilor familiei sale, sistemele de alianţe impuse altor state, blocada nu constituie decât etape şi mijloace pe calea cristalizării imperiului continental.

Reacţii vehemente faţă de politica lui Napoleon se înregistrează în zona germană, unde diplomatul prusac Friederich von Gentz, viitor secretar al Congresului de la Viena, abordează, într-o lucrare apărută la 1800, problema păcii perpetue. Gentz critică proiectele privind sistemul federativ de state, respingând în acelaşi timp formula statului naţionalist autarhic al lui Fichte, ca şi utopia unui stat mondial de tip republican. El teoretizează avantajele sistemului echilibrului de forţe, prin care tendinţele hegemonice sunt contracarate de acţiunea comună a celorlalte state, iar evitarea războiului se bazează nu pe forţa coercitivă a unor instituţii supranaţionale, ci pe recunoaşterea raţională a faptului că războaiele nu aduc foloase nici măcar învingătorilor7.

Concretizarea acestei concepţii în sistemul Sfintei Alianţe din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi apoi în aşa-numitul concert european al marilor puteri, chiar dacă nu a reuşit în intenţia sa de a stăvili ascensiunea naţionalismului, liberalismului şi democraţiei, în apărarea monarhiilor legitimiste în faţa constituirii statelor naţionale, cu un sistem politic constituţional, a ferit totuşi continentul european, timp de un secol, de ravagiile unui război general, localizând şi anihilând focarele potenţiale, rezolvând diferitele crize mai cu seamă în domeniul „problemei orientale“.

7 Denis de Rougemont, Vingt-huit siècle d’Europe, Ed. Payot, Paris, 1961, p.

200-205.

6

O altă perspectivă asupra problematicii europene aduce ascensiunea romantismului, elementele dominante fiind ideea creştină ca bază spirituală a unităţii şi nostalgia unei Europe medievale unite. Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), în eseul său din 1799 intitulat Creştinismul sau Europa, evocă imaginea unei unităţi europene anterioare Reformei, ce a distrus acest ideal, singura cale de restabilire a concordiei fiind renaşterea religioasă, printr-un mare conciliu european ecumenic, cu participarea tuturor confesiunilor, a misticilor şi reformatorilor deopotrivă8. Această concepţie este reluată şi dezvoltată de Josef Görres (1776-1848), care vede şi el în Reformă izvorul tuturor relelor, soluţia sa fiind constituirea unei republici europene, având la bază Sfânta Alianţă9.

Friedrich von Schlegel (1772-1829), autorul unei Filosofii a istoriei universale şi redactor, între anii 1803-1805, la Frankfurt, al primei reviste din secolul XIX care poartă titlul de „Europa“, contrapune idealul Europei creştine universale, realizate sub Carol cel Mare, care a conţinut în germeni toate instituţiile europene ulterioare, imaginii de confuzie şi conflict care a urmat distrugerii moravurilor consacrate prin evoluţia în timp şi prin cutumă. Diversitatea născută după dezmembrarea Imperiului Roman este văzută ca principalul element distinctiv al spiritualităţii europene, garanţia libertăţii sale şi unitatea neputând fi făurită decât prin respectarea şi salvarea acestei diversităţi10.

Ascensiunea liberalismului, în condiţiile genezei şi afirmării noii societăţi industriale, generează alte abordări, menite a pune în concordanţă idealul Europei unite cu realităţile social-economice ale unei interdependenţe crescânde între părţile sale componente. Cel mai elaborat proiect în acest sens îi aparţine lui Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825), autor, în 1814, împreună cu istoricul Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a societăţii europene, prin reunirea popoarelor sale într-un singur corp politic, cu păstrarea totodată a independenţei lor naţionale11. Este un adevărat proiect-pilot al Statelor Unite ale Europei, în care se încorporează deopotrivă elemente ale liberalismului, pacifismului şi socialismului utopic, într-o formulă de organizare de natură federativă.

8 Ibidem, p. 213-217. 9 Ibidem, p. 220. 10 Ibidem, p. 225. 11 Claude Corbo, Socialisme et féderalisme au XIX siècle; Saint-Simon, Proudhon,

Bakounine, în Féderalisme et Nations, Quebec, 1971, p. 57-83.

7

Reluând ideea lui Rousseau, el concepe noua Europă nu ca o alianţă a monarhilor, ci ca o înfăptuire a popoarelor acesteia, pe baza intereselor comune. Propune alegerea unui parlament general, situat deasupra guvernelor naţionale, investit cu puterea de a judeca toate diferendele dintre statele europene. El se va constitui prin reprezentarea proporţională a diferitelor corporaţii profesionale, fiecare milion de locuitori ai continentului alegând un delegat din fiecare categorie pe un termen de 10 ani. Parlamentul european va rezolva problemele de interes general, va coordona mari lucrări publice, de anvergură continentală, va elabora un cod moral general, pe care să se întemeieze federaţia europeană, va dirija instrucţiunea publică şi va garanta libertatea conştiinţei şi exercitarea liberă a tuturor religiilor.

Tendinţa de îmbinare şi conciliere a exigenţelor de unitate, inspirate din ascensiunea liberalismului economic şi politic din prima jumătate a secolului al XIX-lea generatoare de interdependenţe crescânde ale societăţii industriale moderne în formare, dincolo de limitele statale, cu aspiraţiile naţionale spre afirmare culturală, politică şi instituţională a identităţii proprii, ne întâmpină în gândirea politică a celor ce pregătesc valul revoluţionar al anului 1848. Aceste idei îşi găsesc forma caracteristică de exprimare în viziunea asupra Europei a lui Giuseppe Mazzini (1807-1872), creatorul mişcării Tinerei Europe. Pentru Mazzini, valoarea supremă este omul „dintotdeauna şi de pretutindeni […] centru al universului […] nu englez, francez sau italian, ci cetăţean al întinsului pământ“12. Idealul suprem este libertatea şi frăţia universală, care nu pot fi realizate nici prin individualism, dar nici prin cosmopolitism. Mijlocul esenţial este naţiunea, care va permite trecerea de la egoismul fazei individualiste a comportamentului uman la faza organică a frăţiei generale. Naţiunile, conştiente de misiunea lor, vor da naştere statelor naţionale, iar umanitatea va deveni o familie a naţiunilor. Dacă trecutul Europei a reprezentat o epocă a diviziunii, bazat pe interesele divergente, dictate de raţiunilor de stat ale monarhiilor dinastice, viitorul aparţine unităţii naţiunilor, pe baza virtuţilor şi principiilor morale ale umanităţii. Concepţia lui Mazzini a reprezentat o viziune ideală asupra umanităţii, capabilă să renunţe la obiectivele unei situaţii privilegiate a naţiunii proprii în favoarea valorilor supranaţionale. Diferenţa dintre lumea ideilor sale şi realitatea politică a momentului, explică şi lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unităţii europene, manifestul de la Berna

12 Denis de Rougemont, op. cit., p. 117-121.

8

din 1834, al Tinerei Europe, rezumându-se la enunţarea unor principii morale, a unor aspiraţii de solidaritate a tinerelor naţiuni în formare13.

O abordare interesantă a problematicii europene o are Victor Hugo (1802-1885), care, în 1842, considera că alianţa Franţei cu Germania reprezintă „constituţia Europei”, în fapt piatra de temelie a unificării acesteia. El spera într-un senat european asemănător Adunării Naţionale a Franţei, iar în 1849, când prezidează Congresul prietenilor păcii, este primul care lansează celebra formulă „Statele Unite ale Europei“14.

În pofida unei evoluţii nefavorabile ideii de unitate europeană, în condiţiile constituirii statelor naţionale unificate, italian şi german, precum şi a celor din sud-estul continentului, odată cu acutizarea crizei Imperiului Otoman, proiectele de realizare a unităţii nu încetează a fi formulate în a doua jumătate a secolului XIX.

Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), reprezentant a unui socialism reformist, porneşte în definirea principiului federativ de la un punct de vedere comun cu liberalismul, respectiv eliminarea intervenţiei statului în economie. Dacă însă liberalismul rămâne la ideea menţinerii structurilor politice naţionale, liberul schimb internaţional realizându-se prin colaborare interguvernamentală între state ce îşi păstrează atributele suveranităţii naţionale, iar în interior îşi perfecţionează modelul parlamentar, în schimb Proudhon preconizează eliminarea totală a statului şi instaurarea „anarhiei pozitive“. Principiul fundamental este egalitatea mijloacelor puse la dispoziţia fiecărui individ, independenţa sferei sale de acţiune, proporţional cu capacităţile pe care le deţine. Statul centralizat şi organizat ierarhic va fi înlocuit cu comunităţi restrânse, concepute ca asociaţii productive, care schimbă între ele produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocităţii. Ele se vor uni într-o structură federală, pe baza unui pact contractual, întemeiat pe principiul egalităţii. Pe măsură ce federaţia se va extinde prin creşterea numărului asociaţiilor membre, atributele centrale se vor restrânge, până la dispariţie. În plan internaţional, în timp ce statele centralizate nu pot decât să se coalizeze, să încheie tratate pe baza raporturilor de forţe, aceste federaţii se vor putea uni treptat în confederaţii regionale, care prin descentralizarea marilor

13 Ibidem, p. 126. 14 Jean Combes, L’Europa de la préhistoire à nos jours, Horvath, Saint Etienne,

1991, p. 45.

9

state şi imperii vor crea premizele transformării Europei într-o confederaţie a confederaţiilor15.

Juristul elveţian Johann Caspar Bluntschli (1808-1881), profesor de drept internaţional al Universităţii din Heidelberg şi autor al Codului civil al cantonului Zürich, publică în 1878 proiectul organizării unei societăţi a statelor europene, în care încearcă extinderea la nivel continental a experienţei federale elveţiene. El vede o naţiune europeană instituţionalizată sub forma Uniunii Statelor Suverane, cu un Consiliu Federal incluzând reprezentanţii statelor participante şi un Senat cuprinzând delegaţii aleşi de popoarele europene. Deciziile urmau a fi adoptate pe baza principiului majorităţii şi erau duse la îndeplinire prin colaborarea între guverne. Statele asociate şi-ar fi păstrat independenţa şi suveranitatea prin menţinerea guvernelor şi armatelor proprii16.

În acelaşi spirit moderat îşi formulează propunerile de realizare a unificării Germaniei şi de federalizare treptată a continentului, filozoful şi diplomatul prusac Constantin Frantz (1817-1891). Acesta consideră categoria marilor puteri o noţiune istorică, apărută la un moment dat al evoluţiei societăţii şi care va dispărea în momentul încetării condiţiilor care i-au favorizat geneza. Drept urmare, în cazul specific al naţiunii germane, soluţia optimă nu poate fi decât unitatea de tip federalist, fiind exclusă formula statului centralizat. Germania federală urma a se integra într-o federaţie mai largă a ţărilor central şi nord-europene, care să contracareze tendinţele de hegemonie ale Franţei şi Rusiei, să protejeze popoarele din zonă, constituind în acelaşi timp o importantă piaţă economică. Federaţia urma să se extindă treptat la nivel continental şi chiar mondial17.

Pornind de la o soluţie federalistă în cazul unificării Italiei, filozoful şi istoricul Carlo Cattaneo (1801-1869), conducător al revoluţiei

15 Bernard Voyenne, Le féderalisme de P. J. Proudhon, Presses d`Europe,

Paris, 1976; Claude Carbo, op. cit., p. 57-83. 16 Rolf Helmut Foerster, Europa Geschichte einer politischen Idee, München,

1967. 17 Emanuel Richter, Leitbilder der europäischen Föderalismus. Die

Entwicklungsgeschichte der Idee eines europäischen Bundesstaats bis zum Beginn des 20 Jahrhunderts, Bonn, 1983, p. 101-104

10

milaneze din martie 1848, considera că efortul civilizator va duce inevitabil la integrarea federală progresivă a continentului. Adversar al naţionalismului economic, el susţinea realizarea unei largi uniuni vamale europene, iar ca model politic pleca de la exemplele elveţian şi american, preconizând crearea Statelor Unite ale Europei. În concepţia sa, sistemul federal era singurul în măsură a garanta libertatea cetăţenilor în faţa centralizării şi birocraţiei, iar în plan internaţional o pace durabilă18.

În aria central-europeană, confruntată cu tendinţe naţionale divergente şi concurente, se formulează numeroase proiecte de federalizare în cadrul Monarhiei Habsburgice. Multe din aceste propuneri îşi au originea în perioada anului 1848, când zguduirile revoluţionare ale structurilor vechiului regim în această parte a continentului păreau a deschide calea unor transformări radicale în direcţia înnoirii.

Reprezentanţii emigraţiei revoluţionare poloneze, maghiare şi cehe de la Paris, dezbat o recompunere posibilă a spaţiului danubian, după dezmembrarea Monarhiei austriece, prin formarea unei confederaţii incluzând Polonia, Ungaria, România, teritoriile slavilor din sud, cu sprijinul Turciei, care ar fi putut să contracareze opoziţia Austriei şi Rusiei. Personalitatea cea mai importantă din Europa Centrală care s-a pronunţat pentru federalizare a fost liderul ceh František Polacky (1798-1876), considerat de Erich Zöllner, istoricul Austriei, unul din capetele „luminate“, care ocupă „primul loc“ în viaţa politică şi culturală a cehilor19. Publică numeroase lucrări, dintre care cea mai importantă rămâne Geschichte von Bohemen, în cinci volume, tipărite la Praga între 1836-1864. Împreună cu ginerele său, Francisc Ladislau Riegen (1818-1903), unul din marii oratori în parlamentul din Viena, elaborează planul de federalizare a Europei Centrale20. Aşa numita formulă austro-slavistă propunea reorganizarea imperiului într-o construcţie federativă, compusă din opt mari unităţi culturale şi lingvistice autonome: provinciile

18 Giuseppe Galasso, Antologia degli scritti politici di Carlo Cattaneo, Il Mulino,

Bologna, 1962. 19 Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a,

vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti,p. 434. 20 M. Eminescu, Opere, XI, Publicistica, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1984, p. 131.

11

germano-austriece, ceho-slovace, polono-ucrainiene, ilirice, italiene, sud-slave, maghiare şi române, care să se bucure de o deplină egalitate.

Victoria contrarevoluţiei şi instaurarea în Monarhia austriacă a regimului neoabsolutist, bazat pe centralizare şi germanizare, a închis pentru un deceniu dezbaterea asupra reorganizării federale, pentru ca apoi prăbuşirea sistemului, în condiţiile crizei financiare şi ale înfrângerilor militare, să readucă în actualitate proiectele de această natură. Formula la care s-a ajuns, cea a dualismului austro-ungar, a stârnit numeroase proteste în rândul celorlalte naţionalităţi, excluse din sfera exercitării puterii, lucru ce a favorizat revenirea în actualitate a proiectelor de federalizare ce preconizau fie transformarea dualismului în trialism, prin asocierea slavilor la conducerea imperiului, fie reorganizarea monarhiei într-o federaţie de naţionalităţi, cu un anumit grad de autonomie.

Cel mai interesant şi coerent proiect în acest sens îi aparţine românului Aurel C. Popovici21, care în lucrarea sa privind Statele Unite ale Austriei Mari, publicată în 1906, elaborează un model de soluţie federală în cele mai mici detalii, având în vedere experienţa elveţiană şi americană. Monarhia urma a fi reorganizată în 15 state federale (Austria germană, Boemia germană, Moravia, Boemia cehă, Galiţia Occidentală, Galiţia Orientală, Transilvania, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Voivodina, Ungaria, Secuimea, Trento şi Triest), fiecare cu constituţie, guvern, parlament, justiţie proprie şi cu menţinerea unor instituţii federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct şi organe federale de justiţie. Limba germană urma a se păstra ca limbă oficială, iar împăratul ca centru vital de putere. Respectând şi garantînd drepturile naţiunilor, monarhul, prin încrederea şi autoritatea de care se bucura, trebuia să rezolve divergenţele dintre acestea sau dintre naţiuni şi autorităţile centrale. Acest proiect s-a bucurat de interesul arhiducelui Franz-Ferdinand care îşi dădea seama că nesfârşitele conflicte între popoarele imperiului reprezenta un pericol major pentru soarta monarhiei. Însă proiectul lui A. C. Popovici a rămas un simplu exerciţiu teoretic, nu numai din cauza opoziţiei naţionalităţilor, ci şi a dispariţiei pincipalului susţinător , Franz-Ferdinand.

21 Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, Ed.Albatos, Bucureşti,

1997; apud Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 23-24

12

Deşi progresul economic, industrial, comercial, ştiinţific este debordant în ultimele decenii ale secolului XIX, iar în planul relaţiilor internaţionale sistemul echilibrului, asigurat prin funcţionarea concertului european al Marilor Puteri, reuşeşte să dezamorseze crizele succesive legate de „problema orientală“ şi de rivalităţile coloniale, factorii de contestare a acestor stări liniştitoare se acumulează în proporţii din ce în ce mai ameninţătoare. Realizarea unităţii Germaniei şi Italiei prin mijloacele forţei, renunţându-se la proiectele de tip federativ, graduale şi paşnice, deschide calea rivalităţilor naţionale şi a luptei pentru dobândirea unui loc şi rol cât mai avantajos în contextul politic continental. Aceste aspiraţii generează în plan intern centralizare, înarmare şi naţionalism, iar în plan internaţional constituirea unor blocuri militare opuse.

