Fin Ant Area Investitiilor Si a Activelor Circulante

7/31/2019 Fin Ant Area Investitiilor Si a Activelor Circulante

http://slidepdf.com/reader/full/fin-ant-area-investitiilor-si-a-activelor-circulante 1/41

Finanţarea investiţiilor şi a activelor circulante acoper ă, în mare măsur ă,sfera cerinţelor de finanţare la nivelul unei firme şi are în vedere atât sursele propriişi pe cele împrumutate, cât şi sursele permanente şi temporare.

7.1 Politica de investiţii

Crearea surselor de finanţare pentru imobilizările fixe constituie prima problemă financiar ă pentru proiectele de fondare a unei firme, ca şi pentru celevizând extinderea acesteia sau participaţiile la capitalul altei/altor firme.

Participaţiile sunt de două categorii: investiţii de portofoliu şi speculative.

Investi ţ iile de portofoliu au în vedere procurarea de acţiuni de la o altă firmă, cu intenţia de a extinde interesele firmei participante asupra unui concurentsau într-un alt domeniu de activitate; urmăresc, de asemenea, procurarea deobligaţiuni (publice sau nu) cu intenţia unei valorificări avantajoase, pe termenlung, a unor disponibilităţi consolidate pentru care nu sunt încă create condiţii

pentru o utilizare în interiorul firmei.

Participa ţ iile speculative sau plasamentele speculative au în vedere

valorificarea unor informaţii sau estimări privind conjunctura pieţei, adică evoluţiaei pe termen scurt, ceea ce presupune angrenarea în „jocul” bursei princumpărarea/vânzarea de titluri de valoare în scop speculativ. În categoria

plasamentelor se include, de asemenea, f ăr ă a avea de data aceasta, în mod necesar,caracter speculativ, crearea de depozite bancare la termen, cu intenţia valorificăriiunor resurse disponibile în limita unei anumite perioade de timp.

Termenul de „investiţii” semnifică, stricto sensu, utilizarea unor resursefinanciare pentru intrarea în patrimoniul firmei a unor mijloace de producţie fixe(clădiri, construcţii, maşini, instalaţii, echipamente, utilaje etc.) fie prin achiziţie,

Finanţarea investiţiilor

şi a activelor circulante



fie prin construirea lor propriu-zisă. Am delimitat în acest fel sfera şi obiectulinvestiţiilor în cadrul sferei mai largi a plasamentelor şi participaţiilor.

Din punct de vedere strict financiar, investiţia este o imobilizare decapital pe termen lung în scopul obţinerii unei rentabilităţi viitoare mai mari.Efectul investiţiei, în forma sa cea mai generală, este creşterea volumului şi calităţiiactivităţii unei firme. Decizia de a investi presupune elaborarea unor studiicomerciale, tehnice şi financiare care să caracterizeze atât piaţa căreia i seadresează investiţia, cât şi obiectul investiţiei în sine şi rezultatele scontate a se

obţine. De aceea, o investiţie presupune proiecte alternative, variante pe multipleleaspecte vizate de o astfel de iniţiativă: evoluţia pieţei (preţuri, grad de saturare,apariţia unor produse înlocuitoare sau noi), soluţiile tehnice, soluţiile deamplasament, finanţarea, costurile de investiţie, costurile de exploatare, dinamica

pieţelor adiacente (materii prime, utilizări etc.), dinamica pieţei muncii etc.Politica de investiţii este una din componentele politicii financiare atât la

nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politicacheltuielilor publice, în politica fiscală, în politica monetar ă.

În cadrul cheltuielilor efectuate de stat prin buget se regăsesc cheltuieli cucaracter economic, între care apar şi cheltuieli pentru investiţii. Acestea pot vizainfrastructura economiei (reţelele de comunicaţii şi utilităţile generale), obiectiveeconomice sau obiective social-culturale. În oricare din aceste forme s-ar efectuainvestiţii de către stat, efectul general este ameliorarea mediului economic, ceea cestimulează ansamblul activităţii economice şi, implicit, pe întreprinzătorii

particulari. Stimulul este direct, adică este generat de o cerere suplimentar ă,consecutivă alocării de resurse financiare. Stimulul este însă şi indirect, prinfacilităţile suplimentare de care se pot bucura întreprinzătorii în mediul economicameliorat prin investiţia efectuată din resurse bugetare: căi de comunicaţie noi sau

mai bune, dotări edilitare, condiţii sociale mai bune pentru populaţie etc.Prin politica fiscală investiţiile pot fi stimulate prin diminuarea impunerii:neimpunerea profitului reinvestit, cote de impunere mai mici pentru profitul obţinutdin investiţi efectuate în anumite zone sau în anumite ramuri sau pentru anumitetipuri de activităţi, taxe locale preferenţiale, scutirea temporar ă de anumiteimpozite etc.

Prin politica monetar ă investiţiile pot fi stimulate, în principal, prindiminuarea dobânzii la creditele pentru investiţii (credite pe termen mediu şi lung),dar şi prin alte măsuri favorizante cum este, de exemplu, garantarea împrumutuluide către stat.

Politica de investiţii reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea

mijloacelor de producţie fixe, adică inclusiv a formării şi a utilizăriiresurselor de finan are.



La nivel microeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politicade distribuire a profitului şi în cea privind structura financiar ă. La acest nivel pot fiidentificate câteva tipuri majore de decizii care definesc politica de investiţii.

Decizia de distribuire a profitului are în vedere raportul între capitalizare

şi dividend.Decizia de finanţare vizează structura surselor de finanţare, adică raportulîntre autofinanţare şi apel la credite. Această decizie este determinată de cea

precedentă.Decizia privind tipul de investiţie poate fi:• de înnoire, care vizează sortimentul de fabricaţie şi introducerea de

produse noi;• de modernizare, care se refer ă la tehnică şi tehnologie, respectiv la

parametrii funcţionali (randament, întreţinere, fiabilitate, ergonomie);• de extindere, care vizează creşterea dimensiunii activităţii.

Decizia de alegere a unei variante, din mulţimea celor ce sunt posibile pentru realizarea obiectivului avut în vedere, presupune existenţa unor criterii pe baza cărora să se poată face o ierarhizare a respectivelor variante. Decizia estemulticriterială, în sensul că la determinarea ei sunt luate în considerare mai multecriterii, fiecare cu o pondere de importanţă dată. Această pondere prezintă caracter subiectiv, rezultat din scopurile şi interesele întreprinzătorului, din comportamentulsău de agent economic.

7.2 Evaluarea rentabilităţii investiţiilor

Rentabilitatea investiţiei este unul din criteriile de bază pe care seîntemeiază decizia de alegere a unei variante de investiţie. Evaluarea acesteirentabilităţi se poate face prin două metode:

a) metoda contabilă, potrivit căreia:

∑

∑

=

== t

1 j j

t

1 j j

tVNI

BNri (1)

VNI = VI − Ac, (1.1)

unde:ri = rentabilitatea investiţiei,BN = beneficiul net rezultat din exploatarea investiţiei în

anul j,VNI = volumul net al investiţiei în anul j,VI = valoarea iniţială a investiţiei,Ac = amortizarea cumulată „la zi”,

t = anul pentru care se calculează rentabilitatea.



Rentabilitatea astfel determinată arată câte unităţi monetare de beneficiurevin la o unitate monetar ă din valoarea r ămasă a investiţiei; este o rată derentabilitate de tipul „rata profitului în raport cu capitalul”. Această rată secalculează anual pe baza datelor de bilanţ corectate cu fiscalitatea, ca şi pe baza

deciziei privind politica amortizării activelor fixe. În acest fel se poate determinacontribuţia investiţiei la rentabilitatea totală a firmei: dacă rentabilitatea investiţieieste mai mare decât rentabilitatea pe ansamblul firmei, înseamnă că investiţia îşi

păstrează caracterul ei de „antrenare”. Dificultatea metodei rezidă în faptul că suntnecesare operaţiuni financiar-contabile laborioase şi relativ complexe pentru asepara din beneficiul net al unei firme partea ce revine respectivei investiţii.Metoda este criticată pentru că generează rate anuale crescătoare, determinate maiales de diminuarea de la un an la altul a valorii r ămase; or, de la un anumit momentdin durata de viaţă a investiţiei, creşterea rentabilităţii ei pe măsura „îmbătrânirii”este o anormalitate, cel puţin teoretică.

b) metoda financiară, conform căreia:

VI

FFPri = (2)

BNAFFP += , (2.1)

unde:FFP = fluxurile financiare anuale pozitive,

A = amortizarea anuală.Această metodă introduce două concepte specifice: flux financiar şi

durata de via ţă economică, precum şi chestiunea de principiu a modului în care seintroduce factorul timp. Spre deosebire de metoda precedentă, aceasta are uncaracter pronunţat predictiv, ceea ce presupune dificultăţi de „întrezărire” aviitorului, ca şi incertitudini mai pronunţate privind informaţiile.

Fluxul financiar este un transfer monetar al firmei, cu caracter definitiv,spre sau dinspre mediul economic. În raport cu sensul său, fluxul financiar poate finegativ sau pozitiv.

Fluxul financiar negativ reprezintă cheltuieli, în cazul investiţiilor – cheltuieli pentru realizarea investiţiei, pentru darea ei în funcţiune. Sunt fluxuri deimobilizare şi sunt calculate prin devizul general al investiţiei.

Fluxul financiar pozitiv reprezintă venituri din exploatarea investiţiei,respectiv amortizarea anuală şi beneficiul net, estimate pe baza politicii deamortizare (rapidă, lentă) şi a normelor legale privind amortizarea, ca şi pe bazastudiilor comerciale, a politicii cheltuielilor de exploatare şi funcţionare ainvestiţiei, a politicii de preţuri ş.a.

Durata de via ţă economică este intervalul de timp în care investiţiagenerează o rentabilitate cel puţin acceptabilă. Această durată este estimată pe baza

informaţiilor folosite la determinarea fluxurilor financiare pozitive, dar şi a



caietelor tehnice care descriu investiţia, a predicţiilor privind progresul tehnic şiinovaţia vizând obiectul investiţiei în cauză, a normelor legale în vigoare privinddurata de amortizare a activelor fixe.

În cazul unei durate de viaţă relativ lungi, în calculele financiare este

luată în considerare o viaţă economică mai scurtă, astfel încât rezultatele eventualobţinute dincolo de această „viaţă mai scrută” sunt considerate, global, ca valoarereziduală. Procedeul este acceptat deoarece factorul timp face ca rezultateleobţinute la mare distanţă în timp faţă de momentul intr ării în funcţiune ainvestiţiilor să fie, în termeni comparabili, quasiinsignifiante faţă de cele obţinuteimediat sau la mică distanţă în timp faţă de acest moment.

Factorul timp introduce diferenţierea în termeni reali şi de utilitate a două bunuri absolut identice, dar disponibile pentru uz la momente de timp diferite. Însensul obiectului de studiu al finanţelor, acest bun este considerat, în principiu, cafiind o sumă de bani.

Diferenţierea în termeni reali se refer ă la faptul că aceiaşi sumă de baniare puteri de cumpărare diferite la momente de timp diferite, din cauza rateiinflaţiei.

Diferenţierea în termeni de utilitate se refer ă la faptul că, în mod natural,omul acordă o importanţă mai mare prezentului decât viitorului, tocmai datorită incertitudinii celui din urmă. De aceea, pentru a accepta amânarea utilizării uneisume de bani (în principiu a oricărui bun) se va pretinde întotdeauna o„recompensă”; această recompensă apare ca un supliment de „uz”.

