+ All Categories
Home > Documents > Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia,...

Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia,...

Date post: 04-Nov-2019
Category:
Upload: others
View: 17 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
71
Universitatea Spiru Haret Bucureşti Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa Departamentul Științe Juridice Drept internațional public - Note de curs - An II Lector univ.dr. Nicolau Ingrid
Transcript
Page 1: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Drept internațional public

- Note de curs -

An II

Lector univ.dr. Nicolau Ingrid

Page 2: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

2

CUPRINS

Introducere in materia dreptului international public 3

Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului

international

6

Aparitia si evolutia istorica a dreptului international 9

Ordinea juridical internationala 13

Izvoarele dreptului international 16

Principiile dreptului international 20

Statul ca subiect de drept international 23

Alte subiecte de drept international 28

Probleme privind populatia in dreptul international 32

Elemente privind dreptul international al drepturilor omului 38

Teritoriul de stat in dreptul international 47

Regimul spatiilor international 51

Dreptul tratatelor 58

Raspunderea internationala 64

Bibliografie 71

Page 3: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

3

Introducere in materia dreptului international public

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează

raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.

Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional

(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului

internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de

constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii

internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională. Statele acceptă faptul că, un

corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în

raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale. Atunci când apar state noi în

societatea internaţională nu este nevoie de o declaraţie de acceptare a dreptului

internaţional public din partea acestora. Dreptul internaţional, în vigoare în momentul

apariţiei lor, le este – în principiu – opozabil.1 Se admite, însă, dreptul statelor de a

refuza aplicarea unor cutume internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare

. Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine în

mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu sunt

excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.O mare parte

din domeniile de interacţiune între state sunt reglementate de dreptul internaţional.

Există totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se acordă o largă

libertate de acţiune, acest domeniu aparţinând competenţei lor naţionale exclusive şi

care include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea

administrativ-teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În acest domeniu nu este

admisă nici o intervenţie exterioară, în numele necesităţii respectării dreptului

internaţional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan

intern, considerată în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând domeniului

rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaţionale. 2

Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două

sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaţionale pe care le încheie,

1 Adrian B., Drept international public, Ed. Universitaria, Craiova, 2012, p.7;

2 Moca Gh., Dutu M., Drept international public, vol. I, Ed. Universul uridic, Bucuresti, 2008,p.38;

Page 4: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

4

statele sunt obligate să ia anumite măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligaţiile

internaţionale pe care şi le-au asumat. Pe de altă parte, în legislaţia internă a statelor există

reglementări care depăşesc cadrul naţional, regizând comportamentul lor pe plan extern. De

exemplu, normele interne prin care se desemnează organele statale cu atribuţii în relaţiile

internaţionale, procedurile de semnare şi ratificare a tratatelor, statutul juidic al străinilor,

normele legale privind recunoaşterea cetăţeniei.

În practică, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internaţional

asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a ştii, în cazul apariţiei unui conflict între

normele celor două sisteme de drept, care dintre acestea prevalează. În acest sens, în

literatura juridică s-au conturat două teorii : teoria dualistă şi teoria monistă.

a). Conform teoriei dualiste ( elaborată în doctrina germană şi italiană, la sfârşitul

sec.al XIX –lea şi începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă

sisteme juridice cu valoare egală, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite, având

izvoare şi destinatari diferiţi. În consecinţă, cele două sisteme juridice nu se pot intersecta în

nici o situaţie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice.

Potrivit acestei terorii, între actele interne şi cele internaţionale ar putea exista

neconformităţi, ceea ce în dreptul contemporan nu este de acceptat. Pentru ca normele

dreptului internaţional să devină aplicabile în dreptul intern este necesar un act special de

transformare a normelor internaţionale în norme interne.

b). Teoria monistă are la bază „ideea ansamblului normelor juridice ale celor două

sisteme de drept şi subordonarea unui drept faţă de celălalt” şi cuprinde două variante:

- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional ;

- monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern .

Prima variantă, dominantă în doctrina sec. XIX, susţinând independenţa şi

suveranitatea deplină a statelor, încearcă să demonstreze că dreptul internaţional reprezintă o

proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul intern, dreptul

internaţional derivând deci, din dreptul intern al fiecărui stat.

Cea de-a doua variantă a apărut ca o reacţie faţă de prima, susţinând că dreptul

internaţional public ar determina limitele competenţelor dreptului intern al statelor. Această

variantă porneşte de la concepţiile dreptului natural, afirmând că ar exista o ordine juridică

universală, superioară ordinilor juridice naţionale, un adevărat „stat mondial”, care atribuie

competenţe statelor în cadrul acestei ordini juridice universale. Practica internaţională nu a

confirmat această teorie care neagă competenţele statului rezultând din suveranitatea

acestuia.

Page 5: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

5

În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului

intern de către dreptul internaţional, fără ca vreuna din cele două teorii să se fi validat în

totalitate. Nu există însă o practică uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a

altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcţie de

prevederile constituţiilor naţionale, dar şi ale Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul

tratatelor, în care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său

intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

Page 6: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

6

Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului

international

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează

raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.3

Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional

(organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului

internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul de

constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul comunităţii

internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională.

Definiţia dreptului internaţional public contemporan: „totalitatea normelor juridice,

create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice

(tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi

cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie,

iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor”.4

Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl constituie

reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept

internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor

şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.

Dreptul internaţional public nu este o categorie statică, abstractă. Orice modificare care

intervine în societatea internaţională se reflectă în prevederile sale, dreptul internaţional

public fiind şi un instrument al politicii internaţionale. În comunitatea internaţională

contemporană am asistat la un fenomen de disociere, manifestat în tendinţa de dezagregare a

federaţiilor de state, în centrul şi estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea

unor state independente (Serbia, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Ucraina

etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de altă parte, în vestul Europei, statele

bazate pe similitudini politice sau economice tind să se reunească în cadrul unor structuri

organizaţionale integrate, cum este Uniunea Europeană. Aceste fenomene au, în planul

ordinii juridice internaţionale, o serie de consecinţe:

3 Trocan Laura-Magdalena, Drept international public,Ed. CH. Beck, Bucuresti, 2014, p.1;

4 Moca, Gheorghe, Drept Internaţional, vol. 1, Bucureşti, 1983, pag.83;

Page 7: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

7

a) schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin dispariţia

vechilor „actori” (federaţii etc.) şi apariţia altora (state independente, confederaţii,

organizaţii guvernamentale);

b) apariţia unor noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii, în

această perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale;

c) formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul

relaţiilor internaţionale;

d) conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a

intereselor statelor faţă de domenii de actualitate, cum sunt: dreptul păcii, dreptul mediului,

dreptul dezvoltării, dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor omului etc.

Trasaturile fundamentale si limitele dreptului international

În societatea internaţională, puterea este repartizată pe orizontală, poziţia statelor fiind

cea de egalitate juridică. Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din

punct de vedere al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare

dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza

că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare,

cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există o

ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere

juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă

anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:

a). Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu există

un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care

să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale,

prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot statele

fiind şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe

plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public

b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare guvernului,

care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre

subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.

c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă

generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele

Page 8: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

8

de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaţionale cu

funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată însă de exprimarea acordului

expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în calitate de parte în faţa

Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru

ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să

fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Curtea Europeană de Justiţie ).

d). Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru

cazul nerespectării lor, spre deosebire de normele dreptului intern, ceea ce nu înseamnă că

aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele

internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta.

Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează, în principiu, pe

constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

Page 9: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

9

Aparitia si evolutia istorica a dreptului international

O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public presupune

identificarea primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria umanităţii şi a cauzelor

care au generat apariţia acestora, demers ştiinţific necesar, care pune în evidenţă însăşi esenţa

şi finalitatea dreptului internaţional public.

Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor

statale care conţin opţiuni ale statelor referitoare la regulile de purtare ale războiului şi de

rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui arbitru.

Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la începutul secolului al

XX-lea pune în evidenţă existenţa unor criterii pertinente şi convingătoare din punct de

vedere ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia dreptului internaţional public şi diferenţele

calitative în etapele evoluţiei acestei ramuri de drept după criterii istorice.

Până în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în evidenţă

patru perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape, identificând în felul acesta

evenimentele istorice cu impact asupra relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional.

În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător, întrebarea dacă dreptul

internaţional public este un drept veritabil sau o simplă morală. Viu şi lung timp disputat,

dreptul internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în

momentul în care statele au făcut parte dintr-o comunitate juridic organizată. 5

În ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public aceasta

cuprinde :

Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco-latină, Asiria, Babilon,

Egipt şi mai târziu Roma. Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul

Antic, unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.

Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat tratate referitoare la

renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India,

Legile lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni

5 Trocan Laura-Magdalena, op.cit., p.18;

Page 10: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

10

diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui

jurământ religios. Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât corespondenţa sa diplomatică din

secolele XVI-XV î.e.n. cu Babilonul şi alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de

Lutars descoperite la Tell-Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între

Ramses al ll-Iea, faraonul Egiptului şi Hatuşil al III-lea regele Hitiţilor considerat a fi „cel

mai vechi tratat internaţional‖. Acest tratat denumit şi „tratatul sublim‖, instituia o alianţă între

cele două state care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor

împotriva unui atac din partea altui stat.

Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea Americii (1492) când se

nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept internaţional care vor deveni esenţiale

pentru creştinism şi civilizaţia occidentală: libertatea individuală şi egalitatea raselor, un

impact deosebit avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost proclamată ca

morală superioară a omului.

Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial.

În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra dreptului

internaţional au fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei, conflictele din Orient,

Revoluţia de la 1848. Este de notat dubla repercusiune internaţională a Revoluţiei din 1848

pentru afirmarea principiului non-intervenţiei ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi

pentru dreptul popoarelor de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în

favoarea stabilirii unor regimuri republicane.

În ordine cronologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea

dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la Westfalia din 1648, prin

care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea

suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor, constituind „piatra unghiulară a dreptului

international.6

În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca

o ştiinţă juridică de sine stătătoare.

Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo Grotius (1583-

1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin operele sale şi îndeosebi Mare

Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi păcii),

realizează prima expunere de ansamblu a dreptului internaţional. El dădea astfel, un

fundament juridic puternic independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de

6 Popesu D., Nastase A., Drept international public, Ed. Sansa, Bucuresti, 1997,p.19;

Page 11: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

11

conduită între ele. A dat, de asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în

relaţiile dintre statele creştine şi cele „infidele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu acestea.

Dezvoltând ideea războiului just, a formulat reguli de purtare a acestuia, inspirate din

considerente umanitare. 7

Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional public precizează

că „adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă olandezul Hugo Grotius,

creatorul unei teorii intermediare între concepţia tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia

pozitivistă, potrivit căreia dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi

raţiunea umanităţii. Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă

dreptul natural (dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa este un

drept laic‖.

Ideea centrala a operei lui Grotius constă în găsirea, într-o epocă zguduită de

violente lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între popoare în scopul scutirii

omenirii de atâtea nenorociri.

Dreptul internaţional public modern

Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace de la Paris

din 1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut ca urmare nu numai

apariţia unor noi state independente în Europa dar mai ales înfiinţarea „Ligii Naţiunilor” prin

Pactul Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris.

Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general având ca scop

menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război, garantând statu-quo-ul

instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului internaţional.

Dreptul internaţional public contemporan

Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii umanităţi,

inclusiv asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor lumii necesitatea

instaurării unei noi ordini internaţionale.

Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare Conferinţei de

la San Francisco din 1945.

Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie 1945 şi

intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi posibilităţi de afirmare şi

dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între

7 Popescu D., Nastase A., op.cit., p.21

Page 12: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

12

naţiuni pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de

evoluţiile internaţionale ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la

originea cărora s-a aflat pericolul unui război nuclear, în contextul existenţei efective a

războiului rece.

Page 13: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

13

ORDINEA JURIDICA INTERNATIONALA

Ordinea juridical internationala este randuiala stabilita pentru desfasurarea

raporturilor politice, juridice, economice si de alta natura la care participa subiecti de drept

international si, in anumite imprejurari, unii subiecti de drept national si care sunt

consacrate printr-un ansamblu de norme juridice format din norme de drept international

public, norme de drept al comertului international, norme de drept international privat si,

intr-o anumita masura, norme de drept national cu vocatie de aplicare la raporturile cu

elemente de internationalitate.

