Drept_roman_2008-2009

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

2008

DREPT PRIVAT ROMAN Lect. dr. ARAT GHEORGHE TEODOR

^AJITUO^

QAlAp

Departamentul pentru învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept Specializarea Drept Anul de studii / Forma de învăţământ

______________________________________________________DREPT PRIVAT ROMAN 1

__________________________________________________

ARGUMENTUM

UTILITATEA STUDIERII DREPTULUI PRIVAT RĂMÂN __________________________________________________

Dreptul privat roman constituie ramura unui sistem de drept care a fost în vigoare între anii 754 î.H. – (data legendară a fundării Romei) şi anul 565, când, după părerea istoricilor dreptul roman ia sfârşit. Iată deci, o legislaţie care nu se mai aplica in prezent.

In aceste circumstanţe, se pune întrebarea de ce se studiază dreptul roman in toate facultăţile de drept?

Raţiunea pentru care disciplina continua să figureze în programele analitice, este următoarea:

A. Dreptul roman permite şi facilitează înţelegerea legislaţiei moderne europene inspirată din codul civil francez (Codul lui Napoleon – 1804) alcătuit în cea mai mare parte din principii şi norme formulate de dreptul privat roman.

Comisia însărcinată de Napoleon cu redactarea Codului Civil a avut sarcina să formuleze un corp de norme juridice în care a combinat cele două elemente: fondul roman, căruia i-a adăugat evoluţiile care s-au produs în cutumele regionale şi legislaţiile timpului scurs intre sec. VI şi începutul sec. al XIX-lea.

Studiul dreptului roman n-a încetat in Evul Mediu fiind predat in scoli şi universităţi, a reînviat în perioada Renaşterii şi a luat un nou avânt in sec. al XIX-lea, prin descoperirea unor documente de importanţă deosebită, precum Instituţiunile lui Gaius (1816).

Se poate concluziona ca prin prestigiul şi influenţa pe care a exercitat-o şi prin aplicarea regulilor sale la situaţii concrete şi-n orice caz, dreptul roman nu a încetat să existe odată cu destrămarea imperiului roman, ci s-a menţinut ca reguli aplicabile şi mai ales ca instituţii şi puncte de orientare.

B. În altă ordine de idei, studiul dreptului roman facilitează cunoaşterea şi însuşirea limbajului juridic şi categoriilor juridice ale dreptului comun universal.

Pentru prima data juriştii romani au coroborat dispoziţii legale răzleţe, le-au sistematizat şi grupat în jurul anumitor reguli care, prin calitatea de a se desprinde de situatiile concrete pentru care, au fost create, s-au abstractizat, s-au permanentizat şi generalizat, devenind principii, concepte şi categorii juridice cu caracter universal formând fundamentul legislaţiilor moderne.

C. În fine, un alt argument în favoarea studierii acestei discipline îl constituie vastul câmp de studiu oferit de dreptul roman asupra evoluţiei instituţiilor juridice. Dreptul nu este rezultatul unui act arbitrar sau capriciul unor guvernanţi. El este un fenomen social, se dezvoltă odată cu societatea, cunoaşte perioade de creştere şi strălucire sau eclipsă şi declin.

Ori, pentru o activitate de lege ferenda este necesară cunoaşterea istoriei dreptului, a legislaţiei mai vechi şi a evoluţiei ei. Întinzându-se pe


spaţiul a treisprezece secole, dreptul roman ca legiuire de stat ne oferă o bogată literatură şi o experienţă valoroasă pentru cunoaşterea şi stăpânirea fenomenului juridic.

_______________________________________________


CAP. I. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT

CONŢINUT I.1. Obiectul disciplinei I. 2. Diviziunile dreptului roman I.3. Documentele dreptului roman I.4. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului OBIECTIVE Studierea acestui capitol va permite:

• familiarizarea cu condiţiile social-istorice a apariţiei dreptului privat roman;

• definirea dreptului roman; • identificarea diviziunilor dreptului roman.

I.1.Obiectul disciplinei O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde

totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul roman, constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice 1

Dreptul, acest ansamblu de norme de conduită menite să reglementeze relaţiile dintre oameni, constituie un fenomen social, şi ca orice fenomen social, ca societatea însăşi, se dezvoltă şi cunoaşte modificări.

Fenomenul juridic roman s-a născut în procesul trecerii societăţii romane de la societatea gentilică la cea politică.

Într-o primă fază acest proces se caracterizează atât la romani cât şi la alte popoare ale antichităţii, prin confuzia diferitelor categorii de norme sociale. În speţă, societatea romana confunda dreptul cu religia, adică conduita omului era raportată atât la societate cât şi la divinitate. Cei care se ocupau cu desfăşurarea ritualurilor cultice erau desemnaţi să soluţioneze şi conflictele dintre oameni.

Spre deosebire de celelalte popoare, romanii au depăşit aceasta confuzie, dovada că încă din epoca veche ei desemnau normele de drept cu termenul de jus iar pe cele religioase cu fas.

Totuşi dreptul roman preclasic era alcătuit atât din jus humanum cat şi jus divinum, jurisconsultii consacrând o bună parte din activitatea lor cultului divin.

Cunoaşterea lucrurilor divine, descoperirea adevărului sunt un ideal spre care tinde prudentia, iar în domeniul dreptului aceste preocupări constituie iuris prudentia.

1 Em. Molcut, Dan Oancea – Drept roman, ed. Naturismul, Bucuresti, 1991, p. 1


Dreptul nu se deosebea destul de clar nici de o altă categorie filozofica: morala. Celsus definea dreptul ca fiind ars aequi et boni (arta binelui şi echitaţii).

Din aceeaşi perioadă de confuzie datează şi celebra definiţie data de Ulpian: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere.

Daca în prima definiţie, cuvântul echitate are dublu sens, atât moral cât şi juridic, dovedind persistenţa confuziei, în cazul lui Ulpian vedem că acesta asociază un principiu de morală cu două principii de drept.

Este de menţionat faptul că în ciuda confuziei atestată de aceste definiţii, practica juridică romana s-a delimitat foarte clar de toate celelalte sfere ale gândirii şi practicii sociale.

Bogăţia gândirii juridice romane este constituită din concepte riguros exacte, din categorii create printr-o uimitoare forţă de sinteză, din principii simetrice şi evocatoare. Aceste instrumente ale gândirii juridice îşi găsesc locul în legile adoptate de poporul roman, în edictele magistraţilor, în jurisprudenţa, în senatus consulte şi în constituţiile imperiale.

Aceste izvoare ale dreptului roman ne-au parvenit fie integral şi pe cale directă, fie numai parţial şi pe cale mediată, indirectă.

Fapt este că începând încă din sec. al VII-lea acest tezaur de gândire a fost supus unei cercetări aprofundate. Astfel, între sec. VII – XI e.n. la Ravena a existat o şcoala de drept iar din sec. X-lea ia naştere o nouă şcoala la Pavia (Italia)

Secolul XI aparţine şcolii glosatorilor de la Bologna, grupaţi în jurul renumitului profesor Accursius, iar in secolul XIV ia fiinţă, tot în Italia, şcoala postglosatorilor.

În prima jumătate a sec. XVI asistam la o revigorare a dreptului roman, fenomen care a avut loc în sânul şcolii istorice a dreptului, şcoala a cărui fondator a fost Andre Alciat, iar cel mai strălucit reprezentant Jacques Cujas. Meritul său a fost iniţiativa reconstituirii operelor jurisconsultilor romani prin valorificarea fragmentelor din Digestele lui Justinian.

Un moment semnificativ in evoluţia cercetării romanistice îl constituie apariţia, la începutul sec. XIX, în Germania, a noii şcoli istorice a dreptului, al cărei sef a fost Savigny şi care afirma că originea dreptului se află în spiritul sau conştiinţa poporului.

Cursul nostru nu şi-a propus studierea întregii materii de drept roman ci numai ramura dreptului privat, deoarece în acest domeniu romanii au dat măsura spiritului lor de creator, şi-au afirmat vocaţia gândirii exacte, capacitatea de abstractizare şi sintetizare.

Trebuie menţionat faptul că romanii au creat şi cercetat distinct dreptul privat de cel public. Conform acestei concepţii dreptul privat cuprinde norme juridice care apără interesele persoanelor particulare (indivizilor), în timp ce dreptul public apără interesele statului, deci se opune dreptului privat.

Această concepţie s-a cristalizat abia la sfârşitul epocii clasice, în textul lui Ulpian, care precizează criteriile de departajare a domeniilor celor două ramuri de drept roman:

Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem (Dreptul public este cel care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat – la interesele fiecăruia ). Definiţia este criticabila pentru ca ne înfăţişează normele de drept privat


ca pe un sistem chemat să apere interesele indivizilor. În realitate, atât normele de drept privat cat şi cele de drept public apară interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în parte.

Caracterul de generalitate este dat de fizionomia societăţii (economică şi politică) şi de poziţia socială a celor chemaţi să elaboreze normele de drept.

Totuşi normele de drept privat au o identitate proprie pregnantă, în raport cu cele de drept public. În timp ce normele de drept public se referă la organizarea statului şi la relaţiile dintre stat şi cetăţean normele de drept privat reglementau numai relaţiile dintre cetăţeni: relaţiile cu privire la condiţia juridică a persoanei, relaţiile personale patrimoniale, cele care se nasc cu ocazia proceselor private.

Prin urmare, dreptul privat roman constituie un sistem de norme juridice, instituite sau sancţionate de statul roman, având ca obiect de reglementare condiţia juridică a persoanei, relaţiile personale patrimoniale, precum şi procedura de soluţionare a litigiilor dintre persoane.

Ca atare, cursul de drept roman va urmări incidenţa normelor juridice specifice fiecăreia dintre categoriile sociale sus menţionate.

I. 2. Diviziunile dreptului roman Aşa cum s-a menţionat anterior, romanii concepeau dreptul în două

diviziuni fundamentale: a) Jus publicum (Publicum ius est quod ad statum rei Romanae

spectat). Dreptul public reglementează organizarea statului precum şi raporturile dintre particulari şi stat . Juriştii enumera ca făcând parte din dreptul public dreptul administrativ şi dreptul penal2. Dar, potrivit lui Ulpian, obiectul dreptului public este intreit: magistratus – magistraturile; sacra – cultul şi sacerdotes – colegiile preoţilor3.

b) Jus privatum – (Privatum quod ad singulorum utilitatem) – Dreptul privat se referă la instituţiile care interesează pe particulari, persoane fizice.

Aceasta prima distincţie a dreptului roman prezintă un dublu interes: pe de o parte evita amestecul statului în raporturile private, iar pe de altă parte ea va căpăta o mare importanţă în dreptul de mai târziu, din evul mediu şi din timpurile moderne.

La rândul său, dreptul privat se compune din trei părţi: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural. (Privatum ius tripertitum est: collectum etinen est ex naturalibus praeceptis aut gentium aut civilibus – Dreptul privat cuprinde trei părţi, căci el este alcătuit din principii ale dreptului natural sau din principii ale dreptului ginţilor sau din principii ale dreptului civil)4.

1. Jus civile – La început, romanii înţelegeau prin dreptul civil dreptul quiritar, destinat sa reglementeze în exclusivitate raporturile dintre cetăţenii romani (jus proprium Civium romanorum). Mai tarziu acestei categorii de cetăţeni i se adăuga străinii care primiseră ius comercii.

Lui Ius civile privea o categorie restrânsă de lucruri (res romanae), la început doar pământul din interiorul cetăţii (intra muros).

2 M.V. Jakota – Drept roman, vol. I ed. Fundatiei Chemarea – Iasi, 1992, p. 23. 3 I.M. Anghel – Dept privat roman, vol. I, ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1991, p. 7. 4 Em. Molcut, D.Oancea – op. cit. p. 5.


De asemenea, nu sancţiona decât actele juridice indicate de un obicei imemorial (puţine la număr).

Străini, numiţi peregrini sau hostes nu erau apăraţi de jus civile, nici în persoana şi nici în averea lor.

Deşi a evaluat în secolele care au urmat fondării cetăţii, evoluţia nu corespundea ritmului cerut de împrejurări. În aceste condiţii apare un nou grup de norme, mai suple şi mai bine adaptate unei vieţi economice dezvoltate în întreaga peninsula italică: 2. Jus gentium - Acesta cârmuieşte raporturile dintre romani între ei, dintre peregrinari şi romani şi dintre peregrinii din cetăţi diferite. O serie de contracte dintre cele mai obişnuite între romani precum: vânzarea, împrumutul de bani, închirierea, stipulaţia, sunt contracte de jus gentium.

Jus gentium tradus prin “dreptul ginţilor” i se atribuie în mod greşit în sensul de drept internaţional sau “drept al relaţiilor dintre diferite popoare” fiind eminamente un drept civil. Aceasta confuzie se datorează lui Titus Livius care îi dă înţelesul de sistem juridic aplicabil raporturilor dintre state.

3. Jus naturae – dreptul natural, “este un ansamblu ambiguu şi variabil de principii presupuse conforme cu ordinea naturală” sau natura lucrurilor5. Jus naturae a fost definit de Ulpian ca fiind acel drept care se aplică tuturor vieţuitoarelor (nam ius istud non humani generis proprium est, sed omnium animalium)6.

Pentru Cicero (De republica 3,22,33) dreptul natural exista de la începutul începuturilor, este potrivit cu natura, se găseşte la toate popoarele, mereu aceleaşi şi etern7.

Unii autori8 evidenţiază şi alte moduri de clasificare a dreptului roman, ca de exemplu:

a) Jus civile şi jus honorarium, după care primul decurge din legi plebiscite, consuetudine, senatus consulte, constituţii imperiale; în timp ce al doilea rezulta din edictele pretorului şi edilului curul.

b) Jus scriptum şi jus non scriptum. Distincţia nu provine din faptul că unul era scris şi celălalt nu. Jus scriptum deriva din voinţa categoric exprimata (explicita) a legiuitorului in timp ce jus non scriptum rezulta din voinţa presupusă, ca urmare a faptului că permitea existenţa şi perpetuarea anumitor obiceiuri care constituiau consuetudo sau mos majorum.

c) Jus generalis sau comunis şi jus singuli: primul produce efecte generale, iar al doilea efecte limitate

Prima categorie, la rândul ei, se subîmparte în: - beneficium – aplicabil unei categorii de persoane; - privilegium - aplicabil uneia sau mai multor persoane.

Putem concluziona ca jus civile, jus honorarium, jus gentium se apropie unele de altele în toată existenţa imperiului roman, şi sfârşesc în timpul lui Justinian ca trei domenii ale aceluiaşi sistem de coeziune socială pe care ştiinţa modernă îl numeşte drept obiectiv.

5 M.F. Jakota. op. cit. p. 22. 6 I.M. Anghel, op. cit. p. 8. 7 M.V. Jakota, op. cit. p. 22. 8 I.M.Anghel, op. cit. p.8.


I. 3. Documentele dreptului roman Documentele sau izvoarele dreptului roman oferă date semnificative şi preţioase cu privire la reglementările normative cuprinse în legi, senatus consulte ori jurisprudenţa, oferind totodată posibilitatea urmăririi evoluţiei instituţiilor juridice romane.

Aceste izvoare se împart in trei categorii: A. Texte epigrafice – acestea îmbracă forma unor înscrisuri gravate

pe table de marmura sau bronz, sau chiar înscrisuri particulare pe tăbliţe de lemn acoperite cu ceară. Printre inscripţiile prin care ne-au parvenit dispoziţii legislative menţionam: Lex Rubria de Gallia Cisalpina şi Lex de imperio Vespasiani. Între înscrisele cu caracter privat (pe tăbliţe cerate) specialiştii situează la loc de frunte tăbliţele cerate (Tripticele) găsite la Roşia Montana (Alburnus Major) din Transilvania, între 1786 şi 1855. Interesul lor este legat de bogăţia de informaţii oferite de triptice: acte de garanţie, împrumut-vânzare, închiriere şi depozit, precum şi unele date privind evoluţia dreptului roman în secolul al II-lea e.n. B. Papyrii – redau textele unor izvoare de drept deosebit de importante pentru cunoaşterea fizionomiei unor instituţii juridice. Iniţial au făcut obiectul atenţiei filologilor dar au ajuns şi în atenţia juriştilor la sfârşitul sec. al XIX-lea, după ce s-au descoperit două senatus consulte scrise pe papirus, prin care împăratul Claudius aducea modificări in funcţionarea instanţelor de judecata9. Deosebit de importantă este şi constituţia lui Caracalla (212 i.e.n.) scrisă tot pe papirus, prin care s-a generalizat cetăţenia romana. In 1933 a fost descoperit un fragment important din Institutele lui Gaius, de asemenea consemnat pe acest tip de suport. C. Textele istorice şi literale – furnizează şi ele câteodată date privitoare la anumite izvoare normative, la practica judiciară sau la unele momente din viaţa privată, cu implicaţii pe plan juridic. Dintre istorici menţionam pe Titus Livius, Tacit, Suetoniu, iar dintre scriitori pe Cezar, Cicero, Horatius, Juvenal, Virgilius ş.a.10 I. 3. 1. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului roman

Începuturile Romei se pierd în negura veacurilor. Relatările privind

perioada cea mai veche au fost făcute destul de târziu, câteva secole după constituirea Romei dar şi aceste relatări trebuie privite cu prudenta deoarece nu sunt scrieri originale ci relatări intermediate, destul de sumare.

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul ca în jurul anului 1700 î.e.n. primul val indo-european se aşează în peninsula italică, introducând civilizaţia bronzului.

La sfârşitul sec. XIV î.e.n. Italia cunoaşte primele elemente migratoare greceşti care vor premerge marea migraţie elena din sec. VIII –VI î.e.n. şi care va fonda coloniile greceşti din Italia meridională şi Sicilia.

9 Em. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 7. 10 A se vedea V. Daghe, Gh. Teodor Arat, Lexicon juridic latin, ed. National, Bucuresti, 2002.


Cei care vor avea un important rol în formarea Romei vor fi etruscii – cei mai bine organizaţi dintre popoarele italice din punct de vedere politic, economic şi cultural. Fixaţi la început în centrul Italiei, în perimetrul cuprins intre Tibru şi Arno, se vor extinde în sud în ţinuturile Campaniei, iar în nord pâna la fluviul Pad11.

Organizarea politică a etruscilor are în frunte un rege (leucumo) care domneşte peste o cetate. Mai multe cetăţi formează o ligă, grupând pe cei care aveau obiceiuri comune şi aceleaşi serbări religioase. În sec. VI-V, regalitatea a fost înlocuită treptat cu o republică oligarhică, conducerea politică trecând la magistraţi aleşi anual din rândul aristocraţiei gentilico-tribale.

În sec. VIII în câmpia Latiumului se stabiliseră mai multe popoare, între care şi latinii aflaţi la nord de viitoarea Roma. Toate aceste popoare erau unite prin serbări religioase comune.

A.Regalitatea Comunitatea religioasă iniţială a evoluat treptat spre o federaţie

politică. Una dintre acestea – condusă de Alba Longa, reunea circa cincizeci de asemenea popoare – populi – dintre care unele ocupau chiar colinele Romei.

Erau organizaţi în ginţi a căror conducere politică aparţinea regelui iar preoţii – flaminii se îngrijeau de cult. Înăuntrul acestor popoare a luat fiinţă Roma, aşezată pe Tibru la întretăierea unor drumuri comerciale. Comunitatea – populus romanus, se ocupa iniţial cu păstoritul şi cu agricultura, iar mai târziu se va dezvolta şi comerţul.

În fruntea ginţii se afla adunarea, prezidata de un bătrân ales. Treptat, ginţile se diferenţiază între ele (ca mărime şi putere), diferenţiere care se înregistrează şi in rândul membrilor ginţii, apărând familii bogate şi puternice – cunoscute sub denumirea de patricieni. Numărul ginţilor era de 300 iar zece ginţi alcătuiau o curie şi zece curii un trib. Existau trei mari triburi: Ramnes, Tities şi Luceres12.

În epoca de formare a Romei fiecare curie avea la conducere un curio, care prezida adunările şi era şi conducător religios. Cei 30 de curiali formau colegiul curialilor. Adunările curiate alcătuiau cel mai vechi cadru de organizare a cetăţenilor adulţi. Ele erau convocate de rege (rex) pentru a lua cele mai importante hotărâri: declaraţii de război, primirea de noi ginţi ş.a.

O alta formă de organizare era senatul care grupa cei 300 şefi de ginţi. Senatul participa la desemnarea regelui pe care îl asista în cele mai importante probleme.

Alegerea regelui era sancţionată prin Lex curiata de Imperio, prin care era investit cu putere.

Regele are şi competenţe în unele probleme de cult dar adevărata putere, data de imperium este dreptul de comandă şi de dispoziţie în campaniile militare.

Dar autoritatea regelui este mult mai limitata: se considera ca deţine puterea prin voinţa zeilor, se afla în puterea preoţilor şi era ţinut să respecte cu stricteţe obiceiul (mos)

Trecerea de la regalitate la republica s-a realizat prin acumulări

11 Paul Gogeanu, Istoria statului �i dreptului, vol. I Centrul de multiplicare al universitatii Bucuresti, 1970, p.62. 12 P. Gogeanu, op. cit. p. 63. Ramnes (latini ) tities, ( sabini), luceres, (etrusci)


cantitative, care au permis reprezentanţilor aristocraţiei să preia efectiv o seamă de atribuţii regale.

B. Republica Consacrata in anul 509 î.e.n. odată cu alungarea ultimului rege

(Tarquinus Superbus), republica a debutat cu instituirea consulatului. Dezvoltarea diviziunii muncii şi, în legătură cu aceasta, dezvoltarea meşteşugurilor şi schimbului, războaiele care au adus la supunerea ginţilor şi triburilor vecine, a avut drept urmare faptul că populaţia Romei s-a înmulţit.

Referindu-ne la organizarea socială de până la instituirea republicii, trebuie să menţionam că, grupul social cel mai restrâns îl constituie familia, având ca sef absolut pe parter familias, căruia îi aparţin toţi şi toate din gospodărie (bunuri şi persoane). El este judecător pentru persoanele aflate sub autoritatea sa şi chiar preot domestic (pt. ceremonii şi ritualuri mai puţin însemnate).

Al doilea grup social, gens,cuprinde descendenţii unui strămoş comun, cu pământuri învecinate şi nume gentilic identic. Organizarea în stat reaminteşte într-o anumita măsură de aceea a familiei: rex, jucând rolul de pater familias şi senatul, compus dintr-o sută, ulterior trei sute de membri.

Societatea romana se compunea din trei clase distincte: patricieni, clienţi şi plebei.

Patricienii se credeau descendenţii senatorilor (patres); prin cooptatio, familiile patricienilor din tarile vecine anexate Romei, au mărit patriciatul roman.

Clienţii (supuşii) par a fi fost sclavii dezrobiţi şi descendenţii acestor. Clientul era obligat să poarte respect patronului, să-l însoţească la război, să contribuie la diferite cheltuieli ale casei acestuia.

Plebeii, proveneau din clienţi rămaşi fără patron, la care se includeau străinii care nu făceau parte din vreo gens, mutati la Roma.

Potrivit tradiţiei istorice, statul roman s-a format pe la jumătatea sec. VII-lea î.e.n. ca urmare a reformei lui Servius Tullius, în realitate o adevărată revoluţie politică13.

Reîmpărţind teritoriul Romei in patru tribus sau regiuni (Suburna, Esquilina, Collina şi Palatina), a inclus toţi cetăţenii, indiferent de clasa căreia aparţineau, în unul dintre aceste cartiere şi, pentru a întări şi mai mult legătura dintre cetăţeni şi tribus, a extins limitele oraşului astfel încât fiecare parter familis sa posede 2 iugăre de pământ în interiorul cetăţii (heredium).

Pentru a stabili impozitul şi obligaţiile militare, Servius Tullius a împărţit poporul în cinci clase, pe criteriul averii (censul), prin aceasta suprimându-se deosebirile dintre patricieni şi plebei.

Din clasa I făceau parte persoanele care posedau cel puţin 100.000 de aşi; cls. a II-a = 75.000 de aşi; cls. a III-a = 50.000 de aşi; cls. a IV-a = 25.000 de aşi; cls. a V-a = 11.000 de aşi. Cei ramaşi în afara claselor alcătuiau o a VI-a clasa a proletarilor, fiind scutiţi de dări şi de serviciul militar.

Clasele se subdivizau în centurii (numărul varia de la clasa la clasa) alcătuite din tineri (juniores) şi vârstnici (seniores). Pentru plata impozitului se avea în vedere un plafon de avere de 1500 de aşi.

13 P. Gogeanu, op. cit. p. 65.


Pe acesta baza , în locul vechilor comiţii curiate a luat fiinţă comitia centuriata în interiorul căreia fiecare centurie avea un vot. Rolul vechilor ginţi şi curii a fost redus la simple asociaţii religioase şi private, iar pentru înlăturarea vechii organizări a celor trei triburi s-au înfiinţat patru triburi, delimitate din punct de vedere teritorial, fiecare ocupând un cartier la Romei şi dispunând de o seama de drepturi politice14.

În acest fel, vechea orânduire socială bazată pe legături personale de sânge, a fost înlocuită cu o adevărată organizaţie statala întemeiată pe împărţirea teritoriala şi pe deosebirea de avere.

Fiind la origine o republică aristocratică (puterea politică era deţinută de o minoritate), în sec. al III-lea î.e.n. Roma a devenit ca urmare a luptei plebeilor contra patricienilor, o republică democratică.

În epoca Republicii, puterea politică era exercitată de trei factori: adunările poporului, senatul şi magistraţii.

a) Adunările poporului Poporul roman participă la adoptarea unor hotărâri cu caracter

legislativ, electoral sau judiciar în cadrul a patru adunări distincte: 1 – Comitia curiata – cu rol preponderent în perioada fondării

Romei şi in faza de regalitate. Odată cu naşterea democraţiei republicane, rolul ei se restrânge tot mai mult.

Avea ca atribuţii adoptarea de legi cu ocazia intrării în funcţiune a magistraţilor superiori, cărora li se delega puterea de către popor şi li se promitea supunerea. Păstra şi unele atribuţii în domeniul dreptului privat ca de pilda aprobarea adrogaţiunii (o forma de adopţiune) sau întocmirea unor forme de testament15.

2 – Comitia centuriata – avea în principal rolul de a valida menţinerea sau modificarea stărilor de lucruri existente, investirea cu putere a regelui şi atribuţii judecătoreşti. În timp, în cadrul acestei comiţii apar modificări prin diversificarea criteriilor de apreciere a averii. În atari condiţii, în epoca cenzurii lui Appius Claudius Caccus s-a admis ca şi cei ce deţineau o avere mobiliară să participe la activitatea comiţiei centuriate, potrivit averii lor. Dezdrobiţii (eliberaţii) încep sa joace un rol hotărâtor în lucrările comiţiilor, întrucât căpăta dreptul de a se înscrie în triburile rustice şi să voteze conform voinţei lor.

Prin reforma din 220 î.e.n. numărul centuriilor s-a mărit, fiecare dintre cele 5 categorii sociale dispunând de 70 de centurii. Pe aceasta cale ponderea minorităţii în viata politica a fost afectata, în sensul că prima clasa socială nu mai dispunea de majoritatea voturilor.

3 – Concilium plebis – iniţial adopta hotărâri obligatorii numai pentru plebe, a cărei adunare era. După Legea Hortensia, data la începutul sec. II, hotărârile adunării devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, fapt pentru care patricienii, în scopul de a-şi apăra privilegiile, încep să participe la lucrările sale.

Din acest moment Concilium plebis se transformă în Comitia tributa.

4 – Comitia tributa – cuprinde toţi cetăţenii romani repartizaţi in triburi, adică după cartierul în care locuiau.

Către sfârşitul Republicii comitia tributa devine prin excelenţă o adunare legislativa, în timp ce rolul comiţiei centuriata se restrânge tot mai

14 P. Gogeanu, op. cit. p. 134 15 Gaius 2.101, citat de E. Molcuţ, D. Oancea, in op. cit. p. 11/


mult. Competenţa adunărilor poporului era foarte vasta, ea exercitând atribuţii legislative, elective şi judiciare.

b) Senatul În epoca republicii devine unul din principalele organisme politice

prin intermediul căruia proprietarii de sclavi îşi promovau interesele. Multe secole Senatul a numărat 300 de membri (patres conscripti), pentru ca în timpul dictaturii lui Sulla numărul lor să crească la 600 iar pe timpul lui Cezar să ajungă la 900.

La început senatorii erau numiţi de consuli din rândul patricienilor dar, ulterior, au început să fie numiţi din rândul tuturor cetăţenilor care deţinuseră o înaltă magistratură în stat. Numirea era, aparent, o simplă formalitate, deşi existau şi situaţii când cenzorul refuza să numească în senat foşti înalţi magistraţi declaraţi infami (nedemni).

Senatul avea o competenţă foarte întinsă şi o autoritate necontestată. În atribuţiile sale pot fi enumerate: conducerea politicii externe, organizarea provinciilor, administrarea finanţelor statului, supravegherea moravurilor şi a normelor religioase. Deşi în mod formal senatul nu adopta legi, el era chemat să confirme legile votate de către adunarea poporului (realiza un control al concordanţei acestora cu tradiţiile şi moravurile poporului roman).

Senatorii se împărţeau în mai multe categorii, în funcţie de drepturile pe care le aveau în cadrul senatului. Se bucurau de drepturi depline foştii înalţi magistraţi (patres) dacă proveneau din aristocraţi, şi conscripţi, care proveneau din plebei16.

c) Magistraţii Magistraţii erau înalţi demnitari de stat care deţineau importante

atribuţii administrative şi jurisdicţionale, aleşi de popor şi care îşi exercitau atribuţiile, de regula timp de un an de zile. La începutul activităţii, ei obişnuiau sa publice un edict, prin care arătau cum înţeleg sa-şi exercite funcţia şi ce mijloace juridice intenţionează să folosească în acest scop.

Magistraţii nu erau organizaţi într-un sistem ierarhic. Competenţa lor era exprimată prin imperium (dreptul de a convoca adunările poporului, de a comanda armata) şi potestas (dreptul de a administra).

Se bucurau de imperium consulii, dictatorii şi pretorii, iar de potestas cenzorii, edilii, questorii şi tribunii plebei.

Primii magistraţi ai republicii romane au fost consulii. Ca urmare a trecerii Romei la forma republicana, regele – magistrul

suprem, numit pe viaţă – a fost înlocuit cu doi magistraţi superiori. Atribuţiile religioase ale regelui au fost trecute unui personaj

(pontifex maximus) care purta tot titlu de rege – rex sacrorum. Atributiile militare şi civile au trecut la doi magistraţi, numiţi mai întâi pretores, şi ulterior consules (consuli). Consulul era numit pe o perioada de un an şi întrucât erau doi, îşi exercitau funcţia alternativ17. La început consulii erau inviolabili, convocau poporul în adunări, numeau senatorii, comandau armata, aveau jurisdicţie în domeniul public şi privat. Cu toate că în aparenţă consulii aveau puterea regilor, în realitate puterea lor era limitată. deoarece:

după un an deveneau simpli cetăţeni şi puteau fi chemaţi să răspundă pentru actele făcute în exerciţiul magistraturii lor;

16 E. Molcut, D.Oancea, op. cit. p. 12 17 I.M.Anghel, op. cit. p. 14.


puteau anula acte ale colegului sau prin exercitarea dreptului de intercessio, ceea ce însemna ca nici unul nu îndrăznea să facă vreun act mai important fără consimţământul prealabil al colegului său. În fine, puterea consulară era limitată şi prin faptul că cei

condamnaţi la moarte sau pedepse corporale aveau dreptul de a apela la judecata comiţiilor ( provocare ad populum ).

Odată cu dezvoltarea structurilor politice ale republicii puterile consulilor se restrâng, o parte din atribuţiile acestora fiind preluate de alte structuri.

d) Tribunii plebei După unii autori18 în cursul războiului cu Equi (200 A.U.C.) plebeii

şi-au înfiinţat proprii magistraţi: tribunii şi edilii plebei. Tribunii plebei ( la început 2, apoi 5 şi în final 10) erau apărătorii plebeilor, ei se puteau adăposti în casa oricărui cetăţean ameninţat (auxilium) şi se puteau opune măsurii luate de magistrat (jus intercessionis). Tribunii se bucurau de libertatea cuvântului şi persoana lor era sacrosantă.

După alţi autori19 plebeilor le-a fost recunoscut dreptul de a avea (alege) 5 tribuni, în anul 494 î.e.n. (prim retragere pe muntele sacru), corespunzători celor 5 categorii sociale care alcătuiau populaţia Romei.

Spre deosebire de consuli, tribunii nu răspundeau pentru actele făcute in timpul magistraturii, după expirarea mandatului. Edilii plebei (aediles plebis), în număr de 2 erau inviolabili, ţineau arhivele plebei, aplicau amenzi.

În adunările plebei se luau diverse hotărâri (plebiscite). e) Cenzorii. Aproximativ în anul 443 î.e.n. prin desprinderea unor atribuţii din

competenta consulilor, se creează cenzura, o magistratură ce revenea în exclusivitate aristocraţilor (patricienilor).

La început se ocupau cu întocmirea listelor electorale bazate pe cens, apoi, cu executarea lucrărilor publice şi cu respectarea moravurilor. După anul 312 î.e.n. au dobândit şi dreptul de a numi senatori şi apoi de a-i îndepărta din senat20.

f) Pretorii – ca şi cealaltă instituţie, pretura a apărut pe fondul dezmembrării puterii consulare. Până în 367 î.e.n. plebeii nu au avut acces la funcţia consulară în ciuda presiunilor făcute fată de patricieni. La începutul sec. IV î.e.n., după invazia galilor, presiunea plebeilor devine atât de puternica, încât patricienii cedează şi prin legile LICINIAE SEXTIAE se stabileşte ca unul din consuli să fie plebeu. Pentru a diminua forţa politică a consulilor plebei, patricienii scot din competenta consulilor principalele atribuţii jurisdicţionale, pe care le trec pretorilor, magistratura rezervată exclusiv patricienilor. Aşa se face că până în anul 337 plebeii nu au avut acces la activitatea de jurisdicţie. După aceasta data, pretorii au fost aleşi din ambele clase sociale.

Principala activitate a pretorilor era judecarea proceselor private. Alături de pretorul urban, care organiza şi judeca procesele dintre cetăţenii romani, în anul 242 î.e.n. apare şi pretorul peregrin, cu atribuţii în procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini. Apariţia pretorului peregrin

18 M. Anghel, op. cit. p. 15. 19 E. Molcuţ, D.Oancea, op. cit. p. 12. 20 E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit. p. 13.


trebuie pusa pe seama dezvoltării economiei, a produselor şi a schimburilor comerciale, iar în plan juridic în legătură cu, dezvoltarea dreptului ginţilor (ius jentium).

În perioada de apogeu a republicii, prin edictele pe care le dădeau la numirea în funcţie, pretorii au influenţat puternic evoluţia reglementarii juridice. Cu toate că, din punct de vedere formal pretorii nu puteau crea drept (pretoris jus facere non potest), în realitate au influenţat atât evoluţia dreptului civil cât şi apariţia unor instituţii noi, care la sfârşitul Republicii au constituit o ramura distinctă a dreptului privat roman, dreptul pretorian.

g) Chestorii Chestura, o magistratură secundară a fost deschisă plebeilor în 421

î.e.n. prin dublarea numărului de chestori: 4 in loc de 2. Principalele atribuţiuni erau legate de vânzarea către particulari a

pprăzii de război, administrarea tezaurului public, precum şi a arhivelor statului. La origine, questorii erau simpli funcţionari, subalternii consulilor, fiind numiţi de aceştia pentru organizarea şi judecarea proceselor penale.

i) Dictatura21 Este o magistratura cu caracter excepţional. În situaţii excepţionale

generate fie de conflicte interne, fie de pericole externe, consulii erau însărcinaţi prin ordinul senatului, să numească un dictator pe timp de 6 luni, căruia i se încredinţa întreaga putere. Pe timpul exercitării dictaturii, toate celelalte magistraturi erau suspendate.

La sfârşitul Republicii, când Roma devine o putere maritimă şi continentală dictatura dispare formal din viaţa politică, pentru că în fapt să reînvie, într-o formă nouă. În sec. I î.e.n. senatul, printr-un senatus consultum ultimum, suspenda toate garanţiile cuprinse în legi, atribuind unuia dintre consuli puteri dictatoriale pe timp limitat .

Magistraţii romani, pentru a fi deosebiţi de ceilalţi cetăţeni, purtau semne distincte: ori de cate ori apăreau în public erau precedaţi de lictori, care purtau fasciile (o secure în jurul căreia erau legate mai multe nuiele); purtau o toga de culoare roşie; îşi exercitau atribuţiile asezaţi pe un scaun special.

Caracterizând concis magistraturile romane, putem arăta că aveau la baza principiul eligibilităţii pe termen scurt (1 an) al colegialităţii (funcţiile le deţineau minim doua persoane) şi al responsabilităţii. Fiind funcţii onorifice, erau inaccesibile persoanelor fără mijloace materiale.

C) Principatul În a doua jumătate a sec. II î.e.n. republica roman este confruntată

cu seama de probleme economice, sociale şi politice grave. Încercările lui Sulla şi Caesar de a transforma statul roman într-o monarhie făţişă au dat greş. Conştient de faptul că formula monarhică nu era agreată de popor şi nu putea fi impusă direct, Octavian a ales o cale de mijloc, impunând un regim autocrat îmbrăcat cu haina instituţiilor republicane. Datorita acestei aparenţe, unii autori antici au afirmat ca Octavian a restabilit republica, în timp ce alţii au spus ca el a pus bazele monarhiei. În realitate el a păstrat numai aparenţa republicii. Octavian, având drept cognomen. Augustus (sfant) a optat pentru aceasta soluţie din dorinţa de a menaja acea parte a populaţiei (nobili şi o mare parte din popor) care erau adepţi şi militau

21 Aceasta forma de “magistratură” este mentionata numai de autorii E.Molcut şi D. Oancea in op. cit. p. 13.


pentru republica. În epoca principatului prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci se adânceşte tot mai mult.

Pătura bogată formată din ordinul senatorial (marii proprietari funciari) ordinul equestru (comercianţi, funcţionari, finanţişti, cămătari), precum şi din ordinul decurionilor, au atins punctul culminant al puterii politice. Marea majoritate a populaţiei Romei era însa formată din mici producători ruinaţi, din meseriaşi şi lucrători liberi, din proletari şi dintr-o mulţime de oameni fără ocupaţie. Pentru a se asigura un climat de linişte publică, împăraţii au creat o serie de instituţii menite să le asigure un minim de mijloace de subzistenţă.

Plebea rurală, aflată în proces de ruinare apăsată de povara impozitelor, reprezenta 9 zecimi din populaţia imperiului. În sec. II î.e.n. cei bogaţi erau desemnaţi cu termenul honestiores (cei onorabili), în timp ce sărăcii erau numiţi humilliores (cei sărmani, umili).

Consecinţele acestei situaţii nu întârzie să se manifeste prin explozii sociale de genul răscoalei sclavilor din Latium, din 198 î.e.n., a celor din Sicilia (135 –133 î.e.n.) dar mai ales războiul social a lui Spartacus (73 –71 î.e.n.), care va zgudui din temelii statul roman. Marile antagonisme apar şi înlăuntrul grupurilor diriguitoare: optimates (senatorii), mari latifundiari, şi populares (cavalerii), care erau armatori comerciali, cămătari, oameni de afaceri.

Aceste contradicţii slăbesc statul roman care, pentru a-şi regăsi echilibru face apel la dictatură. Roma este teatrul unor lupte interne dintre diversele fracţiuni. Teama de răscoalele populare şi cele ale sclavilor, au determinat pe stăpânii de sclavi să pregătească instaurarea imperiului. Aceasta s-a realizat treptat, prin dictatura lui Marius şi Sulla, apoi prin triumviratul lui Pompei, Cezar şi Crasus, după descompunerea căruia Cezar va fi numit dictator pe viata (până în 44 î.e.n.).