Pentru echivalarea a două sume disponibile la momente diferite în timp seutilizează:

• procedeul actualizării, care permite determinarea, în termenii de azi ai puterii de cumpărare a banilor şi ai utilităţii pentru posesor, a uneisume oarecare disponibile în viitor:

( ) n0n ra1SS −+∗= , (3)

unde:Sn = suma S disponibilă la un moment viitor n (n > 0),S0 = valoarea actuală a sumei S,ra = rata de actualizare;

• procedeul fructificării, care permite determinarea, în termenii puteriide cumpărare şi a utilităţii pentru posesor într-un moment viitor neprecizat, a unei sume oarecare disponibile azi:

( )n0n ra1SS +∗= , (4)

unde:

0S = suma disponibilă azi,

nS = valoarea viitoare a sumei S0 la momentul n (n > 0).



Introducerea factorului timp aduce acurateţe şi realism în estimarearentabilităţii după metoda financiar ă. Ca urmare, fluxurile financiare pozitivegenerate de investiţie pe durata ei de viaţă economică sunt:

( )

∑=−+∗=

dve

1t

t

t

ra1FFPFFP , (5.1)

iar valoarea iniţială a investiţiei va fi:

( )∑=

+∗=dri

1t

tt ra1IVI , (5.2)

unde:

t = indice pentru identificarea timpului,dve = durata de viaţă economică a investiţiei,

dri = durata realizării investiţiei şi a punerii ei în funcţiune,It = valoarea investiţiei efectuată în anul t.

Este evident că momentele de timp ce ţin de „dri” sunt toate precedenteoricăruia din cele ce ţin de „dve” şi că, pe o axă a timpului, momentul „zero”reprezintă momentul dării în funcţiune a investiţiei.

7.3 Criterii de alegere a variatelor de investitie

Un criteriu important care permite clasificarea investiţiilor după gradul derentabilitate este criteriul RRI sau criteriul ratei rentabilităţii interne.Aceasta presupune determinarea ratei rentabilităţii capitalului investit

care echivalează cu rentabilitatea ce ar fi obţinută de investitor dacă şi-ar plasavaloarea investiţiei, pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă a proiectului, însistem de dobândă compusă la o bancă. Practic această rentabilitate internă seobţine prin egalarea valorii investiţiei cu suma tuturor fluxurilor financiare viitoareactualizate cu rata respectivă care se degajă pe parcursul duratei de viaţă ainvestiţiei. Astfel:

∑= +

++

= n

1tnt

t

)i1(V

)i1(CFC (6)

unde: C – valoarea investiţieiCFt – cash-flow-ul degajat în anul tV – valoarea reziduală i – rata de actualizare



În cazul particular când valoarea cash-flow-rilor degajate este constantă iar valoarea reziduală este 0 atunci rata rentabilităţii interne soluţia ecuaţiei în irezultată mai jos, astfel:

∑= +++=

n

t nt ii

CF C 1 )1( 0)1( sau i iCF C

n−+−⋅= )1(1 (7)

Problemă rezolvată

Dacă consider ăm valoarea iniţială a investiţiei C = 160 000, iar fluxulfinanciar care se degajă anual din proiectul respectiv CF = 50 000 iar durata deviaţă a investiţiei de 6 ani atunci vom avea:

i

i 6)1(150000160000

−+−⋅=

i

i

i

i 66 )1(12.3

)1(1

50000

160000 −− +−=⇒

+−= (1)

notămi

ii f

6)1(1)(−+−=

f este o funcţie descrescătoare(se poate demonstra prin comparareaderivatei cu zero).

Ecuaţia (1) se poate rezolva prin încercări succesive de a găsi intervalulîn care variază soluţia respectivă. Cu cât intervalul are o lungime mai mică cu atâtaproximaţia soluţiei cu ajutorul formulei de interpolare matematică este mai bună.Pentru i = 0,10 f(0,10) = 4,35 > 3,2 = f(i)F fiind descrescătoare ⇒ i > 0,10

Pentru i = 0,12 ⇒ f(0,12) = 4,11 > 3,2 = f(i) ⇒ i > 0,12Dăm valori lui i mai mari decât 0,12 pentru a găsi şi marginea superioar ă a intervalului:Pentru i = 0,16 ⇒ f(0,16) = 3,68 > 3.2 ) = f(i) ⇒ i > 0,16Pentru i = 0,20 ⇒ f(0,20) = 3,32 > 3,2 = f(i) ⇒ i > 0,20i = 0,22 ⇒ f(0,22) = 3,16 < 3,2 = f(i) ⇒ i < 0,22i = 0,21 ⇒ f(0,21) = 3,24 < 3,2 = f(i) ⇒ i < 0,21

Deci intervalul căutat este (0,21; 0,22). Forma formulei de interpolarematematică este următoarea:

)()(

)()()(

maxmin

minminmaxmin V f V f

i f V f V V V RRI −

−

−+= unde Vmin şi Vmax sunt capetele

intervalului. Aplicând această formulă avem că:

)22,0()21,0(

2,3)21,0()21,022,0(21,0

f f

f RRI

−

−−+=

16,324,3

2,324,301,021,0

−

−+= RRI

RRI = 0,215 ⇒ RRI = 21,5%



Aplicarea criteriului RIR este limitată. Dacă întreprinderea are ladispoziţie mai multe proiecte de investire atunci aceasta va alege acel proiect careare rata rentabilităţii interne cea mai mare. Caracterul limitat al acestui criteriuconstă în faptul că nu dă nici o referire dacă proiectul este acceptat sau nu.

Pentru acceptabilitatea unui proiect de investiţii în practica financiar ă seutilizează criteriul VAN (valorii actualizate nete)

Criteriul VAN permite determinarea profitului actuarial care se degajă din proiectul de investiţii ca diferenţă între suma tuturor fluxurilor viitoareactualizate şi valoarea iniţială a investiţiei.

Astfel formula de calcul are următoarea formă:

∑= +

++

+−=n

1tnt

t

)i1(

V

)i1(

FCVAN (8)

unde C – valoarea investiţieiFt = Fluxul financiar degajat în anul tV – valoarea reziduală i – rata actuarială a dobânziin – durata de viaţă a investiţiei

Dacă fluxurile financiare viitoare sunt constante în timp atunci formula pentru calcularea VAN-ului este următoarea:

n

n

)i1(

V

i

)i1(1FCVAN

++

+−+−=

−

(9)

Dacă VAN < 0 atunci proiectul se respinge deoarece rata rentabilităţii proiectului de investiţii este mai mică decât costul capitalului.

Dacă VAN = 0 proiectul poate fi acceptat sau nu întrucât capitalulinvestit este renumerat la nivelul dobânzii compuse practicate de băncilecomerciale.

În cazul în care VAN > 0 proiectul se acceptă pentru că rentabilitateainvestiţiei este superioar ă ratei dobânzii sau costului capitalului.Din mulţimea de proiecte pe care întreprinderea le are la dispoziţie prin

aplicarea criteriului VAN se poate identifica mulţimea proiectelor acceptabile.Criteriul indicele de profitabilitate este utilizat cu prudenţă pentru

investiţii nonexclusive.



Indicele de profitabilitate se calulează ca raport între câştigul actuarial şivaloarea investiţiei:

C)i1(

V

)i1(

F

IP

n

1t nt

t∑= +

++= (10)

Dacă IP > 1 atunci investiţia este acceptată deoarece avem un randamentfavorabil pe unitatea monetar ă.

Un alt criteriu utilizat în teoria financiar ă este termenul derecuperare(TR). Acesta reprezintă numărul de ani în care investiţia iniţială este

recuperată pe baza cash-flow-urilor anuale degajate de proiectul respectiv.Calculul termenului de recuperare se realizează prin raportul dintre

cash-flow-urile medii anuale actualizate şi captalul investit conform relaţiei:

an/CF

CTR = (11)

unde:

n)i1(

V)i1(

CF

anCF

n

1tnt

t∑= +

++

= (12)

Criteriul termenul de recuperare reprezintă o modalitate de alegere avariantelor de investire în funcţie de durata recuper ării investiţiei iniţiale.

Termenul de recuperare se poate determina şi prin însumarea fluxurilor

anuale pe care le degajă investiţia până se ajunge la valoarea iniţială f ăr ă a o depăşirezultând astfel numărul de ani de recuperare a proiectului iar pentru calculareafracţiunilor din an se utilizează formula de interpolare matematică.



Problemă rezolvată

O societate comercială are la dispoziţie două proiecte de investirecaracterizate astfel:

FluxuriCostul

investiţiei

I II II IV V VI

Proiectul A 500 000 150 000 200 000 100 000 400 000

Proiectul B 900 000 200 000 170 000 130 000 150 000 150 000 2 000 000

3602000000

150000150000130000170000200000(9000005

360400000

500000)100000200000150000(3

⋅++++−

+=

=⋅+++−

+=

aniTR

aniTR

B

A

TR A = 3 ani şi 45 zile

TR B = 5 ani şi 18 zile

Utilizarea termenului de recuperare în selectarea proiectului de investiţiitrebuie completat cu luarea în considerare a rentabilităţii suplimentare degajată defiecare investiţie.

Rentabilitatea suplimentar ă a primului proiect este

500000

5000000400000100000200000150000 −++++= A R

R A = 70%

Pentru proiectul B avem o rentabilitate suplimentar ă de:

900000

5000002000000150000150000130000170000200000 −+++++= B R

R B = 211%Cel de-al doilea proiect aduce o rentabilitate suplimentar ă de 211% faţă

de primul proiect care degajă o rentabilitate de doar 70%. Astfel în funcţie deobiectivul pe care îl are în vedere întreprinderea de a-şi recupera investiţia într-uninterval de timp cât mai scurt sau de a obţine o rentabilitate suplimentar ă mai mare.Dacă întreprinderea doreşte recuperarea cât mai rapidă a investiţeiei atunci va alege

primul proiect pentru că se recuperează în 3 ani şi 45 de zile. În schimb dacă obiectivul întreprinderii este de a-şi maximiza profitul suplimentar atunci va alegecel de-al doilea proiect întrucât rentabilitatea suplimentar ă a acestuia după recuperarea investiţiei este superioar ă primului.



7.3.1 Aplica ţ ii propuse

1. Pe baza criteriului valorii actualizate nete să se selecteze proiectuloptim din următoarele două variante de investire:

FluxuriProiect Cost

An I An II An III An IV An V

A 500 000 100 000 200 000 300 000 - -B 800 000 150 000 400 000 900 000 200 000 100 000

Rata de actualizare este de 10%.

2. Să se determine valoarea actualizată netă pentru un proiect de investiţiicare se caracterizează prin:Costul proiectului(C) = 1 500 000

Rata de actualizare(i) = 12%Fluxul anual constant(F) = 610 000Valoarea reziduală = 200 000

3. Să se calculeze rata rentabilităţii interne pentru un proiect de investiţiicaracterizat prin:Costul proiectului(C) = 810 000Fluxul financiar constant = 240 000Valoarea reziduală = 0Durata proiectului(n) = 4 ani

4. Să se calculeze termenul de recuperare a investiţiei prin cele două metode pentru următorul proiect:costul investiţiei(C) = 1 200 000Fluxurile anuale(Fi): F1 = 200 000

F2 = 300 000F3 = 150 000F4 = 600 000F5 = 700 000F6 = 500 000

Să se calculeze şi rentabilitatea suplimentar ă a proiectului.