Conceptul de ordine este un instrument metodologico-teoretic utilizat odată cu teoria

generală a sistemelor, beneficiind de o definiţie nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi, încă din

anii ’60. Totuşi, forme preconceptuale se pot descifra în unele texte din antichitate, începând

cu presocraticii, în special plecându-se de la înţelegerea raportului dintre ordine naturală –

ordine socială – ordine morală, cu consecinţe pentru ordinea juridică .

Este foarte adevărat, conceptul de ordine este de sorginte teologică (în mod deosebit,

la Fericitul Augustin), însuşit de către filosofiile fizicaliste (excelând în utilizarea sa teoriile

mecanice ale secolelor XV – XVIII), adoptat de biologie mai ales la început şi mijloc de

secol XX. Nici ştiinţele politice nu ignoră un astfel de concept, orice discuţie privind raportul

dintre putere şi politică propunându-şi ca valoare esenţială, din punctul de vedere al

guvernanţilor, conceptual de ordine, politicul fiind ,,activitatea socială care îşi propune să

asigure, prin utilizarea forţei în mod general bazată pe drept, securitatea exterioară şi

concordia interioară a unei unităţi politice particulare care să garanteze ordinea în mijlocul

luptelor generate de diversitatea şi de divergenţa de opinii şi de interese”. În literatura noastră

juridcă, primele discuţii mai sistematice asupra conceptului de ordine au fost propuse de

doctrină începând cu anii ’90. Îi amintim astfel, aici, doar ilustrativ, pe profesorii Raluca

Migu-Beşteliu, Alexandru Bolintineanu, Dumitra Popescu, Gheorghe Mihai, Roxana

Munteanu, care au făcut distincţii între ordine internaţională şi ordine statală, ordine

internaţională şi ordine comunitară, ordine publică, ordine de drept şi ordine juridică .

Conceptul de ordine juridică semnifică un ansamblu, o mulţime bine ordonată şi

coerentă (prin aflarea unor criterii interne în conformitate cu ale căror cerinţe logice se

constituie şi se validează) de norme juridice şi de instituţii juridice prin care o societate se

Page 14: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

14

organizează juridic şi politic, precum şi modul de reglementare, prin astfel de norme şi de

instituţii, a relaţiilor dintre diversele subsisteme ale societăţii global considerate.

Ordinea juridică este un termen sinonim sau, mai exact, echipotent cu cel de ordine

normativă. Predicând că orice stat este/reprezintă o ordine de drept, un astfel de atribut este,

totuşi, relativ, căci, sub anumite determinări socio-politice, ordinea de drept poate fi

răsturnată, înlocuită, uneori brutal, cu o altă ordine de drept, fără ca statul să-şi înceteze

existenţa sa ca organizare politică a societăţii date; cel mult se poate aprecia un stadiu

involutiv pe care s-ar plasa statul în cauză ca urmare a schimbării ordinii sale de drept,

înţeleasă această ordine ca fiind o ordine publică.

Este interesant de urmărit, sub acest apect şi în mod cronologic, prevederile

constituţionale ale statului român. Astfel, Constituţia din 1866 utilizează conceptul de ordine

publică în cuprinsul art.23, limitând libertatea învăţământului ori de câte ori exercitarea

acestui drept ar atinge bunele moravuri şi ordinea publică, prima condiţie fiind de ordin

restricitiv cu referinţă, desigur, la standardele de moralitate publică ale timpului, aşadar o

condiţie relativă, în timp ce cea de-a doua condiţie restrictivă are caracter absolut, întrucât

ordinea publică viza regimul politic şi caracterul unitar şi indivizibil al tânărului stat român.

Tot astfel, Constituţia din 1923 (în fapt, Constituţia din 1866, larg revizuită) prevede, de

asemenea, criteriul bunelor moravuri ca restrictv (şi ca standard relativ, afirmăm noi) pentru

înţelegerea caracterului absolut al libertăţii de conştiinţă (art. 22) şi al libertăţii

învăţământului (art. 24), menţinând restricţia absolută şi limitativă a ordinii publice atât

pentru libertatea conştiinţei, cât şi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului constituţional la un

învăţământ liber (aceleaşi articole 22 şi 24). Constituţia din 1938 prevede, de asemenea, în

mod absolut restricţia-limită a ordinii publice (art. 19, în ceea ce priveşte libertatea

conştiinţei, în ipoteza că exercitarea unei astfel de libertăţi ar fi adus vreo atingere unei astfel

de ordini, ca şi art. 21, privind, tot astfel, exercitarea libertăţii învăţământului). Restricţia-

limită cu caracter absolut a ordinii publice apare însă sublimată în conţinutul art. 7 al aceleiaşi

Constituţii (,,Nu este îngăduit nici unui român a provădui prin viu graiu sau în scris

schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărţirea ori distribuirea averii altora,

scutirea de impozite, ori lupta de clasă”). Într-un mod foarte interesant, Constituţia din 1948

(care, în pofida art. 128 alin. 2 din Constituţia din 1923, repusă parţial în vigoare în 1944,

prin Decretul-Regal nr.1626/31 august 1944, şi care prevedea: ,,Constituţia de faţă nu poate fi

suspendată nici în total, nici în parte”), prin art.1 consfinţea răsturnarea ordinii publice, a

ordinii constituţionale anterioare, proclamând România ca fiind ,,un Stat popular”, întreaga

putere aparţinând poporului (art. 3), instaurarea noii forme de guvernământ şi a bazelor

Page 15: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

15

constituţionale ale statului fiind explicate şi impuse ca reprezentând ,,lupta dusă de popor, în

frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului” (art. 2) (vezi

vol. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române (Texte, note ,prezentare

comparativă), ed. a III-a, Bucureşti, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial”, 1995.).

Conceptul de ordine juridică acţionează, ca bloc unitar, ordinea de drept sunt produse

în conformitate cu o modalitate procedurală prevăzută de către o normă presupusă a fi

fundamentală, ca să ne referim iar la teoria kelseniană. Ca atare, ordinea de drept poate fi

bruscată şi schimbată violent pe calea unor acţiuni faptice sociale, fie ele denumite insurecţie

armată, revoluţie, contrarevoluţie sau război civil. Ca noua ordine de drept/ordine publică să

se poată impune şi consolida în exercitarea substanţei sale este necesar a se stabili un set de

norme primare care să asigure, sub aspect de validitate, producerea unor norme de procedură

care, la rândul lor, să aibă capacitatea de a impune o normă fundamentală pe baza căreia să se

stabilească în substanţă şi in actu noua ordine de drept. Aşadar, ordinea juridică generează şi

consolidează ordinea de drept/ordinea publică, notând însă că această ordine de drept/ordine

publică cuprinde sfera amenajării instituţional-funcţionale a puterii, a exercitării complete şi

nestânjenite a acesteia, autolimitîndu-se doar prin respectarea sferei vieţii private a persoanei,

sferă în care aceasta se manifestă ca fiind în domeniul libertăţii.

Conceptul de ordine juridică nu este un atribut doar al planului intern al dreptului,

întrucât orice ordine juridică, orice ordine de drept/publică naţională/statală se

interpoziţionează faţă de alte asemenea ordini în planul existenţei unei societăţi internaţionale

şi din ce în ce mai internaţionalizate ca efect al unei globalizări cvasitotale. Ca atare, simetric

unei ordini juridice interne, în doctrină s-a afirmat că există o ordine juridică internaţională

generală,cu anumite note particulare ce sunt date de însăşi natura dreptului internaţional

public, de modul său specific de creare ca şi câmp normativ.

Page 16: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

16

Izvoarele dreptului international public

Izvoarelor dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a

normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”. Prin urmare, izvoarele

dreptului internaţional public sunt surse ale normelor dreptului internaţional public sau

mijloace juridice de exprimare a acestora.8 Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o

ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile

generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional

public - hotărârile judecătoreşti şi doctrina. Statutul Curţii alătură acestor categorii de

izvoare - “echitatea”, considerată ca potenţial izvor de drept.

În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul

Curţii nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor

enumerate alte două categorii : actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre

actele unilaterale ale statelor.

Tratatul, ca izvor de drept.9 Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un

acord sau o înţelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este

destinată să producă efecte de drept internaţional. Dintre tratatele internaţionale multilaterale,

Carta O.N.U. - actul constitutiv al Organizaţiei - a fost considerat un act cu valoare

deosebită, care se manifestă sub mai multe aspecte:

a) în cazul unui conflict între dispoziţiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt tratat

internaţional, vor prevala cele dintâi;

b) Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-

părţi la aceasta, ci şi pentru state terţe, fapt care constituie o excepţie de la principiul de drept

internaţional conform căruia tratatele “leagă” doar statele –părţi la un tratat.

Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizează prin

următoarele trăsături:

- concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind drepturile şi

obligaţiile juridice ale acestora;

8 Trocan Laura-Magdalena, op.cit., p.28;

9 Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd, Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de

studii europene, Cluj, 2010,p.22;

Page 17: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

17

- permit adaptarea dreptului interanţional la dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul

comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente sau a

revizuirii textului lor.

Cutuma

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică

generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având

forţă juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a

unei practici generale, acceptată ca drept”.

În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru

ca o practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat

că este nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor însă nu de

totalitatea statelor care formează societatea internaţională la un moment dat.”. Este posibilă

formarea unor cutume, chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale,

locale sau chiar bilaterale. În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta

poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi

uniformă. În acest mod s-au format aşa zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul

popoarelor la decolonizare. Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului

care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii din partea altui stat, fie pentru a

revendica un drept propriu.

Principiile generale de drept

Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se operează în

majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în dreptul internaţional. Convenţiile

internaţionale ca şi multe dintre hotărârile instanţelor de judecată internaţionale fac deseori

trimitere la principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan şi care pot fi

considerate izvoare de drept internaţional.

În soluţionarea litigiilor internaţionale se recurge deseori la principii cum sunt: buna-

credinţă în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale, autoritatea lucrului judecat, precedentul

judiciar, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, respectarea egalităţii părţilor

litigiului, dreptul la apărare etc. În doctrina juridică, valoarea de izvor de drept internaţional a

principiilor generale de drept a fost şi este încă, contestată de unii autori (G. Geamănu, I.

Diaconu).

Page 18: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

18

Hotărârile judecătoreşti şi doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a normelor

dreptului internaţional public.

Hotărârile judecătoreşti - nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar

la precizarea corectă a unei norme de drept internaţional. Pot fi incluse în această categorie :

a). Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu precizarea că hotărârile acestei

instanţe internaţionale au forţă juridică obligatorie doar pentru părţile din litigiu şi numai

pentru cauza în care se pronunţă;

b). Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;

c). Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronunţate în litigii care ridică probleme de

drept internaţional.

Doctrina Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu,

cât şi operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept Internaţional,

Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., precum şi opiniile

separate ale judecătorilor Curţii Internaţionale de Justiţie, anexate deciziilor Curţii. În

jurisprudenţa instanţelor internaţionale, doctrina a fost invocată adesea ca dovadă a existenţei

unei norme şi nu ca sursă a dreptului internaţional.

Actele organizaţiilor internaţionale10

Cei mai mulţi dintre autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor

secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile

internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor.

Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei etc)

stabilesc forţa juridică a actelor pe care le adoptă organizaţia. Statutele prevăd, de regulă,

două categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:

a). acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei, având un

caracter obligatoriu;

b). acte ce se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament

cerute pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.

Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre

ONU., organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter

10

Trocan Laura-Magdalena, op.cit., p.38;

Page 19: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

19

obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

adoptă recomandări. Chiar dacă recomandările, prin natura lor, nu constrâng din punct de

vedere juridic statele destinatare, ele nu pot fi totuşi considerate simple îndemnuri, întrucât

statele şi-au asumat, în momentul aderării la organizaţie, angajamentul de a concura la

realizarea scopului înscris în statut.

Actele unilaterale ale statelor 11

Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul

relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.

a).Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în

legătură cu o anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De

exemplu, declaraţia statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de

Justiţie, sau declaraţiile unor state, de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra

platoului continental (acestea din urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în

domeniu – vezi, Proclamaţia Truman, 1946);

b).Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de

drept internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii ( guvern,

naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi

prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act

pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional;

c). Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie

împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia

asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un

act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.

d).Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial,

anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu,

renunţarea unui stat la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit

important pe piaţa financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a

creditului.

