Educaţia şi matricea dezvoltării umanului

Albuleţ Roxana Sânziana

Duţă Teodora Mădălina

Miulescu Miruna Luana

Pedagogie, anul II

Argumentele care susţin abordarea problematicii dezvoltării umane de către psihologia educaţiei sunt, în esenţă, următoarele:

psihologia educaţiei studiază factorii dezvoltării pentru a descoperi, explica şi controla construcţia fundamentelor psihologice ale unui subiect/grup uman prin puterea educaţiei, privite ca sistem funcţional, cu finalitate formativă (valorică);

educatorul/formatorul are ca misiune fundamentală dezvoltarea şi formarea personalităţii ca o continuă relaţie între prezent, experineţa trecutului şi potenţialul anticipării viitorului.

Paradigma educabilităţii: concept, teorii, modele aplicaţii

Conceptul de educabilitate dezvoltă ideea conform căreia fiinţa umană conţine ca matrice internă a structurii sale funcţionale evoluţia în progresie relativ controlabilă a echilibrului tuturor componentelor personalităţii sale.

Educaţia este un proces de schimbare care duce la dezvoltarea subiectului într-un context de libertăţi asumate sau condiţionate (A. Silva).

Dezvoltarea prin educaţie este esenţialmente necesară nu numai pentru că umanizează trebuinţele/nevoile fundamentale, dar şi explică cum variază ele de la un subiect la altul, ce mecanisme sunt implicate, ce acompaniamente emoţional – motivaţionale definesc procesele complexe de personalizare, de individualizare.

Temă de reflecţie

Predarea este ştiinţă sau artă?

În anii ‘50 profesorul universitar Gilbert Highet de la Columbia University spunea în cartea intitulată Art of teaching:

,, ...consider că predarea este o artă, nu o ştiinţă. Mi se pare foarte periculos să aplici metode specifice ştiinţelor fiinţelor umane... Predarea implică emoţii, care nu pot fi surprinse şi apreciate în mod sistematic... Trebuie să fiţi de acord că nu totul poate fi făcut cu ajutorul unor formule.”

(Highet, 1957, p.7,

apud Stănculescu, 2008)

,, ...eficienţa oricărei profesii depinde foarte mult de bazele ştiinţifice ale acesteia. Activitatea profesorilor se va îmbunătăţi: a) cu ajutorul metodelor instrumentate ştiinţific, interpretării obiective a datelor, în afara oricăror idei preconcepute sau supoziţii care nu au fost verificate; b) dacă deciziile în educaţie vor fi luate ţinându-se cont de investigaţiile ştiinţifice mai degrabă decât de opinii generale.”

(Thorndike, 1962, p. 63,

apud Stănculescu, 2008)

Psihologia educaţiei abordează educabilitatea conţinând ca intrinsec – semnificativă problema ordinii create în personalitate de interacţiunea celor patru factori:

ereditatea mediul educaţia Eul/Sinele

Ordinea biologică şi dezvoltarea psihoeducaţională a umanului

Ordinea biologică produce sau induce în dezvoltarea psihofizică un registru de achiziţii, transformări şi progrese în mare parte cunoscut şi acceptat, temeiul constituindu-l acţiunea legităţilor ereditare.

Ereditatea exprimă tendinţa organismului uman de a prezerva şi

transmite caracteristicile ascendenţilor la

descendenţi.

Ordinea psihologică şi dezvoltarea umană

Ordinea psihologică introduce în paradigma dezvoltării o serie de explicaţii, unele dintre ele aflându-şi rădăcinile în programul definit de calitatea mecanismelor constituite psihologic, dar pe fundalul învăţării, al mediului, al educaţiei şi al sinelui.

,,Daţi-mi 12 copii cu o sănătate bună şi o conformaţie bună şi, prin educaţie, pot garanta că voi face din fiecare specialistul pe care îl vreau: medic, jurist, artist, om de afaceri (...),, independent de vârstă, interese, rasă. (J. B. Watson)

un plus de determinism social şi emoţional al dezvoltării psihice, filiaţiile aparţinând mediului natural fiind conexe şi plasate în contextul comunităţii umane, numit şi context comunitar.