7.4 Resursele de finanţare a investiţiei

Investiţia este o acţiune de durată şi de aceea nu este raţional ca întreagafinanţare să fie mobilizată chiar de la debutul ei; este mai economic să se asiguredisponibilizarea resurselor în cuantumul şi la momentul utilizării lor, adică eşalonat

pe etape. În cazul unei „suprafinanţări”, apar costuri suplimentare (în principal dindobânzi), ca şi posibilitatea folosirii neeconomice (risipă, depăşirea unor cheltuieli).

În cazul unei „subfinanţări” apar, de asemenea, costuri suplimentare legate de



neplata la timp a furnizorilor şi antreprenorilor, pierderi datorate prelungiriitermenului de intrare în funcţiune ş.a.

Finanţarea investiţiei se poate face din surse proprii (capitalul social,fondul de amortizare, profitul, fondurile de rezervă, suplimentarea de capital,veniturile din plasamente), din surse atrase (mobilizarea resurselor interne) şi dinsurse împrumutate (credite).

A. Capitalul social este sursa de finanţare a investiţiei prin care seconstituie o societate comercială nouă. Dimensiunea lui este stabilită de grupul deiniţiativă, cel ce propune deţinătorilor de capital „afacerea” pe care o reprezintă viitoarea societate comercială. Capitalul social se împarte în acţiuni, astfel încâtmărimea lui este:

KS = n ∗ VN, (13)

unde:n = numărul de acţiuni emise,VN = valoarea nominală a unei acţiuni.

Capitalul social apare înscris în prospectul de societate (prin care se face publicitatea emisiunii de acţiuni în vederea subscrierii), este menţionat pe acţiunealături de alte elemente şi se regăseşte în bilanţul anual al firmei (prima poziţie din

pasiv).

Pentru societăţile cotate la bursă, el are o reflectare de piaţă în

capitalizarea bursier ă a acestora:KB = n ∗ C, (14)

unde C reprezintă cursul bursier, adică preţul de piaţă al acţiunii respectiveisocietăţi.

B. Fondul de amortizare are ca destinaţie de bază înlocuirea activelor fixe la data ieşirii lor din funcţiune. Deoarece constituirea fondului se face treptat,

pe seama vânzărilor, acesta este disponibil între momentul constituirii şi momentulutilizării, astfel încât, pe acest interval de timp, poate fi folosit pentru finanţarea

investiţiilor. Destinaţia lui complementar ă este deci extinderea volumului activelor fixe şi, cu acest prilej, ameliorarea tehnică a acestora (progresul tehnic).

C. Profitul, ca sursă de finanţare a investiţiilor, are ca destinaţie de bază creşterea stocului de capital (formarea netă a capitalului fix al firmei) şi cadestinaţie complementar ă înlocuirea activelor fixe scoase din funcţiune. Partea de

profit cu această destinaţie este inclusă în componenta de autofinanţare a funcţiilor profitului şi se determină anual prin hotărârea consiliului de administraţie în strânsă legătur ă cu politica de dividend, dar şi cu alţi factori, cum sunt: efortulinvestiţional, nevoia finanţării şi a altor activităţi/operaţiuni, atragerea altor surse,

mărimea profitului ş.a.



D. Fondurile de rezervă sunt constituite din profit, anual, prin cote prevăzute fie în normele legale (care conduc la formarea rezervelor legale), fie înstatutul de constituire al firmei sau în hotărâri ale consiliului de administraţie. Din

punctul de vedere al bilanţului, aceste fonduri au regim de capital propriu.

Formarea acestor fonduri are în vedere asigurarea existenţei unor resursesuplimentare proprii rezervate unor riscuri cu implicaţii financiare majore.Caracterul permanent al colectării în aceste fonduri face ca la un moment datcuantumul lor să devină important. Legea prevede o cotă, în raport cu capitalulsocial, începând de la care se poate considera că dimensiunea fondurilor esteasiguratorie, astfel încât colectările suplimentare pot fi folosite pentru finanţareainvestiţiilor. Consiliul de administraţie poate lua hotărâri similare în legătur ă cucomponentele fondurilor de rezervă. Asemenea prevederi se pot găsi şi în statutulde asociere (statutul de înfiinţare a societăţii comerciale) în legătur ă cu rezerveleinstituite prin acesta.

Decizia de a utiliza pentru investiţii partea din rezerva legală ce depăşeştecota stabilită de lege se ia sub forma unei decizii de suplimentare a capitalului

social. În acest sens se produce o emisiune suplimentar ă de acţiuni „noi”, de regulă cu aceiaşi valoare nominală ca cele deja existente („vechi”). Pentru că acţionarii„vechi” au drept preferenţial de subscriere, ei sunt cei ce beneficiază în mod gratuitde acţiunile emise în plus. Ca posesori ai acestui drept, ei îl pot vinde în propriul

beneficiu, caz în care vor apărea noi acţionari. Noile acţiuni reprezintă pentru piaţa financiar ă o ofertă suplimentar ă, fapt

ce va determina o diminuare a cursului acţiunilor respectivei firme. De aceea, procedura este practicată numai în cazul în care cursul este relativ ridicat şi relativ

consolidat, astfel încât diminuarea lui prin suplimentarea ofertei să nu antreneze otendinţă descendentă.

Societăţile comerciale pot deţine la un moment dat disponibilităţi petermen lung, sume de bani degajate din circuitul economic în contextul uneiconjuncturi favorabile. Aceste sume pot fi plasate în investiţii de portofoliu, încazul în care consiliul de administraţie nu are în vedere proiecte de investiţie laînsăşi societatea în cauză. Investiţiile de portofoliu reprezintă achiziţii de pachetede acţiuni la alte societăţi, cu intenţia de a participa la profitul acestora (socotit a fiavantajos în raport cu propria activitate) sau cu intenţia de a obţine controlul asupralor. Sumele respective pot fi utilizate şi pentru achiziţionarea de titluri de stat,

considerate a oferi un produs financiar avantajos. Separat de investiţiile de portofoliu, disponibilităţile pot fi folosite şi în jocul de bursă, sub formacumpăr ării/vânzării de titluri financiare cu scopul speculării lor pe termen scurt.

Societatea poate obţine venituri din plasamente sub forma dividendelor,dobânzilor şi diferenţelor de curs. Aceste venituri „rotunjesc” disponibilităţileexistente şi pot fi utilizate pentru finanţarea propriilor investiţii în momentul în caredevine actual unul din proiectele de extindere, modernizare, înnoire inclus înstrategia pe termen lung a societăţii.



E. Mobilizarea resurselor interne este o altă sursă de finanţare ainvestiţiilor. Această sursă are caracter temporar şi reprezintă de aceea doar o„punte” utilizabilă pentru un interval relativ scurt (3 luni, de regulă), adică până apare posibilitatea constituirii unor surse de durată. Spre deosebire de toate celelalte

surse de investiţie, care sunt evidenţiate în conturi distincte, aceasta nu seevidenţiază în nici un cont.Resursele interne reprezintă doar o degajare temporar ă de resurse

rezultată din evoluţia, într-un interval de timp dat (o lună, un trimestru), a soldurilor conturilor de utilizări şi obligaţii care reflectă activitatea de investiţii.

Între începutul şi sfâr şitul intervalului considerat (o lună, un trimestru)soldul unui cont poate creşte sau se poate diminua. Aceste variaţii reprezintă mobilizări (M) sau imobilizări (-M) de resurse, după cum contul este de activ(utilizări) sau de pasiv (surse):

Contul de activ:

SI – SF < 0 rezultă imobilizare (-M)

SI – SF > 0 rezultă mobilizare (M)

Contul de pasiv:SF – SI < 0 rezultă imobilizare (-M)

SF – SI > 0 rezultă mobilizare (M)

Calculul mobilizărilor/imobilizărilor se face pentru fiecare cont în parte,după care, prin însumare, se determină totalul care poate reprezenta resurse

suplimentare (dacă suma mobilizărilor este mai mare în valoare absolută decât aimobilizărilor) sau necesar de resurse (dacă suma mobilizărilor este mai mică învaloare absolută decât a imobilizărilor). Să presupunem că identificăm prin indicelei (i = 1, n) conturile reflectând activitatea de investiţie. Pentru intervalul de timp datsă consider ăm că primele m conturi (m ≤ n) generează mobilizări (M1), iar ultimele n − m generează imobilizări (−M2), astfel încât rezultatul total este RI:

1

m

1i

i MM =∑=

(15.1)

2

n

1mni

i MM −=∑+−=

(15.2)

( )21 MMRI −+= (15.3)

RI > 0 dacă 1M > 2M− (15.4)

RI < 0 dacă 1M < 2M (15.5)



Presupunând că nevoia de finanţare (totală sau brută) pe intervalulconsiderat este NBF, ea va fi ajustată cu valoarea mobilizării de resurse interne (RI)şi rezultă o nevoie efectivă de finanţare (NEF):

NEF = NBF + RI (15.6)

Această nevoie efectivă de finanţare se compar ă cu resursele alocate pentru investiţii în perioada dată (I) şi se determină nevoia de credite (NC):

NC = NEF – I (15.7)

Dacă pe perioada de calcul NC > 0, firma trebuie să-şi completeze sursade finanţare a investiţiilor pentru un credit; dacă NC < 0, rezultă că firma are surse peste necesarul de finanţare a investiţiilor şi poate diminua alocarea f ăcută iniţial (I).

F. Creditele constituie o altă sursă importantă pentru finanţareainvestiţiilor. Apelul la credite se poate face:

• pe termen scurt (sub un an) pentru acoperirea decalajelor lunare sautrimestriale între necesarul de finanţare a investiţiei (cheltuieli prevăzute a se face pentru investiţia în curs sau care abia debutează) şisursele proprii disponibile pentru respectiva investiţie – cazul NC > 0în relaţia (15.7);

• pe termen mediu sau lung (peste un an) pentru completarea resurselor

proprii.În cel de-al doilea caz apelul la credit este, de regulă, stabilit încă din

proiectul de investiţie. Rambursarea creditului şi a cheltuielilor aferente se face dinrezultatele curente viitoare ale firmei, precum şi din fluxurile financiare netedegajate de investiţie după intrarea ei în exploatare. Pentru creditele pe termenscurt, rambursarea se face din sursele proprii, pe măsura disponibilizării lor în perioadele imediat următoare, conform graficelor de finanţare existente, aprobate prin proiectul de investiţie.

Obţinerea creditelor se face prin organisme specializate (bănci, instituţii

financiare, fonduri de investiţii etc.) fie din resursele proprii ale acestora, fie prinmijlocirea de către ele a accesului la resursele disponibile ale altor agenţieconomici. Formulele de finanţare a investiţiilor prin credite sunt foarte variate.

a) Emiterea de obliga ţ iuni simple generează un împrumut obligatar, princare se face apel la economiile publice. Procedeul este la îndemâna firmelor mari,solide, cu o imagine favorabilă pe piaţa de capital, firme în care posesorii de capitaldoresc să facă plasamente. Emisiunea este plasată, de regulă, prin intermediul unei bănci. Emitentul ofer ă o dobândă anuală fixă, atractivă în raport cu piaţa monetar ă, precum şi garanţia rambursării după o procedur ă descrisă amănunţit în prospectulde emisiune.



b) Emiterea de obliga ţ iuni convertibile în ac ţ iuni prezintă premisesimilare celei precedente. Avantajul suplimentar îl constituie posibilitatea ce seofer ă deţinătorului de obligaţiuni de a şi le putea schimba, în caz că o doreşte, la odată (un interval de timp) menţionată în mod expres şi la o rată de conversie de

asemenea anunţată. Rata de conversie arată câte acţiuni se vor da în schimbul uneiobligaţiuni. Procedura dă rezultate deoarece posesorii de obligaţiuni au speranţa să acceadă la dividend. Tentaţia este cu atât mai mare cu cât firma a distribuitdividende atractive şi se aşteaptă să-şi îmbunătăţească performanţele.

