Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău
Facultatea de Litere
Proiect la disciplina Istoria construcției europene
Parlamentul European
Coordonator:
Conf. univ. dr. Cristina Cîrtiţă-Buzoianu
Masterand:
Proca Eugenia
CSP, anul I
Bacău, 2016
PARLAMENTUL EUROPEAN
Pentru a răspunde principiilor democrației reprezentative, alături de interesele guvernelor și
cel al Uniunii Europene trebuie să fie satisfăcute și interesele cetățenilor, iar singurul organ care o
putea face era un parlament constituit după reguli cât mai apropiate de cele ale parlamentelor
naționale.
Prin crearea Parlamentului European ca Instituție de bază care reprezintă interesul poporului,
ulterior prin elaborarea procedurilor pentru organizarea de alegeri directe s-a dat satisfacție
principiului democratic evocat.
Întreaga evoluție a reglementărilor ce privesc regimul acestui organ, inclusiv modificările
aduse prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Nisa, precum și
proiectul Tratatului modificator din 2007 de la Lisabona pun în lumină două tendințe de principiu:
să se dea o cât mai mare legitimitate și să crească rolul său, astfel încât în timp să poată îndeplini
funcțiile unui parlament național. Această evoluție înseamnă un grad din ce în ce mai mare de
integrare, inclusiv sub aspect politic.
În literatura de specialitate precum și în mass-media se operează în mod frecvent cu anumite
concepte care vin să evidențieze structura complexă și dinamică a procesului construcției europene:
instituții comunitare și organe comunitare.
Conceptul de instituții comunitare se caracterizează prin următoarele elemente specifice:
au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competențelor lor, regulile juridice fundamentale de
constituire și de funcționare a Comunităților și a U.E;
sunt create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene;
în domeniile în care acționează sunt dotate cu puterea de a lua decizii și de a le impune
statelor membre;
prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităților
(Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) și interesele dreptului (Curtea de Justitie)
beneficiază de anumită autonomie juridică, administrativă și financiară, corolar al
specificității lor funcționale.
Instituțiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de înființare a Comunităților
Europene, care neavând personalitate juridică, reprezintă interesele statelor, ale comunităților și
popoarelor, asigură respectarea dreptului și acționează în domenii strict limitate, fiind dotate cu
puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care le impune statelor membre.
Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau de către
instituțiile comunitare, în vederea îndeplinirii unor funcții consultative auxiliare cu caracter tehnic,
financiar și de altă natură (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social).
Instituțiile Uniunii Europene se pot împărți în două categorii: cele care au orientare
supranațională, cum ar fi: Comisia, Parlamentul European și Curtea de Justiție și cele cu orientare
interguvernamentală: Consiliul de Miniștri și Consiliul European.
Parlamentul European funcționează la Strasbourg și este după cum spunea Conway
Henderson „primul și singurul experiment în democrația transnațională”. A fost înființat în 1952 ca
parte a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. El nu poate adopta legi dar are prerogative în
ceea ce privește supravegherea bugetului Uniunii, fiind în măsura să blocheze o serie de propuneri
executive. Parlamentul are chiar dreptul de a dizolva Comisia, dacă o asemenea hotărâre întrunește
două treimi din voturi.
Din 1979 membrii Parlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii din statele din
care provin. În momentul în care Uniunea avea 12 membrii, numărul parlamentarilor se ridică la
518, după mărirea ei la 15 membrii, numarul parlamentarilor a crescut la 626, iar în prezent când UE
numără 28 de state membre numărul acestora este de 751.
Este de menționat, pentru această succintă introducere, și faptul că parlamentarii sunt aleși
proporțional cu numărul populației din țara membra din care provin, iar în forul european nu mai
sunt grupați pe blocuri naționale ci pe grupuri ideologice. În acest fel Parlamentul European oferă o
imagine a spectrului politic al Uniunii Europene.
Prezentare generală
Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957, „popoarele
statelor unite în Comunitatea Europeană”. Aproximativ 375 de milioane de cetățeni europeni din 15
țări sunt în prezent implicați în procesul de integrare, prin cei 626 de reprezentanți pe care îi au în
Parlamentul European.
Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ținut în iunie 1979, când, la numai 34
de ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, popoarele națiunilor Europei, odată
destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament unic. Europenii nu ar fi
putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.
Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la
fiecare cinci ani. De-a lungul timpului, el a acumulat constant putere și influență, printr-o serie de
tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din
1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament
legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naționale.
Parlamentul European este singura instituție comunitară care se întâlnește și își ține
dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile și rezoluțiile Parlamentului se publică în Monitorul
Oficial al Uniunii Europene.
Scurt istoric
Între 10-13 septembrie 1950, în cadrul CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului) a avut loc prima ședință a unei Adunări Parlamentare, alcătuită din 78 membri ai
parlamentelor naționale. Adunarea nu avea, în mare, decât rol consultativ, însă avea posibilitatea de
a constrânge Înalta Autoritate a CECO să demisioneze, prin neacordarea votului de încredere. În
1957, odată cu Tratatele de la Roma, se înființează Comunitatea Economică Europeană (CEE) și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Adunarea Generală, alcătuită acum din
142 deputați, răspundea de toate cele 3 comunități. Fără a beneficia de noi competențe, adunarea își
schimbă totuși denumirea în Parlamentul European. În 1971 CE are un buget propriu, la elaborarea
și adoptarea căruia participă și Adunarea. În 1979 au loc pentru prima dată alegeri directe pentru
Parlamentul European. În 1986 se semnează Actul Unic European. În aceste tratate se folosește
pentru prima dată noțiunea de „Parlament European”, ale cărui drepturi sunt extinse și în procesul
legislativ general. Conform Tratatului de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege
și fără acordul Consiliului de Miniștri și poate înființa comisii de investigație.
Sediul central, sediile secundare și structura organizatorică
Sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg. Acolo se țin cele 12 ședințe
anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile și fracțiunile se mai pot întruni, de asemenea, la
Bruxelles, unde ocazional au loc și ședințe plenare. Sediul Secretariatului General se află la
Luxemburg.
Secretariatul General este condus de un Secretar general și este alcătuit din 8 direcții, fiecare
fiind condusă de un director general, la care se adaugă un Birou juridic. Direcțiile Generale mai
apropiate sferei politice își au sediul la Bruxelles, celelalte la Luxemburg. Aici lucrează circa 3500
angajați, adică peste jumătate din personal, mulți dintre aceștia fiind traducători și funcționari ai
serviciilor administrative.
Lucrările de pregătire a ședințelor plenare ale Parlamentului sunt efectuate de cele 20 de
comisii ale Parlamentului, ale căror competențe acoperă toate domeniile, de la drepturile femeii până
la protecția consumatorilor și sănătate. O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputați
europeni și are un președinte, un birou și un secretariat. De asemenea, Parlamentul poate constitui
subcomisii și comisii speciale pentru gestionarea unor probleme specifice, precum și comisii de
anchetă în cadrul competențelor sale de control. Dezbaterile din cadrul comisiilor sunt publice.
Primul sediu al parlamentului a fost ales simbolic la Strasbourg, imediat după constituirea
acestuia. Orașul constituie un simbol al reconcilierii franco-germane după Al Doilea Război
Mondial. Dar, fiindcă nu existau birouri, activitățile s-au mutat întâi la Luxemburg. După
constituirea CEE, în 1958, orașul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei Europene. De aceea comisiile
parlamentare se întrunesc, acum, la Bruxelles. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit definitiv că
sediul Parlamentului European este la Strasbourg. Această clauză a fost consolidată în Tratatul de la
Amsterdam, nelipsind nici din actualul Tratat de la Nisa și Strasbourg.
Președinția, Biroul și Conferința Președinților
Președintele reprezintă Parlamentul în situații oficiale si în relațiile internaționale, prezidează
ședințele plenare și întâlnirile Biroului și Conferinței Președinților.
Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului și răspunde de
chestiuni administrative, de organizare și de personal. Pe lânga Președinte și cei paisprezece
vicepreședinți, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziție consultativă în chestiunile
administrative și financiare legate de Membri și de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt aleși cu
un mandat de doi ani și jumătate.
Conferința Președinților cuprinde Președintele Parlamentului și președinții grupurilor
politice. Aceasta este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda
pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de
referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.
Comisiile și secretariatul
Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, membrii lucrează în 17
comisii permanente. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate înființa și
subcomisii, comisii temporare care se ocupa de probleme specifice, precum și comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare unite întrețin relațiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea
Europeana are acorduri de asociere. De asemenea, delegațiile interparlamentare fac același lucru
pentru parlamentele multor altor țări și pentru organizațiile internaționale.
Trebuie menționat că activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de
un Secretar General, și care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai
funcționează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor.
Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul
secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere și interpretare). Cu toate acestea, în ciuda
constrângerilor impuse de multilingvism și de cele trei puncte de lucru, bugetul operațional al
Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunității, adică un euro și jumătate pe an de la
fiecare persoană care trăiește în Uniunea Europeană.
Puterile Parlamentului European
Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:
puterea legislativă;
puterea administrativ-financiară;
puterea de a supraveghea executivul.
