Studiu de caz privind educatia fizica si sportul de la origini si pana in

prezent

1. Obiectul, izvoarele Si metodele de cercetare ale istoriei educaTiei fizice Si

sportului

A studia din punct de vedere istoric evolutia educatiei fizice inseamna a recunoaste

importanta ei in viata oamenilor. Cum am putea pretui astazi locul pe care-l ocupa in

constiinta colectiva educatia fizica si sportul, daca nu am cunoaste drumul pe care aceasta

activitate l-a strabatut de a lungul istoriei omenirii. Preocuparea pentru istorie ne va

demonstra si faptul ca "interesul pentru dezvoltarea fizica a omului si pentru cresterea

potentialului sau fizic au constituit dintotdeauna o preocupare importanta a oamenilor, de la

populatiile primitive pana la cele mai evoluate natiuni, iar varietatea si bogatia formelor de

practicare a exercitiilor fizice, relevata prin studiul istoric este surprinzatoare". (C.Kiritescu,

1942)

1.1. Obiectul istoriei educatiei fizice si a sportului il constituie studierea, cunoasterea

si interpretarea aparitiei si dezvoltarii educatiei fizice de-a lungul oranduirilor si formatiunilor

sociale din istoria omenirii.

Studiul continutului educatiei fizice si sportului intr-o anumita perioada istorica se

realizeaza tinandu-se seama de urmatoarele aspecte:

conditiile istorice generale ale perioadei: sociale, politice, economice, culturale,

religioase;

scopul si locul ocupat de activitatea de educatie fizica in societate;

mijloacele, metodele si formele organizatorice prin care se realizeaza scopul educatiei

fizice;

contributia unor personalitati la dezvoltarea educatiei fizice.

1.2. Izvoarele istoriei educatiei fizice sunt documentele pe baza carora se poate

reconstitui si analiza in mod stiintific, cat mai exact si complet fenomenul educatiei fizice si a

sportului. Acestea pot fi, izvoare scrise reprezentate de: inscriptiile de pe monumente, statui

si morminte, legi, rezolutii, regulamente, manuale, monografii, cronici, reviste, ziare, filme si

fotografii sau izvoare nescrise reprezentate de: statui, monumente, dansuri, folclor.

Pagina 1 din 124

1.3. Metodele de cercetare care asigura un studiu stiintific sunt:

metoda analizei prin care sunt cercetate conceptiile, sistemele, teoriile despre educatie

fizica;

metoda sociologica care stabileste conditiile sociale in care a aparut si a functionat un

anumit fenomen al educatiei fizice sau a sportului;

metoda monografica prin care se realizeaza o cercetare exhaustiva a unei activitati,

disciplina sportiva etc.

metoda comparativa prin care se evalueaza comparativ fapte, fenomene, conceptii,

activitati, forme de practicare etc.

INTREBARI

Ce demonstreaza studiul istoric al educatiei fizice si sportului in opinia lui C-tin

Kiritescu ?

Care este obiectul acstei discipline ?

Care sunt principalele izvoare ?

Exemplificati, referindu-va la o disciplina sportiva, in ce consta abordarea

monografica.

Pagina 2 din 124

2. Comuna primitivA - evoluTia biologicA Si socialA a omului, originea exerciTiilor

fizice Si Formele de practicare la populaTiile primitive din America, Asia, Africa Si Oceania

2.1. Exercitiile fizice nu au aparut in mod spontan, ele au o preistorie. Din cauza

numarului mic de documente materiale despre viata oamenilor din perioadele stravechi,

datele furnizate de arheologie si antropologie sunt completate cu cele obtinute in urma

observatiilor asupra unor grupuri de populatie care s-au mentinut pana aproape de zilele

noastre intr-un stadiu de civilizatie apropiat de primitivism: regiuni din Africa, Asia,

Australia , Polinezia, America. Aceste populatii au facut obiectul a numeroase studii realizate

de antropologi, sociologi sau etnografi.

Omul primitiv ducea o viata aproape identica cu cea a animalelor, dominata de

necesitatea luptei pentru cautarea hranei si asigurarea supravietuirii. Aceleasi miscari

fundamentale erau mijloacele luptei zilnice pentru existenta: alergarea, saritura, catararea.