Avantajele pentru emitent se concretizează în faptul că poate oferi odobândă mai mică în virtutea viitorului acces la dividend şi că îşi poate sporicapitalul în limita valorii nominale a emisiunii în raport cu numărul de obligaţiunice vor fi convertite.

c) Emisiunea de euroobliga ţ iuni se face de regulă de către grupurile

bancare, cu interese multinaţionale, cu scopul de a face investiţii într-o zonă deinteres f ăr ă a exporta capital. Euroobligaţiunile se emit într-o valută atractivă (EURO, marcă, dolar) pe piaţa ţării unde se doreşte a se face investiţia şi pot fi procurate pe acesta piaţă inclusiv în moneda naţională. Procedura este agreabilă pentru ţara/ţările de reşedinţă a/ale emitentului/emitenţilor deoarece nu-i afectează balanţa de plăţi externe. Procedura este agreabilă şi pentru ţara de destinaţiedeoarece susţine sau revigorează ritmul investiţiilor cu efecte favorabile în planulcererii de bunuri de investiţie, în planul ocupării for ţei de muncă, în planulveniturilor bugetare (prin impozitele pe profit, prin taxele locale).

d) Împrumuturile la institu ţ iile financiare au la bază resursele mobilizatede acestea din economie sub forma fondurilor de investiţii sau a societăţilor deasigur ări. Procedura este agreată de deţinătorii de economii pentru că diminuează riscul pe care îl incumbă, de regulă, opţiunile individuale şi pentru că mecanismulfinanţării se bucur ă de asistenţa unor instituţii publice, cum sunt, de pildă, înRomânia Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare, Banca Naţională, MinisterulFinanţelor ş.a., care normează cadrul general al desf ăşur ării unor astfel de activităţi.

Puterea publică stimulează, în diferite forme, apelul la astfel de împrumuturi pentru investiţii: diminuarea fiscalităţii, exonerarea de anumite taxe a importurilor de echipamente, subvenţii de zonă, compensarea par ţială a costului împrumutului,

garantarea împrumutului ş.a.e) Creditul bancar este obţinut de la bănci (comerciale, de investiţii,

ipotecare etc.) în baza unui contract de credit în care sunt menţionate condiţiile decreditare şi de rambursare, precum şi garanţiile pe care trebuie să le constituiedebitorul.

f) În cazul creditului-contract de închiriere, numit leasing sau credit- bail, întreprinzătorul are poziţia de beneficiar al creditului, realizator al investiţiei şiuzufructier al obiectului ce rezultă din investiţia respectivă. Cel ce pune la



dispoziţie suma pentru investiţie (o bancă, o societate de leasing etc.) este proprietarul obiectului de investiţie.

În contractul de leasing, partea ce ofer ă banii se angajează să închiriezeîntreprinzătorului, pentru exploatare, pe o durată determinată, obiectul investiţiei.

Întreprinzătorul se obligă să realizeze obiectul de investiţie, să-l exploateze şi să plătească anual o sumă de bani în beneficiul păr ţii care i-a pus la dispoziţiecapitalul pentru finanţarea investiţiei. Contractul de leasing se încheie pentru o perioadă egală cu cea necesar ă pentru amortizarea integrală a investiţiei şi nu poatefi reziliat în acest timp de nici una dintre păr ţi. La scadenţă contractul se poateîncheia în trei variante:

• cedarea obiectului către proprietarul lui;• vânzarea obiectului la valoarea r ămasă, cu drept de preempţiune

pentru întreprinzător;• reînnoirea contractului între cele două păr ţi.

Cheltuielile de exploatare a obiectului de investiţie cad în sarcinaîntreprinzătorului. Rezultatul anual al exploatării, în caz că este nefavorabil, nuexonerează pe întreprinzător de plată convenită prin contract în beneficiul celui ce aoferit capitalul. Această sumă include amortizarea anuală a investiţiei, costulîmprumutului şi o eventuală rentă (chirie sau redevenţă), toate convenite princontract. Întreprinzătorul are câteva avantaje:

îşi acoper ă nevoile de capital pentru investiţii dintr-o sursă sigur ă; deduce suma anuală de plată din profit înainte de impozitarea acestuia; realizează un câştig f ăr ă a angaja resurse băneşti proprii pentru

iniţierea „afacerii”; poate obţine, la scadenţă, obiectul investiţiei la valoarea r ămasă.Obiectul investiţiei apare în bilanţul anual numai la proprietar; la

întreprinzător sunt incluse extrabilanţier numai angajamentele financiare asumate prin contract.

7.5 Amortizarea: conţinut, metode, norme

Amortizarea reflectă recuperarea valorii activului fix pe măsura uzurii lui,adică a pierderii în timp a parametrilor/caracteristicilor lui tehnico-economice. Caurmare, amortizarea se derulează în timp din momentul intr ării în funcţiune până înmomentul scoaterii din funcţiune a respectivului activ fix.

Pentru întreprindere, amortizarea este un cost care se include încheltuielile de producţie şi se recuperează prin preţ, prin vânzarea produsului la a

Amortizarea activelor fixe este un proces financiar de recuperare a

valorii unui activ fix şi de formare a unui fond de finan ţ are destinat înlocuiriiacestuia atunci când este scos din func ţ iune.



cărui fabricaţie a contribuit activul fix în cauză. Cuantumul amortizării sedetermină printr-o cotă de amortizare stabilită de firmă în limita prevederilor legale.Amortizarea este reglementată prin Legea nr. 15/1994.

Prevederile legale privind amortizarea au în vedere stabilirea unui cadru

care să evite transferul exagerat al cheltuielilor de amortizare în profit şidiminuarea, pe această bază, a impozitului pe profit datorat statului.Amortizarea are rolul de a asigura înlocuirea activului fix la momentul

scoaterii lui din funcţiune, adică aşa-numita formare brută a capitalului fix.Până la acest moment, fondul constituit din amortizările anuale este disponibil,astfel încât el poate fi utilizat pentru finanţarea investiţiilor, respectiv formarea netă a capitalului fix (conform subcapitolului 7. 4).

Pentru îndeplinirea acestui rol este necesar a fi respectate următoarelecondiţii:

• evaluarea corectă a activelor fixe;• determinarea corectă a cotelor de amortizare;

• recuperarea prin fondul de amortizare a tuturor cheltuielilor necesare pentru punerea şi scoaterea din funcţie a activelor fixe.

În cazul în care activul fix este supraevaluat sau cotele de amortizare sunt prea mari, costurile de fabricaţie vor fi majorate şi rezultatele financiare (profitul)vor fi mai mici. De asemenea, formarea fondului de amortizare este necorelată cuuzura efectivă a activului fix, ceea ce generează dificultăţi financiare pe parcursulexploatării şi cheltuieli suplimentare spre finalul duratei de viaţă pentru o eventuală menţinere în exploatare a unui activ fix aflat în situaţia scriptică de a fi scos din

funcţiune.În cazul în care activul fix este subevaluat sau cotele de amortizare sunt prea mici, apare imposibilitatea financiar ă a înlocuirii lui la momentul scoaterii dinfuncţiune şi se produce o pierdere de capital. Pe parcursul exploatării indicatorii deeficienţă sunt „umflaţi” artificial, ceea ce poate duce la decizii curente saustrategice eronate cu efecte financiare defavorabile.

Pentru recuperarea corectă a cheltuielilor ocazionate de punerea şiscoaterea din funcţiune a unui activ fix, este necesar ca valoarea de achiziţie aacestuia să fie corectată, prin adăugare, cu cheltuielile de transport, montare, punereîn funcţiune, rodaj, scoatere din funcţiune, demolare şi, prin scădere, cu veniturile

obţinute din vânzarea materialelor/pieselor de schimb etc. rezultate în urmademolării/dezmembr ării.

Cota de amortizare include, în principiu, efectele de uzur ă, determinată defolosirea activului fix în fabricaţie. Astfel, efectele uzurii datorate nefolosirii sau progresului tehnic (uzura morală) nu sunt incluse în costuri şi generează pierderi„pure”.

Pârghiile şi mecanismele economico-financiare care întreţin un astfel decomportament al producătorului sunt de două resorturi:

• cererea: includerea în costuri a pierderilor „pure” măreşte cheltuielilede producţie şi, pentru a păstra nivelul profitului, ar trebui majorat preţul de



vânzare; dar acesta descurajează cererea şi poate determina nevânzarea producţieifabricate;

• concuren ţ a: majorarea preţului de vânzare (în condiţiile mai susmenţionate) erodează poziţia firmei în raport cu ceilalţi concurenţi; păstrarea

preţului pieţei are ca efect (în condiţiile deja menţionate) diminuarea profitului, faptce conduce la acelaşi efect de erodare faţă de ceilalţi concurenţi.Deoarece amortizarea este un proces care se derulează în timp, valoarea

recuperată a activului fix creşte, iar valoarea r ămasă nerecuperată se reduce.Din acest motiv, gestiunea activelor fixe se face la mai multe tipuri de valori pentruacelaşi activ fix:

valoare de inventar , în sensul de valoare de achiziţie, inclusivcheltuielile cu transportul, montarea, punerea în funcţiune, rodajul; în anumiteîmprejur ări (de pildă, o rată mare a inflaţiei pe mai mulţi ani), activele fixe suntreevaluate majorându-se valoarea lor prin indexare;

valoare de înlocuire, în sensul de cheltuieli necesare, la un momentdat, pentru a putea înlocui (de regulă ipotetic) activul fix în cauză; este o valoarecurentă de piaţă; decalajul mare între aceasta şi valoarea de inventar este un semnal pentru reevaluare;

valoare r ămasă este diferenţa dintre valoarea de inventar şi cuantumulla zi al amortizării:

∑=

−=t

1iit AVIVR , (16.1)

unde:VR t = valoarea r ămasă la finele anului t,t = anul de calcul t ∈ [1; T],T = anul scoaterii din funcţiune a activului fix,i = indice pentru identificarea anilor de serviciu scur şi din momentul intr ării

în funcţiune şi până la zi,VI = valoarea de inventar,Ai = amortizarea aferentă anului i.