11

Domuta Marcela, op.cit.,p.25;

Page 20: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

20

Principiile dreptului internaţional public12

Definiţie. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme

juridice de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ,

care dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de

drept internaţional.” i Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate şi în

Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme imperative (de “jus

cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.

Enumerarea principiilor

a). Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state

sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, războiul de agresiune este considerat

o “crimă împotriva umanităţii”; Acest principiu a apărut în perioada dintre cele două războaie

mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea existenţe principiului nerecurgerii la forţă

sau la ameninţarea cu forţa îl constituie Pactul Ligii Naţiunii care a limitat dreptul statelor de

a porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea sancţiunilor faţă de statul vinovat de încălcarea

acestei restricţii. Primul act internaţional cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia

războiului de agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii

naţionale a statului denumit Pactul Briand-Kellogg încheiat la Paris în 1928. Principiul

nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune:

Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la

ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei

politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

Conform actelor sus menţionate se interzice:

1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau indirectă a

forţei împotriva altui stat.

2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor

internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării diferendelor internaţionale.

3. Represaliile cu aplicarea forţei armate

4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor neregulate

sau a altor bande armate.

12

Domuta Marcela,op.cit.,p.28;

Page 21: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

21

5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război

civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.

6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea

prevederilor Cartei ONU.

7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau aplicării

ei.

8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de dreptul la

autodeterminare. Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu folosirea forţei

armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii, comerciale sau concentrarea de trupe la

frontierele unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor

unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de război.

În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3 excepţii când se poate recurge

la forţă în relaţiile internaţionale:

În caz de auto apărare când devine victima unui act de agresiune din partea altui

stat.

În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă.

În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate a

ONU.

b). Principiul soluţionării paşnice a diferendelor. Acest principiu presupune obligaţia

ce impune statele de a rezolva diferendele şi conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin

mijloace paşnice. În acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele

paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului soluţionării paşnice a

diferendelor internaţionale este prevăzut şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982

în care printre altele se prevede:

Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru

a evita ivirea de diferende;

Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice alese în

mod liber de ele;

Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regionale sunt obligate să

întreprindă toate eforturile pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor acorduri;

c).Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul

contemporan, nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au

fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a

Page 22: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

22

statului fiind transpuse azi în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema

respectării drepturilor fundamentale ale omului);

d). Principiul cooperării internaţionale;

e).Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca

“autorizând sau încurajând o acţiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte, integritatea

teritorială sau unitatea politică a unui stat suveran şi independent(…)” ii;

d). Principiul egalităţii suverane a statelor;

e). Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale - principiul

pacta sunt servanda .

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adaugă principiilor menţionate, altele trei: a).

principiul inviolabilităţii frontierelor; b). principiul integrităţii teritoriale; c). principiul

respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Page 23: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

23

Statul-subiect al dreptului internaţional public

Suveranitatea statului

Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept internaţional public

şi aceasta, pentru că, mult timp, a reprezentat unicul subiect al acestui drept şi este singurul

care posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

internaţional.

Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul

că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă

statului personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul

comunităţii internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. Suveranitatea

este un “atribut al puterii de stat”13

În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită

autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra

cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa,

edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de

a reprezenta naţiunea şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni14

.

Pentru ca o entitate să poată constitui un stat, este nevoie de o populaţie permanentă,

un teritoriu determinat, un guvern independent şi o ordine socială, politică şi juridică.

Drepturile şi obligaţiile statelor

Unele dintre drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor au fost menţionate în

Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezintă actul constitutiv al Organizaţiei Statelor

Americane (O.S.A.) şi în Carta drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (ONU, 1974).

Dintre drepturile statelor se pot reţine:

a). dreptul la existenţă şi suveranitate;

b). dreptul la pace şi securitate;

c) egalitatea în drepturi;

d) dreptul de a participa la viaţa internaţională;

e) dreptul la legitimă apărare, în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune

din partea altor state;

13

Jouve, Ed.,Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992, pag. 41; 14

Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991, pag.22;

Page 24: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

24

f) dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege şi de a organiza în mod liber

sistemul politic şi de a dispune nestingherit de resursele sale economice şi naturale;

g) dreptul la dezvoltare şi progres.

Conform reglementărilor de drept internaţional, statele beneficiază de imunitate de

jurisdicţie a lor şi a bunurilor lor, în faţa organelor judecătoreşti ale altor state. Acesta

reprezintă un drept la care statul poate să renunţe, în anumite împrejurări.

Obligaţiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale

ale dreptului internaţional public şi constă în :

a).obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile

interstatale;

b.) obligaţia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;

c). obligaţia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;

d). obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile internaţionale rezultând din

tratate;

e). obligaţia de a proteja mediul.

Tipuri de state În societatea internaţională există mai multe tipuri de state:

a) state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi

administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de drept şi

b) uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state

independente . Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.

c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederaţiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre îşi păstrează

calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care îşi conduc singure relaţiile

internaţionale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează şi coordonează

activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente

(C.S.I.) se apropie de modelul unei confederaţii regionale, este constituită în baza unui acord

- Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele fostei U.R.S.S. şi cuprinde în structura

sa mai multe organe: Consiliul Şefilor de State care este organul decizional suprem,

Consiliul Şefilor de Guverne, Comitetul de coordonare şi consiliere – organ permanent

executiv, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, care coordonează politica externă a

statelor membre, Consiliul Miniştrilor Apărării – responsabil de coordonarea politicii

militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandanţilor trupelor frontaliere,

Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatală şi un Secretariat executiv. Prin tratatele

Page 25: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

25

încheiate la nivel de confederaţie, statele membre vizează să creeze o uniune economică în

care să fie asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor şi a persoanelor

din această zonă, precum şi asigurarea unei zone de liber schimb.15

De cele mai multe ori, confederaţia este o formă de tranziţie înspre constituirea unei

federaţii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni o federaţie au prezentat forma unei

confederaţii. Federaţiile reprezintă uniuni de state care au renunţat la independenţa lor,

transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre îşi păstrează

competenţa de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le

conduce relaţiile externe. Este cazul Belgiei, al Elveţiei etc.

c) O situaţie particulară este cea a statului permanent neutru, care dispune de o

capacitate

limitată de a-şi asuma drepturi şi obligaţii, determinată de statutul său specific. State cu

neutralitate permanentă sunt Elveţia şi Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din

acte interne ale acestuia – legi şi dispoziţii constituţionale. Statului neutru îi revin obligaţii

specifice: de a nu participa la alianţe militare, politice sau economice care urmăresc

pregătirea unui război; de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operaţiuni

militare, sau ca loc de depozitare a muniţiilor, armamentului şi a trupelor militare; de a

colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.

Statul neutru are dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, precum şi dreptul de a

acorda sprijin statului victimă, în caz de război. Acest din urmă drept îi este recunoscut

statului neutru, care, în societatea contemporană, nu mai este “ţinut” de obligaţia de

imparţialitate.

Recunoaşterea statelor şi a guvernelor16

Recunoaşterea statelor. Reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin

care acesta constată apariţia sau existenţa altui stat, pe scena vieţii internaţionale. Actul

recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat şi nu o

obligaţie a acestuia.

În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere internaţională a

noului stat şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de

15

Schraepler, H.-A. , Organisations Internaţionales et Europeennes, Ed. Economica, Paris, 1995, pag.

238 -239

16

Domuta Marcela, op.cit.,p.32;

Page 26: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

26

drepturi, statul recunoscut nu dobândeşte personalitate juridică din momentul recunoaşterii

sale, ci din cel al formării sale ca stat. Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale

(diplomatice şi consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii.

Recunoaşterea poate fi expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris,

oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacită, atunci când din comportamentul

statului rezultă intenţia sa de a recunoaşte un alt stat ( de exemplu, încheie cu acesta un tratat)

Recunoaşterea guvernelor. Intervine atunci când noul guvern se formează altfel

decât pe cale constituţională (prin revoluţie, insurecţie, lovitură de stat etc), sau se formează

două guverne. Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat

acceptă guvernul nou format al altui stat ca organ al puterii publice. Pentru a face obiectul

recunoaşterii, guvernul trebuie să beneficieze de suportul majorităţii populaţiei statului şi să

fie capabil să se achite de obligaţiile internaţionale ale predecesorilor săi. Actul recunoaşterii

are ca efecte: obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili relaţii

diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state; dobândirea dreptului de a înainta

acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la

imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie. Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu

potrivit căruia un stat nu poate fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în faţa

unei instanţe de judecată.

Succesiunea statelor

Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementată de două

convenţii – Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena, 1978)

şi Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi datorii (Viena,

1983).

Noţiunea de succesiune a statelor este definită în dispoziţiile convenţiilor menţionate ca

reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte răspunderea pentru

relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”. În virtutea exercitării suveranităţii, un stat poate

decide în mod liber dacă şi în ce măsură va păstra relaţiile juridice stabilite de antecesorul

său.

Problema succesiunii se ridică în următoarele situaţii:

a) în cazul creării de noi state pe teritoriile fostelor colonii;

b) în cazul creării de state prin fuziune sau dezmembrare;

c)în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile internaţionale;

Page 27: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

27

d) în cazul unei revoluţii sociale.

Regulile aplicabile fiecăreia dintre aceste situaţii:

a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la autodeterminare, se

constituie într-un stat nou, independent, care reprezintă un nou subiect de drept internaţional.

O consecinţă firească a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor care instituiau

protectoratul şi tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat suveran. În ceea ce priveşte

celelalte tratate de colaborare internaţională ale vechiului stat, acestea pot să fie preluate de

către noul subiect de drept, eventual cu formularea unor rezerve sau declaraţii interpretative,

faţă de clauzele care nu corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizează

prin încheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaraţii unilaterale prin

aderarea la tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune s-au

încheiat, de exemplu, între Anglia şi fostele sale colonii.

b) Prin fuziune se înţelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care va deveni

noul subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G. cu R.D.G. în 1990. Prin

dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta fiecare

subiecte independente de drept internaţional. De exemplu, dezmembrarea U.R.S.S în 1991, a

Iugoslaviei, a Cehoslovaciei, urmate de formarea noilor state . În asemenea cazuri, de regulă,

noul stat continuă să aplice tratatele încheiate anterior.

c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile internaţionale se

rezolvă în funcţie de procedura de admitere a membrilor prevăzută în actul constitutiv al

organizaţiei. Aceasta presupune şi manifestarea de voinţă expresă din partea statului de a

deveni membru într-o organizaţie, ca succesor al altui stat.

d) Pentru statele create ca urmare a unor revoluţii sociale nu se pune problema unei

succesiuni propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populaţia rămânând aceleaşi, nu apare un nou

subiect de drept internaţional. După o revoluţie care schimbă regimul unui stat, noile structuri

ale puterii emit o declaraţie în care-şi precizează poziţia faţă de tratatele şi convenţiile

încheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în comunicatul

exprimat în decembrie 1989 arăta că, va menţine tratatele şi convenţiile încheiate de

România, anterior acelei date.

Page 28: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

28

Alte subiecte de drept international public

Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale

Dreptul organizaţiilor internaţionale este constituit din normele tratatelor

internaţionale de constituire a organizaţiilor, din cele cuprinse în tratatele multilaterale

încheiate de către state referitoare la aceste organizaţii (de exemplu: Convenţia generală

asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU, din 1946), precum şi din normele juridice proprii

fiecărei organizaţii internaţionale. Apariţia dreptului organizaţiilor internaţionale şi

caracteristicile sale sunt legate de evoluţia acestor organizaţii1 . Acest drept face parte din

dreptul internaţional public, ca o parte nouă şi specială a acesteia, având un anumit grad de

autonomie în cadrul sistemului de norme ale dreptului internaţional. Normele dreptului

organizaţiilor internaţionale sunt mai bine ierarhizate decât cele ale dreptului internaţional

public, ca urmare a faptului că normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt grupate în

2 categorii principale: dreptul originar (principal) şi dreptul derivat. Dreptul originar al

organizaţiilor internaţionale este format, în primul rând, din normele cuprinse în statutul

organizaţiei, care constituie o adevărată „constituţie‖ pentru aceasta. Dreptul originar este

superior dreptului derivat al organizaţiei internaţionale guvernamentale şi el guvernează

întreaga activitate a organizaţiei şi a membrilor ei. Statutul unei organizaţii internaţionale

produce efecte numai asupra statelor membre ale organizaţiei respective, state care sunt părţi

contractante ale statutului, ca urmare a ratificării lui sau a aderării la el.

Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale cuprind, în general, următoarele

prevederi mai importante: a) obiectul şi scopurile organizaţiei, prin care se precizează

principalele direcţii ale activităţii ei. Organizaţiile internaţionale alături de scopurile lor

specifice au scopuri comune lor, cum sunt apărarea păcii şi securităţii internaţionale,

asigurarea libertăţii şi progresului pentru toate statele şi popoarele; b) principiile care

guvernează activitatea organizaţiei, principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi

principiile specifice ale organizaţiei. Aceste principii trebuie respectate atât de către

organizaţia internaţională guvernamentală, cât şi de statele membre, în activitatea lor; c)

procedura de primire a noilor membri în organizaţie şi categoriile acestora. În general,

membrii organizaţiilor internaţionale guvernamentale se împart în următoarele categorii:

membrii fondatori, membri primiţi ulterior constituirii organizaţiei, membri asociaţi şi

invitaţi; d) drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de membru al organizaţiei

Page 29: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

29

internaţionale. În general statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd

următoarele drepturi pe care le au membrii lor: dreptul la vot în organele organizaţiei, dreptul

de a participa la dezbaterile din cadrul diferitelor organe ale organizaţiei, dreptul de a face

parte din organele principale şi subsidiare ale organizaţiei, dreptul de participa la stabilirea

bugetului organizaţiei, dreptul de a participa la acţiunile organizaţiei, şi dreptul de a se retrage

din organizaţie. Corelativ acestor drepturi, statutele organizaţiilor internaţionale

guvernamentale prevăd următoarele obligaţii, care revin membrilor lor; obligaţia membrilor

de a participa la realizarea scopurilor organizaţiei şi să respecte principiile sale; obligaţia de a

contribui la realizarea bugetului organizaţiei prin contribuţiile lor, obligaţia de a respecta

statutul internaţional al organizaţiei; e) sistemul organelor organizaţiei şi funcţiile lor.

Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd care sunt organele lor

principale. Ele se compun dintr-un organ plenar şi reprezentativ al organizaţiei, format din

toţi membrii ei. Acest organ îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare.

Unul sau mai multe organe de îndeplinire a deciziilor organului plenar şi care sunt formate

dintr-un număr restrâns de membri ai organizaţiei; şi un organ cu activitate permanentă

(secretariat sau biroul organizaţiei) format din funcţionarii internaţionali, în frunte cu

Secretariatul general sau Directorul organizaţiei. f) Statutele prevăd şi sancţiunile care pot fi

aplicate membrilor. În general, sunt prevăzute următoarele sancţiuni: suspendarea statului

vinovat din drepturile şi privilegiile care decurg din calitatea de membru al organizaţiei. Carta

ONU prevede: „Un membru al Naţiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate a

întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere poate fi suspendat de Adunarea generală,

la recomandarea Consiliului de Securitate, din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor inerente

calităţii de membru” (art. 5). O altă sancţiune prevăzută în statute este excluderea unui

membru din organizaţie, ca urmare a neîndeplinirii sistematice a obligaţiilor cei revin din

calitatea de membru. Carta ONU precizează: „un membru al Naţiunilor Unite care încalcă în

mod persistent principiile enunţate în prezenta Cartă poate fi exclus din organizaţie de

Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate” (art. 6). g) Statutele

organizaţiilor internaţionale guvernamentale stabilesc şi modalităţile de modificare a lor. Ele

pot fi modificate pe calea amendamentelor aduse acestor statute, sau revizuirii lor. Dreptul

derivat este subordonat dreptului originar al organizaţiei, care îi determină legitimitatea şi

constituie fundamentul său juridic. Dreptul este subordonat şi ordinii juridice internaţionale.

Definiţia şi elemente constitutive

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional, fiind titulare de

drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele internaţionale. Spre deosebire de state,

Page 30: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

30

subiecte originare ale dreptului internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte

derivate, instituite de state prin acorduri încheiate între ele. În afara organizaţiilor

internaţionale guvernamentale, au fost înfiinţate şi numeroase organizaţii neguvernamentale,

care se constituie în conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia vor

funcţiona. Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale), propusă de Comisia de

Drept Internaţional este următoarea: „o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată

cu o constituţie şi organe commune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a

statelor membre care o compun”. Trebuie precizat că, atât în Convenţia din 1969 privind

dreptul tratatelor cât şi în Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor au

organizaţiile internaţionale cu caracter universal, art. 2 defineşte organizaţia internaţională ca

fiind o „organizaţie interguvernamentală.’’

Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale

Încheierea actului constitutiv. Prin procesul „încheierii‖ actului constitutiv se înţelege

negocierea tratatului în cauză semnarea şi ratificarea lui, eventual formularea de rezerve la

acesta şi intrarea lui în vigoare, etape care, odată parcurse, conduc la crearea unui nou subiect

de drept internaţional. Tocmai acest element esenţial distinge actul constitutiv, ca tratat

internaţional, de tratatele internaţionale obişnuite: este un document care dă naştere unui nou

subiect de drept internaţional, care acţionează apoi, în viaţa internaţională, alături de statele

care l-au creat. Modificarea actului constitutiv. După o anumită perioadă de timp în

funcţionarea organizaţiilor internaţionale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport

cu cele care au prevalat în momentul elaborării şi adoptării actelor lor constitutive. Ceva mai

mult, schimbările pot fi de o asemenea anvergură încât să se ajungă la înregistrarea riscului

disfuncţionalităţii unei organizaţii. Cum organizaţiile trebuie să se adapteze continuu

dezvoltărilor ce au loc în societatea internaţională, tot astfel şi actele lor constitutive, ca o

consecinţă firească, urmează să reflecte gradul acestei adaptabilităţi. Acest proces se

realizează, în principal, prin modificarea actului constitutiv, operaţie care îmbracă două

forme: revizuire şi amendare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, modificarea actului

constitutiv al unei organizaţii internaţionale poate antrena o diversificare a relaţiilor

convenţionale între membrii organizaţiei şi între aceştia şi organizaţie. De aceea, cel mai des

actele constitutive conţin dispoziţii speciale privind modificarea lor. Aceste dispoziţii se

referă, în principal, la: a) momentul introducerii unei propuneri de modificare a actului

constitutiv, în unele cazuri interzicându-se introducerea unor asemenea modificări înainte de

expirarea unei perioade de timp diferite; b) cine poate prezenta propuneri de modificare –

statele sau organele organizaţiei – şi care dintre aceste organe; c) magnitudinea

Page 31: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

31

modificărilor, dacă privesc ansamblul actului constitutiv sau numai anumite schimbări

punctuale; d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază de la unanimitate

sau consens la majoritate simplă sau calificată, şi e) condiţiile intrării în vigoare a

modificărilor actului constitutiv. Interpretarea actului constitutiv. Problema interpretării

actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale este intim legată de aplicarea lor în

practică, de întinderea competenţei organelor lor deliberative şi executive şi de îndeplinirea

de către statele membre a obligaţiilor pe care şi le-au asumat prin aceste acte. În mod logic,

orice aplicare a unei reguli presupune o interpretare uniformă a sa. În plus, uniformitatea

interpretării conduce la evitarea disputelor legate de aplicarea regulii. Actele constitutive ale

unor organizaţii internaţionale, cum ar fi FMI sau OMM, cuprind reglementări precise

privind modul de soluţionare a problemelor puse de interpretarea lor. Unele includ această

problemă într-o formulare generală, în dispoziţiile privind modul de reglementare a

disputelor, iar cele mai multe indică organismul căruia organizaţia sau statele membre

urmează să i se adreseze în legătură cu problema interpretării. În acest context, interpretarea

actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale decurge mai ales din raţiuni de ordin

practic, de clarificare a raporturilor dintre state înăuntrul organizaţiei şi în raporturile dintre

ele şi organizaţie. Considerentele de ordin teoretic, deşi importante pentru teoria generală a

interpretării tratatelor, au mai puţină relevanţă în practica urmată de diferite organizaţii în

materie de interpretare a actelor lor constitutive.

Page 32: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

32

Probleme privind populatia in dreptul international

1. Noţiunea de populaţie Populaţia, alături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul

dintre elementele constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetăţenilor unui stat,

precum şi celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa (străini,

apatrizi, refugiaţi, persoane strămutate). Sunt excluşi de sub jurisdicţia statului, personalul

diplomatic şi consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului, precum şi funcţionarii

internaţionali care beneficiază de imunităţi şi privilegii diplomatice. Statul, în temeiul

suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţională, statutul juridic al persoanelor care

formează populaţia sa. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să se bazeze

pe principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

2.Cetăţenia persoanelor fizice

2.1. Noţiune. Cetăţenia reprezintă „legătura politică şi juridică permanentă dintre o

persoană fizică şi un anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care formează populaţia

statului, doar cetăţenii acestuia pot să deţină plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor

prevăzute în legislaţia naţională.

2.2. Condiţii de valabilitate. Fiecare stat este competent să stabilească, prin legea

naţională, condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele cetăţeniei faţă de alte state ale

comunităţii internaţionale pot fi limitate prin normele dreptului internaţional. Pentru a fi

valabilă, acordarea cetăţeniei trebuie să se realizeze în anumite condiţii:

a) pentru a fi opozabilă unor state terţe, cetăţenia acordată de un stat trebuie să fie

licită din punct de vedere al dreptului internaţional, adică să nu fie acordată pe baza unor

criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);

b) acordarea cetăţeniei să aibă în vedere legătura efectivă a individului cu statul;

c) acordarea cetăţeniei să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.

Cetăţenia acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate să fie lipsită de

recunoaştere din partea altor state ale comunităţii internaţionale.

2.3. Modalităţi de dobândire a cetăţeniei. Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin

naturalizare.

În primul caz se iau în considerare următoarele principii:

a) principiul jus sanguinis ( „prin legătura de sânge”), conform căruia copilul

dobândeşte

cetăţenia părinţilor, indiferent de locul naşterii;

Page 33: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

33

b) principiul jus soli ( „prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte

cetăţenia

statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.

În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act al

autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul

căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, prin

adopţie, prin repatriere sau poate fi acordată la cerere. Solicitantul trebuie să îndeplinească

anumite condiţii pentru ca cererea sa să fie soluţionată favorabil: să fi locuit o perioadă de

timp pe teritoriul statului, să cunoască limba naţională, să dispună de un loc de muncă şi de

mijloace de existenţă, să nu fi suferit condamnări penale, sau să fi desfăşurat vreo activitate

împotriva intereselor statului român etc.

2.4. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin

două

modalităţi: prin renunţare şi prin retragere.

a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei,

atunci când o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu

are efect asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în

continuare. b) Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a

comis fapte grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau a obţinut cetăţenia în mod

fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care

au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere.

2.5. Conflicte de cetăţenie În anumite cazuri, pot să apară conflicte pozitive sau

negative de cetăţenie.

a) Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifestă atunci când o persoană are două sau

mai multe cetăţenii (bipatridia sau pluricetăţenia). Cel mai frecvent caz este cel al

persoanelor cu dublă cetăţenie, cauzată de neconcordanţa legislaţiei statelor. De exemplu,

copilul născut din cetăţeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui

stat a cărui legislaţie prevede aplicarea principiului jus soli, va purta cetăţenia ambelor state.

Persoana care obţine o nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la cetăţenia sa anterioară, se

află, de asemenea, în situaţia de bipatridie.

Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de interese

între state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauză. În aceste cazuri se

Page 34: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

34

ridică problema de a stabili cărui stat îi revine obligaţia de a acorda protecţie diplomatică

cetăţeanului, sau faţă de care dintre state este obligată persoana să efectueze stagiul militar

etc. Conflictele de cetăţenie se soluţionează, de regulă, prin stabilirea cetăţeniei dominante,

efective a persoanei, adică prin determinarea statului faţă de care acesta este efectiv ataşat

(din punct de vedere al domiciliului, al locului de muncă, al limbii vorbite, sau al

legăturilor de familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la apariţia situaţiilor de apatridie, adică de

pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil născut din părinţi apatrizi, pe teritoriul unui stat

care aplică regula jus sanguinis, nu va avea nici o cetăţenie. Efectele apatridiei constau în

lipsirea persoanei de protecţia diplomatică din partea vreunui stat. De regulă, apatrizii sunt

asimilaţi străinilor, atât în convenţiile internaţionale, cât şi în actele normative interne, fiind

obligaţi să respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia locuiesc şi sub a cărui jurisdicţie se

află. Acest stat le oferă şi o protecţie legală. Tendinţa este de a evita crearea unor situaţii de

apatridie, pentru ca fiecare persoană să poată să beneficieze de protecţia diplomatică din

partea unui stat. În acest sens, s-au încheiat convenţii internaţionale în cadrul organizaţiilor

universale şi regionale (Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 şi 1961, O.N.U.;

Convenţia cu privire la cetăţenie, 1997, Consiliul Europei).

3.Regimul juridic al străinilor. Extrădarea şi expulzarea

3.1. Statutul juridic al străinilor. Străinii sunt persoane care se află pe teritoriul

unui stat, dar au cetăţenia altui stat. Conform reglementărilor juridice sunt asimilaţi acestora,

apatrizii şi refugiaţii.

Statul are dreptul sa stabilească prin legislaţia internă, condiţiile de intrare, de şedere

şi alte elemente privind statutul străinilor pe teritoriul său, cu respectarea unui standard

minim de drepturi şi libertăţi considerate fundamentale. Se pot reţine câteva reguli generale

pe care statele le au în vedere pentru determinarea statutului juridic al străinilor:

a). obligaţia statului de a admite intrarea unui străin pe teritoriul său, dar cu

posibilitatea de a o supune unor condiţii;

b). dreptul statului de a expulza un străin numai pe o bază legală şi pentru motive

temeinice.

În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se bucură cetăţenii

unui stat, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice. Străinii nu

sunt ţinuţi însă de aceleaşi obligaţii pe care le au cetăţenii statului (de exemplu, de obligaţia

de a presta serviciul militar, de anumite obligaţii fiscale).

Page 35: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

35

Regimuri aplicabile străinilor:

a).Regimul naţional, în baza căruia statul recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi pe care

le

acordă propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii

publice;

b).Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea

cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor

unui stat terţ;

c).Asigurarea de către toate statele comunităţii internaţionale a unui standard minim

de

tratament în favoarea străinilor .

În situaţii determinate, statele pot adopta faţă de străinii aflaţi pe teritoriul lor,

măsura expulzării sau a extrădării.

3.2. Expulzarea. Reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancţiune,

motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic

şi a securităţii naţionale.

Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit că expulzarea se poate dispune ca efect

al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al individului şi a dreptului de a

ataca pe căi legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzările colective de

străini. Un stat nu îşi poate expulza propriii cetăţeni. (Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului şi Protocoalele adiţionale).

3.3.Extrădarea. Este un act de asistenţă juridică între state, care se dispune în cazul

comiterii de către cetăţenii altui stat, a unor infracţiuni grave, de drept comun sau de drept

internaţional (crime împotriva păcii şi umanităţii). Măsura extrădării se dispune în baza unor

convenţii internaţionale, pe bază de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.În dreptul

internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul extrădării:

a) fapta pentru care se solicită extrădarea, trebuie să fie incriminată de legislaţia

ambelor state

b) persoana extrădată va fi judecată şi condamnată doar pentru infracţiunea pentru care

a fost solicitată măsura.

Page 36: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

36

4. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Dreptul la azil

4.1. Noţiunea de persoană refugiată. Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată

de O.N.U. în anul 1951, completată de Protocolul adiţional din 1967, defineşte noţiunea de

persoană refugiată ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri jusitficate de a fi

persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie

politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu

doreşte să revină în acea ţară” (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe bază individuală şi nu pentru grupuri de

persoane. Din textul Convenţiei menţionate se deduce că nu intră în categoria persoanelor

refugiate, refugiaţii economici şi persoanele care au dobândit statutul de refugiaţi ca efect al

unor conflicte armate internaţionale sau interne. În aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar

fi cea a ajutorului umanitar internaţional, în ţara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare

economică.

4.2. Noţiunea de persoană strămutată. Persoanele strămutate sunt acele persoane care

au fost deportate pe teritoriul unor state străine (cum a fost, de ex., cazul persoanelor

deportate în cel de-al doilea război mondial). Preocuparea statelor faţă de aceste persoane s-a

materializat în încheierea de convenţii internaţionale prin care să se asigure repatrierea lor.

4.3. Statutul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate. Acesta este similar

cu cel al străinilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit Convenţiei din 1951. Chiar dacă

statelor nu le revine nici o obligaţie de admitere pe o bază permanentă a acestor categorii de

persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiaţilor şi expulzarea străinilor în state unde riscă să

le fie încălcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiaţilor, în cadrul ONU, s-a înfiinţat în anul 1954,

Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi.

Pe lângă motivele invocate de Convenţia ONU pentru acordarea statutului de refugiat,

legea română adaugă considerentele umanitare şi cazul unor conflicte armate, în limita

posibilităţilor şi pe o durată determinată.

Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri

motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din străinătate, fie

Direcţiei generale a poliţiei sau altor organe locale. Respingerea cererii solicitantului poate

interveni pentru unul dintre următoarele motive: comiterea unor fapte împotriva păcii sau

umanităţii, ori contrare Cartei ONU, apartenenţa la o organizaţie sau grupare care reprezintă

o ameninţare pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică, comiterea unei

Page 37: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

37

infracţiuni, sancţionată cu închisoare mai mare de 3 ani sau dobândirea statutului de refugiat

în altă ţară.

4.4. Tipuri de azil. Azilul poate fi teritorial şi diplomatic.

a) Azilul teritorial se acordă la cerere, în cazuri de persecuţii politice exercitate

asupra

unor persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran

al statului, însă, o dată ce l-a acordat, statul este ţinut să asigure o protecţie activă, ce

urmăreşte asimilarea azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare.

Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU în 1948.

b) Azilul diplomatic se referă la primirea şi protecţia acordată în localurile

ambasadelor

străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetăţeni

urmăriţi de propriile autorităţi, ori a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente

interne excepţionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a

suveranităţii statului de reşedinţă. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor

convenţii, sau pe bază de reciprocitate.

5. Protecţa diplomatică. Reprezintă protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi

aflaţi în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile

locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului

naţional, în baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între un stat şi resortisanţii săi.

Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi

obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să

condamne o persoană chiar în contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de

urmărire penală şi arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat,

care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei

cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un

standard minim de drepturi.

Page 38: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

38

Elemente privind dreptul international al drepturilor omului17

1. Noţiunea de “drepturile omului”

Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze din

anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze

ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la

acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului

să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la

revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.

Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

constituie esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a se asigura

recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.

Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în

considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept. Mai întâi trebuie să ne raportăm la ceea

ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea instrumentelor

internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la eventualele

mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.

În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să

avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După cum se

ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect

de drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa, la nevoie,

imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de

posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.

Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme

juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi

asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de

garanţii instituţionale apropriate

17

Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia international a drepturilor omului, Ed. Sitech,Craiova, 2012;

Page 39: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

39

2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului

Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au

apărut în Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta

Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.

Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Niciun om liber nu va fi

arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat sau

lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe

nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”.

Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile

omului: Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice criminal indiferent de

condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în

legea Regatului”; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689

în care se declară că „a pretinde că Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau

executarea lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”. Prin acelaşi Bill se statuează

că „libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate

sau puse în discuţie de vreo curte”.

În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de Revoluţia

Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului, înscrie chiar în primul său articol ideea că „oamenii se nasc şi rămân liberi si

egali în drepturi”.

Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au

fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste

drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de valoroasă pe care o

consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a

garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul

are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.

Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase ale

tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de a-şi

extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora. Privind

retrospectiv, putem afirma că declaraţiile de drepturi au reprezentat documente fundamentale,

relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului.

Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este

marcată încă de timpuriu de hrisovul emis în 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării

Page 40: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

40

Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu

chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia generală a

societăţii europene.

Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că

vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru o

atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul străinilor,

modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de

drept civil şi penal.

Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la

problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui

Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru

Ipsilanti.18

Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach din

1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.

Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în

1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D.

Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Chiar dacă

memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii boierimi, el

conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară.

Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa devina acelaşi ca pe

vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să

facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul

prevedea garantarea dreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică,

erau inserate norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă,

egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele,

denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare

constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române.

Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, marile ei

idei regăsindu-se în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania,

Moldova şi Ţara Românească.

Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de

vedere, ţinând seama de interesele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională.

18

I. Platon, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254

Page 41: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

41

Nicolae Bălcescu aprecia, în 1850 că revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca

românii să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui

progres comun.

Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul

cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul Dezvoltător

al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde

importante dezvoltări constituţionale. Amintesc, de pildă, consacrarea ideii de bicameralism,

prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care, alături de Adunarea

electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească,

formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul

contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prinţului

Carol de Hohenzollern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect de constituţie ce este

supus Domnului şi Adunării elective.

Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile

omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea

mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre care:

principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,

recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.

După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie

1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia din 1866

şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept.

Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de stat naţional unitar şi

indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilor statului,

consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.

Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost

proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-

lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de

climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului.

Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte

prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului 1940 ca urmare a

evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie

1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost

Page 42: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

42

instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante amputări

şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe

dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini

politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice

care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se

după criterii politice.

Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură

puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost

eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi

anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor au fost

aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie, de gândire

şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi drepturilor politice

propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau,

subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de

linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii foarte mari au fost aduse

dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase

formalităţi şi verificări.

Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de anumite

prevederi discriminatorii. Erau excluse de la exercitarea unor profesiuni, sau de la

posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele care avuseseră

condamnări politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc.

Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic

sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei române

Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat abolirea

dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici forma de

guvernământ a statului.

În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte

la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea

legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul de lege

pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu

cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie 1984, Parlamentul

României votând legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi

Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi

noul instrument internaţional la care România a devenit parte. De asemenea, se poate

Page 43: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

43

menţiona protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte

în ianuarie 1991, precum şi alte documente faţă de care vechiul regim avea rezerve

nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea în rândul comunităţii internaţionale

dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu privire la

drepturile omului adoptate de comunitatea internaţională.

3. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului în

cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit

dintr-o serie de documente ce formează Carta internaţională a drepturilor omului,

documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU. Aceste documente sunt:

Carta ONU, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două pacte ale ONU din

1966.

Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco proclamă în

art. 1 pct. 3, că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de a realiza cooperarea

internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,

cultural sau umanitar şi în promovarea şi incurajarea respectării drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.

Protecţia internaţională a drepturilor omului face parte din datoriile fundamentale ale

principalelor organe ale Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social,

Consiliul de tutelă. Prerogativele acestor organe în materie sunt destul de limitate, rămânând

la nivelul studiilor, recomandărilor, proiectelor. ONU a mai reuşit de-a lungul timpului să

clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a promova drepturile omului, lărgind

sfera de cuprindere a acestei obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe Carta ONU destinate să

asigure respectarea de către statele membre a obligaţiilor asumate. Carta ONU are marele

merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea internaţională.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de

către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi niciun vot

împotrivă; un număr de opt state s-au abţinut de la vot (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia,

Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană şi Iugoslavia). Arabia

Saudită a fost absentă în momentul desfăşurării votului. Declaraţia avea să deschidă noi

perspective în domeniul garantării şi respectării drepturilor omului în întreaga perioadă

postbelică. Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet din care au făcut parte

Page 44: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

44

eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale ale timpului, printre care doamna Eleonor

Roosevelt şi profesorul francez Renee Cassin.

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi

politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi

politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei,

torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod

arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de

nevinovăţie, dreptul la viaţa privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea

de exprimare, de religie şi dreptul la libera circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice

ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin

reprezentanţi liber aleşi.

Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei

la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plata egală pentru

muncă egală, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie ideea gratuităţii

învăţământului elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit,

la învăţământul superior. Printre alte prevederi ale acestui document se înscrie şi aceea că

orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a

beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică,

literară sau artistică al cărei autor este.