În faţa acestor schimbări apar semnale de alarmă, istoricii fiind primii care contrapun imaginea unui trecut comun, luminos în multe privinţe, unor sumbre previziuni asupra destinului Europei. Leopold von Ranke (1795-1886), magistrul istoriografiei concepute ca o descriere obiectivă a faptelor, vede în geniul creştin al Europei punctul culminant al evoluţiei civilizaţiei umane, pus însă în pericol prin dogma absolutizării suveranităţii naţionale, deşi naţiunile, în concepţia sa, joacă un rol în istorie doar prin cultura lor22.

Filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) consideră naţionalismul o boală a spiritului european, izvorâtă din romantism, care întârzie unificarea europeană dorită de spiritele luminate şi impusă de dezvoltarea comerţului şi comunicaţiilor dincolo de barierele naţionale. El recomandă depăşirea patriotismului învechit, „omul naţional“, trebuind să cedeze locul „omului european“, Europa având de ales între mediocritate iremediabilă sau acceptarea acestei provocări23.

Dincolo de avertismente şi previziuni sumbre, nu lipsesc căutările pentru găsirea soluţiilor de ieşire din criză. Astfel se remarcă, prin profunzimea analizelor şi pragmatismul soluţiilor preconizate, o importantă şcoală federalistă engleză, ale cărei idei se coagulează în lucrările lordului Acton, ale lui Henry Sidywick, James Bryce, A.V.

22 Leopold von Ranke, Sämmtliche Werke, IX, Leipzig, 1868, p. 235. 23 Friedrich Nietzsche, Par delà le Bien et le Mal, Paris, 1948; apud Andrei

Marga, op. cit. p. 120.

13

Dicey, E.A. Freeman, W.T. Stead, J.R. Seeley24. Ei pleacă de la idealul kantian al păcii perpetue şi eliminarea războiului ca instrument al rezolvării conflictelor între state. Cauza principală a acestora este văzută a fi starea de anarhie care domneşte în relaţiile internaţionale în condiţiile suveranităţii absolute a statelor naţionale, care nu acceptă alt criteriu pentru politica lor în afara interesului propriu. Politica externă deţine primatul asupra celei interne, libertatea interioară a unui stat fiind invers proporţională cu presiunile externe exercitate asupra lui. Aici intervine şi factorul geografic, statele de tip insular liberalizând mai uşor sistemul politic intern, spre deosebire de cele continentale, supuse ameninţărilor externe din partea vecinilor. Eliminarea războiului devine o condiţie indispensabilă supravieţuirii omenirii, principalul mijloc preconizat fiind federalizarea continentului, un instrument constituţional capabil să îmbine garantarea supranaţională a păcii cu o amplă autonomie internă. În sfera relaţiilor interstatale se propunea adoptarea modelului federal american, o îmbinare organică a statalităţii continentale cu autonomia internă a statelor naţionale componente. Deşi amplu dezbătute la sfârşitul veacului XIX în opinia publică engleză aceste idei nu au reuşit să se afirme şi în planul politicii guvernamentale.

Căutarea unei soluţii pentru salvarea viitorului Europei nu lipseşte nici în mediul spiritual francez. Înfrângerea suferită de Franţa în urma războiului din 1870-1871, determină afirmarea în opinia publică franceză a unor voci lucide, care caută soluţii în reconcilierea şi reorganizarea sistemului continental, astfel încât să fie exclusă posibilitatea unor confruntări armate.

Ernest Renan (1823-1892) teoretizează o nouă concepţie despre naţiune, respingând întemeierea acesteia pe comunitatea de origine, rasă sau limbă, naţiunile europene fiind văzute ca rezultatele unor procese de amalgamare între diferitele elemente componente. Există naţiuni diferite care vorbesc aceeaşi limbă şi naţiuni vorbitoare de mai multe limbi (elveţienii). Naţiunea constituie în viziunea sa un principiu spiritual izvorât dintr-un trecut comun şi un viitor bazat pe un program de înfăptuit. Graniţele naturale nu separă ci unesc naţiunile, iar viitorul Europei şi salvarea ei de la decădere constă în reconciliere şi în corijarea principiului naţionalităţii prin cel al federaţiei, continentul fiind

24 Jean-Baptiste Duroselle, L’idée d’Europe dans l’histoire, Denoël, Paris, 1965, p.

210-218.

14

transformat într-o confederaţie de state, unite prin idealurile comune ale civilizaţiei, constituită printr-un congres al Statelor Unite ale Europei25.

În spiritul acestor idealuri îşi desfăşoară activitatea Paul d’Etournelles de Constant (1851-1924), diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 190926. În publicistica sa politică, el accentuează pericolele cu care se confruntă Europa, prin pierderea poziţiei economice şi politice în faţa noilor forţe de pe eşichierul mondial. Apatia şi conservatorismul ţărilor europene le fac vulnerabile, iar în cazul unui război industria lor va fi ruptă de sursele de materii prime şi de pieţele sale, iar perioada postbelică – arată el în mod profetic – va fi mai dificilă decât însuşi războiul. Soluţia văzută nu e decât unitatea continentului, care nu e un ideal, ci o consecinţă pragmatică a progresului material şi moral. Doar o Europă unită va putea apăra pacea şi exclude războiul, dezastruos deopotrivă pentru învingători şi învinşi, prin faptul că ar crea un teren favorabil mişcărilor revoluţionare.

Spre deosebire de mulţi din predecesorii şi contemporanii săi, Paul d’Etournelles de Constant nu s-a limitat la fundamentarea teoretică a unor principii, ci a desfăşurat o intensă activitate pentru transpunerea lor în practică. În cadrul primei Conferinţe a Păcii de la Geneva din 1899, în calitate de secretar al Comitetului pentru Reglementarea Paşnică a Diferendelor Internaţionale, elaborează proiectul unei curţi permanente de arbitraj, în cadrul căreia părţile implicate într-un conflict să aibă obligaţia de a-şi supune motivele diferendului spre decizie. Chiar dacă opoziţia acerbă a reprezentanţilor Germaniei a împiedicat includerea în convenţia finală a principiului obligativităţii arbitrajului, statele şi-au rezervat posibilitatea de a recurge la această cale de rezolvare a conflictelor. În 1902, în Camera Deputaţilor de la Paris, susţine ideea unui acord economic între Franţa şi celelalte state europene, pentru înfruntarea în comun a concurenţei externe. El militează pentru concilierea intereselor naţionale cu cele general-europene, în condiţiile în care acestea vor deveni prevalente în domenii ca industria, agricultura, comerţul, învăţământul, sănătatea, politica vamală. Conflictele urmau a fi rezolvate pe calea justiţiei şi arbitrajului. Rezultatele eforturilor sale constante se vădesc la cea de a doua Conferinţă a păcii de la Haga, din 1907, cu participarea reprezentanţilor a 44 de state, unde se accepta principiul arbitrajului

25 Ibidem, p. 219-226. 26 Denis de Rougemont, op. cit., p. 254.

15

obligatoriu, se adoptau convenţii privitoare la „umanizarea“ războiului, se instituia un tribunal internaţional.

Tendinţa noilor state naţionale de a dobândi un loc şi un rol pe măsura potenţialului şi aspiraţiilor lor, duce la o febrilă politică de înarmare, de căutare a unor alianţe militare, care se repercutează în organizarea lor internă prin întărirea tendinţelor de autoritarism şi centralizare statală. Marile democraţii occidentale tradiţionale, confruntate atât cu ascensiunea şi ameninţarea „lupilor tineri“, dar şi cu concurenţa între ele, intră în jocul politic primejdios al blocurilor militare, care scindează în loc să unească Europa, renunţând la consolidarea firavelor începuturi ale unei ordini internaţionale guvernate de precepte de drept. Rezultatul este bine cunoscut; izbucnirea Primului Război Mondial infirmă speranţele pacifismului internaţional, efectele conflagraţiei depăşind cele mai pesimiste previziuni ale celor ce au avertizat asupra consecinţelor confruntării. Dincolo de uriaşele pierderi umane şi materiale, cea mai gravă consecinţă a războiului a fost prăbuşirea ordinii internaţionale, intrarea continentului într-o stare de anarhie, sfârşitul dramatic al iluziilor într-o evoluţie paşnică. Trauma spirituală va genera însă şi noi căutări, perioada interbelică consemnând astfel un şir de proiecte, concepte şi dezamăgiri, care deschid o nouă etapă în dificila istorie a construcţiei europene.

Analizele ce au urmat experienţei primei conflagraţii mondiale evidenţiază accentuarea contradicţiei între dimensiunile statelor naţionale europene şi nivelul crescând al interdependenţelor în plan economic, ceea ce impune depăşirea limitelor naţionale în direcţia unui stat de anvergură continentală. Pe de altă parte, sistemul echilibrului european, ce a dominat continentul timp de un secol, nu mai e în măsură să elimine pericolul unor războaie periodice. Soluţiile de ieşire din criză de ordin economic şi politic nu pot fi decât două: fie instaurarea unor regimuri autoritare de dreapta sau de stânga, care să urmărească unificarea „spaţiului vital“ economic pe calea forţei şi a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european într-o formă federativă, prin asocierea statelor continentului, care acceptă să transfere o parte a suveranităţii lor asupra unor organisme supranaţionale. Adepţii acestei ultime formule fac, spre deosebire de antecesorii lor din veacul precedent, distincţia netă între federaţie şi confederaţie, între unificare suprastatală, cu cedarea unor atribuţii esenţiale ale suveranităţii, şi simpla colaborare între entităţi statale care-şi păstrează neatinsă suveranitatea naţională. În concepţia lor, esenţială

16

pentru realizarea obiectivului eliminării războiului nu este structura politică internă a acestora, ci caracterul raporturilor internaţionale. Linia de demarcaţie se trasează acum, tot mai clar, nu între adepţii unor soluţii de dreapta sau de stânga, ci între cei ce pun accentul pe salvarea independenţei şi suveranităţii naţionale şi cei ce văd rezolvarea tuturor problemelor europene prin instituirea cu prioritate a unui sistem internaţional continental de tip federativ.

Dacă pentru extrema dreaptă fascistă soluţia problemelor europene era unificarea de tip imperialist, prin forţă, a continentului, iar pentru extrema stângă comunistă prioritară era înlăturarea sistemului capitalist, unitatea urmând a se realiza ulterior, în condiţiile victoriei totale a noii orânduiri în Europa, adepţii federalismului pun în prim plan crearea unor structuri instituţionale şi juridice supranaţionale, care să garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic şi social pentru toate elementele sale componente.

Confruntarea politică axată de-a lungul acestor linii de forţă se întemeiază pe o largă dezbatere intelectuală în cadrul opiniei publice europene interbelice privind esenţa şi caracteristicile ideii de Europa. Punctul de plecare este sentimentul cvasigeneral al unei decadenţe a civilizaţiei occidentale clasice şi a unui sfârşit a credinţei optimiste a veacului trecut în virtuţile unui progres liniar.

Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler (1880-1936), ce a făcut epocă, lansa ideea unui destin implacabil, care va duce la eşuarea societăţii occidentale, stăpânită de puterea banului, în care forţa va domina asupra justiţiei şi adevărului. Dezvoltarea societăţii, ce cuprinde fazele succesive de creştere, maturitate, decadenţă şi moarte, face de nerevocat această sentinţă, indiferent de voinţa oamenilor27.

Thomas Mann (1875-1955) vede totuşi o cale de salvare într-un nou umanism european, bazat pe libertate şi raţiune, care să asigure dăinuirea Europei dincolo de ceea ce reprezintă un simplu nume geografic sau istoric28. În acelaşi spirit, al refuzului ideii de decandeţă a normelor

27 Oswald Spengler, Declinul Occidentului, vol. I-II.;Ed. Beladi, Craiova, 1997 28 Thomas Mann, Avertissment à l`Europe, Gallimard, Paris, 1937; apud Denis de

Rougement, op. cit., p. 319.

17

civilizaţiei umane, José Ortega y Gasset în lucrarea sa, Revolta maselor29, considera impasul prezentului un efect al naţionalismelor concurente, care nu oferă nici o perspectivă şi sunt contrare creaţiei istorice. Aparenta decadenţă ascunde de fapt o criză, care va naşte adevărata Europă, cea constituită într-o naţiune continentală, conştientă de misiunea ei civilizatoare, unită prin voinţa comună sub egida unor mari obiective, dar în care fiecare popor îşi păstrează individualitatea specifică.

Un pas important în tentativa de redefinire a surselor şi trăsăturilor caracteristice ale spiritualităţii europene, care pot oferi temeiul construcţiei sale, îl face Paul Valéry (1871-1945). Acesta consideră că esenţa civilizaţiei europene este dată de tradiţia greacă, romană şi creştină. Prima aduce disciplina spiritului, căutarea perfecţiunii, o metodă de gândire care raportează totul la om, devenit principalul sistem de referinţă. Credinţa în existenţa legii, a frumuseţii şi a dreptului este moştenirea principală a sursei greceşti pentru cultura europeană. La aceasta, romanii adaugă modelul etern al puterii organizate şi stabile, stăpânirea atotputernică a legii şi instituţiilor, în timp ce creştinismul atinge profunzimile conştiinţei, oferind popoarelor europene o credinţă şi o morală comună. Toate rasele şi teritoriile romanizate, creştinate şi supuse disciplinei spiritului grecesc – conchide Valéry – sunt europene30.

Meditaţia asupra Europei oferă temeiurile pentru căutările practice în plan politic şi instituţional, menite a da o formă concretă ideii de unitate în condiţiile diversităţii incontestabile a formelor de organizare şi a intereselor divergente ale naţiunilor componente. Dezastrul Primului Război Mondial, prăbuşirea sistemului echilibrului european, provocările marcate de revoluţia rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, converg către definirea unui nou sistem de securitate internaţională, bazat pe o organizare instituţională menită a oferi garanţia unei stabilităţi.

Liga Naţiunilor şi criticii săi federalişti

Termenul de “societatea naţiunilor” apare încă din 1907 în prembulul convenţiei adoptate la a doua Conferinţă a păcii de la Haga, dar are mai mult o semnificaţie morală. Léon Bourgeois îi conferă un sens juridic şi politic precis în cartea sa Pentru Societatea Naţiunlor, apărută în

29 José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 30 Jean Combes, op. cit., p. 195-196.

18

1910, în care el propune un nou sistem de organizare a relaţiilor internaţionale.31 Ideea este preluată şi susţinută de grupuri şi asociaţii din Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite. Preşedintele Woodrow Wilson este cel care trasează, pentru prima oară, în termeni concreţi, instituţionali, proiectul unei astfel de organizaţii. El propune o asociaţie universală a naţiunilor, care, pe lângă garanţiile de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul la materii prime, administrarea coloniilor printr-un sistem de mandate. Prevenirea războaielor urma a se realiza prin garanţii reciproce, utilizarea diplomaţiei deschise şi transparente, apelul la opinia publică, cei refractari la aceste principii urmând a fi supuşi sancţiunilor economice, dar nu şi celor militare.

Liga urma să se constituie pornind de la un acord general, care să includă toate statele mari şi mici, concretizându-se instituţional pe măsura punerii în aplicare a prevederilor acestui pact. Ideea lui Wilson a fost materializată în cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de americani, britanici, francezi şi italieni. Principiul fundamental era asigurarea securităţii colective prin opunerea faţă de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru realizarea obiectivului erau diferite: americanii acceptau doar sancţiuni economice, britanicii vroiau îmbinarea mijloacelor economice şi a celor militare de coerciţie, în timp ce francezii militau pentru constituirea unei armate internaţionale permanente32.

Pentru rezolvarea conflictelor se preconizau mijloace juridice, crizele urmând a fi tratate prin punerea lor sub control, împiedicarea escaladării, aplicarea mijloacelor paşnice, dezbaterea publică a motivelor de conflict.

Statutul Ligii Naţiunilor, datorită poziţiei diferite a statelor, a fost rezultatul unui dificil compromis între interesele iniţiatorilor, reflectând un consens limitat în domeniul asigurării securităţii şi al cooperării internaţionale, al extinderii rolului dreptului internaţional şi al acceptării unor standarde de comportament al guvernelor bazate pe perceptele acestuia. Statutul a cuprins şi multe ambiguităţi, lacune, contradicţii, care

31 Nicolae Păun, Construcţia europeană modernă, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj, 1997, p. 106

32 David Armstrong, Lorna Lloyd, John Redmond, From Versailles to Maastrich. International organisation in the twentieth century, London, 1996, p. 7-10.

19

au devenit şi mai evidente în cursul punerii în aplicare a prevederilor sale. Eşecul tentativei reprezentate de Liga Naţiunilor, în asigurarea securităţii internaţionale şi în eliminarea pericolului de război, s-a prefigurat încă de la începuturile constituirii sale, ca urmare a direcţiei pe care au luat-o reglementările noului sistem de organizare a continentului prin tratatele de la Versailles.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene aveau în vedere reglementarea universalistă a problemelor păcii şi războiului, cu includerea tuturor statelor, învingătoare sau învinse, pe baza principiului autodeterminării naţionale a popoarelor, a egalităţii statelor indiferent de mărimea lor. Marile puteri europene învingătoare au pus, în schimb, în prim plan, asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse. Al doilea obiectiv l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice. Practic, Europa s-a divizat în trei tabere opuse: anglo-franceză, interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare: germană, interesată în revizuirea prevederilor de pace, considerate nedrepte; sovietică, interesată în spargerea „cordonului sanitar“ impus de anglo-francezi. La aceste contradicţii fundamentale s-au adăugat cele de natură economică, în condiţiile în care tratatele de pace nu au inclus căi pentru renaşterea economică a continentului, iar dependenţa faţă de Statele Unite a devenit tot mai accentuată şi pentru statele învingătoare33. Aplicarea în practică a soluţiilor alternative la Liga Naţiunilor, cristalizate în dezbaterea teoretică din anii următori Primului Război Mondial, a fost obiectivul atât al unor organizaţii şi mişcări nonguvernamentale, cât şi al unor iniţiative politice la nivel oficial. Mişcările nonguvernamnetale au urmărit mobilizarea opiniei publice europene, pentru a crea o atmosferă propice unificării în spirit federal şi pentru a exercita o presiune asupra guvernelor, în vederea efectuării unor paşi practici în această direcţie. Dintre aceste iniţiative, cea mai influentă s-a dovedit mişcarea paneuropeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi.

