Economia+serviciilor+Unitatea+II.pdf

2. TIPOLOGIA, ROLUL SI LOCUL SERVICIILOR IN

ECONOMIE

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să explici relaţia stabilită între întreprinderea prestatoare şi consumator;

să argumentezi criteriile de clasificare a serviciilor;

să explici efectele eficienţei sociale în domeniul serviciilor.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

2.1. Criterii si modalitati de clasificare a serviciilor 20

2.2. Serviciile prestate pentru productie si agentii economici 27

2.3. Servicii pentru populatie 36

2.4. Servicii internationale 48

2.5. Corelatia dintre servicii si celelalte ramuri economice 50

2.6. Locul serviciilor in economie 52

2.7. Eficienta economica si sociala a serviciilor 54

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 65

Teste de autoevaluare 66

Lucrare de verificare 69

Bibliografie minimală 69

Anca Gabriela Turtureanu Tipologia, rolul şi locul serviciilor în economie

Economia serviciilor 20

2.1. Criterii si modalitati de clasificare a serviciilor

Diversitatea tipologică, complexitatea, caracteristicile, mutaţiile structurale,

apariţia sau dispariţia unor servicii, participarea unui număr relativ mare de

prestatori, dar şi consumatori activi fac ca pe plan mondial să existe şi să fie

propuse un număr mare de clasificări.

La început, primele clasificări au luat în calcul mai mult natura şi

caracteristicile serviciilor. Ulterior, ele au fost mai elaborate, mai complexe,

căutând să surprindă ansamblul problematicii acestora.

Clasificările de început privind conţinutul serviciilor, natura şi caracteristicile

acestora se regăsesc în tabelul nr. 2.1.

Tabelul 2.1. Clasificarea serviciilor în funcţie de natura şi caracteristicile lor

AUTOR CLASIFICARE OBSERVAŢII

Ro

ber

t C

.

Jud

d

(19

64

)

1. Servicii de închiriere a unor bunuri materiale Deşi primele două categorii sunt clar

delimitate, în general, clasificarea, utilizând

criterii diferite, nu permite includerea tuturor

serviciilor într-una din grupele propuse. De

altfel, a treia grupă este prea generală şi

exclude unele servicii.

2. Servicii care presupun adăugare de valoare

unui bun material

3. Servicii care nu sunt încorporate într-un

bun material

Joh

n M

.

Ro

thm

ell

(19

66

)

1. Tipul vânzătorului

Nu are aplicaţie specifică serviciilor; ea

poate fi utilizată atât în cazul bunurilor

materiale cât şi în cel al serviciilor

2. Tipul cumpărătorului

3. Obiectivele cumpărării

4. Obiectivele utilizării

5. Frecvenţa de cumpărare

Cri

stia

n

Gro

nro

os

(19

69

)

1. Natura serviciilor

a) servicii profesionale

b) alte servicii

Clasificarea subliniază faptul că aceleaşi

servicii pot fi prestate atât unor persoane cât

şi unor organizaţii

2. Natura cumpărătorului

a) indivizi (persoane individuale)

b) organizaţii

Sursa: (Roşu, Bran, Istrate, 1996)

O alta propunere pentru clasificarea serviciilor este legata de gardul de utilizare

a echipamentelor sau de implicarea clientului in realizarea prestatiei.

Christopher H. Lovelock propune o clasificare complexă (1983) care are la

bază cinci criterii definitorii, ce sunt întâlnite de-a lungul timpului şi la alţi

autori. Acesta corelează aceste criterii într-o matrice care se grupează în:

natura activităţii şi tipul de beneficiar;

tipul relaţiei prestator-consumator şi perioada de prestare;



gradul de personalizare şi influenţa relaţiei prestator-client asupra

serviciului;

gradul de fluctuaţie a cererii şi de control a ofertei;

forma distribuţiei şi specificul firmei.

Fig. 2.1. Clasificarea serviciilor în funcţie de

gradul de utilizare a echipamentelor şi personalului Sursa: Dan R.E.Thomas, Strategy is Different, Harvard Business Review, 1978

Clasificarea în funcţie de natura activităţii din sectorul serviciilor are în

vedere corelarea activităţilor tangibile şi intangibile cu acţiunile acestora

asupra bunurilor materiale sau persoanelor.

Tabelul 2.2. Clasificarea serviciilor în funcţie de natura activităţii şi tipul de beneficiar

NATURA SERVICIULUI

Activităţi

tangibile

Activităţi

intangibile

BE

NE

FIC

IAR

UL

AC

TIV

ITĂ

ŢII

DE

PR

ES

TA

RE

SE

RV

ICII

OA

ME

N

I

S.medicale

S.transp.persoane

S.salon cosmetică

S.alimentaţie

S.învăţământ

S.de informaţii

Teatre

Muzee

BU

NU

RI

MA

TE

RIA

L

E

S.transp.mărfuri

S.reparaţii,întreţ.

S.curăţire

S.pază

S.bancare

S.juridice

S.contabilitate

S.asigurări

Sursa: C. Lovelock, Classifying Services to Gain Strategic Marketing Insights,

Journal of Marketing, 1983



Clasificarea care foloseşte relaţia care se stabileşte între întreprinderea

prestatoare şi consumator (tabelul 2.3) a oferit o nouă bază de analiză a

particularităţilor unor categorii de servicii pe baza constatării că spre deosebire

de cazul în care achiziţionezi bunuri materiale la intervale de timp neregulate,

plătind separat şi practic neavând legătură cu producătorul, în cazul serviciilor,

între consumatori şi prestatori se pot stabili relaţii pe perioade îndelungate de

timp, cu un contact continuu sau sporadic.

O altă clasificare se referă la relaţia care se stabileşte între gradul de

personalizare şi modul de influenţare a serviciului de către legătura prestator-

client. Acest criteriu este impus de faptul că în cazul serviciilor, prestaţia

(crearea) are loc pe măsură ce are loc consumul, fapt care impune un grad de

personalizare a acestora mai scăzut sau mai ridicat şi în acelaşi timp acţionează

în relaţia prestator-consumator care la rândul ei poate avea un caracter mai slab

sau mai puternic.

Un alt criteriu luat în calcul de C. Lovelock este cel al gradului de acoperire a

ofertei în funcţie de fluctuaţia cererii în timp.

În funcţie de cererea şi oferta pentru servicii, întreprinderile pot face faţă

solicitărilor suplimentare sau pot lua măsuri pentru stimularea cererii, de

descurajare a acesteia sau pentru menţinerea unui echilibru între cerere şi

ofertă.

Tabelul 2.3. Clasificarea serviciilor în funcţie de tipul relaţiei prestator-consumator şi perioada

în care se desfăşoară prestarea

PERIOADA DE DESFĂŞURARE A SERVICIULUI

Perioade îndelungate Perioade sporadice

RE

LA

ŢIA

PR

ES

TA

TO

R-C

ON

SU

MA

TO

R

RE

LA

ŢII

AP

RO

PIA

TE

S.de asigurări

S.telefonie

S.învăţământ

S.bancare

S.telefonice internaţionale

S.abonare teatru, operă

RE

LA

ŢII

SU

PE

RF

ICIA

LE

S.RTV

S.electricitate

S.pază

S.de închiriere

S.poştale

S.de alimentaţie, restaurant

Sursa: C. Lovelock, Classifying Services to Gain Strategic Marketing Insights, Journal of Marketing, 1983



Tabelul 2.4. Clasificarea serviciilor în funcţie de gradul de personalizare şi măsura în care

relaţia prestator-client influenţează prestarea serviciului

INFLUENŢA RELAŢIEI PRESTATOR-CONSUMATOR ASUPRA

SERVICIILOR

PUTERNICĂ SLABĂ

GR

AD

UL

DE

PE

RS

ON

AL

IZA

RE

A

SE

RV

ICIU

LU

I

RID

ICA

T S.medicale

S.juridice

S.arhitectură

S.coafură

S.cosmetică

S.bancare

S.hoteliere

SC

ĂZ

UT

S.învăţământ

S.cultură (teatru)

S.transport

S.difuzare film

S.reparaţii


Tabelul 2.5. Clasificarea serviciilor în funcţie de fluctuaţia cererii şi gradul de control al ofertei

Gra

dul

în c

are

ofe

rta

poat

e fi

contr

ola

tă

Cer

erea

poat

e fi

sati

sfăc

ută

făr

ă

întâ

rzie

ri

asigurări

servicii juridice

servicii bancare

servicii de curăţătorie

electricitate

gaz metan

servicii de telefonie

servicii de pază

Cer

erea

est

e m

ai m

are

dec

ât c

apac

itat

ea

într

epri

nder

ii

învăţământ

sănătate

servicii juridice

servicii bancare (care nu au o

capacitate suficientă pentru

asigurarea unei acoperiri a

fluctuaţiei)

servicii de contabilitate

servicii de transport

persoane

servicii hoteliere

Scăzut Ridicat

Gradul de fluctuaţie a cererii în timp Sursa: C. Lovelock, Classifying Services to Gain Strategic Marketing Insights,

Journal of Marketing, 1983

Clasificarea din punct de vedere al distribuţiei serviciilor şi specificul formei

de servicii are în vedere modalitatea de livrare (prin deplasarea fie a

consumatorului, fie a prestatorului sau servicii la distanţă) şi de specificul

firmei de a se adresa unui singur consumator sau mai multora.



Tabelul 2.6. Clasificarea serviciilor în funcţie de forma distribuţiei şi specificul firmei

NATURA SERVICIULUI

Un singur consumator Mai mulţi consumatori

FO

RM

A D

IST

RIB

UŢ

IEI

Co

nsu

ma

toru

l se

dep

lase

ază

la

pre

sta

tor

S.frizerie, coafor

S.curăţătorie

S.cosmetică

S.transport în comun

S.hoteliere

S.alimentaţie

Pre

sta

toru

l se

dep

lase

ază

la

con

sum

ato

r

S.deratizare

S.îngrijire copii

S.reparaţii la domiciliu

S.poştale

Pre

sta

re

serv

icii

la

dis

tan

ţă

S.cărţi de credit

S.RTV

S.telefonie


În afara acestor clasificări ale lui C. Lovelock, în literatura economică a

României s-au făcut numeroase clasificări, unele asemănătoare cu cele

amintite, iar altele bazate pe criterii diferite.

Rodica Minciu (Economia serviciilor, 1999), folosind criteriile legate de forma

de proprietate şi modul de organizare a prestatorilor, distinge serviciile din:

sectorul public:

tribunale;

spitale;

cazărmi;

poştă;

şcoli;

agenţii de forţă de muncă;

altele

sectorul asociativ:

organisme de ajutor şi asistenţă;

biserici;

muzee;



sectorul privat:

companii aeriene;

organisme financiar-bancare şi de asigurări.

Acelaşi autor clasifică serviciile şi în funcţie de localizarea geografică internă

şi externă. În funcţie de beneficiar, clasificarea serviciilor se mai poate face şi

în:

servicii pentru producţie şi agenţi economici (prestaţii destinate

consumului intermediar). Acestea fac parte din procesul producţiei de

bunuri materiale, având o însuşire importantă şi anume aceea că nu pot fi

prestate separat de producţie, ele neputând exista (de cele mai multe ori)

separat: stocarea, depozitarea, transporturile, asigurările, reasigurările,

pregătirea de calificare a forţei de muncă, cercetarea ştiinţifică; rolul acestor

servicii se accentuează continuu pe măsura modernizării producţiei.

servicii pentru populaţie sau pentru consumul individual (prestaţii

destinate consumului final): îngrijirea sănătăţii, servicii publice juridice,

învăţământ, cultură, altele.

servicii specific sociale pentru nevoile generale ale societăţii ce presupun

satisfacerea unor nevoi generale de organizare socială a societăţii în

ansamblul ei: protecţia mediului înconjurător, funcţionarea administraţiei de

stat, apărarea avuţiei publice etc.

În unele situaţii nu se poate face distincţie strictă între serviciile destinate

populaţiei şi producţiei, cum ar fi: învăţământul, serviciile sanitare care

folosesc atât satisfacerii populaţiei (individului), dar şi în pregătirea forţei de

muncă sau menţinerea sănătăţii acesteia.

Ca o altă alternativă de clasificare a serviciilor, M.A.Katonzian (Oxford, 1970)

propune:

1. Servicii noi – educaţie, îngrijirea sănătăţii, turism (dependente de variaţia

veniturilor, timpului liber şi a preţurilor);

2. Servicii complementare – bancare, financiare, transport, comerţ

(dependente de gradul de urbanizare, industrializare, informatizare);

3. Servicii tradiţionale – întreţinere, menajere (importanţa acestor servicii

scăzând, unele fiind înlocuite).

Oficiul American de tehnologie şi evaluare a clasificat serviciile şi în funcţie de

conţinutul tehnologic:

1) Servicii intensive în informaţie (bazate pe cunoaştere):

asigurări, servicii profesionale şi tehnice, servicii bancare, servicii de

consultanţă, servicii de informatică, publicitate, cinematografie,

îngrijire a sănătăţii, educaţie;

acestea includ activităţi caracterizate printr-un conţinut relativ ridicat

de capital uman ce sunt adaptate continuu la cerinţele consumatorului.

2) Servicii terţiare:

leasing, transport, comerţ, turism, servicii de agrement;



acestea includ servicii cu caracter mai convenţional şi adesea orientate spre

consum, folosind mai puţin capital uman şi mai mult metode de producţie.

Conform materialelor O.N.U., clasificarea serviciilor, în cadrul activităţilor

economice, se face pe patru nivele şi anume:

categorii (codificate literal);

diviziuni (codificate numeric cu 2 cifre);

grupe (codificate numeric cu 3 cifre);

clase (codificate numeric cu 4 cifre).

Nivelele 1 şi 2 ale serviciilor se prezintă astfel:

Comerţ cu ridicata şi amănuntul, reparaţii de autovehicule, motociclete şi

bunuri personal casnice

Comerţ, întreţinere şi reparare de autovehicule şi motociclete, comerţ cu

amănuntul de carburanţi pentru autovehicule

Comerţ cu ridicata şi intermedieri de comerţ cu ridicata (cu excepţia

autovehiculelor şi motocicletelor)

Comerţ cu amănuntul (cu excepţia autovehiculelor şi motocicletelor), repararea

de bunuri personale şi casnice

Hoteluri şi restaurante

55. Hoteluri şi restaurante

I. Transporturi, depozitare şi comunicaţii

60. Transporturi terestre, transporturi prin conducte

61. Transporturi pe apă

62. Transporturi aeriene

63. Activităţi anexe şi auxiliare transporturilor, activităţi ale agenţiilor de voiaj

64. Poştă şi telecomunicaţii

J. Activităţi de intermediere financiară

65. Activităţi de intermediere financiară (cu excepţia activităţilor de asigurări

şi case de pensii)

66. Activităţi de asigurări şi case de pensii (cu excepţia asigurărilor sociale

obligatorii)

67. Activităţi auxiliare de servicii pentru întreprinderi

K. Activităţi imobiliare, de închiriere şi de servicii pentru întreprinderi

70. Activităţi imobiliare

71. Închiriere de maşini şi de echipamente (fără operatori) şi de bunuri

personale şi casnice

72. Activităţi de informatică şi conexe

73. Cercetare-dezvoltare



74. Alte activităţi de servicii pentru întreprinderi

L. Administraţia publică şi apărarea: asigurările sociale obligatorii

75. Administraţia publică şi apărarea: asigurările sociale obligatorii

M. Învăţământ

80. Învăţământ

N. Sănătate şi asistenţă socială

85. Sănătate şi asistenţă socială

O. Alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale

90. Activităţi de canalizare şi salubritate şi activităţi similare

91. Activităţi prestate de diverse asociaţii

92. Activităţi recreative, culturale şi sportive

93. Alte prestări de servicii (personale)

P. Gospodării care folosesc personal casnic

95. Gospodării care folosesc personal casnic

Q. Organizaţii extra-teritoriale

99. Organizaţii extra-teritoriale

Diversitatea relevată de clasificarea de mai sus devine şi mai pregnantă în

situaţia în care luăm în calcul şi nivelele 3 şi 4 ale acesteia.