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a reprezentat

punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul

Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. O serie

de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (Republica Mali, Togo, Coasta de

Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile

cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o

forţă juridică incontestabilă.

Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând

posibilitatea statelor să adopte legi care limitează exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia nu

este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere

obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înţelegere comun al drepturilor şi

libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.

Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării, promovării

şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaţionale ale

Page 45: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

45

drepturilor omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi

deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în

vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional cele două

Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o primă parte

comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul autodeterminării popoarelor,

dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică,

socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale.

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii

specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi. În continuare sunt prezentate

aşa numitele “convenţii – nucleu” ale sistemului ONU de protecţie a drepturilor omului.

Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială, are la bază ideea

luptei împotriva discriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în calea

deplinei realizări a drepturilor omului.

Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi dezvoltă o

serie de idei cuprinse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului. O importantă prevedere este aceea că declaraţiile obţinute prin tortură

nu vor putea fi invocate ca elemente de probă în nicio procedură, cu excepţia cazului când

sunt folosite împotriva persoanei acuzate de a fi săvârşit acte de tortură.

Convenţia pentru drepturile copilului, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU

la 29 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Convenţia îşi revendică

fundamentarea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde este proclamat dreptul

copiilor la îngrijire şi asistenţă specială. Art. 1 al Convenţiei defineşte noţiunea de “copil” ca

fiind fiinţa umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului

stabileşte limita majoratului sub această vârstă.

Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei, este

destinată a proteja o categorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor drepturi

elementare precum dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi supusă

niciunei discriminări etc. Convenţia înscrie numeroase drepturi atât civile şi politice cât şi

economice, culturale şi sociale precum: dreptul la egală participare în sfera politică, dreptul

de vot, dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală, dreptul la egal acces la sănătate şi

Page 46: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

46

educaţie, dreptul la muncă; se subliniază necesitatea asigurării egalităţii femeilor cu bărbaţii

în privinţa capacităţii juridice, precum şi a eliminării oricărei forme de discriminare în

privinţa căsătoriei şi a relaţiilor de familie.

Convenţia a fost ratificată de nu număr de 162 de state printre care şi România în

1982.

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a fost

creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia, Danemarca,

Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent

Consiliul Europei are 45 de membri.

Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea

principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub

jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea unor

sancţiuni cum ar fi: suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de membru al

Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.

Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.

Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la

Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organ guvernamental, cât şi un forum colectiv,

în care se discută problemele societăţii europene şi se propun soluţii la acestea.

Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate

acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului şi prezintă concluziile sale

Comitetului de miniştri sub formă de recomandări.

Adunarea se întruneşte de două ori pe lună pentru o săptămână în sesiune plenară.

Reuniunile sunt publice şi au loc la Palatul Europei de la Strasbourg. Adunarea îşi alege

preşedintele şi vicepreşedinţii. De asemenea, adunarea alege secretarul general al Consiliului

Europei şi pe adjunctul acestuia, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe

Comisarul Drepturilor Omului.

Page 47: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

47

Teritoriul de stat in dreptul international public

Noţiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în : 1.Teritoriul statelor

care se află sub suveranitatea lor 2.Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii

statelor 3.Teritoriul cu regim juridic combinat. Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic

în al cărui limite statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit din

suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale

naturale de existenţă a statului ca subiect principal al dreptului internaţional. Teritorii cu

regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ: zona internaţională a spaţiilor

submarine, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă. La baza acestui regim stă

conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă patrimoniul comun al întregii omeniri.

Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate

şi în scopuri paşnice. Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora

acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern. Aceste

teritorii cuprind:

a.Zona contiguă- reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul

mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.

b.Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în

largul mării pe o distanţă de până la 200 mile 51 marine de la liniile de bază de la care se

măsoară lăţimea mării teritoriale.

c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în pantă

uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m

dincolo de care începe panta continentală şi marile adâncimi. Din punct de vedere juridic

platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita

exterioară a mării teritoriale, în larg până la o distanţă de 200 mile marine măsurate de la linia

de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Teritoriul de stat este alcătuit din

spaţiul geografic ce cuprinde suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul îşi

exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul unui stat constituie una din premisele

materiale care condiţionează existenţa statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului

în dreptul internaţional este important să se pornească de la argumentele: a. Spaţiul exercitării

Page 48: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

48

puterii suverane a statului b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului c. Obiectul

suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.

Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintro singură întindere

terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime care formează un stat arhipelag.

Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială. Apele

interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mările care se află în întregime pe

teritoriul aceluiaşi stat. În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există şi

cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state şi cursuri care

traversează teritoriile a două sau mai multe state. Apele golfurilor şi băilor sunt considerate

ape interioare ale unui stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii

acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine. Apele portului

sunt considerate ape interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte

integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul navelor şi

echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile şi regulamentele statului riveran.

Acest statut diferă după cum nava este militară, comercială sau de stat. Navele militare sunt

cele care fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale

acestui stat şi se află sub comanda unui ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt supuse

regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură

de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau

confiscate de statul riveran. Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor

persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori

exploatează resursele maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei

duble jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran. Navele de stat destinate unor

scopuri, ne comerciale sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal,

pentru salvarea naufragiaţilor. În caz de forţă majoră accesul în porturi este admis tuturor

categoriilor de nave fără autorizaţie prealabilă. Marea teritorială este partea apele mării sau

oceanului de-a lungul ţărmului unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi

care se află sub suveranitatea statului riveran. În limitele mării sale teritoriale statul riveran

exercită toate atribuţiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de

pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigaţiei,

aplicarea măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi

sanitar de cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului înconjurător. Spaţiul aerian al statului

este constituit din coloana de aer situată deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind

delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita

Page 49: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

49

interioară a spaţiului extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în

cadrul căreia s-a adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor

suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său.

Frontierele de stat şi regimul de frontieră.

Problema modificărilor teritoriale Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe

apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian

şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Teritoriul de stat este delimitat prin

frontiere în interiorul căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt

inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a rezolva pe cale paşnică

litigiile privind frontierele constituie un element esenţial al principiului integrităţii teritoriale

consacrat în dreptul internaţional.

Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:

1.După natura lor:

a.Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi geografice

munţi, văi, râuri, litoralul mărilor.

b.Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care despart teritoriile

statelor.

c.Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.

2. După elementele componente ale teritoriului avem:

a.Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state.

b.Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state.

c.Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state prin acte

unilaterale sau pe bază convenţională cu statele vecine.

d.Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de

la frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita interioară a spaţiului cosmic. În plan

juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine. Fixarea frontierelor

se face prin două operaţiuni distincte: delimitarea şi demarcarea. Delimitarea este o

operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea direcţiei principale şi descrierea

amănunţită în cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.

Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite în textul

tratatului.

Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea

unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare

Page 50: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

50

şi consultare a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme:

a)Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem b)Prin consultarea directă a populaţiei.

Page 51: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

51

Regimul spatiilor internationale

Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internationale

Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a

două state sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

Fluviile prezintă interes pentru comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în

scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Până în prezent nu au fost

create reglementări internaţionale generale care să stabilească principii şi norme aplicabile

navigaţiei şi folosirii tuturor fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat

pentru prima dată principiile generale ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale

europene. Congresul de la Berlin din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo

şi Niger. Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:

Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul

său;

În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţii;

În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor reglementează

navigaţia pe fluvii;

În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în conformitate cu

reglementările internaţionale-se bucură de deplină libertate de navigaţie pe fluvii;

Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au dreptul de

a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de

control sanitar şi vamal;

Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din

reprezentanţii statelor riverane.

După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii cu privire la

utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii este ―utilizarea echitabilă care a fost

dezvoltată de Asociaţia de Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform

acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi pot acorda acest drept şi

navelor statelor neriverane. Regulile poartă un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii

pentru state dar prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului

internaţional fluvial. Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o

însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi

cooperarea internaţională. La congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută

Page 52: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

52

drept fluviu internaţional însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra

Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul libertăţii de navigaţie şi

Comisia Europeană a Dunării. La început comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli

de navigaţie, stabilea taxe.

O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost marcată de Conferinţa de la Paris

1921.Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad

din 1948. Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile

tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în

porţiunea teritoriului statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor de

navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea

lucrărilor hidrotehnice menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor

riverane.

În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte activităţi

convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe:

1.Comisia Dunării-organ cu competenţă generală

2.Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite sectoare de pe

fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de coordonare şi recomandare, consultare.

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin

acorduri încheiate între statele riverane. (Porţile de Fier între Iugoslavia - România încheiat în

1976). În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene în materie de

gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării. Această declaraţie are drept scop

prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată

Convenţia privind cooperarea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi echitabilă

a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea

durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă industrială şi pentru irigaţii.

Zone demilitarizate şi neutralizate.

Zone denuclearizate Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a

spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul

unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al

importanţei şi amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de importanţă naţională sau

internaţională. Canalul devine internaţional când este constituit pentru a fi deschis libertăţii

de navigaţie tuturor statelor fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea

regim internaţional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel.

Page 53: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

53

Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura dintre Marea

Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest canal a fost construit în sec XIX pe

teritoriul Egiptului, are o lungime de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp

de război navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În caz de război beligeranţii

sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau să împiedice libera circulaţie a navelor.

Regimul său juridic a fost stabilit prin Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această

convenţie Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze taxe echivalente celor

prevăzute în convenţie şi să efectueze lucrări de întreţinere exploatare, perfecţionare şi

administrare a canalului.

Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă Oceanul Atlantic de

Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin

convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În 1901 Marea Britanie se vede

silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul canalului. În privinţa canalului s-

a stabilit un regim juridic care permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor

statelor, neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia. SUA menţine în zonă baze

militare în acest context se evidenţiază lupta poporului panamez pentru restituirea către statul

Panama a teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte conducerea şi administrarea canalului

acesta este asigurat de un sistem mixt panamez-american care a durat până în 1999 ca mai

apoi să-i aparţină Panamei. Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918

din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea Nordului cu Marea Baltică.

Regimul juridic al acestui canal este reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care

stabileşte regimul liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc între Germania

şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este adus în faţa Curţii Permanente de

Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă

interioară a Germaniei şi în consecinţă el a devenit un curs de apă internaţional deschis

vaselor militare şi civile aparţinând tuturor statelor. În 1936 Germania a denunţat tratatul de

la Versaille şi a interzis accesul liber al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat

statutul de apă interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional. Dreptul aerian

s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene. Sub aspect

juridic în dimensiunea orizontală distingem spaţiu supus suveranităţii naţionale a statului

deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra 58 zonelor maritime arctica şi

Antarctica. În dimensiunea verticală spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până

în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul extraatmosferic nesupus

suveranităţii nici unui stat, dar se consideră că limita dintre ele s-ar situa la 100-110km

Page 54: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

54

deasupra nivelului mării. După primul război mondial a triumfat definitiv principiul

suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de aer cuprinsă în limitele

frontierelor sale, până la limita interioară a spaţiului cosmic. Acest principiu a fost instituit

prin convenţia de la Paris din 1919 şi Convenţia de la Chicago din 1944 referitoare la aviaţia

civilă internaţională. Suveranitatea fiecărui stat asupra spaţiului aerian nu exclude ci

presupune colaborarea bi sau multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi

transporturilor civile aeriene. În această privinţă Convenţia de la Chicago face distincţie între

1) Servicii aeriene internaţionale regulate si 2) Servicii aeriene internaţionale neregulate.

Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde fără o

autorizaţie prealabilă pe teritoriul oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a

cere o aterizare.

În vederea realizării cooperării internaţionale în problema navigaţiei civile aeriene au

fost semnate acorduri multilaterale:

a)Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian.

b)Acordul cu privire la transportul aerian internaţional. Răspunderea pentru

prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în transportul aerian este reglementat de Convenţia

de la Varşovia din 1929.

Regimul juridic al zonelor polare

Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate internaţionale prin care

ele au stabilit anumite statute speciale pentru anumite zone teritoriale. Regimurile juridice

internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare şi de

neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei

zone, statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi

şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor, instalaţiilor militare

precum şi staţionarea unor trupe militare a oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea

poate cuprinde o parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate extinde la

zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat. Din punct de vedere al

conţinutului demilitarizarea poate fi de două feluri:

1.Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor

fortificaţiilor, tipurilor de armament şi înlăturarea forţelor armate cu excepţia celor de

păstrare a ordinii publice.