Puterea legislativă
Procedura legislativa normală este codecizia. Astfel, Parlamentul European și Consiliul se
află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu și de Parlamentul European. Prin
procedura de codecizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt introduse în legile
comunitare. De asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul oficial al Parlamentului
European și al Consiliului European.
Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale Parlamentului.
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mișcarea liberă a forței de muncă, de
crearea unei piețe interne, de cercetarea și dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecția
consumatorului, educație, cultură și sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci
când Parlamentul European a adoptat directiva „televiziunii fără granițe”, care interzicea
transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis de asemenea
Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor și a
uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micșora considerabil poluarea
atmosferică.
Deși codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi problemele
fiscale, sau revizuirea anuală a prețurilor agricole, în care parlamentul pur și simplu îți exprimă
părerea.
Puterea administrativ-financiară
Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să își stabilească
prioritățile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună decembrie bugetul Uniunii pe anul
următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu este semnat de Președintele Parlamentului
European, punând astfel la dispoziția Uniunii resursele financiare necesare pentru anul următor.
Din 1970, bugetul este finanțat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după
consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la 1.27% din
produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:
taxele vamale percepute la granițele externe ale Uniunii;
taxele pe produsele agricole importate de la țările care nu sunt membre ale Uniunii;
1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse și servicii în cadrul Uniunii;
„a patra resursă”, calculată pe baza prosperității relative a fiecărui Stat Membru (produsul
intern brut al acestor state).
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 și 1975, care au creat resursele proprii ale
Comunității, Parlamentul European și Consiliul European au devenit cele două brațe ale autorității
bugetare - cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativ-financiară.
Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul
European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva somajului, mai ales în rândurile tinerilor și
femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe culturale și educationale, cum ar
fi programele Erasmus și Socrates. Parlamentul poate mări bugetul de cheltuieli în limitele unui
plafon acceptat de Consiliul European și de Comisia Europeană.
De asemenea, trebuie menționat că Parlamentul își folosește puterile pentru a mări fondurile
pentru ajutor umanitar și programelor pentru refugiați. În ceea ce privește cheltuielile cu agricultura,
Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul European are ultimul cuvânt în acest sens.
În cazul în care Parlamentul European și Consiliul European nu reușesc să ajungă la un
consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturari ale proiectului de buget, între mai și
decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, și întreaga procedură se reia. Semnătura
Președintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare a bugetului.
După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor
publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, aceasta înseamnă controlul asupra
administrării fondurilor și acțiuni permanente pentru îmbunătățirea procedurilor de împiedicare,
detectare și pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat cele mai bune
rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de către
Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de „îndeplinire” a implementării bugetului. În
1999, Parlamentul a refuzat să acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru 1996, din motive
de administrare improprie a fondurilor și lipsa de transparență.
De asemenea, în cadrul procesului de luare a deciziilor în Uniunii Europene Monetare,
Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea democratică a Băncii
Centrale Europene (BCE), a cărei independență este garantată prin Tratat. Parlamentul este consultat
în problema nominalizărilor pentru președinție și pentru Comitetul executiv al Băncii. În plus, în
afara dezbaterilor periodice asupra situației economice și financiare, Parlamentul intervine și în
adoptarea legislației referitoare la UEM, și este consultat de către Consiliu atunci când se pune
problema acceptării unei cereri de adeziune la euro.
Puterea de supraveghere democratică
Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităților comunitare.
Această putere, care inițial se aplica numai asupra activităților Comisiei Europene, a fost extinsă și
asupra Consiliului de Miniștri, asupra Consiliului European și a organismelor de cooperare politică
răspunzătoare în fața Parlamentului.
Parlamentul European poate, de asemenea, constitui comisii de anchetă. Acest lucru a fost
făcut de câteva ori - spre exemplu, în chestiunea „bolii vacii nebune”, care a dus la constituirea unei
Agenții Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a asigurat și crearea Oficiului European
împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.
Parlamentul și Comisia Europeana
Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii Comisiei Europene. După
ce aprobă nominalizarea pentru Președintele Comisiei, Parlamentul audiază membrii nominalizați
pentru Comisie, numind apoi Comisia printr-un vot de încredere.
Aceasta putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia - o armă
politica puternică, de vreme ce adoptarea unei moțiuni de cenzură ar obliga Comisia să demisioneze.
Până acum, Parlamentul European nu a adoptat nici o moțiune de cenzură. Adoptarea unei
moțiuni de cenzură ar necesita susținerea unei majorități absolute a membrilor, precum și votul a
două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui raport asupra managementului Comisiei,
elaborat de o comisie de experți independenți împuterniciti de Parlament, Comisia a ales să
demisioneze, mai degrabă decât să se supuna unei cenzuri oficiale a Parlamentului.
Parlamentul își exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de
rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeana este obligată să le prezinte (de exemplu,
raportul anual general și rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).
În plus, Membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral sau în
scris. În timpul ședințelor în plen, „Secțiunea de întrebări” devine un forum pe chestiuni specifice
între membrii Parlamentului și membrii Comisiei. Membrii independenți ai Parlamentului și
grupurile politice adresează anual peste 5000 de întrebări Comisiei.
Parlamentul și Consiliul European
Puterile bugetare și legislative extinse ale Parlamentului au mărit influența acestuia asupra
Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat la crearea unui echilibru al puterii
legislative între Consiliul European și Parlamentul European.
Parlamentul și politica comuna externă de securitate (CFSP)
Țelul cooperarii politice europene, care a demarat la începutul anilor '70, era să depășească
un cadru economic și social stabilit de Tratatele comunitare, și să ajungă la o strategie comună
originală a Statelor Membre în domeniul politicii externe.
După cum este cunoscut, Tratatul Uniunii Europene recunoaște nevoia de a încorpora în
politica externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se extinde în principiu în
toate domeniile de politică internațională care implică interesele Uniunii Europene, ea reprezentând
o prelungire firească a activității Comunității.
Importanța extraordinară pe care Parlamentul o acordă CFSP este reflectată în dezbaterile
sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politica Externă, Drepturile Omului, Securitate
Comună și Politici de Apărare.
Președinția Consiliului European consultă Parlamentul European asupra principalelor
aspecte de politica externă și de securitate, și asigură luarea în considerare a punctelor de vedere ale
Parlamentului.
În plus, Parlamentul este informat în mod regulat de Președinție și de Comisia Europeană
despre dezvoltarea strategiilor de politică externă și de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat
biroul Reprezentantului pentru politica externă și de securitate comună. Primul deținător al acestei
funcții este Xavier Solana, care a fost numit de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări Consiliului European.
Anual, Parlamentul ține dezbateri asupra progresului în implementarea CFSP.
Parlamentul și cooperarea în domeniul justiției și politicii interne
Parlamentul acordă o atenție specială implementării politicilor în domenii de interes comun,
cum ar fi politicile de azil și emigrare, lupta împotriva dependenței de droguri, fraudei și
criminalității internaționale.
Parlamentul este consultat și informat cu regularitate asupra cooperarii între autoritățile
juridice și de politica internă ale Statelor Membre ale Uniunii. Acesta poate pune întrebari sau poate
face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea, Parlamentul ține dezbateri anuale asupra
progresului înregistrat în aceste domenii.
Parlamentul si supravegherea democratica a Uniunii Economice si Monetare
Parlamentul a primit un rol important în relația cu Banca Centrală Europeană (BCE), ca parte
a EMU (Uniunii Monetare si Economice).
Banca se bucură de independența totală în deciziile de politică monetară. Ea are autoritate
unica în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt și în folosirea instrumentelor monetare necesare
pentru menținerea stabilității monedei euro.
Cu toate acestea, independența operațională a Băncii Centrale Europene este contrabalansată
de răspunderea pe care aceasta o are în fața Parlamentului European. Regulile procedurale ale
Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are în numirea Președintelui, Vicepreședintelui și a
altor membri ai Biroul Executiv al Băncii. După audierile comisiei, nominalizații trebuie să fie
aprobați de Parlament înainte de a putea fi numiți de Consiliu.
Președintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în ședința plenară a
Parlamentului. În plus, Președintele Băncii Centrale și alți membri ai Biroului Executiv se prezintă
în fața comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate. Aceste întâlniri pot avea
loc la cererea oricăreia din parți. Cel puțin patru asemenea întâlniri trebuie ținute în fiecare an.
Membrii Parlamentului European
Membrii Parlamentului European sunt aleși prin sufragiu universal direct, într-un sistem de
reprezentare proporționala - fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Marea Britanie și în
Belgia, fie pe baza naționala, cum se întâmplă în Franta, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg și
în alte țări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleași reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul de vot la
vârsta de 18 ani, egalitatea între femei și bărbați, și votul secret. În unele state membre, cum ar fi
Belgia, Luxemburg și Grecia, participarea la vot este obligatorie.
