UE – FEDERAŢIE SAU CONFEDERAŢIE?

1. MAI MULT DECÂT O ORGANIZAŢIE,

DAR MAI PUŢIN DECÂT UN STAT

2. FEDERALISM VERSUS CONFEDERALISM

„Ce este Uniunea Europeană”

UE nu este un stat (aşa cum poate fi el definit după pacea de la Westphalia), dar nici o organizaţie internaţională, aşa cum sunt apar ele definite conform actualelor norme ONU.

Pentru a argumenta acest lucru vom prezenta pe rând elementele caracteristice celor două entităţi, statul şi organizaţia internaţională.

Statul

Teritoriu clar demarcat prin graniţe şi controale ale mişcării persoanelor, capitalurilor şi bunurilor;Suveranitate asupra acestui teritoriu, asupra persoanelor şi resurselor din interiorul graniţelor, precum şi dreptul de a impune taxe şi a emite legi în cadrul aceloraşi limite fizice;Independenţă din punct de vedere politic şi juridic, crearea şi funcţionarea unui sistem propriu de guvernare asupra rezidenţilor;Legitimitate, respectiv recunoaştere din partea poporului dar şi a altor state a autorităţii şi dreptului de jurisdicţie asupra teritoriului respectiv.

De reţinut:

Nici una din aceste calităţi nu apare ca absolută, cu alte cuvinte, în realitate pot exista atât dispute teritoriale care să contrazică prezenţa primei trăsături, cât şi aspecte de natură economică sau politică, care să pună sub semnul întrebării noţiunea de suveranitate (de exemplu, obligaţia de a respecta standardele, procedurile şi alte prevederi stabilite prin reglementări internaţionale). În plus, independenţa unui stat nu va rămâne intactă în condiţiile presiunilor economice şi de securitate venite dinspre exterior, iar nivelul de legitimitate al unui stat va varia în funcţie de modul în care proprii cetăţenii respectă autoritatea guvernului respectiv.

McCormick (2002) consideră că, în ultimele decenii, pe fondul amplificării efectelor generate de globalizarea economiei mondiale, puterea statelor este în continuă descreştere şi asta deoarece:

Creşte gradul de complexitate al economiei mondiale, ca urmare a intensificării nevoilor comerciale, de securitate şi de capital;Creşte mobilitatea persoanelor, pe fondul unor noi modele de emigraţie (de la turismul în masă la mişcările de persoane angajate de companiile multinaţionale);Mişcările minorităţilor naţionale devin tot mai bine organizate şi merg în direcţia solicitării independenţei;Statele se dovedesc în anumite situaţii incapabile să răspundă nevoilor de securitate, justiţie, prosperitate şi apărare a drepturilor umane;Revoluţia din tehnologie, ştiinţă şi comunicaţii, precum şi nevoia de a răspunde unor probleme transfrontaliere, precum poluarea, impun noi reglementări.

Suveranitatea a apărut în secolele XV – XVII, ca o noţiune cu două înţelesuri:

Pe de o parte, exprima supremaţia suveranilor – respectiv a conducătorilor unei ţări faţă de populaţia guvernată, suveranul declarat şi recunoscut ca atare neacceptând alţi egali în rândul populaţiei aflate în interiorul ţării respective;Pe de altă parte, exprima supremaţia respectivilor suverani faţă de conducătorii altor ţări, suveranii recunoscuţi ca atare neacceptând existenţa unor superiori în afara graniţelor, respectiv în mediul internaţional.

Noţiunea a dobândit o accepţiune normativă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în mod convenţional momentul putând fi plasat în timp după Conferinţa de pace din Westphalia (1648), care a urmat războiului de 30 de ani.

Măsura în care ulterior, normele Westphaliene au guvernat efectiv practicile internaţionale este însă discutabilă, ceea ce i-a determinat pe unii autori (Krasner, 1999) să vorbească despre aşa-numita „ipocrizie instituţionalizată”, de vreme ce suveranii, deşi clamau existenţa suveranităţii şi necesitatea respectării ei nu ezitau să intervină unii în afacerile altora.

C. Brown consideră că suveranitatea presupune atât existenţa unui statut juridic, cât şi a unui concept politic:

A spune despre un stat că e suveran înseamnă a emite judecăţi privind poziţia sa juridică în plan internaţional, cu alte cuvinte, faptul că statul respectiv nu este colonie sau parte a unui sistem suzeran;Statul este suveran şi din punct de vedere politic, acest lucru implicând existenţa unor competenţe, puteri distincte, precum capacitatea de a acţiona într-un anumit mod, în diferite situaţii. Krasner (1999) sugerează că această abilitate are o dublă conotaţie, demonstrând pe de o parte capacitatea de a acţiona în plan intern şi, pe de altă parte, capacitatea de a controla tranzacţiile transfrontaliere.