Al doilea triumvirat este format din Antoniu, Octavian şi Lepidus şi va dura până în 32 î.e.n., după care puterea va fi preluată de Octavian. Modul de organizare a Romei corespunsese unei anumite etape de dezvoltare a ei, insuficient de cuprinzător în momentul care Roma devine un stat mondial. În provincii se formează centre urbane puternice, cu o populaţie înstărită, care are pretenţia să conducă ea şi nu Roma. Existenţa acestor centre de forţă va accentua tendinţele centrifugale.

Armata, forţa pe care se baza Roma, nu mai corespundea vastităţii statului roman. Ţinută în garnizoane în afara Italiei, angrenată în reprimarea răscoalelor şi nu in războaie producătoare de prăzi şi capturi pentru Roma, cu un sistem de recrutare necorespunzător şi cu o bază de recrutare secătuită prin ruinare şi declasare. Ca urmare, proprietarii de sclavi şi marii latifundiari iau măsura înfiinţării armatei permanente de mercenari. Aceştia vor deveni un instrument politic de prim ordin, în mâinile fruntaşilor politici ori a comandanţilor militari.

Prin concentrarea puterii în mâinile lui Octavian începe o nouă şi ultimă perioadă a Romei – imperiul (27 î.e.n. – 565 e.n.).

d) Dominatul Aşa cum s-a arătat anterior, perioada dintre sfârşitul Republicii şi

sfârşitul Imperiului roman, se împarte în doua: • a principatului, până în sec. II e.n.; • a dominatului (imperiului) , până în sec. IV – V.

Perioada dominatului începe cu succesorul lui Caesar – Octavian. În epoca principatului puterea politică se exercita în sens formal, de către


împărat, senat şi magistraţi. Împăratul concentrează în mâinile sale cele mai importante prerogative dar păstrează instituţiile republicane.

Numirea lui Octavian in anul 28, in calitate de Princeps Senatus – la început primul între egali in Senat, dar care devine apoi un fel de magistrat suprem, sporeşte autoritatea acestuia asupra conducerii supreme a armatei, a relaţiilor externe, încheierea tratatelor internaţionale, publicarea legilor, administrarea Romei şi a provinciilor, devenind, în fapt, conducătorul autocrat al statului, dar având posibilitatea de a se ascunde în spatele vechilor instituţii republicane.

Instalarea sa se face În baza unei lex de imperio, adoptata de senat, dar sancţionata prin aclamaţiile poporului. El va purta titlu de Imperator Caesar August (imperator = conducător victorios al armatei; Caesar = urmaş a lui Caius Iulius Caesar; August = demn de venerat).

Senatul, continua sa joace un rol în viaţa de stat dar pierde orice independenţă, devenind instrument al politicii imperiale. Împăraţii succesori au extins formal competenţa Senatului, dându-i atribuţii în administrarea provinciilor pacificate, alegerea magistraţilor, judecarea proceselor penale etc.

Magistraţii. Consulii pierd cele mai importante atribuţii păstrând numai judecata graţioasă (dreptul de a conduce un proces simulat) şi dreptul de a prezida şedinţele senatului. Pretorii păstrează doar competenţa de organizare a instanţelor de judecată şi aplicarea dispoziţiilor edictelor.

Tribunii exercita o anumita jurisdicţie civilă şi penală şi convoacă adunările senatorului.

Edilii curuli îşi păstrează vechile atribuţii poliţieneşti şi jurisdicţionale, iar questorii vor păstra din vechile atribuţiuni doar dreptul de a administra arhivele statului.

Graba cu care s-a trecut prin această perioadă de tranziţie a principatului spre dominat se explica prin condiţiile social-economice deosebit de precare şi pericolul iminent extern. Epoca dominatului este caracterizată, în plan economic prin extinderea continuă a latifundiilor imperiale şi particulare, prin degradarea vieţii urbane şi prin întoarcerea la practicile economiei naturale. Moneda devine tot mai rara, fiind înlocuita cu prestaţiile în muncă. Marii proprietari îşi creează un aparat de constrângere propriu şi exercita atribuţiuni militare şi administrative nu numai asupra domeniilor, ci şi asupra teritoriilor învecinate. Procesul de ruinare al micii proprietăţi continuă, ţăranii devin coloni, servi sau proletari, plecând către oraşe unde trăiesc pe seama statului.

Marii proprietari, care trăiesc în villae întărite, având la dispoziţie o adevărată armată de sclavi şi coloni, sunt desemnaţi prin termenul de potentiores, în timp ce masa celor săraci, în majoritate oameni liberi, sunt numiţi humiliores.

Quasinobilimea, formată din masa de funcţionari, este organizată în caste închise, ereditare, din ea făcând parte decurionii, militarii, funcţionarii imperiali şi membri corporaţiilor (organizaţii profesionale) care îndeplinesc servicii publice.

Din punct de vedere al organizării politice, dominatul aduce cu sine monarhia absolută de drept divin, formă de stat care, din multe puncte de vedere, diferă de sistemul principatului


În faza dominatului, împăratul este mai presus de oameni şi structurile politice este deus et dominus22. Acest proces de transformare se încheie în epoca împăratului Constantin cel Mare, când întreaga putere politica se concentrează în mâna împaratului, ajutat de un consiliu restrâns de funcţionari, numit consistorium principis, pusă în practică de un uriaş aparat birocratic, strict ierarhizat şi militarizat.

Funcţiile cele mai importante sunt denumite dignitate, atribuite înalţilor demnitari, iar cele mai puţin importante poarta numele de oficia şi sunt atribuite funcţionarilor obişnuiţi. Senatul decade până la asimilarea cu oricare consiliu municipal iar magistraturi ce devin funcţii pur decorative. În perioada în discuţie se operează o reorganizare radicala a provinciilor, Italia pierzându-şi ultimele privilegii şi devenind o provincie oarecare în cadrul sistemului de 100 de provincii. La rândul lor, provinciile se grupează în 12 dioceze.

Efectivele militare sporesc pană la 500.000 de soldaţi, organizaţi în 60 de legiuni grupate în două armate: de interior (comitatenses) şi de graniţă (limitanei).

În ce priveşte structura statului, aceasta va rămâne definitivă sub împăratul Teodosiu I, sub forma Imperiului roman de Apus, care se va prăbuşi în anul 476, odată cu înfrângerea ultimului împărat Romulus Augustus, înfrant de Odoacru, regele herulilor, şi în Imperiul Roman de Răsărit, care va dăinui pană în 565 e.n. când, după moartea împăratului Justian, va deveni Imperiul bizantin.

În Imperiul Bizantin instituţiile economice şi politice de tip sclavagist, vor fi înlocuite cu cele de tip feudal, iar limba latină va fi înlocuită cu limba greacă. Test de autoevaluare

1. Ce înţelegem prin dreptul roman? 2. Descrieţi diviziunile drpetului roman. 3. Cum se interpretează documentele dreptului roman? 4. Cum a influenţat evoluţia statului sistemul roman de drept? 5. Dovediţi clasele sociale care compuneau societatea romană.

_______________________________________________

CAP. II. IZVOARELE DREPTUKUI PRIVAT ROMAN

P. de Francisi, Storia del deritto romano, III , Roma, 1944, p. 60-80.


CONŢINUT II.1.Evoluţia formelor de exprimare a dreptului privat roman II. 2.Codificarea dreptului roman I.3. Documentele dreptului roman I.4Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului OBIECTIVE Parcurgerea acestui capitol va permite:

• identificarea izvoarelor dreptului roman; • descrierea etapelor şi tipurile de codificări suferite de dreptul roman.

II.1. EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Noţiunea de izvor de drept cunoaşte mai multe accepţiuni: In sens material, desemnează totalitatea condiţiilor materiale de

existenta, care determina o anumită reglementare juridica. Fiind legat de un tip de producţie care periodic se schimbă, şi izvorul material de drept cunoaşte modificări. Într-o a doua accepţiune, izvorul de drept constituie o sursă de cunoaştere a fizionomiei instituţiilor juridice din cadrul diferitelor sisteme de drept.

În sensul formal, izvoarele de drept desemnează totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice.

Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.

În societatea romană izvoarele formale ale dreptului au evoluat sub influenţa factorilor economici, sociali şi politici care au condus societatea romană de la forma de organizare gentilico-tribală la apogeul imperiului.

În epoca veche a dreptului roman (după fondarea statului) principalul izvor de drept a fost obiceiul. De altfel, dreptul roman a fost un drept consuetudinar prin excelenţa23. Începând cu sec. V i.e.n. şi până la sfârşitul Republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precădere, prin legi.

Să menţionăm că în epoca clasică la vechile izvoare se adaugă edictele pretorului, jurisprudenţa, senatus consultele în timp ce în epoca post clasică a dreptului roman24 normele de drept îmbracă, în exclusivitate, forma constituţiilor imperiale şi ale obiceiurilor.

A. Obiceiul / consuetudo, Mos, Mos Majorem/ Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziţiei de la societatea

gentilică la societatea politică. Dreptul pe care obiceiul îl aprobă este un drept nescris, el se bazează pe consimţământul tacit al poporului consacrat printr-un uzaj îndelungat. (Mores sunt tacitus consensus populi, longa consuetudine inveteratus).

Consuetado (consuetudinea) – era un obicei care se repetă mereu, acelaşi în cazuri identice. Aplicarea sa constantă face ca obiceiul sa nu mai fie contestat, să confirme o permanenţă a existenţei şi validităţii lui. 23 M.V. Jakota, op. cit. p. 24 24 Epoca ce debuteaza cu instaurarea monarhiei absolute (.n.a.)


Obiceiurile juridice constituiau apanajul cunoaşterii doar de către pontifi, ei fiind cei desemnaţi să le interpreteze şi să le aplice. În fiecare an colegiul pontifilor desemna unul dintre ei pentru a da consultaţii tuturor celor interesaţi.

Folosit preponderent, în epoca regalităţii, consuetudo (mos majorem) decade în epoca clasică îşi recâştigă poziţia în epoca post-clasică.

Avantajul acestui izvor de drept îl constituia capacitatea sa de a se modela şi urma cât mai fidel nevoile momentului25.

B. Legea / Lex / Termenul de lege (lex) este şi el folosit în dreptul roman în sensuri

diferite: • legi trecute prin adunările poporului (leges publica populi romani); • reglementari cu caracter administrativ (leges datae); • clauze introduse in actele juridice / leges privatae /.

Ca izvor de drept, legea apare pe fondul conflictelor sociale dintre patricieni şi plebei. Întrucât consuetudo, era ţinut secret de către pontifi, în cazul unui conflict părţile erau nevoite să se adreseze acestora. Cum pontifii erau aleşi dintre patricieni, este evident că interpretarea şi aplicarea erau favorabile acestora. Legea, in adevăratul sens al cuvântului, apare în perioada Republicii. Să menţionăm că în timpul regilor (este contestată existenţa legilor), nu există leges regiae.

Pentru a pune capăt situaţiei inechitabile prezentată anterior, în anul 451 i.e.n. s-a adoptat Legea celor XII Table, prima şi cea mai importantă lege romană publicată în Forum pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a cunoaşte normele juridice in vigoare.

La romani cuvântul lex avea înţelesul de convenţie, înţelegere intre doua persoane fizice, însemnând contract.

Gaius defineşte legea ca fiind hotărârea care place poporului (lex est quod populus iubet atque constituit).

În Institutele lui Justinian se spune, în esenţă, acelaşi lucru: legea este ceea ce poporul hotărăşte, la propunerea unui magistrat (lex est quod populus romanus senatore magistratu interrogante, veluti consule, constituebat ). Nici una dintre cele două definiţii nu corespund adevărului, realităţii politico-sociale din epocile când au fost formulate şi scrise. Poporul roman nu era consultat în privinţa legilor. 1. Legea curiata – Adunarea curiata (comitia curiata) era adunarea patricienilor din vechea Roma. Legea curiata era de fapt un ordin, o propunere rostită de rege, mai târziu de magistratul cetăţii, în faţa adunării. Aceasta nu vota, ea înregistra şi cel mult, aproba propunerea rostită sau citită.

2. Legile rogatae / legile votate de adunarea poporului (adunarea centuriata sau adunarea tributa). Magistraţii, având dreptul de a convoca adunarea poporului supuneau spre aprobare propunerile de lege / rogare, rogationes/. Proiectul legii (rogatio) care urma sa fie supus votului era anunţat (per preconem) şi afişat (promulgatio). Proiectul era citit (ferre ad populom ) după care magistratul care prezida adunarea rostea formula sacramentală (velitis iubeatis Quirites), 25 I.M. Anghel, op. cit. p. 20.


cetăţenii exprimându-şi prin da (uti rogas) sau nu (antiquo), acordul. Votul era verbal dar cu timpul a devenit secret şi scris26. Legea cuprindea, de obicei trei parti:

• prescriptio – indicand numele şi funcţia autorilor legii, ziua şi locul votării, numele primului trib care votase;

• rogatio – cuprindea textul propriu zis al legii care, după caz, putea fi împărţit in capitole şi paragrafe;

• sanctio – dispoziţiunea care stabilea masurile luate în caz de violare a ei. Publicarea legii nu era o condiţie de validitate a ei, decât în mod

excepţional. După natura sancţiunilor, legile se clasificau în trei categorii:

• leges perfectae – orice act făcut prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio era anulat;

• leges minus quam perfectae – actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio nu este anulat dar autorul său va fi sancţionat cu amendă;

• leges imperfectae – au o sancţiune care interzice încălcarea prevederilor lor, dar nu arată ce consecinţe decurg din încălcarea acestora.

Cetăţenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege. Legile erau propuse de consuli, de tribun, de pretor sau de dictator, şi purtau numele acestora (ex. legea Aelia Sentia; legea Actibutia etc.). Magistratul putea retrage propunerea sa. După vot, legea urma sa primească autoritatea (auctoritas) din partea senatului, textul ei fiind depus apoi in tezaurul statului. Senatorii puteau exercita controlul asupra oportunităţii legii şi a conformării ei cu principiile fundamentale ale dreptului cetăţii şi moralei romane.

Legea celor XII Table Deoarece normele juridice erau ţinute secret de către pontifi, plebeii

nemulţumiţi au cerut ca dreptul cutumiar sa fie sistematizat şi publicat. Tribunul plebei Terentillius Arsa a formulat 10 ani succesiv aceasta cerere astfel ca în 451 i.e.n. s-a format o comisie compusă din 10 persoane (decemvirii legibus scribendis) care au avut sarcina sa codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat pe 10 tăbliţe de lemn, codificare care nu i-a satisfăcut pe plebei, aşa încât s-a format o noua comisie care includea şi reprezentanţi ai poporului (5 plebei). Noua codificare realizata de aceasta comisie va fi publicata pe 12 table de bronz, de unde şi numele: Legea celor XII table, afişată în Forum.

Aceasta constituie un adevărat Cod cu prevederi extrem de variate cuprinzând întreaga materie a dreptului public şi privat.

Caracterul acestea, deşi reflecta şi instituţii inspirate din legislaţia elena (ex. libertatea de asociaţiune sau dispoziţiile privind funeraliile, originare din legile lui Solon etc.) este pur roman, deoarece decemviirii nu au făcut decât sa codifice obiceiurile pământului, consuetudinea seculara din Latium, un cod primitiv al unei populaţii cu nevoi restrânse de agricultori, şi cu concepţii înapoiate, chiar sălbatice (ex. uciderea şi tăierea în bucăţi a corpului debitorului insolvabil). El reflecta încă

26 I.M.Anghel op. cit. p. 20.


separarea clasei nobililor de cea vulgara (prohibea căsătoriile între patricieni şi plebei)27.

Este apreciata totuşi ca o încercare meritorie de închegare a unei legislaţii, Cicero aprecia că toate legile romane adoptate mai târziu au dezvoltat principiile cuprinse în aceasta lege.

Între dispoziţiile de drept privat, un loc central îl ocupa regimul proprietarii quiritare, cele privind organizarea familiei şi succesiunile, în timp ce dispoziţiile privind obligaţiile sunt puţine, dat fiind tipul de economie naturală care se practică de către romani în epoca respectivă.

Procedura de judecata prevăzută de lege era formalistă, brutală şi primitivă, iar formulele de judecată sacramentale pe care le reclamă judecarea unui proces, erau complicate, nerespectarea lor atrăgând grave consecinţe28.

Deşi expusă public doar câteva decenii, Legea celor XII Table a intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman considerând că este simbolul unui mod de viata, o creaţie care dădea identitate proprie culturii sale. O mărturie în acest sens (Cicero) o constituie faptul că la cca. patru secole de la publicare, memorarea ei era obligatorie pentru elevi (carmen necessarium).

Legea celor XII Table a avut parte de comentatori celebri precum Acilius Sapiens sau Mucius Scaevola ori Servius Rufus.

Legea pe care s-a sprijinit impresionantul edificiu al dreptului roman nu a fost abrogată niciodată din punct de vedere formal, ea fiind în vigoare timp de 11 secole.

C. Edictele magistraţilor La intrarea în funcţiune magistraţii superiori publicau un edict (jus

edicendi) prin care relatau modul cum înţelegeau să-şi îndeplinească atribuţiile în anul de magistratură. La început, edictele erau rostite (ex. dicere) în faţa poporului adunat iar mai târziu erau scrise pe o tablă de lemn albă (album) aşezată într-un loc unde putea fi citită cu uşurinţă.

Dintre edictele date de magistraţi, cel mai important era edictul pretorului, magistratul care avea, prin excelenţă, atribuţii cu caracter judiciar.

Aveau dictjurisio pretorul urban, pretorul peregrin, edilii curuli la Roma şi guvernatorii de provincii şi chestorii acestora.

Edictul pretorului urban va servi de model pentru edictele celorlalţi magistraţi. Contribuţia pretorilor la dezvoltarea dreptului roman, prin introducerea de noi instituţii juridice, mai ales în perioada Republicii, deşi foarte importantă, s-a realizat pe căi indirecte (deoarece “ praetor jus facere non potest”), prin utilizarea unor mijloace procedurale. Nu întâmplător romaniştii afirmă că dreptul roman s-a dezvoltat pe cale procedurală.

În sec. I i.e.n. jurisconsultul Salvius Iulianus dând curs ordinului împăratului Hadrian va sistematiza şi redacta forma definitivă a edictului pretorului urban, care se va numi edictum perpetum, în sensul de edict permanent de la ale cărui dispoziţii pretorii nu se puteau abate.

Edictul nu trebuie confundat cu legea, el fiind temporar şi aplicabil pe un teritoriu limitat. Pretorul redacta un program şi dădea o porunca precum legiuitorul.

27 I.M.Anghel, op. cit. p. 18. 28 E. Molcut. D.Oancea , op. cit. p. 19.


Raportul dintre dreptul civil / jus civilae / şi dreptul pretorian (jus praetorium) este exprimat într-o celebră definiţie înscrisă în Digestele lui Justinian: “Ius praetorium est quod praetores, introduxerent adiuvandi vel supplendi, vel corrigendi juris civilis gratia propter utilitatem publicum”. Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului civil pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui public.

Din definiţie rezultă că pretorul nu are dreptul de a crea drept, cel puţin în sens formal. Specificul dreptului pretorian se exprima prin faptul că îşi găseşte identitatea proprie numai în raport cu dreptul civil. În acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia lui Marcianus: Nam et ipsum ius honorarium viva vox est juris civilis (dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil).

Ori de cate ori pretorul constata pretenţii sau situaţii noi, pentru care nu are o sancţiune juridică în dreptul civil, el oferă parţilor o acţiune sau excepţiune, sancţionând astfel noi drepturi subiective. El introduce principii sau mijloace procedurale noi, ajungând la soluţii pe care legea nu le putea avea în vedere în momentul adoptării. Astfel, pretorul proceda la “suplendi juris civilis gratia” (completarea dispoziţiilor de drept civil).

În cazurile în care reglementările de drept civil erau vădit anacronice, el le modifica direct, procedând la “Corrigendi juris civilis gratia”29.

La începutul epocii clasice, distincţia dintre instituţiile de drept civil şi cele de drept pretorian era clară, dar cu timpul cele două rânduieli juridice s-au apropiat până la contopire, astfel încât, în epoca lui Justinian apar instituţii care nu mai pot fi încadrate în sfera vreuneia dintre ele.

D. Jurisprudenţa Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creata de către jurist consulţi. În epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupă un loc important în educaţia

romană. Orice om cult interesat să dobândească popularitate şi o poziţie sociala înalta, trebuia sa cunoască dreptul. La început, aceasta ştiinţa era monopolizata de colegiul patricienilor: cunoşteau formulele solemne ale unor acte juridice, la care participau, procedura, calendarul judecătoresc, deţinând astfel un mare avantaj. Prin secretizarea acestor informaţii, pontifii îşi menţineau influenţa şi o păstrau în favoarea castei lor.

Secularizarea jurisprudenţei sacerdotale s-a produs când sclavul dezrobit Geneus Flavius a divulgat formulele acţiunilor şi Tabla Fastelor. Publicaţiunea acestor formule a luat numele de Jus Flavianum iar Flavius a ajuns edil curul. Cu timpul, s-a introdus obiceiul de a se da consultaţii juridice în public, răspunzând întrebărilor puse de orice cetăţean.

Activitatea jurist-consulţilor romani constă în interpretarea legilor (interpretatio) şi a constituit un însemnat izvor al dreptului în timpul Republicii.

Cicero afirma că juristul trebuie nu numai să cunoască legile şi consuetudo ci să şi fie în stare să se manifeste prin:

• agere – să indice solemnităţile de îndeplinit în faţa magistratului; • cavere – să ştie să redacteze actele juridice; • respondere – să răspundă la întrebări, să dea consultaţii; • scribere – scrierea tratatelor sau altor lucrări de drept.

29 E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 21


Juriştii s-au străduit şi au reuşit să găsească în textele de lege vechi, mijloacele prin care, printr-o interpretare nouă să găsească soluţii in cazuri neprevăzute, noi. Utilizând resursele oferite de tehnica juridică, jurisconsulţii au creau un drept care corespundea noii fizionomii a societăţii romane.

E. Senatus consultele Senatus consultul este o hotărâre a Senatului. Până la împăratul

Hadrian, nu constituia în mod formal, izvor de drept. În epoca veche Senatul a influenţat procesul de legiferare prin prerogativa de a aproba intrarea în vigoare a legilor. Când o lege venea în contradicţie cu interesele aristocraţiei romane, Senatul, format numai din aristocraţi refuza să o ratifice. Tot astfel, Senatul ordona pretorului, adeseori, să introducă anumite prevederi în edictul sau, dispoziţie căreia acesta din urma se conforma deoarece făcea parte din aceeaşi clasa socială.

După reforma lui Hadrian Senatus consultele au devenit izvoare de drept şi în sens material.

În vederea adoptării unui Senatus consult împăratul sau un reprezentant al său prezentau propunerea în faţa senatului după care Senatul vota automat. Datorită acestei proceduri de adoptare, senatus consultele au mai fost denumite şi orationes (simple discursuri).

Multe din hotărârile Senatului priveau materii civile, cum ar fi datoriile de bani ale cetăţenilor sau ale locuitorilor din provincii; dobânda maximă admisă (ex. Legea Gabinia) ş.a..

F. Constituţiile imperiale La începutul epocii principatului, edictele împăraţilor aveau un

regim aproape similar cu cel al altor magistraţi, în sensul că erau valabile numai pe timpul vieţii autorilor lor.

Începând din epoca lui Hadrian constituţiile imperiale capătă putere de lege. Conform lui Gaius, “Constitutia principis est quod imperator decreto vel edicto, vel epistuli constituit” (Constituţia imperială este ceea ce împăratul hotărăşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare).

Împăratul folosea dreptul ca un important instrument de guvernare, mai ales după ce Senatul a acordat lui Augustus puteri constituţionale.

Constitutiile imperiale erau de 4 feluri: • edicte – cuprindeau dispoziţii generale fie în domeniul dreptului

public fie in cel privat; • mandate – erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari, atât în

domeniul administrativ cât şi in cel penal. În unele cazuri, asemenea instrucţiuni căpătau caracter permanent, dobândind valoare de norme sau principii de drept.

• rescripte – ca şi jurist-consulţi, şi împăraţii puteau oferi consultaţii juridice. Răspunsurile date magistraţilor se materializau sub forma de scrisori (epistola). Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii, pe acelaşi papirus sau tăbliţa (adnotationes).Unele rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter general si, având o valoare aparte, erau sistematizate şi publicate (liber scriptorum);

• decrete – hotărâri date de către împărat în diferitele pricini pe care le judeca.

II. 2. Codificarea dreptului roman


2.1. Incercări de codificare înainte de Justinian Literatura juridica foarte veche precum şi cea provenind din epoca

clasică, este enormă. De asemenea, numărul constituţiilor imperiale era foarte mare, aşa încât se impunea introducerea unei ordini în această masă de reglementări şi opinii ale prudenţilor, care făceau autoritate în faţa instanţelor de judecată.

Pentru nevoile practice se cereau redactate culegeri de dimensiuni reduse, uşor de copiat şi manevrat.

Redactarea unor astfel de culegeri coincidea cu decăderea rapidă a culturii juridice, spre sfârşitul sec. III e.n., fenomen care se va adânci in secolele următoare30.

Preocuparea de a nu pierde valoroasa opera juridica romană, se materializează în câteva culegeri din perioada sfârşitului de secol III pâna în sec. V e.n. astfel:

Codex Gregorianus – este o culegere de constituţii imperiale date între anii 196 şi 291. Se aproximează că a fost publicată în jurul anilor 291 sau 294;

Codex Hermogenianus – cuprinde constituţiile imperiale date în anii 293 şi 295, fiind redactat în anul următor, după unii autori, dar majoritatea consideră ca ani de apariţie 314 sau 324.

Codul Theodosian – este o culegere ordonată de împăratul Theodosiu al II-lea în Orient. Codul cuprindea constituţii din timpul împăratului Constantin şi a intrat in vigoare în anul 430. A fost utilizat în partea occidentală a Imperiului roman de Răsărit, chiar şi după intrarea în vigoare a legislaţiei lui Justinian.

2. 2. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinian

În dorinţa de a revigora societatea romană aflată în ultimul stadiu de descompunere, împăratul Justinian a iniţiat o vastă campanie de sistematizare a dreptului roman clasic şi post-clasic, pentru a fi aplicat în secolul său (VI e.n.) .

Înainte de a iniţia codificarea, Justinian a urmărit scopuri militare. Imperiul confruntat cu problemele generate de criza generalizată avea de făcut faţă atacurilor popoarelor migratoare. Statul avea nevoie de administraţie publică, bazată pe o legislaţie fermă şi precisă.

Legislaţia unificată de Justinian a avut în plan istoric, o importantă inestimabilă deoarece documentele dreptului clasic şi majoritatea operelor gândirii juridico-filozofice romane a pierit. Din fericire, Digestele lui Justinian, cea mai mare lucrare a întregii opere legislative, ne-a parvenit pe cale directă. Cum ele cuprind numeroase fragmente din opera jurist-consulţilor clasici, umanitatea a vrut posibilitatea sa cunoască tezaurul gândirii juridice romane.

Opera legislativa a lui Justinian cuprinde patru lucrări: Digestele, Codul, Institutele şi Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii 528-534 iar, ultima este realizată după moartea sa de către particulari, dar cuprinde o parte din legislaţia împăratului.

* Codul (codex) - a fost publicat în doua ediţii (529 şi 534), fiind redactat de o comisie condusă de Tribonian, questor sacri palati, o

30 M.V., Jakota, op. cit. p. 62.


autoritate in materie de drept. Numai a doua ediţie a Codului a ajuns până la noi. Lucrarea este împărţită în cărţi care la rândul lor sunt împărţite în titluri, iar titlurile în constituţiuni. Unele dintre acestea sunt divizate în paragrafe. Codul cuprinde numai constituţii în vigoare, date din epoca lui Hadrian până în anul 534. În acelaşi timp, el cuprinde şi norme de drept public, şi norme de drept privat.

* Digestele (digeste sau pandectae) - constituie o culegere de texte din operele juriştilor clasici (cca. 2000) aranjate după un plan tradiţional, împărţită în 50 de cărţi, iar cărţile în titluri, fragmente (sau legi) şi paragrafe. Pentru fiecare fragment se indică numele autorului, opera din care provine, textul şi cartea (liber). Pentru a cita un text din Digeste se utiliza patru cifre, care indica, pe rând numărul cărţii, al titlului, al fragmentului şi al paragrafului. De exemplu textul lui Ulpian care reda sensul cuvântului abusus, va fi citit: D.7.5.5.1..

Textele au fost selecţionate de o comisie formata din 15 membri; avocaţi şi profesori de drept de la Constatinopol şi Beirut. Însuşi Justinian a stabilit sistemul de lucru al comisiei, prin trei constituţii succesive, care au devenit prefeţe ale Digestelor.

Deoarece scopul lucrării era ca textele să fie formulate în aşa fel încât să fie aplicate în practică, iar multe dintre acestea prezentau soluţii controversate, Justinian a dat 50 de constituţiuni (quinquaginta decisiones) prin care a pus capăt controverselor şi a desfiinţat instituţiile depăşite.

Digestele ocupă un loc central în opera legislativă a lui Justinian, datorită modelului de gândire juridică pe care ni-l oferă iar pe de altă parte, datorită influenţei pe care a exercitat-o asupra doctrinei juridice şi a legislaţiei de mai târziu.

Cele mai valoroase colecţii ale Digestetor au fost publicate de istoricul Theodor Mommsen în anul 1870 şi de către Piero Bonfante şi colectivul său în anul 1931.

* Institutiones – Institutiile lui Justinian, alcătuite ca un manual de studiu elementar, dar investite şi cu putere de lege in faţa autoritaritălor, au fost publicate tot în anul 533. Lucrarea cuprinde Institutele lui Gaius, la care se adaugă fragmente din manualele elementare ale lui Marcianus, Florentinus şi Ulpianus, fragmente din res cottidianae aparţinând lui Gaius.

Pentru a redacta manualul, Dorotheus şi Theophilus, sub conducerea lui Trebonian au folosit şi cele 7 cărţi de reguli (libri septem regulanum) ale lui Ulpian ţinând cont şi de reformele legislative ale lui Justinian.

*Novelae (Novelele) cuprind constituţiunile date de Justinian după anul 534 (anul publicării celei de-a doua ediţii a Codului) sistematizate într-o lucrare de sine stătătoare. Lucrarea poartă acest titlu, nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile sale sunt noi din punct de vedere cronologic, faţă de cele cuprinse in cod.

Răsunetul codificării justiniene a fost imens. Manuscrisele, aduse în Italia, au fost publicate întâia oară în anul 1489, şi au stat la baza renaşterii studiului dreptului roman în Europa, la universităţile din Bolonia, Pavia şi altele.

Ansamblul culegerilor alcătuite din ordinul lui Justinian (Codul, Institutele şi Digestele) va fi denumit Corpus Juris Civilis – ( culegere a dreptului civil), in sec. XVI, denumire folosita şi astăzi, reglementările sale


fiind preluate într-o măsura diferită de statele europene în cursul Evului Mediu.

2.3. Dreptul roman după Justinian

Dupa Justinian, dreptul roman a continuat să se dezvolte, devenind

tot mai mult un drept feudal. Autorii îl numesc drept romano-bizantin, sau drept bizantin. Fiind predat în şcoli a făcut obiectul a numeroase lucrări de interpretare, dintre care s-au păstrat foarte puţine.

Cea mai importantă lucrare de acest gen este Parafraza Institutelor, aparţinând lui Theophilus, redactor al codului.

În secolele următoare, legislaţia lui Justinian a devenit caducă, nu mai corespundea nevoilor noii societăţi. In anul 740 împăratul Leon Isaurul dispune alcătuirea unei noi colecţii de reglementări, care va purta numele de Ecloga. Aceasta are numai 18 titluri, ceea ce permite estimarea nevoilor juridice ale societăţii de atunci.

Între anii 870 şi 879 s-a alcătuit un Manual juris (Prohiron), care are ca izvor Ecloga lui Leon Isaurul (novelele şi comentariile digestelor).

Între 879 şi 886 este alcătuita o alta culegere, Epanagoga. Împăratul Leon Filozoful ordona intocmirea unei noi culegeri, care

va fi realizata între anii 888 şi 892. Culegerea va purta titlul de Basilicale, şi este scrisă în limba greacă. Izvoarele ei sunt institutele, digestele, codul şi novelele lui Justinian, sistematizate în 60 de cărţi. În fiecare titlu figurează fragmente din aceste culegeri, în ordinea enumerării de mai sus, căruia li se aplică regula lex posteriori derogat priori (legea ultima deroga de la cea dinainte), devenita principiu de drept modern.

În partea răsăriteană a imperiului Basilicalele vor înlocui Corpus Juris Civilis abia in secolul al XII-lea31.

Pentru noi, românii, Basilicalele prezintă o importanţă extrem de mare deoarece pe teritoriul Daciei se aplică dreptul roman, (încă în sec, II e.n., respectiv după cucerirea Daciei de către împăratul Traian), dar neexistând documente materiale (cu excepţia tablelor cerate de la Alburnus Major), se admite că până la apariţia statelor feudale româneşti, s-a aplicat un drept obişnuielnic, o combinaţie de drept roman cu cutumele locale.

În epoca feudală, prin intermediul Basilicalelor, care conţineau norme de drept roman adaptate realităţilor societăţii bizantine, se va exercita o puternică influenţă în formarea dreptului medieval românesc. Legiuirile feudale româneşti precum Cartea românească de Învăţătura, Îndreptarea Legii, Pravilniceasca Condică, sunt în mare parte inspirate din Basilicale.

Codificarea moderna a dreptului civil românesc, înfăptuită din iniţiativa lui A.I.Cuza, reprezintă al treilea moment de impact al dreptului roman asupra dreptului românesc prin intermediul Codului Napoleonian care a inspirat legiuitorul roman în elaborarea unor instituţii juridice care corespundeau nivelului de dezvoltare a societăţii româneşti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Test de autoevaluare 31 M.V. Jakota, op. cit. p. 70.


1. Ce înţelegem prin „forme de exprimare” a dreptului roman? 2. Care sunt izvoarele majore ale dreptului roman? 3. Caracterizaţi legea romană după elementele constitutive. 4. Care sunt principalele momente de codificare a dreptului roman? 5. Cum a influenţat dreptul roman, dreptul naţional românesc?

_______________________________________________

CAP. III. PERSOANELE

CONŢINUT III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii III. 2.Status libertatis - sclavia


III.3.Status civitates – cetăţenii şi necetăţenii III.4 Status familiae – familia romană III.5. Incapacizăţile OBIECTIVE Studierea acestui capitol va permite:

• explicarea categoriei juridice de personalitate; • descrierea diverselor statute ale persoanelor; • identificarea incapacităţilor unor categorii de persoane; • definirea familiei romane.

III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii

În sens juridic, invariabil, persoana este subiectul de drept, cel înzestrat cu calitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Instituţia persoanei este fundamentala în drept întrucât ea constituie raţiunea de a fi regulilor şi normelor juridice, persoana fiind destinatara acestora in calitate de titulara de drepturi şi obligaţii.

Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual (persoane fizice), fie organizaţi în colectiv (persoane juridice).

La vechii romani persona reprezintă masca actorului care juca un rol într-o piesa. Prin analogie, persona ar însemna deci, aptitudinea cuiva de a juca un rol în viaţa juridică.

Ca şi în dreptul actual, dreptul roman a cunoscut concepte de persoana fizica şi persoana juridică, dar având un alt înţeles, o altă semnificaţie.

Personalitatea este un atribut firesc al omului, dar la romani, nu orice om se bucura de personalitate.

Potrivit dreptului roman, pentru ca o persoană fizică să poată participa la viaţa juridică, trebuia sa aibă capacitate sau personalitate (caput). Astfel, sclavii deşi fiinţe umane, nu aveau caput şi deci nu puteau încheia acte juridice în nume propriu, numai oamenii liberi bucurându-se de acest privilegiu, şi nici aceştia, de capacitate juridică întreagă unitară, ci diferenţiată în funcţie de categoria socială de originea etnică sau atitudinea faţă de expansionismul statului roman32. Cu toate că în dreptul clasic şi post clasic s-a manifestat tendinţa de lărgire a sferei persoanelor, până în ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacităţii juridice.

În statul roman, numai cei care aveau personalitate /caput/ puteau sa dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Personalitatea putea fi completă sau incompletă. Personalitatea deplină presupunea existenţa a 3 elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi familia (status familiae), şi de aceasta se bucura numai cetăţenii romani pater familis. Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitate mai restrânsă

32 E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 45


sau mai extinsă, în funcţie de o serie de factori ce vor fi trataţi in continuare.

Pentru că personalitatea presupune viaţă, aceasta începe – din punct de vedere juridic, de la naştere, cu condiţia ca copilul să se nască viu şi să aibă aspect omenesc, să nu fie monstru (monstrum vel prodigium). Uneori, în interesul copilului, personalitatea poate începe şi înainte de naştere, adică în momentul concepţiunii, conform principiului juridic formulat de Paulus: infans conceptus pro nato haber quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se considera născut atunci când este vorba de interesele sale). Conform acestui principiu, copilul născut după moartea tatălui, venea totuşi la succesiune.

Deoarece viaţa presupune personalitate în principiu aceasta se sfârşeşte odată cu moartea persoanei. Dar, ca şi în cazul începutului personalităţii, nu în mod necesar, deoarece personalitatea poate precede moartea. Este cazul ereditatii jacente, în care se consideră că personalitatea defunctului subzistă morţii până când moştenitorii acceptă succesiunea.

Personalitatea poate să înceteze şi în cazul când individul pierde unul dintre atribute (ex. libertatea), deşi persoana continuă să fie în viată.

Deci, personalitatea nu urma pe cineva până la sfârşitul vieţii, având loc un fel de moarte civilă: capitis deminutio.

III. 2. Status libertaus – sclavia

Potrivit dreptului roman, oamenii se împart în două mari categorii:

liberi şi sclavia. În lumea antică se considera natural ca unii oameni - sclavi, să fie supuşi, să aparţină altor oameni, ca simple obiecte. Starea de sclavie, opusă celei de libertate, are doua cauze: naşterea şi unele fapte ulterioare naşterii.

În ce priveşte prima cauză opera principiul potrivit căruia copilul născut din justa nuptiae (căsătorie legala) dobândea condiţia juridică a tatălui (în funcţie de momentul concepţiunii) în timp ce, dacă era născut în lipsa unei căsătorii legale, dobândea condiţia juridică a mamei. De remarcat faptul că între doi sclavi sau între un sclav şi o persoana liberă, nu putea exista căsătorie legală.

Există, totuşi o excepţie de la aceasta regulă (ceea ce reflectă perfecţionarea logicii juridice romane) şi anume; copilul conceput de o sclavă care are respectiva condiţie juridică şi în momentul naşterii, dacă a fost liberă un timp în perioada cât a fost gravidă, va naşte un liber.

Cea de-a doua cauză a sclaviei îmbracă forme diverse: Captivitatea - cea mai conformă cu mentalitatea epocii şi cu

frecventele războaie din antichitate: Războiul legitima luarea în robie a altor ginţi sau triburi, iar vânzarea oamenilor captivi – un atribut al questorului, se făcea în numele statului roman;

pedeapsa - Cetăţenii care sufereau anumite pedepse puteau fi vânduţi ca sclavi, dar nu la Roma ci peste hotare (Trans Tiberium). În această situaţie se aflau: debitorul insolvabil executat asupra persoanei, hoţul prins în flagrant, dezertorul, nesupusul la încorporare, sau cel care refuză să se înscrie în cens (incensus). Cu timpul cauzele sclaviei s-au înmulţit, unele fiind înlocuite cu

altele: sclavul dezrobit care s-a dovedit ingrat faţă de fostul stăpân, redevenea sclav, liberul care se prezenta sclav pentru a fi revândut, şi


care împărţea câştigul cu vânzătorul sau copilul născut de o femeie libera in urma relaţiilor cu un sclav şi care nu le întrerupea după somaţiile stăpânului sclavului ş.a.

Neavând personalitate, sclavul era considerat un lucru (res) şi nu participa la viaţa juridică în nume propriu. El făcea parte din patrimoniul stăpânului care având aspra lui dominica potestas, îl putea vinde, închiria sau chiar omori. Tot astfel, sclavul nu putea avea patrimoniu, nu putea lăsa succesiune, nu putea contracta, şi nu puteau sta în instanţă.