2.2. Servicii prestate pentru productie si agentii economici

Aceste servicii destinate consumului intermediar şi asociate procesului de

producţie cuprind atât activităţi ale producţiei materiale, cât şi ale producţiei

nemateriale. Munca prestată în aceste servicii nu se materializează nemijlocit

într-un bun material, dar participă la obţinerea lui.

Aceste servicii se manifestă şi în domeniul distribuţiei, aprovizionării, în

circulaţia produselor finite etc., ieşind astfel din sfera producţiei propriu-zise.

Datorită impactului dezvoltării actuale a ştiinţei şi tehnicii şi evoluţiei sociale

strâns legate de acest aspect, dezvoltarea producţiei (industriale, agricole) s-a

accentuat creând modificări în structura populaţiei ocupate în servicii pentru

agenţii economici.

Tendinţa generală de dezvoltare şi diversificare a serviciilor prestate pentru

întreprinderi a creat de-a lungul timpului mai multe etape care au avut un rol

important în dezvoltarea acestora.

Prima etapă este caracterizată de apariţia consultanţei juridice, fiscale,

contabile, comerciale ca servii cu rol periferic pentru întreprinderi. Acestea se

conturează iniţial în perioada interbelică în S.U.A. şi ulterior în Europa de

Vest.

În cea de-a doua etapă (1965-1975) se manifestă o tendinţă de "externalizare" a

serviciilor căreia îi corespunde transferarea unei game largi de servicii prestate



în interiorul întreprinderilor către societăţi de servicii independente juridic

(cercetare, proiectare, pază, curăţenie, transport, reparaţii, activităţi

informatice şi financiare). Paralel cu procesul de "externalizare" se constată

lărgirea ariei de acţiune a serviciilor interne către alţi agenţi economici.

"Externalizarea" serviciilor şi folosirea serviciilor specializate oferite din

exterior prezintă avantaje date de faptul că au apărut reduceri de costuri

datorită reducerii de personal, posibilitatea apelării la servicii de calitate

superioară (care sunt executate de personal calificat şi specializat), degrevarea

managerilor de anumite activităţi (preluate de specialişti din exterior),

reducerea costurilor pentru cercetare şi dezvoltare.

Nivelul de dezvoltare, extinderea aplicării noilor tehnici şi gradul de dezvoltare

a schimburilor, diferenţiază gradul de oscilare a serviciilor către o

"externalizare" sau "internalizare" de la o ţară la alta în funcţie de stadiul de

dezvoltare socio-economică.

Cea de-a treia etapă, care se manifestă încă, este caracterizată de o "explozie" a

serviciilor. Astfel, la ora actuală, există peste 20 de ţări în care ponderea

populaţiei ocupate în sectorul terţiar depăşeşte 50% şi unde serviciile participă

în cote ridicate (între 40% şi 74%) la P.I.B. Ca şi în celelalte sectoare ale

economiei, şi în cadrul serviciilor sunt caracteristice pentru această etapă

accentuarea informatizării şi aprofundarea studiilor de piaţă în paralel cu

comercializarea produselor.

Pentru această perioadă, caracterizată prin expansiunea dimensiunilor, dar şi a

ariei de acţiune a serviciilor pentru agenţii economici (datorită necesităţii

adaptării întreprinderilor la o concurenţă internă şi externă, tot mai

pronunţată) trebuie pus tot mai mult accentul şi pe latura calitativă a acestora.

Dezvoltarea "explozivă", din această perioadă, a serviciilor a impus o anumită

stricteţe în derularea lor în timp. Astfel, se întâlnesc servicii situate în amonte,

în timpul sau în aval faţă de producţie.

Fig.2.2 Derularea în timp a serviciilor pentru agenţi economici

în funcţie de procesul de producţie propriu-zis

Servicii situate

[n amonte de produc\ie

* Cercetare, dezvoltare,

proiectare

* Studii de fezabilitate ] i

evaluarea riscului

* Concep\ia ] i elaborarea

produselor

* Studii de pia\`

* Consultan\`

* Aprovizionare

* Stocare

* Concep\ie tehnologic̀

* Control de calitate

* Testare

* Probe

* Repara\ii

* {ntre\inere

* Contabilitate

* Servicii juridice

* Servicii financiare

* Management

* Recrutare ] i calificare

de personal

* Leasing

* Paz̀

* Securitate

* Cur` \enie

* Publicitate

* Service

* Consultan\` pentru

utilizarea produselor

* Studiul [n consum al

produselor

* Transport

* Clientel`

Servicii situate

[n timpul produc\ieiServicii situate

[n paralel cu produc\ia

Servicii situate

[n aval de produc\ie



Aceste compartimente sunt caracteristice întreprinderilor mari ce dispun de

fonduri corespunzătoare şi mai puţin întreprinderilor mici care sunt nevoite, de

cele mai multe ori, să apeleze la aceste servicii din exterior.

servicii oferite de societăţi distincte ce grupează:

cercetarea ştiinţifică;

proiectarea;

contabilitatea;

consultanţa managerială;

consultanţa juridică;

consultanţa financiară.

Acestea acţionează cel mai adesea pentru agenţii economici dintr-un anumit

compartiment al economiei cum ar fi: construcţiile, mineritul, siedrurgia etc.

O parte din servicii sunt solicitate de un mare număr de utilizatori datorită

dezvoltării economiei şi a creşterii nevoilor societăţii. Existând o cerere mare

pentru anumite servicii, dar şi un număr mare de prestatori, aceste servicii au

putut fi grupate ca ramuri distincte ale economiei: transporturile,

telecomunicaţiile, comerţul, sistemul bancar, cercetarea ştiinţifică.

Sistemul serviciilor comerciale vine în ajutorul agenţilor economici pentru

susţinerea procesului de vânzare a diverselor bunuri. Aceste servicii s-au

dovedit în timp a fi o sursă apreciabilă de creştere a veniturilor şi a

profitabilităţii firmelor. Serviciile comerciale sunt definite de către A.M.A. ca

fiind "o activitate oferită cu ocazia actului de vânzare, care asigură avantaje şi

satisfacţii cumpărătorului, fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun".

Diversitatea mare a serviciilor comerciale, mijloacele multiple de realizare a

acestora, precum şi creşterea complexităţii solicitărilor cumpărătorilor

generează o creştere a respectivelor servicii în oferta fiecărui tip de unitate

comercială.

În cadrul serviciilor adresate agenţilor economici, ponderea şi evoluţia cea mai

semnificativă o au: transporturile, telecomunicaţiile, cercetarea ştiinţifică şi

serviciile financiar-bancare.

Serviciile de transport

Transporturile se încadrează în majoritatea ţărilor ca ramură distinctă a

economiei.

Acestea asigură în proporţii diferite transportul de mărfuri sau de persoane.

Deoarece transporturile asigură legăturile între diverse sectoare de activitate,

aprovizionarea, desfacerea sunt considerate o prelungire a procesului de

producţie.

Dinamica activităţii de transport este imprimată pe de o parte de o creştere a

producţiei bunurilor, iar pe de altă parte de modernizarea mijloacelor de

transport.



Serviciile de transport deţin o pondere semnificativă în P.I.B.-ul unor ţări

dezvoltate, depăşind un procent de 5% pentru Grecia, Danemarca, Belgia,

Japonia şi Marea Britanie.

În funcţie de interesele fiecărei economii naţionale s-au diversificat şi

modernizat diferite tipuri de transport.

Deşi transportul fluvial şi maritim este cel mai ieftin, acesta deplasează doar

ceva mai mult de 3 procente şi asta în primul rând datorită vitezei reduse de

deplasare.

Transportul rutier deţine peste 81% din totalul mondial al celui de mărfuri şi

este preferat celui feroviar (13%) datorită faptului că poate pătrunde mult mai

uşor în zone mai greu accesibile. Transportul rutier se poate, de asemenea,

adapta mult mai uşor la volumul de marfă ce trebuie deplasată.

Transporturile aeriene sunt preferate pentru mărfuri uşoare şi perisabile.

Serviciile prestate în acest domeniu se adaptează la nivelul tehnicii moderne,

fiind obligate să facă faţă concurenţei create.

Principalii indicatori care ilustrează dezvoltarea serviciilor de transport sunt:

1) volumul mărfurilor transportate;

2) parcursul mărfurilor;

3) lungimea reţelei de linii de cale ferată şi rutieră;

4) densitatea pe km2;

5) mărimea parcului de mijloace de transport în funcţie de capacitatea acestora.

Serviciile de comunicaţii

Seviciile de comunicaţii reprezentate de poştă şi telecomunicaţii, datorită

intensificării legăturilor dintre partenerii de afaceri, atât interni cât şi externi,

au trebuit să se modernizeze substanţial.

Astăzi, legăturile dintre parteneri se fac prin intermediul poştei (care este din

ce în ce mai rapidă folosindu-se chiar şi de mijloace de transport aeriene), dar

şi prin sisteme moderne de comunicaţii: fax, telefonie mobilă, transmitere prin

satelit, comunicare prin Internet.

Toate aceste mijloace moderne fac practic ca legăturile să devină aproape

instantanee.

Rolul comunicării în procesul decizional al agenţilor economici se reflectă prin

impulsionarea modernizării acestor servicii, dar şi prin ritmuri înalte de

creştere a serviciilor de acest gen.

Şi în România aceste servicii au cunoscut o dezvoltare rapidă, atât ca volum al

tranzacţiilor, cât şi din punct de vedere al lărgirii reţelei

Aceste servicii se adresează atât agenţilor economici cât şi populaţiei.



Cercetarea ştiinţifică

Cercetarea ştiinţifică reprezintă una dintre cele mai dinamice ramuri ale

serviciilor. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a făcut ca ritmul cercetărilor să crească

rapid. Având în vedere tradiţiile şi posibilităţile economice mai mari a unor

state, cercetarea ştiinţifică creşte mai rapid şi cunoaşte o amploare mai mare în

ţările dezvoltate.

Cercetarea ştiinţifică stă la baza dezvoltării tuturor ramurilor economice, dar la

rândul său cercetarea este impulsionată de necesitatea dezvoltării altor activităţi

economice.

Importanţa care se acordă serviciilor de cercetare în economie se ilustrează prin

sumele alocate pentru finanţare, numărul celor care lucrează în acest domeniu,

rezultatele obţinute (studii, brevete, proiecte, premii).

Pe plan mondial, serviciile de cercetare constituie o prioritate pentru cele mai

dinamice ţări (S.U.A., Japonia, Suedia, Canada, Germania, Franţa etc.) care

alocă sume din ce în ce mai mari pentru dezvoltarea acestui sector al serviciilor

(2-2,5% din P.I.B.).

În cazul României, cercetarea a înregistrat un regres, chiar dacă domeniul

serviciilor s-a dezvoltat.

A. Inovarea ca sistem1

Elaborarea conceptului de "sistem naţional de inovare" nu a fost lipsită de

confruntări şi dezbateri teoretice, menite să ofere răspunsuri unor probleme

dificile, ca de pildă: ce grad de coerenţă şi interacţiune este necesar între

elementele componente pentru a alcătui un sistem naţional de inovare?

Răspunsul la această întrebare este dificil de dat în absenţa unui sistem de

indicatori care să măsoare interacţiunile dintre firme, laboratoare de cercetare

guvernamentală şi universităţi. Aceasta întrucât nu toate firmele private,

laboratoarele publice şi universităţile interacţionează, şi nu toate corporaţiile

care inovează, utilizează, brevete sau fonduri publice şi se supun standardelor

naţionale.

Studii empirice realizate în economiile occidentale au relevat o serie de

subsisteme regionale, industriale sau de alt tip care există în cadrul sistemului

naţional de inovare, cum ar fi:

districtele industriale;

industrii inovative specifice ca, de exemplu, industriile textile în Italia, cele

de telecomunicaţii sau echipamente din Canada, industria agroalimentară

din Franţa;

seturi specifice de corporaţii cu un comportament strategic inovativ ca, de

exemplu, adoptarea ingineriei concurenţiale sau metoda "just-in-time" din

Japonia.

În al doilea rând, în condiţiile creşteii semnificative a transferurilor

internaţionale de tehnologie şi a colaborărilor în acest domeniu, este greu de

făcut o distincţie între legăturile naţionale şi internaţionale. În Europa

1 Second European Report on Science and Technology Indicators, European Commission, 1997



Occidentală, de exemplu, colaborările tehnice internaţionale între corporaţii,

universităţi şi laboratoare guvernamentale se realizează cu prilejul

implementării programelor Uniunii Europene (ESPRIT, RACE, BRITE, JESSI,

JOULE), iar armonizarea strategiilor tehnologice ale diferitelor ţări au crescut

sensibil în ultimii 20 de ani, tinzându-se spre un sistem european de inovare.

Cu toate acestea, datele relevă faptul că efortul de cercetare-dezvoltare la nivel

naţional este net superior, iar corporaţiile multinaţionale au încă un aport redus

în activitatea de cercetare-dezvoltare efectuată în diverse ţări.

Ideea sistemului naţional de inovare a apărut nu numai ca un demers teoretic, ci

a fost impusă şi de realitatea evidentă a existenţei unor instituţii şi modele

naţionale care impulsionează procesul de inovare, determinate de factori

specifici care nu vor dispărea niciodată.

Dimensiunea ţării induce un anumit nivel de diversificare sau specializare şi în

domeniul tehnologic. Cel mai diversificat sistem de inovare există în S.U.A., în

timp ce în ţările industrializate mici, ca Austria, Finlanda sau Suedia se

desfăşoară activităţi inovative şi de cercetare-dezvoltare specializate.

Pe de altă parte, rolul diferitelor ţări în sistemul mondial a avut un impact

major în direcţia inovării. Puterile lumii ca Marea Britanie, Franţa sau S.U.A.,

care au avut imperii coloniale sau sfere de influenţă, au destinat un efort serios

de cercetare-dezvoltare pentru sectorul militar. La polul opus, se află ţări ca

Suedia şi Elveţia, unde inovaţiile în domeniul activităţii civile sunt mult mai

numeroase. Aceeaşi situaţie se constată în ţările care s-au industrializat mai

târziu ca, de pildă, Canada, Finlanda, Danemarca.

Diferenţele naţionale, provin de asemenea, din baza de resurse naturale diferită.