Mişcarea Paneuropeană şi proiectul Briand

Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor şi modelelor federaliste anterioare, Coudenhove-Kalergi conturează imaginea unei ere a primatului valorilor internaţionale în faţa

33 Ibidem, p. 10-12.

20

celor naţionale. Programul mişcării paneuropene este formulată în cartea Pan-Europa34, publicată la Viena în octombrie 1923, fiind, din punct de vedere cronologic, primul manifest proeuropean coerent. Pornind de la necesitatea reconcilierii istorice a naţiunilor europene şi oferind soluţii concrete de unificare a acestora într-o structură politică stabilă, Statele Unite ale Europei, bazată pe comunitatea de valori şi interese, autorul propune un program ce avea drept scop să redea Europei importanţa de odinioară şi capacitatea competitivă în concurenţa economică mondială, dotând-o cu instituţii şi alianţe capabile să zădărnicească un nou război.

Această lucrare marchează o cotitură radicală în gândirea politică europeană, chiar dacă nu e lipsită de anumite accente utopice sau avânturi romantice. Ea impresionează prin pertinenţa analizelor şi luciditatea prospectivă. Pan-Europa, scrisă după un război mondial ce a depăşit în oroare şi cele mai negre profeţii, apărea într-un moment când, în ciuda lecţiei istoriei, naţiunile europene se pregăteau, mai mult sau mai puţin conştient, de o nouă conflagraţie.

În introducerea Pan-Europei, contele Richard Coudenhove-Kalergi nota cu amărăciune: „Europa stă cu privirea aţintită înspre trecut, în loc să scruteze viitorul. Piaţa de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, consideraţiile privitoare la originea războiului recent încheiat sunt mult mai numeroase decât cele vizând prevenirea celui următor. Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a declinului şi fărâmiţării Europei“35.

Pan-Europa este structurată pe unsprezece capitole, simpla lor înşirare fiind edificatoare asupra dimensiunilor şi complexităţii acestui manifest-eseu. Sunt abordate toate „marile teme“ care-i frământă încă şi azi pe contemporani şi alimentează polemicile asupra Europei: rădăcinile europenismului, limitele sale geografice şi spirituale, adversarii şi aliaţii paneuropenismului, prevenirea unui nou război, naţiunea şi supranaţiunea, majorităţi şi minorităţi, Europa instituţională.

34 Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu

Mureş , 1997. 35 Ibidem, p. 10.

21

Pentru Coudenhove-Kalergi, „conceptul de Europă provine dintr-un amestec de elemente geografice politice şi culturale“36, iar noţiunea geografică de Europa „nu corespunde nici celei culturale, nici celei politice“37. Cu alte cuvinte, Europa este, înainte de orice, o comunitate de valori, o cultură şi o civilizaţie comună. Astfel, limitele ei geografice coincid cu limitele democraţiei de sorginte antică, ale „civilizaţiei de tip creştin, ai cărei poli sunt individualismul elen şi socialismul creştin“38.

Construirea Pan-Europei presupune identificarea precisă a adversarilor şi aliaţilor. Deşi din punct de vedere geografic reprezintă parte a Europei, Rusia comunistă este în afara spiritualităţii europene: „Bolşevismul a zguduit din rădăcini civilizaţia europeană importată de Petru cel Mare şi urmaşii săi. Promotorii ei au fost alungaţi sau lichidaţi“, de aceea „frontiera orientală a Europei cu Rusia constituie totodată limita orientală a comunităţii culturale europene“39. Autorul nu face un secret din neîncrederea sa în Rusia „roşie sau albă“, pe care o indică drept potenţial adversar al unificării Europei: „Între 1915 şi 1919, totul s-a schimbat în Rusia, mai puţin pofta ei de expansiune. O poftă ce nu e legată de nici un partid, de nici o personalitate. În faţa ei au fost nevoiţi să se închine deopotrivă ţarul păcii Nikolai, ca şi socialistul Kerenski…“40.

Istoria pune Europa în faţa unei alternative: ori trece peste ostilităţile naţionale şi se va uni într-o federaţie, ori va fi supusă cuceririi ruseşti. Totuşi, cei mai temuţi adversari ai unificării sunt consideraţi cei din interior, respectiv rivalitatea de secole dintre Franţa şi Germania. În consecinţă, Coudenhove-Kalergi face un apel în favoarea reconcilierii franco-germane, condiţie a unificării Europei şi de menţinere a păcii. Primul pas, credea autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a cărbunelui şi oţelului şi crearea unei siderurgii europene… lucru ce s-a şi întâmplat mai târziu.

Proiectului Pan-Europei i se opun cu înverşunare naţionaliştii şovini, atât din Franţa cât şi din Germania. „Există o intimă şi tacită alianţă între şovinii germani şi francezi. Ei se citează zilnic reciproc în

36 Ibidem, p. 30. 37 Ibidem. 38 Ibidem, p. 33. 39 Ibidem, p. 34-35. 40 Ibidem, p. 53.

22

publicaţiile lor, îşi recrutează unii celorlalţi mereu noi aderenţi şi-şi fac reciproc, în cel mai colegial mod, propagandă. Adevăratul adversar al acestui şovinism, franco-german, nu-l constituie cele două naţiuni riverane Rinului, ci Pan-Europa. Contra acestui ţel se îndreaptă ura şi cârdăşia lor comună, şovinii din ambele părţi fiind conştienţi că realizarea Pan-Europei le va lua dreptul la existenţă“41.

Alţi adversari ai proiectului european au fost consideraţi comuniştii, care vor cere primirea Rusiei Sovietice în federaţia europeană (lucru considerat imposibil), militariştii, deoarece unificarea va face imposibil un nou război, precum şi industriile protecţioniste, care îşi datorează supravieţuirea lipsei de concurenţă prin intermediul protecţionismului vamal. De cealaltă parte se află cei care, conştienţi de avantajele unificării, văd în aceasta numeroase posibilităţi: prevenirea unui nou război, protecţie împotriva unei eventuale invazii sovietice, dezarmarea, sporirea capacităţii concurenţiale în faţa industriilor americane şi extrem-orientale.

Vederile lui Coudenhove-Kalergi, asupra chestiunii naţionale, sunt şi ele de o mare actualitate: „Naţiunea – consideră el – nu este o comunitate de sânge, ci una spirituală“, teoria purităţii de rasă fiind un mit pentru „dogma naţionalismului european“42. Europa este văzută ca un spaţiu al metisajului lingvistic şi rasial, frontierele statale neavând cum să coincidă cu cele ale limbilor şi etniilor. Pentru pacea Europei, chestiunea minorităţilor e considerată primordială, deoarece prin retrasarea frontierelor, în urma tratatelor de pace de la Paris, toate noile state naţionale includ importante minorităţi, nerezolvarea acestor chestiuni fiind văzută ca o permanentă sursă de instabilitate. S-ar impune astfel promulgarea unui „edict de toleranţă… o neîngrădită (în măsura în care aceasta este tehnic posibilă) folosire a limbii materne în justiţie şi administraţie, fără ca aceasta să-i aducă un prejudiciu, precum şi posibilitatea educării copiilor săi în sânul comunităţii culturale de care aparţine“43. Coudenhove-Kalergi concluzionează că prin trecerea de la anarhie, militarism şi naţional-şovinism la reconciliere, cooperare economică şi dezvoltare culturală, Europa şi-ar îndeplini datoria faţă de propriul destin şi ar deveni un pol de stabilitate a lumii.

41 Ibidem, p. 117. 42 Ibidem, p. 119. 43 Ibidem, p. 128.

23

Pentru a pune în aplicare acest program prezentat în cartea sa, Pan-Europa, Coudenhove-Kalergi a lansat, în 1924, un Manifest european, în care a cerut tuturor forţelor democratice ale Europei să militeze pentru unificarea economică, politică şi militară a continentului, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania pentru a anula spiritul de revanşă44. Personalităţi ale vieţii culturale şi-au asumat obiectivele mişcării paneuropene, precum Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas şi Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Rainer Maria Rielke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, José Ortega y Gasset, Richart Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt şi alţii45.

Un personaj mai puţin cunoscut care s-a pronunţat în favoarea proiectului european a fost danezul Heerfordt care a publicat în 1924 un eseu intitulat Europa Communis în care critica Liga Naţiunilor dar făcea şi o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţii europene comune în viitorul Europei federale. Dincolo de o adunare interparlamentară, un director al şefilor de stat cu drept de veto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării, danezul Heerfordt ajunge la a prevedea un regim special pentru chestiunile legate de agricultură şi o perioadă de tranziţie pentru realizarea unei uniuni vamale.

Încă din 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunţa favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate. Ultimul rămânea rezervat faţă de excluderea Marii Britanii din proiectul paneuropean, Germania vizând, în esenţă, o revizuire a tratatelor de pace, în cadrul unei Ligi a Naţiunilor reorganizate cu sprijin englez şi mizând pe tendinţele britanice de contracarare.

Ministrul de externe francez, Aristide Briand, acceptă, în schimb, preşedinţia de onoare a Uniunii paneuropene, ce cunoaşte un succes

44 Denis de Rougemont, op. cit., p. 403-404. 45 Ibidem.

24

organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea unui congres Paneuropean la Viena, cu 2.000 de participanţi46.

În 1928 Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în cartea sa Europa patria mea ca singură alternativă pentru ca Europa să-şi poată păstra rolul de hegemon în lume.

În 1929 contele Sforza a publicat lucrarea Statele Unite ale Europei iar anul următor, 1930, Bertrand de Jouvenel a publicat Spre Statele Unite ale Europei. În acelaşi an, o contribuţie mai puţin semnificativă o are Edouard Herriot care publică lucrarea Europa.

Tendinţele de integrare economică a continentului înregistrează în anii ’20 câteva realizări concrete, prin crearea în 1926 a cartelului internaţional al oţelului, între Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg, cu reglementarea producţiei pe bază de cote anuale, şi a Comitetului franco- german de informare şi documentare, pentru promovarea unităţii economice a continentului şi a unei mai bune cunoaşteri reciproce.47

Acordurile realizate în problema reparaţiilor de război germane, prin planurile Dawes şi Young, ca şi retragerea franceză din Ruhr în 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice în care iniţiativa de trecere la realizarea concretă a unităţii europene se transforma dintr-un obiectiv utopic într-o posibilitate palpabilă.

Cel care şi-a asumat o asemenea responsabilitate a fost ministrul de externe francez Aristide Briand, apropiat de mişcarea paneuropeană, a cărei preşedinţie de onoare o acceptase şi care în cursul unei întâlniri la Madrid cu Gustav Stresemann, la 11 iunie 1929, i-a prezentat proiectul unei federaţii europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care să asigure pacea continentului şi totodată să contracareze preponderenţa economiei americane, care ajunsese să egaleze volumul total al exporturilor şi importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a arătat favorabil obiectivelor economice, exprimând în schimb rezerve faţă de o eventuală slăbire a Ligii Naţiunilor prin crearea unor structuri instituţionale paralele, ca şi faţă de o posibilă confruntare cu

46 Richard N. Coudenhove-Kalergi, op. cit., Postfaţă, p. 151. 47 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Institutul European, Iaşi,

1998, p. 57

25

Marea Britanie şi Statele Unite, de la care Germania spera sprijin în tendinţele sale de revizuire a tratatelor de pace48.

La 5 septembrie 1929, în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, Aristide Briand pune, oficial, în dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legături federale, ca să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii şi încheierea unui acord de garantare a securităţii. Asociaţia statelor europene trebuia să dezbată, în principal, problemele economice, dar această legătură federală urma să se extindă treptat şi asupra planului social şi politic. Briand propunea adoptarea ideii unificării europene şi iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. În discursul lui Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, dar se exprima, în schimb, necesitatea precizării obiectivelor politice, astfel ca unificarea să nu limiteze suveranitatea naţională a ţărilor participante şi să nu fie îndreptată împotriva nici unei puteri extraeuropene. Briand a fost solicitat să prezinte, pentru viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor, un memorandum scris cu proiectul detailat al uniunii europene preconizate49.

Amânarea a pecetluit practic soarta acestuia, izbucnirea crizei economice mondiale ducând la un val de măsuri protecţioniste, tocmai atunci când o componentă esenţială a unificării ar fi fost demontarea barierelor şi liberalizarea schimburilor. Moartea lui Stresemann, în octombrie 1929, şi venirea la putere în 1930 a guvernului Brüning, marchează o întărire a poziţiilor extreme drepte, în care ideea reconcilierii cu Franţa cedează locul intransigenţei privind revizuirea tratatelor de pace. Schimbări au loc şi în contextul politic francez, guvernul Briand este înlocuit cu un guvern condus de Tardieu, în care Briand îşi păstrează Ministerul de Externe, dar presiunea elementelor naţionaliste îl obligă la corecţii ale proiectelor sale, care să ţină seama într-un grad mai accentuat de interesele specifice ale Franţei.

În mai 1930, Memorandumul asupra organizării uniunii federale europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către ambasadorii francezi.

48 Emiglia Vigliar, L’unione europea all’epoca del progetto Briand, Milano,

1983, p. 99-100. 49 Ibidem, p. 100-110.

26

Memorandumul suferise corecţii în spiritul forţelor naţionaliste de dreapta, reprezentate în cabinetul Tardieu, rezultând un text final diferit în multe privinţe de principiile generale enunţate în septembrie 1929 de Briand.

Memorandumul cuprindea o serie de consideraţii generale, propunerile concrete în patru puncte şi o motivare conclusivă a acestora. În consideraţiile generale se explica relaţia între preconizata Europă Unită federală şi Liga Naţiunilor, pe de o parte, şi statele naţionale suverane, pe de altă parte. Unificarea federală a Europei nu se va realiza în afara Ligii Naţiunilor ci, dimpotrivă, se urmărea aducerea în concordanţă a intereselor europene sub egida şi în spiritul ei. Proiectul nu este îndreptat împotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are în vedere colaborarea cu toate statele, în interesul asigurării păcii. Relaţiile federale nu vor afecta suveranitatea naţională a ţărilor participante. În partea I se propunea un tratat, care să proclame principiile unităţii morale a Europei şi întărirea solidarităţii între state. În partea a II-a se preconiza ca principalele decizii să fie adoptate de o conferinţă europeană, ce se va întruni periodic şi va cuprinde pe reprezentanţii tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Naţiunilor. Organul executiv va fi un Comitet Politic Permanent, ce va avea menirea de a analiza procedurile necesare realizării şi aplicării proiectului de unificare şi va căuta mijloacele constituirii federaţiei europene. Se va întocmi un inventar general al programelor de cooperare în domeniile social, economic şi politic, iar după adoptarea proiectului de cooperare se va încredinţa unor comitete speciale examinarea problemelor specifice, încă neabordate în cadrele instituţionale ale Ligii Naţiunilor, sub controlul Comitetului Politic şi sub responsabilitatea guvernelor participante.

Partea a III-a proclama prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice. Sacrificiile reclamate de integrarea economiilor naţionale ale ţărilor participante vor fi acceptabile doar în schimbul instaurării încrederii şi păcii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui sistem european de securitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garanţiilor internaţionale instituite prin Tratatul de la Locarno asupra întregii comunităţi europene. După aceste măsuri, se va trece la crearea unei pieţe comune a Europei, printr-un pact de solidaritate economică. Se va utiliza intervenţia statului în economie şi colaborarea interguvernamentală, integrarea desfăşurându-se gradual, prin lărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică şi

27

integrare economică, realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene.

În partea a IV-a sunt enumerate domeniile economice, financiare, sociale ce ar urma să facă obiectul analizei primei conferinţe europene şi a Comitetului Politic Permanent, în final cerându-se răspuns guvernelor europene până la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor, din toamna aceluiaşi an, să poată adopta bazele unui acord european50.

Memorandumul reprezintă o remarcabilă tentativă de soluţionare realistă a gravelor probleme postbelice, dar i-a dezamăgit pe adepţii mişcării paneuropene, pentru că reprezenta doar un acord general de principii şi pentru că nu s-a trecut imediat la adoptarea unei constituţii europene elaborate în detaliu. Proiectul se afla sub semnul căutării compromisului între diversele interese naţionale şi caracterul supranaţional al viitorului edificiu european.