Deşi nu aveau personalitate juridică, sclavii puteau încheia, printr-o ficţiune juridică împrumutau personalitateajuridică (a stăpânului), acte juridice in folosul stăpânului, acte care prin efectul lor îmbunătăţeau situaţia lui dominus. Acest mecanism a funcţionat numai atât timp cât contractele au fost unilaterale, adică atât timp cât actele juridice făcute de sclavi nu-l obligau pe stăpân. În perioada Republicii când datorită dezvoltării relaţiilor comerciale, contractele au devenit bilaterale (părţile nu puteau dobândi un drept fără a-şi asuma o obligaţie), sclavii nu mai puteau să încheie astfel de acte juridice. Totuşi, în unele cazuri s-a admis ca sclavul să se oblige în nume propriu, obligându-l în acelaşi timp şi pe stăpân. Cu toate acestea, s-a considerat că datoria sclavului nu prezintă caracterul unei veritabile obligaţii.

Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului, fără însă a i se recunoaşte personalitatea.

Statutul juridic al sclavului s-a modificat pe măsura ce societatea romana a progresat: deşi nu putea lăsa moştenire, putea veni la moştenirea altuia, putea să aibă un patrimoniu, de care stăpânul putea dispune dar pe care sclavul putea sa-l folosească pentru a se dezrobi.

De asemenea, din patrimoniul sclavilor puteau face parte alţi sclavi (vicarii), al căror proprietar de fapt se numea servus ordinarius.

Să mai menţionam şi faptul ca nu toţi sclavii aveau aceeaşi situaţie juridică: sclavul părăsit sau cel pedepsit cu căderea în sclavie, se află într-o stare de inferioritate faţă de sclavii privaţi, în timp ce sclavii statului (servi publici) beneficiau de hrană şi locuinţă asigurate, se puteau căsători cu femei libere, puteau fi remuneraţi pentru serviciile prestate.

Paradoxal, evoluţia instituţiilor juridice nu a însemnat un progres în viaţa sclavilor, ci din contra situaţia lor s-a înrăutăţit încât în timpul Imperiului a fost necesară intervenţia legiuitorului pentru a le acorda o anumită protecţie. În acest sens sunt legile Iunia Petronia, edictele lui Claudius şi Domitian.

III. 3. Status civitates – cetăţenii şi necetăţeniiI

Jus civilae a însemnat la origine dreptul cetăţii. Numai cetăţenii

(membrii cetăţii) aveau dreptul de a invoca legea. Străinul, chiar dacă era liber, avea regimul sclavului: nu avea caput şi putea fi luat sclav de către oricine, asemenea sclavului părăsit. Acest aspect denotă că potrivit vechiului jus civilae, numai cetăţenii romani se bucurau de libertate, libertatea confundându-se în epocă cu cetăţenia.

Ca sa se poată stabili la Roma, un străin trebuia să caute un patron roman, altfel devenea sclav.

Cuvântul hostis a avut la început sensul de străin, nu inamic. Abia in sec. VI e.n. hostis avea înţelesul de supus al unui stat aflat în război cu Roma.


La fel, peregrinus însemna la început străin stabilit în împrejurimile Romei, iar mai târziu locuitor al unei cetăţi care avea foedera (tratat de alianţă) cu romanii sau supus unui stat învins, devenit locuitor al imperiului.

Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia juridică a oamenilor liberi era extrem de diversificată.

Şi sensul de jus civilae se schimba treptat ajungând să nu mai însemne privilegiu pentru cetăţeni. Între cives (cetateni) şi non cives (necetăţeni) apare o categorie intermediara de persoane (cives minute jure) care va dobândi o parte din drepturile cele mai importante pe care le aveau iniţial cetăţenii romani.

Din punct de vedere al conalitiei juridice existau trei categorii de persoane: cetăţenii, latinii şi peregrinii. Dar pentru romani avea importanţă şi modul cum au devenit cetăţeni:

• născuţi liberi (ingenui); • dezrobiţi.

Ingenuitatea pierdută nu se redobândeşte cu excepţia cetăţeanului evadat din captivitatea duşmanului (teoria postliminiului) sau a dezrobitului asimilat ingeaiului în baza unui favor al împăratului (restitutio natalium).

Cetăţenii care locuiau in cetate aveau totalitatea drepturilor civile şi politice. Acestea erau următoarele:

jus commercii ~ commercium - era dreptul de a încheia acte juridice conform jus civilae;

jus connubii ~ connubium - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform dreptului civil;

jus militae – era dreptul de a fi soldat în armata romana; jus suffragii - era dreptul de a alege şi corespunzător, jus honorum,

dreptul de a candida la o magistratură. Jus conubii a stat la baza tuturor drepturilor de familie: posibilitatea

încheierii unei căsătorii conform dreptului Quiritilor; rudenia civilă, drepturile de tutela şi la succesiune.

Jus comercii, care la început însemna dreptul de a înstrăina sau dobândi un lucru prin “arama şi balanţa” (per aes et libram), ori prin trecerea unui interval de timp (usu capio), precum dreptul de a încheia contracte prin aramă şi balanţa (nexum) va deveni cu timpul şi un drept de a uza de leges actiones, adică de vechile forme de procedura.

Romanii aveau, de obicei, trei nume: praenamen, nomen gentilicum şi cognomen (ex. Servius Suplicius Refus). Prenomenul era determinativul prin care individul se individualizează în cadrul societaţii, cognomenul ~ porecla servea pentru individualizarea individului în familie, iar nomen gentilicum indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul.

Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente; primele trei având semnificaţia susmenţionată, iar celelalte doua fiind:

• indicaţia filiaţiunii (preciza care este numele tatălui); • indicaţiunea tribală ( preciza tribul sau cartierul în care cetăţeanul

îşi exercita dreptul de vot. Ex. Marcus Tullius Marci, Filius Cornelius, tribul Cicero. Cetăţenia se pierdea prin capitis deminutio iar uzurparea calităţii de

cetăţean se pedepsea cu moartea. Latinii au fost la origine locuitorii provinciei Latium şi mai târziu

locuitorii coloniilor fondate de romani, latini şi hernici.


Cuvântul latin însemna atât condiţia juridică a unei persoane cât şi originea sa etnică. Latinii se bucurau de jus connubi, jus comercii şi jus suffragi.

Latinii puteau dobândi cetăţenia fie stabilindu-se la Roma, fie căpătând o magistratura anuala în oraşul lor, fie făcând parte din ordinul decurionilor.

Peregrinii - În dreptul clasic, străinii, oamenii liberi, care nu erau nici cetăţeni, nici latini, intrau în categoria preregrinilor. Regimul lor juridic a evoluat: dacă la început cădeau automat în sclavie, cu timpul oaspeţii, clienţii sau locuitorii cetăţilor aliate au putut veni la Roma fără a-ţi pierde libertatea. Preregrinii erau, în cele din urmă romani de o condiţie juridica inferioară cetăţenilor şi latinilor. Dintre aceştia, o anumită categorie, aveau drepturi şi mai restrânse. Este vorba de peregrinii deditici, străini care se predaseră după cucerirea şi distrugerea cetăţilor lor şi nu mai aparţineau vreunei cetăţi. În această categorie, intrau şi dezrobiţii care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul sclaviei sau străinii cărora nu li se acordase un statut local (ex. evreii).

Peregrinarii puteau deveni cetăţeni: • prin naturalizare, fără a dobândi totdeauna aceleaşi drepturi; • ca recompensa pentru serviciile militare aduse statului roman; • prin lege (Legea Acilia acorda cetăţenia celor care denunţau un

magistrat corupt). O a treia categorie de cetăţeni o constituie dezrobiţii. Ei au în

principiu, aceeaşi condiţie juridica pe care o au ingenui cetăţeni. Dezrobiţii sunt sclavi eliberaţi de către stăpânii lor în următoarele

modalităţi: vindicta – Prin aceasta procedura se simula eliberarea (vindicatio

in libertatem) în prezenţa unui adsertor, o persoană înţeleasă cu stăpânul. Părţile veneau in fata magistratului unde adesertorul afirma “acet om este liber’ la care stăpânul confirma sau nu spunea nimic. Magistratul lua act şi recunoştea sclavului calitatea de om liber, atingându-l cu o nuia (vindicta) când se spuneau cuvintele solemne ale vindicatiunii.

testamento - eliberarea sclavului se putea face şi printr-un “legat de libertate” cuprins în testament. Sclavul era eliberat de plin drept la acceptarea succesiunii de către moştenitor.

Censul – sclavul era înscris, cu acordul stăpânului, în listele censului ca cetăţean. De reţinut ca în toate cele trei moduri de dezrobire voinţa stăpânului

trebuia dublată de cea a puterii publice. Dezrobiţii aveau jus commercii şi, mai târziu jus connubium dar nu

aveau drepturi politice. În dreptul clasic, patronul avea asupra libertului următoarele drepturi:

• Bona – vocaţie la succesiunea dezrobitului; • Obsequium – însemna respectul cel datora dezrobitul patronului; • Operae – erau serviciile făcute de către dezrobit.

În statul roman trăiau şi oameni liberi cu o condiţie juridică specială. Aceştia îşi păstrau în sens formal libertatea dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute:

• Persoane in mancipio, erau fii de familie vânduţi de părinţi în vederea realizării unui câştig; fii de familie delincvenţi, abandonaţi


în mâinile victimelor delictului pentru a-şi exercita dreptul de răzbunare;

• Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor; • Auctorati, erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori; • Redempti ab hestibus, erau cei răscumpăraţi de la duşmani; • Colonii, erau mici agricultori care arendau terenuri în schimbul unor

sume de bani sau parte din recolta. Situa\ia juridica născută prin efectul contractului de arendă, valabil

de 5 ani, va fi desemnată prin termenul de colonat33. III. 4. Statutus familiae – familia romană

Instituţia familiei este rezultatul unui proces istoric, al unui progres

continuu. Familia şi relaţiile de familie au evoluat în cadrul general al dezvoltării societăţii omeneşti, inclusiv a dreptului.

Familia romană este familia patriarhala tipică în toate caracteristicile ei: autoritatea absolută a părintelui; dependenţa faţă de acesta a soţiei şi copiilor; rudenia numai în linie paternă.

Aceste trăsături specifice se reflectă chiar în unul dintre cele trei sensuri atribuite de romani cuvântului familia:

• desemna totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva; • un grup de persoane aflate sub aceeaşi putere; • totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea lui pater familis.

Seful familiei (P.F.) nu depinde de nimeni, este sui juris, în timp ce membrii familiei, care depind de el sunt alieni juris. Pater familis nu este întotdeauna şi părintele familiei ci este cel care este stăpân în domus şi nu se supune altuia. În epoca fondării statului puterea exercitată de P.F. asupra persoanelor şi bunurilor era desemnată prin cuvântul manus, care în limba veche semnifica dreptul de proprietate (mancipium).

Puterea părintească (patria potestas) se exercita asupra fiilor, fiicelor, nepoţilor şi strănepoţilor de fiu. Copilul făcea parte din familie doar cu încuviinţarea lui P.F. Nu era suficient să fii născut în mod legal dintr-o căsătorie pentru a face parte din familie. Tatăl trebuia să-l accepte ridicându-l în braţe (liberum tollere, suscipere), ori să nu-l accepte, lăsându-l la picioarele sale (liberum negare, repudiare).

Puterea părintească, care însemna dreptul de viata si de moarte (potestas vitae ac nacis), implica şi protecţia familiei, în sensul cel mai larg al termenului.

Treptat, această putere tiranică va cunoaşte îngrădiri severe: dreptul de viata şi de moarte va fi înlocuit cu un drept de corecţie; vânzarea copiilor şi abandonul noxal sunt interzise; fiul familiei putea avea anumite bunuri (peculium castrense) dobândite în timpul serviciului militar, pe care le putea lăsa moştenire; putea, de asemenea, să facă anumite acte de dispoziţie intervivos în baza aceluiaşi peculium, ori putea moşteni bunurile mamei sale (bona adventicia).

Rudenia legala izvorăşte din puterea părintească. Potrivit vechiului drept roman, numai rudenia civila numită agnatiune, producea efecte juridice, în timp ce rudenia de sânge, cognatiunea, a fost multa vreme lipsită de astfel de efecte.

33 E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 47-51; I.M.Anghel, op. cit, p. 46-49.


Deosebirile dintre cele doua tipuri de rudenie sunt esenţiale în special în domeniul dreptului de succesiune, dar vor dispărea în anul 543 e.n. când Justinian va desfiinţa agnatiunea.

Rudenia pe linie directă se calcula pe grade, fiecare generaţie de descendenţi reprezentând câte o treapta, iar rudenia colaterală se stabilea prin gradele până la autorul comun.

Cognatiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor (stramos) comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere.

Agnatiune era legătura dintre persoanele care se aflau la un moment dat sub aceeaşi putere, dintre persoane care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau din persoane care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă P.F. ar fi trăit în momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea aşadar trei categorii de agnati:

• I - soţia, copii şi nepoţii de fii aflaţi sub puterea P.F; • II – fraţii, după moartea lui P.F. deveniţi siu juris; • III – verii primari după moartea bunicului.

Pe lângă cognaţiunea reală, naturală, romanii cunoşteau şi cognaţiunea fictivă. Izvorul acesteia se afla în regula că toţi cognaţii sunt agnaţi, regula ce nu este întotdeauna valabilă în cazul agnaţiunii (ex. sora căsătorită...)

Indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau automat şi cognaţi (ex. adoptatul devine agnat cu membrii familiei adoptantului, fiind sub aceeaşi putere dar, fiind agnat, adoptatul devine şi cognat cu familia adoptiva, deşi nu este rudă de sânge).

Aşadar, dacă toţi agnaţii sânt cognaţi nu toţi cognaţii sânt rude de sânge (cognaţi fictivi)

La limita exterioară a celei de a treia categorii de agnaţi se afla gentilii. Aceştia erau persoanele care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din acelaşi P.F. deşi existau unele indicii în acest sens. Gentilii poartă acelaşi nume de familie (nomen gentilicum) având un stramoş comun care nu putea fi indicat cu precizie, fiind uniţi prin rudenie civilă, ca membri ai aceleiaşi ginţi. Între gentili existau drepturi de tutela, curatelă şi moştenire.

Căsătoria La origine, căsătoria romana se realiza prin trecerea femeii sub

puterea bărbatului, reflex al spiritului individualist, generat de proprietatea privata.

În epoca veche acest tip de căsătorie se practica în exclusivitate. Juriştii defineau ca pe uniune a soţilor cu scopul de a procrea,

concept care în epoca clasică se va modifica prin considerarea căsătoriei ca o uniune pe viaţă: “matrimonio est conjunctio mores et faemine”.

Căsătoria era de doua feluri: a) Cum manu – care se realizează în trei forme:

• Confarreatio - rezervată patricienilor cu prezenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter şi a 10 martori. Neavând acces la acest tip de căsătorie, plebeii trăiau în uniuni nelegitime.

• Usus - Pentru a permite şi plebeilor să dobândească puterea asupra femeii, s-a creat căsătoria numită usus, care consta în coabitarea vreme de un an a celor doi viitori soţi.


• Coemptio - va apare mai târziu, pentru surmontarea inconvenientelor ce decurgeau din cele 2 tipuri de căsătorie: confarreatio şi usus. Coemptio se realizează printr-o vânzare fictivă a viitoarei soţii către

viitorul soţ. b) Sine manu, era căsătoria care se realiza prin instalarea femeii in

casa bărbatului, urmata de o petrecere. Era frecventă redactarea unui înscris (instrumentum datale). Fiind mai simpla, a ajuns în cele din urmă unicul mod de a încheia o căsătorie. Ea a impus idei noi în relaţiile dintre soţi, inclusiv tendinţa spre egalitate între aceştia.

Condiţiile de fond ale căsătoriei romane erau: • Connubium, care desemna aptitudinea unei persoane de a se

căsători conform lui Jus civilae . Termenul are două înţelesuri: unul larg, referitor la capacitatea generală de a contracta căsătoria (jus nuptiae), şi altul restrâns, referitor la capacitatea relativă, la aptitudinea legală de a încheia căsătoria (justum matrimonium).

• Consimţământul (affectio maritalis)34 Se cerea consimţământul soţilor când aceştia erau sui juris; când erau alieni juris (cazurile cele mai frecvente), se ţinea cont de consimţământul celor doi pater familis: consimţământul soţilor nu conta. În epoca clasică se va cere şi consimţământul celor doi soţi, chiar daca erau alieni juris. In timpul lui Augustus / 736 e.n./, cei doi soţi alieni juris se puteau adresa magistratului când considerau că refuzul ascendenţilor nu era motivat (Lex Iulia de maritandis ordibius)35.

• Vârsta, necesară căsătoriei a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi, în timpul lui Justinian. Anterior, era apreciată de părinţi (ex habitus corporis), având în vedere finalitatea căsătoriei, procrearea. Căsătoria era precedată de logodna (sponsalia) care consta într-o

promisiune solemna (sponsio), o forma de contract verbal. Cel ce rupea logodna trebuia sa plătească despăgubiri iar mai târziu va pierde numai darurile de nuntă.

Efectele căsătoriei - erau diferite în funcţie de modul în care aceasta se încheia.

La căsătoria cu manus soţia rupea relaţiile de rudenie (agnatiune) cu propria familie şi trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată fiica acestuia. Femeia nu avea bunuri, acestea intrând în proprietatea soţului.

Cognatiunea nu se stingea, femeia păstrând numele gentilic. Faţă de copiii ei, femeia era considerată ca o soră (loco sororis). Soţia în manu putea face obiectul revendicării şi a părăsirii noxale. În căsătoria sine manu femeia nu-si părăseşte propria familie, ea

rămânând şi după căsătorie sub tutela sau autoritatea lui pater familis. În ambele tipuri de căsătorie femeia era obligată să coabiteze cu

soţul la domiciliul acestuia, îi datora respect (reverentio), credinţă (pudicitia), iar acesta trebuia să o ocrotească şi să-i apere interesele.

34 C. St.., Tomulescu, Curs de drept privat roman, tiparit la Universitatea Bucuresti, 1958, p. 170. 35 I.M.Anghel, op. cit. p. 53.


Situaţia copiilor fata de părinţi era aceeaşi în ambele feluri de căsătorie. Pentru a dovedi agnaţiunea faţă de tatâ, mama trebuia să dovedească faptul ca l-a născut ceea ce nu era prea greu36. Stabilirea paternităţii se făcea pe baza a doua prezumţii:

• copilul născut după 6 luni de la căsătorie şi cel mult 10 luni de la desfacerea acesteia, se considera conceput în timpul căsătoriei (ex iustis nuptis);

• copilul născut în timpul căsătoriei se presupune că are ca tată pe soţul mamei. Adopţiunea, era un mod artificial de creare a puterii părinteşti şi

consta în trecerea unui fiu de familie în puterea altui pater familis. Instituţia, creată de jurisconsulţii romani prin interpretarea dispoziţiilor din L.XII.T. privitoare la vânzarea fiului de familie, reflecta preocuparea romanilor pentru a asigura un moştenitor care să ducă mai departe sacra privata (sfănta proprietate).

Adopţiunea se realiza prin adopţiunea propriu zisă şi prin adrogatiune, în doua faze: în prima fază au loc trei vânzări şi două dezrobiri succesive, iar faza a doua consta într-un proces fictiv (in jure cessio).

Actul adopţiunii presupunea existenţa unor condiţii de fond: adoptantul trebuia sa fie pater familis; era necesar consimţământul adoptantului ca şi al lui pater familis al adoptatului; o diferenţă de vârstă între adoptant şi adoptat de cel puţin 18 ani.

Adoptatul devenea agnat cu agnaţii adoptantului şi totodată, cognat fictiv: rudenia civila cu vechea familie înceta păstrându-se doar rudenia de sânge. Adoptatul dobândea dreptul la moştenire în noua familie, dar îl pierdea faţă de familia originară.

Legitimarea În perioada clasică şi postclasică, când credinţa devine monoteistă,

creştină, dreptul creştinesc nu agrea uniunile nelegitime, considerându-le imorale, şi a dat părintelui posibilitatea să dobândească puterea părintească (patria potestas) asupra copilului născut din concubinaj, prin legitimaţiune (legalizarea situaţiei).

Legitimatiunea se realiza prin: căsătoria părţilor care încheiau instrumentum datale, lipsa de

împotrivire a copilului ce urma a fi legitimat şi condiţia ca justa nuptiae să se fi putut încheia în momentul concepţiei (copii născuţi din incest sau adulter erau excluşi);

prin rescript imperial. Justinian a oferit posibilitatea legitimării şi atunci când nu se putea realiza căsătoria părţilor (mama decedase sau se recăsătorise cu altcineva);

prin oblatiune făcută în faţa curiei: părintele dăruia fiului 25 iugare de pământ pentru a se înscrie între curiali sau decurioni, ori înzestra fiica cu pământ şi o mărita cu un decurion.

Emanciparea Era unul dintre modurile de stingere a puterii părinteşti. Printre

moduri de stingere a acestei puteri menţionăm:

36 Incă inainte de perioada lui Marcus Aurelius se facea inregistrarea nasterilor (n.a.).


- moartea fizica a lui pater familis sau a persoanei in potestas şi moartea civilă (capitis deminnutio);

- captivitatea; - căsătoria cu manus a fiicei; - adopţiunea; - dobândirea de către copil a unor înalte funcţii civile (consul) sau

religioase (episcop); - pedeapsa pentru o vină a părintelui; - părăsirea pruncilor.

Emanciparea se realizează tot în două faze: trei vânzări şi două dezrobiri, urmate de o dezrobire vindicta.

După emancipare fiul devenea persoana sui jure şi putea încheia acte juridice, legăturile agnatice cu familia încetau, păstrându-şi doar cele de sânge. De asemenea, conform lui jus civile pierdea dreptul la moştenire faţă de autorul său.

Ulterior, pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a făcut anumite reforme, prin care emancipatul va putea fi chemat la moştenire în calitate de cognat alături de cei rămaşi în puterea părintească.

III. 5. Incapacităţile

Capacitatea deplină presupunea existenţa celor trei elemente:

libertatea, cetăţenia şi familia, care împreună formează caput. Se putea întâmpla ca o persoană, deşi teoretic întrunea toate

elementele, să nu se comporte normal. Aceasta situaţie se numeşte incapacitate de fapt.

În situaţia în care unul dintre cele trei elemente ale lui caput se pierde, persoana este lovită de o incapacitate de drept.

5.1. Incapacitatea de drept – capitis deminutio

Pierderea oricăruia dintre cele 3 elemente ducea la distrugerea

personalităţii, la moartea civilă. Incapacitatea avea trei trepte:

• capitis deminutio maxima – care intervenea când se pierdea status libertatis (ceea ce implica pierderea libertăţii);

• capitis deminutio media sau minor – când se pierdea status civitatis (implica pierderea cetaţeniei);

• capitis deminutio minima – când se pierdeau drepturile de familie. În concepţia clasica capitis deminutio comparată cu moartea nu

avea numai efect distructiv ci şi unul de schimbare a personalităţii (status comutando). Cel ce pierdea libertatea, pierdea cetăţenia, devenind peregrin; cel care îşi pierdea familia îşi crea o noua familie, se rupeau legăturile de agnatiune şi ca urmare pierdea dreptul de tutelă şi succesiunea. Ca urmare a pierderii personalităţii se pierdea şi accesoriul ei, patrimoniul.

Existau şi alte situaţii care aduceau atingere personalităţii, producea decăderi sau incapacităţi:

• Intestabilis - interdicţia de a fi martor sau a recurge la martori; • Ignomia sau infama juris – datorată încălcării unei promisiuni sau o

purtare rea;


• Turpitudo – era o infamie de fapt (infama facti) în timp ce igmonia era o infamie de drept. Turpitudo însemna desconsiderarea unei persoane: nu putea fi

tutore; nu putea depune ca martor.

5. 2. Incapacitatea de fapt

Dacă incapacitatea de drept deriva în mod artificial din voinţa legiuitorului, incapacitatea de fapt, deriva dintr-o stare naturală. O persoana liberă, cetăţeană şi sui juris, având toate elementele necesare personalităţii putea fi lipsita prin lege de exercitarea drepturilor sale.

Era posibil ca un necetăţean să aibă aceleaşi drepturi ca un cetăţean, dar un minor; un risipitor, sau un nebun să nu poată face acte juridice.

Pentru aceste categorii de persoane s-au creat instituţii juridice speciale.

Tutela, instituţie care apăra interesul celui care o exercita; ea nu proteja pe incapabil, ci era o potestas (putere părintească) şi manus. Treptat, tutela s-a transformat într-o instituţie de protecţie a celor lipsiţi de experienţa vieţii, o sarcina impusă cuiva în favoarea incapabilului. Tutela era de mai multe feluri:

a) Tutela legitimă – cea acordată moştenitorilor legitimi ai minorului sau ai femeii care moare fără testament (tutela imberbului sui juris şi tutela femeii sui juris).

b) Tutela testamentară – cea stabilită de părinte sau de soţ prin testament. Prezenta avantajul ca tutorele era ales de părinte sau soţ.

Fiind cuprinsa în testament, tutela trebuia să îndeplinească condiţiile de fond şi formă. Tutorele nu putea fi numit decât de pater familis.

c) Tutela Atiliana (datină) - era stabilită de magistrat în cazul în care minorul nu avea tutor legitim sau testamentar. Tutorele era numit de magistrat după o anchetă prealabilă.

d)Tutela fiduciara – era o instituţie legată de procedura de emancipare şi de cea de coemtio.

Curatela - Ca şi tutela, curatela asigura protecţia incapabililor de fapt dar, spre deosebire de prima, ea proteja pe cei loviţi de incapacităţi accidentale. Datorita acestui fapt, numărul curatelelor este foarte mare. Curatorul era persoana care trebuia să se îngrijească de bunurile cuiva (nebun sau risipitor, prodig). După persoanele puse sub protecţie distingem:

curatela nebunului (furiosus); curatela risipitorului (prodigus); curatela tânărului de 25 de ani.

Singurul procedeu de administrare a curatelei era negotiorum gestio, iar în cazul prodigulu,i avea menirea de a păstra patrimoniul în familie.

În ceea ce priveşte cea de-a treia forma de curatela ea avea scop protejarea tânărului lipsit de experienţa, pentru a nu cădea victima relei credinţe a partenerilor de afaceri. Legea Plaetoria a făcut din înşelarea tinerilor un delict (circumscriptio adolescentium), iar actul întocmit prin înşelăciune era desfiinţat.


Curatela nu se putea institui prin testament Curater testamento non datur).

Test de autoevaluare 1. Ce înţeles dădeu romanii termenului de persoană? 2. Care sunt elementele personalităţii? 3. Care era statutul juridic al străinilor în Roma antică? 4. Care sunt drepturile civile şi politice ale cetăţenilor romani? 5. Definiţi căsătoria de tip roman şi statutul femeii romane? 6. Care erau incapacităţile recunoscute de legile romane?


_______________________________________________ CAP. IV.PROPRIETATEA ŞI CELELALTE DREPTURI REALE

CONŢINUT IV.1.Bunurile: noţiube, clasificare IV.2.Posesiunea IV.3.Proprietatea privată IV. 4 Dobândirea proprietăţii IV.5. Stingerea proprietăţii IV.6. Apărarea proprietăţii IV. 7. Drepturile realw asupra bunurilor străine OBIECTIVE Studierea acestui capitol va facilita:

• identificarea elementelor care alcătuiesc această categorie juridică. • explicarea inţelesului dat proprietăţii • identificarea şi descrierea elementelor proprietăţii • enumerarea mijloacelor de apărare a proprietăţii

IV.1. BUNURILE: NOŢIUNE, CLASIFICĂRI

În accepţiunea generală, bunurile sunt lucruri susceptibile de

apropierea sub forma dreptului de proprietate. În terminologia juridică romană bunurile erau desemnate prin cuvântul res, care era utilizat pentru desemnarea lucrurilor în general. Prin urmare, sfera noţiunii de lucru este mai mare decât cea a bunurilor. De exemplu marea, astrale întrucât nu pot deveni proprietatea cuiva sunt lucruri dar, nu sunt bunuri.

Utilizarea unui singur termen pentru doua noţiuni diferite a dat naştere sistemului de clasificare a bunurilor ca diferite categorii de lucruri.

Patrimoniul Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi

sarcinilor unei persoane care sunt susceptibile a fi evaluate în bani, a avea valoare pecuniară. Deşi aveau noţiunea patrimoniului, romanii nu au lăsat o definiţie a acestuia. Fiind menţionat în L.XII. T, pentru romani el avea înţelesul de totalitate a lucrurilor corporale. Pentru acest patrimoniu primitiv foloseau termenul de familia sau pecunia ceea ce însemna sclavi şi respectiv vita de turma, adică lucruri corporale.

În perioada dreptului clasic s-a elaborat noţiunea de patrimoniu (etimologic, patrimoniu vine de la pater) şi aşa s-a perpetuat până în dreptul modern. Accepţiunea dată de romani în acea perioadă privea elementele patrimoniului; drepturile reale şi drepturile personale, deşi aceşti termeni apar abia în Evul Mediu. Ei se bazează pe două expresii romane actio in rem (acţiunea relativa la un lucru) şi actio in personam (acţiunea relativă la o persoană) Dreptul real izvorăşte din raportul juridic


stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, cum este cazul dreptului de proprietate. Drepturile reale sunt opozabile faţă de toţi (erga omnes). Dreptul personal izvorăşte din raportul juridic stabilit între două persoane determinate, aşa încât este opozabil faţă de o singură persoană37.

Caracteristicile patrimoniului patrimoniul este un atribut al personalităţii; o emanaţie a acestuia.

Ca atare numai cei care aveau personalitate juridică aveau patrimoniu, iar patrimoniu fără titular nu exista, pentru că acesta trebuie să fie legat de o persoană.

orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul cuprinde o parte activă (bunurile şi drepturile) şi o parte pasivă

(sarcinile şi datoriile). fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu. Fiind atribut al

personalităţii, patrimoniul este unic ca şi personalitate juridică. Din concepţia de unitate a patrimoniului rezultă în consecinţă că

toate bunurile unei persoane făceau parte din unul şi acelaşi patrimoniu. Totuşi, în cadrul patrimoniului, anumite grupe de bunuri puteau fi afectate unui anumit scop şi deci să aibă un regim juridic propriu.

Dreptul roman cunoştea instituţia transmiterii patrimoniului atât în forma mortis causa cât şi inter vivas, care se uzita în cazul adrogaţiunii şi al căsătoriei cum manu.

Clasificarea lucrurilor şi a bunurilor O diviziune fundamentală a lucrurilor, menţionată întâmplător în Institutele lui Gaius, este:

res in patrimonio (lucruri în patrimoniu) – lucruri care pot face obiectul proprietăţii private;

Res extra patrimonium (lucruri în afara patrimoniului), lucruri care nu sunt susceptibile de apropiere, atât prin natura lor (aerul, soarele), cât şi prin destinaţie (zidurile cetăţii, templele). Această clasificare ocupa un loc important în Instituţiile lui Justinian. Lucrurile susceptibile de a face parte din patrimoniul unei persoane

erau clasificate după mai multe criterii: O prima clasificare cunoscută din epoca L.XII.T împarte lucrurile în

mancipi şi nec mancipi. Res mancipii erau mai preţioase decât nec mancipi, deci era luat în considerare criteriul economic (ex. sclavii, vitele de muncă, faţă de bani, unelte, datorii (creanţe).

Res corporales şi res incorporales, apreciate după posibilitatea percepţiiilor. Lucrurile corporale erau cele ce puteau fi atinse cu mâna, având formă materială, pe când celelalte erau fără formă materială. În aceastî categorie sunt incluse drepturile subiective. Întrucât romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul său, dreptul de proprietate era trecut in categoria lucrurilor corporale.

res mobiles şi res solli (lucruri mobile şi lucruri imobile). Aceasta clasificare nu este expresă dar ea rezultă din mecanismul unor figuri juridice care funcţionează diferit. În timp ce bunurile mobile se pot mişca prin puterea proprie sau pot fi mişcate printr-o forţă exterioară fără a-şi schimba identitatea, lucrurile imobile îşi schimbă forma dacă sunt mutate.

37 E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit. p. 59.


Genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate). Lucrurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparţin categoriei din care fac parte (ex. un sclav, o vită oarecare). Species sunt lucruri care se individualizează prin trăsături proprii numai lor. Bunurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor, ci în funcţie de convenţia părţilor. Distincţia dintre genera şi species are o mare importantă în materia

riscurilor. Astfel, dacă bunul datorat dispare în mod fortuit debitorul continuă să fie obligat conform principiului genera non perent. Dimpotrivă, dacă lucrul este individual determinat, debitorul este exonerat de răspundere.

Produse şi fructe - Prin produse se înţeleg, în sens larg atât produsele propriuzise, cât şi fructele, iar în sens mai restrâns, numai produsele. Fructele (fructus) sunt produse (create) de un alt lucru (solul), periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică, fără a-i consuma substanţa. Produsele sunt lucruri cărora le lipseşte caracterul periodicităţii.

Lucruri care se apreciază după greutate, număr sau măsură (res quae pondere numero mesurave constant) sunt lucruri care prin natura lor pot fi înlocuite cu altele. În alţi termeni sunt lucruri fungibile. Distincţia are importanţă pentru că împrumutul de consumaţie (mutuum) nu poate să poarte decât asupra acestei categorii de bunuri38.

res quae primo usu consumuntur (lucruri care se consumă la primul uz) şi lucruri care nu se consumă (ex. o cantitate de vin se consumă prin simpla sa întrebuinţare altele nu). Contractul de împrumut de folosinţă nu poate avea ca obiect decât lucruri care nu se consumă de la prima întrebuinţare.

lucruri divizibile şi indivizibile. Lucrurile indivizibile sunt cele care prin împărţire îşi pierd valoarea (un animal, un diamant). Indivizibile sunt şi drepturile de familie.

IV. 2. Posesiunea Presiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a

unui lucru, stăpânire care este ocrotită de drept. Posesia constă în actul material de a păstra şi a folosi un lucru, este o stare de fapt care produce efecte juridice.

De obicei, posesorul este în acelaşi timp şi proprietarul lucrului, exercitarea dreptului de proprietate implicând şi acte de posesiune. În practica posesia se confundă cu proprietatea.

La vechii romani posesiunea a fost considerată mult timp o stare de fapt care nu era ocrotită juridic. Posesiunea ca atare începe să fie ocrotit` la sfârşitul sec. V î.e.n. chiar atunci când nu era o consecinţă a dreptului de proprietate.

Pământurile cucerite deveneau ager publicus şi erau date spre cultivare cetăţenilor, contra unor sume de bani. Între cei ce aveau dreptul de posesiune se năşteau frecvent conflicte care căpătau un caracter acut constituind un pericol pentru ordinea publică. În acea perioadă se folosea încă justiţia privată. Pentru a curma aceasta stare statul a intervenit prin 38 I.M.Anghel, op. cit. p. 83.


intermediul interdictelor (in praecario) care erau date în vederea ocrotirii posesiunii, mai ales a marilor proprietari de possesiones39.

Elementele posesiei Romanii considerau ca posesia însemna asocierea a două

elemente: animus şi corpus. Prin animus se înţelege intenţia de a păstra un lucru pentru sine. Posesorul se comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Cel care împrumută lucrul pentru a-l folosi, cu intenţia de a-l restitui proprietarului, nu era posesor, deoarece nu stăpânea lucrul pentru sine, ci pentru altul.

Corpus consta în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea asupra lucrului (instalarea într-o casă, cultivarea unui teren etc.).

Toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori dar nu toţi posesorii sunt şi proprietari.

Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea ambelor elemente asupra aceleiaşi persoane şi se pierde prin dispariţia unuia dintre ele sau a ambelor.

Felurile posesiunii Din punct de vedere al efectelor sale, posesiunea este de trei feluri:

a) possesio ad interdicta – este posesia care se bucura de protecţie juridică prin intermediul interdictelor;

b) possesio ad usucapione – are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzucapiune;

c) possesio injusta ~ vitiosa (contrara dreptului sau vicioasa) – este o posesie viciată în raport cu persoana care are ca efect înlăturarea protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză. La romani mai era cunoscută şi detentiunea sau possesio naturalis

(corporalis), care era o noţiune opusă celei de possesio civilis (posesiunea propriuzisă). d) possesio juris – posesia unui drept.

Plecând de la faptul că posesiunea presupunea acte de stăpânire materiale, romanii au considerat la origine, ca numai lucrurile corporale pot fi posedate. Mai târziu, observând ca dreptul de servitute se exercita prin acte materiale necesare posesiunii au admis că dreptul de servitute poate fi posedat. Plecând de la acest caz, ideea de posesiune de drept (juris possesio), s-a generalizat.

Efectele posesiunii Efectele posesiunii sunt următoarele:

a) posesorul are la dispoziţie un mijloc de protecţie împotriva celor care-i tulbura posesia: interdictele posesorii;

b) în cazul unui proces, posesorul are situaţia de pârât, ceea ce înseamnă că reclamantului îi revine sarcina să pozeze că este proprietar;

c) posesiunea îndelungată are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

Interdictele posesorii Interdictele posesorii erau ordine date de posesor în vederea

ocrotirii posesiunii. Interdictele erau de două feluri:

39 Terenuri publice pe care statul le împărţea spre folosinţă patricienilor, fie gratuit, fie contra unor sume de bani (n.a.).


a) interdicta recuperandae possesionis causa – adică interdicte care aveau ca scop sa redobândească o posesiune pierdută;

b) interdicta retinendae possesionis causa – interdicte care aveau ca scop păstrarea posesiunii.

a) Interdicta recuperandae possesionnis erau de trei feluri: 1. Unde vi (deoarece prin violenţă) şi se acordau celui care

fusese deplasat prin violenţă. Dacă violenţa era obişnuită purta denumirea de unde vi cotidiana, iar dacă deposedarea avusese loc printr-o violenţă gravă, purta denumirea de interdicta unde vi armata (deoarece prin violenţa armată). au fost primele interdicte.

2. Interdicta de precario – creată în legătură cu exploatarea lui ager publicus. Interdictul relativ la precar se acorda celui care remisese unei persoane un lucru, pentru a intra în posesiune oricând ar fi vrut. Cu alte cuvinte se transmitea un lucru cu titlu precar pentru a se putea reintra în posesia lui tetentorul (deţinătorul) fiind obligat să îl restituie la cerere.

3. interdicta de cclaudestina possesione (interdictă relativ la posesia claudestina) – se dădea împotriva intrării în stăpânire a lucrului fără ştirea proprietarului.

b) Interdicta retinendae possesionis causa, date în scopul păstrării unei posesiuni existente şi, la rândul lor erau de doua feluri:

• Interdictul utrubi (care din doi) – se aplica lucrurilor mobile şi se acorda celui care posedase mai mult lucrul în cursul anului care a precedat eliberarea interdictului.

• Interdictul uti possedetis (după cum posedati) – se aplica în cazul imobilelor şi se acorda parţii care poseda lucrul în momentul eliberării interdictului. Acest interdict a fost creat în perioada de înflorire a economiei (sec.

VI î.e.n-) când ritmul afacerilor, inclusiv cele imobiliare a crescut. Deoarece romanii nu aveau registre în care să fie înscrise tranzacţiile imobiliare, au apărut numeroase conflicte datorită confuziei asupra calităţii de stăpân. Pentru a înlătura asemenea situaţii, pretorul a intervenit cu interdictul uti possidetis în favoarea celui care poseda lucrul la momentul eliberării interdictului.

Detenţia Detenţiunea, ca şi posesia presupunea întrunirea celor doua

elemente:corpus şi animus. Dar în timp ce corpus era identic cu cel al posesiei, animus desemna intenţia de a păstra lucrul pentru altul (ex. arendaşul care păstra lucrul – terenul pentru adevăratul proprietar).

Crearea acestui titlu juridic, distinct de posesiune, a făcut posibila efectuarea a unor operaţii juridice precum împrumutul de folosinţa, arenda sau depozitul. IV. 3. Proprietatea privată


În literatura juridică proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca instituţie a dreptului obiectiv40.

Dreptul de proprietate, în sens obiectiv, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie precum şi a produselor 41.