Pentru calculul valorii r ămase poate fi utilizată şi relaţia:

ds

dr VIVR t

∗= (16.2)

dr = T – t , (16.3)

unde:dr = durata de serviciu r ămasă până la scoaterea din funcţiune a activului fix,ds = durata totală de serviciu a activului fix (durata de viaţă economică).



valoarea medie a activelor fixe ale unei firme este o valoaredeterminată ca balanţă intr ări/ieşiri în vederea calculului amortizării. Determinareavalorii medii a activelor fixe se poate face după mai multe relaţii:

a) VeViVV0

−+= , (17)

unde:

V = valoarea medie a activelor fixe în anul de calcul al amortizării,

V0 = valoarea activelor fixe la începutul anului,Vi = valoarea activelor fixe intrate în cursul anului de calcul,Ve = valoarea activelor fixe ieşite în cursul anului de calcul.

b) eViVVV 0 −+= (18.1)

12

df ViiV

J

1 j j j∑

= ∗= (18.2)

( ),

12

df 12VeeV

k

K

1k k −∗

=∑= (18.3)

unde:

V i = valoarea medie a activelor fixe intrate în cursul anului de calcul al

amortizării,V e = valoarea medie a activelor fixe ieşite în cursul anului de calcul alamortizării,

j = indice pentru identificarea activului fix intrat în cursul anului, j ∈ [1, J],J = numărul total al activelor fixe intrate în cursul anului,df j = durata de funcţionare (în luni) a activului fix j,

k = indice pentru identificarea activului fix ieşit în cursul anului, k ∈ [1, K],K = numărul total al activelor fixe ieşite în cursul anului,df k = durata de funcţionare (în luni) a activului fix k.

c) ( )α+= 1VV 0 (19.1)

( ) ( )[ ],

V12

p1df 12 pdf V

0

K

1 j j j j

∗

−∗−−∗∗=α

∑= (19.2)

[ ][ ]⎪⎩

⎪⎨⎧

+∈

∈=

K ,1J j pentru0

J,1 j pentru1 p , (19.3)



unde:α = cotă subunitar ă, pozitivă sau negativă, exprimând corecţia indusă, în

valoarea activelor fixe, „mişcării” acestora pe parcursul anului de calcul alamortizării („mişcarea” activelor fixe înseamnă intrarea/ieşirea lor în anul

respectiv), j = indice prin care se identifică activul fix care s-a mişcat, j ∈ [1, K],K = numărul total al activelor fixe care s-au mişcat,J = numărul total al activelor fixe intrate,V j = valoarea de inventar a activului fix care s-a mişcat,df j = durata de funcţionare (în luni) a activului fix j.

Amortizarea se calculează de către toţi agenţii economici pentru toateactivele fixe din patrimoniu, productive sau nu, care funcţionează sau nu. De laaceastă regulă există unele excepţii, dintre care cele mai importante sunt:

•

unităţile bugetare, care nu calculează amortizarea;• activele fixe în conservare, în condiţiile stipulate de lege.Amortizarea se calculează pe toată durata de funcţionare a activului fix,

dar nu mai mult decât durata legală de serviciu. În cazul în care un activ fix esteamortizat complet, dar mai poate fi utilizat, nu se mai calculează amortizare. Încazul în care un activ fix este scos din uz f ăr ă a fi complet amortizat, legea prevederecuperarea valorii r ămase după casare şi valorificarea eventualelor bunuri rezultatedin aceasta, din profitul anului de casare sau din profitul anilor următori, dar nu maitârziu decât anul expir ării duratei legale de serviciu.

În categoria activelor fixe amortizabile se includ şi cele rezultate din

investiţii, chiar dacă au fost puse în funcţiune numai par ţial şi chiar dacă nu au fostîncă înregistrate în contabilitatea activelor fixe.Amortizarea se calculează pe baza cotei de amortizare, prevăzută de lege

pentru grupa de active fixe în care se încadrează acela pentru care se face calculul, precum şi pe baza principiului/metodei de amortizare agreate de agentul economic,în condiţiile prevăzute de lege.

Metodele de amortizare sunt diferenţiate după ritmul amortizării: metodaamortizării propor ţionale, metoda amortizării regresive şi metoda amortizării

progresive.

Metoda amortizării proporţionale sau constante presupune calcululamortizării cu o aceeaşi cotă pe toată durata de funcţionare a activului fix:

df

VIA = (20.1)

,df

100100

VI

Aa =∗= (20.2)



unde:A = cuantumul anual al amortizării,VI = valoarea de inventar a activului fix,df = durata legală de serviciu a activului fix,

a = cota procentuală a amortizării.Cota procentuală de amortizare este stabilită prin lege pe grupe de active

fixe, aşa încât amortizarea anuală a unui activ fix la un agent economic sedetermină după relaţia:

A = a ∗ VI (20.3)

În limitele prevăzute de lege, această cotă poate fi modificată pentru arealiza o amortizare accelerată. Modificarea este raţională numai în condiţiileutilizării intensive a activului fix, adică a creşterii producţiei, respectiv a creşterii

randamentului de exploatare a acestui activ fix. Altfel, se majorează cheltuiala cuamortizarea pe unitatea de produs şi ponderea amortizării în cheltuielile defabricaţie:

Q

AAM = (21.1)

,CT

A%A = (21.2)

unde:AM = amortizarea pe unitatea de produs,Q = volumul fizic al producţiei,A% = ponderea amortizării în costurile de fabricaţie,CT = cheltuielile totale de producţie.

Avantajul metodei, în afar ă de faptul că este comodă, constă în aceea că generează o componentă de cost fixă, astfel încât sporirea producţiei are ca efectdiminuarea costului mediu de fabricaţie.

Dezavantajul metodei constă în faptul că nu corelează în suficientă măsur ă procesul utilizării cu recuperarea valorii activului fix. În prima parte aduratei de serviciu uzura este mai lentă (activul fix fiind nou), iar spre sfâr şitulacestei durate uzura este mai accentuată (activul fix fiind „îmbătrânit”).

Metoda amortizării regresive presupune calculul amortizării cu o cotă scăzătoare pe măsura scurgerii duratei de serviciu, motivată prin transferul tot mairedus de valoare nouă pe măsura „îmbătrânirii” activului fix.

Avantajul metodei rezidă în corelarea evoluţiei randamentului activuluifix (mai mare în prima parte a duratei serviciului şi mai redusă spre final) cumărimea amortizării calculate şi incluse în costuri (mai mare la început şi mai mică spre final). De asemenea, prezintă o acoperire mai bună faţă de riscul uzurii morale.



Să presupunem că un activ fix are o durată de serviciu de 8 ani, astfel încât cota deamortizare conform metodei propor ţionale este 12,5%. Să presupunem că după 6 ani de funcţionare se produce riscul uzurii morale. Activul fix este amortizat75% şi valoarea r ămasă este de 25% faţă de cea de inventar. Activul fix trebuie

înlocuit pentru că este uzat moral; altfel, producătorul îşi asumă riscul, deloc deneglijat, de a-şi diminua capacitatea de competiţie. Valoarea r ămasă devine o pierdere, care trebuie asumată şi acoperită. Dacă producătorul ar fi adoptat metodaregresivă cu cote de amortizare, de exemplu de 17% în primii 3 ani, 15% înurmătorii doi şi apoi, respectiv, 10%, 6% şi 3%, atunci, în anul producerii uzuriimorale, valoarea r ămasă ar fi fost de numai 9%, ceea ce înseamnă o reducere a pierderii de peste 2,5 ori.

Metoda amortizării progresive presupune calculul amortizării cu o cotă crescătoare pe măsura scurgerii duratei de serviciu, motivată prin corelarea mai bună a procesului de uzur ă cu recuperarea valorii activului fix. Acesta este de fapt

chiar avantajul conferit de metodă.Dezavantajul metodei constă în faptul că ofer ă acoperire scăzută faţă deriscul uzurii morale şi, în plus, generează eforturi financiare mai mari în legătur ă cucheltuielile de amortizare tocmai în perioada în care activul fix este „îmbătrânit” şirandamentul său este mai scăzut.

7.6 Activele circulante: conţinut, determinarea necesarului şi a nevoii

de finanţare

Activele circulante constituie a doua componentă importantă a activelor unei firme, alături de cele fixe.Activele circulante reprezintă forma materială a utilizărilor pe termen

scurt a resurselor financiare ale firmei.

Ele se pot clasifica, după natura lor, în: • stocuri materiale: de materii prime, de materiale, de ambalaje, de

producţie în curs de fabricaţie, de produse finite, de mărfuri, de obiecte deinventar, de echipamente şi materiale de protecţie;

• mijloace în decontare: creanţe, efecte de încasat, avansuri, produse şi

mărfuri expediate şi neîncasate;• mijloace băne şti: în casă, în contul de la bancă, titluri pe termen scurt,carnete de CEC cu limită de sumă ş.a.

Pentru a caracteriza structura activelor circulante sunt utilizate şi altecriterii de clasificare, din care reţinem trei uzuale: clasificarea după faza circuitului economic, în care se regăsesc:

• active circulante în sfera aprovizionării, în care se includ stocurilemateriale din magazie în aşteptarea trecerii lor în fluxul de fabricaţie, iar dintre mijloacele de decontare – avansurile;



• active circulante în sfera produc ţ iei, în care se includ stocurile materiale pe fluxul de fabricaţie (scoase din magazie) şi producţia în curs defabricaţie;

• active circulante în sfera comercializării, în care se includ stocurile

materiale din magazie în aşteptarea comercializării (produse finite,mărfurile), mijloacele în decontare şi băneşti.

clasificarea după criteriul sferei de exploatare, în care se regăsesc:• active circulante în exploatare, în care se includ, în principal, stocurile

materiale;• active circulante în sfera exploat ării, în care se includ, în principal,

mijloacele de decontare şi mijloacele băneşti. clasificarea după criteriul apartenenţei sursei de finanţare, în care se

regăsesc:

• active circulante proprii, finanţate de surse proprii, adică din fondul derulment;• active circulante atrase, finanţate din surse atrase, adică din pasivele

stabile;• active circulante împrumutate, finanţate din alte surse decât cele proprii

sau atrase, adică din credite bancare, obligaţii faţă de ter ţi ş.a.Ponderea diferitelor categorii de active circulante în total este determinată

de obiectul de activitate al firmei, dar şi de caracteristicile ciclului economic şi aleconjuncturii. Stocurile materiale, în special cele din sfera producţiei, respectiv „înexploatare”, sunt poate cele mai importante deoarece constituie suportul

desf ăşur ării activităţii, fiind imediat utilizabile în cadrul acesteia. Mijloacele îndecontare şi mijloacele băneşti favorizează capacitatea de lichiditate, dar, încondiţii de instabilitate financiar ă (inflaţie), ponderea lor trebuie diminuată.Raportul active circulante proprii – active circulante împrumutate trebuie stabilit încontextul strategiei de structur ă financiar ă. O pondere mare a celor propriiînseamnă un efort mai mare de autofinanţare, adică utilizarea capacităţii deautofinanţare în mai mică măsur ă pentru dezvoltare (extindere, modernizareaactivelor fixe etc.). În condiţiile de inflaţie sau de dobânzi uşor suportabile dinrezultate (subcapitolul 1.10, relaţia (24)) este recomandabilă o creştere a ponderiicelor împrumutate.

Pentru desf ăşurarea normală a activităţii, pentru creşterea eficienţeiacesteia şi pentru a putea asigura sursele de finanţare a activelor circulante estenevoie să se determine necesarul de active circulante.

Determinarea necesarului de active circulante este o operaţiune dedimensionare a acestora pentru un anumit interval de timp, în scopul desf ăşur ăriieficiente a activităţii. Supraevaluarea necesarului generează costuri suplimentare pentru derularea activităţii, concretizate în dobânzi, comisioane, speze bancare, dar şi un circuit mai lent (viteza de rotaţie mai scăzută) cu implicaţii în diminuarearezultatelor financiare finale (profitul). Subevaluarea necesarului determină



pierderi din întreruperea activităţii cauzată de lipsa activelor circulante, dar şicosturi suplimentare rezultate din aprovizionarea în condiţii de urgenţă.