Ordinea mediului şi complexitatea dezvoltării

Avem în vedere mediul cu toate aspectele lui: culturale, geografice, sociale, nutriţionale, profesionale. Determinanţii de mediu se circumscriu principial următoarelor categorii de bază, efectele şi magnitudinea interacţiunii acestora fiind variabile:

fizice sau ecologice

sociale modele culturale

Ordinea Eului în dezvoltarea umană

Ordinea dată de puterea Eului/Sinelui generează şi explică modul şi mecanismel prin care subiectul însuţi, ca entitae, îşi poate construi prorpia personalitae, îşi poate asigura un anumit stil şi o anumită eficienţă generală, îşi pune în mişcare potenţialul adaptativ şi creativ (combinaţie de ereditate, mediu şi psihologic specifică activităţilor de joc, învăţare, muncă şi creaţie).

Le putem încorpora în ceea ce se numeşte ,,self-învăţare”, ,,self-management”, dar mai ales ,,self-fizic, social, intelectual, emoţional sau spiritual”.

Selful este efectul unei acţiuni personalizate a forţelor de reglare şi autoreglare a dezvoltării psihice, aici incluzându-se acte de voinţă, puterea atitudinală, calitatea forţelor de automanifestare psihologică etc.

Dezvoltarea umană: concept, teorii, valori psihoeducaţionale

Psihologia dezvoltării reprezintă studiul modificărilor psihologice care au loc de la naştere până la sfârşitul vieţii.

Ea studiază atât schimbările care au loc în dezvoltarea umană, cât şi factorii care determină, condiţionează şi influenţează calitatea acestor schimbări.

Psihologii dezvoltării au încercat să descrie, să înţeleagă şi să explice rutele dezvoltării şi ritmurile schimbărilor comportamentale însoţitoare.

Dezvoltarea umană: concept, teorii, valori psihoeducaţionale

Pentru aceasta, tentativele lor şi-au găsit temeiuri, concepte, teorii şi orientări în :

utilizarea de teorii şi enunţuri logice, adesea abstracte, privind natura dezvoltării ;

valorificarea, la nivelul cunoaşterii timpului, a contribuţiilor pe care disciplinele apropiate domeniului de bază le-au adus (biologia, sociologia, antropologia, psihanaliza, neuroştiinţele etc.) ;

formularea unor enunţuri cu valoare ipotetică, dar şi asertivă, adesea condiţională sau proceduală, mai mult sau mai puţin adecvate schimbărilor produse în conduita/comportamentele examinate ;

examinarea diferitelor studii şi cercetări replicative sau chiar inovative destinate să asigure un grad sporit de credibilitate enunţurilor ipotetice formulate.

Dezvoltând ideile-cadru prezentate până acum, apare şi nevoia unor răspunsuri argumentate la câteva afirmaţii sau chiar întrebări-cheie/probleme-cheie privind dezvoltarea umanului din perspectiva psihologiei educaţiei.

Temă de reflecţie

Ritmul dezvoltării (rate of development). Există ritmuri diferite ale dezvoltării ? Există perioade sensibile şi/sau critice în timpul dezvoltării şi cum se raportează ele la ritmul schimbărilor ?

„ Perioadele sensibile au fost adesea asemănate cu o fereastră deschisă învăţării, care se închide treptat după anumite

perioade critice ale dezvoltării. Ferestrele învăţării rapide există, însă experienţa însăşi închide aceste ferestre, (...)

uneori din economie de efort ”

(Blakemore, Ftith, 2006, p. 36).

Teoriile dezvoltării umaneStatutul teoriei/teoriilor privind dezvoltarea

 

Construcţia şi fundamentarea unei teorii a dezvoltării umane are loc într-un context ştiinţific, istoric, sociocultural, psihologic şi pedagogic relativ determinat.

Teoriile dezvoltării umane

Din punctul de vedere al principiului explicativ al transformărilor care au loc, orice teorie a dezvoltării trebuie să aibă ca ţintă atingerea a trei obiective prioritare (Miller, 1989) :

să descrie coerent natura şi conţinutul schimbărilor în una sau mai multe arii ale comportamentului uman;

să asigure, prin relevanţa conceptelor utilizate, un set de enunţuri pertinente care conferă legitimitate/identitate teoriei;

să permită aplicaţii productive şi transferuri substanţiale în şi de la modelele de experimentare sau replicare a studiilor în domeniu.