Dreptul subiectiv de proprietate reprezintă acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin putere proprie şi în interes propriu. Normele dreptului obiectiv stabilesc atributele dreptului de proprietate atribuite ce se pot manifesta în sens mai larg sau mai restrâns în funcţie de condiţiile social-istorice concrete.

Utilizarea unor termeni romani (pentru aceste atribute) ca jus utendi et abutendi, jus fruendi, jus possidendi, jus disponendi atât în dreptul feudal cât şi în dreptul burghez, nu s-a putut explica nici în momentul recepţionerii dreptului roman în feudalism şi nici cu ocazia preluării unor formule romane în codurile civile burgheze. Explicaţia recepţionării dreptului roman de proprietate prin cele trei atribute (jus frutendi, jus furendi, jus abutendi) este posibilă numai dacă se accepta identitatea termenului de proprietate cu cel de act de apropiere. Instituţia proprietăţii a suferit schimbări calitative în trecerea de la o formaţiune socială la alta iar păstrarea terminologiei (usus, fructus şi abusus) nu epuizează conţinutul dreptului de proprietate, ci reprezintă doar unele elemente ce ţin de tehnica valorificării sale42.

În epoca prestatală romana, este unanim recunoscută părerea că primele lucruri care au intrat în proprietatea privată a familiei au fost sclavii. În vremea L.XII. T. şi probabil şi mai înainte, exista o proprietate privata asupra lucrărilor mobile, pecunia. L.XII.T. stabilea regula: cum va dispune cu titlu de legat asupra lui pecunia şi a tutelei aşa va fi dreptul43.

Proprietatea asupra sclavilor a precedat proprietatea asupra pământului, heredium şi fundus.

În perioada de aproximativ 200 de ani dintre fondarea Romei (754 î.e.n.) şi formarea statului roman 575 – reforma lui S. Tullius) au existat următoarele forme de proprietate:

1. Proprietatea colectiva a ginţii – prima formă de proprietate asupra pământului cunoscuta la romani. Dovada acestei proprietăţi colective o întâlnim într-o serie de texte ale autorilor latini şi greci şi o serie de instituţii juridice mai târzii care păstrau reminescenţele vechii proprietăţi colective.

Astfel, Dionis din Halicarnas afirma ca Romulus a împărţit teritoriul Romei in 30 de loturi, atribuind fiecărei curii o suprafaţă de pământ.

Conform altor texte, în epoca prestatala era proprietate colectivă tot pământul cu excepţia celor doua iugare care erau atribuite de Romulus cu titlu de proprietate privata, familiala.

Varro în lucrarea sa Re rustica, vorbeşte de atribuirea celor 2 iugare de pământ fără să precizeze ce regim s-a aplicat celorlalte fonduri, pentru ca, în altă lucrare să se refere expres la împărţirea întregului teritoriu al Romei între cele trei triburi fondatoare.

40 C. Stătescu, C, Bârsan, Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, ed. Academiei, Bucuresti, 1980, p. 32 41 E. Moculet, D. Oancea, op. cit. p. 62. 42 E. Moculet, D. Oancea, op. cit. p. 63. 43 M.V. Jakota, op. cit. p. 236.


În ce priveşte urmele lăsate în drept sunt de menţionat formele transmiterii proprietăţii (ex. mancipaţiunea – tinerea lucrului în mâna de cel ce dobândea) şi formele necesare pentru intentarea acţiunii în revendicare (ex. formula acţiunii necesita prezenţa lucrului în faţa magistratului). Pământul, neputând fi înstrăinat, rezultă că proprietatea asupra sa nu exista decât în forma colectivă (gentilică).

2. Proprietatea familială Purta numele de heredium şi îşi avea originea în pământul obţinut

la fondarea Romei (1/2 ha pentru fiecare familie). Familia trăia din produsele obţinute de pe acest teren. La moartea şefului familiei, pământul nu îi revenea comunităţii ci rămânea familiei. Proprietatea familială avea un caracter inalienabil, caracter de confirmat mecanismul mancipaţiunii, mod originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor. Proprietatea asupra lui heredium are şi un caracter indivizibil: după moartea lui P.F. sui heredes trăiau într-o stare de indiviziune, situaţie desemnată mai târziu, prin termenul antiquum consortium, L. XII.T. a creat acţiunea de partaj – actio familiae herciscunde, pentru a permite ieşirea din indiviziune, acţiune explicata prin apariţia proprietăţii quiritare (individuale) asupra pământului.

O data cu fondarea statului roman, aceste forme de proprietate primitiva dispar. Dovada acestui proces relativ îndelungat sunt:

• faptul ca averea era un criteriu pentru a stabili cine face parte din adunările centuriate;

• în L.XII.T. nu se pomeneşte nimic despre formele de proprietate primitivă. Rezultă că proprietatea colectivă a ginţilor a fost înlocuită cu

proprietatea colectivă a statului şi proprietatea individuală a pământului. Să menţionăm că proprietatea individuală asupra sclavului şi a vitelor mari exista încă de la întemeierea Romei.

3. Proprietatea privată (quiritară) În epoca veche proprietatea quiritara (a cetăţenilor romani) numită

dominium ex jure qurritarum, era reglementată cu mare precizie în raport cu alte figuri juridice.

Dominum ex jure quiritarum se crea în mod solemn, se transmitea în forme solemne şi tot în forme solemne se reclama în justiţie. Reglementarea exclusivă şi formalistă a proprietăţii, abundenţa de formule şi simboluri a făcut din proprietatea quiritară o instituţie accesibila numai cetăţenilor romani.

Pământurile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de proprietatea privată. Cu toate acestea sub pretextul ca ele aparţineau poporului aristocraţii si-au însuşit mari suprafeţe de teren pe care le exploatau ca adevăraţi proprietari. Spre sfârşitul Republicii întregul ager publicus din Italia s-a transformat într-o veritabilă proprietate quiritara.

Reglementarea proprietaţii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de cea a proprietăţii private evoluate, care era accesibilă tuturor persoanelor, se aplica tuturor lucrurilor şi se transmitea în principiu printr-un simplu acord de voinţa.

Proprietatea quiritară ţinea de domeniul dreptului civil şi avea următoarele caractere:

a) Caracterul exclusiv, în virtutea căruia proprietatea quiritara aparţinea numai cetăţenilor, putea fi dobândită numai prin anumite acte de drept civil şi se aplica numai lucrurilor mancipi.


b) Caracterul absolut, conform căruia proprietatea quiritara nu cunostea vreo ingradire (ex. sclavul putea fi ucis sau vândut, tot ce se afla pe sol sau în subsol aparţinea proprietarului, orice obiect de proprietate quiritară putea fi exploatat fără limite).

c) Caracterul perpetuu, insemna ca proprietatea quiritara nu se pierdea cu trecerea timpului şi nici nu putea fi revocată. Dreptul de proprietate quiritara, ca principal drept real, nu se poate atinge prin trecerea timpului, dimpotrivă se consolidează, spre deosebire de drepturile persoanelor care, în momentul valorificării se sting. Formele de propritateîn dreptul clasic Proprietatea quiritara în dreptul clasic continuă să existe păstrând

unele din vechile caractere şi dobândind altele noi. În epoca clasică apar alte trei noi forme de proprietate individuală:

a) Proprietatea provinciala – Cucerind noi teritorii romanii lăsau locuitorilor dreptul de a se folosi de pământurile lor în schimbul plăţii unui impozit. Proprietatea provincială constituia o sursa de venituri pentru statul roman.

b) Proprietatea pretoriană – A apărut din considerente economice şi a servit interesele negustorilor. Comerţul a luat o amplă dezvoltare, iar formele solemne de transmitere a proprietăţii lucrurilor erau o piedică în dezvoltarea lui. În practică de cele mai multe ori părţile predau lucrul fără a mai recurge la mancipaţiune, care era un mod solemn de transmitere a proprietăţii. Pentru a apără pe cumpărător de o eventuala acţiune în revendicare a vânzătorului, rămas proprietar quiritar, pretorul a acordat o protecţie juridică cumpărătorului creând în acest mod o proprietate specială pentru cel care a cumpărat un res mancipi, fără forme solemne. Această proprietate a fost numită de reformişti proprietate pretoriana.

c) Proprietatea peregrină. La Roma străinii nu puteau dobândi un lucru potrivit dreptului civil, deci nu puteau deveni proprietari quiritari dacă nu aveau jus comercii. Pereginii, datorită comerţului s-au îmbogăţit şi, în aceasta situaţie, romanii au fost nevoiţi să recunoască partenerilor lor de afaceri, un drept de proprietate distinct. Această formă de proprietate va purta denumirea de proprietate peregrină. Toate cele trei tipuri de proprietate se dobândeau prin tradiţiune. În

epoca postclasică proprietatea provincială a dispărut, ca urmare a faptului ca şi Italia va deveni provincie, solul ei fiind supus impozitelor.

În epoca lui Justinian, prin unificarea proprietaţii quiritare cu proprietatea pretoriana, se va naşte o proprietate unică, dominium, care se va caracteriza prin faptul că proprietarul va dispune de un lucru printr-o simpla manifestare de voinţă.

Coproprietatea şi coposesiunea Proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru poartă

denumirea de coproprietate (condominium). Lucrul nu este materialmente împărţit, el aparţine întreg tuturor

proprietarilor. Nici dreptul de proprietate nu este divizat, el aparţine în întregime coproprietarilor, fiecare dintre ei fiind subiectul întregului drept. Spre sfârşitul Republicii, această concepţie va fi înlăturată, ajungându-se la concluzia ca fiecare coproprietar are parte indiviză, care este precizata fracţionar (1/2, ¼ etc.). Această fracţiune este numai ideală deoarece dreptul fiecărui coproprietar se întinde asupra fiecărei particule a lucrului


în proporţia respectivă. Coproprietatea se poate naşte voluntar (ex. într-un contract de societate) sau involuntar (ex. succesiune).

Din coproprietate rezulta că: a) fiecare coproprietar poate să-şi revândă dreptul său, să-l doneze

sau să-l înstrăineze cu orice titlu. b) fiecare poate cere ieşirea din indiviziune prin actio communi

dividundo. În această situaţie judecătorul va împărţi proprietatea indiviză în laturi egale (împărţeala în natură) sau în părţi inegale (dacă bunurile nu îngăduie împărţeala lor materială), cu obligaţia pentru cei ce au primit mai mult de a despăgubi cu suma echivalenta pe ceilalţi coproprietari (împărţeala cu sultă), sau va atribui toate bunurile unui singur proprietar sau chiar a unui terţ, care va trebui să-i despăgubească proporţional pe ceilalţi (licitaţie).

c) asupra reparaţiilor, folosinţei etc. toţi coproprietarii trebuie să fie de acord, că şi în privinţa dreptului de a dispune de lucru. Romanii cunoşteau şi noţiunea de coposesiune (compossesio):

posesiunea unui lucru neîmpărţit poate aparţine mai multora (pro indiviso), aşa încât fiecare să aibă o anumita fracţiune posesorie din întreg. IV . 5. Dobândirea proprietăţii

Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg acele fapte,

recunoscute de ordinea juridica, a căror realizare face ca în patrimoniul unei persoane să intre un drept de proprietate.

Romanii, care concepeau diferit dreptul de proprietate, în funcţie de etapa social istorică în care se afla statul roman, au distins între moduri de dobândire a proprietăţii conform lui jus civilae şi cele prevăzute de jus gentium. Primele erau rezervate persoanelor care aveau jus comercii şi confereau proprietatea quiritură, în timp ce ultimele erau accesibile necetăţenilor romani şi se aplicau bunurile aflate în patrimoniul acestora.

O alta clasificare privea modurile originare (purtau asupra unui lucru care n-a fost niciodată proprietatea cuiva şi conferea o proprietate deplină) şi moduri derivate (priveau un bun transmis de proprietar, deci se transmitea o proprietate limitată de actele fostului proprietar).

Modurile derivate puteau fi cu titlu universal (se transmitea un patrimoniu) sau cu titlu particular (o fracţiune din patrimoniu sau un lucru determinat).

Modurile de dobândire inter vivos difereau de cele mortis causa prin aceea ca primele aveau loc prin transmiterea de la o persoană în viaţă, în timp ce în cazul ultimelor bunul se transmitea de la un defunct.

O clarificare importantă şi specifică dreptului roman era aceea în moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi şi asupra bunurilor nec mancipi.

În prima categorie intrau: a) ocupaţiunea; b) mancipaţiunea; c) uzucapiunea; d) alienaţiunile (înstrăinările) făcute de stat ; e) legea; f) adiudicatio; g) in iure cesio. Din cea de-a doua categorie făceau parte:


a) tradiţiune; b) specificaţiunea; c) accesiunea.

Aceste modalităţi de dobândire (cea mai mare parte a lor) se vor regăsi şi în dreptul modern cu diferenţa însemnată în ceea ce priveşte efectul transmisiunii proprietăţii. În dreptul modern proprietatea se transmite prin efectul consimţământului părţilor, chiar dacă lucrul nu s-a predat, în timp ce în dreptul roman în afara transmiterii titlului era necesară şi tradiţiunea, adică strămutarea proprietăţii.

a) Ocupatiunea – cel mai vechi mod de dobândire, consta în faptul de a pune stăpânire pe un lucru care nu aparţine nimănui (pestele, stuful, nisipul, scoicile etc.) denumite res nullis sau lucruri abandonate de stăpâni cu intenţia de părăsire. Printre acestea se numărau şi lucrurile abandonate de duşmani (res hostiles) care după părerea romanilor nu aveau drept de proprietate.

Cum prada de război revenea statului particularii puteau dobândi prin ocupaţiune un bun al inamicului doar dacă el rezulta dintr-o incursiune pe cont propriu în teritoriu inamic.

Controversa cu privire la lucrurile părăsite (res derelictae) a fost soluţionată de Justinian care a decis că ele se dobândesc prin ocupatiune. Acest mod de dobândire avea la bază violenţa tradusă prin expresia juridică de ocupatiune.

b) Mancipatiunea - La început era un model de creare a proprietăţii (puterea asupra lucrului mancipi), pentru ca ulterior să apară ca un mod de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor mancipi.

La origine mancipaţiunea se confunda cu vânzarea dar numai că forma de creare a proprietăţii şi nu operaţiunea de vânzare propriu zisă. Cel care înstrăina, mancipio dans sau mancipant (cel care transmitea prin mancipatiune) iar cel care primea lucrul, (accipiens) era cumpărătoriu.

Fiind o foarte veche instituţie juridică romană, va fi preluată de L.XII.T. confirmându-se, astfel, preexistenta ei încă de la formarea Statului roman, odată cu apariţia monedei sub forma lingoului de metal ca unitate de schimb in relaţiile comerciale44.

Mancipatiunea se desfăşura în formă solemnă în prezenţa a 5 martori, a parţilor şi a lui libripens, cel care cântarea cu balanţa metalul preţios. Accipiens, ţinea lucrul în mână şi pronunţa o formula vindicatorie (solemnă): afirm ca acest lucru este al meu conform dreptului quiritilor şi acesta să-mi fie dobândit cu preţul prin această aramă şi balanţă.

Formula putea cuprinde şi clauze (leges mancipi) care arătau condiţiile în care mancipantul renunţa la bun ( ex. întinderea terenului, lipsa de sarcini, păstrarea uzufructului etc.)

Muncipaţiunea, a cărei forme au suferit modificări în timp, până la a deveni simbolice, s-a aplicat la început numai bunurilor mobile, iar apoi s-a extins şi la celei mobile.

c) Uzucapiunea – era mijlocul prin care se dobândea proprietatea quiritara prin posesiuneaau lucrului într-un anumit interval de timp. Dreptul fostului proprietar se stingea ca urmare a faptului ca lucrul său a fost folosit de o alta persoana (uzucapant). Când uzucapiunea s-a îndeplinit

44 Moneda, sub forma lingoului de metal de obicei pretios sau util, va apare la Roma intre 416-485, ab. U.C. cu peste 100 de ani inaintea L.XII.T. (n.a.)


dreptul de proprietate trece la dobânditor, fără a mai fi nevoie să facă dovada dreptului autorului sau (probatio diabolica).

Uzucapiunea presupunea îndeplinirea următoarelor condiţii: • posesiunea – lucrul trebuia să fie posedat un anumit interval de

timp. Prin L.XII.T. se cerea însăşi folosirea (usus) lucrului, în timp ce posesiunea nu necesita folosinţa lui, ci numai păstrarea.

• termenul – lucrurile mobile trebuiau sa fie posedate un an, iar cele imobile timp de doi ani. Aceasta posesiune se cerea sa fie neîntreruptă pentru a duce la uzucapiune.

• un lucru susceptibil de a fi uzucapat – Nu puteau face obiectul uzucapiunii bunurile furate, lucrurile furate şi ascunse, cele luate prin violenta precum bunurile extrapatrimoniu (drumurile, zidurile cetăţii, templele).

• justul titlu – actul sau faptul juridic care justifica luarea posesiei (ex. donaţia este un act juridic care justifica posesia ce duce la uzucapiune) sau părăsirea lucrului de către neproprietar este un fapt juridic care duce la dobândirea lucrului prin uzucapiune).

• buna credinţă – convingerea uzucapantului ca autorul sau cel de la care deţine bunul îndeplinea condiţiile pentru a înstrăina lucrul. Buna credinţă se prezintă în favoarea posesorului şi producea efect chiar daca ulterior intervenea reaua credinţă. Uzucapiunea nu se aplica proprietăţii provinciale şi nu putea fi

folosită de peregrini. În sec. I î. e.n. aceasta lacuna a lui Jus civilis este înlaturata prin prescriptio longi temporis care imita în parte efectele uzucapiunii.

d) Alienatiunile – Mod de dobândire foarte vechi, constând în vinderea de către stat a prizonierilor de război (sclavi) către particulari, care desemnau proprietari quiritari dacă îndeplineau celelalte condiţii.

e) Legea – Uneori însăşi legea transmitea proprietatea, fie direct, fie indirect. L.XII.T., recunoştea validitatea unei dispoziţii testamentare prin care se atribuia un sclav, cuiva, beneficiar al dispoziţiei testamentare.

f) Ajundicatio (atribuire) – Mod de dobândire care se realiza prin atribuirea de către judecător a părţilor dintr-un bun comun, fiecărei persoane îndrituite. g) in jure cessio (recunoaştere în fata magistratului) – era un mod ce transmitere a proprietăţii quiritare sub forma unui proces fictiv pe care achizitorul (cel care dobândea lucrul) îl intenta contra celui ce înstrăina lucrul, părţile înţelegându-se în prealabil. În jure cessio era un act solemn, în care părţile înscenau un proces în revendicare, pentru a efectua un act de înstrăinare care nu se putea realiza decât în zilele faste când magistratul putea pronunţa cuvântul solemn addico. Toate aceste moduri de dobândire a proprietăţii quiritare s-au aplicat lucrurilor mancipi. Dar în timp ce mancipatiunea a rămas aplicabilă exclusiv pentru astfel de lucruri celelalte moduri au putut fi aplicate şi bunurilor nec mancipi, atunci când ele au devenit susceptibile de proprietate quiritara. Modurile de dobândire a proprietăţii quiritare asupra bunurilor nec muncipi, sunt: a) Traditiunea – folosită fără solemnitate pentru transmiterea posesiunii şi detenţiunii. Ea constă în simpla remitere a lucrului, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:


- cel care transmitea trebuia să aibă capacitatea juridică de a înstrăina;

- voinţa reciproca a părţilor (alienator şi dobânditor), de a transfera şi dobândi proprietatea;

- remiterea lucrului; - justa cauza sau justul titlu.

În epoca clasică tradiţiunea căpăta o sferă de aplicare foarte întinsă (se aplica nu numai lucrurilor nec mancipii ci şi asupra proprietăţii peregrine, proprietăţii pretoriene şi celei provinciale), pentru ca în timpul lui Justinian să devină modul general de transmitere a proprietăţii. b) Specificatiunea – consta în actul unei persoane de a confecţiona un obiect nou cu materialul altcuiva (ex. a construi o barca sau a face vin cu materialele altei persoane). În acest caz se punea problema cui aparţine lucrul nou (species nova). Controversa iscată între cele două şcoli de drept (proculiana şi gabiniana) a oferit soluţia: dacă lucrul putea fi readus la forma iniţială el va aparţine proprietarului materialului, iar daca nu este posibil acest lucru, va aparţine celui ce l-a confecţionat, care va trebui sa-l despăgubească pe proprietarul materiei. c) Accesiunea – prin care se înţelegea sporirea proprietăţii deja existente, adică prin absorbirea juridică a lucrului accesoriu de către cel principal conform principiului “accessio cedit principali”, preluat în dreptul modern “accesorium sequitur principale” (accesoriul serveşte / urmează lucrului principal).

Pentru a dobândi proprietatea în acest mod era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

- să existe un lucru principal şi unul accesoriu; - între un bun imobil şi unul mobil să se considere principal cel dintâi

şi accesoriu cel de al doilea. Intre doua lucruri mobile se considera principal cel care îşi păstra numele sau individualitatea sa;

- lucrul accesor sa fie absorbit de lucrul principal. În această situaţie se aflau: aluviunile şi avulsiunile; clădirea ridicată pe teren propriu cu materialele altei persoane; plantaţiile şi semănăturile.

IV. 5. Stingerea proprietăţii

Una din caracteristicile dreptului de proprietate este de a fi

perpetua, a nu se stinge cu trecerea timpului, spre deosebire de drepturile personale care se sting prin executare.

Ca atare, stingerea dreptului de proprietate este un fapt excepţional.

Proprietatea quiritara putea totuşi dispare prin: - distrugerea materiala a obiectului (moartea sclavului); - prin distrugerea lui juridică (dezrobire); - scoaterea acestuia din comerţ (ex. devenea res sacra sau res

religioasă); - prin abandonarea lucrului de către proprietar.

După unii autori (V. Collin şi Capitant) dreptul de proprietate s-ar stinge chiar prin simpla transferare a acestuia către un alt proprietar). IV.6. Apărarea proprietăţii


Instituiţia proprietăţii fiind o instituţie complexa şi sancţiunile ei vor fi multiple, corespunzătoare diferitelor feluri de proprietate (quiritara, pretoriană, provincială ori peregrină), precum şi a diverselor situaţii ale vieţii juridice, astfel:

- în epoca veche, proprietatea quiritura se apăra prin sacramentum in rem (forma originara a acţiunii în revendicare), care reprezenta inconvenientul ca sentinţa nu purta asupra lucrului ci asupra garanţilor;

- acţiunea în revendicare pentru a cărei exercitare era necesară îndeplinirea mai multor condiţii:

• pârâtul să fie posesor. Spre sfârşitul perioadei clasice se va admite ca acesta să fie şi numai deţinător (locatari, comodatari etc.);

• obiectul litigiului să fie susceptibil de proprietate quiritară şi individual determinat;

• reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul revendicat. În timpul lui Constantin se va permite detentorilor să ceară scoaterea lor din cauză, indicând autorul lor, fapt ce era în folosul posesorului real, acesta având posibilitatea de a se apăra mai bine decât cel ce deţinea pentru el.

- actiune publiciana (după numele pretorului Publicius) care era o revendicare ce cuprindea ficţiunea îndeplinirii termenului de uzucapiune.

În fapt se cerea ca reclamantul să fi îndeplinit toate condiţiile uzucapiunii mai puţin de a face dovada scurgerii termenului necesar uzucapiunii (ficţiunea că termenul este îndeplinit). Judecătorul constata îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii şi dădea câştig de cauză reclamantului.

Dispariţia proprietăţii quiritare în vremea lui Iustinian va duce şi la dispariţia acţiunii publiciene.

IV. 7. Drepturile reale asupra bunurilor străine

Pentru cazurile în care unele din atributele dreptului de proprietate sunt separate de dreptul respectiv şi sunt exercitate de altă persoana decât proprietarul lucrului, în dreptul roman se recunoştea că acesta exercita un drept real asupra unui lucru străin (jura in alieni). Deci, cu excepţia dreptului de proprietate, toate celelalte drepturi reale poartă asupra lucrului altuia.

Aceste drepturi reale sunt: • Servituţile – sunt sarcini impuse în folosul unui fond (servituti

pradiale) sau în favoarea unei persoane (servituţi personale). Servitutile prediale sau reale sunt de două feluri: rustice şi urbane, criteriul de distincţie având în vedere caracterul imobilului dominant. În cazul celei rustice dominant era terenul, în timp ce, în cazul cele urbane, era clădirea.

• Servituţi personale – drepturi reale asupra lucrului altuia în profitul direct al unei persoane anumite, determinate individual. Spre deosebire de servitutea predială cea personală poate greva nu numai un imobil ci chiar şi un lucru mobil. Servitutea personală nu durează atât timp cât durează bunul ci dispare odată cu moartea titularului dreptului, deci nu este perpetuă ci temporară.

Servituţile personale sunt: • usus - dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele;


• habitatio – dreptul de a locui în casa altuia; • operae servorum – dreptul de a folosi serviciile sclavului sau

animalului de povara al altuia; • ususfructus – dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege

fructele, cu obligaţia de a-i păstra substanţa. Atributele proprietăţii se împart între uzufructuar (titularul dreptului

real) şi proprietarul lucrului grevat cu uzufruct, nud proprietar (nudum dominium).

Uzufructuarul nu poate vinde sau dona uzufructul deoarece acesta era legat de persoana sa. El putea totuşi cesiona exerciţiul dreptului pentru o perioada ce nu putea depăşi pe cea a dreptului de uzufruct (viager).

Caracterele uzufructului: - uzufructul poate greva fie un bun imobil, fie mobil, dar întotdeauna

bunuri corporale şi nu un drept; - dreptul de uzufruct poate să se nască numai asupra unui bun

neconsumptibil; - uzufructuarul nu poate să consume lucrul ori să-l înstrăineze

întrucât nu are decât jus utendi et fruendi. Servituţile fiind drepturi reale, au fost ocrotite în funcţie de modul lor

de constituire: civil sau pretorian, deci unele din ele au fost sancţionate printr-o acţiune reală care se aseamănă cu revendicarea (vindicatio servitutes), dar mai ales prin acţiunea negatorie (actio negatoria), acţiunea confesorie utila şi acţiunea prohibitorie.

• Superficia, conductio agri vectigalis, emfiteoza - În afară de servituţi, dreptul privat roman cunoştea şi alte drepturi reale asupra bunurilor altuia, drepturi care se năşteau dintr-un contract de locaţiune-superficia dreptul născut dintr-un contract agri vectigalis şi emfiteoza. Ddeşi se năşteau pe baza unui contract aceste drepturi reale erau sancţionate printr-o acţiune similara acţiunii in revendicare.

a) Superficia - reprezenta dreptul unei persoane la folosinţa construcţiei ridicată pe terenul altuia, teren închiriat pe veci sau termen lung, în schimbul plăţii unei sume de bani proprietarului terenului. Superficiarul avea dreptul să transmită lucrul moştenitorilor, să-l înstrăineze cu titlu oneros sau gratuit, să-l ipotecheze, să-l greveze cu servituţi în favoarea lui.

b) Conductio agri vectigalis - însemna locaţiunea unui teren pentru care se dădea o suma de bani (vectigal). Instituţia a apărut la începutul imperiului, în scopul atragerii în cetăţi a colonilor, cărora li se dă în arenda pe termen lung (100 de ani) terenurile pentru a fi cultivate. Atâta timp cât se plătea vectigalul acestea nu puteau fi luate înapoi nici de la cesionar, nici de la moştenitorii lui. Termenul lung dovedeşte ca acest tip de locaţiune era ereditar.

c) Emfiteoza – Era tot un fel de contract de locaţiune pe termen lung, cu deosebire de conductio agri vectigalis ca pământurile nu aparţineau cetăţenilor ci împăratului. Emfiteotul (cel care contracta) cultiva pământul şi-i culegea fructele, contra unei sume de bani (canon). Aceasta arenda perpetua a terenurilor imperiale se va extinde ulterior şi asupra latifundiilor. Emfiteoza se putea transmite urmaşilor, spre deosebire de uzufruct.


Test de autoevaluare 1. Ce se înţelege prin termenul de bun în accepţiunea romană? 2. Enumeraţi categoriile de bunuri recunoscute în dreptul

roman. 3. Care este definiţia posesiei? 4. Care sunt felurile posesiei? 5. Definiţi proprietatea privată romană? 6. Care erau modurile de dobândire a proprietăţii romane. 7. Care erau modurile de pierdere a proprietăţii.

______________________________________________


CAP. V. SUCCESIUNILE

CONŢINUT V.1. Noţiuni privind dreptul succesoral V. 2. Succesiunea ab intestat V. 3. Succesiunea testamentară V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului V. 5. Dobândirea moştenirii V.6. Legate şi şi fideicomise

OBIECTIVE Parcurgerea acestui capitol va permite:

• definirea termenului de succesiune; • descrierea tiourilor de succesiuni folosite de romani; • identificarea diferitelor dispoziţii testamentare.

V. 1. Noţiuni privind dreptul succesoral

Instituţia succesiunilor este strâns legată de cea a proprietăţii

private, ea constituind instrumentul juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului de exploatare sclavagist.

La moartea unei persoane, patrimoniul acestuia se transmite altor persoane, urmaşilor săi. Moştenirea apare, astfel, ca un sistem juridic prin care se înlocuieşte o persoană printr-o altă (alte) persoană (e), aparţinând cel mai adesea aceleiaşi familii sau clase.

Bunurile, drepturile şi obligaţiile defunctului nu rămân fără titular pentru că urmaşii îi iau locul în aceste raporturi juridice; ceea ce înseamnă că aceştia devin, după caz, proprietari, creditari sau debitori. Aceşti urmaşi sunt moştenitorii numiţi şi succesori sau herezi (heres – herus – stăpân).

Prin succesiune (hereditas) se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate, către moştenitorii săi. În sensul larg al cuvântului, prin succesiune înţelegem orice transmisiune de bunuri, drepturi sau datorii.

Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor care reglementează transmiterea patrimoniului unei persoane către moştenitorii săi.

Având în vedere sensurile termenului trebuie făcută următoarea precizare: pentru ca noţiunea de succesiune să fie echivalentă cu cea de moştenire, trebuie să menţionăm şi expresia “pentru cauza de moarte”. Aceasta deoarece prin moştenire se mai înţelege şi modul de dobândire a bunurilor şi drepturilor de către rude, precum şi patrimoniul cules prin succesiune (averea succesorală).

Asemenea, succesiunea pentru cauza de moarte (mortis causa) se deosebeşte de succesiunea între vii (inter vivos), unde intervenea transmiteri de bunuri determinate, iar în cazul adrogaţiunii însăşi patrimoniul unei persoane nedecedate.


Romanii au ajuns destul de târziu la acest sistem. Iniţial, ei nu admiteau transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi, după cum nu admiteau nici ideea transmiterii proprietăţii între vii.

Pornind de la principiul că nu exista patrimoniu fără titular, romanii considerau ca acesta (patrimoniul) dispare odată cu moartea persoanei. Raportul dintre o persoana şi patrimoniul său apărea ca o legătură materială întemeiată pe ideea de putere, care se stinge odată cu moartea titularului. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.

Întrucât dreptul defunctului nu se stingea odată cu personalitatea sa romanii considerau ca moştenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate putere45.

Aşadar succesiunea se întemeia la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu ci pe stăpânirea asupra bunurilor defunctului, dobândita de moştenitori.

Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauza de moarte: succesiunea ab intestat (conform legii), succesiunea testamentară şi succesiunea deferită contra testamentului. Cea din urma forma este strâns legata de moştenirea testamentară.

Moştenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra bunurilor, încă înainte de constituirea familiei patriarhale.

Odată cu aceasta, bărbatul dobândeşte o poziţie dominantă în familie, o putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor aflate în puterea sa şi astfel apare moştenirea testamentara, act juridic menit să transmită puterea lui P.F. urmaşilor săi.

În cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman, se pot identifica două tendinţe principale: scăderea formalismului şi simplificarea procedurilor, şi ocrotirea rudeniei de sânge, care tinde să ia locul agnaţiunii ca fundament al moştenirii.

Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman Indiferent de modul în care era definită moştenirea existau anumite

principii generale pe baza cărora avea loc devoluţiunea succesorală. a) Principiul continuitatii persoanei defunctului – conform căruia se

considera ca moştenitorul continua persoana defunctului. Existau două opinii cu privire la momentul de la care moştenitorul dobândea succesiune:

• după o concepţie, moştenitorul acceptant devenea titular al succesiunii în mod retroactiv de la data morţii lui de cujus (Casius), având drept consecinţă acoperirea întregii perioade dintre data decesului şi data acceptării moştenirii;

• cea de-a doua concepţie (Iulianus) conform căreia moştenitorul acceptant devenea titularul succesiunii de la data acceptării, fără ca acesta să aibă efect retroactiv. De la data decesului şi până la acceptarea succesiunii, printr-o ficţiune juridică se considera că defunctul a supravieţuit datorită succesiunii care îl reprezenta: hereditas jacens personam defuncti sustinent (succesiunea jacenta sustine persoana defunctului). Principiul continuităţii persoanei defunctului nu s-a aplicat de la

început, deoarece nu se transmite încă patrimoniul ci numai proprietate bunurilor defunctului. Patrimoniul înceta să existe odată cu titularul său, de 45 E. Molcuţ, op. cit. p. 74.


aceea se transmiteau numai bunurile şi drepturile, succesorul fiind totuşi ţinut să achite datoriile defunctului conform principiului: nu existau bunuri decât după ce s-au scăzut datoriile (bona non sunt nisi deducto aere alieno).

b) Principiul potrivit căruia nimeni nu poate muri în parte prin testament şi în parte fără testament (nomo pro parte testatus pro parte intestatus decedare potest). Conform acestui principiu înscris în L.XII.T. moştenitorii ab intestas vin la succesiune numai dacă nu exista erede testamentar, deci nu era admisă existenţa simultană a unor moştenitori testamentari şi moştenitori legali.

c) Principiul odată erede totdeauna crede (semel heres semper heres), conform căruia dreptul eredelui nu poate fi atins nici prin ajungerea la termen, nici prin realizarea unei condiţii.

V. 2. Succesiunea ab intestat46

Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschidea atunci când

nu existau moştenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu lăsa un testament, fie că testamentul nu a fost valabil întocmit, ori eredele refuza sau devenea incapabil.

Legea celor XII Table menţiona trei categorii de moştenitori: sui heredes, agnatus proximus şi gentiles.

Persoanele chemate de legiuitor la moştenire erau indicate într-o anumita ordine de preferinţa: sui heredes (persoanele care prin moartea lui pater familis devin sui juris). În această primă categorie intrau: copii şi descendenţii lor, nepoţii şi strănepoţii aflaţi direct sub puterea lui decuius, precum şi soţia cum manu.

Rudenia adoptiva era tratata la fel ca cea naturala, iar Legea celor XII Table nu făcea distincţie pe motiv de sex ori vârsta.

A doua categorie de moştenitori legali era constituită din persoane care aveau calitatea de agnatus proximus (agnaţii cei mai apropiaţi) adică persoane ce se aflau in gradul de rudenie cel mai apropiat de defunct: fraţii, surorile, verii, nepoţii de frate.

A treia categorie o constituiau gentiles , persoane care erau rude (agnaţi) cu defunctul, dar într-un grad îndepărtat şi fără a putea dovedi descendenţa din acelaşi pater familis.

Gentiles veneau la moştenirea ab intestat în părţi egale şi doar dacă nu existau primele categorii de herezi.

În epoca clasică se produc o serie de transformări în succesiunea legala. Reformele pretorului au vizat ocrotirea rudelor de sânge organizând în alt mod clasele de moştenitori.

Pretorul acorda bonorum possesio (posesia bunurilor) în următoarea succesiune:

a) bonorum possesio unde liberi – adică succesiune pretoriana acordată în calitate de descendenţi. Aici intrau sui heredes chiar şi cei care suferind o capitis deminutio minimă, au pierdut drepturile succesorale după jus civilae.

b) bonorum posesio unde legitimi (în calitate de moştenitori legitimi) – categorie in care intrau agnaţii şi gentilii. Aparent, pretorul nu a

46 Cunoscută şi sub numele de moştenire legală deoarece normele de reglementare sunt cuprinse in Legea celor XII Table (n.a.)


introdus nici o modificare limitându-se să consacre o dispoziţie a dreptului civil. În realitate a modificat indirect sistemul moştenirii legale, în sensul ca, daca cel mai apropiat agnat repudia moştenirea aceasta nu devenea vacanta ci trecea la următoarea categorie de moştenitori pretorieni, adică la cognaţi.

c) bonorum possesio unde cognaţi (în calitate de cognaţi) – categorie din care făceau parte rudele de sânge până la gradul al 6-lea, care nu erau şi rude civile (copii faţă de mama lor căsătorita sine manu sau alte rude de sânge după mama).

d) bonorum possesio unde vir et uxor (în calitate de bărbat şi soţie) – În sistemul căsătorie sine manu soţii nu se moşteneau. Inovaţia pretorului a constat în aceea ca soţul supravieţuitor venea la succesiunea celui defunct. Din iniţiativa împăraţilor, prin doua senatus consulte se va extinde

cercul rudelor de sânge chemate la moştenire. Tertulian va acorda un drept de succesiune mamei faţă de copii ei,

iar prin senatus – consultul Orfitian au fost chemaţi la succesiunea mamei, copii ei. În ambele cazuri este vorba de copii rezultaţi din căsătorii sine manu.

Împăratul Justinian va pune capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia civila. El creează patru categorii de moştenitori: descendenţi; ascendenţi; fraţii şi surorile bune şi copiii lor; fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor; ceilalţi colaterali.

V. 3. Succesiunea testamentară

Testamentul este un act solemn prin care o persoană – testator –

instituie unul sau mai mulţi moştenitori în scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.

Testamentul roman a avut ca scop instituirea de moştenitor, deci transmiterea bunurilor defunctului. În sarcina celui instituit moştenitor cădea executarea legatelor şi a altor dispoziţii testamentare. În cazul că existau mai mulţi moştenitori legali, decuiusul folosea testamentul pentru a determina cota de drepturi ce revenea fiecăruia, avantajând pe unii în detrimentul altora. La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe erezii săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia sa.

Forme de testament Categoriile de testament diferă de la o epocă la alta a dreptului

privat roman: În epoca veche existau: a) Testamente calatis comitis (prin convocarea comiţiilor) – consta

în declaraţia solemna a testatorului făcută în fata comiţiilor curiate prezidate de pontifex maximus sau de rex sacrorum.

În prima perioadă, poporul avea rol activ în perfectarea acestui testament, pentru ca vota testamentul ca pe o lege; într-o a doua perioadă, servea numai ca martor colectiv.

Testamentul calatis comitiis era public şi prezenta dezavantajul că nu putea fi revocat decât tot printr-o lege posterioară, fapt ce-l făcea nepracticabil, pe de-o parte, că nu era accesibil tuturor oamenilor liberi, iar pe de altă parte pentru ca testatorul trebuia să aştepte mult până când să poată revoca testamentul.


b)Testamentul in procinctu (în fata armatei gata de lupta) – accesibil şi plebeilor, este mai recent decât testamentul calatis comittis şi consta într-o declaraţie făcută de un soldat în faţa camarazilor care îndeplineau rolul de martori. Acest testament era un act excepţional având în vedere momentele când se producea. Prezenta inconvenientul ca nu putea fi folosit decât de persoanele care intrau în compunerea armatei active (bărbaţi între 17-46 ani) şi inaccesibil bătrânilor, adică persoanele care aveau nevoie de el.

c) Testamentul per aes libram – apărut pe fondul divergenţilor dintre plebei şi patricieni, testamentul per aes libram a cunoscut trei faze:

- mancipatio familiae - creaţie jurisprudenţială prin deturnarea manicipaţiunii, care constă în aceea ca testatorul îşi dă averea unui prieten (emptor familie) cu rugămintea ca după deces să transmită bunurile persoanelor pe care i le indicase.

- testamentul per aes et libram public – apărut la sfârşitul Republicii, reprezenta o aplicaţie a mancipaţiunii. În acest caz emtor familie nu mai devine proprietarul bunurilor mancipate, ci paznicul bunurilor pentru ca autorul să-şi poată face testamentul în mod juridic. Testatorul face o declaraţie nuncupatio, prin care menţionează numele moştenitorului şi modul de repartizare a averii. Testamentul per aes et libram era public astfel încât numele moştenitorului era cunoscut.