2.Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor fortificaţii sau forţe

armate reduse. Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin Convenţia

de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre. Prin acordul

Page 55: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

55

de la Posdam 1945 s-a hotărât totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare

cuprinde de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce înseamnă că zona respectivă niciodată

nu va fi transformată într-o zonă de război. Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic

internaţional aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau tratat de

natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriul acelui stat sau al transforma

într-o bază militară sau teatru de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de

pace cât şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat. Neutralitatea

permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaţionale cum ar fi canalele

maritime şi strâmtorile cu regim juridic internaţionale. Neutralitatea temporară este dispusă

prin prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de

război. Zonele demilitarizate şi neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul

internaţional şi în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau

extinderea operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat.

Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului internaţional ce

caracterizează tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare precum şi de a evita sau

restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al

acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie teritoriul unui stat fie

continente întregi. În temeiul acestui regim statele respective au obligaţia de a nu folosi şi

experimenta arme nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu asemenea

arme teritorii întregi. Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum şi

reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din 1967 care interzicea

experimentele pe lună. În practica statelor regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe

două căi: - includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care stabilesc regimul

general al unor teritorii - încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor

nucleare. Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi asume următoarele

obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să nu producă arme nucleare fie direct fie

indirect, să nu acţioneze, să nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să

prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor nucleare aflate sub controlul

statelor din afara zonei, să prevină, să interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă. Statele

incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice în

condiţii de securitate.

În practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor

denuclearizate:

Page 56: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

56

1) Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele

din regiunea interesată, iar participarea să se facă pe bază voluntară.

2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se asigure că acestea

vor rămâne efectiv libere de arme nucleare.

3) Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de state sau

de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de arme nucleare trebuie să se angajeze să nu

folosească, să ameninţe cu folosirea armelor nucleare a statelor. Arctica este teritoriul Polului

Nord cu o suprafaţă totală de 27 mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă

terestră. Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi astronomică a

cercurilor polare, a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei. Arctica prezintă interes atât din punct

de vedere ştiinţific cât şi din punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale.

Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de

atracţie. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit

acestei teorii statel riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane asupra tuturor

pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf Polul Nord şi ca laturi

meridianele care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar

reveni SUA, Rusiei, Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform acestei

teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane. Astfel în 1996 la reuniunea statelor

(Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa

Declaraţia despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie regională care are scopul

de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată de a efectua

controlul şi a coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre antarctica.

Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln km situată între Africa de

Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi zăcămintele

sale în subsolul său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au încercat să

acapareze aceste teritorii.

În 1959 prin tratatul de la Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al

Antartidei. Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi

denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei exclusiv în scopuri paşnice şi prevede

că: Sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de

fortificaţii, efectuarea de manevre militare precum şi experimentarea oricăror tipuri de arme.

Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea statelor în acest domeniu. În

ceia ce priveşte colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul de informaţii, de personal

ştiinţific între expediţiile statelor precum şi între staţiile create de ele în Antartida şi de

Page 57: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

57

rezultatele ştiinţifice. Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate

teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are dreptul de a

înainta noi pretenţii asupra Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem

de control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin observatorii desemnaţi de

reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte protecţia mediului şi regimului

resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor

asupra resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenţiei este interzicerea acelor

activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la

nivel global sau regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la Antartida au

semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă protocol care interzice

prospectarea şi mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este

pusă pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.

Page 58: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

58

Dreptul tratatelor19

Definiţia şi sediul legal al materiei. Tratatul reprezintă “actul juridic care exprimă

acordul de voinţă între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internaţional în

scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”20

.

Ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea,

modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de

referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi

Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale

(Viena, 1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat

între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un

singur instrument sau în două, ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa

particulară” (art.2.a).

Elementele tratatului şi denumirea. Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

a) Acordul părţilor – rezultatul liberei voinţei exprimate a părţilor

b) Obiectul tratatului – realizabil şi licit, conform normelor DIP

c) Subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept

internaţional;

d) Tratatul să producă efecte juridice – să se stabilească reguli de comportament,

norme de conduită obligatorii, sau să se creeze, modifice sau stingă drepturi şi

obligaţii concrete între părţi.

e) Tratatul este guvernat de normele dreptului internaţional. Statele pot să încheie

între ele acte guvernate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în

categoria tratatelor (de exemplu, contractele de achiziţionare a unor imobile sau în

vederea prestării unor servicii).

Clasificarea tratatelor internaţionale. Clasificarea tratatelor internaţionale se poate

face după mai multe criterii:

a) După numărul părţilor contractante: tratate bilaterale şi multilaterale;

19

Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd, Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de

studii europene, Cluj, 2010,

Page 59: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

59

b) După obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale,

sau juridice etc.;

c) După durata valabilităţii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată nedeterminată

(de exemplu, tratatele de pace);

d) După posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise şi tratate închise;

e) După calitatea părţilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate

încheiate între alte subiecte de drept internaţional;

f) După conţinutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operaţii

juridice, cum sunt tratatele de comerţ) şi tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli

generale de comportament, cum este Carta O.N.U.)

Denumirea tratatelor:

Tratat – documente care reglementează domenii importante ale relaţiilor

internaţionale, politice sau economice: tratate de pace, de prietenie,neagresiune, comerţ,

navigaţie etc

Convenţia – înţelegeri prin care sunt reglementate relaţii internaţionale în domenii

speciale: convenţia privind dreptul tratatelor, convenţia privind dreptul mării

Pactul – înţelegeri care au un caracter solemn şi reglementează probleme politice:

Pactul Societăţii Naţiunilor, Pactul Briand – Kellogg

Acordul – înţelegeri care intervin în domenii variate, precis determinate (economic,

financiar, comercial, cultural)

Protocolul – documente accesorii la un tratat, în scopul completării, modificării sau

prelungirii acestuia.

Statutul – actul constitutiv al unei organizaţii sau al unei instituţii .

Alte denumiri: schimb de note, prin care se reglementează expeditiv o problemă

specifică, modus vivendi, asigură o soluţionare provizorie, până la convenirea unui acord

ulterior, gentleman’s agreement care consemnează acorduri orale, executive’s agreement –

acorduri interguvernamentale., compromis – acord prin care se stabileşte modul de

soluţionare a unui diferend (prin arbitraj, sau jurisdicţia unui tribunal internaţional)

Încheierea tratatelor

Etapele încheierii unui tratat. Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli

procedurale, care aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat internaţional.

Codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare

Page 60: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

60

supletivă, Convenţia propunând mai multe reguli alternative între care statele pot să opteze.

Multe dintre dispoziţiile convenţionale referitoare la o etapă sau alta a procesului de

încheiere a tratatelor cuprind menţiunea “în afara cazurilor în care părţile nu convin altfel”.

Prin urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernată de regula “autonomiei depline

de voinţă a părţilor”. În general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape :

a) negocierea textului;

b) semnarea tratatului;

c) exprimarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat;

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

Negocierea. Este prima etapă, în cursul căreia se elaborează textul tratatului.

Negocierile se desfăşoară între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu.

Împuternicirea unui reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care emană de

la autorităţile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau

ale altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de “depline puteri”, definite în

Convenţia privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la autoritatea

competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte

statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima

consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu

privire la tratat” (art.1, c). Persoana împuternicită cu “depline puteri” se numeşte

“plenipotenţiar”. În ceea ce priveşte împuternicirea care rezultă din deplinele puteri,

Convenţia manifestă o anumită supleţe, permiţând confirmarea ulterioară a împuternicirii

unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta

deplinele puteri.

Pe lângă persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” există şi o categorie

de persoane, care, în baza funcţiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte

deplinele puteri în vederea negocierii şi încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

a) şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe ;

b) şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între

statul acreditant (care îl trimite) şi statul acreditar (statul gazdă);

c) reprezentanţii statelor participanţi la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii

Page 61: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

61

internaţionale, în vederea elaborării unui tratat.

Semnarea. Următoarea etapă în încheierea unui tratat internaţional este semnarea

acestuia, act care poate să aibă o dublă semnificaţie: fie de autentificare (provizorie sau

definitivă) a textului tratatului, fie de exprimare a consimţământului statului de se obliga prin

tratat. În primul caz, semnarea echivalează cu atestarea solemnă, de către statele care au

participat la negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o formă

defintivă, fără să mai poată fi modificat unilateral de către vreunul dintre statele participante.

Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea tratatului. Etapa negocierii

unui tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a textului. Există

situaţii în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea “ad-

referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu menţiunea “ad-referendum” semnifică

autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care constă în înscrierea

iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are de

asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie să fie urmate de semnarea

definitivă a tratatului, condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurilor etapei următoare.

Exprimarea consimţământului. A treia etapă constă în exprimarea consimţământului

statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligaţiile care decurg din dispoziţiile acestuia.

Legislaţia internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îşi exprimă voinţa de

fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la un tratat

este ratificarea. De regulă, prin simpla participare la negocierea şi semnarea unui tratat,

statele nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispoziţiile acestuia.

Angajarea definitivă presupune intervenţia unui act intern, prin intermediul căruia organele

special abilitate ale statului – de obicei parlamentele naţionale – analizează dispoziţiile

tratatatului şi decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea

dispoziţiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de către Parlamentul este în prezent, mijlocul

principal prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a

negocia tratatele internaţionale. Termenul de ratificare depinde în mare măsură de natura

tratatului. Ratificarea nu poate fi parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar

dacă un stat încearcă să modifice un tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un

Page 62: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

62

refuz al ratificării, însoţit de o nouă ofertă care poate să fie, sau nu acceptată. La tratatele

multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu ratificarea şi în anumite limite, rezerve .

b) O altă modalitate de exprimare a consimţământului statelor este aprobarea sau

acceptarea. Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor,

determinată de creşterea numărului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă

a dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării de către

parlamentele naţionale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competenţa guvernelor.

În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către

guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii

esenţiale ale suveranităţii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimţământului statelor,

aplicabilă numai tratatelor multilaterale, care poate să intervină în cazul în care un stat nu a

participat la negocierea şi semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta. Un

stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în

textul acestuia.

d) Consimţământul poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are

ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivalează

cu exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă

sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii, prevăzute în Convenţia privind dreptul

tratatelor (art.12):

- tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un

alt mod voinţa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de

consimţământ;

- intenţia statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din “deplinele

puteri” ale reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negocierii.

Numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt

cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constau, de

obicei, în schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri,

declaraţii comune etc. Originea acestor acorduri se regăseşte în practica S.U.A, în care sunt

cunoscute sub denumirea de “executive agreements” şi reprezintă acorduri semnate doar de

Page 63: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

63

preşedintele statului, evitând astfel aprobarea senatului şi facilitând în acest mod participarea

statului la tratatele internaţionale.

Intrarea în vigoare a tratatului. În general, data intrării în vigoare a unui tratat este

prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare

este convenit ulterior de către părţi. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de

la care acel tratat produce efecte juridice faţă de statele părţi. În cazul tratatelor bilaterale,

data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al

notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică

îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente

de ratificare sau de aderare. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, instrumentele de

ratificare se depun pe lângă unul dintre guvernele statelor participante la negocierea şi

semnarea tratatutului şi căruia i-a fost încredinţată funcţia de depozitar, sau pe lângă o

organizaţie internaţională investită cu aceeaşi funcţie. Data intrării în vigoare a tratatelor se

stabileşte în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului,

de instrumente de ratificare.

Procedura de încheiere a tratatelor de către statul român este reglementată de

Constituţie şi de Legea nr.590 din 2003.

Page 64: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

64

Răspunderea internaţională

1. Noţiunea şi fundamentul răspunderii internaţionale

1.1. Noţiune. Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al

dreptului internaţional public, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale

antrenează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul

prejudiciu produs.Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă

stabilirea unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională

reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii lor. Instituţia

răspunderii contribuie la garantarea legalităţii ordinii internaţionale.21

La nivel internaţional

poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice în cazul comiterii de către acestea a unor

infracţiuni internaţionale. În acest caz, persoana fizică răspunde în faţa organelor

jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală.