Esenţial pentru soarta proiectului Briand era răspunsul oficial al guvernelor europene, o poziţie importantă în acest sens revenindu-i Germaniei. Discuţia decisivă a guvernului german are loc în 8 iulie 1930, cancelarul Brüning, al cărui guvern minoritar era dependent de voturile partidelor de dreapta naţionaliste, renunţă la politica de conciliere promovată de fostul ministru de externe Stresemann, adoptând o poziţie tranşantă faţă de Franţa, acuzată că nu ar urmări decât menţinerea cu orice preţ a sistemului de la Versailles. Cancelarul Brüning respinge formula lui Stresemann, de realizare treptată a obiectivelor germane pe cale paşnică prin reconciliere cu Franţa, contrapunând revendicarea radicală a revizuirii tratatelor de pace şi a anulării reparaţiilor de război. La 15 iulie 1930 se dă răspunsul oficial german, prin care se afirmă că actuala configuraţie politică şi economică a continentului este o piedică în calea dezvoltării popoarelor sale, Germania dorind o schimbare a raporturilor existente, în sensul egalităţii în drepturi şi fără eliminarea vreunei ţări europene, inclusiv a Uniunii Sovietice şi a Turciei. Germania cerea să rămână în cadrele Ligii Naţiunilor, crearea în sânul acesteia a unei grupări

50 Ibidem, p. 111-119.

28

europene separate având efecte nefavorabile asupra îndeplinirii obiectivelor sale51.

Refuzul german, care punea capăt perspectivelor politicii de reconciliere, a oferit un bun prilej şi celorlalte mari puteri europene pentru eludarea unui răspuns pozitiv prin formule care să evite totuşi o respingere în sine a ideii unificării europene. Statele europene, mici şi mijlocii, cu excepţia Ungariei şi Irlandei, acceptă principial ideea unui tratat general de unificare europeană, dar cu rezerve şi condiţionări specifice, potrivit intereselor lor particulare.

După aceste antecedente nefavorabile, în 9 septembrie 1930 se întruneşte la Geneva Conferinţa Reprezentanţilor Statelor Europene, care era chemată să dea verdictul asupra proiectului Briand. Datorită neînţelegerilor, la propunerea Angliei rezoluţia finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul Ligii Naţiunilor, a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a întrunit din ianuarie 1931 până în septembrie 1932, la Geneva, fără a adopta rezoluţii, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii. Dezamăgit, Aristide Briand, cu puţin timp înaintea morţii sale intervenite în martie 1932, a declarat retragerea proiectului său şi limitarea disponibilităţii viitoare a Franţei pentru o politică de înţelegere cu Germania52.

Chiar dacă revizionismul şi împrejurările complexe de la începutul anilor `30 nu au permis punerea în practică a planului Briand, el rămâne un jalon important în istoria construcţiei europene, dovedindu-şi actualitatea prin concepţia federală.53

51 Ibidem, p. 119-121. 52 Ibidem, p. 122.

53 Actualitatea planului se vădeşte în chestiunile practice propuse în partea a patra a Memorandumului: “a) chestiunea unui anumit control politic al cartelurilor industriale şi, implicit, stabilirea rolului ce pot ele juca în Piaţa comună; b) scăderea progresivă a tarifelor vamale; c) coordonarea eforturilor pentru marile lucrări publice – drumuri de mare trafic, canale etc.; d) reglementarea circulaţiei intereuropene pe toate căile de comunicaţie; e) credite pentru regiunile mai puţin dezvoltate ale continentului; f) soluţii pentru probleme de muncă, specific europene (emigrare de lucru intereuropeană,accidente de muncă, asigurări sociale etc.); g) largă cooperare a serviciilor de igienă, îndeosebi contra flagelurilor sociale, a bolilor profesonale, a mortalităţii infantile etc. ; h) largă cooperare prin universităţi, academii, relaţii literare,

29

Idei federaliste europene în deceniul patru

al secolului al XX-lea

Anul 1931 marchează un moment de cotitură radicală în evoluţia situaţiei economice şi politice a Europei, ce-şi pune amprenta nefastă asupra tendinţelor de unificare continentală. Eşecul proiectului Briand spulberă iluziile într-o soluţionare a problemelor europene postbelice pe calea concilierii paşnice a intereselor, iar criza economică duce la întărirea tendinţelor protecţioniste, autarhice. Rezultatul acestor evoluţii nefavorabile se concretizează în întărirea statelor naţionale bazate pe o doctrină a naţionalismului economic şi politic, pe o ascensiune a regimurilor autoritare şi accentuarea tendinţelor de confruntare, lucru ce creează o stare de anarhie ce nu mai poate fi controlată prin instrumentele fragile aflate la dispoziţia Ligii Naţiunilor.

În aceste împrejurări nefavorabile, mişcarea pentru unificare europeană îşi continuă eforturile, fără a reuşi însă dobândirea unei reale audienţe în cercurile largi ale opiniei publice a continentului. Este vorba, mai degrabă de grupuri intelectuale de dezbatere, care continuă să făurească proiecte ce-şi vor dovedi importanţa abia după al Doilea Război Mondial.

Activitatea neobosită a contelui Coudenhove-Kalergi menţine în viaţă mişcarea paneuropeană. Au loc congrese internaţionale, ca cel de la Viena din 1936 sau cel al tineretului european din 1937, dar efectele practice se dovedesc minime. În timpul războiului îşi continuă activitatea în Statele Unite, unde creează un grup paneuropean în cadrul universităţii din New-York. A reuşit ca între 25 şi 27 martie 1943 să întrunească cel de-al cincilea Congres Paneuropean la New-York, cu participarea a 500 de personalităţi. În timpul lucrărilor s-a elaborat un proiect de Constituţie a Confederaţiei Europene. Proiectul cuprindea 95 de articole şi a fost prezentat în martie 1944. El prevedea drepturi şi obligaţii pentru toate statele membre, o Curte Europeană pentru apărarea drepturilor omului, forţe armate comune supranaţionale, coordonarea politicii externe, comunitate economică. În martie 1945, Conferinţa Paneuropeană protesta

artistice, centre de cercetare, legături strânse între agenţiile de presă etc.; i) cooperare interparlamentară de o asemenea manieră încât să se poată înfăptui Uniunea parlamentară europenă; j) formarea de secţii şi birouri specializate intereuropene etc.” – cf. Eliza Campus, op. cit., p. 63-64

30

împotriva menţinerii divizării Europei, în condiţiile reorganizării postbelice preconizate de învingători54.

Un important nucleu de promovare a ideii unificării federale a Europei în anii ’30 l-a reprezentat Şcoala federalistă engleză. Deşi o grupare prin excelenţă intelectuală, ea a devenit în anii 1939-1940 un important factor de influenţare a politicii externe britanice, care a luat în serios posibilitatea unei alternative de acest gen. Reprezentanţii proeminenţi ai anilor ’30 au fost Philipp Kerr, devenit apoi lordul Lothiam, Lionel Robins, Lionel Curtis, Harold Laski, Barbara Wootton, William Beveridge, Ivor Jennigs şi alţii.

Philipp Kerr, secretar al primului-ministru Lloyd George în perioada războiului şi a Conferinţei de Pace, un bun cunoscător al politicii europene, aduce critici severe sistemului Ligii Naţiunilor şi pacifismului idealist, în numeroasele sale lucrări, militând pentru o federaţie a statelor democratice, menită să impună în plan internaţional domnia legii. Cartea ce sintetizează punctele sale de vedere apare în 1935 cu titlul sugestiv Pacifism is not enough55. Gânditorii şi analiştii politici englezi pleacă, în analiza fenomenelor lumii contemporane, de la elementele conceptuale oferite de clasicii gândirii federaliste, în primul rând de la Kant, care a surprins în 1795 originea anarhiei internaţionale şi rolul jucat în acest sens de suveranitatea absolută a statelor naţionale. Federaliştii englezi, preluând conceptele kantiene privind analiza surselor anarhiei internaţionale, fac pasul spre cristalizarea unei soluţii politice, ca alternativă concretă de tip federal la sistemul statelor naţionale, generatoare de violenţă. O a doua sursă importantă o constituie federalismul american. America e văzută ca o ţară care, datorită lipsei tradiţiei statului naţional, ca şi a situării într-o arie periferică a arenei mondiale şi a interferenţei nefaste a conflictelor de interese între state, a putut pune în practică conceptele federaliste.

În concepţia şcolii federaliste engleze, cauza tuturor relelor, a anarhiei internaţionale şi a războaielor, este sistemul european al statelor naţionale suverane. Naţionalismul de stat, legătura între naţionalism şi interesele de stat, este cel care alimentează şi motivează conflictele ce

54 Walter Lipgens, Documents on the history of European integration, II, Berlin-

New York, 1986, p. 758, 787-789. 55 Ibidem, p. 20.

31

degenerează în război. Adevărata sorginte a confruntărilor militare o reprezintă, în concepţia şcolii federaliste engleze, nu conflictele de interes în sine, ci lipsa unui mecanism adecvat de soluţionare a lor. Soluţia este considerată a fi limitarea suveranităţii prin structuri federale, Europa având misiunea de a da tonul pentru un astfel de proces la nivel global.

Un rol important în promovarea soluţiilor federaliste i-a revenit organizaţiei Federal Union, ce a luat fiinţă în 1939, din iniţiativa lui Charles Kimber, Patrick Ransome şi Derek Rawnsley. În martie 1940 a fost înfiinţat un institut de cercetare al acestei organizaţii, condus de William Beseridge. Au fost elaborate proiecte constituţionale ale Europei federale, iar comitetele speciale de studiu au abordat probleme juridice, economice şi coloniale. Ideile esenţiale preconizate erau: instituirea unei adunări legislative europene bicamerale, cu o Cameră Populară şi o Cameră a Statelor, organe executive răspunzătoare în faţa acesteia, trecerea apărării, a politicii externe şi a celei economice în atribuţia instituţiilor federale, o constituţie europeană amendabilă doar prin votul comun al celor două camere şi a cărei interpretare şi aplicare să revină unei Curţi Federale, garantarea unor alegeri libere şi respectarea drepturilor cetăţeneşti din fiecare stat, monedă comună, asigurarea liberei circulaţii, integrarea federaţiei europene într-o organizaţie mondială, cu participarea Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice56. Sunt idei ce prezintă puncte comune cu cele ale mişcării lui Coudenhove-Kalergi, ale proiectului Briand şi ale construcţiei europene de astăzi. Ele sunt dovada faptului că europenilor le erau din ce în ce mai clare căile ce trebuiau parcurse în vederea realizării unităţii Europei.

Viziuni totalitare asupra unificării europene

Unificarea europeană era posibilă fie printr-o înţelegere voluntară, liber acceptată de către statele Europei sub o formulă federativă sau confederativă, fie prin forţă, sub egida puterii hegemonice a unui imperiu asupra continentului. Această ultimă formulă devine de o periculoasă actualitate în secolul XX, datorită ideologiilor totalitare şi transformarea lor în idei directoare ale politicii unor mari puteri ca Rusia Sovietică sau Germania nazistă.

56 Ibidem, p. 26-34.

32

Cel mai consecvent susţinător al ideii unificării europene şi mondiale în mişcarea comunistă internaţională a fost Lev Troţki. În lucrarea sa, publicată în 1914, sub titlul Războiul şi Internaţionala, considera că statele naţionale reprezintă o frână în calea progresului economic prin politica lor de protecţionism şi autarhie. Privind din perspectiva clasei muncitoare, Troţki consideră că atitudinea optimă este cea a creării Statelor Unite Socialiste ale Europei, ca o fază de tranziţie spre Federaţia Socialistă Mondială. El respingea ideea autodeterminării popoarelor şi se pronunţa pentru eliminarea, prin revoluţie generală, a barierelor economice şi politice ce divizează continentul57.

Ideile lui Troţki au întâmpinat critica severă a lui Lenin, care în 1915, în articolul intitulat Asupra lozincii Statelor Unite ale Europei, considera că o asemenea formulă poate avea doar o valoare tactică imediată, pentru destabilizarea marilor imperii multinaţionale, însă ca obiectiv strategic Statele Unite ale Europei constituie o utopie pacifistă, dăunătoare cauzei revoluţiei, o asemenea unificare reprezentând, de fapt, o alianţă între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mişcării socialiste. Statele Unite ale Europei vor deveni posibile doar în perspectiva victoriei generale a socialismului, ca o fază de tranziţie spre comunismul în care vor dispărea toate formele de organizare de tip statal58.

Stalin preia tezele leniniste şi consideră că, sub paravanul unificării europene preconizată de mişcarea paneuropeană sau de ministrul de externe francez Aristide Briand, se ascund de fapt intenţiile de sufocare a mişcării revoluţionare a proletariatului. Doar frontul unit al forţelor de stânga, ce va crea un val revoluţionar în Occident, va putea duce la unificarea continentului. Izbucnirea războiului cu Germania şi realizarea coaliţiei antihitleriste cu Statele Unite şi Marea Britanie nu au modificat esenţial poziţia sovietică în problema unificării europene. Dimpotrivă, pe măsura creşterii importanţei Uniunii Sovietice în cadrul coaliţiei, respingerea oricărui proiect postbelic de organizare federativă a continentului devine o dogmă intangibilă a politicii externe sovietice, obiectivul esenţial fiind păstrarea câştigurilor teritoriale dobândite în

57 Lev Trotsky, Europe and America: Two speeches on Imperialism (1926), New-

York, 1971. 58 E.R. Goodman, The Soviet design for a World State, New-York, 1960, p. 60.

33

1939-1940 şi extinderea influenţei sovietice în Europa59. De altfel, sovieticii, care prin politica lor umăreau atomizarea Europei, au perceput corect tendinţele de unificare europeană ce erau şi o contrapondere la tendinţele hegemonice ale URSS.

Naţional-socialismul a încercat să imprime, pentru un timp, linia principală în desfăşurarea evenimentelor, asumându-şi proiectul unei noi ordini europene, care să pună capăt „anarhiei“ belicoase a statelor naţionale, cu mijloacele unei politici naţionaliste, de forţă. Chiar şi în interiorul lui s-a sesizat eroarea făcută. Ideea de asociere între parteneri egali a fost înlocuită cu ideea supremaţiei rasiale. Cooperarea a fost substituită cu lupta pentru putere, iar politicii bazate pe principii i-a fost preferată aceea Realpolitik a faptelor împlinite în folosul exclusiv al propriei naţiuni. Expansiunea în dauna popoarelor considerate inferioare este apanajul popoarelor mari şi izvorăşte din necesitatea asigurării supravieţuirii lor şi a îndeplinirii misiunii care le revine prin dobândirea spaţiului vital cuvenit, fără a ţine seama de celelalte state. În ceea ce priveşte relaţiile dintre popoarele mari, acestea pot rămâne paşnice doar dacă îşi respectă reciproc sferele de influenţă, indiferenţa faţă de interesele celorlalte fiind principala garanţie a păcii.

Principala ameninţare externă era considerată Rusia Sovietică şi sistemul bolşevic, identificat cu haosul şi anarhia. De aceea, dincolo de posibilitatea unor înţelegeri temporare, cu caracter tactic, soarta prevăzută Rusiei era dezmembrarea şi includerea în spaţiul vital german. Pentru realizarea acestui obiectiv major se avea în vedere crearea unei internaţionale antibolşevice a tuturor popoarelor europene. După izbucnirea războiului antisovietic, componenta unităţii europene a crescut considerabil ca pondere în discursul politic şi propagandistic al nazismului german, accentuându-se ideea intereselor comune ale europenilor în „cruciada contra bolşevismului asiatic“. Mediatizării puternice prin aparatul de propagandă condus de Goebbels i s-au adăugat şi o serie de iniţiative instituţionale, cum a fost crearea unui Europa Komité, menit a elabora bazele principiale ale confederaţiei europene, şi a unui institut pentru studiul ţărilor străine. S-a lucrat la proiecte de unificare economică şi politică a continentului chiar şi după dezastrul de la Stalingrad, până târziu în 1944, deşi devenise evident caracterul

59 Ibidem, p. 80.

34

iluzoriu al perspectivelor de unificare europeană în formula naţional-socialismului german60.

În opoziţie cu viziunea naţional-socialistă, în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, diferite grupuri ale Rezistenţei au pus problema ordinii postbelice a Europei şi s-au pronunţat pentru înlocuirea ostilităţii cu unitatea naţiunilor, urmând trei direcţii principale: înlăturarea ocupaţiei fasciste, restabilirea sistemului democratic de organizare a societăţii, reorganizarea continentală, astfel încât să se elimine posibilitatea unui nou război. Dacă în privinţa primelor două obiective punctele de vedere erau cvasi unanime în cadrul mişcării europene de Rezistenţă, în ceea ce priveşte soarta postbelică a continentului opiniile se înscriu pe o scală largă, de la stabilirea sistemului statelor naţionale, independente şi suverane (susţinute de comunişti, de o parte din socialişti şi gaulişti) la dezvoltarea, în spiritul formulei confederative, a relaţiilor de colaborare economică, socială, culturală în cadrul unei societăţi a naţiunilor independente, până la ideea unificării federale a Europei şi transformarea ei într-o forţă economică şi politică de anvergură comparabilă cu Statele Unite.

Ideea federalistă a fost susţinută de o parte semnificativă a mişcării europene de Rezistenţă. Punctul de plecare a acesteia era depăşirea sistemului statelor naţionale suverane, considerat anacronic şi generator de conflicte, care poartă în sine germenii războiului general. Adepţii federalismului din cadrul Rezistenţei se întemeiază pe experienţa perioadei interbelice, în care criza generată de contradicţia între expansiunea mondială a economiei şi limitele politicii naţionale, nu a putut fi rezolvată de sistemul statelor suverane, ceea ce a deschis calea regimurilor autoritare, bazate pe protecţionism, autarhie, centralizare şi naţionalism. Această politică a fost dusă până la ultimile sale consecinţe de nazismul german. Pentru evitarea în viitor a unei asemeni evoluţii nefaste, soluţia propusă de componenta federalistă a Rezistenţei europene este, în planul intern al fiecărei ţări, limitarea atribuţiilor statale, descentralizarea, sprijinirea autonomiei locale, iar în planul relaţiilor internaţionale, unirea voluntară a popoarelor continentului într-o federaţie democratică, eliminându-se din competenţa statelor naţionale problemele păcii şi războiului, cele militare şi economice, care să revină unor

60 Walter Lipgens, Documents…, II, p. 10-14.

35

organisme supranaţionale, iar federaţia europeană să devină parte integrantă a unei organizaţii mondiale de asigurare a păcii61.