- testamentul per aes et libram secret – Întrucât testamentul per aes et libram public prezenta inconvenientul de a face cunoscuţi moştenitorii, s-a admis ca testatorul să prezinte un act scris, menţionând în formula solemnă că actul respectiv reprezintă voinţa sa, martorii confirmând acelaşi lucru. În epoca clasică, existau testamente ordinare şi testamente extraordinare. Ca testamente ordinare erau considerate testamentul per aes et

librum şi testamentul nuncupativ. Testamentul per aes et libram public putea fi atât în formă secretă cât şi în formă publică.

Testamentul nuncupativ se făcea oral, cu voce tare, în prezenţa a 7 martori.

- Ca testament excepţional se cunoştea testamentul militar, care dădea soldatului posibilitatea să dispună de averea sa în condiţii privilegiate faţă de normele generale. El consta într-o declaraţie pe care o făcea soldatul în timp ce se afla în campanie. Pentru ca un testament să fie valabil era necesară întrunirea unor

condiţii de forma şi fond. În afara condiţiilor de forma prevăzute pentru fiecare testament se mai cerea o capacitate specială – testamenti factio, care putea fi activă sau pasivă.

• Testamentul factio activ - capacitatea de a face testament o aveau cetăţenii romani sui juris şi preregrinii care aveau jus comercii. Nu puteau testa femeile sui juris, nebunii, imberbii, latinii iuniani, ereticii ş.a.

• Testamentul factio pasiv – capacitatea de a veni la succesiune o aveau persoanele sui juris, persoanele alieni juris (dar bunurile primite aparţineu lui pater familis), şi sclavii. Nu puteau fi instituiţi moştenitori persoanele incapabile de fapt sau de drept, persoanele incerte iar prin legea Voconia se interzice instituirea femeii de către cetăţenii cu averi mai mari de 100.000 de aşi. În ce priveşte condiţiile de fond, acestea pretind ca:


a) un moştenitor trebuie instituit definitiv şi nu pe termen; b) instituirea trebuie să fie universală adică nu se poate institui pentru

o parte testamentar, iar pentru rest succesiune legală. În epoca clasică se putea face instituirea fără a se folosi termenii

solemni, chiar şi în altă limba decât latină.

V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului Acest mod de a succede intervine în două cazuri:

• în cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii; • în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.

În vechiul drept roman, conform principiului libertăţii de a testa, testatorul putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi, după cum credea de cuviinţă, cu condiţia să respecte formele solemne. Deci atât instituirea de moştenitori cât şi dezmoştenirea presupuneau respectarea formelor solemne. În cazul în care pater familis vroia să dezmoştenească un fiu, trebuia sa o facă nominal (Titius filius meus exheres esto)

Fiicele şi nepoţii puteu fi dezmoşteniţi in bloc, potrivit formulei: ceteri omnes exeredes sunto.

Dacă unul din descendenţi era omis (nici instituit nici dezmoştenit) sau era dezmoştenit fără respectarea formelor solemne, testamentul era fie nul, fie rectificat.

Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea prezintă cazul cel mai vechi de succesiune contra testamentului, fiind prevăzut în Legea celor XII Table.

Testamentul era nul în cazul în care cel omis era fiu de familie, şi menţinut cu acea corectură în cazul în care persoanele omise de la succesiune erau o fiică sau nepoţi.

La baza acestei soluţii stă obligaţia testatorului de a nu trece cu vederea sui heredes care la origina erau coproprietari cu tastatorul, adică aveau un drept latent asupra bunurilor patrimoniale ale acestuia, încă în timpul vieţii lui pater familis.

Dezmoştenirea regulată sau testamentul ineficios are la bază ideea ca testatorul nu poate dezmoşteni fără motive temeinice rudele sale, pentru ca altfel ar da dovadă de o atitudine contrară datoriei de a-şi iubi rudele (officium).

La sfârşitul Republicii, în condiţiile în care legăturile de familie întemeiate anterior pe puterea lui pater familis, ţin să slăbească, practica dezmoştenirilor creşte alarmant, fapt ce necesită intervenţia organelor de stat pentru a apără rudele prin crearea acestei forme de succesiune contratestamentara.

Tribunalul centumvirilor acorda unor categorii de rude posibilitatea de a ataca testamentul, chiar în condiţiile în care acestea erau dezmoştenite cu respectarea condiţiilor de formă cerute de dreptul civil.

Cei dezmoşteniţi pe nedrept aveau la dispoziţie o acţiune (querela inofficiosi testamenti) prin care reclamau tribunalului că defunctul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale când a întocmit testamentul, iar judecătorul constata întotdeauna că testamentul era opera unui nebun, nebunia fiind pretextul de a desfiinţa testamentul

Ulterior, Justinian a precizat cauzele care justificau o dezmoştenire. Aceasta acţiune era accesibila moştenitorilor ab intestat.


Deoarece querela avea ceva jignitor pentru memoria defunctului, era acordata în mod subsidiar, când îndepărtatul nu avea alta cale.

V. 5. Dobândirea moştenirii

Dobândirea moştenirii presupune o anumită atitudine subiectivă din

partea moştenitorilor, în funcţie de statutul lor juridic şi de felul moştenirii care se deschide.

La deschiderea succesiunii pentru succesibil se năştea un drept de opţiune: avea facultatea să primească sau să repudieze moştenirea.

Astfel, se pot distinge următoarele clase de succesori: 1. sui heredes – moştenitori de plin drept, care veneau la

succesiune în mod necesar. Ei nu puteau repudia moştenirea întrucât moşteneau o proprietate pe care o stăpâneau încă în timpul vieţii lui pater familis în coproprietate. În această clasă intrau descendenţii.

2. heredes necesarii – sclavii instituiţi prin testament, categorie de succesori cărora succesiunea le revenea de drept fără a fi nevoie de manifestarea lor de voinţă. Instituirea ca succesor a sclavului propriu era însoţită de o clauză de liberare a acestuia.

3. heredes extranei sau voluntari – aceştia erau străini de persoana defunctului, nu erau moştenitori siliţi şi deci era necesar ca aceştia să accepte succesiunea, deci având şi posibilitatea de a o repudia.

Acceptarea succesiunii civile în epoca clasică se realiza în trei moduri:

a) prin rostirea unor cuvinte solemne (cretio) - mod care a existat şi în epoca veche. Cretio era un mod solemn de acceptare a moştenirii (actus legitimus) căruia nu i se putea adăuga nici un termen şi nici o condiţie.

b) acceptarea tacita (pro herede gestio) - avea loc când moştenitorul înstrăina un bun care aparţinea succesiunii, actul însemnând în sine ca heredele a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit.

c) acceptarea expresă dar nesolemnă (nuda voluntas), caz în care succesorul îşi lua calitatea de moştenitor, cu ocazia încheierii unui act. Faţă de avantajele pe care le prezintă, acest mod de acceptare a moştenirii a fost generalizat. Deoarece acceptarea moştenirii aducea succesorului (heredelui) nu

numai avantaje materiale ci şi datoriile lui de cuius, s-a dispus ca numai cel care are capacitatea de a se obliga poate face declaraţia de acceptare. Astfel, fiii de familie şi sclavii instituiţi nu puteau accepta moştenirea fără autorizaţia lui pater familis deoarece ei nu puteau încheia acte juridice generatoare de obligaţii pentru pater familis.

Pentru ca cel instituit sa poată accepta trebuia să aibă jus capiendi (dreptul de a culege o moştenire). Jus capiendi a fost creată de Augustus prin legile Iulia şi Papia Poppaea, ale căror dispoziţii (pars nuptiaria) impuneau femeilor intre 20 de ani şi 50 de ani, şi bărbaţilor între 25 şi 60 de ani să trăiască în regimul căsătoriei; iar, prin pars caducaria s-a introdus incapacitatea totala sau parţială de a dobândi o moştenire a instituiţilor necăsătoriţi (celibes) sau căsătoriţi fără capii (orbi).


Cei necăsătoriţi nu primeau nimic iar cei fără copii primeau jumătate din partea ce li se cuvenea. Partea nedobândită revenea celor instituiţi în acelaşi testament care aveau copii, iar dacă nu existau instituiţi, partea caducă, sau după caz întreaga moştenire, revenea statului.

Efectele moştenirii * Prin acceptarea moştenirii se producea confuziunea dintre

patrimoniul defunctului şi cel al heredelui deoarece era vorba de o dobândire per universitatem. Ca atare, moştenitorul răspundea de toate datoriile defunctului, chiar dacă aceste datorii depăşeau activul succesoral ( ultra vires hereditatis). Pentru protecţia herezilor necesari, pretorul a creat jus abstinendi (dreptul de a se abţine), prin care moştenitorii nu puteau fi siliţi sa platească creditorii defunctului, dincolo de limitele activului succesoral.

* Pe de alta parte, confuziunea patrimonilor poate afecta şi interesele creditorilor defunctului, care pot veni în concurs cu creditorii heredelui ne mai putând să-şi valorifice în întregime drepturile de creanţă. Pentru a veni în sprijinul creditorilor, pretorul le dă posibilitatea să ceară separatio bonorum (separarea bunurilor defunctului de cele ale moştenitorului) pentru valorificarea drepturilor de creanţă din activul succesoral, înaintea altor creanţe.

* Un alt efect al acceptării moştenirii era dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale de către moştenitori:

- în ce priveşte datoriile şi creanţele acestea se divid de plin drept între moştenitori;

- în privinţa bunurilor corporale, comoştenitorii care se află în indiviziune, fiecare cunoaşte partea ideală care îi revine, dar ea nu este determinată concret. Comoştenitorii puteau pune capăt indiviziunii prin înţelegere sau prin intentarea unei acţiuni (familiae hercisundae). * Un alt efect al acceptării este collatio bonorum (raportul bunurilor).

Moştenitorii erau obligaţi să aducă la masa succesorală toate bunurile primite în timpul vieţii lui pater familis, de către fiecare în parte. Era vorba de bunuri dotale sau bunuri donate unui descendent. Pretorul a creat şi collatio emancipati, silindu-l pe emancipat să aducă la masa succesorală toate bunurile dobândite în calitate de sui juris.

Repudierea moşteniriiI Repudierea moştenirii se putea face numai de către succesorii

voluntari, printr-o simplă manifestare de voinţă. În epoca clasică, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit

termen (dacă se fixa un termen pentru acceptare), tăcerea sa era interpretata ca manifestare tacită de repudiere a moştenirii.

Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori de acelaşi rang, şi nu existau substituiţi, repudierea succesiunii de către unul din ei, era în beneficiul celorlalţi prin efectul acrescământului (partea sa revenea celorlalţi care acceptaseră moştenirea).

Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la moştenire, venea la succesiune substitutul iar, în lipsa acestuia se deschidea succesiunea legală. Dacă nu existau nici succesori legitimi, moştenirea revenea statului, conform legilor caduciare.

Sancţiunea dreptului de moştenire Moştenirea civilă era sancţionata printr-o acţiune numita petiţiune de

hereditae (hereditatis petio), o acţiune generală care se intenta de o


persoană în vederea recunoaşterii ei ca moştenitor, referindu-se la totalitatea bunurilor succesorale. Reclamantul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:

• sa dovedească titlul sau de moştenitor civil; • sa nu posede moştenirea; • pârâtul să posede bunurile succesorale; • pârâtul sa fie de bună credinţă. El va răspunde numai în măsura în

care s-a îmbogăţit pe seama succesiunii. Pârâtul de rea credinţă răspundea pentru tot ce lipsea din succesiune. În cazul succesiunii pretoriene, pentru a obţine interdictul quorum

bonorum, prin care intra în posesiunea moştenirii, succesorul trebuia să facă dovada că este moştenitor pretorian.

V. 6. Legate şi fideicomise

Legatul este o dispoziţiune formulată în termeni solemni şi

imperativi, grevând pe eredele testamentar, prin care testatorul dispune de anumite bunuri, individual determinate, pentru a gratifica o persoană numită legatar.

Pentru a produce efectele legatul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond:

- legatar poate fi numai cel care are capacitatea de a primi legatul; - prin legat numai eredele poate fi grevat; - legatul trebuie să se poată executa în momentul când a fost

întocmit (regula catoniană), şi condiţii de forma: - să fie cuprins într-un testament; - să fie în urma instituirii unui erede; - să fie formulat în cuvinte solemne.

Aceste condiţii de fond şi formă dau şi caracterele legatului: • legatul nu poate fi lăsat decât prin testament, regula care s-a aplicat

până în epoca lui Justinian; • legatul trebuia să fie formulat în termeni imperativi, fiind lege pentru

moştenitori; • legatul trebuia să fie formulat în termeni solemni, fiecare formă de

legat având termenii lui proprii; • legatul era pus în sarcina moştenirii, nu asupra averii personale a

moştenitorului; • legatul era o dispoziţiune cu titlu particular, adică obligaţia

moştenitorului se referea la bunuri individualizate. În mod excepţional s-a admis şi un legat cu titlu universal, adică acel legat care avea obiect o parte din moştenire;

• legatul se făcea în scopul de a-l gratifica pe legatar, de a-i face o donaţie. Categorii de lagate a) În epoca veche erau cunoscute două forme:

- legatul per vindicationem – prin care testatorul transmitea direct proprietatea asupra unui lucru determinat. Testatorul putea dispune numai de lucrurile asupra cărora avea drept de proprietate quiritară. Pe baza acestui tip de legat, legatarul avea o acţiune în revendicare.


- legatul per damnationem, prin care testatorul obliga pe moştenitorul instituit să transmită legatarului proprietate unui lucru. b) În epoca clasică existau de asemenea două tipuri de legat:

- legatu sinendi modo (cu titlu de permisiune) crea heredelui testamentar obligaţia de a nu-l împiedeca pe legatar să intre în stăpânirea unui lucru.

- legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte), pentru cazul în care unul dintre moştenitori primea cu titlu de legat un lucru înainte de a veni la succesiune ca moştenitor. Pe baza senatus consultului Neronian, s-a prevăzut că dacă legatul

per vindicationem era nul din cauza întrebuinţării din greşeală a unei formule improprii, era considerat valabil ca legat per damnationem.

Limita legatelor Printr-o constituţie din sec. IV e.n. s-a admis o dispensa de la

întrebuinţarea de forme solemne în testament, regulă care s-a aplicat şi legatelor.

Justinian a reformat sistemul legatelor existente, în sensul că orice legatar avea la dispoziţie 3 acţiuni:

• o acţiune legală (rei vindicatio) – dacă testatorul nu a legat lucrul altuia, iar obiectul legatului nu este un fapt;

• o acţiune personală (actio ex testamento) – când acţiunea reală nu poate fi intentată;

• o acţiune ipotecară – prin testament se putea constitui o ipotecă asupra bunurilor succesorale care revin eredului grevat, ipotecă ce conferă legatarului dreptul de urmărire şi de preferinţă faţă de creditorii personali ai eredelui. Pentru limitarea libertăţii testatorului, la sfârşitul epocii vechi apar

legea Furia testamentaria (care interzice legatele mai mari de 1000 asi) şi legea Voconia (care interzice ca legatarul să primească mai mult decât eredele).

Interesul ca eredele să accepte moştenirea nu era asigurat prin aceste două legi şi atunci a intervenit legea Falcidia, prin care se asigura moştenitorului ¼ din moştenire.

Fideicomisul – este o dispoziţie de ultima voinţă, prin care cineva roagă o persoană să facă ori să nu facă ceva, sa dea un lucru, să întreţină un mormânt.

Nu a fost sancţionat juridic; îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al persoanei grevate (fiduciar). Denumirea provine de la încrederea (fiducia) defunctului disponent care o avea în fiduciar pentru a-i îndeplini ultima voinţă, în favoarea cuiva (fidecomisar).

Efectuarea fiducomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în sarcina legatarului.

În epoca lui Adrian, fidecomisul este sancţionat juridiceşte. Dispunând fără folosirea de forme solemne, s-a eludat testamentul şi legatul, dându-se o lovitură formalismului dar şi legilor47

În vremea lui Justinian legatele şi fideicomisele se contopesc. Fideicomisele erau de doua feluri:

• fideicomisele de familie – era instituţia prin care se asigura menţinerea bunului în familie. Se lăsa un bun cu condiţia ca fideicomisorul să-l lase mai departe moştenitorilor săi.

47 I.M.Anghel, op. cit. p. 195


• fidecomisele de creditate - purtau asupra unei părţi din moştenire sau chiar a moştenirii în tot. A fost folosit de negustori şi cavaleri plecaţi în ţări îndepărtate, pentru că neavând posibilitatea întocmirii formelor cerute de testament, s-a creat acest instrument juridic prin care dispuneau de bunurile lor după moarte, fără a mai fi necesare respectarea vreunor forme.

Test de autoevaluare 1. Ce se înţelege prin drept succesoral? 2. Cine putea veni la succesiune în societatea romană şi în ce ordine? 3. Definiţi tipurile de succesiune. 4. Ce se înţelege prin succesiunea ab intestat? 5. Caracterizaţi succesiunea testamentară? 6. Precizaţi cazurile în care intervenea succesiunea deferită contra

testamentului. 7. Cum se dobândea moştenirea. 8. Definiţi termenii de legate şi fideicomise.


_______________________________________________

CAP. VI. OBLIGAŢIILE

CONŢINUT VI.1. Noţiunea de obligaţie: origine, definiţie, elemente, clasificări VI. 2.Elementele obligaţiunilor VI.3. Stingerea obligaţiilor VI.4.Transferul obligaţiilor VI. 5. Garanţiile OBIECTIVE După studierea acestui capitol se va putea:

• defini categoria juridică de obligaţii. • Identificarea elementelor componente. • explicarea modalităţilor de stingere a obligaţiilor. • Descrie tipurile de garanţie folosite de romani.

VI.1. Noţiuneade obligaţie: origine, definiţie, elemente, clasificări

Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul tranziţiei de la societatea gentilică la societatea politică. Asupra originei instituţiei obligaţiilor exista numeroase opinii, care au născut controverse48, fireşti dacă avem în vedere evoluţia sa: de la simpla legătură materiala, fizică, la forma spirituală şi juridicizată pe care a căpătat-o în epoca postclasică a dreptului privat roman, forma preluată şi de dreptul modern.

Anumiţi cercetători afirmă că originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiurile popoarelor primitive: un grup (clan, familie) făceau daruri altui grup în cadrul unor ceremonii. Acest din urma grup avea obligaţia de a face daruri similare. Explicaţia este simplistă, superficială, întrucât nu se ştie dacă romanii primitivi practicau asemenea obiceiuri şi pe de alta parte, oferirea unor daruri era lipsită de un acord prealabil, ceea ce nu apropie faptul în sine de conceptul de obligaţie elaborat de romani.

Alţi autori sunt de părere că originea obligaţiilor trebuie căutată în raporturile dintre ginţi în perioada anterioară fondării statului. Dacă una dintre ginţi sau un membru al acesteia erau lezaţi de o alta ginta, fie colectiv, fie numai de un membru al sau, între ginţi izbucnea starea de război, leziunea suferită legitimând dreptul de răzbunare, care ducea la o stare de aservire între ginţi, numită de romani obligatio.

S-a mai susţinut ca originea obligaţiei trebuie văzută în anumite practici religioase, invocându-se paralelismul care exista la romani între terminologia juridică şi cea religioasă. De exemplu cuvântul obligare era folosit uneori şi în sens religios (de a se lega prin votum) . Gaius menţionează întrebuinţarea jurământului în raporturile de patronat când

48 Vl. Hanga, Tratar de drept privat roman, Bucuresti, 1978, p. 344 şi urm.


libertul promite serviciile sale patronului, singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. Pe de alta parte se admite că primul acord generator de obligaţie a fost îmbrăcat în formă religioasa49. Fără a contesta rolul important al religiei în lumea antică şi faptul că în anumite domenii religia şi dreptul au avut organisme comune, nimic nu îndreptăţeşte ideea ca dreptul este produsul religiei.

Normele religioase şi normele juridice sunt elemente ale suprastructurii, generate de condiţiile materiale de existenţă. Aceasta determinare a instituţiilor juridice este reală, indiferent dacă ele îmbracă sau nu forme religioase. Ca atare este fundamental greşit să consideram că religia, parte componentă a suprastructurii, este izvorul instituţiilor dreptului, la rândul său alt element al suprastructurii societăţii50.

În epoca clasică a dreptului privat roman, schimburile comerciale căpătaseră o larga răspândire în statul roman. Exploatarea resurselor, dezvoltarea producţiei şi a căilor de comunicaţie au condus la crearea şi dezvoltarea unui însemnat şir de raporturi de schimb. Pentru dezvoltarea comerţului era necesară practicarea împrumutului cu dobândă fapt care a impus ca relaţiile cămătăreşti să capete o mare extindere la Roma. Toate aceste operaţiuni comercial-economice se exprimau în plan juridic sub forma instrumentului creat şi pus la dispoziţia negustorilor, producătorilor şi creditorilor – instituţia obligaţiilor. Iată mobilul real al apariţiei şi dezvoltării fără precedent a acestei instituţii juridice.

Definiţia şi elementele obligaţiei

Când s-a studiat instituţia patrimoniului, s-a arătat că drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă sau drepturi personale.

Prin dreptul de creanţă se înţelege dreptul pe care îl are o persoana de a cere altei persoane să dea, să facă ori să nu facă ceva. Noţiunea de creanţă este sinonima cu cea de obligaţie.

Exista două definiţii clasice ale obligaţiei în dreptul privat roman. Una aparţine lui Paulus: “Natura obligaţiei nu consta în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute ci în faptul că cineva e constrâns a ne transmitea proprietate unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune”. (Obligationum substantia non in eo constituit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostrum faciat, sed ut alium nobis abstringat ad dandum aliqud vel faciendum vel praestandum).

Analiza definiţiei pune în evidenţă faptul că Paulus nu dă, de fapt o definiţie obligaţiei ci mai degrabă opune conceptului de obligaţie, dreptul real sau actele ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. În context, natura obligaţiei este denumită prin termenii:

- dare – obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, constituirea unui drept real sau a plăti o suma de bani51;

- facere - obligaţia de a face orice pentru creditor ca de pildă o prestare de servicii;

- praestare – obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a se constitui un drept real (ex. remiterea posesiunii unui lucru). De remarcat că în ordinea în care au fost enunţaţi termenii în textul

lui Pauluus, existau nepotriviri în raport cu semnificaţia lor juridică. 49 C.St. Tomulescu, Drept privat roman, T.U.B. 1973. p. 270. 50 E. Molcu�, D. Oancea, op. cit. p. 88. 51 Popescu Spineni, Teoria generala a contractelor romane, Bucuresti, 1963, p. 26.


Cea de-a doua definiţie, inclusă în Institutele lui Justinian, se apropie mai mult de accepţiunea moderna a obligaţiei. Potrivit textului, obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre (obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura).

Deşi definiţia lui Justinian prezintă obligaţia ca un raport de drept (vinculum juris), are inconvenientul că nu precizează elementele obligaţiei.

Cuvintele vinculum juris, face aluzie la cele două persoane între care se stabileşte raportul de drept52.

Termenul de plată nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a plăti o suma de bani, ci obligaţia de dare, facere sau praestare, în înţelesul pe cale l-am precizat mai sus.

De asemenea situaţia debitorului este arătată în mod expres în timp ce situaţia creditorului este numai sugerata: cealaltă parte către care suntem constrânşi să facem o plată (care nu poate fi decât debitorul).

Concluzionând, obligaţia formează un raport juridic civil între două persoane determinate, una numită creditor iar cealaltă debitor, în temeiul căreia prima poate cere de la cea de a doua săvârşirea unui act (să dea sau să facă ceva) sau abţinerea de la acest act.

Elementele obligaţiei sunt următoarele: • părţile raportului - creditorul şi debitorul; • obiectul obligaţiei; • sancţiunea.

Creditorul - reus credendi - este subiectul activ al raportului, acea persoană care are dreptul de a constrânge o altă persoană să-i plătească ceea ce îi datorează.

Debitorul – reus debendi - subiectul pasiv, este persoana ţinută să plătească ceva creditorului, la nevoie chiar prin constrângere.

Obiectul obligaţiei - desemnat de Justinian prin termenul plată, constă în dare, facere sau praestare cu alte cuvinte în prestaţiunea la care debitorul este obligat.

Pentru ca obligaţia sa fie valabilă, obiectul ei trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:

• obiectul să fie posibil de executat. Exista imposibilitatea juridică atunci când se promitea transferul proprietăţii unui bun extrapatrimoniu, şi imposibilitatea fizică în cazul că se promitea să se dea ceea ce nu exista în natură (ex. hipocentaur).

• obiectul să fie determinat. Nu era valabilă promisiunea de a remite sclavi fără a preciza numărul lor.

• să existe o prestaţie pe care debitorul o procura creditorului, întrucât obligaţia este legătura de drept între două persoane anumite (res inter alios acta). Efectele actelor juridice se produc numai intre părţi şi nu faţă de

terţi. Ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după cum nu se poate promite în folosul altuia (aliis necque nocere necque prodesse potest).

Dreptul de creanţă era sancţionat printr-o acţiune personală. Caracterele originale ale obligaţiunii romane Obligaţiunea romana a avut la origine o serie de caracteristici care

nu s-au schimbat nici mai târziu, decât într-o mică măsură. 52 C. Molcu�, D. Oancea, op. cit. p. 90.


a) Obligaţia era un raport între doua persoane (debitor şi creditor) definitiv fixate. De aceea era greu şi pe căi ocolite s-a admis transmisiunea creanţei sau a datoriei;

b) obiectul era definitiv; de aceea cu greu s-a admis novaţiunea (modificarea unui raport juridic de obligaţii în care se schimba obiectul obligaţiei iniţiale);

c) crearea unui drept real nu putea constitui obiectul unei obligaţii (drepturi reale se creau prin mancipatio, in jure cessio sau traditio). Cu timpul, drepturile reale s-au creat şi prin contracte.

Clasificarea obligaţiilor În dreptul roman se puteau distinge mai multe categorii de obligaţii,

în funcţie de anumite criterii, astfel: 1. Din punct de vedere al izvoarelor existau obligaţii contractuale,

delictuale, quasi-contractuale şi quasi-delictuale. Această clasificare cvadripartită provine de la Justinian şi a fost

criticată pentru că lăsa în afară alte izvoare de obligaţii. Gaius a dat o altă clasificare, considerată mai bună: contracte, delicte şi alte izvoare (includ şi quasi-delictele şi quasi-contractele).

- obligaţiile contractuale - erau cele izvorâte nemijlocit din contract; - obligaţiile delictuale – izvorau din delictele civile;

- obligaţiile quasi - delictuale (quasi ex delicto) –erau obligaţii izvorâte din fapte asemănătoare delictelor. Quasi delictele erau fapte nepermise ca şi delictele, însă erau săvârşite fără intenţie.

- obligaţiile quasi-contractuale (quasi ex contractu) – erau acele obligaţii care izvorau din acte juridice ca şi cum ar fi fost contracte. Quasi-contractele nu erau nici delicte, nici contracte. ele se asemănau cu un contract (ex. obligaţia tutorelui faţă de pupil semăna cu cea a mandatarului – gestiunea de afaceri). Era deci un fapt voluntar şi licit căruia i se recunoştea efecte juridice.

2. Din punct de vedere al sancţiunii se disting: - obligaţii civile –sancţionate juridic cu o acţiune şi conform procedurii

civile se obţinea o hotărâre care se executa în mod forţat; - obligaţiile naturale – nu erau sancţionate printr-o acţiune ci printr-o

excepţiune. Debitorul nu putea fi urmărit, dar dacă executase o asemenea obligaţie, nu putea cere restituirea unei plăţi făcute.

Din cauză că sancţiunea intervenea incidental se spunea că obligaţiile naturale erau imperfecte.

În epoca veche nu erau cunoscute obligaţiile naturale, ele apărând în epoca clasică şi s-au dezvoltat în cea posclasică. Prima obligaţie naturală a apărut în raporturile dintre sclavi şi terţi. Sclavul putea deveni numai creditor pentru stăpânul său; dacă contracta, pretorul îi recunoştea angajamentului luat un caracter de obligaţie naturală. Obligaţiile naturale au fost extinse de la sclavi la P.F. şi apoi la persoanele lovite de capitis deminutio.

3. Din punct de vedere al numărului de persoane care participa la raportul de obligaţii, exista pluritatea de subiecte.

Definiţia lui Justinian avea în vedere o obligaţie cu un singur creditor.

În practică au apărut obligaţii la care participau mai multe persoane, în ambele calităţi.


A - în ipoteza când existau mai mulţi creditori sau debitori şi toţi erau pe picior de egalitate ne aflam în faţa unor obligaţii conjuncte şi obligaţii solidare (coreale).

B - în ipoteza când creditorii şi debitorii nu sunt pe picior de egalitate, avem un creditor principal şi unul accesoriu sau un debitor principal şi unul accesoriu.

A. * Obligaţiile conjuncte - Dacă mai multe persoane au promis acelaşi lucru unui creditor sau dacă un debitor a promis acelaşi lucru, în acelaşi timp, mai multor creditori regula era ca fiecare debitor este ţinut numai pentru partea sa din datorie, respectiv fiecare creditor are dreptul numai la o parte din creanţă.

Aceşti creditori şi debitori se numesc conjuncţi iar obligaţia conjuncta. Caracterul conjunct însemna divizibilitatea obligaţiei, chiar dacă ea s-a născut în urma unuia şi acelaşi raport juridic. Acest principiu era înscris încă in Legea celor XII Table.

*Obligaţiile solidare (coreale) reprezintă o excepţie de la principiul divizibilităţii obligaţiilor. Ele apăsa pro toto (pentru tot) asupra fiecărui debitor şi în favoarea fiecărui creditor. Caractere:

a) unitatea de obiect - oricare ar fi numărul creditorilor, obiectul este unul singur;

b) plualitatea de raporturi obligaţionale – aveau atâtea raporturi juridice câte subiecte active sau pasive exista. Fiind raporturi distincte nulitatea unuia nu atrage nulitatea celorlalte. Corealitatea este opusă diviziunii obligaţiilor şi poate fi activă sau

pasivă. Instituţia corealităţii a fost creata în favoarea creditorilor. B. Cazurile de inegalitate între creditori sau debitori. * Ad stipulatio (stipulaţie alăturată) exista în cazul în care un creditor

accesor se alătura creditorului principal. Printr-o stipulaţie creditorul accesor se numea administrator, care avea pozitia de mandatar fata de creditorul principal caruia ii restituia partea din creanţă ce i se cuvenea53.

* Ad promisio – era o promisiune prin stipulaţie alături de promisiunea principala a debitorului. Ad promisioera era un garant, un debitor accesoriu.

VI. 2. Efectele obligaţiunilor

În mod normal efectul obligaţiilor consta în executarea acesteia de către debitor (care face sau nu face ceva) în favoarea creditorului. Este vorba de un act voluntar, pe care de obicei debitorul îl executa de bună voie. În cazul când refuză totuşi executarea, creditorul are la dispoziţie un mijloc de constrângere pentru a obţine executarea: îl va urmări şi va obţine executarea obligaţiei pe calea unei acţiuni. Aceasta reprezenta efectul accidental, în extremis al obligaţiei.

Efectul accidental al obligaţiunilor consta în dreptul creditorului de a obţine daune interese (despăgubiri) atunci când obligaţia nu este executata sau este executata cu întârziere.

1. Efectul normal al obligaţiunilor

53 In epoca veche nu se cunostea contractul de mandat, ad stipulatio fiind folosita pentru realizarea interesului creditorului principal de a-si incasa creanta (n.a.)


Este executarea obligaţiunii însăşi. În acest sens trebuie avut în vedere:

a) Modul de executare: are loc în conformitate cu procedura civilă, creditorul obţinând o sentinţa de condamnare pe care o executa

b) Obiectul executării: executarea fiind pecuniară între obiectul obligaţiei şi cel în care se face executarea exista deosebire. Executarea purta asupra unei sume de bani şi numai indirect, prin anumite acţiuni, se ajungea la executarea în natură.

c) Locul executării obligaţiilor: este locul prevăzut în contract. În lipsă de prevedere, este locul unde creditorul poate intenta acţiunea, potrivit regulilor de competenţă.

d) Persoanele care participă la executare. În acest sens trebuie observat dacă cel obligat era sui juris sau alieni juris. Ipoteza obligatul sui juris survine în trei cazuri:

- în cazul în care chiar sui juris participa la contract; - în cazul în care la contract lua parte un sclav sau o persoana de

sub puterea lui sui juris; - la contract lua parte o persoana cel reprezenta pe sui juris.

Ultimele două ipoteze necesită o serie de precizări: * Când se obliga cineva aflat sub puterea lui pater familis. Pater

familis putea deveni creditor prin cei aflaţi sub puterea sa – liberi sau sclavi – deoarece se considera că tatăl a vorbit prin persoana fiului.

Dacă în dreptul vechi nu era posibil acest lucru, mai târziu necesităţile comerţului au dus la crearea acestui procedeu pe baza căruia fiul sau sclavul puteau să-l facă pe pater familis nu numai creditor, dar şi debitor. Pretorul a creat anumite acţiuni (5 la număr) in interesul negustorilor.

Acestea au purtat denumirea actiones adjecticiae, qualitatis, expresie care aparţine comentatorilor posteriori ai dreptului roman. Sunt acţiuni alăturate pentru ca fiul obliga pe P.F. (potrivit dreptului pretorian) dar se obliga şi pe el în acelaşi timp (potrivit dreptului civil). Creditorul avea astfel 2 debitori.

2.Principiul relativităţii contractelor Principiul relativităţii efectelor actelor juridice. Contractul încheiat

între unii, nici nu vătămă nici nu profită altora (Res inter alios acta aliis necque nocere necque prodesse potest) – consta în aceea că un contract nu produce efecte decât între părţile contractante54.

Părţi contractante erau considerate: - persoanele care au participat la act; - moştenitorii acestor persoane; - creditorii lor chirografari.

Orice alte persoane erau considerate terţi şi de aceea contractele nu produceau efecte faţă de ele.

Din acest principiu rezulta o serie de consecinţe: - interzicerea reprezentaţiunii în actele juridice; - nulitatea stipulaţiunii pentru altul; - nulitatea promisiunii pentru altul.

3.Principiul nereprezentării În vechiul drept roman nu exista instituţia reprezentării, iar P.F. nu

putea deveni debitor sau creditor în baza unui contract încheiat de o altă

54 Vl. Hanga, op. cit. p. 441, M Jakota, op. cit. p. 344


persoană. Reprezentarea a fost admisă numai în cazuri cu totul excepţionale.

Reprezentarea era mecanismul juridic prin care P.F. devenea creditor sau debitor printr-un contract încheiat de un alt P.F. Din punct de vedere al efectelor sale, reprezentarea era:

- perfecta – în cazul în care raportul juridic se stabilea direct între reprezentat şi terţ;

- imperfecta – în care caz raportul juridic se stabilea între reprezentant şi reprezentat pe de o parte şi terţ, pe de alta parte. În primul caz reprezentantul nu este parte; în cel de-al doilea caz, se

obliga şi are drepturi alături de reprezentat. Din punct de vedere al calităţii reprezentantului, reprezentarea este

activă (în cazul în care acesta intervine în contract în calitate de creditor) şi pasivă (în cazul în care intervine în contract ca debitor).

În baza principiului nereprezentării, dacă o persoană însărcinată de alta să încheie un contract, acesta (contractul) producea efecte numai între persoana însărcinată de alta să încheie un contract, şi terţ. Reprezentatul nu era parte în contract; era necesar ca după aceea prin operaţiuni ulterioare şi distincte, să se treacă asupra lui bunurile dobândite, în urma însărcinării primite de reprezentant. Evolutiv, s-a trecut de la principiul nereprezentării la reprezentarea imperfecta şi, mult mai târziu şi în puţine cazuri, la cea perfectă.

4. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul (nemo altieri stipulari potest). Deşi era interzis se stipula pentru altul (în folosul altuia). Încă în

epoca veche, pe cale indirectă s-a ajuns la acelaşi rezultat cu ajutorul lui stipulatio poene (stipulaţia unei despăgubiri). Aceasta era o stipulaţie prin care promitentul se angaja la o sumă de bani mai mare faţă de comitent, dacă primul contract nu se va executa. Deci se executa chiar un contract nul.

5. Principiul nulităţii promisiunii pentru altul (nemo alienum factum promittere potest). Pe cale ocolită, s-a ajuns la acelaşi rezultat deşi exista acest

principiu: nu a mai promis fapta altuia ci pe a sa (ex. că va face în aşa fel ca Tertius să-i dea lui Secundus un sclav), ori în aceasta forma contractul era valabil.

În raport cu principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, principiul nulităţii promisiunii pentru altul are o sferă de aplicare mai restrânsă, şi anume numai la contractele verbale. Mai târziu, în epoca dezvoltării economiei, la contractele de buna credinţă acest principiu nu s-a mai aplicat.

6. Actiunile noxale. În cazul acţiunilor noxale, era angajată responsabilitatea lui P.F. şi a

lui Dominus, prin fapta unei persoane aflate în puterea lor (potestas). Acestea puteau fi fiul de familie sau sclavul.

Păgubaşul, neputând chema în judecată pe sclav sau pe fiul de familie, se adresa direct părintelui sau stăpânului, cerându-i ori să repare paguba, ori să-l abandoneze pe autorul delictului.

Acţiunea noxală putea fi intentată şi pentru pagubele cauzate de animale.

Situaţia fiului de familie sau a sclavului se prezenta diferit, după cum era vorba de responsabilitatea contractuală sau cea delictuală.


În epoca clasică fiul de familie se putea obliga natural; civil, se putea obliga numai dacă avea lucruri personale (un peculiu castrense).

Sclavul se obliga numai natural. În materie delictuală atât fiul de familie cât şi sclavul se obligau

conform dreptului civil. Neavând bunuri ei răspundeau cu persoana lor. Cum delincventul se afla însă în puterea altuia, s-a pus problema în ce mod trecea de sub puterea lui P.F. pentru a intra în puterea acelui P.F. prejudiciat.

Sistemul noxalităţii şi cel al acţiunilor noxale a fost cel care a oferit soluţia practică .

7. Sistemul noxalităţii În sistemul noxalităţii P.F. avea două opţiuni:

a) Să părăsească delincventul, care putea să fie luat de victimă şi supus răzbunării sale. Părăsirea se numea noxae deditio. Stăpânul nu avea obligaţia de a preda pe delincvent ci era ţinut numai sa-l abandoneze.

b) Stăpânul putea să păstreze pe delincvent, în schimbul unei sume stabilite în urma unui acord prealabil cu victima, iar mai apoi prin lege. Delincventul era astfel sustras răzbunării (vindicta privata). 8. Sistemul acţiunilor noxale Acţiunile noxale s-au creat pentru a da posibilitate stăpânului să-şi

apere sclavul şi în acelaşi timp să evite plata pagubei. Victima avea la îndemâna o acţiune împotriva stăpânului, astfel încât cu aceasta ocazie putea să afle dacă stăpânul îşi apăra sau nu sclavul.

În caz de refuz din partea lui P.F. de a se judeca consecinţa era aplicarea abandonului noxal.

Categorii de acţiuni noxale: Acţiunile noxale erau deja cunoscute în Legea celor XII Table.

• acţiuni care nu sunt independente şi care sancţionează în mod obişnuit delictul comis (ex. actio furti nec manifesti – furtul neflagrant); acţiunea împotriva lui P.F.- denumita noxaliter.