Astfel, dezvoltarea tehnologiei reactorului nuclear în Franţa s-a datorat absenţei

resurselor de combustibili fosili şi energiei hidroelectrice. Supremaţia

americană în domeniul tehnologiei celulozei şi hârtiei se bazează şi pe

abundenţa pădurilor.

Dimensiunea procesului de industrializare, disponibilitatea resurselor naturale

în combinaţie cu alţi factori economici, sociali, culturali şi politici induc

diferenţe sensibile în sistemele naţionale de inovare ale diferitelor ţări. Aceşti

factori sunt determinanţi, pe termen lung, pentru rata şi tendinţa inovării

tehnologice.

Dezvoltările tehnologice sunt cumulative şi produc modele de inovare stabile.

De exemplu, sistemul naţional de inovare al Japoniei, parţial distrus în timpul

celui de-al doilea război mondial, a renăscut şi dobândit în ultimii 40 de ani

rolul de principal adversar pentru supremaţia sistemului american care, datorită

condiţiilor binecunoscute, este cel mai mare şi mai diversificat din lume.

Premisele dezvoltării sistemului naţional de inovare japonez au fost: importul

masiv de tehnologie dublat de adaptarea şi reînnoirea permanentă a stocului de

cunoştinţe tehnice în cadrul firmelor industriale (sub conducerea MITI). Între

1951-1984, au fost semnate de către firmele japoneze aproape 42.000 de

contracte de import de tehnologie. Permanentizarea unor sisteme de învăţare,

adaptare şi inovare tehnologică în cadrul firmelor industriale a jucat un rol

major.



În contrast cu S.U.A., în Japonia, cea mai mare parte a cercetării-dezvoltării

industriale a fost finanţată de către firme, guvernul asumându-şi rolul de

coordonator (organizând consorţii de cercetare-dezvoltare) şi finanţator al

învăţământului superior şi al unor cercetări industriale şi militare.

Dacă S.U.A. au deţinut supremaţia în rândul ţărilor membre OECD din punct

de vedere al ponderii cheltuielilor militare finanţate de guvern (59% în 1990) în

Japonia, acestea au reprezentat doar 3%. În Japonia, deşi întreprinderile susţin

efortul de cercetare în proporţie de peste 60%, rolul guvernului în stimularea

efortului de cercetare şi inovare este evident.

Sistemul de inovare francez se bazează pe firmele mari, de stat şi private.

Dintre cele şapte ţări industrializate ale lumii, Franţa deţine unul din cele mai

mari procente ale cheltuielilor publice de cercetare-dezvoltare. Conform

tradiţiei franceze intervenţioniste, după naţionalizarea din 1945, o serie de mari

corporaţii de stat ca: Elf Aquitaine, EDF, GDF, Comisariatul Energiei

Atomice, Renault, finanţează şi execută o parte importantă a efortului naţional

de cercetare-dezvoltare (50%). Cele mai multe dintre marile inovaţii franceze

postbelice sunt legate de sectorul guvernamental sau de finanţarea

guvernamentală. Alte inovaţii sunt bazate pe activitatea unui grup mare de

firme ca Thomson, Renault, L'Oreal, Michelin, Pechiney sau Rhône-Poulenc.

Sistemul naţional de inovare francez se caracterizează prin centralizarea şi prin

concentrarea invenţiilor în cadrul unor grupuri restrânse de inventatori.

Se poate observa că evoluţia istorică a sistemelor naţionale de inovare

influenţează performanţele lor actuale, existând o anumită dependenţă a

acestora de modelul cultural-educaţional. Chiar dacă sistemele naţionale de

inovare îşi propun scopuri similare, care vizează în ultimă instanţă creşterea

competitivităţii, a productivităţii sau exporturilor, realizarea acestora are loc

prin aranjamente instituţionale şi interacţiuni care poartă o evidentă amprentă

specifică.

Contextul economic şi politic în care are loc procesul de acumulare a

cunoştinţelor şi de diseminare a inovării a suferit mutaţii profunde în ultimii

zece ani. Modalitatea prin care sunt aplicate astăzi politicile în domeniul

cercetării-dezvoltării şi inovării depind de acest context european, dar şi de

diferenţele semnificative între un stat sau altul, în funcţie de specificul

economic, de tradiţii, structură instituţională şi tipul de sistem de inovare

existent.

Astfel, crearea unui mediu economic favorabil inovării şi implicit dezvoltării

firmelor reprezintă una din tendinţele actuale observate la nivelul Uniunii

Europene. Măsurile care încurajează investiţiile în cercetarea europeană au ca

finalitate scăderea şomajului şi sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii. Alte

obiective majore ale politicilor de cercetare vizează crearea unor legături

strânse între participanţii acestui domeniu (institute de cercetare publice sau

private, universităţi, firme de consultanţă, întreprinderi industriale, alte

instituţii academice etc.).

Politicile de cercetare au suferit transformări graduale în ultimii ani, interesul

deplasându-se de la modelele bazate pe creşterea competitivităţii la nivel

industrial prin factorul tehnologic, modele orientate preponderent către cerere

spre un model orientat spre inovare şi bazat pe o abordare sistemică.



Activitatea de cercetare-dezvoltare este văzută acum în strânsă legătură cu

aplicabilitatea imediată a noilor cunoştinţe (cercetarea aplicativă). Pe de altă

parte, rezultatele cercetării fundamentale duc la sporirea şi acumularea acestor

cunoştinţe, la pregătirea temeinică a cercetătorilor şi la crearea unor noi

produse şi procese necesare industriei.

Politicile naţionale în domeniul cercetării-dezvoltării vor trebui să ţină cont de

un număr de factori de influenţă atât a condiţiilor de producţie, cât şi de

difuzare a inovaţiilor tehnologice, precum şi de modalităţile de intervenţie a

autorităţilor publice (atât directe, cât şi indirecte).

Globalizarea pieţelor, apariţia unor noi economii pe piaţa tehnologiilor (în

special din rândul fostelor ţări socialiste), internaţionalizarea-ca tendinţă tot

mai accentuată de evoluţie a firmelor-activităţilor de cercetare-dezvoltare şi

inovare, creşterea costurilor cercetării şi evoluţiile negative pe piaţa forţei de

muncă (creşterea şomajului), precum şi restricţiile de ordin social în domeniul

sănătăţii şi mediului înconjurător reprezintă factori de influenţă a întregului

proces de cercetare-dezvoltare şi inovare.

B. Inovarea în România

În perioada 1997-1998 Institutul de Economie Naţională (Sandu, Dachiu, Popa,

1999) s-a implicat în programul internaţional "Impactul programelor

comunitare asupra inovativităţii firmelor româneşti" derulat în colaborare cu

Grecia, Ungaria şi Olanda. Concluziile acestui program s-au bazat pe

răspunsurile date unor chestionare de către 104 firme din industria

prelucrătoare şi 101 institute de cercetare. Selecţia făcută în alegerea firmelor

s-a făcut în conformitate cu criteriile EUROSTAT, care definesc firmele mari

ca fiind cele cu peste 500 de angajaţi. Derularea însă a acestui program în

România (unde 40% din firmele alese au avut 1000-3000 salariaţi, iar 10%

peste 5000 salariaţi) a relevat faptul că la nivelul firmelor mari trebuie făcută o

detaliere din necesitatea de a corela comportamentul inovaţional cu

dimensiunea acestora.

Analiza făcută a relevat faptul că în stabilirea contactelor de cercetare, firmele

mari se asociază cu firme de aceeaşi dimensiune, evitând asocierea cu firmele

mici şi mijlocii (considerate nesemnificative) care au însă, uneori, un potenţial

mare de cercetare izvorât tocmai din faptul că aceasta poate contribui major la

îmbunătăţirea performanţelor economice ale acestora.

Se cuvine aici amintit, faimosul contract de colaborare al firmei Microsoft (la

mijlocul deceniului opt), care la vremea respectivă număra 5-6 angajaţi cu

gigantul IBM (care avea câteva zeci de mii de salariaţi) şi care a dus, final, la

progresul ambelor firme şi al societăţii în ansamblu.

În mod obiectiv, firmele de aceeaşi dimensiune desfăşoară contacte mai bune,

ele având comportamente asemănătoare la nivel decizional, tehnologic şi de

piaţă.



Servicii de intermediere financiară

Aceste servicii, deşi au apărut relativ târziu, după cel de-al doilea război

mondial, s-au dezvoltat rapid datorită impactului pe care îl au asupra

întreprinderilor.

Serviciile de intermediere financiară sunt reprezentate cel mai bine de leasing

şi factoring.

Leasingul reprezintă o operaţiune care constă în finanţarea totală sau parţială,

de către o societate specializată, a unei investiţii de care beneficiază o altă

întreprindere.

Firma beneficiară încheie un contract cu societatea de leasing, conform căruia

aceasta cumpără un anumit echipament, în condiţiile tehnice şi la preţul

negociat de întreprinderea beneficiară. Sociatatea de leasing închiriază

echipamentul cumpărat pentru un anumit termen, în schimbul unei chirii plătite

de beneficiar, care pe parcurs poate achiziţiona obiectul în cauză la valoarea sa

reziduală, deci inferioară celei iniţiale.

Leasingul destinat finanţării investiţiilor poate fi mobiliar sau imobiliar.

Din ce în ce mai multe întreprinderi mici şi mijlocii apelează la serviciile

finanţării prin leasing, deoarece le permite păstrarea fondului de lichidităţi

proprii şi în acelaşi timp să-şi înlocuiască rapid echipamentele, îndeosebi a

celor supuse intens uzurii morale.

Leasingul a fost introdus iniţial de către S.U.A., care este la ora actuală şi lider

pe această piaţă, cu un total al operaţiunilor ce depăşeşte 120 miliarde $ pe an.

Introducerea leasingului pe piaţa Europei Occidentale (Marea Britanie, Franţa,

Germania, Spania, Olanda, Belgia, Italia) a asigurat finanţarea a peste 60

miliarde ECU.

Denumirea de factoring desemnează serviciile financiar-contabile care constau

în preluarea de către o societate specializată a "contului clienţi" al unei

întreprinderi, plătindu-i acesteia, imediat, contravaloarea mărfurilor livrate, dar

scăzând o dobândă (egală de obicei cu rata scontului2) şi un comision.

Recuperarea creanţelor o face societatea specializată, denumită factor, care îşi

asumă şi riscul de insolvabilitate al unor clienţi.

Operaţiunile de factoring sunt efectuate de către un organism complex care este

format, cel mai adesea, dintr-o bancă şi o societate de asigurare ce dispun de

servicii juridice, de sondare a pieţei şi de servicii contabile.

În urma succesului pe care l-a avut factoringul în procesul simplificării

aparatului contabil al întreprinderilor mici şi mijlocii, al reducerii cheltuielilor

administrative şi a creşterii surselor de finanţare s-au mai putut dezvolta şi

unităţile de gestiune a exportului ca o formă activă de parteneriat între acestea

şi întreprinderi ce nu au servicii de export în cadrul structurii organizatorice.

2 Scontul reprezintă dobânda şi comisionul reţinut de cel care cumpără titluri de creanţă pe termen scurt, înainte

de scadenţa acestora.



Noile servicii

Noile servicii, denumite astfel datorită apariţiei lor de dată recentă, se

datorează perfecţionării tehnologiilor noi de informare şi comunicaţii.

În cadrul acestora sunt incluse: serviciile informatice, de informare electronică,

servicii noi de telecomunicaţii.

Serviciile noi de telecomunicaţii includ cele mai complexe şi moderne

comunicaţii: videotextul, rezervarea automată, tele-bankingul, tele-shopingul,

tele-conferinţele, comunicaţiile mobile, mesageria electronică. Toate aceste

servicii, deşi au un volum redus, prezintă multiple posibilităţi de dezvoltare şi

extindere.

Serviciile informatice (computer services) cuprind în cea mai mare parte

(peste 75%) conceperea de programe specializate, la care se adaugă conceperea

şi instalarea de sisteme informatice, servicii de consultanţă, întreţinerea

calculatoarelor, servicii de securitate a informaţiilor.

Serviciile de informare electronică (information services) au o dinamică

foarte accelerată, fiind mai dezvoltate în S.U.A. şi Canada faţă de Europa

Occidentală. Acestea constau în colectarea informaţiilor, elaborarea

programelor de servire a utilizatorilor şi asigurarea livrării către utilizatori.

Sarcina de lucru 1*

Stabiliti de ce este necesară armonizarea clasificărilor naţionale şi a celor

internaţionale

*aceasta sarcina de lucru va fi verificata de catre tutore in cadrul intalnirilor

tutoriale.

2.3. Serviciile pentru populatie

Serviciile care se adresează populaţiei se regăsesc în sfera consumului,

distribuţiei, reproducţia având ca scop asigurarea unui înalt nivel al satisfacţiei

consumatorilor prin ridicarea calităţii vieţii.

Aceste servicii: învăţământ, cultură, artă, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială,

transporturile, telecomunicaţiile şi turismul depind şi răspund nivelului de

dezvoltare economico-socială. Prin dinamica:

necesităţilor;

veniturilor;

comportamentului de consum;

progresului tehnic, economic şi social

au imprimat noi tendinţe în sfera serviciilor pentru populaţie. Astfel, a crescut

dorinţa către o calitate mai ridicată a serviciilor şi, de asemenea, a crescut



volumul serviciilor scăzând consumul de bunuri sau asigurând o utilizare

adecvată a bunurilor.

În satisfacerea nevoilor de servicii pentru populaţie participă atât ramuri

distincte ale economiei: transporturi, poştă şi telecomunicaţii, sănătate, cultură,

învăţământ, turism (o parte dintre acestea satisfăcând şi agenţii economici) cât

şi numai o parte a unor sectoare: închirierea de bunuri şi locuinţe, iluminat

public, curăţenia oraşelor, menţinerea ordinii publice. Serviciile către populaţie

se pot adresa unei colectivităţi sau personal. În acelaşi timp, aceste servicii pot

avea un caracter comercial (fiind plătite de către populaţie) sau sunt oferite cu

titlu gratuit, finanţarea lor fiind publică, din bugetul de stat. Multe dintre

servicii pot avea ambele surse de finanţare cum ar fi cultura şi învăţământul.

Aceste servicii, în funcţie de gradul, de tehnicile de lucru şi de modul de

organizare pot avea un caracter industrial sau nonindustrial.

Serviciile pentru populaţie cunosc o dezvoltare rapidă, dar evoluţia structurală

a acestora este imprimată de specificul fiecărei ţări în parte.

Servicii finanţate de la buget

Aceste servicii au titlu de gratuitate, fiind servicii finanţate public, adresându-

se unei colectivităţi având ca principal scop satisfacerea nevoilor spirituale ale

membrilor societăţii.

În cadrul acestor servicii sunt incluse cele de învăţământ, cultură şi artă,

sănătate şi asistenţă socială, mişcare fizică şi sport care sunt oferite în mod

direct utilizatorilor. La acestea se adaugă cele de ordin general: apărarea

naţională, ordinea publică, protecţia mediului, autorităţile publice (legislativă,

judecătorească, executivă), gospodăria comunală şi de locuinţe (Error!

Reference source not found.).

Toate aceste servicii se adresează în mod direct populaţiei prin instrucţie,

cultură, refacerea sănătăţii, dar în acelaşi timp servesc şi instituţiilor prin buna

pregătire şi calificare a populaţiei sau prin asigurarea sănătăţii forţei de muncă.