Membrii Parlamentului European nu au voie sa desfășoare anumite activități profesionale
sau să dețină anumite funcții (de exemplu, funcția de judecător, ministru sau director al unei
companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supuna legilor naționale care restricționează sau
interzic mandatele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetățean al unui Stat
Membru al Uniunii Europene care trăiește în alta țara a Uniunii poate vota sau candida la alegeri în
țara sa de rezidență.
De asemenea, membrii Parlamentului European primesc aceleași alocații ca parlamentari,
precum membrii parlamentelor lor naționale. Această alocație este plătită de fiecare Stat Membru și
completată de Parlamentul European cu o sumă care sa acopere cheltuielile Membrilor
Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor lor și recrutării de asistenți.
Aceste alocații pot fi blocate dacă Membrii nu participă regulat la ședințele plenare.
La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere referitoare la
un statut comun pentru toți Membrii Parlamentului European. Acest statut va fi adoptat în curând și
va elimina discrepanțele între salariile Membrilor de diferite naționalități, asigurând în același timp
o transparență mai mare.
Numărul de Membri pentru fiecare stat este specificat în Tratate. În Cameră, Membrii se
adună în grupuri politice, nu în delegații naționale. În prezent, Parlamentul are opt grupuri politice,
plus câțiva membri „independenți”. Aceste grupuri politice cuprind membri din peste o sută de
partide politice naționale.
Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat) și Democrat European
Grupul Socialist din Parlamentul European
Grupul Alianței Liberale și Democrate pentru Europa
Grupul Verzilor/Alianța Europeană Liberă
Grupul Confederal al Uniunii Europene de Stânga – Stânga Verde
Nordică
Independenți/Grupul Democraților
Uniunea pentru Europa a Grupurilor Naționale
Activitatea Membrilor Parlamentului European
Membrii Parlamentului European se întâlnesc în ședința plenară, timp de o săptămână, la
Strasbourg, unde este sediul Parlamentului European.
Comisiile parlamentare se întâlnesc în general doua saptamâni pe luna la Bruxelles, pentru a
ușura contactul cu Comisia și Consiliul European. Cea de a treia săptămâna este rezervată
întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru ședința plenară de la Strasbourg.
Parlamentul mai are și întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles. Secretariatul se află la
Luxemburg.
Deși își are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei puncte de lucru, din motive
istorice. Cele trei Comunitati nu au fost constituite în acelasi moment. Comunitatea Europeana
pentru Carbune și Oțel (ECSC) a fost constituita la Luxemburg în 1952, iar Comunitatea Europeana
pentru Energie Atomica, adesea numita EURATOM, și Comunitatea Economică Europeană (EEC)
au fost constituite în principal în Bruxelles, în 1958.
Strasbourg a devenit mai întâi sediul Consiliului European, iar apoi, în 1952, sediul
Parlamentului European, pentru a simboliza reconcilierea franco-germană. Întâlnirea Consiliului
European de la Edinburgh (1992) și Tratatul de la Amsterdam (1997) au oficializat amplasarea
Instituțiilor în cele trei locuri.
Activitatea Parlamentului este organizata în general pe urmatoarele principii:
comisia parlamentară corespunzatoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul Înconjurator
pe probleme de legislație a poluării) numește un membru ca „raportor”, pentru a redacta un
raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiză;
raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot și, dacă este cazul, amendat;
raportul se discută apoi în ședința plenară, amendat și supus la vot. Parlamentul adoptă apoi
o poziție asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislației, care necesită doua lecturări, ca în cazul
procedurii de codecizie.
Pe lânga adoptarea propunerilor legislative și a bugetului, Membrii Parlamentului European
mai analizează și activitatea Comisiei Europene și a Consiliului European, punând întrebari orale
asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei și Consiliului, în cadrul ședințelor în plen.
Adunări Comune AC-EU
Prin procedura bugetară, Parlamentul influențează direct cheltuielile pentru prioritățile
majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zone rurale, chestiuni referitoare la mediul
înconjurator, asistență pentru refugiați și persoane strămutate și susținerea activității organizațiilor
neguvernamentale. Parlamentul acordă de asemenea o mare importanța furnizării de ajutoare
umanitare.
În special prin Adunarea Comună, instituția democratică a convenției AC-EU care unește
Uniunea Europeana cu 71 de țări ale regiunilor Africa, a Insulelor Caraibe și a Pacificului (ACP),
Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerț și dezvoltare
economice, pentru lupta împotriva sărăciei și respectarea drepturilor omului și a principiilor
democratice.
Mulțumită Parlamentului European, Convenția ACP/EU include acum o „clauză de
democrație” – opțiunea de a suspenda ajutorul catre țările ACP care se fac vinovate de încălcări
grave ale drepturilor omului.
Apărarea drepturilor omului
În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la acceptarea
de noi State Membre, la acorduri de asociere cu tarile care nu sunt membre ale Uniunii si la
încheierea de acorduri internationale.
Aceasta înseamna ca în prezent Parlamentul are dreptul sa ratifice si puterea sa respinga
acorduri internationale. Din preocuparea sa pentru apararea drepturilor omului, Parlamentul îsi
foloseste puterea pentru a cere tarilor care nu sunt membre ale Uniunii sa îsi imbunatateasca
practicile în domeniul respectarii drepturilor omului.
In acest sens, se poate mentiona faptul ca Parlamentul nu a ezitat sa respinga o serie de
protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate
de drepturile omului, obligând aceste tari sa elibereze detinutii politici sau sa accepte angajamente
internationale pentru respectarea drepturilor omului.
În 1998 Parlamentul a decis sa creeze PREMIUL SAHAROV, oferit anual unor persoane
care s-au distins în lupta pentru apararea drepturilor omului. Nu este un lucru neobisnuit ca
detinatorii Premiului Saharov sa primeasca ulterior Premiul Nobel pentru Pace. In Anexa nr 3 este
prezentata lista detinatorilor premiului Saharov, incepand cu anul infiintarii acestui premiu, si pana
in prezent.
Puterile considerabile ale Parlamentului în domeniul relatiilor externe fac din acesta un
adevarat forum international. În timpul sesiunilor plenare, sefii statelor care nu sunt membre ale
Uniunii sunt adesea invitati sa se adreseze Parlamentului în sedinte oficiale.
De asemenea, Presedintele Parlamentului European este adesea invitat sa faca vizite oficiale
în diferite parti ale lumii, reflectând astfel pozitia internationala a Parlamentului.
Opt lucruri despre Parlamentul European
În primii ani ai integrării europene, era doar un organ consultativ; acum, Parlamentul European are
putere legislativă în aproape toate domeniile juridice UE. Este unica instituție europeană aleasă în
mod direct, care lucrează în 24 de limbi și reflectă diversitatea politică a Europei și alegerile politice
ale cetățenilor. Opt lucruri pe care trebuie să le știți despre Parlamentul European:
1. Parlamentul European este co-legislator: decide, alături de guvernele UE, asupra
propunerilor de lege europene
2. Consultă regulat parlamentele naționale ale statelor membre
3. Registrul de transparență pentru grupurile de interese, promovat de Parlamentul European de
multă vreme, ajută la informarea publicului în legătură cu cine încearcă să influențeze
procesul de decizie
4. Parlamentul European decide alături de guvernele UE asupra bugetului Uniunii și exercită
control democratic asupra felului în care sunt cheltuiți banii
5. Din cinci în cinci ani, deputații europeni sunt aleși direct de către cetățenii UE, conform
legilor electorale din fiecare țară
6. Deputații europeni sunt grupați în aulă în funcție de orientarea politică, nu după naționalitate
7. Parlamentul European susține constant și oficial democrația și drepturile omului în lume, de
exemplu acordând Premiul Saharov pentru libertatea de gândire și prin misiunile de
observare a alegerilor
8. Parlamentul lucrează în 24 de limbi, pentru ca cetățenii să poată urmări mai ușor activitatea
sa și deciziile luate de reprezentanții lor.
Studiu de caz
Criza Greciei
Criza datoriilor suverane europene
Începând cu sfârşitul lui 2009, temerile privind criza datoriilor suverane s-a dezvoltat în
rândul investitorilor fiscal conservatori in ceea ce priveşte unele state europene, in conditiile in care
situaţia devenea deosebit de tensionată la începutul anului 2010. Astfel e temeri s-au manifestat
pentru tari membre a zonei euro: Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia şi, de asemenea, dar si pentru
unele ţări ale UE din afara zonei euro. Islanda, ţara care a înregistrat cea mai mare criza din 2008,
când întregul sistem bancar internaţional s-a prăbuşit a devenit mai puţin afectată de criza datoriei
suverane având în vedere faptul că guvernul nu a avut resursele pentru a aplica masuri de
salvgardare a băncilor. În UE, în special în ţările în care datoriile suverane au crescut brusc din
cauza salvgardarii bancilor, o criză de încredere a apărut odată cu lărgirea spread-urilor pentru
randamentele obligaţiunilor şi pentru asigurar ea risc aferenta swapului pe riscul de credit
diferente de cost inregistrate între aceste ţări şi alţi membri ai UE precum Germania.