Proiecte şi acţiuni concrete de unificare după al doilea

război mondial

Altfel se punea problema pentru Marile Puteri, angajate cu toate forţele în lupta împotiva Germaniei şi a aliaţilor ei. Prioritatea administraţiei americane de a reduce forţa inamicului a determinat-o să cedeze în faţa Uniunii sovietice şi să-i satisfacă aspiraţiile de mare putere. După încheierea războiului, ideea unificării europene avea să capete un nou suflu, dar va trebui să ia în considerare noua configuraţie a lumii, având ca poli două superputeri, SUA şi URSS, a căror relaţie va determina cursul desfăşurării evenimentelor în Europa.

În noua configuraţie, ideea unificării europene a fost convertită în acţiuni concrete ale guvernelor.Trecerea spre această nouă treaptă a fost marcată de discursul lui Churchill din 1946, de la Zürich: „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei – declara liderul britanic. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor […] În realizarea acestei sarcini urgente, Franţa şi Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al naţiunilor, puternica Americă şi, eu sper, Rusia sovietică […] ar putea fi prietenii şi susţinătorii noii Europe şi cei ce se pronunţă pentru dreptul ei la viaţă şi strălucire“62.

Sfârşitul războiului mondial punea statele europene în faţa unei situaţii extrem de dificile, distrugerile erau imense iar divizarea continentului îngreuna şi mai mult situaţia. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, era nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Secretarul de stat cu afaceri economice, William Clayton, în urma unei călătorii în Europa, întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului, concluzionând că deşi

61 Andrei Marga, Filosofia unificării europene, p. 122. 62 apud Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre,

Institutul European, Iaşi, 1998, p. 5.

36

remediul ţinea de Europa, ajutorul de plecare trebuia furnizat de SUA63. Secretatul de stat George Marshall răspundea cu iniţierea unui plan de ajutorare a Europei, o ofertă de ajutor financiar pentru întreaga Europă, constănd în mare parte sume nerambursabile, pe o perioadă de patru ani,din 1947 până în 1951. Cei 17 miliarde de dolari nerambursabili au fost alocaţi pentru refacerea şi reabilitarea activităţilor industriale, agricole şi financiare ale continentului şi, în acelaşi timp, se viza încurajarea integrării europene.

Americanii considerau că unitatea ce fusese atât de fructuoasă în America de Nord putea să fie la fel de benefică pentru Europa, dacă europenii puteau să fie încurajaţi să renunţe la reminiscenţele istorice şi să-şi vadă regiunea ca un întreg. În privinţa ţelului său economic primordial, acela de a utiliza bani americani pentru readucerea Europei pe linia de plutire şi pentru relansarea activităţii sale economice. Planul Marshall a fost un succes deplin, însă în privinţa ţelurilor mai generale, planul a fost atrofiat din start, datorită refuzului sovietic de a participa sau de a permite vreunuia dintre statele-satelit să participe la el. Britanicii au refuzat şi ei să accepte aspectele supranaţionale ale organismul ce recepţiona fondurile, asigurându-se că rămâne un comitet interguvernamental şi nu o autoritate supranaţională, aşa cum plănuiseră americanii. Era o reacţie în principal naţionalistă, un refuz de a concepe guvernarea ca fiind localizată undeva în afara statului naţional tradiţional64.

Planul Marshall a reuşit să pună în mişcare reconstrucţia Europei Occidentale, iar doctrina Truman a lansat programul de stăvilire a expansiunii comunismului. În 1947 se constituia Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, prima iniţiativă pe calea spre unitate, ca un răspuns la oferta americană de asistenţă financiară. În 1949 se semna Pactul de la Bruxelles şi se puneau bazele NATO. În acelaşi an se înfiinţa Consiliul Europei, expresie a compromisului între „federalişti” şi „interguvenamentalişti”, şi totodată cadru de dialog, de cooperare între ţările europene, a căror apartenenţă la Consiliu „constituie un certificat de

63 Ion Ignat, Uniunea economică şi monetară europeană, Editura Simposion, Iaşi,

1994, p. 13. 64 Peter Calvacoressi, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Polirom, Iaşi, 2003,

p. 142-143.

37

conformitate cu regulile statului de drept”65 prima organizaţie europeană, veritabilul nucleu al formării „federaţiei statelor europene“.

Unificarea europeană însemna mai întâi integrarea diferitelor ţări. În 1950, Robert Schuman a lansat primul program de integrare: „Unificarea naţiunilor europene presupune dispariţia antagonismului vechi de secole dintre Franţa şi Germania. Acţiunea plănuită se adresează, de aceea, în prima linie, Franţei şi Germaniei. În această intenţie guvernul francez propune să orientăm această acţiune spre un punct delimitat, dar hotărâtor. El propune să subordonăm ansamblul producţiei franceze şi germane de cărbune şi oţel unei autorităţi supreme comune, care este deschisă cooperării cu alte state europene. Această asociere a producţiei de cărbune şi oţel va asigura imediat edificarea bazelor comune ale dezvoltării economice, ca primă etapă, a federalizării europene; ea va schimba şi soarta acelor domenii care au servit de multă vreme producţiei de material de război, ale cărei victime ele au devenit. Solidaritatea producţiei, care se va atinge în acest fel, va duce la aceea că orice război între Franţa şi Germania va fi nu numai de negândit, dar va fi şi imposibil din punct de vedere material”66.

Planul lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, ce preluase în fapt ideea lui Jean Monnet, era revoluţionar în domeniul relaţiilor internaţionale, el înfiinţând o autoritate independentă de guverne ale cărei decizii vor lega statele. Concentrând acţiunea spre un punct limitat, dar decisiv, Schuman şi Monnet se pregătesc pentru metoda funcţionalistă. „Supranaţionalitatea“ este punctul de plecare al unei construcţii mai vaste, instituind pe fondul solidarităţii primele baze ale unei federaţii europene. Planul Schumann, acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări din Benelux, este supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris, prin care lua fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), era încheiat pentru 50 de ani. CECO şi-a propus să înlăture obstacolele din calea circulaţiei libere a celor două produse de bază şi să transpună în practică un ansamblu de reguli comune şi loiale de concurenţă, să renunţe la taxele vamale şi restricţiile cantitative în interior

65 Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 19

66 R. Hostiou, Robert Schuman et l’Europe, Editura Cujas, Paris, 1969, p. 137-138.

38

şi să transfere o parte din deciziile suverane pe seama instituţiilor comunitare create, cu rol consultativ (Adunarea Parlamentară) şi rol de decizie (Consiliul Ministerial)67.

La 25 mai 1950, declanşarea ostilităţilor în Coreea agravează războiul rece. Statele Unite fac presiuni pentru ca Germania de Vest să fie repede reînarmată. Ostilă renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune integrarea acesteia într-o armată europeană, în urma declaraţiei preşedintelui Consiliului, René Pleven, din 24 octombrie 1950.

Pentru René Pleven şi Jean Monnet este imperativ să se răspundă preocupării americanilor de a permite Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală, însă fără a pune în pericol proiectul de înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. Guvernul francez refuză reînarmarea unilaterală a Germaniei şi nu concepe redobândirea unei suveranităţi militare a Bonnului decât în cadrul unei organizaţii comune.

Propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) este semnat de cele şase state membre ale CECO, la 28 mai 1952. Clasa politică franceză se divizează însă profund în momentul în care Adunarea Naţională lansează apelul de semnare a tratatului. Tratatul asupra CEA este adoptat de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954, dar disputa dintre adepţii şi adversarii proiectului au creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formaţiuni politice. Acestor controverse li se atribuie lipsa, în viitoarele tratate ale Euroatomului şi ale Comunităţii Economice Europene, a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a CECO68. Comunitatea Europeană de Apărare a creat o breşă între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru susţinerea stării de fapt sau cel mult într-o „Europă a patriilor“ de tip confederal.

Ca prim reflux al ideii europene după război, eşecul Comunităţii Europene de Apărare atrage după sine mai multe consecinţe. În primul rând, un recul momentan al influenţei franceze, iniţiativa revenind unor reprezentanţi ai Beneluxului, precum P.H. Spaak şi J. Beyen. La Messina,

67 Pascal Fontaine, op. cit., p. 13. 68 Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres,

Bucureşti, 1991, p. 75-80.

39

la 1 iunie 1955, cele şase state adoptă principiul unei noi comunităţi fondate pe o piaţă comună industrială. În al doilea rând, o renunţare temporară a obiectivului unei „federaţii europene“ cuprins în declaraţia Schuman, ce nu e reţinut în noul text al tratatului.

Începând cu anul 1957, statele sunt gata să-şi liberalizeze comerţul şi să armonizeze condiţiile de concurenţă dintre economiile lor, însă instituţiile ce ar trebui create vor dispune de puteri mai mici. Este preţul care trebuie plătit, sub formă de compromis, de către pro-europeni, pentru a repune pe şină trenul integrării europene. În realitate, succesul Comunităţii Economice Europene va depăşi rapid speranţele fondatorilor săi. Comunitatea Economică Europeană va deveni singura concretizare economică şi politică ce va structura vestul Europei şi care va atrage în jurul său alte ţări într-o serie de extinderi.

Benelux, Franţa, Germania şi Italia vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom). Tratatul asupra Comunităţii Economice Europene fixa obiective ambiţioase, statele membre declarându-se hotărâte să stabilească fundamentul unei uniuni, care să asigure printr-o acţiune comună progresul economic şi social al popoarelor lor şi să elimine barierele ce divizează Europa. Se declarau preocupaţi să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora, reducând decalajele dintre diferitele regiuni. Aceste obiective se traduc prin punerea în practică a politicilor concrete: o uniune vamală industrială, prin eliminarea taxelor intracomunitare şi desfiinţarea contingenţelor cantitative, creându-se o zonă a liberului schimb, prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme; o politică agricolă, comercială şi concurenţială comună.

În privinţa Euroatom-ului, tratatul prevedea acţiuni comune privind cercetarea şi difuzarea cunoştinţelor, punerea la punct a tehnologiilor industriale, investiţiile şi crearea întreprinderilor comune, aprovizionările, securitatea şi înfiinţarea unei pieţe nucleare.

40

Din acest moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei69.

Aceste evenimente au deschis perspectiva trecerii concrete la unificarea treptată a Europei Occidentale, ca un model şi o premisă pentru realizarea idealului paneuropean. Se trecea astfel din faza proiectelor privind construcţia europeană, marcată de idei, concepte, proiecte ce păreau de multe ori utopice, dar care au prefigurat cea mai mare parte a elementelor esenţiale ale acestui edificiu, la realizarea practică a Europei unite, proces aflat şi în zilele noastre în plină desfăşurare.

Integrare sau unificare In anii '50 a aparut notiunea de “comunitate”, in sensul de entitate a

tarilor fondatoare, care pentru unii continea elemente de integrare, iar pentru altii avea un sens functional. Mai tarziu s-a ajuns la un consens, cum ca formarea “Comunitatii” este de fapt un proces care se numeste integrare70. Dupa 1990, se utilizeaza71 notiunea de “unificare” prezentand diferente terminologice si aducand argumente in favoarea folosirii acestuia. Integrarea reprezinta “varianta moderata”, pe cand unificarea este “perspectiva radicala”72.

Termenul de “integrare”73 presupune includerea unui element strain intr-un ansamblu sau formarea unui ansamblu din elemente eterogene; reunirea intr-un tot coerent a unor elemente diverse, in scopul realizarii unitatii. Multitudinea intrebuintarilor in filosofie, psihologie, economie, politic, matematica au dat termenului o mare flexibilitate.

In limbajul economic, de exemplu, acest termen se foloseste, in general, pentru a sublinia cresterea interdependentelor dintre economiile nationale in dezbaterile privind cooperarea economica multilaterala regionala sau subregionala. Problematica integrarii economice a evoluat in perioada postbelica sub forma teoriei uniunilor vamale si zonelor de liber schimb, piata comuna, uniune economica si monetara. Dupa M. Bye,

69 Pascal Fontaine, op. cit., p. 14-16. 70 Termenul de integrare a capatat, in economie si politica o larga utilizare in epoca postbelica. Cu ajutorul lui s-a exprimat mai intai o idee, un deziterat, un ideal si apoi o realitate, un proces in plina desfasurare-v.Vasile Nechita-“Integrarea europeana”,Ed.Desteptarea,Bacau,1996,p.7; 71 v.Andrei Marga,op.cit.; 72 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.; 73 Notiunea de integrarea trimite direct si la acceptiunea de colaborare, cooperare si intrajutorare bi si multilaterala, pe de o parte, iar rezultatele ei concrete, pe de alta parte-v.Vasile Nechita,op.cit.,p.8;

41

integrarea economica se defineste prin “a face cat mai compatibile planurile centrelor de decizie. ... Aceasta integrare ar urma sa fie condusa de o autoritate sau de un ansamblu de autoritati si presupune politici comunitare ... precum si o planificare comunitara”. Pentru B. Balassa, integrarea “ca proces, cuprinde diverse masuri pentru abolirea discriminarilor intre unitati economice nationale, iar ca situatie de fapt semnifica absenta discriminarilor dintre economiile naţionale”. J. Timbergen concepe integrarea ca fiind “o centralizare optimală a politicii economice”74.

De asemenea, fenomenul de integrare este analizat nu numai ca proces al cresterii interdependentelor componentelor sistemului economic national, ci si sub raportul constituirii unui ansamblu de relatii specifice intre state. Se foloseste in anumite domenii distincte – politic, militar, economic – pentru a caracteriza apropierea statelor, in conditiile in care acestea au convenit sa urmeze impreuna obiective determinate.

F. Perroux introduce in analiza elemente ca “unitati motrice”, “efecte de antrenare”, considerand integrarea ca fiind “o combinatie de unitati motrice si de medii apropiate”. Aceasta ar avea efecte, pozitive sau negative,prin natura actiunilor la care este supus mediul prin unitatile motrice, adevaratele forte ale integrarii. Dupa el, problema fundamentala este: “ce se integreaza, in beneficiul cui se opereaza integrarea”?75

Teoreticienii occidentali prezinta mai multe modalitati de integrare (din punct de vedere militar), dupa nivelul de intensitate. In primul rand ar fi aranjamentul pe baza “celui mai mic numitor comun”, in cadrul caruia actiunea nu depaseste nivelul celor mai reduse concesii pe care vrea sa le faca unul dintre parteneri. Al doilea ar fi aranjamentul de “impartire a diferendului”, in care partile raman egale si autonome, dar admit interventia unei autoritati terte. Ultimul, aranjamentul la nivelul “interesului comun cel mai inalt”, in care partile cad de acord sa redefineasca conflictul la nivel superior. Andrei Marga76 introduce termenul de “unificare europeana”, spunand ca cel de “integrare europeana acopera mai bine ceea ce s-a petrecut pana acum in Europa Occidentala: o cuplare a economiilor si institutiilor, de la cele juridice, trecand prin cele educationale, la cele culturale, in asa fel incat Comunitatea Europeana sa functioneze sub cat mai multe aspecte ca un intreg. Aici termenul integrare are o semnificatie apropiata de cea din limbajul curent, prin el intelegandu-se stabilirea unei interdependente

74 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.; 75 v.Vasile Nechita,op.cit,p.10; 76 v.Andrei Marga,op.cit.;

42

crescande intre tarile comunitare, incat, treptat, ele sa devina parti ale unui intreg”.

Studiile europene avanseaza doua teorii in privinta integrarii din punct de vedere politic. Integrarea formala este inteleasa sub aspectul schimbarii reglementarilor pentru realizarea compatibilitatii intre parteneri si asigurarea unei depline functionalitati a comunitatii. Cea de a doua, integrarea informala, are in vizor obtinerea unei dinamici constructive a relatiilor si sistemelor de comunicatie. Argumentele77 aduse in favoarea notiunii de unificare europeana se refera in primul rand la scopul politic al procesului european, conform art.2 al Tratatului de la Roma,care subordoneaza integrarea sectoriala intr-o modalitate prin care “comunitatea are drept misiune, prin instituirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in intreaga Comunitate, o extindere continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii si mai stranse intre statele pe care le reunit”78.

Demarajul constructiei europene dupa al doilea razboi mondial In primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, doua serii de factori vor influenta in mod determinant constructia europeana. Pe de o parte, opozitia Est-Vest care s-a agravat la sfarsitul anului 1947 a creat sentimentul unei amenintari grave si iminente pentru Europa Occidentala, amenintare careia ar fi fost incapabila sa-i faca fata din punct de vedere economic si militar, astfel incat asistenta si protectia S.U.A. devenea pentru Europa Occidentala o necesitate. Pe de alta parte, deteriorarea rapida a relatiilor cu URSS obliga statele Europei Occidentale sa se preocupe de propria lor securitate79. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ideea europeana nu era noua. Inca din octombrie 1942, intr-un memorandum adresat ministrului sau, Anthony Eden, Winston Churchill lanseaza formula de "Statele Unite ale Europei"80, idee care se inscria in noua ordine mondiala, reflectata in Carta Atlanticului din 1941, document ce cuprinde strategia comuna pentru organizarea lumii dupa razboi.