A. Învăţământul ar trebui să reprezinte cel mai important serviciu deoarece el

contribuie implicit la educarea permanentă a oamenilor şi la calificarea

acestora.

Aceste două atribute implică învăţământul în posibilitatea valorificării

resurselor umane, a dezvoltării capacităţilor intelectuale şi fizice care

facilitează dezvoltarea societăţii şi a creşterii economice.

La rândul său, nivelul economic al societăţii şi gradul de dezvoltare al acesteia

pot imprima o dinamică mai accelerată sau nu procesului de învăţământ în

primul rând prin sursele alocate de la buget pentru: baza materială, cercetare,

salarii în învăţământ.

În general, învăţământul se confruntă cu o dezvoltare dinamică şi o continuă

perfecţionare ce sunt cerute de societate şi economie.

Nivelul de dezvoltare al învăţământului este greu de evaluat în ceea ce priveşte

calitatea ulterioară a serviciului, dar se poate aprecia cantitativ prin câţiva

indicatori:



proporţia din P.I.B. alocată învăţământului;

populaţia şcolară, evoluţia şi structura formei de învăţământ;

personalul didactic;

baza materială

Fig.2.3. Structura serviciilor pentru populaţie

Cheltuielile publice cu învăţământul se extind pe o paletă destul de largă.

Statisticile internaţionale situează pe primele locuri: Coreea de Sud (17,4%),

Cehia (16,9%), Elveţia (15,6%), Norvegia (15%), S.U.A. (14,1%) urmate de

alte state ca Polonia (14%), Canada (13,7%), România (12,4%) şi cu valori mai

reduse Ungaria (6,9%), Austria (7,7%), Grecia (7%) din cheltuielile

guvernamentale.

Aceste servicii şi buna desfăşurare a lor depinde în egală măsură de prestator şi

de client. Odată identificate nevoile din economie pentru domeniul educaţional

respectiv, profilul clientelei şi principalele nevoi şi dorinţele acesteia, pot fi

elaborate şi puse în practică programe de studii corespunzătoare. Acest lucru

este posibil prin luarea în consideraţie a resurselor de care dispune instituţia

respectivă, iar o importanţă aparte revine celor umane.

Servicii pentru

popula\ie

Servicii colective

Servicii destinate

colectivit` \ii [n ansamblu

Servicii personale

(individuale)

Servicii personalizate

(individualizate)

Servicii cu efect direct

asupra persoanelor

Servicii privind

bunurile materiale

Servicii cu caracter locativ:

*[nchirieri de bunuri

*[nchirieri de autoturisme

*[nchirieri de locuin\e

Servicii de repara\ii ] i [ntre\inere:

*servicii dup` v@nzare

*repararea bunurilor

*sp` l` torii, cur` \` torii

Servicii cu efecte asimilabile

investi\iilor umane:

*[nv̀ \`m@nt

*] tiin\`

*informatic̀

*s̀ n` tate

Servicii asimilabile consumului:

*transport

*telecomunica\ii

*turism

*{nv̀ \`m@nt

*S̀ n` tate

*Asisten\` social`

*Ap` rare na\ional`

*Rela\ii externe

*Men\inerea ordinii

*Protejarea mediului

*Iluminatul public

*Serviciile culturale ( )radio, TV, muzee, biblioteci



Concurenţa tot mai pronunţată din acest domeniu al serviciilor educaţionale

(înfiinţarea unui mare număr de universităţi, facultăţi, colegii de stat şi private

după 1989) ca şi creşterea gradului de conştientizare a realităţii practice de

după absolvire, de către studenţi, constituie deja primele semnale trase pentru

îndeplinirea calităţii acestor servicii.

B. Serviciile de sănătate sunt oferite gratuit populaţiei. Starea sănătăţii unei

populaţii este determinată în mare măsură de nivelul de dezvoltare economico-

socială, de structura consumului, de standardul igienei individuale, de gradul

de cultură, dar şi de nivelul serviciilor sanitare.

Amplificarea nevoii de educaţie sanitară a populaţiei (protecţie, prevenţie,

tratare) şi intensificarea concurenţei în domeniul serviciilor medicale impun

noi orientări pentru industriile de profil medical.

Indicatorii care reflectă activitatea serviciilor de sănătate sunt: suma alocată de

la buget sau proporţia din P.I.B., personalul medical, evoluţia şi structura

personalului pe profesiuni şi nivele de pregătire, baza materială.

Dezvoltarea economico-socială şi sistemul asigurărilor sociale se face resimţită

în ponderea cheltuielilor pentru sănătate în P.I.B., care reflectă de cele mai

multe ori nivelul serviciilor medicale. Această pondere are valori ridicate de 9-

10% din P.I.B. pentru Belgia, Franţa şi Olanda, valori medii de 5-8% pentru

Marea Britanie, S.U.A., Danemarca şi Italia. Pentru România, procentul alocat

din P.I.B. era în anul 1998 de 1,64%, situând-o printre ultimele ţări din Europa.

Aceşti indici, atât de scăzuţi, se pot datora şi faptului că serviciile oferite de

aceste instituţii sunt în marea lor majoritate gratuite, ceea ce reprezintă un

avantaj pentru marea masă a populaţiei, dar contribuie în bună măsură la

dezvoltarea lentă a serviciilor sanitare.

Necesitatea serviciilor de calitate, nevoia de a proteja populaţia în faţa unor

epidemii, a unor boli grave (SIDA, cancer) şi necesitatea formării unei culturi

medicale acţionează în sensul adoptării unor noi orientări în domeniul sănătăţii.

Nivelul de dezvoltare economico-socială este reflectat şi de sănătatea

populaţiei şi gradul de cultură medicală a acesteia.

În România, la nivelul anului 1998, existau un număr de 19.755 unităţi cu

profil sanitar (spitale, policlinici, sanatorii, cabinete stomatologice, farmacii,

leagăne de copii etc.) din care în domeniul public-7.520, privat-11.711 şi în

proprietate mixtă-524.

În evaluarea serviciilor de sănătate nu trebuie neglijat faptul că între opiniile

clienţilor pe parcursul beneficierii de asistenţă medicală şi perioada imediată

există diferenţe datorate stării de spirit a pacientului. Cunoaşterea părerilor

pacienţilor în cele două faze diferite este o necesitate pentru a obţine rezultate

viabile.

În majoritatea cazurilor, din punct de vedere al relaţiei prestator-client, clientul

se deplasează la prestatorul de servicii medicale, dar în unele cazuri firma se

deplasează la domiciliul pacientului prin servicii mobile. Influenţa relaţiei

prestator-consumator asupra serviciului este puternică, cu un grad înalt de

personalizare.



Vânzarea personală în serviciile medicale poate îmbrăca forma vânzărilor la

domiciliu, în ceea ce priveşte planurile de asistenţă medicală, campanii de

vaccinări sau cea a vânzărilor în întreprinderi: asistenţă medicală, servicii

clinice şi de laborator.

În pregătirea pacientului înaintea serviciului medical este necesar (pentru o

bună desfăşurare şi atragere a clientelei) să existe părţi vizibile, palpabile care

să comunice pacientului o stare liniştitoare şi de siguranţă (aspectul interior şi

exterior al clădirii, curăţenia, ambianţa etc.) (Error! Reference source not

found.).

Activităţile din domeniul asistenţei sociale se înscriu, alături de serviciile

medicale, în asigurarea sănătăţii şi sunt prestate printr-un sistem de unităţi

specializate de supraveghere şi educare a copiilor (creşe, cămine, grădiniţe), de

îngrijire a persoanelor vârstnice, cu handicap sau categoriilor defavorizate.

C. Serviciile din domeniul culturii şi artei sunt finanţate public într-o mare

măsură, dar fiind vorba de un consum voluntar sunt incluse de cele mai multe

ori în sectorul serviciilor private (plătite de populaţie).

Participarea statului la finanţarea acestor servicii se face mai ales în domeniul

protejării patrimoniului artistic şi cultural naţional, întreţinerii unor reţele de

instituţii cultural-artistice, promovării peste hotare a valorilor artistice,

încurajării creaţiei, lucruri ce nu se pot finanţa numai prin veniturile obţinute

din prestaţii.

Desfăşurarea cu succes a acestor activităţi presupune satisfacerea nevoilor de

cunoaştere, informare, educare pentru frumos.

Aceste servicii, alături de cele de învăţământ şi sănătate, contribuie la formarea

personalităţii umane, a unei forţe de muncă sănătoase şi educate, deci implicit

la ridicarea calităţii vieţii.

Servicii comerciale destinate populaţiei

În cadrul acestor servicii se înscriu acele prestaţii furnizate populaţiei contra

cost, în sistemul de piaţă, prin intermediul unor acte de vânzare-cumpărare.

Serviciile comerciale prezintă o mare eterogenitate şi complexitate, încercând

să satisfacă varietatea nevoilor cărora se adresează. Acestea se regăsesc în

serviciile de: transport, telecomunicaţii, turism şi alimentaţie publică,

întreţinerea şi repararea unor bunuri, radio, televiziune şi altele.

Anvergura unora dintre acestea le-au impus dezvoltarea ca ramuri distincte ale

economiei (turismul, transporturile, telecomunicaţiile).

A. Serviciile turistice

Turismul integrează în cadrul său o gamă largă şi eterogenă de alte servicii.

Turismul reprezintă un fenomen complex care este situat la interferenţa multor

activităţi economice şi este angajat direct în servirea turiştilor prin activităţile

sale din: unităţile de cazare, unităţile de alimentaţie publică, transport, a

agenţiilor de voiaj şi a touroperatorilor.



Serviciul turistic este un ansamblu de activităţi ce au ca obiect satisfacerea

tutror nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în legătură cu

aceasta.

Serviciul turistic trebuie pe de o parte să ofere condiţii pentru refacerea

capacităţii de muncă, petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber şi să

ofere plus de informaţie, iar pe de altă parte să asigure o odihnă activă.

Clasificarea serviciilor turistice:

1) în funcţie de prestaţie:

a) servicii legate de organizarea voiajului:

i) transport;

ii) publicitate;

iii) facilităţi de organizare a călătoriei;

b) servicii determinate de sejur:

i) cazare;

ii) alimentaţie;

iii) servicii speciale (tratament, agrement, traduceri);

2) în funcţie de mobilul călătoriei şi motivaţia cererii:

a) de bază:

i) transport3;

ii) cazare4;

iii) alimentaţie;

iv) tratament;

v) alte motivaţii (pescuit, vânătoare, schi etc.) ;

b) complementare sau suplimentare:

i) informaţii;

ii) închirieri obiecte;

3) după natura şi forma de manifestare a cererii:

a) servicii ferme:

i) transport;

ii) cazare;

iii) programe cultural-artistice (angajate anterior consumului turistic

prin intermediul agenţilor de specialitate);

b) servicii spontane5 (solicitate de turist în momentul în care ia contact cu

oferta):

3 pentru automobilişti transportul nu este de bază

4 pentru automobiliştii cu rulotă cazarea nu este de bază

5 în turismul neorganizat acestea pot fi şi servicii de bază



i) cazare;

ii) alimentaţie etc.

4) în funcţie de relaţiile financiare angajate între prestatori şi beneficiari:

a) servicii plătite (majoritatea serviciilor) cu plata:

i) anterioară;

ii) simultană;

iii) ulterioară;

b) servicii gratuite (sub forma unor facilităţi, cheltuielile fiind suportate

din cheltuielile generale ale organizatorilor de turism):

i) servicii de publicitate;

ii) servicii de intermediere;

5) în funcţie de natura lor:

a) servicii specifice (generate de desfăşurarea propriu-zisă a activităţii);

b) servicii nespecifice (rezultat al existenţei unei infrastructuri economico-

sociale ce se adresează în mod egal pentru turişti şi rezidenţi):

i) transport în comun;

ii) telecomunicaţii;

iii) reparaţii;

iv) frizerie etc.

Fig.2.4. Clasificarea serviciilor turistice

în funcţie de natura lor

Serviciile turistice prezintă o serie de caracteristici, decurgând din modul

particular de realizare a activităţii, din natura muncii desfăşurate în domeniul

turismului.

Servicii turistice

Specifice Nespecifice

De baz̀

Transport

Cazare

Alimenta\ie

Tratament

Informare

Intermediere

Cultural-artistice

Sportive

Recreative

Cu caracter special

Diverse

Transport [n comun

Telecomunica\ii

Repara\ii-[ntre\inere

Gospod` rie comunal`

] i locativ̀

Frizerie-coafur`

Alte servicii



Din grupa trăsăturilor generale se remarcă, în primul rând, caracterul

nematerial al prestaţiei, serviciul turistic existând în formă potenţială şi

concretizându-se numai în contactul cu cererea. Din caracterul nematerial

decurge o altă trăsătură-nestocabilitatea. Aceasta atrage după sine consecinţe

negative asupra gradului de utilizare a capacităţilor (de cazare, alimentaţie şi

tratament) şi a resurselor umane.

O altă caracteristică a serviciilor turistice este reprezentată de coincidenţa, în

timp şi spaţiu, a producţiei şi consumului lor. Neîndeplinirea acestei cerinţe

are efecte nefavorabile atât asupra volumului activităţii realizate cât şi asupra

satisfacerii nevoii sociale. Astfel, orice neconcordanţă în timp sau loc se

soldează cu pierderi de ofertă şi/sau cereri neacoperite.

Prin modul de desfăşurare, serviciile turistice sunt indispensabile de persoana

prestatorului, ele încetând să existe în momentul încheierii acţiunii acestuia.

Astfel, comercializarea serviciilor presupune contactul nemijlocit între

producătorul-prestator şi consumator.

Serviciile turistice sunt, de asemenea, intangibile. Această caracteristică

generează o serie de facilităţi în organizarea activităţii, în sensul eliminării sau

simplificării unor probleme de circulaţie, dar crează şi dificultăţi, cele mai

multe fiind legate de comercializarea vacanţelor. Astfel, neavând posibilitatea

să cunoască serviciile sau să le evalueze înainte de cumpărare, turistul

manifestă neîncredere şi, corespunzător, reţineri în formularea deciziei de

cumpărare.

Serviciile turistice, în majoritatea lor, se individualizează la nivelul grupului

sau persoanei.

Urmând îndeaproape evoluţia cererii, serviciile turistice se caracterizează şi

printr-un dinamism înalt.

Prestaţia turistică se caracterizează şi prin complexitate, ea fiind rezultatul

diferitelor combinaţii între elemente decurgând din condiţiile naturale şi

antropice (geografice, de climă, istorie, cultură şi civilizaţie) specifice fiecărei

ţări sau zone şi serviciile (transport, cazare, alimentaţie, agrement etc.)

furnizate de organizatori. Aceste elemente pot intra în proporţii diferite în

alcătuirea produsului final, după cum se pot şi substitui. Existenţa unei

multitudini de posibilităţi de combinare şi substituire a elementelor constitutive

permite realizarea unei largi palete de produse turistice. Caracteristica de

substituire a unor activităţi trebuie fructificată în scopul stimulării interesului

pentru consumul turistic şi nu pentru acoperirea unor deficienţe organizatorice

sau de altă natură, întrucât în aceste situaţii substituirea este în detrimentul unor

programe turistice de conţinut.