În timp ce creşterile datoriei suverane au fost mai pronunţate doar în câteva din ţările zonei
euro aceasta lipsa de incredere a devenit o problemă percepută pentru intreaga zona în ansamblul
său. În mai 2011, criza a reapărut, în ceea cea mai mare parte avand in vedere refinanţarea datoriilor
publice elene. Poporul grec respinge, în general, măsurile de austeritate şi si-a exprimat
nemulţumirea prin proteste de strada dure. La sfârşitul lunii iunie 2011, situaţia de criză a fost adus
din nou sub control, guvernul elen reusind sa treaca un pachet cu noi măsuri de austeritate şi liderii
UE promiţând fonduri pentru a sprijini ţara.
Îngrijorarea cu privire la cresterea deficitelor publice şi a nivelului datoriei de pe tot globul,
împreună cu un val de deteriorare a datoriei guvernamentale europene a creat o stare de alarmare pe
pieţele financiare. La 9 mai 2010, miniştrii de finanţe din Europa au aprobat un pachet de salvare
global în valoare de 750 de miliarde €, care vizează asigurarea stabilităţii financiare în Europa prin
crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF).
În 2010, criza datoriilor a fost in cea mai mare parte axata pe evenimentele din Grecia, caz în
care costul de finanţare a datoriei publice a fost în creştere. La 2 mai 2010, ţările din zona euro şi
Fondul Monetar Internaţional au convenit sa acorde un imprumut de € 110 miliarde pentru Grecia,
condiţionat de punerea în aplicare a unor măsuri dure de austeritate. [16] Salvgardarea Greciei a fost
urmată de un pachet de € 85 miliarde de salvgardare pentru Irlanda în noiembrie, de € 78 miliarde
pentru Portugalia in mai 2011, apoi continuarea eforturilor pentru a răspunde crizei continuă în
Grecia şi în alte ţări.
Aceasta a fost prima criza din zona euro de la crearea sa în 1999. Aşa cum s-a subliniat in
presa economica s-a dovedit în mod concludent că zona euro este departe de a fi o zonă monetară
optimă.
Temeri cu privire la criza datoriilor suverane europene. Criza datoriilor grecești
Economia greacă a avut una dintre cele mai rapide rate de creştere din zona euro in perioada
2000 - 2007; în această perioadă, economia greciei a crescut la o rată anuală de 4,2% iar capitalul
străin a inundat ţara. O economie puternică şi randamente scazute a obligaţiunilor au permis
guvernului Greciei s-a ruleze mari deficite structurale. După înlăturarea a juntei militare de dreapta,
guvernul a vrut sa aduca populaţia defavorizata cu vederi de stânga pe parcursul economic principal.
În scopul de a face acest lucru, guvernele succesive elene s-au folosit, printre altele, de utilizarea
unor deficite bugetare mari pentru a finanţa locuri de muncă in sectorul public, pensii, şi alte
beneficii sociale. Începând cu anul 1993 datoria publica in PIB-ului a rămas constant peste 100%.
Iniţial, devalorizarea monedei a contribuit la finanţarea împrumuturilor. După introducerea
monedei euro in ianuarie 2001, Grecia a fost iniţial în măsură să se împrumute datorita marjelor mici
ale imprumuturilor la care avea acces. Criza financiară de la sfârşitul anilor 2000 care a început în
2007 a avut un efect deosebit de mare asupra Greciei. Doua dintre cele mai mari industrii ale ţării
sunt turismul şi transportul maritim, şi ambele au fost grav afectate de recesiune, cu scăderea
veniturilor cu 15% în 2009.
Pentru a se menţine în cadrul intervalelor uniunii monetare, guvernul Greciei a raportat în
mod eronat datele economice statistice oficiale. La începutul anului 2010, s-a descoperit că Grecia a
plătit catre Goldman Sachs si alte sute de bănci milioane de dolari în comisioane incepand cu 2001
pentru tranzacţii care au ascuns nivelul real al dobânzii aferent imprumuturilor contracatate [30].
Scopul acestor tranzactii făcute de mai multe guverne succesive grecesti a fost de a le permite să
cheltuiasca ascunzand insa deficitul real fata de UE.
În 2009, guvernul de George Papandreou a revizuit deficitul de la o valoare estimata de 6%
la 12,7%. În luna mai 2010, deficitul public grec a fost estimat la 13,6%, care este una dintre cele
mai ridicate din lume relativa la PIB. Datoria guvernului elen a fost estimată la € 216 miliarde de
euro în ianuarie 2010. Datoria publica acumulata a fost estimata a atinge 120% din PIB în 2010.
Piata titlurilor de stat grecesti se bazeaza pe investitorii străini, unele estimări sugerează că până la
70% din titlurile de stat elene s-au vandut pe plan extern.
Evaziune fiscală estimată a costat guvernul grec peste 20 miliarde dolari pe an. În ciuda
crizei, titlurile de stat grecesti licitate au fost supra-subscrise în 2010 (ex 26 ianuarie). Conform
Financial Times, la 25 ianuarie 2010, „Investitorii au plasat aproximativ 20 de miliarde € ($ 28
miliarde, 17 miliarde lire sterline), in titluri cu scadenta cinci ani, cu rată fixă , de patru ori mai mult
decât guvernul (grec) a estimate”. În luna martie, din nou, în conformitate cu Financial Times,
„Atena a vândut titluri in valoare de 5 miliarde € (4,5 miliarde lire sterline) cu scadenta 10 ani, şi a
primit comenzi de trei ori aceasta valoare”.
Declașarea datoriilor
La 27 aprilie 2010, rating-ul datoriilor grecesti a fost redus la nivelurile superioare a
statutului de "gunoi" de catre Standard & Poor in conditiile existentei unor semne care preconizau
posibilitatea defaultului in cazul datoriilor guvernului grec. Marjele dobanzzilor pentru titlurile de
stat cu scadenta de 2 ani a crescut la 15,3% ca urmare a declasarii. Unii analişti continua sa se
intrebe asupra capacitatii Greciei de a refinanta datoriile sale. Standard & Poor estima că în caz de
default investitori nu ar reuşi să obţină 30-50% din banii lor inapoi. Piețele de capital la nivel
mondial a scăzut în răspuns la acest anunţ.
În urma downgradarii si de către Fitch şi Moody, alaturi de Standard & Poor, randamentele
titlurilor de stat grecesti au crescut în 2010, atât în termeni absoluţi, cât şi în raport cu obligaţiunile
guvernamentale germane. Randamentele au crescut, în special în urma deteriorarii succesive
cotatiilor.
La data de 3 mai 2010, Banca Centrală Europeană (BCE) a suspendat pragul minim pentru
titlurile din Grecia "până la noi precizari", ceea ce înseamnă că titlurile vor rămâne eligibile ca
garanţii, chiar cu statutul de junk. Decizia garanta accesul bancilor grecesti la finanţări ieftine de la
banca centrală, şi analistii considerau ca aceasta masura trebuia să ajute, de asemenea, la creşterea
atractivitatii pentru investitori a titlurilor de stat elene. Ca urmare a introducerii acestor măsuri marja
dobanzii pentru titlurile de stat cu scadenta de 10 ani a scăzut la 8,5% , 550 puncte de bază mai sus
decat marjele practicate pentru datoria germană, în scădere de la 800 puncte de bază comparativ cu
perioada anterioara. În 22 septembrie 2011, titlurile de stat grecesti cu scadenta de 10 ani, au fost
tranzactionate la un randament efectiv de 23,6%, mai mult decât dublul marjelor din anul anterior.
Austeritatea şi acordul de împrumut
La 5 martie 2010, Parlamentul grec a adoptat masurile pentru protecţia economiei, prin care
se astepta economisirea a € 4,8 miliarde printr-o serie de măsuri, inclusiv reducerea salariilor din
sectorul public. La 23 aprilie 2010, guvernul grec a solicitat activarea pachetului de salvare a UE /
Fondul Monetar Internaţional (FMI). FMI a confirmat că a fost "pregătit pentru a raspunde rapid la
această cerere". Grecia avea nevoie de bani înainte de 19 mai, sau s-ar fi confruntat cu
imposibilitatea rasturnarii (refinantarii) unei datorii de peste $ 11.3 miliarde.
Comisia Europeană, FMI şi BCE au înfiinţat un comitet tripartit (Troika), acesta avand rolul
de a pregăti un program adecvat de politici economice care stau la baza un împrumut masiv. Troika
a fost condus de Servaas Deroose, din partea Comisiei Europene, şi a inclus, de asemenea, pe Poul
Thomsen (FMI) şi Klaus Masuch (BCE), în calitate de parteneri juniori. La 2 mai 2010, s-a ajuns la
un acord de împrumut între Grecia, celelalte ţări din zona euro şi Fondul Monetar Internaţional.