Organizaţiile internaţionale

Se poate constata faptul că, pe măsură ce capacitatea statelor de a răspunde nevoilor cetăţenilor a scăzut, s-a accentuat tendinţa de creştere a cooperării internaţionale în probleme de interes reciproc. Cea mai cunoscută formă de cooperare în plan extern o reprezintă organizaţiile internaţionale (OI), entităţi în cadrul cărora cooperează diferite ţări, grupuri de interes, corporaţii şi guverne. Una din cele mai cunoscute definiţii prezintă organizaţiile internaţionale ca reprezentând o formă de organizare care promovează cooperarea voluntară şi coordonarea între membri, dar care nu au autonomie şi nici autoritatea de a-şi impune regulile în faţa membrilor

În funcţie de structura entităţilor componente, OI pot fi clasificate în două categorii mari:

Organizaţii interguvernamentale (OIG) – constituite din guverne naţionale, acţionând în direcţia promovării cooperării voluntare între guverne în domenii de interes comun. În procesul de decizie, OIG nu au autonomie (sau au una foarte limitată) deoarece deciziile sunt luate de membri, iar capacitatea lor de a urmări punerea în aplicare a deciziilor este redusă sau egală cu zero. În această categorie se includ organizaţii precum ONU, Commonwealth, OMC, OCDE, NATO etc.Organizaţii non-guvernamentale internaţionale (ONGI) – includ atât organismele care acţionează în plan internaţional, în afara guvernelor, cât şi pe cele formate din grupuri de ONG naţionale. Din această categorie fac parte corporaţiile multinaţionale precum Sony, General Motors etc., dar şi grupările non-profit care cooperează pentru atingerea scopurilor colective ale membrilor constitutivi sau fac presiuni asupra guvernelor în sensul modificării politicilor (de exemplu, Amnesty International – domeniul drepturilor umane, Friends of the Earth – domeniul mediului sau International Red Cross – activităţi umanitare).

UE – Organizaţie internaţională?

La prima vedere, UE pare a fi o OI standard, respectiv o asociere voluntară de state, în care cele mai multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre liderii statelor membre, cu puteri reduse în a impune aplicarea reglementărilor; majoritatea membrilor instituţiilor comunitare nu sunt direct aleşi, ci sunt numiţi sau aparţin unui organism din oficiu (ca de exemplu, membrii Consiliului de Miniştri ai UE sunt miniştrii ai guvernelor naţionale).

UE – Organizaţie internaţională?

La o analiză mai atentă însă, UE apare a fi mult mai mult decât o organizaţie, din cel puţin trei categorii de motive:

1. instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de a concepe politici obligatorii pentru statele membre (de exemplu, în domeniul concurenţei, agriculturii, politicii regionale etc.), iar în domeniile în care UE are autoritate, legislaţia comunitară este mai presus de legislaţia naţională;

2. membrii săi nu sunt egali ca putere, cele mai multe decizii se iau folosind un sistem de vot ponderat, în funcţie de mărimea populaţiei;

3. în anumite domenii (de exemplu, în cel comercial), UE are autoritatea de a negocia în numele celor 27 de membri.

UE – Organizaţie internaţională?

Atunci când cooperarea duce la transferul autorităţii către instituţiile respectivei OI, se trece în fapt de la nivel interguvernamental la nivel supranaţional.

Planul supranaţional implică existenţa unor forme de cooperare în cadrul cărora se creează un nou nivel de autoritate, deasupra statelor, care dobândeşte autoritate independent de acestea. Un organism supranaţional se ridică dincolo de interesele de grup / individuale ale statelor membre şi ia decizii în funcţie de interesele tuturor.

FEDERALISM VERSUS CONFEDERALISM

În funcţie de gradul în care autoritatea este divizată între statele participante se pot distinge mai multe grade / niveluri de cooperare. În cazul UE s-au vehiculat două opinii dominante, federalismul şi confederalismul.

Confederalismul reprezintă un sistem de organizare în care două sau mai multe state/organizaţii suverane, îşi menţin identitatea, dar conferă puteri clar precizate unei autorităţi centrale, din motive legate de securitate, eficienţă etc. La rândul ei, confederaţia reprezintă o asociere de state suverane, constituite într-un nou stat, în care transferul de putere este limitat şi rezervat numai anumitor domenii.

CONFEDERALISMUL

Baza legală a unei confederaţii o reprezintă existenţa unui tratat între statele membre, încheiat conform normelor internaţionale. Un asemenea tratat nu intră în contradicţie cu prezenţa constituţiilor proprii în fiecare din statele membre, iar modificarea lui necesită aprobarea fiecărui stat membru, prin decizie unanimă.