O altă particularitate a serviciului turistic, dependentă de structura sa complexă,

este eterogenitatea şi, respectiv, participarea unui număr mare de prestatori la

realizarea acesteia.

Consumul serviciilor turistice se efectuează într-o ordine riguroasă,

determinată de specificul prestaţiei, locul şi momentul acţiunii, forma de turism

etc. În cadrul unei scheme generale de derulare, principalele prestaţii şi

succesiunea solicitării ar putea fi următoarea:



1. acţiunile de propagandă şi informare turistică, realizate de agenţii de

specialitate, birouri de turism, reprezentanţi etc., prin contacte directe şi prin

intermediul materialelor publicitare;

2. contractarea aranjamentului, respectiv a minimului de servicii solicitate şi

stabilirea programului de desfăşurare a acţiunii;

3. transportul şi, asociat acestuia, transferul turiştilor şi bagajelor la hotel sau

de la un mijloc de transport la altul, în cazul în care călătoria comportă

utilizarea mai multor mijloace de transport, precum şi o serie de facilităţi de

care beneficiază turistul pe toată durata transportului;

4. cazarea şi serviciile suplimentare oferite de unităţile hoteliere;

5. alimentaţia şi prestaţiile auxiliare acesteia;

6. agrementul în varietatea formelor sale;

7. transportul turiştilor pe ruta de întoarcere;

8. de-a lungul tuturor momentelor anterioare este necesară prezenţa activităţii

de relaţii publice, care are menirea de a asigura climatul favorabil

desfăşurării consumului turistic.

Fig.2.5. Modul de derulare a prestaţiei turistice

Existenţa tutror acestor componente este specifică doar formelor organizate ale

turismului şi numai atunci când deplasarea se efectuează cu mijloace de

transport în comun. Pentru celelalte forme, serviciile sunt solicitate parţial de la

organizatori (în cadrul turismului semiorganizat) şi/sau direct de la unităţile

prestatoare. Respectarea acestei succesiuni în prestarea serviciilor influenţează

gradul de satisfacere obţinut în urma consumului turistic şi are avantaje în

Propagand`

Informare

Contractarea

aranjamentului

Cazare ] i

auxiliareAlimenta\ie

] i auxiliare

Transport pe

ruta ducere

Transport pe

ruta [ntoarcere

Rela

\ii publice

Agrement



planificarea şi organizarea acţiunilor; ea are însă şi dezavantaje, reflectate mai

ales în gradul redus de utilizare a ofertei.

Toate aceste trăsături reprezintă elemente de particularizare, de definire a

serviciilor turistice, a sferei lor de acţiune, cunoaşterea lor, a unei activităţi

turistice de calitate.

Serviciul de cazare vizează, prin conţinutul său, crearea condiţiilor şi confortul

pentru adăpostirea şi odihna călătorului. El este produsul a ceea ce se numeşte

industria hotelieră-sector care, în accepţiunea actuală, înglobează ansamblul

activităţilor desfăşurate în spaţiile de cazare. Serviciul de cazare se prezintă ca

o activitate complexă, decurgând din exploatarea capacităţilor de cazare, fiind

alcătuit dintr-un grupaj de prestaţii oferite turistului pe timpul sejurului în

unităţile de cazare.

Dezvoltarea şi calitatea serviciului de cazare sunt dependente, în primul rând,

de existenţa unei baze tehnico-materiale de cazare (hoteluri, moteluri, hanuri,

case de odihnă, cabane, popasuri turistice etc.) adecvate, cu dotări

corespunzătoare, care să ofere turiştilor condiţii optime şi care să

îndeplinească, după caz, şi alte funcţii. În al doilea rând, serviciul de cazare

este influenţat de dotarea cu personal a capacităţilor de cazare, de nivelul de

calificare a lucrătorilor, de organizarea muncii în unităţile hoteliere.

Conţinutul industriei hoteliere a evoluat paralel cu dezvoltarea capacităţilor de

cazare şi implicarea lor în activitatea turistică, îmbogăţindu-se cu noi funcţii şi

forme de prestaţii. La început, existenţa hotelului, unitate reprezentativă pentru

capacităţile de cazare şi suport material al industriei hoteliere, a fost legată de

efectuarea unor deplasări în alte scopuri decât cele turistice, cele mai multe din

dotările de această natură fiind amplasate în afara oraşelor, în zonele turistice

şi, implicit, activitatea lor orientându-se spre satisfacerea nevoilor turiştilor.

Concomitent cu aceste schimbări, industria hotelieră se cristalizează ca sector

particular de activitate, îşi defineşte cu precizie funcţiile, se perfecţionează

continuu, adaptându-se exigenţelor mereu sporite ale călătorilor şi, în special,

ale turiştilor.

Nivelul de dezvoltare a industriei hoteliere reprezintă, de asemenea, măsura

satisfacerii nevoii pentru turism a populaţiei. Sporirea veniturilor băneşti,

urbanizarea, creşterea timpului liber etc. au provocat mutaţii în

comportamentul consumatorilor în sensul intensificării cererii turistice a

acestora.

Servicii hoteliere insuficiente în raport cu nevoile populaţiei sau calitativ

necorespunzătoare, pe lângă efectele negative asupra odihnei şi recreerii

oamenilor, vor determina schimbări în destinaţia veniturilor şi disponibilităţile

de timp liber şi indirect scăderi în circulaţia turistică. Ele trebuie să creeze

condiţii ca o parte mai importantă a populaţiei să beneficieze de posibilitatea

petrecerii vacanţei sau sfârşitului de săptămână într-o zonă turistică.

Deşi ca activitate economică alimentaţia publică nu este destinată să satisfacă

în exclusivitate nevoia consumatorului-turist, ea se asociază tot mai frecvent

activităţilor de turism, iar dinamica ei este din ce în ce mai mult influenţată de

evoluţia circulaţiei turistice.



Dependenţa strânsă dintre alimentaţia publică şi activitatea turistică este

evidenţiată printre altele de asocierea lor într-un sector de sine stătător în ţările

consacrate pe plan turistic.

Perfecţionarea activităţii de alimentaţie publică vizează, de asemenea,

componenta sa comercială. În această direcţie se înregistrează modernizarea

reţelei comerciale din punct de vedere structural şi a distribuirii în teritoriu,

precum şi diversificarea formelor de servire. Astfel, în ce priveşte structura

reţelei, se remarcă tendinţa de realizare a unor unităţi cu funcţii complexe care

să răspundă unor cerinţe variate (de exemplu, în staţiunile turistice să satisfacă

nevoia de hrană şi agrement). De asemenea, apar noi tipuri de unităţi-cafeteria,

snack-barul, bistro-ul, drugstore, restoroute etc.-mai bine adaptate

particularităţilor diferitelor segmente de clientelă.

Sistemele moderne de comercializare în alimentaţia publică se regăsesc în

unităţile cu autoservire şi "fast food", caracterizate prin posibilitatea servirii

rapide. Sistemul "fast food", foarte răspândit astăzi în lume (practicându-se în

trei variante de organizare: drive-in, eat-in, take home) reprezintă o formulă

de adaptare la cerinţele automobiliştilor, unităţile oferind, de regulă, un

sortiment limitat, dar la preţuri accesibile, realizate prin viteza mare de rotaţie a

clientelei şi confortul relativ redus.

În paralel cu modernizarea formelor de comercializare şi servire, are loc o

diversificare a prestaţiilor cu caracter complementar oferite de unităţile de

alimentaţie publică, servicii diferenţiate structural în funcţie de beneficiari

(turişti sau populaţie rezidentă). Modernizarea acestor obiective va asigura

participarea sporită a alimentaţiei publice la satisfacerea nevoilor

consumatorilor, creşterea rolului său economic şi social.

În calitate de componentă de bază a serviciului turistic, alături de transport,

cazare şi alimentaţie, agrementul îndeplineşte o serie de funcţii particularizate

în raport cu nevoile turistului sau ale organizatorilor.

Astfel, în concordanţă cu cerinţele turistului, agrementul vizează destinderea şi

reconfortarea fizică ale acestuia, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor

sale.

În cazul acoperirii nevoilor fizice, activităţile sportive, cele care pun în mişcare

organismul-de la simpla plimbare până la realizarea unor performanţe-deţin un

loc important. În ceea ce priveşte latura psihică, activităţilor cultural-distractive

şi celor instructiv-educative le revine un rol hotărâtor: ele au ca obiectiv

crearea unei atmosfere de destindere, amuzament şi comunicare, contribuind la

îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe ale turistului.

Pe plan economic, dezvoltarea agrementului răspunde exigenţelor de creştere a

atractivităţii staţiunilor turistice.

Totodată, agrementul reprezintă mijlocul principal de individualizare a ofertei

turistice, de diversificare a produselor.

Agrementul stimulează circulaţia turistică fiind o sursă importantă de încasări,

de creştere a eficienţei economice a activităţii.

Dezvoltarea agrementului reprezintă un mijloc de asigurare a competitivităţii

staţiunilor turistice.



Creşterea rolului agrementului în caracterizarea localităţilor turistice, în

satisfacerea nevoilor turiştilor a determinat transformarea sa în motivaţie

turistică propriu-zisă, conducând la apariţia unor noi tipuri de vacanţe: vacanţă

de schi, alpinism, yachting, tenis, hipism, vânătoare, turism cultural etc.

Agrementul reprezintă un element important de care trebuie să se ţină seama în

amenajarea zonelor turistice.

Serviciile turistice suplimentare sau complementare au o contribuţie din ce în

ce mai importantă la accesul acţiunilor turistice şi cuprind, în principal,

activităţile ce au ca obiect stimularea odihnei active, a distracţiei, a petrecerii

plăcute a timpului liber-fără a se substitui serviciilor de agrement. Unele dintre

aceste servicii sunt cunoscute cu anticipaţie de către turist, intrând în costul

iniţial al programului; cu cele mai multe, însă, turistul ia contact numai la

destinaţie, consumul rămânând numai la latitudinea lui, plata efectuându-se

separat, pe măsura solicitării şi obţinerii lor.

Indiferent de modul cum sunt organizate, cele mai importante servicii

suplimentare sau complementare sunt:

servicii de informare a clientelei turistice;

servicii de intermediere (închirieri, rezervări etc.);

servicii şi activităţi turistice cu caracter special (organizare de congrese,

simpozioane, festivaluri, expoziţii etc.);

servicii şi activităţi turistice cu caracter sportiv;

servicii de tratamente balneo-medicale;

servicii diverse.

B. Alte servicii

În cadrul serviciilor pentru populaţie, pe lângă cele ale ale agenţiilor de turism,

hoteluri şi restaurante (58%) se adaugă şi cele de întreţinere, reparaţii,

curăţătorii şi spălătorii (17%) şi altele

Serviciile culturale, sportive şi recreative au o pondere importantă în cadrul

serviciilor pentru populaţie. Gama largă de prestaţii este legată de televiziune şi

radio, dar şi de nivelul în creştere al cererii pentru aparatura necesară.

Forma de proprietate este sugestivă pentru evoluţia viitoare a serviciilor,

firmele private, reprezentând 87,78%.



2.4. Serviciile internationale

Serviciile îşi sporesc continuu importanţa depăşind graniţele unei ţări.

După anul 1970 în cadrul GATT al rundei Uruguay s-a încercat delimitarea

comerţului de investiţiile în servicii.

UNCTAD în 1985, prin analogie cu comerţul de bunuri, defineşte comerţul

internaţional cu servicii ca activitatea de export şi import de servicii, respectiv

de vânzări şi cumpărări ce depăşesc efectiv frontiera vamală a ţării.

Serviciile internaţionale implică atât operaţiuni comerciale, cât şi operaţiuni

investiţionale, ceea ce face ca schimburile internaţionale de servicii să fie

constituite concomitent atât din comerţul internaţional cu servicii cât şi din

fluxurile determinate de mişcarea capitalului şi a muncii.

Statisticile mondiale relevă faptul că ţările dezvoltate se implică cel mai mult în

export (86,8%) la bunuri şi la servicii (87,1%), dar şi faptul că aceste ţări pun

accent ceva mai mare pe exportul de servicii.

În cadrul tranzacţiilor internaţionale cu servicii acestea sunt incluse la servicii

factor (veniturile provenite din mişcarea peste graniţă a factorilor de

producţie) şi servicii non-factor.

Fig. 2.6. Clasificarea serviciilor non-factor

Servicii

non-factor

Transporturile

Turismul

Alte servicii

M` rfuri

Persoane

Servicii conexe

Maritime ] i

fluviale

Rutiere

Feroviare

Aeriene

Manipulare

Depozitare

Servicii de comunicare

Servicii financiare

Servicii de asigurare

Servicii culturale

Servicii de consultan\`

Servicii de informare

Realimentare



Pentru România structura balanţei cu servicii internaţionale s-a schimbat foarte

mult.

A crescut foarte mult numărul turiştilor plecaţi din România, dar a scăzut

drastic cel al sosirilor de turişti străini (din anumite ţări).

Structura transporturilor peste hotare a cunoscut o creştere puternică pentru

persoane şi o scădere în ceea ce priveşte mărfurile.

În cadrul "alte servicii" există în permanenţă schimbări, în sensul apariţiei de

noi servicii datorate dezvoltării tehnologice, dar şi a altora care nu îşi aveau

"rostul" în cadrul unei economii socialiste.

C. Munteanu structura astfel comerţul internaţional cu servicii:

servicii încorporate în bunuri (filme, cărţi, benzi, dischete, CD-uri);

servicii complementare comerţului cu bunuri (transport, manipulare,

depozitare, asigurări şi reasigurări, operaţiuni bancare, publicitate);

servicii ce se substituie comerţului cu bunuri (franchiza, leasingul,

reparaţii, întreţinere);

servicii ce se comercializează independent de comerţul cu bunuri (asigurări de persoane şi alte tipuri de asigurări non-marfare, servicii

caritabile, juridice, medicale, turism).

Structura serviciilor internaţionale este diferită de la o ţară la alta: în timp ce

pentru ţările în curs de dezvoltare predomină "turismul" şi "transportul", pentru

ţările dezvoltate predomină "veniturile din investiţii" şi "alte servicii".

Şi ierarhia exportatorilor şi importatorilor este diferită în funcţie de stadiul de

dezvoltare. În ambele ierarhii, pe primele locuri se află numai ţări puternic

dezvoltate (ce au o "economie a serviciilor"): S.U.A., Germania, Japonia,

Marea Britanie, Franţa, dar lista importatorilor este continuată către celelalte

poziţii şi de către ţări în curs de dezvoltare.

Ritmurile de creştere a comerţului invizibil faţă de cel cu bunuri sunt

superioare chiar dacă volumele manipulate sunt de circa 4.875 mld.$ pentru

comerţul internaţional cu bunuri şi numai 1.230 mld.$ pentru cel cu servicii.

Serviciile tehnice sunt într-o gamă variată: servicii de consultanţă, de întocmire

a unor studii de fezabilitate, de prelucrare de date etc.

Piaţa internaţională de servicii tehnice este foarte largă şi are un volum de

încasări important. Aproximativ 4/5 din încasările acestora provind din lucrări

de construcţii civile, de sisteme energetice şi de hidroamelioraţii, de transport

feroviar şi rutier produse de către ţări în curs de dezvoltare.