Tranzactia a constat in împrumuturi imediate in valoare de € 45 miliarde care urmează să fie
acordate în 2010, cu posibilitatea mai multe fonduri disponibile ulterior. S-a cazut de acord asupra
unui total de € 110 miliarde. Rata dobânzii pentru împrumuturile din zona euro este de 5%,
considerat a fi un nivel destul de ridicat pentru orice împrumut de salvare. Potrivit oficialilor UE,
Franţa şi Germania au cerut ca relaţiile lor militare cu Grecia sa fie o condiţie a participării lor la
salvarea financiară. Guvernul Greciei a fost de acord să impună o a patra şi ultima rundă de măsuri
de austeritate. Acestea includ:
• limitarea bonusurilor bianuale din sectorul public la suma de 1.000 €, eliminarea acestora
în totalitate pentru cei care castiga peste 3.000 € pe lună;
• o reducere de 8% a salariilor in cazul angajatilor din sectorul public şi de 3% pentru DEKO
(companiile de utilităţi din sectorul public);
• limitarea la 800 € pe lună pentru cea de a 13-a şi 14-a pensie lunara; elimnarea acesteia
pentru pensionarii care primesc peste 2.500 € pe lună;
• aplicarea unui impozit special asupra pensiilor mari;
•au fost planificate modificari a legilor care reglementează concedierile şi plata orelor
suplimentare;
• impozitele extraordinare impuse pe profitul companiei;
• creşteri în TVA la 23%, 11% şi 5,5%;
• creştere de 10% a taxele pe produse de lux şi a taxelor pe alcool, ţigări şi combustibil;
• egalizarea vârstei de pensionare pentru bărbaţi şi femei;
• vârsta generala de pensionare nu s-a schimbat, ci a fost introdus un mecanism a pentru
ajustare la schimbarile speranţei de viaţă;
• a fost creat un fond de stabilitate financiară;
• vârsta medie de pensionare a lucrătorilor din sectorul public a crescut de la 61 la 65;
• numarul întreprinderilor in proprietate publică să fie redus de la 6000 la 2000.
La 5 mai 2010, o grevă generală la nivel national a avut loc la Atena pentru a protesta contra
reducerii cheltuielilor planificate şi creşterea taxelor. Trei oameni au fost ucisi, zeci de răniţi, şi 107
arestaţi.
Potrivit unui studiu publicat la 5 mai 2010, de către Citibank, împrumuturile acordate de
Uniunea Monetară Europeană (EMU) var fi pari passu, şi nu de „senior” ca cele ale FMI. De fapt,
împrumuturile „senior” ale FMI nu au nici o bază legală, dar cu toate acestea, acest caracter este
respectat. Creditele ar trebui să acopere nevoile de finanţare a Greciei pentru următorii trei ani
(estimat la 30 miliarde € pentru restul de 2010 şi 40 miliarde € per an pentru 2011 şi 2012). Citibank
a gasit masurile de înăsprirea fiscală „în mod neaşteptat de dure”. Acestea se vor ridica la un total de
30 de miliarde € (adică 12,5% din PIB 2009) şi consta în reducerea cheltuielilor cu 5% din PIB în
2010, şi o constrangere suplimentara de 4% în 2011.
Pericolul de default
Fără un acord de salvare, exista posibilitatea ca Grecia sa prefera sa intre in default pentru
unele din datoriile sale. Primele privind datoriile din Grecia au crescut la un nivel care reflectă o
sansa mare de neplata sau de restructurare. Analistii au dat o gamă largă de probabilităţi pentru
default, estimand o sansa de 25% la 90% de neplata sau de restructurare. Cel mai probabil default ar
lua forma unei restructurări cazul în care Grecia va plăti creditorilor, inclusiv participantilor la
pachetul de salvare de până la € 110 miliarde şi anume guvernele din zona euro şi FMI, doar o parte
din ceea ce le este datorat, probabil 50 sau 25 la suta. S-a afirmat că acest lucru ar putea destabiliza
rata Euribor, care este sprijinită de titluri de stat.
În momentul de faţă, pentru că Grecia este un membru al zonei euro, ac asta nu poate stimula
în mod unilateral economia proprie prin intermediul unei politici monetară.
Grecia reprezintă doar 2,5% din economia zonei euro. În ciuda mărimii sale, pericolul este ca
un default din partea Greciei va determina investitorii să-şi piardă credinţa în alte ţări din zona euro.
Această preocupare este orientata catre Portugalia şi Irlanda, ambele avand datorii mari şi probleme
de deficit. Italia are, de asemenea, o datorie mare, dar poziţia sa bugetară este mai bună decât media
europeană, şi nu este considerata printre ţările cu cel mai mare risc. Zvonurile recente lansate de
speculatori despre un plan spaniol de salvare au fost respinse de către prim-ministrul spaniol José
Luis Rodríguez Zapatero ca „nebunie completă” şi „intolerabil”. Spania are o datorie relativ scăzut
în rândul economiilor avansate, la doar 53% din PIB în 2010, mai mult de 20 puncte mai puţin decât
Germania, Franţa sau SUA, şi mai mult de 60 puncte mai puţin decât Italia, Irlanda sau Grecia, şi nu
se confruntă cu un risc de neplată. Spania şi Italia sunt economii mult mai mari decât Grecia; ambele
ţări au cea mai mare pondere a datoriilor lor controlate pe plan intern, şi sunt într-o situaţie fiscală
mai bună decât Grecia şi Portugalia, facand un default improbabil cu excepţia cazului în care situaţia
devine mult mai severa.
Obiecţii cu privire la politicile propuse
Criza este privită ca o justificare pentru impunerea austeritatii fiscală cu privire la Grecia, în
schimbul finanţarii europene, care ar reduce costurile îndatorării pentru guvernul grec. Impactul
negativ al politicii fiscale mai stricte ar putea compensa impactul pozitiv al costurilor îndatorării mai
mici şi perturbările sociale ar putea avea un impact semnificativ negativ asupra investiţiilor şi
creşterii economice pe termen lung. Joseph Stiglitz a criticat, de asemenea, Uniunea Europeana
pentru lentoarea in a ajuta Grecia, insuficienta sustinere a noului guvern, lipsa de puterea de vointa
de a configura suficient "un cadru de solidaritate şi stabilizare" pentru a sprijini ţările care se
confruntă cu dificultăţi economice, şi prea mult respect faţă de agenţiile de rating.
Ca o alternativă la acordul de salvare, Grecia ar putea părăsi zona euro. Wilhelm Hankel,
profesor emerit de economie la Universitatea Goethe din Frankfurt a sugerat într-un articol publicat
în Financial Times că soluţia preferată pentru „criza” titlurilor de stat grecesti ar fi o ieşire din zona
euro, urmată de o depreciere a monedei. Austeritatea fiscala sau o ieşire din zona a monedei euro
este o alternativa de a accepta randamente guvernamentale diferenţiate în cadrul zonei euro. Dacă
Grecia rămâne în euro, în timp ce accepta randamente mai mari a titlurilor, care să reflecte deficitul
public ridicat, ratele înalte ale dobânzilor ar putea diminua cererea, ar creste economisirea si ar
imprima economiei o evolutie lentă.
Extinderea dincolo de Grecia
Una dintre preocupările centrale, înainte de masurile de salvare a fost că această criză s-ar putea
răspândi dincolo de Grecia. Criza a redus încrederea în alte economii europene. Irlanda, cu un
deficit public în 2010 de 32,4% din PIB, Spania, cu 9,2%, şi Portugalia, de 9,1% sunt cel mai expuse
la risc.
Irlanda
Criza datoriilor suverane Irlandei nu s-a bazat pe exces de cheltuieli din partea guvernului, ci pe
garantiile aqcordate de catre stat pentru şase cele mai mari banci irlandeze care au finanţat bula
imobiliara. La 29 septembrie 2008, ministrul de finanţe Brian Lenihan, Jr. a emis o garanţie de un an
in favoarea deponenţilor băncilor şi deţinătorilor de titluri. El a reînnoit aceasta garantie pentru încă
un an în luna septembrie 2009 la scurt timp după lansarea Agenţiei Naţionale pentru Managementul
Activelor, un organism creat pentru a elimina creditele neperformante din cele şase bănci.
În decembrie 2008 controversa creditelor ascunse din cadrul Băncii Anglo Irlandeze a dus la
demisia a trei directori, inclusiv directorul executiv Seán Fitzpatrick. Un misterios "Golden Circle"
format din zece oameni de afaceri sunt în prezent investigati pentru actiuni cumpărate în Banca
Anglo Irlandeză, folosind împrumuturi de la bancă, în anul 2008. In Ianuarie 2009 s-a confirmat
naţionalizarea băncii.
În aprilie 2010, ca urmare a unei creşteri marcante a randamentelor titlurilor irlandeze cu
scadenta de 2 ani. La acel moment Agenţia Nationala de Management a Datoria de Stat a spus că nu
a avut "nici un fel de obligaţii majore de refinanţare" în 2010.
Până în septembrie 2010, băncile nu si-au putut asigura finantarea garanţia de stat a fost
reînnoita pentru al treilea an. Acest lucru a avut un impact negativ asupra titlurilor guvernamentale
irlandeze, iar ajutorul de stat pentru bănci a crescut la 32% din PIB, şi aşa că guvernul a început
negocierile cu BCE şi FMI, în urma căruia a rezultat acordul de salvare din 29 noiembrie 2010 in
valoare de € 85 miliarde. În februarie 2011 guvernul a pierdut alegerile. În aprilie 2011, în ciuda
tuturor măsurilor luate, Moody a retrogradat datoria băncilor la statutul de gunoi. Dezbaterea privind
necesitatea unui nou acord de salvare continuă.