77 v.ibidem; 78 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.; 79 v.Roxana Munteanu-“Drept european”,Ed.Oscar Print,Bucuresti,1996,p.18; 80 Lui Victor hugo I de atribuie ideea si expresia de “Statele Unite ale Europei”, iar lui Saint-Simon pe acea de Comunitate Europeana si Parlament European-v.Vasile Nechita,op.cit.,p.55;

43

Dupa ce la 5 martie 1946, la Fulton in SUA, denunta amenintarea sovietica, omul de stat britanic, revine asupra temei, pe 19 septembrie 1946, intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Zurich, motivat de dorinta "de a reconstitui familia europeana si de a-i asigura o structura care sa-i permita sa traiasca si sa se dezvolte in pace, suveranitate si libertate". Afirma cu deplina convingere ca: "trebuie sa cream ceva de felul Statelor Unite ale Europei…Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei.”81 In aceasta perioada statele Europei apusene se gaseau intr-o dezordine social-politica si economica: intoleranta ideologica si necesitatea reluarii practicii democratice; competitii politice interne; inflatie generalizata; sistem monetar inexistent; somaj, saracie si foame. Prin urmare Franta constientizeaza ca modernizarea si industrializarea este posibila numai prin asociere cu alte tari, de aceea va alege "modernizare si dependenta" in locul "independentei si declinului". Marea Britanie accepta o limitare voluntara a independentei in cadrul unei asocieri europene in scopul recastigarii unei pozitii importante in structura postbelica a lumii. Italia percepe ca nu se poate reconstrui fara a recurge la asociere. Politicile au fost directionate spre prima optiune, ducand la crearea "nucleului Europei"82. Cele doua superputeri, SUA si URSS, isi imparteau militar si ideologic continentul. Sovieticii acaparau fara jena teritoriile eliberate de armata rosie si impuneau acolo ideologia lor. SUA, apreciind "problema germana" ca fiind o problema cruciala, isi va orienta telurile si va gandi structura Europei pe directia sprijinirii europenilor pentru lichidarea diviziunii, crearii si consolidarii Europei unite, precum si promovarea unei aliante atlantice pentru a contracara expansiunea sovietica. Bipolarismul va domina de acum relatiile europene. Acestea sunt conditiile in care revirimentul Europei Occidentale depinde de inceperea unei noi constructii, a unui nou proces politic83. “Europa trebuie sa se federalizeze sau sa piara”- va constata primul ministru britanic Attlee, succesorul lui W.Churchill. In vederea cooperarii internationale, statele occidentale au creat dupa al doilea razboi mondial organizatii internationale privind trei directii84: militara (Uniunea Occidentala din Tratatul de la Bruxelles-Franta, Anglia si tarile Beneluxului); economica (Tratatul de la paris instituind Organizatia

81 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit; 82 v.ibidem; 83 Intr-un asemenea context, daca ideea constructiei europene devenea tot mai pregnanta, planau totusi unele ezitari privind continutul sau: ezitari cu privire la limitele geografice, la obiectul sau (va fi o Europa economica, culturala, militara sau politica), la natura sa (o Europa a cooperarii sau o Europa supra-nationala)-v.Roxana Munteanu,op.cit,p.19; 84 v.ibidem,p.23;

44

europeana de Cooperare Economica din 1948) si politica (Consiliul Europei-1949).

Planul Marshal In viziunea americana ordinea politica instituita după razboi trebuia sa conduca la restabilirea liberalismului economic, care sa ingaduie cresterea economica si expansiunea comertului, in primul rand pentru SUA, iesita din izolaionismul in care statuse cantonata intr-o vreme. Ajutorul american era indispensabil pentru Europa ce trebuia sa-si construiasca economia pe temeliile ruinelor lasate de razboi, fapt perfect perceput de SUA, dar acest deziderat urma sa se implineasca doar in anumite conditii85. Statele Unite doreau respectarea principiilor Natiunilor Unite, dar asociau acest respect cu exigentele securitatii militare absolute americane, apreciat drept, factorul cel mai important si pentru securitatea lumii.

Pe 5 iunie 1947, intr-un discurs tinut la Universitatea Harward, secretarul de stat american, generalul Marshall declara "razboi foamei, saraciei, disperarii si haosului din Europa" pentru ca, spunea el, "reconstructia structurii economice … va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decat am prevazut noi"86.

Scopul acestui program, numit oficial "European Recovery Program" (ERP), era de a contribui la "renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere". Conditia formulata insa, pentru aplicarea lui este sa se realizeze un acord de catre toate tarile Europei asupra nevoilor lor actuale si asupra a ceea ce aceste tari vor face ele insele pentru a eficientiza toate masurile pe care acest guvern ar putea sa le ia. Rolul SUA se va rezuma la acordarea "unui ajutor prietenesc, la stabilirea unui program european si sa ajute apoi la aplicarea cestuia in masura in care va fi posibil sa o faca". La sfarsitul Conferintei franco- anglo-rusa87 de la Paris, pe 2 iulie, aliatii vor refuza participarea la program, iar Molotov va declara: "statele isi pierd autonomia lor economica si independenta nationala in profitul unor mari puteri".

85 v.Vasile Mircea Zaberca-“Constructia europeana”,Resita,2000,p.9; 86 In discurs, Marshall anunta public hotararea S.U.A. de a acorda europenilor un ajutor in cea mai mare parte nerambursabil, insotit si de evitarea suprasolicitarilor si dublei impuneri-v.Vasile Nechita,op.cit.,p.59; 87 Propunerea de ajutorare a vizat intreaga Europa insa a fost respinsa de URSS pe motiv ca aduce atingere suveranitatii nationale-v.Constantin Hlihor,op.cit.,p.87;

45

Pentru a inventaria nevoile economice comune, la 12 iulie 1947, se desfasoara la Paris o "Conferinta de Cooperare Economica Europeana". Problemele asupra carora s-a obtinut acordul comun, in privinta rezolvarii imediate, au fost: un mare efort de productie; obtinerea si mentinerea stabilitatii financiare interne; dezvoltarea cooperarii economice intre statele asociate; solutionarea penuriei de dolari.

La 16 aprilie 1948, se constituie Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), având ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, zona de vest a Germaniei si teritoriul Triest. Ulterior vor mai fi admise Germania in 1955 si Spania in 1959. Tot acum este stabilit "Programul Global de Reconstructie a Europei", care viza: promovarea productiei industriale si agricole, obtinerea si mentinerea stabilitatii monetare si bugetare; cresterea schimburilor internationale intre tarile participante, in particular pe seama reducerii barierelor comerciale.

In aceste conditii, planul Marshall88 va fi administrat de doua institutii: ECA (Economic Cooperation Administration) de partea americana si OECE de partea europeana. Organizatia va contribui la: repartitia ajutorului american; coordonarea politicilor economice nationale; crearea unui sistem multilateral de plati (in 1950 este creata Uniunea Europeana de Plati); liberalizarea schimburilor si eliminarea restrictiilor cantitative89. Programul de ajutor american, a avut ca efecte: stoparea extinderii comunismului in Occident; realizarea coeziunii Europei de Vest; demonstrarea ca SUA sunt gata sa promoveze o politica economica coerenta, pentru refacerea Europei. A fost "arma economica" care a servit eficient scopurile politice. De asemenea a permis depasirea nivelului mediu de dezvoltare de dinainte de razboi, in 1949, si a creat conditiile consolidarii structurilor economice si a politicilor liberale. Refuzul sovietic, de a participa la Planul Marshall, descopera un nou dusman virtual. Pe 17 martie 1948 se semneaza la Bruxelles, Tratatul

88 Jean Monnet declara ca valoarea cea mai mare a planului Marshall consta in actiunea cea a condus la ceea ce am ajuns in Uniunea Europeana-v.ibidem,p.61; 89Intre august 1948 si ianuarie 1952 suma neta a creditelor bugetare s-a ridicat la 12817 milioane dolari (85% sub forma de materiale sau produse si 15% imprumuturi). Din aceasta suma au beneficiat Marea Britanie-24,9%, Franta-29,9%, Germania-10,3%, Olanda-7,7%, Grecia-5,5%, Austria-5,3%, … S-a transferat astfel in Europa peste 1%din PIB-ul american , adica 3,5% din PIB-ul european (fara ajutorul militar)-v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.;

46

Uniunii Occidentale (UO)90, care presupune angajarea la asistenta impotriva oricarei agresiuni. Sunt stabilite prin tratat relatii militare, politice, economice si culturale.

Consiliul Europei Dupa 1945, ideile lui Churchill (din discursul sau de la Zürich din

1946) s-au intalnit intr-un mod fericit cu cele ale lui Robert Schuman. Jonctiunea lor, ca si faptul ca fusesera formulate nu de niste simpli teoreticieni, ci de niste personalitati implicate in practica politica, au facut ca respectivele idei sa fie transpuse – progresiv – in act.

La cateva luni de la Zurich, unde a lansat chemarea "Ridica-te, Europa!", W. Churchill infiinteaza in Marea Britanie "United Europe Moment" (Miscarea pentru Europa Unita). In Franta, Raul Dantry creeaza "Consiliul Francez pentru Unitatea Europei". Henri Brugmans prezideaza in decembrie 1946 "Uniunea Europeana a Federalistilor", Coudenhow-Kalergi reconstituie "Uniunea Paneuropeana". La inceputul anului 1947 se contureaza "Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei". Daca aceste grupari exprimau curente politice, cele precum "Liga Europeana de Cooperare Economica" (LECE) creata de belgianul Paul von Zeeland exprimau interese de afaceri.

Unificarea miscarilor europene, are loc in decembrie 1947, sub denumirea de "Comitetul International de Coordonare pentru o Europa Unita" prezidat de ministrul britanic Duncan Sandys. Sarcina acestuia era de a pregati un Congres la Haga, in perioada 7-10 mai 1948. Rezolutia politica finala a Congresului Europei care cerea constituirea unei "Adunari Parlamentare Europene" transmite un semnal: "a venit ora pentru natiunile Europei sa transfere unele din drepturile lor de suveranitate, in vederea coordonarii si dezvoltarii resurselor lor". Tot acum, sunt lansate primele idei cu privire la institutii comune, piata comuna, carta drepturilor omului, curte internationala de justitie.

Statele membre ale UO vor alcatui un "Comitet Permanent pentru Studiul si Dezvoltarea Federatiei Europene", pentru a materializa continutul rezolutiei Congresului91. Compromisul la care ajung negociatorii este tratatul 90 Dupa semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, UO pierde din continut structurile militare fiind asimilate de alianta; 91Apar insa divergente intre reprezentantii celor 5 state. Britanicii doreau aplicarea metodei interguvernamentale, adica, o stricta dependenta de guvernele nationale. Ideea franco-belgiana sustinea aplicarea metodei supranationale, conform careia institutia sa aiba caracter parlamentar si sa i se acorde competente extinse-v.ibidem;

47

semnat la 5 mai 1949, la Londra, de cele 5 state ale UO, la care se alatura Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia si care statueaza Consiliul Europei.

Pentru structura Consiliul Europei sunt stabilite doua institutii92: Adunarea Parlamentara Consultativa, care reflecta, dimensiunea federalista, pur consultativa si compusa din reprezentantii fiecarei tari membre, alesi de catre parlament;Comitetul de Ministri (ai Afacerilor Externe), organ de decizie, compus din reprezentatii guvernelor. Obiectivul CE este de realiza o uniune mai stransa intre membrii sai, in vederea salvgardarii si promovarii ideilor si principiilor ce reprezinta patrimoniul lor comun si al favorizarii progresului lor economic si social.

Competenta recunoscuta CE se manifesta in domeniile: economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etnic. De la infiintarea ei si pana azi, organizatia s-a dezvoltat gradual. Acum are 41 de membri93. Inca din anii 50, membri CE semneaza o Conventie Europeana a drepturilor omului (viata, constiinta, expresie, asociere, proprietate, educatie, securitate) si instituie o comisie de protectie a acestora (Comisia Europeana a Drepturilor Omului). In 1961 s-a semnat la Roma Carta Sociala Europeana, document pe care CE il considera o completare in domeniul social a Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In 1961 se mai constituie Consiliul pentru Cooperarea Culturala.

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului La 9 mai 1950, printr-o Declaratie Oficiala, facuta de catre ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman94 este lansat planul (Planul Schuman) prin care Franta si Germania urmau sa puna sub administratie comuna industria carbunelui si a otelului din cele doua tari, plan ce fusese aprobat de Consiliul de ministri francez. Acest lucru a fost sugerat de cancelarul Adenauer, inca din 1 ianuarie 1949, care propusese inlocuirea controlului unilateral asupra Ruhrului exercitat de invingatori, cu o asociatie de drept international pe baza cooperativa. Asociatia ar fi cuprins

92v.Teodor Frunzeti-“Organizatii internationale” pe www.actrus.ro; 93 Principalele obiective, formulate la Viena (1993) si Strasburg (1997), sunt: acceptarea principiilor democratiei si statului de drept; asigurarea protectiei minoritatilor nationale; intarirea coeziunii sociale; protejarea securitatii cetateanului; gasirea raspunsurilor adecvate la sfidarile de natura culturala si educationala; perfectionarea sistemului de monitorizare a respectarii angajamentelor luate de statele member-v.ibidem; 94 Primul care a propus trecerea celor doua ramuri industriale sun coordonarea unei “Inalte autoritati”, trans si supranationale a fost Jean Monnet-v.Vasile Nechita,op.cit,p.64;

48

Germania cu feroasele din Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saar, Luxemburgul si Belgia cu industria grea.

Planul Schuman combina insa aspectele economice, tehnice cu un proiect politic mult mai vast. Strangerea la un loc a natiunilor europene necesita ca opozitia seculara a Frantei si Germaniei sa fie eliminata. De aceea, guvernul Francez propunea plasarea intregii productii franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate Comuna, intr-o organizatie deschisa participarii celorlalte tari din Europa. Autorii planului erau convinsi ca stabilirea acestei unitati de productie deschisa tuturor tarilor va pune bazele reale ale unificarii lor economice. Initiatorii credeau ca prin punerea in comun a productiilor de baza si instituirea unei noi Inalte Autoritati, ale carei decizii vor lega Franta, Germania si celelalte tari care vor adera la ea, aceasta propunere va avea ca rezultat primele fundamente concrete ale unei Federatii Europene, indispensabila pentru mentinerea pacii.

Primirea facuta de Europa a fost favorabila95, majoritatea acceptand transferul de drepturi suverane in unele sectoare economice si administrarea acestor sectoare prin institutii cu caracter supranational. Singura Marea Britanie va refuza sa participe la negocieri, finalizate prin Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, semnat de Franta, Germania, Italia si cele 3 state ale Benelux-ului prin care se instituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)96.

Prima comunitate economica europeana avea un sistem institutional compus din: Inalta Autoritate Federala, formata din 9 membri desemnati de guvernele statelor membre, investita cu independenta si autoritate legala97; Consiliul de Ministri, reprezentand statele membre, dar cu puteri restranse; Adunarea Parlamentara, alcatuita din deputati ai parlamentelor din statele membre; in timp va deveni Parlamentul European; Curtea de Justitie, care va deveni o forta majora in UE.

95 Evenimentele de la jumătatea secolului XX au fost marcate de o alianta temporara si bizara a comunismului cu liberalismul in lupta cu fascismul. Sistemul politic liberal a fost salvat de comunism adica tocmai de regimul pe care dorea sa-l "ingroape"-v.Constantin Hlihor,op.cit.,p.6; 96 Tratatul avea ca obiectiv "eliminarea barierelor ce divizeaza Europa". Cu aceasta ocazie s-au stabilit si o noua serie de politici concrete pe diferite domenii: o uniune vamala industriala, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare si desfiintarea contingentelor cantitative; o politica agricola comuna; o politica comerciala comuna; o politica concurentiala-v.”Accelerarea unificarii europene” pe www.e-scoala.ro; 97 Deciziile sale erau obligatorii, avand dreptul de: a studia pietele si preturile si de a stabili strategii pe termen lung; a publica informatii referitoare la piata; a avea propriul capital; a asista la programele de investitii prin oferirea de imprumuturi si garantii firmelor; a lua masuri directe in cazul in care are loc o reducere a cererii; a stabilii daca este necesar un pret minim si maxim pe Piata Comuna; a opri formarea de catre statele membre de trusturi, carteluri sau alte intelegeri care sa afecteze concurenta. A disparut in anul 1967, fiind asimilata de Comisia Europeana, unde munca este impartita pe directorate generale-v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit;

49

Piata unica era prognozata a se realiza progresiv, in doua perioade, pregatitoare si de tranzitie, trebuind sa permita adaptarea industriilor nationale la noile conditii98. Tratatul va intra in vigoare la 25 iulie 1952. Odata incheiata perioada pregatitoare, in cursul careia sunt organizate institutiile, Piata comuna va fi deschisa pe 10 februarie 1953 pentru carbune, minereu de fier si fier vechi si pe 1 mai 1953 pentru otel.

Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei atomice

Practic, primele realitati institutionale ale Europei politice se nasc după cel de-al doilea război mondial. Conferinta de la Messina, Italia, din 1-2 ianuarie 1955, a ministrilor de externe a statelor membre CECO a luat in discutie initiativa tarilor din Benelux, cuprinsa in Planul Beyen si care propunea crearea unei piete comune cu libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si muncitorilor. Este momentul relansarii constructiei comunitare, dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare. Reprezentantii la Conferinta au aprobat initiativa si pe 9 iulie 1955, sub presedintia belgianului Paul Henri Spaak un Comitet Interguvernamental isi incepe activitatea, fiind insarcinat sa studieze un program privind: stabilirea unei retele europene de cai de transport; dezvoltarea schimburilor de gaze si curent electric; organizarea comuna a utilizarii pasnice a energiei atomice; pregatirea progresiva a unei piete comune fara taxe vamale si licente de import. Pe 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak, prezinta celor 6 state99 un raport prin care se propune crearea unei Comunitati Economice Europene (CEE) si a unei Comunitati Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Raportul este discutat si aprobat cu prilejul Conferintei de la Venetia, 29-30 mai 1956. La Roma, pe 25 martie 1957, sefii de guvern din Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda semneaza cele doua tratate instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energie Atomice (EURATOM)100. Vor intra in vigoare pe 1 ianuarie 1958101. Scopul CEE102, cuprins in tratat, este ca prin instituirea 98 v.Vasile Mircea Zaberca,op.cit,p.33; 99 Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Tarile de Jos; 100 Tratatele de la Roma si de la Paris recunosc fiecarei Comunitati o personalitate juridica distincta de cea a statelor membre, fara insa ca si institutiile si organismele comunitatilor sa aiba personalitate juridica-v.Roxana Munteanu,op.cit,p.58; 101 Tratatul de la Roma este un subsistem unghiular in sistemul celor trei tratate care au instaurat Comunitatile Europene: CEE, CECO, EURATOM-v.Vasile Nechita,op.cit,p.68;

50

unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in intreaga comunitate, o extindere continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii si mai stranse intre statele pe care le reuneste. Obiectivele continute in Tratatul CEE sunt: eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor; stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune in relatiile cu terte tari; abolirea intre statele membre a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor; politica comuna in domeniul agriculturii; politica comuna in domeniul transporturilor; stabilirea unui regim de concurenta veritabila; aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale statelor membre si prevenirea dezechilibrelor in balantele de plati; apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune; crearea unui Fond Social European pentru a ridica standardul de viata; crearea unei Banci Europene de Investitii (BEI) pentru sprijinul expansiunii economice; asocierea cu tari si teritorii extra-comunitare. Realizarea obiectivelor este asigurata de urmatoarele institutii majore: Parlament, Consiliu, Comisia si Curtea de Justitie. Consiliul si Comisia sunt asistate de un Comitet Economic si Social, cu functii consultative. Controlul conturilor este asigurat de o Curte de Conturi103. Consiliul, la propunerea, Comisiei si in cooperare cu Parlamentul European, poate decide cu majoritate calificata, orice reglementare. Art.48 prevede instituirea treptata a Pietei Comune pe parcursul unei perioade de tranzitie de 12 ani, divizata in trei etape de cate patru ani, fiecarei etape urmand sa i se stabileasca un numar de actiuni ce trebuiesc incepute si continuate concomitent.

De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana

Din momentul semnarii si pana la Tratatul de la Maastricht, in 1992, Tratatul CEE va suferii ajustari in continut si modificari in interpretari, determinate de natura si fluxul evenimentelor politice interne si externe: evolutia sistemului institutional al comunitatii; noi competente in luarea deciziilor si fuziunea executivelor comunitatilor; extinderea comunitatilor prin aderarea de noi state membre; largirea sferei de actiune la noi domenii

102 Proiectul CEE aprobat prin Tratatul de la Roma se baza pe doua principii: principiul liberei circulatii si principiul comunitar, acesta din urma fiind dominat normele vizand buna functionare a pietei Comune -v.ibidem,p.70; 103 Institutiile Comunitatii vegheaza la necompromiterea stabilitatii financiare interne si externe a statelor membre-v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit;

51

si completarea sistemului de cooperare economica cu problemele de politica externa (Actul Unic European, din 1986)104. Chiar daca, isi faceau simtita prezenta primele semne de prosperitate economica, evolutia de la un proces de integrare economica spre UE se gasea sub incidenta factorului politic. Marea confruntare, ce se manifesta in plan politic, avea ca subiect organizarea constitutionala a Europei, in privinta careia se formasera doua viziuni. Una a europenilor, sustinuta de generalul de Gaulle, care condamna anumite organisme, mai mult sau mai putin extranationale, care au valoarea lor tehnica, dar nu au si nu pot avea autoritate si prin urmare, eficacitate politica105. Adeptii celeilalte viziuni, respectiv Europa supranationala, erau ferm convinsi de superioritatea constructiilor supranationale asupra cooperarii interstatale traditionale.

Noua perioada a fost una de incetinire a ritmului106. Faptul s-a datorat opozitiei lui De Gaulle la intrarea in CCE a Marii Britanii (1961-1963) si ostilitatii aceluiasi cu privire la ideea supranationalitatii. In 1967 insa, Marea Britanie isi va depune din nou candidatura, in pofida agriculturii sale si a valorii lirei.

"Europa europenilor" este opusa in acest mod "Europei atlantice", pentru faptul, ca singurul reper politic stabil era considerat statul national, idee opusa federalizarii atlantice107. Presedintele francez explica: "Europa integrata, cum se spune, unde nu va exista politica, va depinde de cineva din spatele ei si care va avea o politica a sa. Va exista un federator, dar unul care nu va fi european"108. Dupa prima intalnire la nivel inalt intre sefii de state si de guverne din cele 6 state comunitare, in 18 iulie 1961, conferinta de la Bonn se finalizeaza cu "Declaratia de la Bad Godesberg", prin care o comisie interguvernamentala este insarcinata sa studieze si sa propuna un proiect de uniune politica, considerat parte integranta a Tratatului de la Roma.

Primul proiect supus dezbaterii, Planul Fouchet I, relua ideile enuntate in declaratia din iulie, cu accent pe supranationalitate, aparare si problema 104 Drumul spre unitatea Europei n-a fost unul singur si n-a fost nici unul drept. Jean-Baptiste Duroselle vorbeste de patru tipuri de proiecte incercate in decursul timpului pentru realizarea telului unitatii: unitatea dupa un principiu; unitatea in diversitate; unitatea prin forta; unitatea prin acord reciproc-v.Ovidiu Pecican-“Ideea europeana” pe www.idd.euro.ubb.cluj.ro; 105 Considera ca statele sunt singurele entitati care au dreptul sa ordone si puterea de a fi ascultate. In sustinerea Europei statelor, a posibilitati unei constructii cel mult confederale, se atacau componentele Europei comunitare, considerate o figuratie de executiv, o figuratie de legislativ si o tehnocratie in mare parte straina, un aeropag tehnocratic, apatrid si iresponsabil; 106 v.ibidem; 107 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.; 108 ibidem;

52

Marii Britanii. Clauza, stipulata in proiect, si care a generat numeroase discutii, prevedea ca la 3 ani dupa intrarea in vigoare a Planului, acesta sa fie revizuit pentru ca uniunea sa poata stabili o politica externa comuna si o centralizare in sensul uniunii. In al doilea rand, in domeniul apararii, se dorea mentinerea atributelor de aparare si politica mondiala in competenta NATO, adica acceptarea unei politici europene de aparare, dar fara a aduce prejudicii Aliantei. In al treilea rand, se contesta absenta valorilor federaliste si conditionarea acestui proiect de acceptarea candidaturii Marii Britanii. In 18 februarie 1962, este prezentat un nou proiect, Fouchet II, in care sunt facute, de catre Franta, cateva concesii: este recunoscuta legatura dintre politica comuna de aparare si colaborarea ce trebuie stabilita in cadrul NATO, introducandu-se si elemente comunitare, un secretar general independent scos de sub influenta statelor, o adunare parlamentara, ale carei puteri sa depaseasca treptat simpla consultare, o clauza de revizuire specificata pentru a elimina orice incertitudine privind integritatea structurilor comunitare. De asemenea, este formulat principiul conform caruia, statele care vor adera la Comunitatile Europene se vor angaja sa adere si la Uniune. In cadrul negocierilor purtate ulterior, partile vor intra din nou in dezacord, in privinta respectarii concurentei economice, a competentei NATO, introducerea votului majoritar in Consiliu, precizarea rolului Adunarii Parlamentare si regruparea Comunitatilor si Uniunii intr-un cadru care sa respecte tratatele de la Paris si Roma.

Ideea unificarii politice europene va fi reluata de germani si italieni in 1964, separat, dar propunerile lor se vor lovi din nou de scepticismul Frantei, care le va respinge in 1965.

Controversele privind institutiile comunitare si functionarea CEE se vor acutiza in momentul instituirii Pietei Comune Agricole si incercarilor de alcatuire a unui buget comunitar109. In 1964, Comisia propune Parlamentului European urmarirea efectelor financiare ale politicii comune agricole: "interventii destinate sa regularizeze pietele, subventionarea preturilor, restituirile la export catre tarile terte"110. De aceea se considera necesar, nu numai alcatuirea unui buget federal, ci si participarea Parlamentului la procedura bugetara, adica sporirea competentei acestuia. Se face trecerea de la contributiile statelor membre la resurse comunitare111. Executivul olandez, de exemplu, nu accepta constituirea resurselor proprii CEE decat sub controlul Parlamentului.

109 v.Teodor Frunzeti,op.cit; 110 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit; 111 v.ibidem;

53

Franta se va retrage de la Bruxelles, ea declarandu-se de la inceput impotriva institutiilor tehnocratice si a transferului de prerogative guvernamentale. Franta va reveni insa si la 28-30 ianuarie 1966 se va semna "Compromisul de la Luxemburg". De acum incolo, se va aplica regula majoritatii, dar in cazul in care un stat invoca un interes foarte important pentru el, discutiile trebuiau sa continue pana se gasea un acord unanim intr-un termen rezonabil. Insa nici o procedura nu a fost prevazuta pentru a determina care probleme prezinta interese foarte importante. Exceptia va deveni regula pana la Actul unic din 1986.

CEE este afectata in anii ’70 de "schimbarea regulilor de joc" monetar international si de criza energetica. Ordinea monetara mondiala instituita prin sistemul de la Bretton Woods in 1944 si "planul Keynes" al britanicilor vor avea drept consecinte: dolarul devine singura moneda stabila, convertibila in aur la un pret fix de 35$ uncia; vor fi respectate principiile de stabilitate a taxelor de schimb, interdictia de manipulari monetare, convertibilitatea monedelor.

In comunicatul final al summit-ului de la Haga din 1-2 decembrie 1969 se stabileste un nou cadru pentru procesul comunitar: finalizarea112, aprofundarea113 si extinderea.

In privinta extinderii, documentul final al Conferintei de la Haga preciza: "atata timp cat statele candidate accepta tratatele si finalitatile lor politice, deciziile intervenite dupa intrarea in vigoare a tratatelor precum si optiunile luate, sefii de state si de guverne si-au dat acordul pentru deschiderea negocierilor intre Comunitate, de o parte, si statele candidate, de cealalta parte"114. Regula de baza, ce urma a fi aplicata era: candidatii sa accepte tratatele si asa numitul "aquis communantaire" si sa se stabileasca o perioada de tranzitie, pentru ca statele care vor adera sa se adapteze conditiilor comunitare.

Pe 30 iunie 1970 se deschid la Luxemburg negocierile cu tarile candidate, negocieri axate in principal asupra perioadei de tranzitie necesare adaptarii la sistemul economic comunitar. Tratatele de adeziune la

112 Finalizarea exprima vointa de a trece de la etapa de tranzitie la cea definitiva in Comunitatea Europeana, adica, perfectionarea politicii agricole comune, rezolvarea problemelor privind resursele Comunitatii si puterea de control a Parlamentului European-v.Ovidiu Pecican,op.cit; 113 Aprofundarea viza elaborarea, in cursul anului 1970, a unui plan pe etape in vederea crearii unei uniuni economice si monetare. Presedintele guvernului luxemburghez, in cadrul " Planului Werner" defineste ca obiectiv ideal inlocuirea monedelor nationale cu o moneda comuna. Pana atunci, monedele nationale ramaneau interschimbabile dupa o paritate fixa. Decizia din 21 martie 1972 fixeaza limitele, permise fluctuatiilor monedelor europene, la 2,25 ("sarpele monetar european")-v.ibidem; 114 v.Cosma Mircea&Ispas teofil,op.cit.;

54

Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei sunt semnate pe 22 ianuarie 1972 si vor fi aplicabile incepand cu 1 ianuarie 1973. Ratificarea tratatelor va demonstra complexitatea procesului de integrare. Grecia115 la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 si Spania116 la 28 iulie 1977 isi vor depune candidatura la CEE. In contextul unei aderari concrete a statelor europene la o comunitate europeana s-a ridicat si o problema mult discutata pana atunci, dar care nu primise inca o rezolvare unanima: ce inseamna in fapt aceasta uniune europeana. Astfel, in decembrie 1974, la Paris, premierul belgian Leo Tindemans este insarcinat de sefii de state cu redactarea unui raport care sa defineasca conceptul de Uniune Europeana. Raportul aducea doua precizari importante: extinderea procesului spre domenii politice, politica externa, uniune economica si monetara, politica sociala si regionala; in al doilea rand o extindere fara interventii majore in structuri comunitare, ci doar adaptarea acestora.

Ministrul de externe al Germaniei, H. D. Genscher si ministrul de externe al Italiei, E. Colombo prezinta in 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza: dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea pozitiilor in privinta problemelor de securitate; cooperarea in domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice si intarirea unei constiinte europene comune in domeniul dreptului; actiuni concertate in domeniul ordinii publice si terorismului. Din punct de vedere institutional proiectul prevedea o structura de decizie sub autoritatea Consiliului European117. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la "interesul vital"118. Un stat care sustinea ca interesele sale vitale sunt in discutie trebuia sa ofere motivatia sa in scris, motivatie care urma sa stea la baza amanarii deciziei de catre Consiliu.

"Proiectul Spinelli" adoptat la 14 februarie 1984 a aparut in urma initiativei primului Parlament European ales prin sufragiu universal direct. Noutatea proiectului consta in principiul de subsidiaritate119, principiu specific statelor federale si care urma sa stea la temelia UE. El incorpora tratatele in vigoare si textele privind cooperarea politica si sistemul monetar.

Problema reformei institutionale este reluata in cadrul Consiliului European reunit la Fontainebleau (iunie 1984), care hotaraste constituirea 115 Tratatul de aderare se va semna la 29 mai 1979 si va intra in vigoare la 1 ianuarie 1981; 116Spania intra in CEE la 1 ianuarie 1986; 117 Consiliul European va deveni institutia politica cheie in constructia europeana. Juridic, va fi consacrat in 1986 in Actul Unic European; 118 v.Ovidiu Pecian,op.cit; 119 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.;

55

unui comitet de lucru a carei baza sa fie “Declaratia solemna de la Stuttgard” si “Proiectul de UE” a Parlamentului. Raportul final, prezentat in martie 1985, prevedea: o Piata Comuna pana la sfarsitul decadei; imbunatatirea competitivitatii; promovarea valorilor comunitare comune; cautarea identitatii externe; un mecanism de vot in luarea deciziilor; intarirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului in procesul legislativ; convocarea Conferintei pentru proiectarea tratatului asupra UE.

Elementele comune ale “Raportului Dooge” si ale “Proiectului Spinelli” constau in: diagnosticarea identica a ineficacitatii institutiilor comunitare si a insuficientei actiunii comune; largirea cooperarii politice in materie de politica externa si aparare; consolidarea actiunii comune. Cele doua documente vor sta la originea Actului Unic European.

Reunit la Milano, in 28-29 iunie 1985, Consiliul European aproba Carta Alba120 a Comisiei, in care se stabileste programul si agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pietei interne complet unificate pâna in 1992 si hotareste negocierea interguvernamentala a unui nou tratat.

Incepand cu 27 ianuarie 1986 Actul Unic European este deschis spre semnare statelor comunitare. Pe 28 februarie 1986 acesta este semnat de toate statele. Importanta acestui act rezida in faptul ca in continutul sau coexista dispozitii referitoare la comunitatea economica si la cooperarea politica, iar documentul se constituie intr-un tratat complementar in care sunt adunate amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunitatilor121 si procedurile de cooperare. Realizarea spatiului fara frontiere reprezinta obiectivul esential al Actului. Principalele inovatii aparute sunt: modificari in procesul decizional – cu exceptia sectorului social si a celui fiscal, toate deciziile referitoare la libera circulatie si realizarea pietei interne vor fi luate cu vot majoritar; libera circulatie a capitalurilor; liberalizarea activitatilor bancare si a sectorului asigurarilor, care vor beneficia de drepturi de rezidenta si libera prestatie.

Principiile fundamentale luate in calcul sunt: capacitatea juridica a Comunitatii de a legifera pe teritoriul comunitar, in domeniile de competenta; prioritatea liberei circulatii in dezvoltarea pietei interne; principiul subsidiaritatii (infaptuirea unei actiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de cetateni); principiul de separare intre metoda comunitara si cooperarea in materie de politica externa. 120 In Carta Alba se sustinea inlaturarea celor trei tipuri de bariere: fizice (timbrele vamale si controalele la frontiera), tehnice (standardele nationale diferite pentru bunuri si servicii) si fiscale (regimurile diferite de TVA)-v.Teodor Frunzeti,op.cit.; 121 Principiul de organizare al comunitatii nu este cel al separatiei puterilor, ci mai degraba cel al reprezentarii intereselor. Fiecare institutie comunitara este purtatoarea unui interes specific in apararea caruia actioneaza in cadrul procesului decizional comunitar-v.Roxana Munteanu,op.cit.,p.191;

56

Tratatul asupra Uniunii Europene

Dupa disparitia brusca a bipolarismului americano-sovietic s-a proclamat triumful ideologiei liberale ca mod de organizare in plan economic-politic national si international si a individualismului ca factor dinamizator al economiei de piata122.