1.2 Fundamentul răspunderii internaţionale a statului. Conform teoriilor conturate

în dreptul internaţional, răspunderea internaţională a unui stat sau a altui subiect de drept

internaţional poate să aibă la bază comiterea unui act ilicit internaţional, acţiune sau

inacţiune, de o anumită gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau

a unei infracţiuni internaţionale, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele

unui stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său.. Nu este nevoie de a demonstra

existenţa unei culpe a autorului faptei ilicite (decât în mod excepţional, în cazul anumitor

tratate) pentru a se angaja răspunderea internaţională a acestuia. Răspunderea internaţională

a statului se poate fundamenta şi “pe risc”, în dreptul internaţional fiind reglementată, prin

tratate, răspunderea obiectivă a statelor pentru activităţi considerate legale (licite) din punct

de vedere al dreptului internaţional, dar care au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau

subiect de drept internaţional.

2. Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspunderi internaţionale ale statului

Instituţia răspunderii s-a dezvoltat o dată cu progresul dreptului internaţional, ca drept

al păcii şi cooperării. În dreptul internaţional tradiţional, răspunderea statului era considerată

o răspundere de drept civil. Dacă prin actele organelor statului se producea un prejudiciu altui

21

Popescu D., Nastase A., op.cit., p.36-37;

Page 65: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

65

stat, statul vinovat avea obligaţia de a-l repara, prin plata unor despăgubiri în favoarea statului

lezat. Statul nu răspundea pentru declanşarea unui război. În dreptul internaţional modern,

răspunderea internaţională a unui stat intervenea în cazul în care, prin încălcarea de către

organele sale a unei obligaţii internaţionale erau afectate drepturile unui cetăţean al altui stat,

rezultând un prejudiciu. În perioada postbelică, în cadrul activităţii de codificare, Comisia de

Drept internaţional a O.N.U. a lărgit domeniul răspunderii internaţionale a statelor care

urmează să răspundă pentru orice acte de încălcare a unei obligaţii internaţionale.

Din lucrările de codificare ale Comisiei rezultă că răspunderea subiectelor de drept

internaţional se poate angaja în două direcţii:

a) pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional;

b) pentru consecinţe păgubitoare rezultate din activităţi licite conform dreptului internaţional

3. Elementele răspunderii internaţionale a statului pentru fapte ilicite 22

Acestea sunt:

- conduita ilicită ;

- imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public;

- producerea unui prejudiciu.

Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja răspunderea

internaţională a subiectului de drept internaţional.

3.1. Conduita ilicită

Încălcarea unei obligaţii internaţionale, aflată în vigoare, indiferent care este sursa

acestei obligaţii – tratat, cutumă sau alt izvor de drept internaţional – constituie un fapt

internaţional ilicit. Faptul internaţional ilicit poate să conste într-o acţiune sau omisiune a

subiectului de drept prin care se încalcă o obligaţie internaţională.

Faptele ilicite pot fi clasificate, în funcţie de nivelul lor de gravitate - apreciat faţă de

importanţa normei internaţionale care se încalcă - în crime şi delicte internaţionale.

a) Crima internaţională este definită în dreptul internaţional ca un fapt internaţional

ilicit ce rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale opozabilă

tuturor, care se referă la o valoare esenţială pentru ocrotirea intereselor comunităţii

internaţionale, cum ar fi:

22

Domuta Marcela, op.cit.,p.42;

Page 66: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

66

- menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi interzicerea agresiunii;

- salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;

- interzicerea sclaviei şi a genocidului;

- protejarea mediului înconjurător ;

- normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de război, crimele împotriva

păcii şi umanităţii).

b) Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii şi constă în orice fapt

ilicit care nu constituie o crimă internaţională, având o mai mică gravitate. În cazul comiterii

unei crime internaţionale oricare dintre subiectele dreptului internaţional este îndreptăţit să

acţioneze, în sensul tragerii la răspundere a statului care a încălcat norma internaţională

imperativă, spre deosebire de delicte, care conferă doar statului victimă un asemenea drept de

acţiune .

Există împrejurări care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional:

a) Consimţământul statului, dacă este exprimat în mod expres şi anterior comiterii

faptei şi numai dacă nu a fost încălcată o normă imperativă de drept internaţional.

b) Măsurile - chiar ilicite - luate de un stat ca răspuns la fapta ilicită a altui stat. Se

are în vedere aplicarea de represalii sau alte contramăsuri de constrângere care nu se

bazează pe forţă sau pe ameninţarea cu forţa .

c) Forţa majoră - cu condiţia să fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului

statului) şi statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului.

d) Starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorită unor fenomene naturale,

anumite persoane sau bunuri se află în primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este

necesară săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite (pătrunderea şi staţionarea unor nave

militare în marea teritorială sau în porturile unui stat străin, fără autorizaţia acestuia). Pentru

invocarea stării de primejdie ca temei al exonerării de răspundere internaţională a unui stat se

cer îndeplinite următoarele condiţii:

autorul faptei să nu fi avut altă alternativă, iar aceasta să fie preferabilă în raport cu

pericolul extrem care se urmăreşte a fi înlăturat;

autorul faptei să nu fi contribuit prin acte proprii la producerea stării de primejdie.

e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebită în care se află un stat, în ceea ce

priveşte salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului, apărarea

mediului înconjurător), ameninţate de un pericol grav şi iminent. Condiţiile în care poate să

Page 67: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

67

fie invocată: norma încălcată să nu aibă caracter imperativ, să nu fie puse în pericol interesele

esenţiale ale altui stat, invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres

printr-un tratat încheiat între statele implicate.

f) Legitima apărare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un

atac efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate.

3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public

Se consideră că actele autorităţilor publice reprezintă actele statului. Actele

autorităţilor sunt comise în fapt de către persoanele fizice care acţionează în calitatea lor

oficială, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă şi-au depăşit competenţele conferite

de funcţia pe care o exercită. Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale

administraţiei centrale sau locale şi ale organelor judecătoreşti, dacă prin acestea se încalcă o

obligaţie internaţională asumată, şi chiar pentru acte ale particularilor, în anumite condiţii.

a) Organul legislativ poate să antreneze răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci

când se adoptă legi care contravin obligaţiilor internaţionale ale statului, fie prin omisiune,

atunci când nu se adoptă acte normative impuse de o normă de drept internaţional, nu se

modifică sau nu se abrogă o normă internă, contrară unor angajamente internaţionale asumate

de stat.

b) Organele executivului pot să angajeze răspunderea statului prin omisiuni sau acte de

aplicare a dreptului de natură să încalce obligaţii internaţionale ale statului (de exemplu:

arestări sau expulzări abuzive ale străinilor).

c) Organele judecătoreşti pot, la rândul lor, să implice răspunderea statului pe plan

internaţional în cazul în care hotărârile pronunţate de o instanţă de judecată contravin unei

norme de drept internaţional, sau dacă procedurile de judecată, având ca parte un cetăţean

străin au o durată excesivă etc.

d) Statul răspunde şi pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis să ia măsurile

necesare pentru tragerea la răspundere şi pedepsirea celor vinovaţi de comiterea unor fapte de

natură să afecteze valori protejate prin convenţii internaţionale sau drepturile unor cetăţeni

străini.

Page 68: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

68

3.3. Prejudiciul.23

Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii

internaţionale a unui stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie să fie îndeplinite anumite

condiţii:

a) să existe un raport de cauzalitate între conduita ilicită şi prejudiciul rezultat; statul

lezat este ţinut să îl dovedească ;

b) prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptului

internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se consideră că sunt lezate

interesele tuturor statelor comunităţii internaţionale.

Tipuri de prejudicii:

a). Prejudiciul material şi prejudiciul moral ; primul se produce dacă este afectat

patrimoniul statului victimă sau al cetăţenilor săi iar cel de-al doilea dacă sunt afectate valori

nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea statului .

b) Prejudiciul direct şi prejudiciul mediat. Atunci când prin încălcarea unei norme

internaţionale se produce un prejudiciu ce afectează statul ca subiect de drept sau organele

sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane

particulare, sau ale unor persoane juridice având naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul

este mediat, întrucât aceste persoane neavând calitatea de subiecte de drept internaţional nu

pot acţiona în plan internaţional decât prin intermediul statului şi dacă acesta le acordă

protecţie diplomatică. Statul protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui

cetăţean al său, valorifică pe plan internaţional un drept propriu, în raport direct cu statul pus

în cauză. Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protecţia

diplomatică doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite cumulativ:

a). statul trebuie să dovedească faptul că acţiunile sau omisiunile celuilalt stat, care au

prejudiciat interesele cetăţenilor săi, reprezintă o încălcare a unei norme de drept

internaţional;

b). persoanele particulare trebuie să facă dovada că au epuizat căile de recurs interne

disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea prejudiciului;

23

Domuta Marcela, op.cit.,,p.46;

Page 69: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

69

c) .statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins a se fi produs împotriva

unui cetăţean al său, nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu

dreptul intern al statului a cărui răspundere se invocă.

Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protecţiei diplomatice rămâne

un drept discreţionar al statului, neavând caracterul de obligaţie internă sau internaţională.

Forme de reparare a prejudiciului:

a). Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) vizează restabilirea - dacă

este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza dacă e vorba de

prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil.

b) Repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma cea mai des utilizată de reparare

a prejudiciilor atât materiale cât şi morale. O condiţie pentru a putea opera este

individualizarea şi evaluarea prealabilă a prejudiciului, precum şi dovedirea cuantumului

pretins. De regulă, despăgubirile trebuie să acopere atât pierederea efectiv suferită (damnum

emergens) cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans)

c) Satisfacţia este forma specifică de reparare a prejudiciilor morale şi constă în

prezentarea de regrete şi scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei hotărâri a

unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecătoreşti, a unei încălcări a normei

internaţionale.

4. Răspunderea subiectelor de drept internaţional pentru consecinţe păgubitoare

rezultate din activităţi licite conform dreptului internaţional Din anul 1978, Comisia de

Drept Internaţional a O.N.U. manifestă o preocupare constantă pentru stabilirea regimului

juridic al răspunderii internaţionale a statelor, întemeiată “pe risc”. Această formă de

răspundere are un caracter obiectiv, fiind suficientă constatarea producerii unui prejudiciu,

chiar în absenţa încălcării unei norme de drept internaţional. Dreptul internaţional actual

reglementează pe cale convenţională răspunderea internaţională bazată pe risc, în principal în

trei domenii:

a). în domeniul nuclear, convenţiile internaţionale prevăd existenţa unei răspunderi

obiective pentru exploatarea instalaţiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960, Convenţia

de la Viena din 1963 etc);

Page 70: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

70

b) în domeniul maritim, în special în cazul poluării mărilor cu hidrocarburi; convenţiile

internaţionale prevăd o răspundere obiectivă a proprietarilor de nave care transportă

hidrocarburi sau a celor care exploatează instalaţii de foraj marin. (Convenţia asupra

dreptului mării din 1982 etc) .

c) în cazul activităţii spaţiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale (Tratatul privind

spaţiul cosmic din 1967, Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru pentru

daune provocate de obiecte spaţiale din 1972).

Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina repararării daunelor (dacă au

o valoare substanţială) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a produs, ci aceasta

se va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victimă. Totodată, se impune cooperarea

statelor în sensul reducerii riscurilor producerii unor accidente din activităţi de acest gen.

Page 71: Drept internațional public · Introducere in materia dreptului international public 3 Definitia, rolul, scopul, trasaturile fundamentale si limitele dreptului international 6 Aparitia

71

BIBLIOGRAFIE

Adrian B., Drept international public, Ed. Universitaria, Craiova, 2012;

Deleanu Ioan , Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1991;

Domuta Marcela, Drept international public, suport de curs Idd,

Universitatea Babes-Bolay, Facultatea de studii europene, Cluj, 2010;

Mazilu, Dumitru, Drept internaţional public, vol.1-2, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2010;

Moca Gh., Dutu M., Drept international public, vol. I, Ed. Universul

uridic, Bucuresti, 2008;

Năstase, A., Aurescu, B., Jura, C., Drept internaţional public. Sinteze

pentru examen, Ed All-Beck, Bucureşti, 2000;

Popesu D., Nastase A., Drept international public, Ed. Sansa, Bucuresti,

1997;

Trocan Laura magdalena, Drept international public, Ed. Ch. Beck,

Bucuresti, 2014;


Recommended