Portugalia
Conform unor articole din presa portugheza între Revoluţia Garoafelor din 1974 si 2010,
guvernele democratice portugheze au încurajat cheltuieli excedentare şi bule de investiţii prin
intermediul unor parteneriate neclare publice-private şi finanţarea unor numeroase consultanţe
externe ineficiente şi inutile realizate de comisii şi firme. Acest lucru a permis alunecari
considerabile de fonduri în cazul lucrările publice şi salarii si bonusuri foarte mari pentru
managementul de top şi responsabilii de proiecte. Credite riscante, crearea datoriei publice, precum
şi fonduri europene structurale şi de coeziune au fost prost gestionate pe parcursul aproape a patru
decenii.
Robert Fishman, în articolul din New York Times "Pachetul de salvare inutil pentru
Portugalia", arată că Portugalia a cazut victima unor valuri succesive de speculaţii prin presiunea
exercitata de caeio care tranzactionau pe pietele secundare titlurile de stat, agenţiile de rating şi
speculatori. În primul trimestru al anului 2010, înainte de presiunea pieţelor, Portugalia a avut una
dintre cele mai bune rate de recuperare economică în UE. Avand in vedere comenzile industriale,
exporturile, inovarea antreprenoriale Purtugalia a fost la nivelul vecinilor sau chiar a depăşit vecinii
săi din Europa de Vest.
La 16 mai 2011, liderii zonei euro a aprobat oficial un pachet de salvare de € 78 miliarde
pentru Portugalia. Împrumutul de salvare urma a fi în mod egal împărţit între mecanismul european
de stabilizare financiară, Fondul european de stabilitate financiară, precum şi Fondul Monetar
Internaţional. Ca parte din planul de salvare, Portugalia fost de acord să elimine dreptul sau de veto
detinut în Portugal Telecom cu scopul de a pregăti terenul pentru privatizare. Portugalia a devenit a
treia ţară din zona euro, după Irlanda şi Grecia, carea a primit un pachet de salvare.
La 6 iulie 2011, s-a confirmat că ratingurile agenţiei Moody a diminuat ratingul de credit al
Portugaliei la statutul de „gunoi”, Moody lansand, de asemenea, speculaţiile că Portugalia ar putea
urma Grecia în solicitarea unui al doilea plan de salvare.
Spania
La scurt timp după anunţarea noului "Fondul de urgenta" al UE pentru ţările din zona euro la
începutul lunii mai 2010, guvernul spaniol a anunţat noi măsuri de austeritate destinate să reducă şi
mai mult deficitul tarii bugetul. Guvernul socialist a sperat sa evite reduceri atât de adânci, dar
creşterile economice sumbre, precum şi presiunile interne şi internaţionale au forţat guvernul să
extindă reducerile deja anunţate în luna ianuarie. Fiind una dintre cele mai mari economii din zona
euro starea economiei Spaniei este de interes special pentru observatorii internaţionali, şi a fost
supusa unei mari presiuni din partea Statelor Unite, FMI, alte ţări europene şi Comisia Europeană
să reducă deficitul mai agresiv.
Potrivit Financial Times, Spania a reuşit să diminueze deficitul de la 11,2% din PIB în 2009
la 9.2% în 2010. Trebuie menţionat că datoria publica a Spaniei (de 60,1% din PIB în 2010) este
semnificativ mai mica decât cea a Greciei (142.8%), Italiei (119%), Portugaliei (93%), Irlandei
(96,2) şi Germaniei (83,2%), Franţei (81,7%) şi Regatulului Unit (80,0%).
Belgia
În 2010, datoria publică a Belgiei a fost de 100% din PIB - al treilea cel mai înalt nivel în
zona euro după Grecia şi Italia şi au existat îndoieli cu privire la stabilitatea financiară a băncilor
După alegerile neconcludente din iunie 2010, în iulie 2011 țara mai avea încă doar un guvern
interimar partidele din cele două grupuri lingvistice principale din ţară (flamandă şi valonă) nu au
putut ajunge la un acord cu privire la modul de a forma un guvern majoritar. Analiştii financiari
prognozează că Belgia ar fi următoarea ţară care urmează să fie lovita de criza financiară avand in
vedere ca marjele împrumuturilor au crescut pentru Belgia.
Cu toate acestea, deficitul de 5% a fost relativ modest, iar titlurile de stat emise de guvernul
belgian cu o maturitate de 10 ani, au fost adjudecate in noiembrie 2010 la un cost de 3,7% fiind în
continuare mai mici decât cele din Irlanda (9,2%), Portugalia (7%) şi Spania (5,2%). În plus,
datorită ratei înalte de economii personale, guvernul belgian a finanţat deficitul din economii, în
principal de pe piaţa internă, ceea ce-l face mai puţin predispus la fluctuaţiile de pe pieţele de credit
internaţionale.
Regatul Unit
Potrivit Comitetului de Politică Financiara „Orice întrerupere asociata la pieţele de finanţare
bancara ar putea metamorfoza băncile din Regatul Unit”. Guvernatorul Bancii Angliei, Mervyn
King a declarat că Marea Britanie este foarte mult expusa la risc datorita unor evolutii tip domino a
defaulturilor şi a invitat băncilor sa constituie mai mult capital atunci când condiţiile financiare au
permis. Guvernul de coaliţie a declarat măsuri de austeritate care ar urma să fie esenţiale ca nu
cumva pietele sa isi piarda increderea in Marea Britanie de asemenea, si că situaţia sa a fost, în
esenţă, aceeaşi ca a Portugaliei, dar că a avut datorii cu scadente pe termen lung.
Elveţia
În septembrie 2011, Banca Naţională a Elveţiei a depreciat francul elveţian la un plafon de
1,20 franci per euro. Francul s-a apreciat în raport cu euro pe parcursul crizei, ceea ce a dăunat
exportului elveţian. Banca Naţională a Elveţiei a surprins traderii de valuta statuand că „nu va mai
tolera o rată de schimb euro-franc sub rata minimă de 1,20 franci”. Aceasta este cea mai mare de
intervenţie elveţiana din 1978.
Soluţii
Măsurile UE de urgenţă
La 9 mai 2010, cele 27 de state membre ale Uniunii Europene au convenit să creeze EFSF,
un instrument juridic care vizează menţinerea stabilităţii financiare în Europa, prin acordarea de
asistenţă financiară pentru statele din zona euro aflate în dificultate. Facilitatea este garantata solidar
şi individual de către guvernele ţărilor din zona euro.
Pentru a atinge aceste obiective Facilitatea este conceput sub forma unui vehicul cu
destinaţie specială (SPV), care va vinde titluri şi de va folosi banii pe care îi obtine pentru a da
împrumuturi de până la un maxim de € 440 miliarde naţiunilor din zona euro care au nevoie. Noua
entitate va vinde datoria numai după o cerere de ajutor făcută de o ţară.
Împrumuturi EFSF ar completa împrumuturi acordatew de către creditorul de ultimă
instanţă, Fondul Monetar Internaţional, şi în anumite cazuri de către Mecanismul European de
Stabilizare Financiară (European Financial Stabilisation Mechanism).
Plasă de siguranţă totala disponibila ar fi, prin urmare, € 750 miliarde constând din: până la
€ 440 miliarde de la EFSF, până la € 60 miliarde imprumut de la Mecanismul European de
Stabilizare Financiară (depind de garanţiile acordate de către Comisia Europeană, utilizând bugetul
UE ca garanţie) şi € 250 miliarde împrumut susţinut de FMI. Acordul este creat pentru a permite
BCE să înceapa să cumpere din datoria publică pe piaţa secundară, ceea ce este de aşteptat să reducă
randamentele titlurilor. BCE a anunţat o serie de măsuri care vizează reducerea volatilităţii de pe
pieţele financiare şi la îmbunătăţirea lichidităţii:
• în primul rând, a început operaţiunile de cumpărare titluri de stat şi private pe piaţa
• în al doilea rând, a anuntat doua alocari de 3 luni şi o alocare de 6 luni a operaţiunilor de
rtefinantare pe termen lung (LTRO lui).
• în al treilea rând, a reactivat linii de swap cu dolarul , cu sprijinul Rezervei Federale.
Ulterior, băncile membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale au inceput sa
cumpere datorii guvernamentale.
Stocurile au crescut în toată lumea după anunţuri cu prvire la temerile că criza datoriilor din
Grecia s-ar putea extinde diminuat, unele au crescut cel mai mult decat într-un an sau mai mult.
Euro a atins cel mai mare nivel în 18 luni, înainte de a atinge un nou nivel mionim in ultimii patru
ani, o săptămână mai târziu. Preţurile materiilor prime au crescut, de asemenea, în urma anunţului.