In intreaga perioada postbelica de pana in1989, Europa e unita doar economic, ca Piata Comuna cuprinzand, in esenta, statele occidentale. Abia anul 1992 – Tratatul de la Maastricht – marcheaza inceputurile unei Europe unite din punct de vedere politic si al procesului ei de largire.

Actul Unic European prefigura doua dezvoltari ulterioare a constructiei europene pentru perioada 1986-1992: una economica si alta politica123. In tratatul CEE este inserat un nou articol referitor la politica economica124 si monetara.

La 7 februarie 1992, la Maastricht, in Olanda, 12 state europene – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, au decis sa instituie o Uniune Europeana (Tratatul de la Maastricht125). In cuprinsul tratatului sunt reluate sau modificate texte din tratatele de la Paris si Roma. Ulterior, parte din dispozitii vor fi completate sau inlocuite conform Tratatului de la Amsterdam din 1997. Prin urmare, Comunitatile care au functionat pâna acum vor fi inglobate intr-un ansamblu mai larg.

Structura U.E.126, asa cum este conceputa in tratat se bazeaza pe trei piloni: Comunitatea Europeana, cu Piata Comuna si Uniunea Economica si Monetara, PESC (politica externa si de securitate comuna) si Afaceri interne si de justitie.

122 v.Catalin Turliuc,op.cit.,p.116; 123 Evenimentele din Europa de Est si iminenta unificare a Germaniei vor determina Consiliul European intrunit pe 25-26 iunie, la Dublin, sa decida ca pe langa Conferinta pentru U.E.M. sa se desfasoare si Conferinta asupra Uniunii Politice Europene (U.P.E.); 124 In ideea gasirii solutiilor pentru realizarea Uniunii Economice si Monetare (U.E.M.) in raportul prezentat Consiliului European la sedinta de la Madrid, din 1989, Comisia propune crearea unui sistem european de banci centrale, de natura federala cu responsabilitatea conducerii politice monetare unice, bazata pe paritati fixe, irevocabile, intre monedele nationale-v.Ovidiu Pecican,op.cit; 125 Dupa Maastricht, controversele privind viitorul Uniunii, mai cu seama ale Uniunii potice si Militare, s-au inmultit si acutizat; pozitiile merg dela acceptarea integrala a prevederilor tratatului si pana la negarea lui totala si solicitarea de a fi abandonat-v.Vasile Nechita,op.cit.,p.146; 126 In pragul secolului XXI, se constata, insa inexistenta politica a Europei. Se pune intrebarea de ce constructia europeana cu un avans continuu si adesea surprinzator in materie de integrare economica, financiara, monetara este politic nefructuoasa-v.Catalin Turliuc,op.cit.,p.39;

57

Uniunea instituita de partile contractante nu are personalitate juridica, nu poate incheia tratate, nu se poate angaja pe plan extern fata de terte state, decat pe plan politic. Comunitatile isi pastreaza personalitatea juridica, se pot angaja in acorduri internationale. PESC este o politica comuna a U.E. si a statelor membre, iar cooperarea in domeniile justitiei si al afacerilor interne este o cooperare a statelor membre. Singura institutie cu adevarat a Uniunii este Consiliul European; toate celelalte sunt institutii comunitare puse la dispozitia celorlalti piloni (cu exceptia Curtii de Justitie).

Printre obiectivele Uniunii Europene se numara: promovarea unui progres economic si social, echilibrat si durabil, prin crearea spatiului fara frontiere interne; intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre, prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;127 mentinerea si dezvoltarea Uniunii ca o zona a libertatii, securitatii si justitiei; mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui pentru a examina in ce masura ar fi necesara o revizuire a politicilor si formelor de cooperare instituite prin prezentul tratat, in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare. Principiile pe care se fondeaza U.E.128 sunt cele ale: libertatii si al democratiei; respectului drepturilor omului si libertatilor fundamentale; statului de drept; respectului identitatii nationale a statelor membre. In cazul incalcarii principiilor enuntate, Consiliul reunit la nivelul sefilor de stat sau de guvern, hotarand cu majoritate calificata poate decide sa suspende anumite drepturi statului membru vizat, care, rezulta din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot si poate proceda in consecinta la suspendarea drepturilor si obligatiilor persoanelor fizice si juridice; pentru aplicarea acestei prevederi Parlamentul European hotaraste cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate, aceasta reprezentand majoritatea membrilor sai.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede organizarea Conferintei Interguvernamentale pentru a trece in revista problemele integrarii. In prima jumatate a anului 1995, fiecare institutie comunitara a pregatit un Raport 127 v.”Integrarea in U.E.” pe www.domino.kappa.ro/mae.; 128 In prezent sunt voci care sustin ca exista o mare discrepanta intre ceea ce s-a dorit si rezultatul la care s-a ajuns : s-a dorit o Europa strategica, cu o capaitate de aparare pe masura puterii sale economice, obtinandu-se o putere paralizata din punct de vedere politic, fapt care se datoreaza in principal de diviziunilor de pozitie cu privire la N.A.T.O., Europa, natiune intre actorii constructiei europene-v.Catalin Turliuc,op.cit.,p.42;

58

asupra functionarii Tratatului UE. A doua jumatate a anului a fost prevazuta pentru analiza posibilelor optiuni recomandate de Grupul de Reflectie, prezidat de Secretarul de stat in probleme europene din guvernul Spaniei – Carlos Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul Consiliului European de la Madrid in decembrie 1995.

Dupa ultimele adnotari ale documentelor in cadrul Comisiei si al Parlamentului European, Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrarile Conferintei interguvernamentale in 26 martie 1996. Obiectivele Conferintei au fost ambitioase si s-au centrat pe ideea de Europa a cetatenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internationala, pe imbunatatirea functionarii institutiilor si pe perspectivele de extindere129.

Consiliul European, intrunit succesiv la Florenta (21-22 iunie 1996), Dublin (5 octombrie 1996 şi 13-14 decembrie 1996) si neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbatut diferite propuneri si abordari ale Conferintei. Grupurile de lucru, dupa 15 luni de consultari, Summit-uri, propuneri, amendamente la texte au redactat documentul cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Amsterdam130, care a fost semnat la 20 octombrie 1997.

In Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii: libertate, securitate si justitie; Uniunnea si cetatenii sai; politica externa eficienta si coerenta; probleme institutionale131.

Prima sectiune explica garantiile incluse in domeniul protectiei drepturilor fundamentale, zona de libera deplasare a persoanelor in interiorul Uniunii si noile reglementari privind regimul de vize, azil şi imigrari. Sectiunea se incheie cu titlul privind cooperarea in materie de criminalitate si conditiile de integrare in sistemul Schengen.

In tratat sunt incluse sapte documente ce stabilesc imbunatatirile ce vor fi introduse de acest acord in domenii ce privesc direct drepturile si interesele cetatenilor individuali (notiunea de cetatean european, strategii comune de combatere a somajului, tratarea în mod egal a barbatilor si femeilor, stabilirea cadrului institutional, sanatate publica, protectia consumatorului, standardizarea legislatiei). Prevedrile privind politica externa contin imbunatatirile aduse in scopul obtinerii unui rol mai important pe piata internationala a Uniunii Europene. Sectiunea economica elucideaza aspectele practice ale extinderii politicii comerciale comune,

129 v.Nicolae Paun&Ciprian Paun-“Istoria constructiei europene” pe www.idd.euro.ubb.cluj.ro; 130 Tratatul de la Amsterdam este alcatuit din trei parţi, o anexa si 13 protocoale, la care se adauga 51 de declaratii adoptate de Conferinta Interguvernamentala si alte 8 declaratii ale unor state membre, anexate actului final; 131 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.;

59

menita sa includa acorduri internationale si drepturile asupra proprietatii intelectuale.

Ultimul domeniu concluzioneaza si explica formele institutionale lansate de Tratatul de la Amsterdam, in scopul extinderii Uniunii Europene: scopul si modul de operare a procedurii co-decizionale, in vederea intaririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar calificat in Consiliu; structura si modul de functionare a Comisiei Europene; rolul Curtii de Justitie; rolul mai important acordat Curtii Auditorului, Comitetului Economic si Social si Comitetului Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor nationale in activitatile Uniunii Europene si o mai buna informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului subsidiaritatii; stransa cooperare intre tarile membre132.

In legatura cu U.E.-asa cu se prezinta astazi-s-a ridicat problema deficitului politic. Chestiunea deficitului politic european a fost formulata in extenso de Béla Farago133. Notiunea de deficit politic o aminteste pe cea de deficit democratic, o postura in care numerosi comentatori eurosceptici au plasat Comunitatea Europeana. Deficitul democratic, adica gradul redus de participare a cetatenilor statelor-membre la actiunea Uniunii este probabil unul real, insa a fost corectat prin alegerea directa a parlamentarilor europeni si este diminuat gradual in procesul constructiei europene, prin amplificarea competentelor atribuite Parlamentului European.

Teza deficitului politic acuza în primul rand absenta in Uniune a unei “puteri suverane”, a unei instante de decizie de ultim resort. Daca nu exista un titular al suveranitatii, sustine Farago, nu exista nici o putere legitima. Cvasi-suveranitatea pe care o degaja exercitiul competentelor comunitare nu conduce nicaieri, in orice caz nu la o veritabila uniune politica. Iar in acest moment, politicii externe si de securitate comuna a Uniunii, ca si cooperarii in domeniile justitiei si afacerilor interne, nu li se poate atribui nici o valoare politica, pentru ca sunt in realitate simple expectative neintegrate, pentru ca in realitate au ramas la nivelul simplei cooperari interguvernamentale134.

Asa cum observa Olivier Beaud135, acest tip de critica a Uniunii Europene este coerenta numai din perspectiva statului-natiune. Numai ca o asemenea perspectiva nu este nici productiva si nici stiintific onesta pentru ca “etalonul de masura conceptual al fenomenului european ar trebui sa fie mai curand notiunea de federatie”136. 132 v.Nicolae Paun&Ciprian Paun,op.cit.; 133 v.Valentin Constantin-“Subiecte deschise ale integrarii europene” pe www.studint.ong.ro/archive; 134 Europa politica a Uniunii ramane, nici mai mult nici mai putin, o “conferinta interguvernamentala institutionalizata a statelor membre"-v.ibidem; 135 v.ibidem; 136 v.ibidem;

60

In consecinta legitimitatea politica trebuie plasata in dreptul international si nu in dreptul intern. Pentru ca din textul Tratatului de la Roma rezulta fara nici un dubiu ca semnatarii au inteles sa renunte la caracterul indivizibil al suveranitatii si sa exercite in comun o serie de competente, prin institutiile create în comun. Faptul ca prin vot majoritar un stat poate fi obligat sa aplice pe teritoriul national o norma pe care a repudiat-o prin votul sa137, ramas minoritar, nu inseamna ca in interiorul Comunitatii lipseste un control democratic sau ca lipseste o legitimitate politica. Inseamna doar ca legitimitatea sau controlul democratic nu au o dimensiune nationala, ci una internationala138.

CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei,

într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franţa şi Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune şi oţel în cadrul unei organizaţii deschise şi altor ţări din Europa.

1951, 18 aprilie: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene

(CEE), respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma. 1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin

care se instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi. 137 Cu aceastã ocazie s-ar putea reconsidera si notiunea de suveranitate a statului in raport de dinamica actuala a dreptului international. Conceptiile moniste pornesc de la ideea ca exista o singura ordine ivit necesitatea reglementarii lor juridice. Dreptul international in prezent a depasit etapa in care putea fi considerat un drept distinct de dreptul intern al unui stat. Trebuie acceptat ca umanitatea a ajuns in stadiul in care nu mai este o suma de populatii grupate in diverse state, ci este o societate cu propria ordine juridica: dreptul international-v.Forika Eva-“Dreptul comunitar si constitutiiile nationale. Cazul Romaniei” pe www.studint.ong.ro/archive.; 138 v.Valentin Constantin,op.cit.;

61

1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare. 1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub

denumirea Tratatul bugetar din 1970 (denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene).

1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare. 1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a

Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei la Comunităţile Europene. 1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare,

Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie devin membre ale Comunităţilor Europene.

1975, 22 iulie: Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire completă: Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene)

1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare. 1979, 28 mai: Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele

referitoare la aderarea Greciei la Comunităţile Europene. 1981, 1 ianuarie: Documentele semnate în 1979 intră în vigoare,

Grecia devenind membră a Comunităţilor Europene. 1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, şi la Lisabona, în

Portugalia, Tratatele de aderare a Portugaliei şi a Spaniei la Comunităţile Europene.

1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integrării europene prin redactarea unui Act Unic European.

1986, 1 ianuarie: Tratatele de aderare semnate în 1985 intră în vigoare, Portugalia şi Spania aderă la Comunităţile Europene.

1986, 17 şi 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în Luxemburg, şi la Haga, în Olanda, Actul Unic European.

1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European. 1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde se

ajunge la un acord legat de Tratatul privind Uniunea Europeană. 1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul

privind Uniunea Europeană. 1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht. 1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei2 şi

Suediei este semnat la Corfu, în Grecia.

62

1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda şi Suedia devin astfel membre ale Uniunii Europene.

1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord referitor la noul tratat.

1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam.

1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam. 2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa. 2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.

2003, 28 februarie-iulie: Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa. 2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinţei

interguvernamentale destinate, în principal, elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene.

2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. şefii de stat sau

de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituţional.

2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei şi a României la Uniunea Europeană.

2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în vigoare, Bulgaria şi România devenind membre ale Uniunii Europene.

2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul anului 2007.

2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinţei interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de reformă.

2007, decembrie: Tratatul de la Lisabona

63

SURSE DE INFORMARE Tratatul CECO Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm Tratatul CEEA (Euratom) Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm Tratatul CE (fostul Tratat CEE) Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm Fişă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată: http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm Tratatul de fuziune Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm Tratele bugetare Textele pot fi primite prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm Actul Unic European Text integral: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm Tratatul de la Maastricht Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm Tratatul de la Amsterdam Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm Tratatul de la Nisa Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm Calendarul ratificării : http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf Rezumat: http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm Broşură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=2&id=18299

64

Conferinţa interguvernamentală din 2000: http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm Fişe explicative: http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm Rezultatul lucrărilor Convenţiei: http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm Conferinţa interguvernamentală 2003-2004: http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm Conferinţa interguvernamentală 2007 http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1297& ang=en Tratatele de aderare La pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm o

parte dintre texte sunt disponibile, în timp ce altele pot fi cerute prin e-mail. Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la UE: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282 Versiuni consolidate Tratatele fondatoare au fost modificate în mai multe rânduri. Pentru a

pune la dispoziţia cititorilor o culegere de texte mai uşor de consultat, au fost redactate textele consolidate.

Consolidarea dă naştere unui act unic, fără valoare oficială, rezultat dintr-un act de bază al legislaţiei comunitare ce conţine modificările şi corecturile succesive, până la momentul redactării textului consolidat.

Textele consolidate sunt disponibile la adresa http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

65

Bibliografie generală:

1. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucureşti, 2002

2. Florian Gârz, Bătălia pentru Europa, Bucureşti, 1997 3. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Polirom,

Iaşi, 1999 4. Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele

noastre, Institutul European, Iaşi, 1998 5. Bertrand Commelin, Europa economică, Institutul European, Iaşi, 1998 6. Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale

contemporane, Institutul European, Iaşi, 1998 7. Charles Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor,

Editura Trei, 1998 8. Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcţia europeană, Edit. CNI

Coresi s.a., Bucureşti, 2003 9. *Nicolae Păun, Istoria construcţiei europene, Edit. Fundaţiei pentru

Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999 10. Nicolae Păun, Adrian Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Europa unită,

Europa noastră, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003 11. Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All,

Bucureşti, 1999 12. Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora M, Bucureşti,

2003 13. Cătălin Turliuc, Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale, Cantes, Iaşi,

2000 14. Helen & William Wallace, Policy-Making in the European Union,

Oxford University Press, Oxford, 1996 , tradusă Procesul politic în Uniunea europeană, Ediţia a IV-a, Editura Arc, Chişinău,2004

15. Michael J. Baun, An Imperfect Union, Westview Press, Boulder,1996 16. William James Adams, Singular Europe: Economy and Polity of the

European Community After 1992, Ann Arbor, Univ. of Michigan Press, 1992

17. Robert Keohane, Stanley Hoffman, The New European Community: Decisionmaking and Institutional Change, Westview, Boulder, 1991

18. Julliet Lodge, The European Community and the Challange of the Future, St. Martin Press, New York, 1993

19. John Pinder, European Community: The Building of a Union, Oxford University Press, Oxford, 1991

66

20. *John Pinder, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Edit. All, Bucureşti, 2005

21. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, Instituţii, Drept, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005

22. Cristopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, Edit. Antet, Bucureşti, 2004

23. Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol V, Institutul European, Iaşi, 1998

24. Peter Calvocoressi, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Polirom, Iaşi, 2003

25. Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1993

26. Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan Europa, Edit. Pro Europa, Tg. Mureş, 1997

27. Christian Hen, Jacques Leonard, Uniunea Europeană, ediţia a-10-a, „Un memento complet asupra integrării europene” CNDP, Les livres, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti.

28. Liliana Iftode, Proiecte de unificare europeană în secolele XIX-XX, Editura “Flondor”, Rădăuţi, 2007