• acţiuni copiate după acţiunile delictuale, care deveneau autonome. de exemplu actio pastu (paguba produsă de un patruped ) şi actio pauperie (pagubele cauzate de păscutul vitelor pe terenul altuia în sezonul secerisului). Condiţiile de exercitare a acţiunilor noxale:

- sa fie vorba de un delict privat. În cazul delictului public nu exista acţiune noxală şi nici răscumpărare;

- delincventul să fie comis de un alieni juri, de o persoană aflată în potestas, în manu sau în mancipio;

- delicventul să se găsească sub puterea lui P.F. contra căruia se intentează acţiunea noxală, în momentul lui litis contestatio. Situaţia se impunea pentru cazul în care delincventul se afla sub o altă putere în momentul comiterii delictului. În situaţia în care după comiterea delictului trece sub puterea altui P.F. acţiunea se va îndrepta asupra noului P.F. deoarece delictul îl urmează pe delincvent (noxa caput sequitur)

- victima să nu fi avut sub puterea sa pe delincvent, înainte de intentarea acţiunii, pentru că se presupune că altfel şi-ar fi exercitat dreptul de răzbunare asupra lui. Din aceste reguli rezultă următoarele consecinţe:


- acţiunea noxală este dată contra lui P.F. care la data procesului are sub puterea sa pe delincvent;

- acţiunea noxală se stinge prin moartea sclavului; - dacă sclavul este dezrobit între timp, se dă acţiune directă contra

lui; - când un liber devine sclav, se dă acţiune noxală contra stăpânului,

iar dacă o persoană sui juris este adrogat, obligaţia revine adrogantului. 9. Neexecutarea obligaţiilor Dacă efectul normal al obligaţiilor consta în executarea lor,

neexecutarea obligaţiilor ridica o serie de probleme în legătură cu răspunderea debitorului. In acest sens, este necesar sa se stabilească împrejurările care au dus la neexecutarea obligaţiunii şi în primul rând atitudinea subiectivă a debitorului.

Dacă neexecutarea se datorează vinei debitorului, atunci acesta trebuie sa plătească despăgubiri care se stabilesc, fie de către parţi (pe cale convenţională), fie de către judecător, cu ocazia judecării litigiului (daune interese convenţionale). Din practica cotidiană s-au conturat şase situaţii care pot apare în legătură cu neexecutarea obligaţiei, situaţii pentru care romanii au creat şase concepte juridice: cazul fortuit de forţă majoră, culpa, dolul, mora şi custodia55. Orice debitor care nu şi-a executat obligaţia se afla într-una din aceste situaţii, pentru care în unele cazuri răspunde de neexecutare iar în altele este exonerat de răspundere.

I.Cazul fortuit şi forţa majoră Prin termenul Casus, romanii întelegeau o împrejurare, un fapt

neprevăzut, ce intervenea fără voinţa debitorului. Faptele în acest gen, enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două categorii:

a) cazul fortuit (casus minor), intervine fără voinţa debitorului şi duce la dispariţia lucrului astfel încât, debitorul nu-şi mai poate executa obligaţia, deşi a luat măsurile obişnuite de pază (ex. furtul sclavului datorat).

b) forţa majoră (casus major), numită şi damnum fatale sau vis major este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non

potest). Textele romane indica numeroase cazuri de forţă majoră: incendii, inundaţii, cutremure, atacul unor bande, atacul inamicului.

Din compararea celor două situaţii rezultă că, în cazul fortuit se poate evita cauza generatoare de pierdere a

obiectului obligaţiei, prin măsuri excepţionale de pază, în timp ce forţa majoră nu poate fi prevenită indiferent ce măsuri se iau.

Oricum în ambele cazuri, obiectul obligaţiei dispare fară vina debitorului. Această situaţie este desemnată prin termenul “imposibilitate de executare” şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului. Această regulă se aplică doar în cazul obligaţiei al cărui obiect este un lucru individual determinat. Obligaţia nu se va stinge când are ca obiect lucruri de gen, conform principiului genera non pereunt.

II. Culpa În materie de obligaţii prin culpă se înţelege neglijenta sau

neîndemânarea manifestată de cineva printr-o acţiune sau abstenţiune.

55 C. St. Tomulecu, op. cit. p. 246.


Încă din epoca veche romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală.

Conform legii Aquilia, culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt comis din greşeala sau cu intenţia de a produce o pagubă. Deci esenţa culpei delictuale este provocarea unei pagube prin acţiunea delincventului. În aprecierea comportării acestuia se ţine seama de cea mai mică greşeală (culpa levissima)56. În materie delictuală nu se pune problema răspunderii pentru omisiuni. Până la comiterea faptei păgubitoare, între părţi nu exista nici o legătură juridică şi prin urmare nici o obligaţie.

Dimpotrivă, culpa contractuală consta în neglijenţa sau în neîndemânarea celui ce s-a obligat prin contract. În acest caz, ceea ce se apreciază este comportarea debitorului faţă de lucrul datorat, în intervalul de timp cuprins între încheierea contractului şi momentul în care obligaţia trebuia să fie executată. Dacă în acest interval de timp prin acţiunea sau abstenţiunea sa, neglijentă sau neîndemânatică, debitorul provoacă dispariţia lucrului datorat, era găsit în culpă şi trebuia sa plătească daune interese. Se observă că în materie contractuala debitorul răspunde şi pentru abţinerile sale. Această regulă s-a impus mai târziu, aşa încât la origine, chiar şi în materie contractuală, culpa se manifestă numai sub forma unei acţiuni57, şi ca atare, debitorul era ţinut să plătească daune interese, numai când lucru datorat pierea datorită acţiunii sale neglijente. Comentatorii romani au considerat că în contractele de drept strict debitorul era ţinut numai pentru culpa in faciendo nu şi pentru culpa in omitendo sau in non faciendo. Mai târziu, prin jurisprudenţă s-a impus treptata răspunderea debitorului pentru omisiunile sale, pentru ca în final să se contureze regula că în contractele de drept strict (vânzare, societate) debitorul răspunde numai pentru faptele sale iar în contractele de bună credinţă (depozit, mandat), el răspunde atât pentru faptele pozitive cât şi pentru omisiuni.

În dreptul lui Justinian se introduce o noua distincţie în materie, respectiv:

• culpa lata, vina grosolană, majoră, pe care nu ar comite-o nici cel mai neîndemânatec administrator;

• culpa levis, este o vina uşoară, care poate îmbrăca, la rândul ei, doua forme: culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto.

Criteriul de distincţie între cele două forme de culpă stă în aprecierea vinovăţiei debitorului. În cazul culpei levis in abstracto comportarea debitorului faţă de bun se compara cu cea a unui bun pater familis (gospodar), în timp ce la culpa levis in concreto comportarea debitorului se compara cu modul în care acesta îşi administra celelalte bunuri.

Rezulta ca aprecierea culpei in abstracto are consecinţe mai grave faţă de debitor căci el este ţinut pentru orice neglijenţă.

În al doilea caz situaţia debitorului este mai uşoară căci nu va fi găsit în culpă dacă şi în administrarea bunurilor proprii manifesta o uşoară neglijenţă.

III. Dolul Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de

natura a provoca pieirea lucrului datorat. Criteriul de distincţie între dol şi

56 A.E. Giffard R.Villers; Droit romain et ancien droit francais (obligationes), Paris, 1976, p. 339. 57 E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 105.


culpa stă în aspectul intenţional. În cazul dolului vinovăţia îmbrăcă forma intenţiei, pe când în culpă lipseşte elementul intenţional. Debitorul răspunde pentru dol chiar şi în contractele unde nu are interes (mandat, depozit). Dacă debitorul are interes în contract (fiducice, comodat) atunci va răspunde atât pentru culpă cât şi pentru dol. Rezultă că răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilităţii.

IV. Mora Mora debitoris (întârzierea debitorului) este o alta modalitate de

neexecutare a obligaţiei. Pentru că debitorul să se afle în întârziere, este necesar ca datoria să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei debitorului. În epoca lui Justinian, pe lângă condiţia întârzierii vinovate a debitorului, se mai cerea să existe şi o somaţie din partea creditorului numită interpellatio.

În dreptul feudal, pornind de la un text a lui Papinian, s-a formulat principiul conform căruia des interpellatio pro homine (termenul somează pe debitor), adică dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, este considerat în întârziere de drept. Principalul efect al morei era perpetuarea obligaţiei (perpetuatio obligationes). Aceasta însemna că pieirea lucrului, chiar în caz fortuit, nu stingea obligaţia debitorului. În epoca lui Justinian acest mod de a judeca lucrurile a fost amendat în sensul că, debitorul pus în întârziere se eliberează de obligaţie, dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi în mâinile creditorului.

Din momentul executării obligaţiei, efectele morei se sting. Mora creditores. Creditorul era pus în întârziere atunci când, fără

motiv, refuza să primească plata la termenul şi locul stabilit. Întrucât refuzul creditorului putea cauza anumite prejudicii debitorului, încă din vechiul drept i s-a recunoscut celui din urma dreptul de a formula unele pretenţii faţă de creditor (despăgubiri pentru întreţinerea sclavului, pe care trebuia să-l reprimească, de exemplu).

Principalul efect a morei creditorului constă în faptul că din momentul punerii în întârziere debitorul nu mai răspundea pentru culpa sa, fiind ţinut în continuare sa răspundă doar pentru dol.

De asemenea debitorul nu mai era obligat sa păstreze lucrul aşa încât îl putea abandona. Mora creditorului avea drept consecinţă stingerea efectelor morei debitorului.

V. Custodia Este forma specială de răspundere. Debitorul ţinut de custode

trebuia să plătească daune interese chiar dacă lucrul pierise fără vina lui. El răspundea pentru cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră, în dreptul clasic debitorul era ţinut pentru custodie în numeroase cazuri (meseriaşii, comodatarii, pentru că primeau salariu sau realizau profit). Sancţiunea neexecutării obligaţiei A. Daune interese judecătoreşti

În cazul în care nu-si executa obligaţia şi nu interveneau situaţiile care să-l scutească de răspundere, creditorul intenta o acţiune personală (in personam) prin care cerea debitorului să facă plata. Sentinţa de condamnare avea un caracter pecuniar, aşa încât, în situaţia ca obiectul obligaţiei avea alt obiect decât o suma de bani sau izvora dintr-un delict, judecătorul trebuia să procedeze la o evaluare a creanţei. Suma de bani pe care debitorul trebuia sa o plătească în baza hotărârii judecătorului, era desemnată sub numele de daune interese judecătoreşti.


Suma de bani la care era condamnat pârâtul era apreciată de judecător în moduri diferite:

- valoarea reala a lucrului datorat era apreciată fie în momentul lui litis contestatio, fie n momentul pronunţării sentinţei (de ex. accesorii care au sporit valoarea lucrului).

- în cazul condamnării subiective, judecătorul aprecia atât paguba suferita (damnum), cât şi câstigul de care a fost privat reclamantul (lucrul). Plecând de la aceşti doi termeni, au fost create mai târziu expresiile

damnum emergens (paguba care se arată) şi Ilucrum cesans (câştigul care lipseşte).

B. Daune interese convenţionale Unele părţi încheiau o stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsa)

prin care fixau valoarea despăgubirii pe care debitorul trebuia să o plătească în cazul neexecutării obligaţiei izvorâtă din stipulaţiunea principala.

Sistemul evaluării convenţionale a despăgubirilor presupunea existenta a două stipulaţiuni.

Prima are ca efect naşterea unei obligaţiuni de dare sau de facere, iar cea de-a doua fixează despăgubirea pe care debitorul trebuie să o plătească în cazul neexecutării primei stipulaţiuni.

Stipulatie poene oferea mai multe avantaje creditorului: • în cazul neexecutării obligaţiei creditorul era scutit de a proba

prejudiciul pe care l-a suferit; • obligaţia nu se stingea în cazul pieirii fortuite a lucrului datorat.

Stipulaţia primă avea şi altă funcţie: ea putea fi utilizată pentru a se face executorie o stipulaţie nulă (stipulaţie pentru altul). În acest caz stipulaţiunea se încheia în scopul ocolirii principiului relativităţii contractelor. VI. 3. Stingerea obligaţiilor

Obligaţiunile se sting pe mai multe căi: căi voluntare şi căi

nevoluntare. Această clasificare a modurilor de stingere a obligaţiilor are la bază prezenţa, respectiv absenţa elementului volitiv – voinţa părţilor.

Căile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor (voluntare) sunt: plata, darea în plată, compensaţiune, remiterea de datorie, contrarius consensus, termenul extinctiv şi condiţia rezolutorie.

Modurile nevoluntare de stingere sunt: imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea şi prescripţia.

O altă clasificare desinge modurile de stingere a obligaţiilor în moduri de drept civil (produc efecte ipso iure) şi moduri de drept pretorian (produc efecte exceptionis ope).

În sfârşit, o altă clasificare mai era şi aceea în moduri formale şi moduri neformale. Pe baza principiului simetriei, obligaţiile născute din contracte formale nu se stingeau prin plata, ci necesitau îndeplinirea unei solemnităţi opuse celei care le dăduse naştere.

1.Plata


Prin plata se înţelege executarea prestaţiunii care făcea obiectul obligaţiei, cum ar fi: transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea unei lucrări etc.

Pentru ca plata sa fie validată trebuiau îndeplinite anumite condiţii: a) Cine putea face plata? - Plata o putea face nu numai debitorul ci şi

oricare alta persoană, chiar împotriva voinţei debitorului. În cazul transmiterii proprietăţii unui lucru, cel care plătea (solvens) trebuia să fie proprietarul lucrului şi să aibă capacitatea de a înstrăina.

b) Cui trebuia făcută plata? – Plata se făcea creditorului sau împuternicitului acestuia. Creditorul trebuia să fie o persoană capabilă să primească plata, astfel acesta nu era valabilă, obligaţia nestingându-se iar debitorul ar fi fost nevoit să plătească a doua oara. Împuterniciţii puteau fi legali (tutore, curator) sau convenţionali (mandatar).

c) Obiectul plăţii, trebuia să fie chiar obiectul obligaţiei, altfel creditorul nu ar fi putut fi silit să primească altă prestaţiune decât cea rezultată din obligaţie. În vechiul drept roman, în care se aplica principiul simetriei, plata se

făcea prin acte formale simetrice celor prin care se crease obligaţia. Aceste moduri de plata erau:

• solutio per aes et libram (plata prin aramă şi balanţă); • acceptilatio verbală; • acceptilatio literală.

Plata făcuta fără respectarea acestor forme nu era valabilă, deci nu absolva pe creditor care era ţinut să execute obligaţia a doua oara.

La sfârşitul Republicii plata s-a debarasat de aceste forme solemne şi a devenit liberatoare prin simpla sa efectuare.

2. Datio în solutum (darea în plată). Consta în operaţia juridică prin care debitorul se elibera de obligaţie

dându-i creditorului un alt lucru decât cel datorat. În principiu, înlocuirea obiectului obligaţiei avea loc cu consimţământul creditorului (datio in solutum voluntaria). În timpul lui Justinian a apărut datio în solutum necesaria. Instituţia dării în plată a apărut în favoarea creditorilor, fiind mijlocul de a pune stăpânire pe pământurile debitorilor.

3. Novaţiunea Este un mod de stingere a obligaţiei care consta în înlocuirea unei

obligaţii vechi cu o obligaţiune nouă. Daca novaţiunea avea loc printr-un contract, ea purta denumirea de novaţiune voluntară (contractuală), iar dacă se realiza în cazul lui litis contestatio, purta denumirea de novaţiune necesară.

Deoarece prin intermediul novaţiunii o obligaţie naturală se transforma într-una civilă sau, obligaţia civilă de bună credinţă se transforma într-una de drept strict, situaţia debitorului se înrăutăţea în vreme ce creditorul îşi consolida situaţia.

Întrucât novaţiunea se realiza printr-un contract, pentru validitatea ei trebuiau satisfăcute toate condiţiile contractului a cărui forma o îmbracă. În afară de acestea, mai existau şi o serie de condiţii speciale, respectiv:

• existenţa unei obligaţii vechi; • existenţa unei obligaţii noi; • aceeaşi datorie (idem debitum). În timpul lui Justinian se admite

schimbarea obiectului obligaţiei vechi (aliquid novi) de fapt


schimbarea unuia din elementele raportului de obligaţie. Sub acest aspect, distingem:

a) novaţiunea între aceleaşi persoane (novatio inter easdem personas);

b) novaţiunea între noi persoane (novatio inter novas personas). • intenţia de a nova (animus novandi).

4. Compensatiune Era un mod de stingere a doua obligaţiuni reciproce, până la

concurenţa celei mai mici, executarea purtând numai asupra diferenţei. Compensaţiunea intervine deci, atunci când două persoane sunt în

acelaşi timp, una faţă de alta, debitor şi creditor. Compensaţiunea era de trei feluri: voluntara (recunoscută de

judecător la cererea părţilor), judecătorească (pronunţată la cererea unei singure părţi chiar dacă cealaltă se opune) şi legală (proclamată de judecător cu de la sine putere).

În dreptul vechi, compensaţia nu era admisă şi nu a pătruns decât cu dificultate in practica. În epoca clasică compensare avea loc în cazuri limitate şi încă nu era bine definită. În perioada de apogeu a dreptului clasic, compensaţia voluntară a luat o largă răspândire.

5.Remiterea de datorie (iertarea de datorie) Renunţarea de către creditor la creanţa sa constituie remiterea sau

iertarea de datorie. Remiterea de datorie avea un caracter convenţional care implica

consimţământul debitorului. Se realizează în două moduri: unul formal şi altul neformal.

Modurile formale erau: solutio per aes et libram; acceptilatio literala şi acceptilatio verbală, adică în aceleaşi moduri în care se făcea şi plata şi producea aceleaşi efecte. Remiterea de datorie era considerată imaginaria solutio.

Ca mod neformal de remitere a datoriei este cunoscut pactul de non petendo (ca să nu ceară).

Este o convenţie între debitor şi creditor, prin care ultimul renunţa a mai cere plata datoriei. Uneori acest pact se forma şi tacit. Această stingere avea loc exceptionis ope. La început acest tip de convenţie nu produce efecte dar mai târziu ca urmare a reformelor pretorului, prin edictul sau de pactes, pactul a fost folosit ca mijloc de remitere a datoriilor.

6. Contrarius consensus (acordul contrar) Era o convenţie prin care părţile renunţau la un contract consensual.

Acest mod de stingere se aplica numai în anumite ipoteze. Se cerea, ca o condiţie existentă, unui contract consensual, reciprocitatea consimţământului extinctiv şi neexecutarea obligaţiei în parte.

Termenul extinctiv (dies ad quem) şi condiţia rezolutorie (condicio ad quam) au fost elemente accidentale ale contractelor.

În ce priveşte modurile nevoluntare de stingere a obligaţiunilor se reţin:

7. Imposibilitatea de executare Obligaţia se stingea când executarea ei devenea imposibilă. Acest

lucru se întâmpla în cazul în care obiectul obligaţiei era un lucru cert individual determinat. Debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru cert este eliberat prin pieirea lucrului).

Imposibilitatea de executare putea fi materială, fizică (moartea sclavului) sau juridică (când sclavul a fost dezrobit).


Pieirea lucrului nu ducea la stingerea obligaţiei în cazul când debitorul era pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei. Totodată, imposibilitatea trebuia să nu-i fie imputabilă debitorului.

În cazul în care obiectul obligaţiei purta asupra unui lucru de gen, obligaţia nu se stingea prin pieirea acelui lucru (genera non pereant).

8. Confuziunea Consta în întrunirea asupra aceleiaşi persoane atât a calităţii de

creditor cât şi a celei de debitor, în acelaşi raport juridic obligaţional (ex. debitorul moşteneşte pe creditorul său). Acest fapt creează o imposibilitate de executare care are ca efect stingerea obligaţiei.

9. Moartea Obligaţiile erau considerate netransmisibile ca urmare a faptului ca

reprezentau o legătură strict personală între creditor şi debitor. Din aceasta cauză, moartea ducea la stingerea obligaţiei. Pentru a evita aceasta situaţie creditorul se folosea de dreptul de a se opune cu forţa la înmormântarea debitorului, silindu-i astfel pe moştenitori să plătească datoria respectivă.

În timpul lui Justin această procedură a fost interzisă, dar în timpul împăratului Justinian a fost reintrodusă.

În scopul evitării netransmisibilităţii obligaţiei a mai fost folosit procedeul pluralităţii de creditori, al debitorilor solidari sau a mai multor garanţi pentru aceeaşi datorie. Cu toate acestea, consecinţele stingerii datoriilor erau atât de neconvenabile încât s-a acceptat principiul transmisibilităţii obligaţiilor58.

Principiul transmisibilităţii nu era totuşi permis în următoarele situaţii: creanţele născute pe baza anumitor delicte; creanţa lui ad stipulator (creditorul accesor) nu se transmite

urmaşilor săi. 10. Capitis deminutio Capitis deminutio stingea datoriile celui lovit de una din formele

acestei incapacităţi. În cazul unei adrogaţiuni, se transmitea la adrogant numai creanţele adrogatului; în schimb datoriile se stingeau.

Pentru a înlătura aceasta soluţie nefavorabilă creditorilor, pretorul a intervenit în favoarea lor stabilind că nu se vor putea dobândi bunurile incapabilului decât după plata datoriilor lui, care avea loc în limita acestor bunuri.

11. Prescripţia extinctivă În vechiul drept roman, obligaţiile fiind perpetui, nu puteau fi stinse

prin ajungerea la termen (ad tempus deberi non potest) nu se poate datora până la termen. Dar odată ajunsă la termen, obligaţia se putea stinge pe baza legii simetriei inverse a formelor. De la această regula au existat două abateri:

a) Cazul lui actio auctoritas (acţiunea în garanţie). Actio auctoritas sancţiona obligaţia de garanţie a vânzătorului

împotriva evicţiunii; această acţiune se stingea prin trecerea a 2 ani, respectiv un an, începând din momentul când avea loc transmiterea proprietăţii, după cum era vorba de bunuri imobile, sau mobile.

c) Cazul lui sponsor şi fideipromissor din Italia. Potrivit legii Furia de sponsu, obligaţia acestor garanţi înceta după trecerea a 2 ani de la scadenţă.

58 I. M. Anghel, op. cit. p. 234


Acţiunile honorarii, care apar în epoca clasică sunt sancţionate numai 1 an, deoarece atât dura şi puterea (mandatul) magistraţilor care o acordau.

În dreptul post clasic, încetează aplicarea principiului perpetuităţii obligaţiilor, astfel încât ele devin prescriptibile.

Printr-o constituţie imperială a împăratului Honoriu şi Theodosiu I, acţiunile se prescriau în termen de 30 de ani.

VI. 4. Transferul obligaţiilor

Aşa cum, romanii nu au admis transmiterea obligaţiilor pentru

cauza de moarte, tot aşa nu au admis multa vreme, transmiterea obligaţiilor între vii59. Netransmiterea obligaţiei între vii corespunde concepţiei romane primitive conform căreia, obligaţia era o legătură cu totul specială atât de strânsă, încât nu putea fi modificată în nici un fel. În condiţiile unei economii agrare rudimentare, rigiditatea obligaţiei apare ca o consecinţă firească. Spre sfârşitul Republicii odată cu dezvoltarea ampla a comerţului mediteranean, concepţia primitivă devine anacronică. Datorită creşterii ritmului afacerilor creanţele tind să ocupe un loc din ce în ce mai important în patrimoniul celor mai bogaţi. De aici interesul acestora că obligaţiunea să devină mai mobilă, pentru ca şi drepturile de creanţă, ca şi lucrurile corporale să poată fi vândute, donate sau date în plată60.

Pentru realizarea transmiterii creanţelor şi a datoriilor ei au recurs la două procedee juridice, pe care le-au deturnat de la scopurile iniţiale: novaţiunea şi mandatul judiciar.

A. Cesiunea de creanţă Prin cesiunea de creanţă se înţelege convenţia prin care creditorul

cedează unui terţ dreptul său de creanţă pe care îl are contra debitorului. Părţile acestui act juridic sunt: cedantul (vechiul creditor), cesionarul (noul creditor) şi debitorul cedat. Cesiunea de creanţă poate îmbrăca forma unei donaţii, a unei vânzări sau a unui împrumut, având după caz, caracter oneros sau gratuit.

În epoca veche, operaţiunea juridică a cesiunii de creanţă s-a realizat prin intermediul novaţiunii prin schimbare de creditor.

Cesiunea de creanţă se aplica numai drepturilor de creanţă nu şi drepturilor reale care presupuneau moduri speciale de înstrăinare.

O dată cu acceptarea reprezentării în justiţie, în perioada clasică, s-a trecut la folosirea procedeului mandatului in rem suam, care putea fi de doua feluri: cognitio in rem sua şi procuratio in rem suam, după cum era vorba de un cognitor (reprezentant numit în forme solemne) sau de un procurator (care nu era numit în forme solemne).

I se spunea in rem suam deoarece cesionarul (mandatarul), nu trebuia sa dea socoteala cedantului (mandant), el încasând suma respectivă în interesul sau.

Mandatul in rem suam a cunoscut trei etape în dezvoltarea sa: 1. Sistemul cesiunii de actiune. Mandatarul (cesionarul) nu

dobândea un drept propriu asupra creanţei decât în momentul când 59 Gaius, 4.34 �i 2.38, citata de E. Molcut, D. Oancea in op. cit. p. 119. 60 G. Hubrecht, Manuel de droit romain. Les obligations, Paris, 1943, p. 213, citat de E. Molcut, D. Oancea in op. cit p. 119


creanţa ajungea la scadenţă. Între cesiune şi exercitarea obligaţiei exista un interval de timp în care mandatul putea fi revocat ori ca cedantul sau cesionarul să decedeze. În acest interval de timp dreptul rămânea mai departe în patrimoniul creditorului cedant iar cesionarul apărea ca un simplu mandatar care lucra în numele titularului. În afară de aceasta, se putea ca debitorul să opună cesionarului o compensatiune.

2. Sistemul acţiunilor utile Spre deosebire de mandatul in rem suam, unde cesionarul nu avea acţiuni proprii în sistemul acţiunilor utile acesta are acţiuni proprii (acţiuni intentate în nume propriu). Acestea nu depind de soarta mandatului, cedantul ne putând să le revoce.

Şi acest sistem prezenta dezavantaje, deoarece acţiunile directe rămâneau asupra mandantului, fapt ce îi permitea să ceară debitorului executarea obligaţiei în favoarea sa şi în dauna cesionarului. Totodată, debitorul avea posibilitatea să plătească datoria executând obligaţia în favoarea mandantului (cedentului).

Din aceasta cauza sistemul a trebuit să fie perfecţionat. În timpul lui Justinian sunt înlăturate inconvenientele sistemului acţiunilor utile, printr-o somaţie făcută de cesionar debitorului cedat, acesta ne mai putându-se elibera prin executarea obligaţiei în favoarea cedantului. În acelaşi timp, cedantul nu mai putea intenta acţiune directă împotriva debitorului cedat.

B. Cesiunea de datorie Cesiune de datorii nu putea avea loc prin procedee directe,

folosindu-se în acest scop novaţiunea prin schimbare de debitor şi mandatul judiciar (procuratio in rem suam). În ambele cazuri era necesar consimţământul creditorului.

VI. 5. Garanţiile

Garanţiile sau siguranţele sunt acele instituţii juridice care

corespund masurilor luate de creditori pentru a se pune la adăpost de consecinţele insolvabilităţii debitorului. Ele sunt de doua feluri:

• garanţii personale – constau în a adăuga debitorului principal unul sau mai mulţi debitori accesori (garanţi) şi au constituit cel mai vechi tip de garanţii.

• garanţii reale – constau în afectarea provizorie a unui lucru care aparţine debitorului, creditorului, în scopul garantării creanţei pe care o avea. Garanţiile reale apar în perioada de apogeu a Republicii. Sub aspectul siguranţei, garanţiile reale erau mai avantajoase decât

cele personale. Daca la garanţiile personale pentru creditorul garantat se mai adaugă un debitor în plus care, la rândul lui putea fi insolvabil, în cazul garanţiilor reale, creditorul devenea titular al unui drept real (prin transmiterea proprietăţii sau constituirea unui drept). Din această deosebire de situaţii rezultă avantajele creditorului titular al unei garanţii reale: patrimoniul debitorului constituia gajul comun al tuturor creditorilor chirografari. În cazul în care bunurile debitorului nu acopereau datoriile, fiecare creditor primea numai o parte din creanţă sau nimic. Prin urmare creditorii chirografari erau supuşi riscurilor insolvabilităţii.

Creditorii ale căror garanţii sunt asigurate printr-o garanţie reală, dispuneau de un drept de preferinţă asupra preţului obţinut din vânzarea acelor drepturi reale. Pe de alta parte, aceeaşi creditori aveau şi un drept


de urmărire a bunurilor înstrăinate de debitor indiferent daca înstrăinarea se făcea cu bună sau rea credinţă, în timp ce creditorii, chirografari puteau urmări bunurile debitorului numai dacă acesta le înstrăina cu rea credinţă.

I. Garanţiile personale Garanţiile personale se realizau prin adăugarea la un debitor a

unuia sau mai mulţi garanţi (debitori accesori). Garanţiile personale erau trei la număr, fiecare purtând denumirea contractului care intervenea:

A. Sponsio era una din garanţiile care se aplică în epoca veche romana. Garantul, care se chema sponsor, nu putea fi decât cetăţean roman. Constituirea lui sponsor avea loc consecutiv încheierii unui contract numit sponsio (forma veche a stipulaţiunii). Creditorul îl întreba pe garant dacă promitea acelaşi lucru pe care debitorul îl promisese. Răspunsul afirmativ spondeo (promit) îl făcea pe sponsor debitor accesor garant.

B. Fidepromissio era cea de a doua garanţie cunoscută în epoca veche şi se constituia în acelaşi mod, ca şi sponsio fiind înlocuit doar acceptul prin termenul fidepromitto (promit cu bună credinţă). Această formă de garanţie s-a născut în urma extinderii relaţiilor comerciale cu peregrinii, în favoarea creditorilor peregrini care nu aveau jus comercii.

Ambii garanţi – sponsorul şi fidepromisorul aveau o situaţie grea întrucât creditorii li se puteau adresa direct, fără ca să ceară, în prealabil debitorului principal executarea obligaţiei. În plus, ei nu aveau o acţiune în recurs împotriva debitorului principal a cărui datorie o plătiseră.

În cazul mai multor garanţi, fiecare din ei era ţinut să plătească întreaga datorie, fără a putea cere celorlalţi partea lor contributivă.

Acest sistem păgubitor pentru debitorii garanţi a constituit subiectul unei lupe sistematice între patricieni şi plebei, la capătul căreia situaţia garanţilor a suferit ameliorări prin patru legi consecutive:

• Legea Publilia, a dat dreptul garantului care se obliga prin sponsio, de a se întoarce împotriva debitorului principal, dacă într-un anumit termen, acesta din urma nu-i remitea ceea ce a plătit creditorului pentru el.

• Legea Appuleia, care se aplica atât garanţilor care se obligau prin sponsio cât şi celor obligaţi prin fidepromissio. Întrucât garanţii erau obligaţi solidar şi creditorul putea să urmărească pe oricare din ei pentru întreaga datorie, fără ca cel executat să se poată întoarce împotriva celorlalţi cogaranţi, Legea Appuleia, a pus la dispoziţia garantului executat o acţiune prin care le cerea celorlalţi garanţi partea lor contributiva.

• Legea Furia de sponsu, relativa la garanţiile personale, cuprinde o dispoziţie prin care prevedea că datoria se va împărţi între garanţi indiferent dacă sunt sau nu solvabili61. Printr-o a doua dispoziţie legea prevedea ca obligaţia lui sponsor şi fidepromissor nu se menţinea decât pentru o perioadă de doi ani.

• Legea Cicereia, prin care creditorul a fost obligat să dea o declaraţie privitoare la numărul garanţilor şi la valoarea datoriei. Legea se aplica atât la sponsori, cât şi la fidepromisori şi s-a dat pentru a facilita aplicarea legilor Publilia şi Appuleia. C. Fideiussio

61 C.St. Tomulecu, Drept privat roman, T.U.B., Bucuresti, 1973, p. 262.


Apărută în epoca clasică alături de celelalte două tipuri de garanţii personale, ea a fost creată în scopul ocolirii dispoziţiilor legale evocate anterior, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile lor.

Forma era asemănătoare, numai că la întrebarea creditorului dacă promite acelaşi lucru, garantul dacă aproba, răspundea prin cuvântul fideiubeo (consimt pe cuvântul meu). Fideussio era un procedeu formal de garanţie, la fel ca pactul de constituit, receptum argentariorum s.a. care erau procedee neformale de garanţie.

Cu timpul, în interesul garantului (fideiusorului) s-au creat beneficiul de diviziune, beneficiul de cesiune de acţiuni şi beneficiul de discuţiune.

* Beneficiul de diviziune acordat printr-o constituţie a împăratului Hadrian, în cazul existenţei mai multor cogaranţi (cofideiusori) oferea posibilitatea celui urmărit de creditor să ceară ca datoria să se împartă între garanţii în viaţa şi solvabili în momentul lui litis contestatio.

* Beneficiul de cesiune de acţiuni, consta în dreptul garantului care a plătit datoria, de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva debitorului principal, pentru a se putea întoarce împotriva acestuia din urma. Acest beneficiu s-a realizat prin cererea garantului de a se înscrie o excepţiune de dol în formula folosită de creditor pentru executarea garantului: dacă creditorul refuza transmiterea acţiunilor pe care le avea, garantul paraliza acţiunea acestuia de executare. Transmiterea acţiunilor avea loc fie printr-o novaţiune, fie printr-un mandat in rem suam.

* Beneficiul de discuţiune consta în dreptul garantului de a-i cere creditorului să-l urmărească mai întâi pe creditorul principal şi numai dacă acesta nu plăteşte să se îndrepte împotriva sa. Până la Justinian acest sistem nu s-a putut aplica datorită efectului extinctiv a lui litis contestatio. Creditorul trebuia să aleagă între debitor şi garant, întrucât dreptul său odată dedus în justiţie, se stingea în întregime62. Dacă creanţă nu era acoperită în întregime de către cel ales de creditor, el nu se putea întoarce spre celalalt pentru completarea datoriei.

Desfiinţând efectul extinctiv al lui litis contestatio printr-o constituţiune dată în anul 531e.n. Justinian a pus capăt acestui sistem echivoc, oferind posibilitatea creditorului să-i urmărească pe rând, atât pe debitorul principal, cât şi pe debitorul accesor, până la obţinerea plaţii integrale a obligaţiei.

II.Garanţii reale Garanţia reală era un procedeu juridic prin care debitorul atribuia un

lucru creditorului său, fie sub forma transmiterii dreptului de proprietate sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unui drept de ipotecă, cu efectul ca la scadenţă dacă debitorul nu plăteşte, creditorul săse poate despăgubi valorificând lucrul atribuit, de preferinţa faţă de creditorii chirografari.

Garanţiile reale erau: A. Fiducia cum creditore (fiducia cu creditorul) se realiza prin

transmiterea lucrului de către debitor către creditorul său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in jure cessio, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promitea ca la scadenţă să retransmită debitorului lucrul dacă cel din urmă îşi plătea datoria.

62 E.Molcut, D.Oancea, op. cit. p. 126.


Fiducia prezenta marele avantaj pentru creditor pentru faptul că îl ocrotea în mod desăvârşit prin transmiterea proprietăţii de către debitor. Pe aceasta îl dezavantaja întrucât pierzându-şi dreptul de proprietate nu avea împotriva creditorului decât o acţiune personală.

B. Gajul (pignus), forma perfecţionată de garanţie, se naşte din contractul de gaj; debitorul remite creditorului său posesiunea unui lucru, prin tradiţiune, transmitere însoţita de o convenţie prin care creditorul se obliga să retransmită posesiunea supra lucrului dacă debitorul îşi va plăti datoria la scadenţă.

Prin intermediul contractului de gaj creditorul dobândeşte posesiunea lucrului dat în garanţie şi în acelaşi timp devine debitorul condiţional al lucrului.

Debitorul continua să rămână proprietar şi de aceea nu mai este expus să suporte o eventuală insolvabilitate a creditorului gajist.

Întrucât se transmitea numai posesiunea, debitorul folosea acţiunea în revendicare pentru a obţine restituirea lucrului.

Gajul era accesibil şi peregrinilor (spre deosebire de fiducie) şi se aplica şi lucrurilor nesusceptibile de proprietate quiritară.

Gajul nu a fost sancţionat de la început. Mai târziu gajul a fost sancţionat rin interdictele pretorului care ocroteau dreptul de retenţie a lui jus possidenti, pe care îl avea creditorul gajist63. După Legea Aebuţia, gajul a fost sancţionat cu o acţiune personala.

Gajul a devenit garanţie reală abia în dreptul lui Justinian, când s-a acordat acţiune ipotecară şi creditorului gajist.

C. Ipoteca Faţă de gaj, ipoteca prezintă avantajul că lăsa lucrul afectat în

posesia debitorului şi numai dacă acesta nu-şi plătea datoria la scadenţă, creditorul ipotecar avea dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l vinde.

Deşi numele este grecesc, instituţia a existat la Roma încă din sec. I î.e.n. purtând acelaşi nume ca şi gajul (pignus), ca fiind de fapt un derivat al gajului, o extindere a lui pignus. Dacă fiducia era dezavantajoasă debitorului, gajul îl dezavantaja pe creditor şi, de aceea, pentru a corecta cele două situaţii, a fost creată ipoteca.

Prima faza din evoluţia epotecii a constituit-o dreptul de retenţie, dreptul latifundiarului de a retine inventarul agricol al arendaşului – invecta et illata (animale mănate şi lucruri aduse), dacă la scadenţă nu plătea arenda.

Bunurile nu intrau în posesia latifundiarului ci rămâneau în stăpânirea colonului agricol care lucra pământul cu ajutorul lor, dar proprietarul pământului avea drept de retenţie asupra lucrurilor dacă colonul ar fi vrut sa le ia de pe terenul arendat.

Acest drept de retenţie se aplica şi bunurilor chiriaşului unei clădiri. Având un câmp de acţiune limitat (moşia, casa) dreptul de retenţie

prezintă inconveniente, fapt pentru care sistemul s-a perfecţionat prin crearea de noi mijloace juridice, de natură să apere interesele latifundiarilor:

* Interdictul Silvian, dădea posibilitatea proprietarului pământului să intre în posesia inventarului agricol dacă arenda nu era plătită la scadenţă.

63 C.St. Tomulescu, op. cit. p. 599.


Latifundiarul putea intra în posesia lucrurilor chiar dacă erau luate de pe fond. Acest drept conferit proprietarului se numea hypoteca.

* În faza a III-a, pentru a se putea urmări bunurile de inventar la terţii achizitori, a fost creată acţiunea serviană (actio serviana). Pe baza acesteia, proprietarul pământului putea fi pus în posesia bunurilor folosite de arendaş chiar dacă fuseseră vândute unor terţe persoane .

*Actiunea quasiserviana. Acţiunea serviană opera numai raporturile dintre proprietarii de pământ şi arendaşi. Prin acţiunea quasiserviana ipoteca s-a generalizat, aplicându-se raporturilor dintre orice creditori şi orice debitori, cu condiţia ca părţile să încheie o convenţie speciala in vederea garantării datoriei. Acţiunea quasiserviana este numită şi acţiune ipotecara.

Ipoteca s-a dovedit un instrument juridic superior gajului şi fiduciei înlăturând inconvenintele constatate la acestea. Ipoteca nu lipsea debitorul de lucrul necesar, pe care îl putea folosi sau pentru a garanta noii datorii.

În caz de neplată a datoriei, creditorul avea la îndemână o acţiune reală quasiserviana care putea fi îndreptată chiar asupra terţilor.

Caracteristicile ipotecii a) Ipoteca este un drept real (jus possidenti), deci creditorul are un

drept de urmărire şi de preferinţă. b) ipoteca este constituită prin acordul părţilor spre deosebire de

majoritatea drepturilor reale. c) ipoteca putea sa aibă ca obiect fie un bun mobil, fie un bun imobil. d) Ipoteca era ocultă (secretă) în sensul că nu exista nici un mod de

publicitate prin care să se facă cunoscut terţilor existenţa unei ipoteci. Clandestinitatea ipotecii oferea posibilitatea de fraudare: acelaşi

bun era ipotecat mai multor persoane. În caz de concurs, ipoteca se antedata.

În cazul în care existau mai mulţi creditor ipotecari cu privire la acelaşi lucru, câştiga acel creditor care avea un drept de ipotecă anterior conform principiului prior tempore, potior jure (primul în timp mai tare în drept).