În ciuda mutărilor facute de catre UE, comisarul european pentru Afaceri Economice şi
Financiare, Olli Rehn, a cerut o reducere „absolut necesara” a deficitului de către ţările puternic
îndatorate - Spania şi Portugalia Bancherii din sectorul privat şi economişti au avertizat de asemenea
că ameninţarea unei recesiuni duble baie nu s-a stins. Stephen Roach, presedintele Morgan Stanley
Asia, a avertizat despre această ameninţare spunand „Când ai o redresarea economică vulnerabila
post-criză şi crizele reverberează în urma acesteia, aveti unele riscuri foarte grave la adresa ciclului
de afaceri la nivel mondial”. Nouriel Roubini a afirmat de asemenea ca existenta noilor credite la
dispoziţia ţărilor puternic îndatorate nu echivaleaza cu o revigorare imediată a averilor economice:
„În timp ce bani sunt acum disponibili pe masă, tot această sumă este condiţionată de aplicarea unor
masuri de ajustare fiscală şi reforme structurale de catre aceste tari”.
În iulie 2011, s-a convenit în timpul Summit-ului UE ca Grecia ar trebui să primească
împrumuturi de la UE, cu rate ale dobânzii mai mici de 3,5%.
În septembrie, 2011, Jürgen Stark a fost al doilea reprezentant german, după Axel A. Weber,
care a demisionat din Consiliul Guvernatorilor BCE în 2011. Weber, fostul presedinte Deutsche
Bundesbank, fusese considerat a fi cel mai probabil succesor lui Jean-Claude Trichet ca preşedinte
al bancii. S-a crezut ca atat el cat şi Stark au demisionat din cauza "nefericirii cu privire la achiziţiile
de titluri ale BCE, despre care criticii spun că erodează independenţa băncii". Stark a fost "probabil
cel mai agresiv", membru al consiliului de când a demisionat. Weber a fost înlocuit de succesorul
său la Bundesbank, Jens Weidmann şi liderii din Berlin fac presiuni pentru un succesor german a
Stark. Mai târziu în aceeaşi lună, în ajunul unui test parlamentar importantă în Germania,
comentatorul britanic David Marsh a considerat ca Weidman a luat o atitudine diferita în raport cu
cancelarul german Angela Merkel, căreia îi fusese anterior consilier economic. Astfel Weidmann ar
înclina spre "Zona euro ar trebui sa rămâna o grupare mai flexibila de ţări" decât în prezent, nu
conform scopului declarat de catre Merkel de menţinere a Euro şi zonei euro, în formele lor actuale.
În acest Bundestagul a votat 523 la 85 pentru a aproba majorarea fondurilor disponibile EFSF
(European Financial Stability Facility) la € 440 miliarde (Germania avand o parte de € 211
miliarde), o victorie pentru Merkel, deşi alte moduri posibile de a extinde competenţele EFSF şi
zonei euro nu au fost abordate în legislativ.
Liderii Uniunii Europene au făcut două propuneri majore pentru asigurarea stabilităţii fiscale
pe termen lung. Prima propunere este crearea mecanismului european de stabilitate financiară [151].
A doua este o autoritate unică, responsabilă de supravegherea şi coordonarea politicilor fiscale si a
cheltuielilor guvernamentale din ţările membre UE, temporar numit Trezoreria Europeana.
Facilitatea de stabilitate este susţinuta financiar de UE şi FMI. Parlamentul European, Consiliul
European, şi în special Comisia Europeană, pot oferi un oarecare sprijin pentru trezorerie în timp ce
aceasta este încă în construcţie. Cu toate acestea, supravegherea puternica a Comisiei Europene în
domeniul impozitării şi a politicii bugetare şi a mecanismelor de aplicare, uneori, au fost descrise ca
fiind posibile încălcări cu privire la suveranitatea statelor membre ale zonei euro.
Unii factorii de decizie politică germană au mers atat de departe încât să spun că planurile de
salvare de urgenţă ar trebui să aducă pedepse aspre pentru beneficiarii ajutoarelor UE, cum ar fi
Grecia. Alţii consideră că o revenire bruscă la politicile financiare "non-keynesiene" nu este o
soluţie viabilă şi preconizeaza ca politicile deflaţioniste acum impuse in ţări precum Grecia şi Italia
ar putea prelungi şi aprofunda recesiunea acestora. The Economist a sugerat faptul că în cele din
urmă "contractul social" grec, care presupune "cumpărarea" pacii sociale prin locuri de muncă in
sectorul public, pensii şi alte prestaţii sociale, va trebui să fie schimbat într-unul bazată mai mult pe
stabilitate a preţurilor şi economisire din partea guvernului în cazul în care moneda euro va
supravieţui. Deoarece Grecia nu mai poate devaloriza moneda pentru a iesi din dificultăţile
economice va trebui să-si controleze mai bine cheltuielile decât a facut-o de la începutul celei de a
treia Republica Elenă.
Indiferent de măsurile corective alese pentru a rezolva situaţia grea actuală, atâta timp cât
fluxurile de capital transfrontalier rămân nereglementate în zona euro, bulele de active, precum şi
dezechilibrele de cont curent sunt susceptibile de a continua. De exemplu, o ţară care ruleaza deficit
de cont curent sau deficit al balanţei comerciale mari(de exemplu, importă mai mult decat exporta)
trebuie să fie, de asemenea, un importator net de capital, aceasta este o identitate matematica numit
balanţa de plăţi. Cu alte cuvinte, o ţară care importă mai mult decat aceasta exporta trebuie să
împrumute, de asemenea, pentru ca să plătească pentru aceste importuri. În schimb, surplusul mare
al Germaniei in balanta comerciala (poziţia exportului net), înseamnă că aceasta trebuie să fie, de
asemenea, un exportator net de capital, împrumutand bani în alte ţări pentru a le permite să cumpere
bunuri fabricate in Germania. Deficitele comerciale din 2009 ale Italia, Spania, Grecia, şi Portugalia
au fost estimate la 42.96 miliarde dolari, 75.31 miliarde dolari, 35.97 miliarde dolari şi respectiv
25.6, în timp ce excedentul Germaniei comerciale a fost de 188.6 miliarde dolari. Un dezechilibru
similar există în SUA, care are un deficit comercial mare (poziţia de import net) şi, prin urmare, este
un debitor net de capital din străinătate. Ben Bernanke a avertizat cu privire la riscurile unor astfel
de dezechilibre în 2005, argumentând că o "abundenta de economii" într-o ţară cu un excedent
comercial poate conduce capitalul în alte ţări cu deficite comerciale, reducând în mod artificial ratele
dobânzilor şi crearea unor bule de active.
O ţară cu un excedent comercial ar observa, în general, valoarea monedei sale apreciindu-se
în raport cu alte valute, ceea ce ar reduce dezechilibrul deoarece preţul relativ al exporturilor sale ar
creşte. Aceasta apreciere a monedei apare deoarece ţara importatoare vinde moneda sa pentru a
cumpăra moneda ţării exportatoare pe care o utilizeaza pentru a achiziţiona bunuri. Cu toate acestea,
multe dintre ţările implicate în criză utilizeaza moneda euro, astfel încât aceasta nu este o soluţie
disponibilă în prezent. Alternativ, dezechilibrele comerciale ar putea fi abordate prin modificari ale
tiparelor de consum si economisire. De exemplu, în cazul în care cetăţenii unei ţări ar economisi mai
mult in loc de a consuma produse din import aceasta ar reduce deficitul comercial. De asemenea,
reducerea deficitelor bugetare este o alta metoda de a ridica nivelul de economisire unei ţări.
Controlul capitalui prin care se restricţionează sau se penalizeaza fluxurile de capital în afara
graniţelor este o alta metoda care poate reduce dezechilibrele comerciale. Ratele dobânzilor pot fi,
de asemenea, ridicate pentru a încuraja economisirea internă, cu toate că această prestaţie este
compensata prin încetinirea economiei şi creşterea plăţilor de dobanda din partea guvernului.
A fost făcută sugestia ca stabilitatea pe termen lung în zona euro necesită o politică fiscală
comună, mai degrabă decât controalele privind investiţiile de portofoliu. În schimbul finanţarii mai
ieftine de la UE, Grecia şi alte ţări, în afară de a fi pierdut controlul asupra politicii monetare şi
politicii valutară, datorita existentei monedei euro, prin urmare, ar pierde si controlul asupra politicii
fiscale interne.
În cele din urmă, au existat unele critici asupra măsurilor de austeritate puse în aplicare de
către majoritatea ţărilor europene pentru a contracara această criză a datoriilor. În afară de
argumentele cu referire la austeritate sau nu, creştere sau stagnare a cheltuielilor, existenta soluţiei
macroeconomice, a existat de asemenea un sentiment de management injust a crizei, care în mare
parte provine de la ideea că, ca o consecinţă directă a crizei financiare, populaţia activa nu ar trebui
să fie considerata responsabila pentru erorile de gestionarea defectuoasă a economiei de catre
economisti, investitori, şi bancherii. Peste 23 de milioane de lucrători din UE au devenit şomeri ca
urmare a crizei economice globale din perioada 2007-2010, în timp ce mii de bancheri la nivelul UE
au devenit milionari în ciuda colapsurilor sau naţionalizarilor (în cele din urmă plătite de către
contribuabili) a instituţiilor la care au lucrat pe timpul crizei , fapt ce a determinat pe mulţi să
solicite reglementări suplimentare a sectorului bancar în întreaga lume nu numai Europa.