CONFEDERALISMUL

Caracteristici de bază ale confederaţiei:Membrii ei sunt suverani atât în plan intern, cât şi extern;Autoritatea centrală este relativ slabă, ea existând numai în funcţie de voinţa statelor membre;Cetăţenii statelor respective vor continua să relaţioneze direct cu guvernele naţionale, nu cu autoritatea centrală;Confederaţia reprezintă o uniune de state suverane, nu un stat suveran de sine stătător;La rândul lor, statele membre au dreptul să adere şi să se retragă dintr-o confederaţie atunci când doresc; Baza legală o reprezintă un tratat semnat de toate statele membre.

CONFEDERALISMUL

Exemple de confederaţii:

SUA, pentru perioada 1781-1789 (până la Constituţie), Germania între 1815-1871 sau, într-o oarecare măsură, Elveţia astăzi. În cazul SUA, de pildă, guvernul central putea declara război, bate monedă, semna tratate dar nu putea impune taxe sau reglementa relaţiile comerciale. Puterea confederală era reprezentată de un Congres ales, în cadrul căruia fiecare din cele 13 state avea un vot.

FEDERALISMUL

Caracteristici de bază ale federaţiei:Statele membre pierd atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii federale;Puterea este împărţită între autorităţile federative şi cele ale statelor membre, respectându-se principiul separării puterilor în stat (între puterea legislativă, executivă şi judecătorească);Federaţia nu reprezintă o uniune de state, ci un nou stat suveran;Statele membre nu au dreptul să se retragă dintr-o federaţie; Baza legală o reprezintă Constituţia.

FEDERALISMUL

Exemple de federaţii:

Se pot da numeroase exemple de federaţii, de la Canada, Australia, la Germania, India sau Nigeria, dar cea mai bine cunoscută este SUA (care a devenit o federaţie în 1789).

FEDERALISMUL

Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care puterea se împarte între guvernul central şi statele membre, ambele niveluri de putere derivându-şi forţa de la cetăţeni, în mod direct. Ca atare, federaţia, la rândul ei, reprezintă un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea federală, centrală şi autorităţi locale, regionale. Ea presupune existenţa unui guvern naţional, cu puteri în domeniul politicii externe şi de securitate, dar şi a unor guverne locale, cu putere în domeniul educaţiei, culturii etc. Există o singură monedă, o singură forţă de apărare şi o constituţie scrisă (baza legală a federaţiei), care statuează clar separarea puterilor în stat între diferitele niveluri de guvernare. În cazul unei federaţii, baza legală reprezentată de Constituţie, nu anulează existenţa altor constituţii în statele membre.

Diferenţele dintre o confederaţie şi o federaţie

Atributele de confederaţie şi federaţie ale UE

Definirea UE După cum se poate observa, este mult mai uşor să explici ce nu este

Uniunea Europeană, decât ceea ce ea este, de vreme ce nu avem de a face nici cu o confederaţie dar nici cu o federaţie, nici cu o organizaţie internaţională dar nici cu un stat. Ca atare, aprecierea extrem de plastică făcută de fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, conform căruia avem de a face cu un „obiect politic neidentificat” („un object politique non-identifie” / „un unidentified political object”) nu face decât să accentueze caracterul original al construcţiei europene, fără precedent şi respectiv fără un model în evoluţii anterioare, care depăşeşte cadrul stabilit de conceptele tradiţionale şi impune utilizarea unor concepte noi.

În consecinţă, pentru a evita atât utilizarea termenului de federaţie, cât şi de confederaţie, în ultima perioadă se utilizează tot mai mult cel de „uniune supranaţională”, cu atribute care-l plasează între primele două.

Caracteristicile unei uniuni supranaţionale

Concluzie:

Cei mai entuziaşti adepţi ai adâncirii integrării europene consideră că UE ar trebui să evolueze către o Federaţie a Statelor Unite ale Europei, în care guvernele naţionale să devină guverne locale, asemenea Landurilor din Germania sau statelor federale din SUA. Pentru a atinge un asemenea stadiu, UE ar trebui să aibă un sistem fiscal comun, forţe militare comune dar şi instituţii care să acţioneze în numele ei în plan extern.

Cum federalismul se dovedeşte a nu fi însă un concept static sau cu valoare absolută, ci unul dinamic, care îmbracă forme diferite în situaţii şi perioade diferite (în funcţie de particularităţile şi natura forţelor politice, economice, sociale, istorice şi culturale locale), nu sunt suficiente argumente care să susţină ideea că federalismul european ar trebui să arate exact ca cel american sau chiar german. Aşa cum, până în acest moment, procesul integrării s-a dovedit a fi unul extrem de prielnic inovaţiei, cu certitudine şi drumul pe care se va merge în viitor va fi unul particular UE şi numai ei.

Mulţumesc pentru atenţie!