Pentru a se evita asemenea situaţii s-a introdus pedeapsa pentru cel care vindea sau ipoteca un lucru fără să declare dacă acesta era grevat de alte ipoteci (delictul de stel ionat).

În timpul împăratului Leon s-a stabilit că ipoteca constituită prin act public sau un act sub semnătură privată, dacă este subscris de 3 martori, are precădere faţă de altele. Prin aceasta s-a ajuns la publicitatea ipotecii.

e) Ipoteca este un drept real accesoriu deoarece este creată pentru a garanta o creanţă.

f) Ipoteca este indivizibilă deoarece ea apăsa în întregime asupra fiecărei părţi a lucrului ipotecat şi garantează întreaga datorie.

g) ipoteca este generală, în sensul că ea poate fi constituită şi asupra unor bunuri prezente şi a celor viitoare ale unei persoane.

Categorii de ipoteci 1. Ipoteca convenţională – se formează printr-o simplă convenţie. 2.Ipoteca testamentară - izvorâtă dintr-un testament care greva cu

ipotecă anumite bunuri pentru a se asigura plata unui legat. 3. Ipoteca tacită, lua naştere în virtutea unor dispoziţii ale legii sau în

virtutea obiceiului juridic în situaţii bine determinate. Este cazul evocat


anterior, al proprietarului care exercita dreptul de ipoteca asupra inventarului agricol al arendaşului. În cazul ipotecii tacite voinţa debitorului de a arenda se prezuma.

4. Ipoteca legală – forma modernă de manifestare a ipotecii tacite (cu consimţământ prezumat). Aşa era ipoteca fiscului, a bisericii, a locatorului unui fond urban etc.

5. Ipoteca autentică – este situaţia ipotecii constituite în prezenţa martorilor.

6. Ipoteca privilegiată - trecea înaintea altor ipoteci, chiar dacă erau constituite la o dată anterioară, în sensul că titularul unei astfel de ipoteci poate exercita înaintea altor creditori ipotecari, dreptul de a poseda şi de a vinde bunul grevat cu ipotecă.

Efectele ipotecii Lucrul ipotecat rămâne în posesia debitorului până la scadenţă.

Dacă datoria este plătită, ipoteca se stinge ca orice drept accesor. Dacă însă debitorul nu efectuează plata, se declanşează efectele ipotecii, care sunt:

a) jus possidendi (dreptul de a poseda) – dreptul creditorului de a fi pus la scadenţă în posesia lucrului ipotecat;

b) jus distrahendi (dreptul de a vinde) – dreptul creditorului de a vinde lucrul ipotecat pentru a-şi realiza creanţa. Dacă jus possidendi nu reprezenta decât un mijloc de constrângere,

în schimb jus distrahendi reprezintă mijlocul de realizare a dreptului ipotecar.

Rangul creditorilor În cazul mai multor creditori, se pune problema rangurilor ipotecilor,

adică a ordinii în care acestea pot fi valorificate. Formal, fiecare creditor are dreptul de a poseda şi de a vinde lucru,

dar în fapt acest drept este exercitat numai de către creditorul cu cea mai veche ipotecă în dată, conform adagiului prior tempore potior jure.

Acest adagiu nu se aplica ipotecii privilegiate. Stingerea ipotecii Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odată cu obligaţia pe

care o garantează (calea accesorie). Pe cale principală ipoteca se stinge în următoarele cazuri:

• pierderea în întregime a lucrului ipotecat ; • confuziunea calităţii de creditor ipotecar cu cea de proprietar al

lucrului; • vânzarea lucrului ipotecat făcută de creditorii superiori în rang sau

privilegiaţi; • renunţarea creditorului ipotecar; • rezoluţiunea dreptului constituantului ipotecii asupra lucrului

ipotecat; • prescripţia.

VI. 6. Intercesiunea Este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile alteia, fără a

avea un interes personal. Din punct de vedere tehnic intercesiunea îmbracă fie forma unei

garanţii reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin schimbare de debitor.

Intercesiunea era:


• cumulativă, constând dintr-o garanţie (cineva se obliga alături de debitor – obligaţiune solidară, pasivă);

• privativă, când cineva se obliga în locul debitorului primar. Consta în novaţiunea cu schimbare de debitor (transcriptio a persona în personam). În dreptul roman, intercesiunea a fost întotdeauna reglementată

restrictiv, fiind interzisă militarilor, decurionilor s.a. Intercesiunea nu era permisă sclavilor şi femeilor. Prin edictele lui Augustus şi Claudius femeilor le-a fost interzis

dreptul de a intercede pentru soţii lor, iar prin senatus – consultul Velleian le-a interzis femeilor să interceadă pro-alio (pentru altul).

În ambele cazuri motivul real a fost menţinerea bunurilor în cadrul aceleiaşi familii.

În timpul lui Justinian acest senatus consult a fost abrogat revedicându-se la edictul lui augustus, femeiele redobândind dreptul de interceală pro alio dar şi pro marito suo (pentru soţul său).

Test de autoevaluare

1. ce înţelegeau romanii prin termenul de obligaţie? 2. Definiţi instituţia obligaţiei şi elementele acesteia. 3. Care erau efectele obligaţiei? 4. Ce se înţelege prin acţiune noxală? 5. Care sunt situaţiile juridice create de romani pentru cazurile

de neexecutare a obligaţiilor? 6. Care sunt modalităţile de stingere a obligaţiilor create de

legiuitorul roman? 7. Ce sunt garanţiile şi care sunt garanţiile acceptate în dreptul

roman?

____________________________________________

CAP. VII. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

CONŢINUT VII.1. Noţiune


VII 2. Contractele romane: categorii şi caractere generale VII.3.Caracterele generale ale contractelor VII.4 Contractele solemne OBIECTIVE Parcurgerea acestui capitol va permite:

• identificarea izvoarelor obligaţiilor: • descrierea categoriilor de contracte romane • explicarea caracterelor contractelor

VII.1Noţiune

Nooţiunea de obligaţie s-a format încă din epoca veche a dreptului roman, iar originea ei se confundă cu însăşi originea contractului care este recunoscut ca fiind cel mai vechi izvor de drept.

Cu toate ca primul contract roman – înţelegerea dintre garant şi păgubaş, îmbrăcată în forma jurământului religios – a apărut în legătură cu un delict, în toată epoca veche şi cea de început a clasicismului, delictul nu a fost privit ca izvor de obligaţii, ci numai ca fapt ilicit, care dădea naştere obligaţiei legale de a compune (plata unei sume de bani în locul dreptului de răzbunare a victimei)64.

Delictul, este consacrat de jurisprudenţă ca adevărat izvor de obligaţii abia în sec. II e.n. Potrivit lui Gaius, obligaţiile izvorăsc fie ex contractii, fie ex delicto. Această clasificare bipartită, pe care autorul Institutelor o considera cea mai importantă (summa devisio) s-a dovedit necorepunzatoare: contracte, delicte şi diferite tipuri de izvoare de obligaţiuni: quasi contractele, quasidelictele, rudenia, vecinătatea, detenţiunea, desemnate sub denumirea generica variae consarum figurae.

Cu toate că această clasificare cuprindea în legislaţia lui Justinian, prin clasificarea cvatdripartita: contractele, delictele, quasicontracte şi quasidelictele, care prezintă un caracter mai sistematic pentru că oferă elemente mai sigure pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare.

Nici aceasta clasificare nu este perfectă fiindcă lăsa în afară alte izvoare de obligaţii e drept mai puţin importante, dacă a fost adoptată o serie de coduri civile, inclusiv codul civil roman, în secolul XIX, întrucât permite o mai precisa încadrare teoretică.

VII. 2. Contractele romane: categorii şi caractere generale În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia

să fie îmbracat în anumite forme, astfel, simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare juridică65.

64 E. Molcut, D. Oancea, op. cit. p. 135. 65 V. Popescu – Spineni, op. cit. p. 17.


Principiul fundamentalismului, exprimat în dreptul roman prin utilizarea gesturilor rituale a cuvintelor solemne ori prin prezenţa martorilor, a fost impus de condiţiile materiale de existenţă a societăţii romane, dominată de o economie primitivă cu un schimb de mărfuri limitat şi sporadic.

Noţiunea de contract – Contractul era în perioada de început a Romei doar o convenţie care îmbracă o anumită formă. Astfel, cel mai vechi contract roman – stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio religioasa, care se încheia prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoinţa zeilor în sprijinul celor care participau la raportul juridic.

După apariţia contractelor consensuale (contracte care iau naştere prin simplul acord de voinţă), noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu aceea de contract.

Termenul contractus înseamnă a pune la loc. El apare abia în sec. I e.n. cu înţelesul de simplă convenţie generatoare de efecte juridice.

Deoarece în epoca veche vânzarea-cumpărarea se făcea prin două acte distincte, operaţiunea a fost definitivă ca o reuniune a cumpărării cu vânzarea (contractus emptionis venditionisque). Acest cuvânt contract a fost generalizat.

Corelaţia dintre contract şi convenţie se exprimă în constatarea - orice contract este o convenţie, dar nu orice convenţie este un contract; convenţia are deci o sferă mai largă decât contractul.

Contractele solemne care pentru a lua naştere au nevoie de o formă solemnă, acordul de voinţă trebuie să fie exprimat într-o anumită formă.

Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I e.n. prin termenii de actum re (contracte verbale); actum verbis (contracte verbale, sau actum literis (contract în formă scrisă).

La contractul verbal stipulaţiunea lua naştere printr-o întrebare: „spondense nihi centum dare?”, la care se răspundea „spondeo”.

Nexum era contractul intervenit între creditor şi debitor în faţa magistratului, prin care debitorul se angaja să-i presteze un număr de zile de muncă. Contractele literale luau naştere prin însemnarea în registrul bancherului a datoriei şi a numelui debitorului.

Către sfârşitul sec. II e.n. termenul de contractus tinde să se generalizeze desemnând toate convenţiile generatoare de efecte juridice indiferent dacă erau sau nu îmbrăcate în forme solemne.

Contractele nesolemne erau: reale, consensuale, sau nenumite. Contractul real era contractul care lua naştere prin remiterea

materială a lucrului (re). Contractele reale erau: mutuum fiducia, gajul, comodatul şi depozitul.

Mutuum - era un contract de împrumut pentru consumaţie. Comodatum – era un contract de împrumut pentru folosinţă. Fiducia - se folosea în scopul de a împrumuta un lucru de care să

se folosească până la un anumit termen. Gajul – era un contract care consta în remiterea posesiunii lucrului

de către debitor creditorului său în vederea garantării unei obligaţii. Depozitul – era contractul în care deponentul transmitea

detenţiunea unui lucru unei alte persoane numită depozitar, pentru a-l păstra şi remite la cerere.


Contractele consensuale - se formau prin simplul acord de voinţă (solo consensu). Ele erau: vânzarea locaţiunea, societatea, mandatul şi emfiteza.

Vânzarea – era transmiterea posesiunii liniştite şi utile a unui lucru în schimbul unui preţ.

Locaţiunea – este contractul prin care o persoană se angajează să procure altei persoane folosinţa unui lucru, sau serviciile sale ori să execute o lucrare determinată, în schimbul unei sume ce se plăteşte de către cealaltă parte.

Societatea – era contractul în care două sau mai multe persoane se obligau să pună în comun un ban sau activitatea lor pentru a realiza un câştig.

Mandatul – era un contract în care o persoană însărcina pe alta, care accepta să îndeplinească ceva gratuit.

Emfiteoza – era contractul între proprietarul unui teren /agricol / şi arendaş /emfiteot /, cel din urmă, obligându-se să plătească o sumă de bani anuală /arenda/, în schimbul folosirii terenului.

Contractele nenumite erau recunoscute ca şi contracte dar nu făceau parte din categoriile menţionate mai sus.

O altă împărţire recunoscută în dreptul roman privat, era aceea între contractele unilaterale şi contractele bilaterale, împărţire care se făcea în raport de efectele pe care le produceau fiecare dintre ele.

Cele unilaterale generau obligaţii pentru o singură parte, în timp, ce contractele bilaterale nenumite şi sinalagmatice, erau contracte în baza cărora se năşteau obligaţii în sarcina ambelor părţi.

O această clasificare era şi aceea în contracte de strict drept (sancţionate printr-o acţiune de strict drept, ca de ex. stipulaţiunea) şi contracte de bună credinţă / contracte consensuale/.

Conform acestor două clasificări contractele unilaterale sunt contracte de strict drept în timp ce contractele de bună credinţă sunt contracte bilaterale.

VII.3. Caracterele generale ale contractelor

A. Elementele contractelor

Neavând o teorie generală în materia contractelor, romanii au formulat această teorie pe baza soluţiilor cuprinse în diverse texte. Elementele contractului sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale.

Elementele sunt cele fără de care un contract nu putea exista valabil, elementele accidentale sunt cele care pot fi cuprinse sau nu într-un contract fără ca lipsa lor să aibă vreun efect asupra valabilităţii acestuia.

1. Elementele esenţiale (essentiallis negotii sau naturalia negoti) Elementele indispensabile contractului sunt întotdeauna

aceleaşi:obiectul, consimţământul şi capacitatea părţilor. Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul roman cauza nu era o

condiţie de valabilitate a contractului. Obiectul contractului îl constituia însuşi obiectul obligaţiunii – acea

prestaţie la care debitorul se angajase: dare, facere, prestare (ex. în cazul contractului de vânzare-cumpărare obiectul contractului constă în predarea lucrului, plata preţului, garantarea împotriva viciilor ascunse etc.)

Obiectul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:


• să fie posibil (ad impassibilum nulla obligatio est) Posibilitatea fizică şi juridică (nu se putea vinde un res sancta).

• Să fie licit (conform legii sau bunelor moravuri. • Să prezinte interes pentru creditor.

Consimţământul părţilor era manifestarea de voinţă a fiecăreia în sensul dorit de cealaltă, deci acordul părţilor (cum + gentire). Consimţământul presupunea dualitate (o întâlnire de voinţe), concordanţă (coexistenţă de voinţă la un moment dat) şi seriozitate (nu în jocum). Pentru ca acordul părţilor să producă efecte juridice, trebuia să fie exprimat în mod valabil, adică să fie liber exprimat în mod valabil, adică să fie liber exprimat şi să exprime voinţa reala a părţilor.

În cazul în care consimţământul nu era liber exprimat se spunea că este viciat sau câteodată chiar inexistent.

Dolul şi teama constituiau vicii de consimţământ în timp ce eroarea împiedeca contractul de a se naşte. În acest caz nu exista consimţământ.

2. Cazuri de inexistenţă a consimţământului a) neseriozitatea – o parte nu-şi dădea în mod serios

consimţământul, ci din amuzament, din distracţie, în acest caz nu se putea realiza acordul de voinţă.

b) eroarea – constituia credinţa greşită ce o avea una din părţi cu privire la un lucru sau fapt care prezenta interes pentru încheierea contractului. Eroarea era o prezentare deformată a realităţii. Ea atrăgea inexistenţa actului şi se putea prezenta sub următoarele inexistenţa actului şi se putea prezenta sub următoarele forme:

- error în negotio, care purta asupra naturii contractului (ex. o persoană credea că i se împrumută iar altacredea că i se dă în depozit);

- error în persona – când o parte credea că încheie contractul cu o persoană anumită dar în realitatea încheia cu o alta (eroare asupra identităţii persoanei);

- error în corpore (eroare asupra lucrului); - error în substantia (eroare asupra substanţei) purta aspra materiei

lucrului ori sexul sclavului (o persoană credea că cumpăra aur şi i se vindea arama etc).

În contractele formale, error în negotio nu era posibilă, datorită efectuării solemnităţii care înlătura orice echivoc asupra caracterului actului.

Error i personam afecta valabilitatea contractului numai dacă acesta era intuitu personae iar error în substantia, numai dacă aceasta constituia calitatea esenţială a lucrului66.

3. Viciile consimţământului a) Teama / netus / este produsul violenţei morale ne avându-se în

vedere violenţa fizică / vis physica). Dacă violenţa era fizică, nu exista consimţământ valabil şi nici contractul nu era posibil. Violenţa morală (determinarea unei persoane să facă un act juridic inducându-se un sentiment de teama) nu avea nici o influenţă asupra contractului deoarece considera că o voinţă constrânsă era totuşi o voinţă exprimată (coacta voluntas tamen voluntas), deci contractul era valabil.

Ulterior, pretorul a permis debitorului să nu execute obligaţia, dându-i acestuia o „exceptio metus” cu care paraliza acţiunea reclamantului. 66 I. M. Anghel, op. cit. vol. Ii, p. 261-262


b) Dolul Dolul era sancţionat ex. o acţiune de dol (actio de dolo) care avea

ca principale caractere faptul că cel condamnat devenea infam şi că această actio se acorda numai în cunoştinţă de cauză (cognita causa). Într-un text roman se menţionează că această actio nu se acorda persoanelor din clasa inferioară. (plebei)

În cazul consimţământului viciat de teamă sau de viol nu intervenea o anulare directă a contractului ei în mod indirect deoarece nu existau acţiuni în anulare.

Dolul şi violenţa puteau fi invocate numai de victimă în timp ce eroarea putea fi invocată de oricine.

Viciile de consimţământ puteau fi înlăturate prin acoperirea lor de către persoana care fusese în eroare ori constrânsă. Această acoperire se cheamă confirmare. Confirmarea (renunţarea de a invoca vicii de consimţământ) era posibilă numai în cazul temerii şi a dolului, nu şi pentru eroare.

c) Capacitatea părţilor Constă în aptitudinea unei persoane de a încheia un act juridic în

nume propriu. În dreptul roman capacitatea constituia regula iar incapacitatea

excepţia. Incapacităţile puteau fi generate – comune oricăror convenţii (când

persoana nu putea încheia nici un fel de convenţie) sau speciale – proprii anumitor contracte.

Incapacitatea era de drept atunci când cuiva îi lipsea unul sau toate elementele personalităţii (libertatea, cetăţenia sau calitatea de pater famiis).

Incapacitatea de fapt (de exerciţiu) exista în cazul în care cineva, deşi avea capacitatea de drept, nu avea aptitudinea de reprezentare a consecinţelor actelor sale.

Incapabili de drept erau: - sclavii care nu puteau contracta în nume propriu. Abia în epoca

clasică acest lucru a devenit posibil dar şi atunci se năştea doar o obligaţie naturală în urma contractului încheiat de ei (se obliga naturaliter).

- Peregrinii care nu aveau jus comercii, nu puteau face acte de drept civil (contractio litteris, sponsio).

- Persoanele aflate în patria potestas (fiii, fiicele, nepoţii). În perioada clasică s-a admis ca fiul să poata contracta dar ulterior acest drept a fost restrâns prin senatus – consultul Macedonian)67. Incapabilii de fapt erau nebunii şi infantes, loviti de o incapacitate

totală. De asemenea, prodigii, minorii de 25 de ani, femeia puberă siu juris.

Cauza Cauza nu a jucat vreun rol în ce priveşte formarea contractelor şi

abia în epoca clasică s-a ţinut seama de acesta, în ce priveşte executarea unei creanţe.

Cauza are mai multe sensuri, astfel: - izvor al obligaţiei – faptul sau actul juridic (cauza eficientă); - motivul pentru care cineva încheie un contract;

67 I.M. Anghel, op. cit. p. 264.


- scopul pentru care cineva se obligă (cauza finala). În aceeaşi epocă, debitorului unei obligaţii fără cauză sau cu o

cauză ilicită sau imorală, pretorul i-a acordat o excepţiune de dol. 2. Elementele accidentale ale contractelor. Elementele accidentale ale contractelor sunt: a) Termenul – un eveniment viitor şi sigur de care depinde

executarea sau stingerea obligaţiei. * Termenul suspensiv era acel eveniment de care depinde

executarea obligaţiei; aceasta fiind suspendată în ce priveşte executarea până la împlinirea lui (ex. o anumită scadenţă).

* Termenul extinctiv era acel eveniment prin care realizarea căruia se stingea obligaţia

Termenul ca atare nu stingea obligaţia, ci era nevoie de un act simetric invers. Prin intervenţia pretorului s-a ajuns însă la acest rezultat.

Termenul este cert când data este determinată, şi nesigur (incert) când nu este determinată.

b) Condiţia – era un eveniment viitor şi nesigur de care depindea naşterea sau stingerea obligaţiei. Condiţia putea fi suspensivă şi rezolutorie.

Dacă condiţia suspensivă afecta însăţi naşterea obligaţiei realizarea condiţiei rezolutorie ducea la stingerea obligaţiei.

Între termen şi condiţie există o serie de asemănări şi deosebiri. Contractele erau mai multe feluri: solemne, reale şi consensuale.

După cum arăta Gaius, obligaţiile contractuale se năşteau: re, verbis, litteris ant consensu. Această enumerare nu era completă întrucât la Roma au mai existat şi contractele nenumite, apoi pactele înzestrate cu acţiuni.

Contractele solemne sau formale constituiau cea mai veche formă a contractelor fiind caracterizate prin aceea că pentru a lua naştere, acordul de voinţă trebuia să fie exprimat într-o anumită formă.

În dreptul roman se aplică regula ex undo pacto, actio no nascitur (dintr-un simplu pact nu se poate naşte o acţiune.

În dreptul roman au existat patru forme: forma religioasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă, fiecare dintre ele corespunzându-i anumite contracte.

În literatura de specialitate se arată că aceste contracte, denumite şi formale, fizionomia lor fiind puternic grevată de trăsăturile specifice formalismului, au fost guvernate de următoarele principii:

a) principiul unilateralităţii actului, contractele solemne generând obligaţia numai în sarcina uneia dintre părţi;

b) principiul interpretării literale, ceea ce făcea ca aceste contracte să fie de drept strict;

c) principiul oralităţii contractelor solemne încheindu-se, cu o singură excepţie, în forma orală68.

Contractele formale erau: nexum, contractul verbal şi contractul literal, dar acestea nu erau propriu zis contracte ci tipare de contracte.

Contractele formale erau inflexibile, nepermiţând interpretări: judecătorul nu cerceta intenţia părţilor şi nu interpreta clauzele contractului

68 E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit. p. 138.


VII. 4. Contractele solemne

A. Forma religioasă. Iniţial pentru a deveni contracte convenţiile au îmbrăcat forma

religioasă, căci în epoca veche dreptul roman a stat sub semnul ideologiei religioase, romanii – primitivi şi superstiţioşi alăturând cultul legilor cu cultul zeilor a căror bunăvoinţă o invocau pentru buna desfăşurare raporturilor sociale. Cele mai importante contracte în această formă sunt:

a) Sponsio religiosa În condiţiile descompunerii orânduirii gentilice cea dintâi obligaţie

contractuală a rezultat din înţelegerea intervenită între păgubaş şi garant, înţelegere însoţită de pronunţarea unui învăţământ religios69. Ulterior, acest mod de contractare s-a extins şi asupra altor cazuri. Debitorul se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo (promit), urmată de un jurământ a cărui nerespectare era considerată a atrage mânia zeilor asupra celui vinovat. Cicero relatează că forţa jurământului era recunoscută şi în timpul Legii celor XII Table.

b) Jusiurandum liberti (jurământul dezrobitului). Acesta era un contract intervenit între patron şi dezrobit, prin

intermediul căruia acesta din urmă se obliga să efectueze anual un număr de zile de muncă în favoarea primului.

Libertul datora patronului obsequim, bona şi operae. Obiectul contractului îl constituia prestarea unor servicii ce

necesitau o pregătire specială, (operae fabriles). Patronul, pentru a-şi asigura aceste servicii, îl punea pe libert să presteze un jurământ, atât înainte cât şi după dezrobire, deoarece jurământul prestat în stare de libertate îl obliga civil. Jurământul nu era sancţionat printr-o acţiune civilă, patronul bucurându-se de un judicium operarum (acţiune privind zilele de muncă). Fizionomia specială a acestui contract este evidenţiată de Gaius, care arată că era singurul caz în care un jurământ religios producea efecte pe plan juridic.

Jusiurandum liberti diferă de stipulatio, prin aceea că el consta într-o declaraţie a libertului.

B. Forma verbală Continua evoluţie a societăţii romane a condus la o mai clară

delimitare între jus şi fas ca urmare a desprinderii atribuţiilor religioase de cele laice. Odată cu dispariţia ultimului rege şi instaurarea republicii pontif ex maximus şi-a pierdut atribuţiile de ordin politic, acestea revenind principalilor factori de conducere socială: adunările poporului, senatul şi magistraţii. În acest non context politic, generator de importante mutaţii sociale, apare firească modificarea fizionomiei instituţiilor juridice care cunosc un amplu proces de desacralizare70.

Totuşi, patricienii nu au renunţat la formele prin care religia se impusese, până atunci, în interesul lor. Forma care va lua locul jurământului pentru a transforma o convenţie într-un contract va fi sponsio, denumită ulterior stipulatio. Un alt contract verbal folosit în

69 C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958, p. 471. 70 V. Arangio Ruiz, Bulletino dell’ Instituto di diritto romano “Vittoris Scialoja”, Milan, 42, 1935, p. 609, citat de E. Moculeţ şi D. Oancea ăn op. cit. p. 139.


epocă va fi datis dictio (promisiunea de dată). Contractele verbale sunt acele contracte care pentru sunt acele contracte care pentru a lua naştere în mod valabil necesitau rostirea unor cuvinte solemne.

Laicizarea instituţiilor juridice se răsfrânge în planul izvoarelor obligaţiilor. Relevantă în caest sens este transformarea suferită de forma originară de a contracta – spansio religioasa, care dintr-un act sacral devine un act civil, juridic.

a) Spansio laica Spansio sau stipulatio era principalul contract la romani. Deoarece

stipulaţia era forma tipică de a contracta regulile de fond al stipulaţiilor se aplicau şi tuturor contractelor. Sponso laica va păstra un element important din fizionomia antecesoarei sale, faptul că este formată tot din întrebare şi răspuns: Spandense nihi centum dare? Spondeo!

Un alt element comun este cuvântul spondeo prin care debitorul îşi asuma obligaţia. Sponsio laica era denumirea contractului verbal atâta vreme cât nu a fost accesibilă peregrinilo; prin accesul lor la acest contract spansio a rămas sub această denumire numai pentru cetăţeni iar, contractul pe care-l puteau încheia şi peregrinii a luat denumirea de stipulatio.

Stipulaţiunea avea un caracter formal, strict şi abstract. Ambele părţi trebuiau să folosească cuvintele sacramentale, stipulaţiunea fiind prin esenţa orală, neputând avea loc decât între persoane prezente (nu era posibilă nici între surzi sau muţi).

Stipulaţiunea era un contract abstract care năştea obligaţiuni în sarcina debitorului, fără a arăta şi scopul în care debitorul se obliga.

Această separare a actului juridic de scopul urmărit la încheierea acestuia, permitea să se ascundă adevăratul motiv al încheierii contractului.

Cu ajutorul stipulaţiunii se consacra o obligaţie a uneia dintre părţi (cumpărător-împrumutat etc.), deci avea la bază diverse temeiuri, fără ca acest lucru să reiasă din ea. În acest mod, era posibil ca cineva să se oblige a restitui o sumă care nu o primise sau pur şi simplu, nu o datora. Din moment ce a promis debitorul era ţinut să execute acea datorie, indiferent dacă avea sau nu temei.

Congruentia (potrivirea) era un alt caracter al stipulaţiunii, care consta în faptul că între întrebare şi răspuns trebuia să existe o potrivire, răspunsul să corespundă întrebării. Acest caracter rezulta tot din formalismul dreptului roman. Congruenţia garanta ratabilitatea stipulaţiunii.

Stipulaţiunea era un act oral , întrebarea şi răspunsul neputând fi înlocuite printr-un act scris.

Stipulaţiunea era şi un act solemn, pentru că nu putea să se încheie valabil decât dacă acordul de voinţă îmbrăca o formă solemnă, adică prin pronunţarea unui anumit cuvânt – spondeo, iar mai târziu fidepromitto, dabo, promitto. Nu erau permise cuvinte echivalente.

Stipulaţiunea era un aact continuu, în sensul că răspunsul trebuia să urmeze imediat întrebării creditorului, pentru că întrebarea şi răspunsul formau un singur tot

Stipulaţiunea era un act unilateral întrucât crea obligaţii numai pentru una din părţi.

În epoca veche stipulaţiunea era supusă unui formalism rigid care în epoca clasică se va atenua. De pe timpul lui Gaius s-a admis să se


facă în termeni greceşti, echivalenţi celor latini, cu condiţia ca părţile să înţeleagă greceşte.

O constituţie din timpul împăratului Leon (472 e.n.) permitea ca părţile să folosească şi alte cuvinte decât cele solemne, cu condiţia ca ele să reflecte voinţa părţilor.

De asemenea se renunţa la cerinţa ca răspunsul să fie potrivit cu întrebarea: se puteau folosi verbe diferite.

Dacă în vechiul drept roman, stipulaţia era orală şi se putea proba cu martori, încă din timpul lui Cicero se obişnuia să se întocmească şi un înscris probator iar mai târziu, într-o perioadă neprecizată, nu se mai recurge la pronunţarea cuvintelor solemne, stipulaţia scrisă înlocuind-o pe cea orală, în care doar se menţiona că s-au pronunţat aceste cuvinte. Din sec. III nu s-a mai cerut proba formalităţii orale decât atunci când nu exista un înscris constatator al datoriei.

În epoca clasică, stipulaţia avea numeroase întrebuinţări: prin ea se dădea forţă obligatorie celor mai variate promisiuni, dacă obiectul era licit şi moral.

Pretorul, judecătorul, edilul curul ori guvernatorul provinciei puteau ordona părţilor sau unei din ele, să facă unele stipulaţiuni (stipulaţiunile forţate).

Stipulaţiunea avea ca efect naşterea unei obligaţii de drept strict. În vremea Legii celor XII Table stipulaţiunea era sancţionată printr-o

acţiune a legii per judicis postulationem (probabil numai în materie bănească).

Mai târziu, în temeiul legilor Sillia şi Calpurnia, dacă debitorul se obligă la plata unei sume de bani, putea fi urmărit în caz de neexecutare prin condictio certae pecuniae tar dacă promitea un lucru determinat, prin condictio certae rei. Dacă promitea un fapt oarecare creditorul avea împotriva lui o actio ex stipulatii71.

Peregrinii nu se puteau obliga prin nomina transcripticia şi de aceea au recurs la chirographum – act emanat de debitor, înscris prin care acesta recunoştea că datorează o sumă, sau la Syngographia – înscris redactat în termeni impersonali, confecţionat faţă de martori, semnat şi sigilat de ei.

b) Datis dictio Promisiunea de dată (datis dictio) era modul în care se constituia

dota (zestrea) unei fete. Anumite persoane se obligau faţă de viitorul soţ de a-i da bunuri cu titlu de zestre.

La dotis distio singuril care făcea declaraţia solemnă în termeni sacramentali era constituantul (uno loquente) care puteau fi viitoarea soţie, debitorul ei la ordinul acesteia sau de către ascendenţii săi pe linie paternă.

Această formă specială de contract verbal îşi are sorgintea în obiceiul romanilor de a-şi înzestra fetele cu bunuri în vederea uşurării sarcinilor viitoarei căsătorii, dar şi în aceea că zestrea era un semn de distincţie între bogaţi şi săraci, o condiţie de onorabilitate, lipsa datei atrăgând dezonoarea. În unele cazuri chiar statul era cel care înzestra pe fetele unor persoane suspuse.

71 M. V. Jakotă, op. cit. p. 372.


În epoca post clasică (sub împăraţii Teodosiu şi Valentinian) s-a admis constituirea datei printr-un simplu pact (pactul legitim de dată) datis dictio căzând în desuetudine.

c) Forma autentică Forma autentică constă în prezenţa magistratului la confecţionarea

actului. Singurul contract autentic a fost nexum. Datorită informaţiilor fragmentare care ne-au parvenit, acest nexum

este una dintre cele mai controversate instituţii ale dreptului privat roman72.

În general, se admite teza potrivit căreia nexum este o convenţie de aservire73 încheiat în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de Magistrat.

În opinia profesorului I.M. Anghel, nexum este un împrumut prin aramă şi balanţă (per ace set libram). Debitorul se angaja să muncească pentru creditor un număr de zile în schimbul sumei pe care nu putea să o plătească la termen.

Părţile se prezentau în faţa magistratului şi-i aduceau la cunoştinţă învoiala lor iar acesta ratifica declaraţia creditorului – singurul îndreptăţit să vorbească pronunţând, aţă de tăcerea debitorului, cuvântul addico. Nexum necesita prezenţa a cel puţin cinci martori, puberi şi cetăţeni romani, precum şi a unui libripens.

Nexum apare ca o aplicaţie a lui în jure cessio deoarece, pentru realizarea să, părţile recurg la un simulacru de proces.

Datorită funcţiei sale, nexum apare ca o alternativă pentru debitorul insolvabil, pe care creditorul putea să-l execute vânzându-l ca sclav în străinătate (trans Tiberium), dar şi pentru creditor, care îşi putea procura mâna de lucru de care avea nevoie.

Împotriva abuzurilor sîvârşite de creditori nexii (nexus-singular) împreună cu plebeii au organizat o serie de mişcări sociale menite să le îmbunătăţească situaţia. În anul 326 î.e.n. a fost dată legea poetelia papiria care desfiinţa pe viitor nexum, punând capăt abuzurilor cămătarilor. Edictarea legii trebuie explicată şi prin faptul că spre sfârşitul sec. IV î.e.n. romanii inauguraseră epoca războaielor de expansiune în urma cărora au dobândit un număr mare de sclavi, făcând să înceteze nevoia acută de forţă de muncă

Test de autoevaluare

4. Care sunt izvoarele obligaţiilor în dreptul roman? 5. Ce se înţelege prin contract şi câte tipuri de contracte operau

în dreptul roman. 6. Definiţi elementele contractelor. 7. Ce se înţelege prin contracte solemne ? 8. Care sunt contractele reale?

72 E. Molcţ, D. Oancea, op. cit. p. 144. 73 C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956, p. 622.


9. Definiţi contractele consensuale. 10. Care sunt contractele nenumite? 11. Cre sunt obligaţiile născute din delicte? 12. Definiţi obligaţiile născute din diverse cauze.

_______________________________________________

CAP. VIII. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

CONŢINUT VIII.1. Procedura civilă romană – scurt istoric VIII.2. Procedura legislaţiunilor


VIII.3. Procedura formular� VIII. 4 Acţiuni VIII. 5. Efectele sentinţei VIII. 6. Procedura extraordinară OBIECTIVE După studierea acestui capitol va facilita:

• descrierea diverselor proceduri civile din epoca romană • explicarea diverselor acţiuni folosite în justiţia romană • descrierea efectelor sentinţelor date în procesele civile • dezvoltarea procedurii extraordinare.

VIII. 1. Procedura civilă romană – scurt istoric

Orice drept care se recunoaşte unei persoane are valoare practică numai în măsura în care este sanctionat, pentru că valorificarea lui se face prin recursul la sancţiune.

Calea urmată pentru sancţionarea dreptului subiectiv o constituie procedura.

Procedura civila romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă.

Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de complicată, care şi-a pus amprenta asupra întregului drept material. Pentru a înţelege evoluţia dreptului civil, este necesară cunoaşterea formelor cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii acestei materii. Romanii au schimbat finalitatea unor instituţii juridice (vezi cap. Obligatii), ori au creat institutii noi prin extinderea sferei de aplicare a unor produceri sau prin crearea de noi mijloace procedurale.

Evoluţia dreptului civil pe cale procedurală nu este întâmplătoare, ci reflectă anumite realităţi proprii societăţii romane.

La început, dreptatea nu se solicita, ci se lua, conform dreptului pumnului; după legea talionului; sistemul răzbunarii sângelui. De la această fază înapoiată, nu s-a ajuns dintr-o dată la procedura civilă, ci s-a traversat mai întâi sistemul procedurii extrajudiciare.

În acest sistem individul continua să-si facă singur dreptate, dar acţiona în cadrul anumitor forme, deci pe baza unei proceduri.

În evoluţia sa dreptul privat roman a cunoscut trei sisteme procedurale: procedura legii sancţiunilor, corespunzatoare epocii vechi, procedura formulară corespunzatoare, în mare, epocii clasice şi procedura extraordinară, corespunzatoare epocii postclasice.

Primele două sisteme procedurale se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze: in jure (în faţa magistratului) şi in judicio (în faţa judecătorului).

În ambele sisteme, magistratul avea rolul de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este vorba în proces. În sistemul procedurii formulare, judecata are loc pe baza unei formule (o expunere suscintă scrisă a litigiului) pe care magistratul o face şi o dă părtilor pentru a o înfăţişsa judecatorului.


Faza a doua a procesului se desfăşoară în faţa judecatorului, persoana particulară, aleasă de către părţi, care conduce dezbaterea contradictorie, asculta pledoariile avocaţilor, apreciaza probele şi pronunţa sentinţa. După pronunţare, judecatorul redevenea un simplu particular.

În epoca post clasică, prin introducerea procedurii extraordinare, dispare divizarea procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de una şi aceeasi persoană.

Justitia privată îmbrăca o formă agresivă sau defensivă: atunci când o persoană lua iniţiativa în vederea realizarii pretenţiilor sale prin mijloace proprii, justiţia privată era agresivă, iar atunci când se apăra împotriva pretenţiilor cuiva, prin aceleaşi mijloace, era defensivă.

Justitia privată defensivă a fost întotdeauna permisă în statul roman, potrivit principiului vim vi repellere licet (violenţă poate fi îndepărtata prin violenţă). Justitia privată agresivă a fost şi ea tolerată multa vreme dar când realizarea pretenţiilor unor persoane prin mijloace proprii a ajuns să lezeze interesele clasei dominante, s-au luat masuri de reprimare a ei. În acest sens, sunt menţionate trei acte normative:

• Lex Iulia de vi publica et privata, data în epoca lui Augustus, prin care se pedepsea public fapta creditorului care prin violenţă lua un bun din patrimoniul debitorului său.

• Decretul Merci, dat de catre Marc Aureliu, prin care se pedepsea cu pierderea creanţei creditorul care, chiar fară folosirea violenţei, lua un bun de la debitorul sau.

• Constitutiunea lui Valentin al II-lea, din 389 e.n. care pedepsea cu pierderea dreptului de proprietate pe proprietarul care intra în stapânirea lucrului sau prin mijloace violenţe. Atitudinea de tolerare a justitiei private nu trebuie să surprindă,

deoarece ea venea în întâmpinarea intereselor clasei celor bogaţi şi puternici, care în anumite împrejurări, preferau să-si valorifice pretenţiile fără a recurge la organele judecatoreşti.

VIII. 2. Procedura legislaţiunilor

Termenul de legisacţiune prin care este desemnat primul sistem procedural roman, arata că orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept obiectiv se întemeiaza pe lege. Gaius explica astfel numele de legis actiones; legisactiunile erau prevazute de lege (quod legibus proditae erant) şi nu puteau fi folosite decât numai dacă erau create de lege aplicându-se principiul nulla legis actio sine lege.

Pentru fiecare caz în parte legea consfinţea dreptul cuiva, se compunea de către pontifilor o formulă solemnă corespunzatoare, prin care se afirma dreptul în instanţă. Formulele sacramentale (procedurile) se grupau în patru tipuri consacrate de Legea celor XII Table: sacramentum, judicis postulatio, manus injectio, pignoris capio. A cincea legis actiune – condictio – a fost introdusă prin legea Silia.

Primele două legisacţiuni plus condictio erau de judecată şi serveau la recunoasterea unui drept, iar ultimile două erau utilizate în scopul executarii unei sentinţe de condamnare sau a unui drept recunoscut de lege.

Caracterele legisactiunilor reflectă condiţiile care le-au generat, precum şi rolul pe care l-au îndeplinit în infăptuirea politicii clasei dominante.


* Caracterul judiciar, consta în faptul că părtile erau obligate să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni solemni – formulele legisacţiunilor.

* Caracterul legal al legisacţiunilor decurgea din faptul că erau prevazute în legi iar părţile care doreau să-şi valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luaţi din legea pe care se întemeia legisacţiunea corespunzatoare (cuia ipsarum legum verbis accomodatae erant).