La nivel de ofertă de astfel de servicii, ponderea ţărilor dezvoltate este de

aproximativ 90%, populaţia locală fiind concentrată mai mult pe servicii ce

necesită un înalt grad de pregătire profesională şi intelectuală.

Serviciile internaţionale bancare şi de asigurări au o penetrare foarte mare în

ţările în curs de dezvoltare, principalii ofertanţi fiind ţările dezvoltate (ce

asigură, de exemplu, peste 94% din exportul de servicii de asigurări). Importul

de astfel de servicii este necesar din cauza lipsei disponibilităţilor băneşti ale

unor ţări în acoperirea unor riscuri (în cazul asigurărilor) sau în acordarea



creditelor necesare diverselor lucrări de modernizare, restructurare,

implementare de noi tehnologii.

Serviciile internaţionale bancare comportă, în acelaşi timp, o doză mare de risc

în acordarea asistenţei financiare din cauza posibilei intrări în imposibilitate de

rambursare a datoriilor sau a dobânzilor de către ţări ce se confruntă cu mari

probleme economice (exemplul ţărilor foste socialiste cu economii în curs de

restructurare).

2.5. Corelaţia dintre servicii si celelalte ramuri economice

Serviciile, deşi parte integrantă a economiei, se constituie într-o ramură

distinctă a acesteia prin prestaţiile lor ce ţin loc de liant între celelalte sectoare

economice.

Atât serviciile adresate populaţiei cât şi cele pentru întreprinderi şi agenţi

economici se bazează sau au la bază bunuri materiale rezultate din alte

activităţi fie agricole, fie industriale.

Cea mai mare parte a serviciilor sunt indispensabile bunului mers al industriei,

agriculturii şi chiar al altor tipuri de servicii.

Într-o perioadă foarte dinamică, precum cea a acestui sfârşit de mileniu, este de

neconceput ca industria şi agricultura să nu folosească serviciile de cercetare-

dezvoltare sau cele juridice şi contabile, transporturile moderne şi rapide sau

ultimele tehnici de comunicaţie.

Multe dintre servicii sunt destinate consumului final, în timp ce altele sunt

utilizate în mod constant în consumuri intermediare în procesele de producţie

(transport, depozitare etc.) sau în producţia de servicii. În prima categorie se

includ serviciile comercializate, care sunt create pentru consumuri finale, iar în

cea de-a doua categorie intră serviciile utilizate pentru producerea fizică a

bunurilor şi altor servicii destinate înlesnirii deplasării (între producţie şi

consum). În contextul celor arătate se poate afirma că cea mai mare parte a

produselor nu ar putea ajunge la consumator fără ajutorul serviciilor.

Ramurile economiei trebuie să funcţioneze şi cu ajutorul impulsionărilor

reciproce. Serviciile crează cadrul ştiinţific de dezvoltare a multor ramuri

industriale, care la rândul său implică servicii de calitate şi moderne pentru

distribuţie.

Întârzierile sau întreruperile în furnizarea serviciilor frânează progresul

economic, mai ales în cazul în care aceste servicii nu se pot înlocui sau nu pot

fi importate.

Serviciile pot ajuta sau din contră pot obstrucţiona industria atunci când sunt

insuficiente. Serviciile care sunt adresate colectivităţii sunt strâns legate de

puterile publice cărora le revine obligaţia să asigure distribuirea lor în condiţii

corespunzătoare pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei.

Serviciile reprezintă un puternic creator de locuri de muncă, fiind şi în acest

mod în strânsă legătură cu celelalte ramuri economice. Serviciile sunt un

domeniu vast al implicării forţei de muncă şi contribuie în acelaşi timp la

formarea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a societăţii.



Sfera serviciilor extrem de variată şi dinamică reprezintă un mijloc de legătură

între nevoile producţiei şi nevoile populaţiei.

Relaţiile de intercondiţionare cu toate celelalte ramuri şi sectoare economice şi

implicarea în echilibrul socio-economic fac ca serviciile să acţioneze în

principal în două direcţii: asupra procesului de producţie propriu-zis şi asupra

nevoilor oamenilor.

Relaţiile de intercondiţionare se adâncesc pe măsura creşterii şi diversificării

nevoilor fie în direcţia populaţiei tinere, active sau de vârsta a treia (fiecare cu

specificul său în ceea ce priveşte consumul de servicii), fie a agenţilor

economici.

Între producţia de mărfuri şi diferitele servicii există interconexiuni

indispensabile şi de dezvoltare.

Transporturile nu ar exista atâta timp cât nu ar exista mărfuri transportate, dar

şi relaţia inversă este semnificativă în sensul că nu ar putea avea loc schimburi

comerciale dacă activitatea de comerţ nu s-ar baza pe servicii de transport.

Aceste două ramuri se dezvoltă în paralel odată cu creşterea producţiei de

mărfuri şi a transporturilor ce oferă condiţii necesare (rapiditate, posibilitate de

transport a unui volum tot mai mare şi în locuri greu accesibile) expansiunii

comerţului

Alte exemple de interconexiune reprezintă: asigurările-ca element esenţial al

procesului de producţie şi de distribuţie, învăţământul-cu rol esenţial în

formarea forţei de muncă, sănătatea, turismul şi altele.

Serviciile aduc o contribuţie importantă la sporirea eficienţei întreprinderilor,

ramurilor şi economiilor naţionale. Creşterea eficienţei economico-sociale se

bazează şi pe rezultatul conexiunilor dintre servicii şi celelalte ramuri ale unei

economii. Serviciile din domeniul recreerii, sănătăţii, învăţământului, cercetării

ameliorează, în general, nivelul de viaţă al societăţii şi mai ales al populaţiei

active, conducând la o creştere a productivităţii muncii.

Relaţiile şi interconexiunile care se stabilesc între servicii şi celelalte ramuri

economice diferă substanţial de la o ţară la alta în funcţie de gradul de

dezvoltare.

Sarcina de lucru 2*

Argumentează în 10-15 rânduri corelatia dintre servicii si celelalte ramuri

economice.

*aceasta sarcina de lucru va fi verificata de catre tutore in cadrul intalnirilor

tutoriale.



2.6. Locul serviciilor în economie

Condiţiile impuse de expansiunea unei producţii moderne, influenţate de

efectele revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, natura, locul şi rolul serviciilor în

cadrul economiei se schimbă substanţial. Rolul tot mai important al serviciilor

în sfera producţiei materiale se face simţit în prezent nu numai prin intermediul

serviciilor aşa-zis productive (legate de producţia "fizică", cum ar fi serviciile

de comecializare a bunurilor sau serviciile de transport şi de comunicaţii

utilizate în producerea de bunuri), ci şi prin intermediul serviciilor aşa-zis

"nemateriale" de susţinere a proceselor direct productive (de exemplu:

asigurările, operaţiunile bancare, transporturile de persoane). Activităţi

precum instruirea, educaţia, formarea profesională, ocrotirea sănătăţii

condiţionează actul productiv social, inclusiv cel productiv material, iar

cercetarea ştiinţifică se integrează acestuia. Totodată, introducerea

tehnologiilor informati-ce şi comunicaţionale moderne a determinat o veritabilă

revoluţionare a proceselor de producţie. În acest fel, formele actuale tot mai

automatizate de producţie necesită cantităţi mai reduse de forţă de muncă fizică

şi de materiale şi, în schimb, tot mai multe resurse informaţionale şi de

cunoştinţe tehnice pe care le înmagazinează produsul final (autoturism,

televizor, computer etc.).

În consecinţă, rolul tehnologiilor informative nu se mai limitează acum doar la

procesul de producţie propriu-zis (care rămâne însă determinant), ele jucând,

în prezent, un rol cheie în însăşi operaţiunile de proiectare, prospectare a pieţei,

de comercializare şi de livrare a produselor.

În condiţiile rapidelor transformări care au loc, în permanenţă, în ştiinţă şi

tehnică, este necesară creşterea posibilităţilor de adaptare a individului la

aceste cunoştinţe. Calitatea forţei de muncă este determinată, în primul rând, de

gradul acesteia de calificare şi de nivelul de pregătire tehnică şi de cultură

generală, care impun dezvoltarea serviciilor educaţionale, didactice, culturale şi

artistice. În acelaşi timp, serviciile de sănătate sunt subordonate aceluiaşi

obiectiv de menţinere a calităţii forţei de muncă şi a reproducţiei sale naturale.

În condiţiile extinderii utilizării calculatoarelor, fluxul informaţional capătă alte

dimensiuni şi calităţi şi o nouă eficienţă. Prin intermediul terminalelor, apte de

a fi instalate în orice loc (fabrici, uzine, bănci, şcoli, locuinţe) şi chiar portabile,

accesul direct la informaţie se poate generaliza. Se trece astfel la transmiterea

mesajelor exclusiv prin mijloace electronice digitale, unificându-se, din acest

punct de vedere, serviciile vocale şi nevocale (telefon, telex etc.) exploatate

încă în reţele separate. O gamă largă de servicii noi sau modernizate de

telecomunicaţii urmează sa se dezvolte: fluxuri de date (codificate digital) între

uzine şi oficii de calcul; telecomanda şi telesupravegherea proceselor de

producţie; videotext (accesul interactiv la băncile de date, bibliotecile

electronice şi marile calculatoare); poştă electronică, telesupravegherea

incintelor, a mediului înconjurător, a teritoriului naţional (teledetecţia),

telefonia îmbogăţită cu reapelul automat şi înregistrarea de mesaje,

videotelefonia şi videoteleconferinţa etc.

În afara contribuţiei pe care o aduc la creşterea calitativă a forţei de muncă,

serviciile participă la menţinerea echilibrului în repartizarea factorului uman,



prin crearea condiţiilor pentru folosirea deplină şi raţională a acesteia în toate

ramurile de activitate, prin "oferirea" de noi locuri de muncă în cele mai tinere

domenii ale economiei (informatica, cibernetica etc.).

Totodată, se poate sublinia rolul serviciilor în atragerea într-o măsură din ce în

ce mai mare a femeilor în activitatea economico-socială. Rolul serviciilor se

explică, de asemenea, prin contribuţia la procesul organizării sociale şi, strâns

legat de aceasta, al dezvoltării teritoriale echilibrate, armonioase.

Construirea unei economii moderne este condiţionată nu numai de creşterea şi

modernizarea acesteia, ci şi de repartizarea raţională a forţelor de producţie pe

tot teritoriul ţării, organizarea şi sistematizarea cât mai bună a teritoriului,

ridicarea economică, socială şi culturală a tuturor zonelor şi localităţilor.

Rolul serviciilor creşte considerabil şi datorită implicaţiilor tot mai largi pe

care le au asupra calităţii vieţii. Este cunoscut faptul că dezvoltarea economică

şi socială a impus apariţia unui mod de viaţă specific civilizaţiei industriale.

Astfel, concentrarea unei mare mase a populaţiei în oraşe, schimbările

intervenite în structura profesiilor, implicarea femeilor în activităţile

economice, modificările survenite în structura consumului populaţiei sunt

fenomene care necesită dezvoltarea unor servicii specifice (de gospodărie

comunală şi locativă, transport, ocrotire a sănătăţii, cultură, turism etc.) care

contribuie direct la creşterea calităţii vieţii.

Într-o creştere continuă în ultimele decenii, participarea serviciilor la formarea

produsului brut şi la ocuparea forţei de muncă a devenit masivă. La nivel

mondial, această participare este de peste 50% în cazul produsului brut şi peste

30% în ocuparea forţei de muncă. Asemenea proporţii derivă din cele existente

în ţările dezvoltate. Aici, serviciile contribuie preponderent cu peste 60% la

formarea produsului brut şi la ocuparea forţei de muncă. În unele dintre ţările

cele mai dezvoltate, se ajunge chiar la un procent de 70% şi, în mod aparent

paradoxal, locurile de muncă nou create, în ultimele decenii au fost tot în acest

sector al serviciilor. În ţările aflate în curs de dezvoltare, ponderile sunt mai

scăzute atingând, de regulă, 40% în produsul intern brut şi 20% în ocuparea

forţei de muncă. Aceste procente urmează totuşi tendinţa de continuă creştere

înregistrată de ţările avansate.

Importanţa serviciilor rezultă şi din faptul că ele au un rol deosebit în crearea

condiţiilor pentru folosirea în mod raţional a timpului liber. Component al

calităţii vieţii, acesta din urmă asigură individului posibilităţi largi de educare

şi de ridicare a competenţei profesionale, dar nu în cele din urmă de lărgire a

orizontului de cunoştinţe şi creştere a gradului de cultură generală. De

asemenea, timpul liber devine din ce în ce mai mult o condiţie necesară pentru

refacerea capacităţii de muncă. Dezvoltarea de ansamblu a societăţii, progresul

economico-social presupun totdată menţinerea calităţii mediului înconjurător,

respectiv protejarea mediului natural şi a celui creat de societate şi de om. Din

acest punct de vedere, serviciile au numeroase şi diferenţiate interferări cu

mediul înconjurător. Relaţia servicii-mediu are în vedere atât rolul serviciilor

de a proteja mediul natural, cât şi acela de a preveni şi combate multiplele

posibilităţi de degradare a acestuia. Pentru acest lucru, este necesară

dezvoltarea unor servicii specializate cum ar fi: serviciile de cunoaştere,

inventariere şi protejare a resurselor naturale, cele geologice, servicii



referitoare la gospodărirea apelor şi amenajări hidrografice, servicii de

colectare şi distrugere a deşeurilor.

Treptat, aceste tendinţe din economia internă a diferitelor ţări au început să fie

resimţite în schimburile economice internaţionale. Tot mai multe produse

intrate în aceste schimburi, îndeosebi cele complexe şi înalt prelucrate,

încorporează diverse servicii (proiectare asistată de calculator, prelucrare

automată a datelor, producţie asistată de calculator, robotizare a unor

operaţiuni productive etc.), iar comercializarea lor propriu-zisă implică

derularea unei game variate de alte servicii (marketing, transport, asigurări,

finanţări, asistenţă tehnică post-vânzare, activitate de întreţinere etc.). În cazul

produselor sofisticate, serviciile sunt precumpănitoare. În prezent, în preţul

unui sistem computerizat desfăcut pe pieţele internaţionale, costul

calculatorului propriu-zis este de doar 20%, restul de 80% constând din servicii

(software, asistenţă tehnică de montare, funcţionare şi întreţinere, consultanţă

etc.) pe când în deceniul al şaptelea situaţia era tocmai inversă. Tehnologiile

moderne au făcut accesibile noi servicii pentru comercializare internaţională

(programe de calculator, telecomunicaţii prin cablu sau prin satelit, telefon,

TV, transmiteri de date prin reţele de calculatoare între orice două puncte de

pe glob, efectuarea prin intermediul calculatorului a oricărei tranzacţii

financiare de tipul contractărilor de credite, plasamentelor financiare,

transferuri valutare etc.).

2.7. Eficienta economica si sociala a serviciilor

În sens larg, eficienţa înseamnă obţinerea unor efecte cât mai favorabile în

urma unei activităţi. Orice activitate umană este, în acelaşi timp, consumatoare

de resurse şi producătoare de efecte. În acest sens, noţiunea de eficienţă devine

aplicabilă celor mai variate preocupări ale omului.