Necesarul se determină pe categorii de active circulante:

a) necesarul de materii prime poate fi determinat după un procedeunormativ sau tehnologic sau după un procedeu predictiv sauconjunctural:

pQcs N ∗∗= (22.1)

N1 = (N0 ± ∆ p) ∗ IQ, (22.2)unde: N = necesarul de aprovizionat (procedeu normativ sau tehnologic),

cs = consumul specific,Q = volumul producţiei fizice, p = preţul unitar de achiziţie a materiei prime, N1 = necesarul de aprovizionat pentru anul următor (procedeul predictiv sau

conjunctural), N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,∆ p = variaţia preţurilor între cei doi ani,IQ = indicele volumului producţiei fizice.

b) necesarul de materiale:

Nm = Nmp ∗ c, (23)

unde: Nm = necesarul de materiale, Nmp = necesarul de materii prime,c = cota de materiale la o unitate de materie primă.

c) necesarul de ambalaje se poate determina după unul din cele două procedee menţionate la necesarul de materii prime:

N = VQ ∗ a sau N = CA ∗ a (24.1)

N1 = N0 ∗ IVQ sau N1 = N0 ∗ ICA , (24.2)

unde: N = necesarul de ambalaje (procedeul normativ sau tehnologic),VQ = valoarea producţiei finite,CA = cifra de afaceri (valoarea desfacerii),a = cota ambalajelor în valoarea producţiei finite, respectiv în cifra de

afaceri (valoarea desfacerii),

N1 = necesarul de ambalaje în anul următor (procedeul predictiv sau



conjunctural), N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,IVQ = indicele valorii producţiei finite,ICA = indicele cifrei de afaceri (volumului desfacerii).

d) necesarul de piese de schimb:

N1 = N0 ∗ (Iu + c), (25)unde: N1 = necesarul pentru anul următor, N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,Iu = indicele volumului fizic al activelor fixe care necesită piese de schimb,c = coeficientul de corecţie reflectând consumul suplimentar de piese de

schimb ca rezultat al „îmbătrânirii” activelor fixe.

e) necesarul de obiecte de inventar:

( ) Q01 Ic1 N N ∗+∗= , (26)

unde: N1 = necesarul pentru anul următor, N0 = necesarul pentru anul curent,c = coeficientul de corecţie reflectând creşterea de necesar de obiecte de

inventar ca rezultat al scoaterii din uz a unora din cele existente în anul

curent.

f) necesarul de echipamente şi materiale de protec ţ ie:

( ) F01 Ic1 N N ∗+∗= , (27)

unde: N1 = necesarul pentru anul următor, N0 = necesarul pentru anul în curs,c = coeficientul de corecţie cu acelaşi conţinut ca şi pentru obiectele de

inventar,IF = indicele numărului de personal.

Pentru raţiuni de asigurare materială operativă, de evitare a imobilizărilor inutile şi de eficienţă, în afara necesarului anual se calculează şi nivelul curent al

stocului. Acesta se poate determina: în unităţi valorice:

Z

T NvSv

∗= (28.1)



în unităţi fizice:

Z

T Nf Sf

∗= (28.2)

în zile:

,Z

dVQ

n

VQS

∗== (28.3)

unde:Sv = valoarea stocului, Nv = necesarul de activ circulant, exprimat valoric,T = timpul de imobilizare, adică pentru care există stoc, exprimat în zile,Z = numărul de zile din perioada de referinţă; dacă necesarul este calculat

pentru un an, atunci Z = 365,Sf = stocul în expresie fizică, Nf = necesarul de activ circulant, exprimat fizic,VQ = valoarea producţiei,n = numărul de rotaţii în perioada de referinţă,d = durata (în zile) a unei rotaţii.

Pentru materiile prime timpul de imobilizare include componente

specifice: timpul pentru stoc curent (Tsc), timp pentru stocul de condiţionare (Tc),timp pentru stocul de siguranţă (Ts):

T = Tsc + Tc +Ts (29)

astfel încât pot fi identificate trei categorii de stocuri în ceea ce mai sus am numitnivelul curent al stocului:

• stocul curent este cel ce permite continuarea activităţii între două aprovizionări succesive;

• stocul de condiţionare este cel ce permite continuarea activităţii pe

perioada cât durează condiţionarea materiei prime sau materialelor;• stocul de siguranţă este cel ce permite continuarea activităţii în cazul

producerii riscului de întrerupere a aprovizionării.

Fiecare din timpii de imobilizare se calculează ca medii aritmetice ponderate ale duratelor specifice cu cantităţile aferente:

∑

∑ ∗=

i

ii

C

dCTsc (29.1)



∑

∑ ∗=

j

j j

C

dCTc (29.2)

,C

dCTs

k k k

∑

∑ ∗

= (29.3)

unde însumările se fac pe mulţimile pentru care au fost definiţi indicii în cauză, iar:

Ci = cantitatea de materie primă/material intrată la momentul i, conform fişeide magazie,

i = indice pentru identificarea momentului unei aprovizionări, i ∈ [1, I],di = durata în zile de la intrarea precedentă,C j = cantitatea de materie primă/material supusă operaţiunii j de condiţionare,

j = indice pentru identificarea operaţiunii de condiţionare, j ∈ [1, J],respectiv: sortare, redimensionare, uscare, debitare, analiză, maturareetc.,

d j = durata în zile a operaţiunii j de condiţionare,Ck = cantitatea de materie primă/material întârziată la aprovizionarea k,k = indice pentru identificarea aprovizionării întârziate, k ∈ [1, K],dk = durata în zile a întârzierii aprovizionării k.

Utilizând una din componentele timpului de imobilizare în relaţiile(28.1) – (28.2) se poate determina structura pe aceste componente a nivelului curental stocului şi, implicit, efortul financiar pentru asigurarea lui.

Una din problemele de eficienţă în finanţarea necesarului de activecirculante, în particular a finanţării nivelului curent al stocului, este formulată subforma unei probleme de minimizare a costurilor legate de asigurarea necesarului, în particular a nivelului curent al stocului. Parametrii daţi ai problemei sunt: perioadade referinţă, a cărei durată în zile o notăm Z; necesarul de materii prime, materialeîn perioada de referinţă, notat N; costul unitar de stocare, notat b; cheltuielile presupuse de aprovizionarea unei partide (lot) de materii prime, materiale etc. înlimitele necesarului calculat, notate a. Nivelul curent al stocului depinde de

necesarul calculat şi de numărul de partide (loturi), notat l, prin care se faceaprovizionarea:

S = N / l (30.1)

Expresia costurilor de aprovizionare (Ca), presupunând un consumconstant al stocului pe intervalul dintre două aprovizionări succesive, este:

Ca = a ∗ l +2

S ∗ b (30.2)



care, ţinând seama de (56.1), este o funcţie de forma:

Ca = f ( l ) (30.3)

pentru care condiţia de minim este:

Ca′l = 0 (30.4)din care se obţine numărul optim de reaprovizionări, fie l*, cu care se obţin valorileoptime pentru S*, Ca* şi intervalul dintre aprovizionări (d), adică:

d* = Z / l* (30.5)

În cazul produselor finite, durata unei rotaţii, conform (54.3), se poateobţine tot printr-o medie ponderată:

,C

dCd

l

ll

∑

∑ ∗= (31)

unde:Cl = cantitatea de produse finite ieşită din magazie cu ocazia livr ării l, conform

fişei de magazie,l = indice pentru identificarea livr ărilor, l ∈ [1, L],dl = durata în zile până la livrarea următoare.

În cazul pieselor de schimb, nivelul stocului curent se poate determina şi pe baza unei relaţii specifice:

,k pnds

doS ∗∗∗= (32)

unde:do = timpul necesar pentru procurarea unei piese de schimb,ds = durata de serviciu a unei piese de schimb,n = numărul de utilaje care necesită tipul de piesă de schimb pentru care se

calculează stocul, p = numărul de piese de schimb din tipul menţionat necesare pentru un utilaj,k = coeficientul de corecţie determinat pe baza statisticilor din anii precedenţi.

În ce priveşte producţia în curs de fabricaţie, dimensiunea ei se determină pe baza cheltuielilor incluse în costurile de producţie până în momentul efectuăriicalculului. Însumarea cheltuielilor din conturi este însă greoaie şi incomodă; deaceea, pentru evaluarea acestui tip de stoc, se foloseşte relaţia de forma (28.3), încare valoarea producţiei se calculează la costul de uzină (adică f ăr ă cheltuielilegenerale ale firmei şi f ăr ă cheltuielile comerciale). Pentru a îmbunătăţii evaluarea



se adaugă un coeficient multiplicativ k , exprimând gradul de continuitate a procesului tehnologic:

un proces tehnologic continuu este cel în care fabricaţia se derulează simultan în toate secţiile / atelierele / compartimentele firmei;

un proces tehnologic discontinuu este cel în care fabricaţia sederulează secvenţial, neîncepând o nouă producţie până nu se termină cea în curs.

Continuitatea proceselor tehnologice determină efectuarea cheltuielilor uniform sau nu, punctual sau continuu, astfel încât valoarea producţiei în curs defabricaţie este diferită în raport cu modul în care decurge efectuarea cheltuielilor.

Coeficientul de corecţie k este diferenţiat de la caz la caz: pentru un proces în care costurile cresc uniform:

Cf

C

k =

(33.1)

,2

Cf CiC

+= (33.2)

unde:Ci = costul producţiei la începutul ciclului,Cf = costul producţiei la finele ciclului,

C = costul mediu pe ciclu;

pentru un proces în care costurile nu cresc uniform:

,dCf

dCk j j

∗

∗=

∑(33.3)

unde: j = indice pentru identificarea fazei din procesul tehnologic, j ∈ [1, J],C j = costul mediu pentru faza j,

d j = durata în zile a fazei j,d = durata ciclului de fabricaţie;

pentru un proces în care produsele finite se vând pe parcurs, adică imediat după finisarea lor (aceasta presupune că a fost comandat un lot, din carelivr ările se fac succesiv către beneficiar pe măsura finisării produselor, astfel încâtîncasările din vânzări se fac chiar pe parcursul derulării fabricaţiei):

,dCf

tVdCk ii j j

∗

∗−∗=

∑∑(33.4)



unde:i = indice pentru identificarea livr ărilor, i ∈ [1, I],Vi = valoarea produselor vândute prin livrarea i,ti = timpul scurs din momentul efectuării livr ării i şi până la finele procesului

de fabricaţie;

pentru un proces în care materia primă intr ă toată în fabricaţie de laînceput:

,Cf

AMpk

+= (33.5)

unde:

Mp = valoarea materiei prime,A = cuantumul altor cheltuieli efectuate până în momentul evaluării

producţiei în curs de fabricaţie.

Nevoia de finanţare a activelor circulante se determină pornind de lanecesarul de active circulante şi de la sursele care sunt mobilizate în mod natural pe parcursul derulării activităţii (datorii către furnizori, decontări cu ter ţii etc.):

DAC Nfac −= , (34)

unde: Nfac = nevoia de finanţare a activelor circulante, numită şi nevoia de fond de

rulment,AC = active circulante,D = decontări.