Reforma şi recuperare
În martie 2011, o nouă reformă a Pactului de Stabilitate şi de Creştere a fost iniţiata, cu
scopul de intarire a normelor, prin adoptarea unei proceduri automate de impunere de sancţiuni în
caz de încălcare a deficitului sau normelor cu privire la datorii.
Ulterior, Trezoreria Europene propusa a fost implementata temporar ca Fondul European de
Stabilitate Financiară (European Financial Stability Facility), care va functiona pana ce Mecanismul
European de Stabilitate, cu caracter permanent, va fi stabilit în urma ratificării Tratatului aferent. În
iulie 2011, s-a convenit în timpul summitului UE, ca EFSF va avea mai multe competenţe pentru a
interveni pe pieţele secundare, astfel diminuand dramatic riscul în zona euro cu scopul de a combate
criza.
Criza datoriilor suverane din zona euro se intensifică
Preocupările cu privire la o încetinire a creşterii în toată lumea au potentat manifestarile
crizei datoriilor suverane din zona euro. O revenire pe scară largă la nivel mondial a fost privita ca o
cale importantă de reducere a poverii datoriei publice. În urma raportarilor macroeconomice
dezamăgitoare din intreaga lume, accentul s-a pus pe intrebarea de unde ar trebui sa vina creşterea la
un moment în care factorii de decizie au fost pe punctul de a ramane fara muniţie. Odata cu
încetinirea ritmului economiei americane, şovăie creştere în Franţa şi Germania şi impulsul este în
scădere pe pieţele emergente, participanţii pe piaţă au urmarit evoluţia din zona euro, cu anxietate în
creştere pe fondul incertitudinii politice. Preţurile de piaţă reflectă îngrijorarea că criza datoriei
suverane are un trend de raspandire progresiva de la periferie spre centrul zonei euro. Reevaluările
capacităţilor de rambursare ale Greciei, Irlandei şi Portugaliei şi îndoielile în creştere cu privire la
capacitatea lor de a reveni la pieţele titlurilor de stat în timpul specificat în programele de sprijin
oficial, au continuat să conducă preţul datoriilor suverane.
Condiţiile de finanţare a bancilor se deteriorează
Deteriorarea datoriilor suverane a continuat să afecteze negativ costurile de finanţare a
băncilor şi accesul la piaţă. Problemele datoriilor suverane pot afecta băncile în diverse moduri, de
la pierderi directe pe datorii suveran şi valori mai mici ale garanţiilor pentru desfasurarea activitatii
si finanţari de la banca centrala, pana la beneficiile reduse pe care băncile le obtin din garanţii
guvernamentale, inclusiv cotatii deteriorate a bancilor. Participantii in piata au rămas îngrijorati cu
privire la expunerile suverane după ce Autoritatea Bancară Europeană (EBA) a publicat rezultatele
celei de a doua runde de teste de stres bancar. Reacţiile pieţei la data de 18 iulie au fost
inmarmuritoare, în ciuda îmbunătăţirilor în ceea ce priveşte calitatea, gravitatea şi verificarea
încrucişată faţă de exercitiul din anul trecut. EBA a identificat neajunsuri de capital în opt din 90 de
banci importante, şi a recomandat creşterea de capital pentru un alte 16 bănci care au trecut testul
intr-un interval de 1 punct procentual fata de pragul de 5% pentru capital de rangul I. Impactului
asupra pieţei a datelor identificate a fost limitat dar a indicat oarecum o mai mare diferenţiere între
bănci. Ratele CDS au crescut pentru băncile greceşti şi spaniole, şi s-au diminuat pentru băncile
irlandeze şi portugheze. Analiştii s-aa axat pe comunicarea expunerilor suverane care însoţesc
rezultatele oficiale pentru a rula propriile lor scenarii de default suveran. În majoritatea cazurilor, s-a
sugerat că diminuarile generate implicit de piata cu prtivire la datoriile Europene periferice ar putea
reduce ratele de capital, dar la niveluri gestionabile. Cu toate acestea, temerile grave privind
extinderea criszei datoriilor suverane în Italia şi Spania, au dus la o amplă vanzare a actiunilor si
titlurilor bancare. Presiuni de vânzare au crescut de la băncile din Italia şi Spania, la cele din Belgia
şi Franţa, şi mai târziu la băncile de pe întregul continent, inclusiv cele cu sediul în ţările nordice
Evaluarea capitalului bancilor.
Până la începutul lunii septembrie, evaluarile bancilor au testat noi profunzimi pe ambele
maluri ale Atlanticului. În Statele Unite, procese noi legate de imprumuturile ipotecare subevaluate
au agravat presiunile asupra capitalului bancar rezultat din revizuirea negativa a cresterilor.
Perspectivele pietei in sectorul bancar în ansamblu au rămas umbrite datorita unor temeri cu privire
la creştere şi riscul suveran, precum şi ratelor scăzute ale dobânzilor dar şi modificărilor
reglementare, o combinaţie care aulăsat investitorii o imagine neclara despre cursul viitor al
industriei şi câştigurile potenţiale. Aceste evoluţii au mers mână în mână cu tensiunile de pe pieţele
de finanţare bancare.
În lipsa finanţării pe piaţă, băncile cu sediul în ţările asociate cu probleme legate de datoriile
suverane au continuat să se bazeze pe lichiditatea Eurosistemului pentru a finanţa o parte
semnificativă a bilanţului lor. Pentru băncile elene, finanţarea de la banca centrală a reprezentat 96
miliarde de euro (la sfârşitul lunii iulie), plus lichiditati de urgenţă; pentru băncile irlandeze şi
portugheze, cifrele corespunzătoare au fost 98 miliarde şi 46 miliarde de euro (august). În luna iulie,
băncile din Italia si-au dublat împrumutul de la nivelul Eurosistemului la 80 miliarde de euro (85
miliarde de euro în august). Cu toate acestea, cercetarea din sector indică faptul că cele mai multe
bănci europene mari au finanţat deja aproximativ 90% din obiectivul lor de finanţare pe 2011 si
chiar s-au prefinantat pentru 2012.
Cererea de active sigure
Temerile legate de recesiune în unele economii mature şi ingrijorarile grave de pe pieţele de
titluri suverane din zona euro au crescut cererea pentru activele traditionale de refugiu / sigure. Ca
urmare, randamentele pe unele dintre cele mai lichide si bine cotate titluri suverane au scăzut
considerabil. Timp de zece ani, randamentele datoriei publice din SUA, Germania şi Elvetia au
scăzut sub 2%, în timp ce ratele reale ale dobânzilor pentru titlurile cu scadenta pe termen lung din
SUA şi Marea Britanie au intrat pe teritoriul negativ. Randamentele nominale privind unele bonuri
de tezaur americane pe un termen scurt, chiar au scăzut sub zero, la începutul lunii august, deşi acest
lucru a coincis cu anuntul Bank of New York Mellon, potrivit căreia aceasta va începe sa perceapa
taxe la depozitele mari. De asemenea, preţul aurului a stabilit noi recorduri istorice iar francul
elveţian s-a apreciat brusc în deoarece investitorii si-au mutat în activele Elveţia. Acestea au inclus
titluri ale statului elveţian, care a avut randamente negative pentru scadenţele la doi ani o mare parte
din luna august.
Banca Naţională a Elveţiei (SNB) a reacţionat puternic la aprecierea monedei sale. La 3
august, SNB a anunţat că va reduce rata dobânzii " cat mai aproape de zero". De asemenea, a
majorat suma pe care o împrumută pe piaţa interbancară de la 30 de miliarde CHF la 200 miliarde
de CHF, reducand rata dobânzii aferente creditelor interbancare la toate scadenţele. Acest lucru a
contribuit la un declin a valorii francului elveţian de peste 10% faţă de euro. Cu toate acestea francul
elvetian a început să se aprecieze din nou la începutul lunii septembrie, fapt care a determinat SNB
ca la 6 septembrie sa afirme că: „cu efect imediat, nu va mai tolera un curs de schimb EUR / CHF
sub nivelul minima a CHF de 1.20. SNB va pune în aplicare această rată minimă cu cea mai mare
determinare şi este pregătita să cumpere valută străină în cantităţi nelimitate”.
Alte ţări au introdus, de asemenea, măsuri pentru a contracara presiunea ascendentă asupra
valorii monedelor lor. În Japonia, de exemplu, autoritatile au vândut yeni în pieţele de schimb de la
începutul lunii august. După o depreciere de scurtă durată de aproximativ 2%, valoarea yenului față
de dolar s-a stabilizat pentru perioada rămasă din august şi în septembrie. Şi guvernul brazilian a
introdus, la 27 iulie un impozit de 1% pe tranzacţi instrumente derivate pe schimburi valutare
onshore care a rezultat în poziţii short pentru dolarul american de peste 10 milioane dolari. De
atunci, realul brazilian s-a depreciat cu aproximativ 5% faţă de dolar.