În alt sens, mai restrictiv, eficienţa compară rezultatele unei acţiuni cu resursele

consumate pentru producerea acesteia.

Eficienţa economică este exprimată prin relaţia dintre rezultatele obţinute într-o

anumită activitate economică şi cheltuielile efectuate în activitatea respectivă.

Serviciile, ca orice altă activitate umană şi economică, sunt, pe de o parte

consumatoare de resurse, iar pe de altă parte producătoare de efecte.

În sfera serviciilor, efectele utile au un caracter complex, astfel că eficienţa

economică este strâns legată de cea socială.

Eficienţa, în cazul serviciilor, cuprinde şi alte aspecte legate de oportunitatea şi

eficienţa investiţiilor, gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor, măsura

în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor, măsura în care pot fi

procurate şi utilizate cu maximum de randament.

Eficienţa economică răspunde modului cum şi cât se folosesc resursele.

Compararea efectelor cu eforturile care le-au determinat reprezintă, de fapt,

numai o latură a eficienţei economice; trebuie să se aibă permanent în vedere şi

alte elemente cum ar fi: structura resurselor şi a rezultatelor, timpul, calitatea

efectelor.



Pentru a evalua eficienţa unei activităţi economice este necesar să se compare

efortul cu efectul, având în vedere permanent influenţa factorilor de timp şi

spaţiu trebuind, de asemenea, ca fiecărui efort să îi fie atribuit numai efectul

său şi fiecărui efect să îi fie recunoscut efortul depus.

Problema eficienţei se pune peste tot unde se cheltuieşte muncă socială, se

consumă resurse materiale, umane şi financiare. Este cunoscut faptul că orice

activitate economică trebuie să corespundă unor cerinţe concrete ale societăţii,

să răspundă unor cerinţe reale ale vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor.

În acest sens şi serviciilor le revin sarcini multiple pe linia eficienţei

economico-sociale. Dar, eterogenitatea şi complexitatea "produsului"

serviciilor conferă eficienţei o sferă mult mai largă de cuprindere şi dificil de

evaluat.

Eficienţa din cadrul activităţilor de servicii are un caracter complex deoarece

exprimă rezultatul unui ansamblu de activităţi specifice fiecărei prestaţii în

parte. Rezultatele activităţii de servicii îmbracă simultan două aspecte care se

intercondiţionează şi întrepătrund reciproc: eficienţa economică şi eficienţa

socială. Fiecare dintre aceste componente ale eficienţei activităţilor din cadrul

serviciilor are atât efecte directe cât şi efecte indirecte.

Fig. 2.7. Diagrama eforturilor şi efectelor economice

Dimensiunea matricei (rapoartele de tip j

i

j

i

j

i

j

i

B

B,

A

B,

B

A,

A

A) este dată de detalierea

folosită şi de mărimea activităţii pe care o caracterizează.

Pornind de la structura unitară a efectelor şi eforturilor, pentru măsurarea

eficienţei economice se construiesc relaţii de tipul: efect-efort, efort-efect,

efort-efort, efect-efect.

Indicatorii de tipul efect-efort sau efort-efect sunt indicatorii parţiali care

reflectă eficienţa folosirii diferitelor componente ale efortului.

Indicatorii de tipul efect-efect oferă informaţii asupra rentabilităţii prestaţiilor

şi a proporţiilor care s-au format între diferitele componente ale rezultatelor.

Prin intermediul indicatorilor de tip efort-efort sunt reflectate proporţiile dintre

componentele efortului.

eforturi

... ...A1Ai An

...

...

A1

Ai

An

...

...

B1

Bj

Bm

... ...B1 Bj Bm

efo

rturi

(re

surs

e)

efo

rturi

(re

zultate

)

efecte

efort

efort

efort

efect

efect

efect

efect

efort



Deoarece produsele activităţilor din servicii sunt rezultatele unor ansambluri de

forme specifice, sistemul de indicatori şi metodologia de calcul şi analiză a

eficienţei economice se diferenţiază în funcţie de natura prestaţiei.

Lucrările UNCTAD legate de tranzacţiile din servicii vorbesc de două

componente ale eficienţei: cea tehnică şi cea de alocare.

Eficienţa tehnică ia în calcul cantitatea factorilor de producţie care intră şi se

consumă (input) pentru un nivel optim al porducţiei (output) şi se poate calcula

ca raportul dintre output şi input. În cadrul eficienţei tehnice se pot departaja:

productivitatea parţială sau globală.

Productivitatea parţială corespunde unui singur factor de producţie şi este mai

uşor de estimat faţă de productivitatea globală care exprimă eficienţa agregată

a tuturor factorilor de producţie şi este mai dificil de apreciat.

Eficienţa de alocare se referă la combinaţia factorilor de producţie. Combinaţia

optimă a factorilor de producţie este determinată de preţurile lor relative,

scopul fiind minimalizarea costurilor de producţie.

Într-o definiţie general acceptată, eficienţa este expresia raportului dintre

efectul util, rezultatul (output) şi cheltuiala, efortul (input) făcută pentru

obţinerea lui:

E=C

Q

E=eficienţa economică;

Q=volumul anual al producţiei obţinute (valoric);

C=volumul anual al cheltuielilor de producţie.

O activitate economică este eficientă atunci când încasările obţinute prin

vânzarea rezultatelor pe piaţă depăşesc cheltuielile care s-au făcut. Acest lucru

se poate exprima sub două forme:

sub forma randamentului factorilor de producţie, caz în care eficienţa

economică se determină ca un raport între veniturile realizate şi factorii de

producţie consumaţi:

Ec=Fp

r

C

V

Ec=eficienţa economică;

Vr=veniturile realizate;

CFp=consumul factorilor de producţie

şi exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat. Cu

cât acestea sunt mai mari, cu atât eficienţa activităţii este mai ridicată. În cazul

concurenţei de pe piaţă va fi mai eficientă activitatea care obţine la unitatea de

factori de producţie consumaţi cele mai mari venituri (încasări).

sub forma consumului de factori de producţie şi se determină ca un raport

între factorii de producţie consumaţi şi venitul obţinut:



Ec=r

Fp

V

C

şi exprimă eforturile depuse prin cheltuirea factorilor de producţie pentru

obţinerea unei activităţi de venit. Cu cât cheltuielile sau eforturile sunt mai

mici, cu atât eficienţa activităţii respective este mai ridicată. Această formă a

eficienţei scoate în evidenţă economia de factori de producţie.

Eficienţa activităţilor economice este atât rezultatul condiţiilor de formare a

ofertei (concretizate în costurile de producţie şi în calitate), cât şi al raportului

cererii faţă de ofertă pe piaţă (concretizate în nivelul şi evoluţia preţurilor de

vânzare şi veniturilor consumatorilor).

Evaluarea eficienţei se poate face pe baza: rentabilităţii, nivelului costurilor,

dar şi prin exprimarea eficienţei utilizării factorilor de producţie, eficienţa

investiţiilor şi eficienţa socială.

Eficienţa presupune ca fiecare activitate să corespundă unor nevoi reale, să

asigure cheltuielile sociale, să fie rentabilă şi să contribuie la realizarea unui

profit.

În sectorul serviciilor, ţinând seama de caracteristicile acestora (imaterialitate,

nestocabilitate, intangibilitate) şi de faptul că multe dintre ele sunt servicii

publice, determinarea este mai dificilă decât în industrie sau agricultură. Cu

toate acestea, bazându-se pe câteva elemente materiale şi calitative, formulele

aplicate pentru determinarea eficienţei serviciilor sunt cele clasice, folosite în

toate activităţile economice.

În sens larg, profitul reprezintă un câştig realizat din desfăşurarea unei

activităţi, în timp ce, în sens restrâns, este venitul ce revine posesorului de

capital pentru utilizarea acestuia ca factor producător de bunuri şi servicii.

Maximizarea profitului constituie motivaţia oricărei activităţi economice,

mobilul principal al investirii capitalului.

Profitul se calculează ca excedent al preţului cu care se vinde un produs peste

cheltuielile de producţie efectuate de agenţii economici şi este vorba de:

1. profitul brut (total) ca diferenţă între încasările obţinute într-o anumită

perioadă din vânzarea serviciilor şi bunurilor şi cheltuielile aferente

producerii acestora:

PT=VT-CT

2. profitul net care este acea parte a profitului brut realizat, el obţinându-se

după adoptarea diferitelor scăzăminte prevăzute de lege sau a eventualelor

pierderi.

În comerţ, profitul se calculează ca diferenţă între adaosul comercial (marja

brută a comerţului) şi cheltuielile comerciale, iar în turism ca diferenţă între

încasări şi cheltuielile efectuate de unităţile turistice.

Rata rentabilităţii, ca indicator relativ, este mai expresivă şi ea poate fi

financiară, economică, comercială:

Rc= 100C

P

A

T



Rf= 100C

PT

Re= 100A

P

T

T

unde:

Rc=rata rentabilităţii comerciale;

Rf=rata rentabilităţii financiare;

Re=rata rentabilităţii economice;

PT=profitul total (valoare absolută reprezentând masa profitului);

CA=cifra de afaceri;

C=capitalul folosit;

AT=activele totale.

Mărimea ratei profitului oscilează între două limite: maximă şi minimă. Limita

minimă o constituie rata profitului marginal, respectiv acea rată care asigură o

masă a profitului considerată de agenţii economici ca satisfăcătoare pentru

continuarea activităţii lor. Limita maximă reprezintă acea mărime care,

teoretic, marchează începutul scăderii volumului vânzărilor.

Nivelul costurilor reprezintă un criteriu de exprimare a eficienţei şi se poate

exprima prin indicatori absoluţi şi relativi.

Nivelul absolut al costurilor poate fi exprimat prin cheltuielile directe şi

indirecte în funcţie de cheltuielile fixe (convenţional constante) sau cheltuielile

variabile.

Nivelul relativ al costurilor este dat de expresia:

n= 1000C

ch

A

şi exprimă consumul de resurse în raport cu rezultatele economice obţinute la

1000 lei-cifră de afaceri.

În estimarea eficienţei se mai folosesc, de asemenea, productivitatea medie a

factorilor de producţie (W ) şi productivitatea marginală a factorilor de

producţie (Wm):

X

QW , Wm=

dX

dQ

unde:

Q=producţia;

X=consumul factorilor de producţie;

dQ=variaţia producţiei;

dX=variaţia consumului factorilor de producţie.



la care se adaugă indicatorii: profitul realizat în medie de un salariat la 1000

lei-capital fix sau la 1000 lei cheltuiţi (Error! Reference source not found.).

În cazul investiţiilor, se calculează pentru a estima eficienţa acestora profitul

actualizat (Pa) ca fiind:

Pa= I)aI(

P...

)aI(

P

aI

Pn

n

2

21

unde:

I=volumul investiţiei;

P1,...,Pn=profitul în anul 1,...,n;

a=taxa de actualizare (reprezentând taxa de depreciere a unei încasări

viitoare în raport cu o încasare actuală şi este în funcţie de rata inflaţiei şi a

dobânzilor);

n=numărul de ani.

Dată fiind complexitatea şi eterogenitatea activităţii serviciilor, este imposibilă

surprinderea întregului conţinut al eficienţei economice a acesteia doar prin

câţiva indicatori globali, de aceea este necesar să se alcătuiască un sistem

unitar de indicatori pentru fiecare tip de serviciu în parte, prin intermediul

cărora să se comenteze diferitele laturi ale eficienţei domeniului respectiv

(turism, sănătate etc.).

Sugestiv pentru acest fapt este sistemul de indicatori concepuţi şi utilizaţi de

OMT (Organizaţia Mondială a Turismului) (fig.3.2 şi 3.3).

În domeniul serviciilor determinarea eficenţei economice are anumite

particularităţi cum ar fi faptul că, deşi eforturile materiale consumate pentru

realizarea unor dotări sau pentru finanţarea unor activităţi sunt comparabile cu

cele din alte sectoare, efectele nu pot fi, în toate cazurile, cuantificabile

(învăţământ, activităţi social-culturale, sanitare etc.).

În aceste condiţii, alături de eficienţa economică se evidenţiază şi cea socială.

Cele două laturi ale eficienţei îmbracă, în aceste cazuri, forme ce se

întrepătrund, rezultatele îmbrăcând, de cele mai multe ori, simultan, un dublu

aspect: eficienţa economică (venituri nete) şi eficienţa socială (nivelul de

servire, gradul de satisfacere).

Efectele sociale sunt mai greu de apreciat şi cuantificat, totuşi cei mai sugestivi

ar fi indicatorii de satisfacere a cererii de servicii:

Ic= 100C

C

T

m

unde:

Ic=indicele numărului de consum de servicii a căror motivaţie de consum a

fost satisfăcută;

Cm=cererea a cărei motivaţie de consum a fost satisfăcută;



CT=cererea totală

sau a indicatorului de fidelitate (IF) pentru anumite servicii:

IF=C

CC IR

unde:

CR=consumatorii care revin asupra unui anumit serviciu;

CI=consumatorii care au intenţia de a reveni asupra unui anumit serviciu;

C=consumatorii unui anumit serviciu.

Fig. 2.8. Sistemul de indicatori ai activităţii de turism utilizaţi de O.M.T.

A. Indicatori ai circulaţiei turistice

1. Sosiri internaţionale la frontieră

1.1. Sosiri internaţionale

Vizitatori

Aerian

Excursionişti

Naval

Vacanţe

Turişti

Feroviar

Afaceri

Număr cazare

Număr paturi

Coeficient de utilizare

Interni

Străini

Pasageri în croazieră

Rutier

1.2. Sosiri internaţionale pe regiuni

1.3. Sosiri internaţionale pe mijloace de transport

1.4. Sosiri internaţionale după scopul vizitei

2. Număr de turişti înregistraţi în spaţiile de cazare

3. Număr de înnoptări

4. Durata medie a sejurului

5. Călătorii în străinătate-plecări

6. Cazare



Fig. 2.9. Indicatori economici

Pe de altă parte, calitatea serviciilor a fost abordată de economistul L.S.Simon

prin indicatorul care defineşte nivelul serviciului:

Y=

n

1iiify

unde:

Y=nivelul serviciilor;

yi=nivelul de satisfacţie a clientului în raport cu criteriul "i";

fi=ponderi care exprimă importanţa relativă a criteriului "i" în diferite

situaţii specifice.

L.S.Simon propune 5 criterii pentru a măsura nivelul de satisfacţie a clientului :

1. gradul de anticipare a nevoilor clientului (procentul serviciilor care nu se

acordă din cauză că nu au fost avute în vedere de furnizorul serviciului,

deşi clientul se aştepta să i se ofere);

2. gradul de precizie în definirea conţinutului serviciului (numărul mediu al

"rundelor" de discuţii între furnizorul şi beneficiarul serviciilor până se

ajunge la un acord în privinţa definirii conţinutului serviciului);

B. Indicatori economici

1. Indicatori economici generali

1.1. Cheltuieli pentru turism (intern şi internaţional)

2.1. Ponderea cheltuielilor pentru

turism în totalul cheltuielilor pentru consum

2.2. Ponderea cheltuielilor

pentru turism în P.I.B.