Importante pentru psihologia educaţiei sunt şi criteriile de analiză a teoriilor dezvoltării (Baltes, Schaie, 1973 ; Charles Worth, 1992 ; Miller, 1999):

Teorii ale dezvoltării : teze, principii, orientări

Teoriile experienţiale

Orientărilepsihodinamice

Teoriile etologice/ale adaptării la mediu

Teoriile stadialităţii

Teoriile interacţioniste

Teoriile holistic-spirituale

Teoriile organismice

Teorii experienţiale

Dezvoltarea este un scop primar al experienţei.

Orientări majore :

Teoria (modelul) comportamentului învăţat, bazată pe condiţionarea clasică şi operantă (Skinner);

Teoria (modelul) învăţării sociale, bazată pe imitaţie şi procese social-cognitive învăţate (Bandura,Wengler);

Teoria (modelul) procesării informaţionale, bazată pe operaţii complexe de prelucrare a informaţiilor (Siegler).

Orientările psihodinamice

Dezvoltarea şi comportamentul uman sunt motivate de factori interni,dar şi externi.

Orientări majore :

Teoria (modelul) psihanalitică : forţele inconştientului, ale id-ului sunt influenţate, temperate şi/sau sublimate prin Ego şi Superego (S. Freud);

Teoria (modelul) psihosocial : personalitatea se dezvoltă în conformitate cu anumiţi paşi predeterminaţi, organismul fiind pregătit să interacţioneze cu lumea externă (Allport).

Teorii etologice/ale adaptării la mediuDezvoltarea şi comportamentul au o evoluţie care urmează sau chiar asigură

continuitatea modelelor comportamentale/existenţiale ale unui subiect.

Orientări majore :

Teoria (modelul) etologic(ă) clasic(ă). Dezvoltarea are la bază procese exclusive de interacţiune mediu-învăţare, cu focalizări consecvente pe : comportament, adaptare, cauzalitate trinivelară – mecanică, mediată, individual-corelativă celei filogenetice în sfera funcţiilor (Tinbergen, 1951 ; Lorenz, 1952) , pe acceptarea scalei temporale a evoluţiei ;

Teoria (modelul) ecologic-experimentală, conform căreia dezvoltarea are o dimensiune centrală în propriul său mediu înconjurător (Bronfenbrenner,1977).

Teoriile organismice

Dezvoltarea este un fenomen dominant biologic, interacţiunile dintre subiect şi mediu fiind esenţiale în realizarea trecerii de la un stadiu la altul.

Orientări majore:

Teoria (modelul) echilibrărilor psihogenetice : dezvoltarea are la bază echilibrarea progresivă între asimilare şi acomodare, trecerea/evoluţia de la un stadiu la altul fiind expresia corelaţiei dintre progresul în dezvoltare şi complexitatea din ce în ce mai mare a dezvoltării (J.Piaget).

Teoria (modelul) ontogenetică : fiinţa umană şi dezvoltarea acesteia evoluează de la o stare globală, nediferenţiată cognitiv, spre o stare complexă, articulată, înalt diferenţiată, ierarhic integratoare (Werner, 1957).

Teoriile interacţioniste

Dezvoltarea umană este rezultatul relaţiilor dintre schimbările individuale, biologice, sociale şi de mediu (K.Riegel).

Orientări majore :

Teoria (modelul)

ecosistemică

Teoria (modelul)

interacţionismului

sistemic plurinivelar.

Teoria (modelul)

situaţionalistă

Teoriile stadialităţiiDezvoltarea se produce în intervale date, relativ determinabile criterial,

fiecare stadiu nou reprezentând o formă mai înaltă, mai complexă de structurare şi funcţionare.

Teoriile holistic-spiritualeDezvoltarea fiinţei umane este o construcţie cu totul specifică, întemeiată pe

un proces complex de cristalizare a maturităţii spirituale, pe creativitate, pe gândire constructivă, pe convenţii spirituale şi transpersonale (Lautrei, 1991).

Imprinting

Imprintarea/imprimarea/Intipărirea este un proces de implantare (programare, dresare, condiţionare, invăţare rapidă) şi un termen folosit în psihologie şi etologie pentru a descrie orice fel de fază de receptivitate la învăţare (învăţare care apare la o anumită vârstă sau intr-o anumită etapă de viaţă ), care este rapidă şi aparent independentă de consecinţele comportamentului învăţat.

Termenul de Imprinting/Imprintare/ imprimare/Intiparire a fost folosit pentru a descrie situaţii in care un animal sau o persoană învaţă caracteristicile unui stimul, despre care se spune ca este a fi "imprimat/intiparit pe subiect.