Pentru finanţarea strict a fabricaţiei, adică a exploatării, se determină necesarul pentru finanţarea exploatării:

PeAe Nfe−=

(35.1)CSAe += (35.2)

,FPe = (53.3)

unde: Nfe = necesar pentru finanţarea exploatării,Ae = active de exploatare,Pe = pasive de exploatare,

S = stocuri,



C = creanţe şi asimilate,F = furnizori şi asimilate.

În mod similar se poate determina nevoia de finanţare în afara exploatării.

Ca active în afara exploatării se iau cele din sfera comercializării (vezi clasificareaactivelor circulante după criteriul sferei de exploatare), iar ca pasive în afaraexploatării se iau decontările cu ter ţii. Suma acestor două nevoi de finanţare(în exploatare şi în afara exploatării) conduce la nevoia de finanţare a activelor circulante.

Nevoia de finanţare a activelor circulante şi, mai cu seamă, nevoia definanţare a exploatării cresc de regulă odată cu cifra de afaceri. De aceea, predicţiaanuală a acestei nevoi se poate face după relaţia:

CA01 I Nfac Nfac ∗= (36.1)

,I Nfe Nfe CA01 ∗= (36.2)

unde: ICA reprezintă indicele cifrei de afaceri.

Nevoia de finanţare a activelor circulante se poate exprima nu numaivaloric (aşa cum rezultă din relaţiile (34) şi (35)), dar şi procentual sau în zile:

100CA

AC% N ∗= (37.1)

,365CAAC Nz ∗= (37.2)

unde: N% = nevoia de finanţare exprimată procentual,AC = valoarea activelor circulante,CA = cifra de afaceri,

Nz = nevoia de finanţare exprimată în zile.

În aceste relaţii variabila AC poate fi înlocuită cu oricare din elementele

ei componente. Astfel, dacă luăm în considerare valoarea stocului de materii primeca nevoie de finanţare, atunci din relaţia (37.1) se obţine expresia procentuală aacestei nevoi, iar din relaţia (37.2) rezultă expresia în zile. În cazul creanţelor seobţine durata în zile a acestora:

365CA

CCz ∗= (38)

cu notaţiile utilizate mai sus, exprimând, în mare, durata în zile a credituluicomercial acordat de firmă.



În cazul datoriilor către furnizori, se obţine durata în zile a acestora:

,365VA

FFz ∗= (39)

unde VA = valoarea achiziţiilor.Indicatorul Fz exprimă, în mare, durata în zile a creditului comercial primit defirmă.

Potrivit relaţiilor (34) şi (35), necesarul de finanţare poate fi negativ.Acest lucru înseamnă că sursele degajate temporar din activitatea normală a firmeisunt mai mari decât necesarul de active circulante (respectiv necesarul de active deexploatare). Situaţia este favorabilă deoarece reflectă existenţa unor surse definanţare disponibile. Practica financiar ă arată că o astfel de situaţie este normală dacă volumul disponibilului de surse este în limita a 5% din valoarea activului. Se

consider ă că depăşirea acestei limite atestă o tendinţă de neplată a datoriilor.Diminuarea nevoii de finanţare a activelor circulante (respectiv a nevoiide finanţare a exploatării) este un obiectiv de tactică financiar ă pe care firmele şi-l

propun în mod constant şi firesc pentru diminuarea costurilor presupuse de aceasta.Una din practicile curente folosite în acest scop este acordarea unui rabat clienţilor care achită pe loc contravaloarea livr ărilor. Rabatul trebuie astfel stabilit încât să fiecel mult la nivelul dobânzii pe care firma furnizoare ar trebui să o plătească unei

bănci comerciale pentru a obţine un credit de mărimea valorii livr ării f ăcuteclientului ei, în cazul că acesta nu ar plăti pe loc. În cazul unei livr ări de valoare V,a unei amânări a plăţii de n zile şi a unei rate de dobândă i, solicitată de banca

creditoare, mărimea rabatului r rezultă din relaţia de echilibru:

i365

nVr V ∗∗=∗ (40.1)

i365

nr ∗≤ (40.2)

În măsura în care cuantumul rabatului este mai mare decât dobânda carear fi plătită băncii, firma furnizoare iese în pierdere când acceptă plata pe loc în

schimbul unui rabat. Dacă firma ar accepta amânarea plăţii, completându-şi sursade finanţare prin creditul bancar, costul constituirii sursei ar fi mai mic.

7.7 Surse de finanţare a activelor circulante

Nevoia de finanţare a activelor circulante poate fi satisf ăcută din două surse principale: fondul de rulment şi creditele de trezorerie. Fondul de rulment(FR ) este o sursă proprie, parte a capitalului permanent (subcapitolul 1.10 relaţia(18)), iar creditele de trezorerie sunt surse împrumutate de la bănci sub forma

creditelor pe termen scurt (Cts).



Nevoia de finanţare a activelor circulante trebuie să fie valoric egală cusuma celor două surse:

CtsFR Nfac += (41)

În caz contrar fie există surse în exces (Nfac < FR + Cts), fie nu se poateface finanţarea activelor circulante (Nfac > FR + Cts). În primul caz, vor trebuisuportate costuri suplimentare, majorate, pentru asigurarea finanţării, astfel că sevor diminua rezultatele finale. În al doilea caz, nu vor putea fi asigurate mijloacele(activele circulante) necesare desf ăşur ării activităţii, astfel că se vor înregistra

pierderi din diminuarea acestora şi, eventual, din nerespectarea contractelor delivrare (penalizări, daune, despăgubiri).

Nevoia pentru finanţarea activelor circulante şi fondul de rulment secalculează distinct (vezi subcapitolul 1.10, relaţia (18), respectiv subcapitolul 7.6,relaţiile (33) şi (35)). Astfel, din relaţia (41) se determină creditele de trezorerienecesare completării surselor de finanţare a activelor circulante.

A. Fondul de rulment se determină valoric din relaţia menţionată, dar poate fi exprimat şi procentual (FR%) sau în zile (FRz):

100CA

FR %FR ∗= (42.1)

365CA

FR FRz ∗= (42.2)

În expresie temporală, fondul de rulment arată numărul de zile pentru careeste asigurată finanţarea activelor circulante din resurse proprii.

O chestiune de decizie financiar ă privind fondul de rulment este stabilireanivelului său. Această problemă este conţinută în politica de structur ă financiar ă

prezentată în subcapitolul 1.10.Determinarea nevoii de finanţare a activelor circulante şi a fondului de

rulment se face nu numai pentru perioada de gestiune (de obicei – anul), ci şi pesubperioade de gestiune (lună, trimestru) pentru a putea corela nevoile cu resursele

pentru fiecare dintre acestea.Stabilirea unui fond de rulment la nivel minim generează pentru n – 1

subperioade de gestiune nevoia de credite de trezorerie. Eficienţa unei asemeneadecizii de finanţare este determinată de raportul între rentabilitatea asigurată deactivitatea firmei (rentabilitatea economică, re) şi rata de dobândă aferentă creditelor de trezorerie (d):

re > d asigur ă un plus efectiv de profit deoarece creditul folositîn „afacerea” firmei produce un rezultat mai mare decât costulutilizării lui;

re < d produce o pierdere efectivă de profit.



Decizia de stabilire a unui fond de rulment la nivel maxim face ca în n – 1

subperioade de gestiune să existe resurse de finanţare disponibile, adică apare onevoie de plasamente pe termen scurt. Eficienţa unei asemenea decizii de finanţaredepinde de raportul între rentabilitatea economică a firmei şi rata plasamentelor (p):

re > p produce o pierdere prezumtivă de profit; pierderea apare pentru că utilizarea disponibilului se face într-o „afacere” care dă un câştigsub cel asigurat de propria firmă; pierderea este prezumtivă pentrucă, din cauza deciziei de finanţare la nivel maxim, resursa proprieeste în exces faţă de nevoia efectivă, deci ea nu era, oricum,folosită în propria „afacere”; pentru a nu deveni o resursă totalnefolosită, respectivul disponibil este folosit aducând un profitefectiv p şi o pierdere prezumtivă r – p.

re < p se produce un câştig efectiv de profit.

Decizia cel mai des întâlnită în practica financiar ă este cea care prevedefinanţarea prin fondul de rulment la un nivel mediu (vezi şi subcapitolul 1.10).Decizia este inclusă în politica financiar ă a firmei şi se refer ă la aspectele destructur ă financiar ă. Obiectul ei este de a preciza dacă firma foloseşte sau nu capitalîmprumutat şi, dacă da, în ce măsur ă. Parametrii ce condiţionează această deciziesunt rata rentabilităţii economice a firmei, rata plasamentelor şi rata dobânzii pe

piaţa monetar ă.

În analiza economico-financiar ă şi în aprecierea calităţii activităţiifinanciare a unei firme, fondul de rulment este puternic legat de caracteristica delichiditate, adică de capacitatea firmei de a-şi putea transforma, rapid şi f ăr ă

pierdere de valoare, mijloacele materiale, creanţele, titlurile comerciale, monetaresau financiare pe care le posedă în monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentrua face plăţi.

Pentru caracterizarea lichidităţii sunt utilizaţi mai frecvent următoriiindicatori:

a) rata lichidit ăţ ii generale:

r l g = , Dts

AC (43)

unde:AC = active circulante,Dts = datorii pe termen scurt.

Acest indicator arată în ce măsur ă împrumuturile pe termen scurt,creditele de trezorerie sunt acoperite, garantate, prin mijloace existente în firmă.Dacă rlg < 1, înseamnă că firma nu are garanţie materială suficientă pentru masa

creditelor de trezorerie pe care a angajat-o. Situaţia este nefavorabilă pentru firmă,



deoarece creditorii recepţionează lipsa de garanţie materială şi îşi atenuează înclinaţia de a acorda credite sau înăspresc condiţiile de creditare. Pe de altă parte,corelaţia nefavorabilă între resursele şi utilizările pe termen scurt înseamnă încălcarea „regulii de aur” a relaţiei temporale între acestea (subcapitolul 1.5).

b) rata de finan ţ are a activelor circulante:

AC

FR rfac = (44)

Acest indicator arată în ce măsur ă activele circulante sunt finanţate dinfondul de rulment, adică din sursele cu caracter permanent. Complementara faţă deunitate a acestui indicator arată măsura în care activele circulante sunt finanţate dinsurse împrumutate pe termen scurt. Structura finanţării activelor circulante includedouă componente: surse permanente şi surse pe termen scurt, iar raportul între ele

se calculează astfel:

rfac1

rfacsfac

−= (44.1)

c) rata de acoperire a stocurilor:

S

FR ras = , (45)

unde S = valoarea stocurilor.

Acest indicator arată în ce măsur ă stocurile sunt finanţate din surse permanente. Stocurile reprezintă, în mod normal, componenta cea mai importantă aactivelor circulante: materii prime, materiale, producţie în curs de fabricaţie,ambalaje, produse finite. Practica financiar ă a selectat în timp, ca valoare uzuală,normală a acestui indicator, valoarea de 0,65 – 0,7, ceea ce înseamnă că finanţareastocurilor este bine să se facă în propor ţie de 65 – 70% din surse permanente.