2.3. Ponderea cheltuielilor turistice în totalul cheltuielilor pe locuitor şi ponderea cheltuielilor în consumul privat

2.4. Ponderea cheltuielilor valutare pentru turism în importul de bunuri şi servicii

2.5. Ponderea încasărilor din activitatea de turism în P.I.B.

2.6. Ponderea încasărilor valutare din turism în exportul de bunuri şi servicii

2.7. Gradul de acoperire a importurilor din încasările valutare din turism

1.2. Încasări din turism (intern şi internaţional)

1.3. Valoarea adăugată din turism

1.4. Indicele preţurilor turistice

1.5. Soldul balanţei turistice

2. Indicatori economici derivaţi



3. gradul de satisfacere a cererii de servicii (se calculează ca procent a

tuturor cererilor de servicii care nu pot fi satisfăcute din lipsă de specialişti

sau a bazei materiale necesare);

4. gradul de flexibilitate (promptitudinea) cu care se răspunde la situaţii de

urgenţă (se evaluează prin timpul mediu de la primirea cererii clientului

până când serviciul respectiv a fost oferit);

5. gradul de eficienţă în rezolvarea problemelor privind serviciul (se

calculează ca procent al tuturor problemelor pentru care serviciul promis

nu poate fi oferit în intervalul de timp stabilit iniţial).

Pe lângă efectele economice şi sociale, directe, serviciile determină şi obţinerea

unor efecte indirecte, prin impulsionarea celorlalte ramuri şi sectoare ale

economiei (industrie, agricultură, transport şi chiar alte servicii) în aşa-

numitul efect multiplicator.

Multiplicatorul dă măsura incidenţei produse de cheltuielile suplimentare în

cadrul unei economii.

Principiul multiplicatorului dat de Keynes se bazează pe identificarea fluxurilor

de venituri generate de-a lungul unor circuite şi care se diminuează în progresie

geometrică, datorită scurgerilor care se produc în fiecare circuit. Aceste

scurgeri, care limitează acţiunea mecanismului respectiv, sunt destinate

cheltuielilor pentru importuri, impozitelor şi tezaurizării. Se disting astfel

"multiplicatorul" propriu-zis, care măsoară relaţia dintre noile investiţii şi

creşterea producţiei şi a venitului şi "acceleratorul", care măsoară relaţia dintre

consumul suplimentar care determină un surplus de investiţii, precum şi

creşterea producţiei şi a venitului. Formula multiplicatorului este:

R=KI

unde:

I=creşterea investiţiei;

C=creşterea consumului;

R=creşterea venitului

K=

R

C1

1

=coeficientul de multiplicare aplicat la cheltuiala iniţială, iar R

C

este tendinţa marginală de consum (Error! Reference source not found.).

Efectele indirecte, multiplicatoare exprimate prin impulsul dat celorlalte ramuri

şi sectoare ale economiei şi dezvoltării societăţii în ansamblul său, se reflectă,

în mod deosebit în domeniul cercetării, comerţului, transportului şi în mod

special al turismului.

Pentru a ajunge la rezultate mai performante ale eficienţei economice a

serviciilor trebuie avut în vedere, pe de o parte creşterea veniturilor care se face

posibilă prin creşterea cifrei de afaceri, a încasărilor, a valorii adăugate de

servicii, creşteea producţiei, creşterea tarifelor (dacă se justifică prin calitate)

ceea ce ar duce implicit la creşterea profitului. Pe de altă parte se impune

raţionalizarea diferitelor categorii de cheltuieli, aceasta putându-se realiza prin



creşterea productivităţii factorilor de producţie şi a optimizării combinaţiei

factorilor de producţie.

Aceste două căi presupun, în paralel, şi modificarea structurii activităţii prin

diversificare şi specializare pentru a face faţă altor firme concurente şi

perfecţionarea formării şi calificării forţei de muncă, introducerea tehnologiilor

noi (informatică, telecomuni-caţii moderne), perfecţionarea relaţiilor cu

clienţii, perfecţionarea manageriatului din servicii etc.

Fig.2.10. Efectul multiplicator al turismului

Efectul multiplicator

Direct

Indirect

Cifra de afaceriCre] terea v@nz̀ rilor Cre] terea produc\iei

Touroperatori Transport specificMagazineHran`Cazare

Agricultur`

Artizanat

Industria

alimentar`

Construc\ii

de ma] ini

Industria

u] oar`

Mijloace de

transport

Construc\ii

Lemn

Mobil`

Industria

chimic̀

S̀ punuri

] i cosmetice

Celuloz̀

] i h@rtie

Telecomunica\ii

Art`

Industria

poligrafic̀

Cre] terea animalelor

V@nz̀ ri-[ncas̀ riDirecte Indirecte

{n turism {n ramuri complexe

{n sezon Permanent {n sezon Permanent



Rezumat

Serviciile, deşi parte integrantă a economiei, se constituie într-o ramură

distinctă a acesteia prin prestaţiile lor ce ţin loc de liant între celelalte sectoare

economice. Cea mai mare parte a serviciilor sunt indispensabile bunului mers

al industriei, agriculturii şi chiar al altor tipuri de servicii. Serviciile reprezintă

un puternic creator de locuri de muncă, fiind şi în acest mod în strânsă legătură

cu celelalte ramuri economice. Serviciile sunt un domeniu vast al implicării

forţei de muncă şi contribuie în acelaşi timp la formarea şi dezvoltarea

capacităţii de muncă asocietăţii. Eficienţa, în cazul serviciilor, cuprinde şi alte

aspecte legate de oportunitatea şi eficienţa investiţiilor, gradul de satisfacere a

nevoilor consumatorilor, măsura în care serviciile corespund necesităţilor

beneficiarilor, măsura în care pot fi procurate şi utilizate cu maximum de

randament. Într-o definiţie general acceptată, eficienţa este expresia raportului

dintre efectul util, rezultatul (output) şi cheltuiala, efortul (input) făcută pentru

obţinerea lui:

E=C

Q

E=eficienţa economic;

Q=volumul anual al producţiei obţinute (valoric)

C=volumul anual al cheltuielilor de producţie.

Încadrarea serviciilor de transport în diverse categorii

În cadrul categoriilor generale, serviciile de transport sunt servicii în scop

comercial. Serviciile de transport sunt servicii productive. Din privinţa

intangibilităţii serviciilor, cele de transport se încadrează în categoria celor care

fac disponibile bunurile tangibile deşi se pot încadra uneori şi în categoria celor

care adaugă valoare unor bunuri tangibile (prin costul suplimentar implicat în

produsul respectiv). Relativ la clasificarea lui Robert Judd, serviciile de

transport se găsesc uneori în categoria serviciilor care presupun adăugare de

valoare unui bun material, dar în cazul în care nu sunt servicii închiriate atunci

ele nu se află în niciuna din cele trei categorii. Clasificarea lui Christopher H.

Lovelock în funcţie de gradul de utilizare a echipamentelor şi personalului

plasează serviciile de transport în cadrul serviciilor care au la bază utilizarea

echipamentelor mânuite de personal calificat. Clasificarea lui Christopher H.

Lovelock în funcţie de natura activităţii din sectorul serviciilor şi tipul de

beneficiar caracterizează serviciile de transport ca fiind:

activităţi tangibile cu acţiune directă asupra oamenilor - pentru transportul

de persoane;

activităţi tangibile cu acţiune directă asupra bunurilor materiale - pentru

transportul de mărfuri.

Clasificarea lui Christopher H. Lovelock în funcţie de tipul relaţiei prestator-

consumator şi perioada în care se desfăşoară prestarea caracterizează serviciile

de transport ca acţionând în perioade sporadice având relaţii superficiale între

furnizor şi beneficiar atunci când acestea se manifestă ocazional (firme care

transportă rar produse) sau ca acţionând pe perioade îndelungate având relaţii



apropiate între furnizor şi beneficiar atunci când acestea se manifestă

permanent (firme care transportă continuu produsele sale). Clasificarea lui

Christopher H. Lovelock în funcţie de gradul de personalizare şi măsura în care

relaţia prestator-client influenţează prestarea serviciului plasează serviciile de

transport ca având o relaţie slabă între furnizor şi beneficiar cu un grad de

personalizare scăzut. Clasificarea lui Christopher H. Lovelock în funcţie de

fluctuaţia cererii şi gradul de control al ofertei caracterizează serviciile de

transport ca având un grad ridicat de fluctuaţie a cererii şi de faptul că ele pot fi

controlate atunci când nivelul cererii de astfel de servicii depăşeşte capacitatea

întreprinderii. Clasificarea lui Christopher H. Lovelock în funcţie de forma

distribuţiei şi specificul firmei caracterizează serviciile de transport ca fiind de

tipul celor în care prestatorul se deplasează la consumator având ca beneficiari

unul sau mai mulţi. Clasificarea R. Minciu în funcţie de forma de proprietate şi

modul de organizare a prestatorilor plasează serviciile de transport atât în

domeniul public cât şi în cel privat. Clasificarea R. Minciu în funcţie de

localizarea geografică plasează serviciile de transport în ambele categorii atât

internă cât şi externă (depinzând evident de specificul întreprinderii de

transport respective). Clasificarea R. Minciu în funcţie de beneficiar

caracterizează serviciile de transport ca servicii pentru agenţi economici (în

cazul transportului de bunuri) sau ca servicii pentru populaţie (în cazul

transportului de persoane). Clasificarea O.N.U. plasează serviciile de transport

în categoria I diviziunile 60, 61 şi 62. În raport cu derularea în timp a

serviciilor pentru agenţi economici faţă de procesul de producţie propriu-zis

serviciile de transport se plasează în aval de producţie.

Teste de autoevaluare

1. Serviciile educaţionale reprezintă:

a) Activităţi intangibile, iar beneficiarul activităţii sunt oamenii;

b) Activităţi tangibile, iar beneficiarul activităţii sunt oamenii;

c) Activităţi tangibile, iar beneficiarul activităţii sunt bunurile materiale;

d) Activităţi intangibile, iar beneficiarul activităţii sunt bunurile

materiale;

e) Activităţile tangibile şi se adresează colectivităţilor.

2. Serviciile care se adresează mai multor consumatori şi consumatorii se

deplasează la prestator sunt:

a) Serviciile cosmetice;

b) Serviciile hoteliere;

c) Serviciile poştale;

d) Serviciile de reparaţii la domiciliu;

e) Serviciile Radio TV.

3. Serviciile care se adresează mai multor consumatori şi prestatorii se

deplasează la consumatori sunt:

a) Serviciile cosmetice;

b) Serviciile hoteliere;



c) Serviciile poştale;

d) Serviciile de reparaţii la domiciliu;

e) Serviciile Radio TV.

4. Tendinţa de externalizare a serviciilor prezintă avantajele:

a) Reducerea costurilor datorită reducerii de personal;

b) Posibilitatea apelării la servicii de calitate superioară;

c) degrevarea managerilor de anumite activităţi;

d) Reducerea costurilor pentru cercetare şi dezvoltare;

e) Toate răspunsurile sunt corecte.

5. Tendinţa de externalizare s-a manifestat iniţial în:

a) Germania;

b) Japonia;

c) S.U.A.;

d) Franţa;

e) România.

6. Serviciile pentru agenţi economici derulate înainte de producţie sunt:

a) Testare şi probe;

b) Leasingul;

c) Cercetarea, dezvoltarea, proiectarea;

d) Studiile de piaţă;

e) Studiul în consum al produselor.

7. Serviciile pentru agenţii economici derulate în timpul producţiei sunt:


b) Leasingul;

c) Cercetarea, dezvoltarea, proiectarea;



8. Serviciile pentru agenţii economici derulate în paralel cu producţia sunt:


b) Leasingul;

c) Cercetarea, dezvolatrea şi proiectarea;



9. Serviciile destinate agenţilor economici, situate ulterior producţiei sunt:


b) Leasingul;

c) Cercetarea, dezvolatrea şi proiectarea;





10. Serviciile de transport mărfuri care deţin peste 80 % din totalul mondial

sunt:

a) Transporturile navale;

b) Transporturile rutiere;

c) Transporturile feroviare;

d) Transporturile aeriene;

e) Transporturile speciale.

11. Pentru serviciile de cercetare, una din cele mai dinamice ramuri ale

serviciilor, ţările care alocă sume importante din PIB de 2 – 2,5% sunt:

a) Germania şi Mexic;

b) S.U.A. şi Japonia;

c) România şi Bulgaria;

d) Polonia şi Grecia;

e) Turcia şi Franţa.

12. Rolul comunicării în procesul decizional al agenţilor economici se reflectă

prin:

a) Externalizarea serviciilor de cercetare;

b) Calificarea personalului prestator de servicii;

c) Impulsionarea modernizării acestor servicii;

d) Ritmuri înalte de creştere a acestor servicii;

e) Diversificare.

13. Serviciul de leasing reprezintă în esenţă o operaţiune care constă în:

a) Finanţarea totală şi parţială a unei investiţii de către o societatea

specializată de care beneficiază o altă întreprindere;

b) Preluarea de către o societate specializată a “contului clienţi” al unei

întreprinderi, plătindu-i acesteia, imediat, contravaloarea mărfurilor

livrate, dar scăzând o dobândă şi un commission;

c) Servicii de consultanţă financiar –contabilă;

d) Toate răspunsurile sunt corecte;

e) Nici un răspuns nu este corect.

14. Serviciile de factoring, oferite de un organism complex prezintă

următoarele avantaje pentru agenţii economici care apelează la acestea:

a) Simplificarea aparatului contabil al întreprinderilor mici şi mijlocii;

b) Reducerea surselor de finanţare;

c) Creşterea surselor de finanţare;

d) Toate răspunsurile sunt corecte;

e) Nici un răspuns nu este corect.

15. Pentru determinarea eficienţei folosim formula:

a) E= C

Q=

productiedelorcheltuieliactualVolumul

obtinuteproductieialanualVolumul

b) E=Q

C=

obtinuteproductieialanualVolumul

productiedeliloralcheltuieactualVolumul



c) E=Cfp

Vr=

productiedefactorilorConsumul

realizatevenituri

d) E=Vr

Cfp=

realizatevenituri

productiedefactorilorconsumul

e) nici un răspuns nu este corect.

Lucrare de verificare

Alcătuiţi o lucrare cu tema: Dimensiunile sectorului serviciilor în cadrul economiei

naționale.

Bibliografie minimală

Ioncica, M. (2008). Economia Serviciilor. Teorie şi practică. Bucureşti:

Uranus, pp. 102- 140.

Ioncica, M. & Stãnciulescu, Gabriela (2006). Economia turismului şi

serviciilor - un domeniu prioritar într-o nouă economie. Bucureşti: Uranus, pp.

66- 88.

Turtureanu, A.G. (2008). Culegere de intrebari, teste si probleme pentru

seminarul de economia serviciilor. Galaţi: Ed. Fundaţiei Academice Danubius,

16- 28.

Turtureanu, A.G. (2005). Economia serviciilor. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică, pp. 20- 60.

Turtureanu, A.G. (2008). Economia serviciilor. Galaţi: Ed. Fundaţiei

Academice Danubius, pp. 42- 106.

Date post:	15-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	maria
View:	18 times
Download:	0 times

Economia+serviciilor+Unitatea+II.pdf

Documents