* Caracterul formalist era dat de faptul că atât părţile cât şi magistratul, trebuiau să pronunte formulele şi termenii întocmai, cea mai uşoară greşeală atragând pierderea procesului. Termenii solemni erau formulaţi de către ponitifi ceea ce le-a asigurat, mult timp, dacă nu monopolul, cel putin rolul dominant în cunoaşterea dreptului şi, deci, în administrarea justiţiei.

Diviziunea instanţei În vechea Romă regele deţine singur competenţa de a cerceta şi

judeca litigiile dintre cetăţeni. Din imperium (puterea supremă), decurgea şi prerogativă de jus dicere (jurisdictiune).

Înlocuira regalităţii cu republica şi dezmembrarea puterii unice, a permis crearea condiţiior necesare realizarii unei justiţii mai democratice şi mai accelerate, făcându-se o distincţie esenţială între magistrat (în faţa căruia se săvârşeau ritualurile şi se pronunţau formulele legisacţiunilor) şi judecator (simplu particular însarcinat cu judecarea procesului).

Magistratul organiza procesul (judicare iubere) iar judecătorul dădea o hotarâre – judicare.

Aceasta este trăsătura caracteristică, un principiu fundamental al procedurii legisactiunilor: instanţa este împărţită în două us şi judicium, procedura in jure având loc în faţa magistratului, iar cea in judicio înaintea judecatorului. Acest sistem poartă denumirea de ordo judiciorum privatorum. Se făcea distincţie între jurisdicţio (care în principiu da magistratului dreptul a organiza instanţa şi de a participa la solemnitatea legisacţiunilor), adică jurisdictio contentiosa (jurisdicţia propriu-zisă) şi jurisdictio gratiosa (voluntaria) care permitea concesii la procesele simulate în vederea unui scop: in jure cessio, adoptiunea, emanciparea etc.

Odată cu începutul republicii organizarea proceselor revine consulilor (judices). Dupa anul 367 e.n. Consulii au cedat pretorului urban organizarea proceselor litigioase, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă.

Questorii se ocupau de cauzele penale, iar pretorul peregrin se ocupa de procesele dintre cetăţeni şi peregrini sau numai dintre peregrini.

Pretorul organiza instanţa numai în zilele faste, jurisdicţia nu era permisă în zilele când se adunau comiţiile (dies comitiales) sau se sărbătoreau anumite datini. Jurisdicţia contencioasă se exercita în comitium sau în forum, pe când cea voluntară putea fi exercitată oriunde.

În virtutea puterilor pe care le avea, pretorul putea soluţiona anumite litigii pe cale administrativă, fără a mai trimite parţile în faţa judecatorului. Mijloacele procedurale utilizate în acest scop erau:

a) Stipulationes praetoriae (stipulatiunile pretoriene). Erau contracte verbale încheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulaţiunile obişnuite, încheiate din iniţiativa părtilor.

b) Missio in possesionem (trimiterea in detentiunea sau posesiunea lucrurilor). Reclamantul era trimis în detenţiunea sau în posesiunea


bunurilor pârâtului. Pretorul exercita o presiune aspra persoanelor care încercau să zădărnicească recunoaşterea sau realizarea unor drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva pârâtului care refuza să se prezinte în faţa magistratului.

c) Interdicta (interdictele) sunt dispozitii prin care pretorul ordona părţilor să facă un act juridic sau, dimpotrivă, să nu facă un anumit act. Interdictele simple se adresau unei singure parţi în timp ce interdictele duble se adresau ambelor parţi. Acest procedeu a apărut în procedura legisacţiunilor, dar constituie modelul după care a fost creată procedura formulară.

d) Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) este ordinul prin care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situatia pe care o aveau înainte de formarea acelui act74. Reclamantul redobândea dreptul subiectiv pierdut prin efectul actului pagubitor urmând să intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Asadar, pretorul nu îl repunea pe reclamant în situaţia anterioară în fapt, ci numai în drept, prin aceea că îi punea la dispoziţie o actiune. Numai după judecarea procesului şi după executarea sentinţei, reclamantul era pus în situaţia anterioară şi în fapt.

Desfăşurarea procesului în sistemul legislaţiunilor a) Procedura in jure

Legisacţiunea avea loc în prezenţa părţilor. O regulă de bază la proces era ca parţile să fie faţă la proces, fiind imposibilă procedura în lipsă. Fiind prohibită reprezentarea judecătorească, împricinaţii trebuiau să se infăţişeze în persoană.

Citarea pârâtului se facea prin utilizarea unuia dintre cele trei procedee cunoscute: in jus vocaţio, vadimonium extrajudiciar şi condictio. In jus vocatio consta în somarea pârâtului să se prezinte în faţa magistratului, prin pronunţarea formulei solemne: in jus te voco (te chem în faţa magistratului). Dacă pârâtul nu se prezenta, reclamantul putea să-l aducă folosind forţa, dacă refuzul pârâtului era constatat cu martori. Pârâtul putea evita această situaţie dacă îşi constituia un garant (vindex). În cazul în care procesul nu se încheia în cursul aceleasi zile, înfăţişările ulterioare ale pârâtului erau asigurate prin vadimonium, o convenţie prin care părţile stabileau data când urmau să se prezinte în faţa magistratului.

Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in jure pe pârâtul peregrin.

Legisacţiunea nu se putea efectua decât în faţa magistratului, care supravechea strict îndeplinirea solemnităţilor. În faţa magistratului folosind termeni solemni, reclamantul îşi formula pretenţiile. În faţa acestor pretentii pârâtul putea adopta trei atitudini: să recunoască acele pretenţii; să le nege; să nu se apere în mod corespunzator.

a) Recunoaşterea pretenţiilor în faţa magistratului (confessio in jure), ducea la asimilarea pârâtului cu cel condamnat. Conform Legii celor XII Table recunoasterea în faţa magistratiului constituia titlu executoriu.

b) Pârâtul contrazicea pretenţiile reclamantului (infitiatio), dându-şi totuşi concursul la desfăşurarea procesului. În acest caz magistratul trimitea părţile în faţa judecatorului.

74 Gaius, 4.157, Arangio Ruiz, Institutioni di dorrito romano, Napoli, 1951, p. 14.


c) Pârâtul nu se apăra corespunzator (non defensio uti oportet) în sensul că nu îşi dădea concursul la realizarea formelor proprii legisacţiunii în cauză. Era iarăşi, asimilat cu cel condamnat. În acest caz, că şi în cel al recunoaşterii, procesul nu trecea în faza a doua75.

Magistratul nu putea permite intentarea acţiunii în afara legii dar nici să refuze acţiunea atunci când legea o acorda (denegare legis actionem)

Dacă se uzase de o legesacţiune, nu mai era permis o să întrebuiţeze a doua oară (bis de adem re ne sit actio). Această regulă care permitea magistratului să interzică părţilor să procedeze la o nouă legis actio, avea menirea de a le impiedeca să reia o legiscaţiune nulă din cauza nerespectării solemnităţilor. Interdicţia a fost explicată şi prin efectul extinctiv pe care îl producea litis contestatio76 (învoiala părţilor de a supune litigiul judecătorului – o novaţiune prin schimbarea obiectului raportului juridic, părtile renunţând la pretenţiile lor anterioare şi înlocuindu-le cu dreptul de a se preleva de sentinţă). Momentul litis contestatio cădea între jus şi judicium – deci avea loc o strângere a acţiunii intentate şi apariţia unei convenţii.

b) Procedura in judicio Avea loc în faţa judecătorului şi se prezenta mai puţin rigidă decât

faza in jure, în sensul că existau mai puţine limitări aduse libertaţii de acţiune a părţilor.

Judecatorul îşi desfăşoară activitatea în Comitium sau în Forum, fară a fi supus restricţiilor calendarul judecătoresc77.

Părţile foloseau un limbaj comun, făceau o scurtă prezentare a speţei (causae conjectio), urmată de o dezbatere pe larg, fie personal, fie prin pledoriile avocaţilor. Sarcina probei revenea reclamantului, care aducea În sprijinul afirmaţiiilor sale fie martori, fie înscrisuri. Întrucât romanii nu cunoşteau ierarhia probelor un înscris putea fi combatut cu martori. Era posibilă procedura în lipsă. În acest caz, dacă până la amiază nu se înfăţişa decât una din părţi, judecatorul îi dădea câştig de cauză (post meridiem presenti litem addicio). Se admitaeu şi scuze care puteau fi invocate: boala care a împiedecat partea a se prezenta (morbus santticus) sau status dies cum hoste, care atrageau amânarea procesului (diffisio diei).

După ce lua la cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de pledoariile avocaţilor şi de probele administrate, judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.

Şedinta atât a magistratului cât şi a judecătorului se încheia puţin înainte de asfinţitul soarelui (hora suprema).

În perioada veche şi cea clasică a dreptului roman, judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părti şi confirmată de magistrat.

Era o persoană particulară în sensul că nu existau judecatori de profesie şi nu în sensul că oricine putea fi judecator. La început acest drept îl aveau numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi cavalerilor.

În afara judecătorului unic, la romani funcţionau şi anumite tribunale: unele nepermanente, iar altele permanente. Tribunalele nepermanente având compunere impară de judecatori, judecau procesele dintre cetăţeni

75 D. 42.2.1. 76 I.M.Anghel, op. cit. p. 372 77 Anul judiciar – rerum actus – cuprindea o sesiune de iarna şi alta de vara (n.a.)


şi peregrini. Tribunalele permanente erau: decemviri litibus judicandis (cei 10 cetăţeni care judecau procesele) competente a judeca procesele cu privire la libertate şi centrumviri (cei 100 de barbati) care judeca procesele cu privire la proprietate şi moştenire78.

Judecătorul unic (judex unus) judeca procesele în care avea de constatat dacă pretenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate. În funcţie de convingerea formată pronunţa o sentinţă de condamnare sau absolvire. Atunci când nu se pronunţa asupra existenţei dreptului ci numai asupra întinderii lui (acţiuni de partaj), el purta numele de arbiter (arbitru)79.

Tipuri de legisacţiones a) Pignoris capio. Este o instituţie veche, creditorului fiindu-i

recunoscut dreptul de a lua un obiect cu titlul de amanet, debitorului. Spre deosebire de alte legis acţiuni, luarea cu amanet putea fi făcută în afara zilelor de judecată permise, fără prezenţa părţii interesate şi nici a magistratului. Instituţia poartă un semn evident care o asociază cu ideea că una din părţi îşi poate face singură dreptate, evocând ideea de justiţie privată.

Raţiunea ei de a fi s-a considerat că rezidă în supraveţuirea unei propriri extrajudiciare.

Pignoris capio a persoanelor private se deosebea de aceea a statului, pentru că trebuia să se efectueze certis verbis. Creditorul nu putea să-şi însuşească acel bun sau să-l înstrăineze dar dacă debitorul nu plătea putea să-l distruga80.

Cel care proceda pe nedrept la pignoris capio se expunea la pedeapsa aplicată furtului.

b) Mannus inectio, consta în actul creditorului de a lua cu sine pe debitor spre a-l încarcera şi a-l ucide sau vinde. Acesta legisacţiune prezinta caracterul unei proceduri extrajudiciare. La 30 de zile de la scadenţă sau după obţinerea unei senţinte favorabile, creditorul rostea în faţa magistratului o formulă sacramentală, indicând baza dreptului său (suma datorată) şi-l apuca pe debitor cu mâna pentru a-l lua cu el. Pârâtul nu putea opune acestei acţiuni decât plata sau aducerea unui garant care i se substituia (vindex). Procesul era continuat împotriva lui vindex care era ţinut la plata dublă a datoriei. Manus inectio îmbrăca trei forme: manus in ectio judicati, care presupunea o sentinţa prealabilă; manus inectio pro judicato, care putea avea loc chiar şi în lipsa unei sentinţe de condamnare (ca şi când ar fi avut loc un proces) şi manus injectio pura, care dădea debitorului posibilitatea de a contesta singur temeinicia drepturilor creditoriului, devenind el însăsi vindex. Prin legea PPoetelia Papilia s-a desfiinţat dreptul creditorului de a-şi ucide sau vinde debitorul.

c) Sacramentum, consta într-un jurământ prestat de fiecare dintre împricinaţi asupra cărora regele era chemat să se pronunţe, care din ei a jurat fals şi era pasibil de pedeapsă – bunurile erau confiscate de stat.

Aceată legisacţiune nu mai apare ca o procedură extraordinară. Sacramentum constituia o legis actio generalis, una din ele aplicându-se drepturilor reale, iar alta cu privire la drepturile personale.

78 Arangio Ruiz, op. cit. p. 112. 79 G. Dumitriu, Curs de drept roman, Bucuresti, 1948, p. 169. 80 C. St. Tomulescu, Revue internationale des droits de l’antiquite, Bruxelles, 20 1973, p. 355.


* Sacramentum in rem presupunea folosirea unor forme solemne; vindicatio şi contravindicatio. Reclamantul folosea formula hum ego hominem ex jure quiritium mem este aio secumul suam causam şi punea mâna pe lucru atingându-l cu o nuia (festuca), ca simbol al proprietăţii quiritare; iar pârâtul facea aceleaşi gesturi şi o afirmaţie identică. Ambii puneau mâna pe lucru şi simulau începerea luptei, moment în care magistratul intervenea ordonându-le să înceteze prin folosirea formulei mittite ambo hominem, după care urma sancţiunea.

* Sacramentum in personam, era legisacţiunea utilizată în scopul valorificarii drepturilor de creanţă asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri81.

Deşi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amanunt se presupune că în faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza a doua. Ca şi în cazul anterior, setinţa se pronunţa indirect.

* Judicis arbitrive postulatio, cererea de judecator sau de arbitru, intra ca formă unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător sau arbitru.

Această procedură era folosită în scopul valorificării creanţelor izvorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, ori în scopul valorificării drepturilor al caror obiect trebuia să fie evaluat de judecator printr-o litis aestimatio. Este o legisacţiune mai evoluată deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu iar partea care pierde procesul nu este sancţionată cu pierderea unei sume de bani82, iar pe de altă parte are o sferă de aplicare mai largă decât sacramentum în rem, care viza numai creanţele cu un obiect bine determinat).

* Condictio, este simplificare a lui S.I.P. şi se aplica în două cazuri: în materie de certa pecunia (suma de bani determinată) şi în materie de alia certa res (un alt lucru determinat )

Condictio a fost introdusă mai târziu prin legile Sillia şi Calournia (sec. II e.n.)83

Activitatea părţilor consta dintr-o dezbatere contradictorie în faţa magistratilo, dupa care, faţă de raspunsul negativ al pârâtului, reclamantul îl soma să se prezinte din nou, în jure, peste 30 zile în scopul alegerii unui judecator. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani, ca pedeapsă, sumă variabilă în funcţie de valoarea obiectului litigios. VIII. 3. Procedura formulală

Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea

adaptarii vechilor dispozitii ale dreptului la exigentele vietii sociale şi economice de la sfârsitul republicii. Romanii au modificat reglementarea juridica pe căi ocolite, sub aparenţa ca vechile dispozitii au rămas în vigoare şi că s-au schimbat numai mijloacele de procedură utilizate în scopul valorificarii drepturilor subiective.

81 C. St. Tomulescu, Curierul judiciar, Bucuresti, 1943, p. 89. 82 E. Molcu\, d. Oancea, op. cit. p. 35. 83 C.St. Tomulescu, Analele Universitatii, Bucuresti, 17, 1968, p. 90


Potrivit noului sistem procedural, părţile şi pretorul cooperau în aşa manieră încât se putea ajunge la soluţii opuse vechiului drept civil.

Procedura formulară a fost introdusă prin Legea Aebutia, dată între anii 149 şi 126 i.e.n.

Legea nu a suprimat legisacţiunile ci a dat posibilitatea părţilor de a opta pentru una sau alta din proceduri.

Deoarece în practica concurenţei celor două sisteme nouă procedura s-a dovedit superioară, împaratul Augustus a dat Legile Iuliae Judiciarae, prin care, cu unele excepţii, legisacţiunile au fost abrogate.

În procedura formulară, pentru fiecare drept subiectiv exista o acţiune destinată şi fiecare acţiune avea o formulă proprie.

Formula era un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecatorului cum să soluţioneze litigiul84.

Prin urmare pentru fiecare tip de drept subiectiv exista o formulă pe care pretorul trebuia să o completeze cu toate elementele specifice cazului, cu ocazia organizării instanţei.

Dacă pretenţiile reclamantului erau considerate întemeiate iar pretorul nu găsea un model corespunzator de formulă, el avea dreptul de a crea una nouă exprimând situaţia de fapt, aratând judecatorului, în termeni imperativi cum să procedeze în vederea soluţionarii litigiului85.

Formula cuprindea patru părţi principale: • Intentio, care cuprindea pretenţiile reclamantului. Când obiectul

pretenţiilor era precis determinat, intentio se numea certa iar când dreptul reclamantului urma să fie apreciat de judecator, intentio se numea incerta.

• Demonstratio, cuprindea cauza juridică, izvorul pretenţiilor reclamantului (un contract, un testament etc.).

• Adjudicatio figura numai în formula acţiunilor de partaj. Prin aceasta, judecatorul era împuternicit să atribuie celor aflaţi în proces dreptul de proprietate asupra părţii de lucru ce le revenea prin iesirea din indiviziune.

• Condemnatio, partea prin care judecatorul, simplu particular, era investit de pretor cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Redactarea oricarei formule începea cu formula de numire a

judecatorului: Caius Iulius Judex esto (ex.). Este de menţionat că, cu exceptia lui intentio, care figura în orice

formulă, celelalte părţi principale erau introduse numai dacă era necesar. Condemnatio lipsea numai în cazul acţiunilor prejudiciale86. În cuprinsul formulei puteau intra şi două părţi accesorii: excepţiunile

şi prescripţiunile, ele fiind introduse numai la cererea părţilor. Prescripţiunile erau aşezate în fruntea formulei, fiind introduse în

interesul uneia dintre părţi.: pentru reclamant – prescriptio pro actore; pentru pârât – prescriptio pro reo.

Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul, fără a contesta pretenţiile reclamantului, invoca anumite împrejurări care paralizau acele pretenţii.

84 Em. Molcut, D. Oancea, op, cit.,p. 37. 85 C.St. Tomulescu, op. cit. p. 435. 86 I.M.Anghel, op. cit. p. 379.


Excepţiunea era contrară vechiului principiu al unităţii de chestiune, de aici concluzia că a apărut după Legea Aebutia, fiind introdusă prin edict, după ce pretorul a fost investit cu puterea de a modifica dreptul civil.

Excepţiunile puteau fi divizate în civile şi honorarii, deşi ambele emanau de la pretor; în absolutorii (apăra pe pârât de orice condamnare) şi minutorii (scădea cuantumul pedepsei); excepţiuni bazate pe echitate şi cele de ordine publică; excepţiuni perpetue sau peremtorii (puteau fi invocate oricând şi permiteau o restitutio in integrum), şi temporare sau dilatoii (puteau fi invocate numai într-un termen).

Desfăşurarea procesului

În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfasoare în două faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citare, precum şi la activitatea părţilor şi a pretorului.

1. Faza în jure În materie de citare s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care

au fost introduse altele noi. Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului, refuza să se prezinte la proces. De asemenea, împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat s-a dat o missio in possesionem, în baza căreaia reclamantul putea vinde bunurile parâtului.

În virtutea caracterului consensual al procesului, era necesară prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului. Dezbaterile se desfăşurau în limbaj obişnuit, fără formule solemne sau gesturi rituale. Faţă de pretenţiile reclamantul pârâtul putea adopta trei atitudini: să recunoască pretenţiile, să nege sau să nu se apere corespunzator. În plus, în procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul putea fi soluţionat printr-un jurământ: fie reclamantul jura că are un drept de creantă, fie pârâtul jura că nu datorează nimic. După dezbateri, în funcţie de natura litigiului şi de afirmatiile părţilor, pretorul acorda reclamantului acţiunea sau i-o refuza. Dacă pretenţiile erau întemeiate şi exista o acţiune corespunzătoare, pretorul îi elibera reclamantului o acţiune civilă, iar dacă nu exista, pretorul crea una nouă (in factum), redactată potrivit elementelor litigiului, dând posibilitatea reclamantului să-şi valorifice pretenţiile.

Practic acordarea acţiunii echivala cu redactarea formulei, activitate intrând astfel în faza a doua, litis contestatio, în faţa magistratului.

Litis contestatio consta în remiterea unei copii de pe formulă sau din dictarea ei de către reclamant, pârâtului. Ea producea trei efecte: extinctiv, creator şi fixator.

Efectul extinctiv. După ce avea loc litis contestatio dreptul dedus de către reclamant în justiţie, se stingea. În anumite procese se stingea în deplin drept (ipso jure), în altele, prin introducerea unei excepţiuni în formula (exceptions ope).

Efectul creator. În virtutea acestui efect, în locul dreptului initial se năştea un nou drept, care purta, invariabil asupra unei sume de bani: acea sumă la care judecătorul il condamna pe pârât.

Între dreptul initial şi cel nou creat apar deosebiri în funcţie de natura juridică şi de obiectul dreptului initial:


• în ipoteza că dreptul initial era un drept real, după litis contestaţio el se va transforma într-un drept de creanţă asupra unei sume de bani.

• Pe când dreptul real (initial) avea ca obiect un lucru (drepturile reale poartă asupra lucrurilor), obiectul dreptului nou creat este o sumă de bani.

• Cauza juridică a dreptului iniţial este un act oarecare, pe când cauza noului drept este chiar litis contestaţio. Efectul fixator. În momentul lui litis contestaţio se stabileau definitiv

atât elementele reale (afirmatiile părţilor), precum şi elementele personale (identitatea părţilor şi a judecătorului). Prin aceasta se înţelege că reclamantul nu putea pretinde în faţa judecătorului altceva decât ce a pretins în faţa magistratului şi că procesul nu se putea judeca decât între părţile prevăzute în formulă. În cazul decesului unei părţi după litis contestatio, moştenitorii acestuia nu puteau să se prezinte în faţa judecătorului decât după modificarea formulei (translatio judicii).

.2. Faza in judicio Activitatea părţilor în faţa judecătorului se asemăna în linii mari cu

aceea după regulile cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele se administrau în funcţie de poziţia socială a părţilor87. Regula post meridiem praesenti litiem addicito s-a menţinut dar a primit unele atenuări, admiţându-se anumite motive de amânare a procesului.

În vechiul sistem procedural lista judecatorilor se confunda cu lista senatorilor.

În noile condiţii sociale de ascensiune a clasei cavalerilor prin Legea Sempronia judiciara, dobândesc dreptul de a fi aleşi judecători şi membrii ordinului equestru. Împaratul Augustus a împartit judecătorii în 4 categorii, după avere. Lista judecătorilor s-a păstrat până în sec. III e.n. când a dispărut, în condiţiile modificării radicale a procedurii.

VIII. 4. Acţiuni

În vechea procedură numărul acţiunilor era mic şi se aplicau în

cazurile pentru care au fost create. În procedura formulară sensul original al noţiunii de acţiune se

schimbă. El ste acela de “cerere” adresată de reclamant magistratului pentru a i se elibera o formulă.

În noul sistem acţiunea îndeplineşte rolul de mijloc procedural, pus la îndemâna persoanelor pentru a-şi valorifica drepturile subiective. Pentru a asigura o protecţie juridică eficientă unor interese extrem de variate, statul roman a dat acţiunii o vocaţie universală, în sensul că orice pretenţie legitimă putea, în principiu, să capete o sancţiune juridică.

Clasificarea acţiunilor este variată: 1. Acţiunile in rem şi in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi personale este foarte veche fiind

cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. Potrivit Institutelor lui Justinian această împărţire este cea mai importantă (Summa divissio).

Acţiunile reale sancţionează drepturi reale care prin excelenţă poartă asupra unor lucruri (in rem).

87 C.St. Tomunlecu, op. cit. p. 313.


Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale (creanţe), cum sunt, de exemplu cele izvorâte din contracte sau delicte.

Întrucât drepturile reale se deosebesc prin natura lor, de cele personale, formulele celor două tipuri de acţiuni au o redactare diferită.

In intentio a formulei unei acţiuni reale va figura numai numele reclamantului, dreptul său fiind opozabil erga omnes.

În intentio a formulei unei acţiuni personale vor figura numele pârâtului şi al reclamantului deoarece dreptul izvorăşte dintr-un raport juridic dintre două persoane determinate şi este opozabil numai debitorului.

2. Acţiunile civile şi acţiunile honorarii.. Această diviziune are la bază originea acţiunilor. Acţiunile civile îşi

au originea în legisacţiuni deşi formula lor era redactată tot de magistrat, în timp ce acţiunile honorarii erau creaţii originale ale magistraţilor (pretori şi edili curili).

Acţiunile civile au o intentio in jus concepta prin care judecatorul este invitat sa răspundă dacă potrivit dreptului, pretenţia reclamantului este întemeiată.

Acţiunile pretoriene (honorarii) au intentio redactat in factum, problema ridicată judecătorului nemaifiind de drept, ci de fapt.

3. Acţiuni certe şi acţiuni incerte. Dacă intentio este certa sau incerta şi adunările vor fi certe sau

incerte. 4. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. În cazul acţiunilor stricte (actiones stricti juris), formalismul obliga

judecătorul să facă o interpretare strictă şi o apreciere riguroasă a pretenţiilor pârâtului. Pentru a se lărgi atribuţiile judecătorului, s-a renuntat la formalism, încheindu-se simple convenţii, iar pentru a i se indica judecătorului că i se îngăduia o interpretare mai liberă şi mai echitabilă, formula era însoţită de expresia ex bona fide. În felul acesta au apărut actiones bonae fidei. Acţiunile de bună credinţă erau personale, in jus şi incertae şi numărul lor a crescut succesiv în epoca clasica: acţiunile negatiorum gestorum, depositi iar în Institutele lui Justinian mai sunt citate acţiunile divizorii, de comodat, de gaj, petiţiunea de creditate şi acţiunea ex stipulatu în materie de zestre.

5. Acţiunile arbitrare (judici a arbitraria)88 au fost create în scopul atenuării inconvenientelor ce decurgeau din caracterul pecuniar al sancţiunii.

În cazul când acţiunea conţinea în formulă o clauză arbitrară, judecătorul era invitat să nu treacă la condamnarea pârâtului fără a-i propune în prealabil îndeplinirea unui fapt (o restituire).

În cazul acestor acţiuni judecătorul apare într-o dublă calitate: de arbitru şi de judecator. Dacă prâtul satisface pretenţia reclamantului litigiul se încheie, judecătorul fiind doar arbitru între părţi. În caz contrar, se transforma în judecător propriu zis şi pronunţa o sentinţă se condamnare la o pedeapsă pecuniară.

6. Acţiuni populare şi acţiuni private Acţiunile populare puteau fi intentate de oricine, deoarece aveau

rolul de a apara interesele generale, pe când acţiunile private erau utilizate în scopul protejarii intereselor pârâtului.

88 Institutele. 4.6.31;D.6.1.68.


7. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii. Acţiunile penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o

amendă bănească, în timp ce acţiunile persecutorii vizau condamnarea la restituirea lucrului sau la repararea pagubei cauzate.

8. Acţiunile prejudiciale Erau destinate să elucideze o chestiune în vederea unui proces

viitor nu urmareau condamnarea ci precizarea unui element din care rezultau anumite conseciţe. VIII. 5. Efectele sentinţei

Potrivit rolului pe care îl avea în sistemul procedurii formulare,

judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Sentinţa de absolvire avea un singur efect, şi anume, forţa juridică

(autoritate de lucru judecat). Sentinţa de condamnare avea un dublu efect: forţa juridică şi forţa

executorie. *Forţa executorie era asigurata prin actio judicati pe care

reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să execute sentinţa. Conform mecanismului acestei acţiuni, reclamantul îl aducea pe pârât în faţa magistratului, arătând că cel din urmă refuza să platească suma de bani stabilită în sentinţă.

Întrucât în procedura formulară sentinta purta asupra unei sume de bani, reclamantul era în postura de creditor iar pârâtul în cea de debitor. Dacă pârâtul recunoştea în faţa magistratului ca are de plătit o sumă de bani, acesta încheia procedura prin eliberare a unui decret de executare care putea fie să trimită pârâtul în închisoarea personală a reclamantului, fie trimiterea creditorului în deteţiunea bunurilor debitorului.

În concluzie, actio judicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat din procedura legisacţiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de pretor în procedura formulară.

Dacă însă pârâtul nu recunoştea justetea cererilor reclamantului, contestând sentinţa sau afirmând că a plătit, actio judicati dădea nastere unui nou proces.

Dacă şi acest proces era pierdut de catre debitor, acesta era condamnat să plătească dublu.

Executarea bunurilor, a apărut în epoca clasică, în dreptul privat prin preluare din dreptul public. Statul roman practica un sistem prin care bunurile debitorilor săi erau sechestrate şi lichidate prin vânzare la licitatie. Sistemul a fost preluat şi utilizat şi în raporturile dintre particulari.

Executarea asupra bunurilor cunoştea două forme: A. Venditio bonorum, care se realiza în două faze. Mai intâi magistratul îl trimitea pe creditor în detenţiunea bunurilor debitorului (missio in possesionem), când acesta recunoştea justeţea pretenţiilor creditorului. În această fază creditorul, fără a-l deposeda pe debitor de bunuri, le supraveghea pentru a-l împiedeca să-şi mărească artifical insolvabilitatea.

Dacă în termen de 30 de zile debitorul nu plătea datoria, trecea la faza a doua – venditio bonorum.

În scopul vânzării bunurilor cu aprobarea magistratului, unul din creditori (în situaţia că existau mai mulţi creditori şi un singur debitor), era


numit magister bonorum. El afişa condiţiile în care avea să se desfaşoare lichidarea bunurilor debitorului insolvabil.

Se trecea la vânzarea bunurilor în bloc care erau vândute celui care oferea un pret mai mare. Cumpărătorul, numit emptor bonorum, devenea substituitul debitorului insolvabil, şi începea un nou şir de procese cu creditorii pentru a verifica creanţele acestora.

În funcţie de rezultatele proceselor de verificare a creanţelor emptor bonorum urma să plătească fie suma promisă, fie o sumă mai mică: dacă valoarea creanţelor valabile era mai mare decât suma promisă, el plătea numai suma promisă; dacă valoarea creanţelor era mai mica decât suma promisă, emptor bonarum plătea numai valoarea creanţelor.

În acest fel, emptor bonorum – care putea fi un speculant – nu risca să platească mai mult dacât suma promisă, dar avea şanse să platească mai putin.

Debitorul executat silit prin procedura venditio bonorum devenea infam, ceea ce aducea o gravă atingere personalităţii.

B. Distractio bonorum În scopul de a ocoli unele inconveniente ce decurgeau din venditio

bonorum a fost creata distractio bonorum, ca formă de executare mai evoluată. Astfel, bunurile debitorului insolvabil nu se mai vindeau în bloc ci cu amănuntul, până la satisfacerea tuturor creanţelor. Existând şansa păstrării unei părţi de patrimoniu, executarea sentinţei în forma distactio bonorum, nu atragea infamia pentru debitor.

VIII. 6. Procedura extraordinară

În sistemul procedurii extraordinare, procesul era condus de la

început până la sfârsit de către magistrat. Dispare diviziunea procesului în două faze, de unde şi denumirea

(extra ordinem). Procedura s-a generalizat în epoca post clasică, desi a funcţionat, în

unele cazuri, şi în cea clasică. Procedura îşi are originea, în sensul formal, în activitatea

magistraţilor care soluţionau anumite litigii în virtutea lui imperium, fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.

Pe de altă parte, procedura este consecinţa acţiunii de centralizare a puterii de către împrat care şi-a pus amprenta asupra întregului mecanism de stat.

În dorinţa de a controla întreaga viaţă publică inclusiv activitatea jurisdicţională, el a interzis persoanelor particulare, aflate în afara birocratiei imperiale, să conducă procese şi să pronunţe sentinţe89.

Judecarea proceselor a fost încredinţată unor magistraţi judecători aflaţi la dispoziţia împaratului, care nu mai aveau nici prestigiul şi nici competenţa din perioada clasică, ci erau simpli funcţionari ai statului investiţi cu unele atribuţiuni administrative şi jurisdicţionale, în cadrul unor subdiviziuni teritoriale.

Desfăşurarea procesului Disparând procesul in doua faze, va dispare şi formula, deoarece

magistratul era în acelaşi timp şi judecator.

89 Em. Molcut, d. Oancea, op. cit. p. 43.


Citarea părţilor capată caracter oficial sau cel putin semioficial. Astfel, în cadrul procedurii prin denuntiatio, pârâtul era citat de către un funcţionar inferior, iar în cadrul procedurii prin libel, citarea era făcută de reclamant în baza autorizaţiei magistratului.

Parţile se prezentau personal în faţa magistratului, sau îşi constituiau reprezentanţi. Procesul se desfasura într-o clădire, în prezenţa magistratului, a parţilor, a avocaţilor şi a unor funcţionari judecătoreşti.

După desfăşurarea în contradictoriu a problemelor litigioase, judecătorul putea adresa părţilor anumite întrebări sau le cerea să depun un juramânt.

În cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhie a probleor: înscrisurile – mai ales cele înregistrate de autorităţi – aveau o putere probantă mai mare decât probele orale. Ca şi în celelalte doua sisteme anterioare, recunoaşterea pârâtului era considerată suficientă.

Hotărârea judecătorească În sistemul procedurii extraordinare s-a generalizat condamnarea în

natură (ad ipsam rem)90. Sentinţa de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani, ci

chiar asupra obiectului cererii reclamantului. Generalizarea condamnarii ad ipsam rem constituie un pas

important în direcţia perfecţionării mecanismului sancţiunii drepturilor subiective, mai ales în cazul drepturilor reale care, prin excelenta, poartă asupra lucrurilor.

Dispariţia formulei a avut efect şi asupra caracterului excepţiunilor. Dacă în procedura formulară judecătorul nu putea condamna la mai puţin (o suma mai mica decât cea pretinsă) în lipsa rigorilor formulei, judecătorul putea aprecia şi condamna la o sumă mai mică decât cea pretinsă, în baza excepţiunilor invocate de pârât.

Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin intervenţia organelor de specialitate ale statului - manu militari – ceea ce a contribuit la perfecţionarea sistemului de valorificare a drepturilor subiectve pe calea justiţiei spre deosebire de procedurile anterioare. În procedura extraordinară atât recunoasterea drepturilor cât şi exercitarea sentinţei se realizau cu participarea nemijlocită a organelor de stat.

Test de autoevaluare 1. Care au fost inovaţiile de ordin procedural promovate de juristconsulţii romani? 2. Câte sisteme procedurale a cunoscut dreptul privat

roman? 3. În ce constă procedura legisancţiunilor? 4. Care sunt fazele procesului în sistemul legisacţiunilor? 5. În ce constă noutatea procedurii formulară? 6. Enumeraţi tipurile de acţiuni din vechea procedură. 7. Caracterizaţi acţiunile în rem şi în pssonam. 8. Care erau efectele sentinţei? În procedura formulară? 9. Definiţi şi caracterizaţi procedura extraordinară.

90 Vl. Hanga, op. cit p. 158.


__________________________________________________

BIBLIOGRAFIE __________________________________________________

C. Tomulescu – Manual de drept privat roman, Tipografia şi Litografia Ministerului Învăţământului, Bucureşti, 1956; C. Tomulescu – Drept privat roman, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1973; V. Hanga – Drept rivat roman, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978; V. Hanga – Principiile Dreptului privat Roman, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1989; Gheorghe Danieloolu – Explicaţiunea Instituţiilor lui Justinian, Bucureşti, 1899; E. Molcuţ , D. Oancea – Drept Roman, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993; I. M. Anghel – drept privat roman, vol. I şi II, ed. Hyperion, XXI, Bucureşti, 1991; M. V. Jackotă – Drept roman, vol. I şi II, ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992.


__________________________________________________

CUPRINS __________________________________________________

Argumentum ….................................................................................... 1 Capitolul I. Obiectul şi importanţa dreptului privat ……………………. 3 Conţinut …………………………………………………………………… 3 Obiective ……………………………………………………………………. 3 I.1. Obiectul disciplinei …………………………………………………… 3 I.2. Diviziunile dreptului roman …………………………………………. 5 I. 3. Documentele dreptului roman ……………………………………. 7 I.3.1. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului roman ….. 7 Test de autoevaluare …………………………………………………… 16 Capitolul II. Izvoarele dreptului privat roman Conţinut …………………………………………………………………. 17 Obiective ……………………………………………………………….. 17 II.1. Evoluţia formelor de exprimare a dreptului privat ……………….. 17 II.2. Codificarea dreptului roman ……………………………………….. 23 2.1. Încercarea de codificare înainte de Justinian …………………… 23 2.2. Codificarea dreptului roman în timpul lui Justinian …………….. 23 2.3. Dreptul roman după Justinian …………………………………… 25 Test de autoevaluare …………………………………………………... 26 Capitolul III. Persoanele Conţinut …………………………………………………………………. 27 Obiective ……………………………………………………………….. 27 III.1. Noţiuni generale: începutul şi sfârşitul personalităţii ………… 27 III.2. Statutus libertaus – sclavia …………………………………. 28 III.3. Statutus civitates – cetăţenii şi necetăţenii ……………………… 29 III.4 Statutus familiae – familia romană ………………………………. 32 III.5.Incapacităţile ……………………………………………………… 36 5.1. Incapacitatea de drept – capitis deminutio …………………….. 36 5.2. Incapacitatea de fapt …………………………………………….. 37 Test de autoevaluare …………………………………………………... 38 Capitolul IV. Proprietatea şi celelalte drepturi reale Conţinut …………………………………………………………………. 39 Obiective ………………………………………………………………… 39 IV.1. Bunurile: noţiune, clasificări ……………………………………… 39 IV. 2 Posesiunea ………………………………………………………. 41 IV..5. Dobândirea proprietăţii …………………………………………. 47 IV. 5. stingerea proprietăţii ……………………………………………. 50 IV. 6. Apărarea proprietăţii …………………………… ……………… 51 IV. 7. Drepturile reale asupra bunurilor străine … ………………… 51


Test de autoevaluare ………………………………………. . .. …….. 53 Capitolul V. Succesiunile Conţinut ……………………………………………………………. 54 Obiective ………………………………………………………………… 54 V.1. Noţiuni privind dreptul succesoral …………………………….. 54 V.2. Succesiunea ab intestat ………………………………………… 56 V. 3. succesiunea testamentară ……………………………………. 57 V. 4. Succesiunea deferită contra testamentului ………………… 59 V. 5. Dobândirea moştenirii ………………………………………….. 60 V.6. Legate şi fideicomise …………………………………………… 62 Test de autoevaluare ………………………………………………… 64 . Capitolul VI. Obligaţiile Conţinut ………………………………………………………………. 65 Obiective ……………………………………………………………… 65 VI. 1. Noţiunea de obligaţie:origine, definiţie clasificări …………. 65 VI. 2 Efectele obligaţiei ……………………………………………… 69 VI.3 Stingerea obligaţiilor ………………………………………….. 76 VI. 4. Transferul obligaţiilor ……………………………………….. 79 VI. 5. Garanţiile …………………………………………………….. 81 VI. 6. Intercesiunea …………………………………………………. 87 Test de autoevaluare ………………………………………………. 87 Capitolul VII. Izvoarele obligaţiilor Conţinut ……………………………………………………….. 88 Obiective ………………………………………………………….. 88 VII.1. Noţiune …………………………………………………….. 88 VII. 2 Contractele romane: categorii şi caractere generale….. 89 VII. 3. Caracterele generale ale contractelor ………………… 90 VII. 4. Contracte solemne …………………………………… 94 Test de autoevaluare ……………………………………….. 98 Capitolul VIII. Procedura civilă romană Conţinut …………………………………………………………… 99 Obiective ………………………………………………………… 99 VIII.1. Procedura civilă romană – scurt istoric ………………. 99 VIII.2. Procedura legislaţiunilor ……………………………… 100 VIII.3. Procedura formală …………………………………… 106 VIII. 4. Acţiuni ……………………………………………… 108 VIII. 5. Efectele sentinţei ……………………………………. 110 VIII.6 Procedura extraordinară………………………….. 111 Test de autoevaluare ………………………………….. 112

Date post:	23-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	maxim-iurcu
View:	385 times
Download:	3 times

Drept_roman_2008-2009

Documents