Sub această valoare stocurile ar fi finanţate în prea mare măsur ă din surse pe termen scurt; în situaţia în care circuitul economic ar fi perturbat, firma s-ar

confrunta cu împrejurarea că nu ar putea returna la scadenţă creditele luate pentrua-şi finanţa activele circulante. Perturbarea circuitului economic are în vedereamânarea momentului la care sunt realizate (vândute şi încasate) produsele finiterezultate din acest circuit. Or, amânarea acestui moment înseamnă lipsa, la datascontată, a încasărilor prezumate prin vânzări, ceea ce implică imposibilitatearambursării cel puţin a unei păr ţi din creditele de trezorerie. Valori sub 65 – 70%măresc riscul de insolvabilitate.

Peste valoarea considerată normală, stocurile ar fi finanţate în prea maremăsur ă din sursele permanente, cu efectele negative pe care le presupune încălcarea„regulii de aur”.



B. Creditele sunt o altă sursă importantă pentru finanţarea activelor circulante. Determinarea cuantumului lor se face pe întreaga perioadă de gestiune şi

pe subperioade de gestiune, de regulă conform relaţiei (41). În măsura în care se iauîn considerare pasivele stabile (sursele atrase), necesarul pentru finanţarea activelor

circulante se diminuează cu dimensiunea acestora, astfel încât şi cuantumulcreditelor necesare se va diminua corespunzător.Sursele pentru acoperirea necesarului finanţării activelor circulante, peste

nivelul asigurat prin fondul de rulment, sunt în cea mai mare parte împrumutate dela bănci sub forma creditelor. Durata mobilizării lor este de regulă 30 – 90 de zile,

putând ajunge până la un an. Rambursarea acestor credite se face din rezultateleobţinute la încheierea operaţiunilor de exploatare (vânzarea unor mărfuri, lichidareaunui stoc, livrarea unui lot de produse finite etc.) pentru care au fost solicitaterespectivele credite. De exemplu: vânzarea unor mărfuri, lichidarea unui stoc,livrarea unui lot de produse finite etc. Dobânzile aferente sunt incluse în costul

bunurilor respective şi sunt astfel recuperate prin însăşi operaţiunea de vânzare şiîncasare. În cazul creditelor pe termen lung rambursarea, incluzând şi dobânzileaferente, se face din rezultatele financiare finale ale fiecărui an de gestiune, adică din profit.

În categoria creditelor este inclus şi creditul comercial, dar în generalacesta are o pondere redusă şi este în contrapartidă cu creanţele pe care le acceptă agentul economic în relaţia cu clienţii săi (acceptarea unei livr ări cu plataulterioar ă), respectiv cu furnizorii (vărsarea unui avans în contul unei viitoarelivr ări).

Creditele bancare pe termen scurt r ămân baza surselor împrumutate.

Aceste credite sunt diversificate ca durată, obiect, garanţie etc.Pentru completarea disponibilităţilor băneşti care lipsesc temporar sau

sunt insuficiente se apelează la aşa-numitele credite generale. Obiectul lor esteîmbunătăţirea situaţiei de casă (a trezoreriei) şi nu se dau, în general, cu garanţie, cinumai pe baza calităţii lichidităţii pe termen scurt, respectiv a calităţii activităţiifinanciare a firmei. Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre caremai uzuale sunt:

• credite pentru facilit ăţ i de casă, cu durata de 1 – 5 zile, pentru cafirma să nu intre în lipsă de lichidităţi;

• credite pentru descoperire, cu durata de 30 – 60 zile, pentru ca firmasă nu intre în lipsă de disponibil în contul de la bancă;

• credite releu, acordate pentru a crea disponibilităţi de plată în contulunor intr ări sigure, dar mai târzii; de exemplu, încasări din vânzarea unor titlurifinanciare.

Pentru completarea surselor necesare derulării activităţii curente seapelează la creditele pentru activitatea de exploatare. Obiectul lor este refacereasurselor de finanţare şi se acordă fie în baza unor efecte comerciale deţinute desolicitatorul de credit, fie în baza unor stocuri materiale pe care acesta le are.



Efectele comerciale sunt documente care atestă o datorie a unui ter ţ faţă desolicitatorul de credit: bilet de ordin, trată, cambie, scrisoare de schimb, poliţă etc.Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre care uzuale sunt:

• creditul de scont, prin care solicitatorul cedează băncii un efect

comercial, înainte de scadenţă, primind în schimb contravaloarea efectului,diminuată cu o sumă (numită scont) reprezentând interesul băncii pentru intervalulîn care creditul îi este în sarcină; la scadenţă banca îşi recuperează banii de laemitentul efectului, iar în caz de nesolvabilitate a acestuia se poate „întoarce”asupra celui căruia i-a scontat efectul; o variantă particular ă a acestei forme decredit este scontarea unui efect comercial cumulativ emis de un agent economic cedeţine mai multe efecte comerciale primare; banca preia efectul cumulativ şi ofer ă un credit în baza existenţei garanţiei că emitentul acestuia are de f ăcut încasăriviitoare certificate de portofoliul de efecte mobilizat în efectul cumulativ; lascadenţă banca pretinde rambursarea de la emitentul respectivului efect cumulativ

şi nu se poate „întoarce” către emitenţii efectelor primare;• creditul pe stocuri, prin care solicitatorul de credit dispune de un stoc

de marf ă în care şi-a imobilizat propriile resurse, astfel încât la un moment dat arenevoie de disponibilităţi pe care nu şi le poate regenera sau nu doreşte încă să ledegajeze din respectivul stoc; documentul specific acestui tip de credit se numeştewarant; stocul se poate afla într-un depozit propriu al solicitatorului de credit sauîntr-un depozit specializat agreat de bancă; condiţia esenţială este ca stocul să poată fi verificat oricând de către bancă şi orice mişcare a acestuia să fie f ăcută numai cuacordul băncii.

Pentru alte tipuri de operaţiuni completarea resurselor financiare se poateface apelând la credite pentru operaţii speciale, dintre care uzuale sunt:• creditul documentar pentru operaţiuni de comer ţ internaţional, în care

exportatorul solicită plata pe loc la livrarea mărfii; importatorul solicită de la bancasa un credit, pe care aceasta îl face disponibil la banca exportatorului; aceasta dinurmă virează banii în contul exportatorului în baza prezentării de către acesta adocumentelor de expediere a mărfii; când marfa ajunge la importator, acesta stingecreditul;

• creditul pentru nevoi sezoniere, care este solicitat pentru aprovizionăricare nu pot fi f ăcute decât într-un anumit interval de timp, pentru nevoi care se

întind pe o perioadă mult mai lungă (de exemplu aprovizionarea cu seminţe defloarea soarelui, la recoltarea acestora, pentru producerea de ulei pe tot parcursulanului) sau pentru producerea unui bun pe parcursul unei perioade mai lungi detimp, urmând ca vânzarea să se facă sezonier; creditul se eliberează în bazadocumentelor ce atestă aprovizionarea sau finalizarea unui lot de producţie;rambursarea se face pe măsura valorificării producţiei fabricate cu materii

prime/materiale aprovizionate prin credit, respectiv a vânzării în sezon a producţieistocate;

• creditul pentru nevoi pasagere, de durată maximă de 90 zile, rezultateindependent de voinţa debitorului, ca urmare a apariţiei unei obligaţii de plată peste





Procedeul numărului de zile presupune cunoaşterea mărimii obligaţieide plată (O) şi a numărului de zile (t) ce trec între momentul creării acestei obligaţiişi data plăţii. Valoarea pasivului stabil este:

OztPS ∗= , (46)

unde z = numărul de zile din perioada de gestiune (30 sau 90 sau 365).

Un astfel de procedeu este direct pentru cazul în care obliga ţia de plată (suma şi data limită) se notifică firmei printr-un act emis de beneficiarul încasării: ofactur ă a societăţii de energie electrică, o înştiinţare de plată a unui impozit peclădiri etc. În alte cazuri, ca de exemplu obligaţiile de plată a salariilor, aplicarea

procedeului trebuie să ţină seama că pasivul stabil este datoria minimă. În fiecaredin zilele unei chenzine obligaţia de plată este alta, ca şi timpul în care firma poate

folosi sumele datorate. Astfel, în ziua imediat următoare chenzinei, obligaţia de plată este fondul de salarii zilnic (fsz), iar disponibilitatea lui este de 14 zile. Pe zice trece obligaţia se amplifică (2∗ fsz; 3 ∗ fsz etc.), iar disponibilitatea se reduce(13 zile, 12 zile etc.). Potrivit relaţiei (46) minimul obligaţiei este cel din prima zide după chenzină şi numai acesta trebuie considerat în cuantumul pasivelor stabileale firmei. Într-adevăr,

min [ fsz ∗ ;15

142 fsz ∗ ;

15

133 fsz ∗ ;

15

12…] = fsz ∗

15

14

La nivelul firmei, pentru un interval de gestiune dat (lună, trimestru, an), pasivele stabile se determină prin însumarea valorilor determinate distinct pentrufiecare din obligaţiile de plată ce apar pe parcursul respectivului interval. În

practica financiar ă pasivele stabile se determină pentru fiecare lună şi sunt luate casursă de finanţare pentru luna pentru care au fost calculate. Pentru un trimestru seconsider ă drept cuantum trimestrial al pasivelor stabile nivelul lor minim între celetrei luni ce formează trimestrul, iar pentru un an se consider ă drept cuantum anualal lor nivelul minim între cele patru trimestre ce formează anul.

Procedeul soldurilor zilnice este mai elaborat şi mai exact. Calculul seefectuează pentru trimestrul cu activitate minimă, acceptându-se ipoteza că

obligaţiile de plată sunt minime în acest trimestru. Se determină tipurile deobligaţii, identificabile prin indicele j (j = 1, 2, …, J), cuantumul lor trimestrial, fieOT j, şi obligaţia medie zilnică, fie O j:

90

OTO j

j = (47)

Pentru fiecare zi z (z = 1, 2, …, 90) din trimestru pot fi definite două grupe de obligaţii:

• cele care sunt scadente în ziua z, identificabile prin indicele j ∈ Jzs;

•

cele care nu sunt scadente în ziua z, identificabile prin indicele j ∈ Jzn,



între cele două mulţimi existând relaţia:

Jzs U Jzn = M J ,

unde M J este mulţimea în care indicele j poate lua valori şi al cărei cardinal este J.Întrucât zilnic se modifică obligaţiile scadente, structura mulţimilor Jz se modifică în mod corespunzător de la o zi la alta.

Pentru fiecare zi din lună se determină cuantumul obligaţiilor care suntdisponibile în respectiva zi:

∑∑∈∈

∗−∗=

zszn J j

j j

J j

j jz nOnOO , (48)

unde:Oz = cuantumul obligaţiilor în ziua z, z = 1, 2,…, 30,n j = numărul de zile scurse de la data ultimei plăţi pentru obligaţia de tip j.

Să observăm că pentru obligaţiile scadente în ziua z (j ∈ Jzs) numărul dezile n j este durata în zile a intervalului între două scadenţe; pentru obligaţiilenescadente în ziua z (j ∈ Jzn) numărul de zile n j este durata în zile a intervaluluiscurs între ultima scadenţă şi data curentă (adică ziua z).

Pasivele stabile aferente lunii l (l = 1, 2, 3) din trimestru se determină după relaţia:

PSl = min Oz (48.1)

iar pasivele stabile aferente trimestrului (să ne reamintim că este trimestrul cuactivitate minimă) se determină după relaţia:

PSt = min PSl (48.2)

şi reprezintă pasivele stabile anuale.

Date post:	05-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	happy-ruddy
View:	221 times
Download:	0 times

Fin Ant Area Investitiilor Si a Activelor Circulante

Documents