Rivalitatea omului cu animalele si cu semenii sai pentru procurarea mijloacelor de trai a

introdus in viata omului si exercitiul luptei. Armele omului primitiv erau mainile, picioarele,

dintii. Apoi omul primitiv a inceput sa foloseasca obiecte: piatra, maciuca, cutitul , lancea.

Acestea i-au prelungit, amplificat si sporit forta si in acelasi timp l-au obligat la

perfectionarea unor alte feluri de miscari, reclamate de manuirea acestor obiecte.

Cea mai importanta perfectionare a atins-o omul primitiv atunci cand el nu s-a mai

multumit sa tina in mana aceste arme, ci a inceput sa le arunce la distanta asupra adversarului.

Aruncarea deosebeste esential omul de animale. Celelalte exercitii naturale: alergarea,

saritura, catararea sunt caracteristice si animalelor. Aruncarea insa, este apanajul omului.

Acest exercitiu a aparut in momentul in care omul a trecut de la statiunea patrupeda la cea

bipeda, obtinand astfel libertatea de miscare a membrelor superioare.

Paleoliticul inferior reprezinta prima etapa a evolutiei umane. Omul primitiv (Homo

primigenus) era bine dezvoltat fizic, dar nu si intelectual. Traia in grupuri mici, nomade, pe

malurile apelor, isi confectiona uneltele si armele rudimentare din piatra, se adapostea in

copaci sau in pesteri, se hranea mai ales cu plante si cu animale mici.

Homo de Neanderthal reprezinta o etapa superioara caracteristica paleoliticului

mijlociu. Capacitatea lui craniana era mai mare (1500 cm3 ), avea capacitatea de comunicare

prin limbaj, cunostea focul si se ocupa mai ales cu vanatoarea. Uneltele sale devin din ce in

ce mai diferentiate si mai precise ca forma, ele fiind confectionate prin slefuirea silexului.

Pagina 3 din 124

Conformatia fizica cu corpul scurt si indesat, trunchiul aplecat inainte si oasele femurale

arcuite, il faceau impropriu pentru alergare, in schimb partea superioara a corpului foarte bine

dezvoltata il ajuta sa se catere cu deosebita dexteritate.

Pentru paleoliticul superior, epoca care urmeaza dupa ultima glaciatiune, tipul

caracteristic a fost Homo sapiens fossilis, la care capacitatea craniana si dezvoltarea lobilor

cerebrali indica cresterea activitatii nervoase superioare, iar scheletul fetei si structura dintilor

demonstreaza o alimentatie mai evoluate, cu regim predominant carnivor. Corpul zvelt,

oasele femurale lungi si mai subtiri, indica ca Homo sapiens era un bun alergator, spre

deosebire de tipul descris anterior. In epoca mezolitica, omul ajunge la tipul actual Homo

sapiens recens si se diversifica in rase.

Conditiile de viata ale omului primitiv erau foarte grele. El trebuia sa duca o lupta

permanenta cu factorii exteriori, cu natura, cu animalele, cu semenii sai. Numai cei bine

inzestrati fizic puteau rezista. Armele lor erau rudimentare, lupta cu animalele se ducea

adesea, corp la corp. Numai cei dotati cu calitati deosebite de forta si indemanare puteau

invinge. Omul primitiv trebuia sa fie rezistent, sa fie capabil sa alerge mult si repede. Trebuia

sa stie sa se catere, sa sara peste obstacole, sa treaca inot prin apa. Exersarea acestor

deprinderi in viata de zi cu zi, a dezvoltat calitatile omului primitiv atat din punct de vedere

mental cat si fizic.

Vanatoarea devine inca din perioada omului de Neanderthal, ocupatia principala a

omului primitiv. Ea se facea cu arme din ce in ce mai perfectionate. Alaturi de piatra cioplita

grosolan, apar unelte si arme lucrate cu multa grija: varful de lance, razuitorul, prastia,

capcana, plasa de prins peste, harponul, etc. Dezvoltarea acestor indeletniciri, perfectionarea

tehnicii, organizarea oamenilor in cete si triburi au dus la formarea unei adevarate culturi,

caracteristice Comunei primitive. Pe langa armele si uneltele gasite, un izvor deosebit de

important pentru reconstituirea vietii omenesti din acea perioada il reprezinta desenele si

picturile rupestre descoperite pe peretii cavernelor sau a stancilor.

Constiinta sociala a inceput sa se dezvolte la omul primitiv odata cu imbunatatirea

conditiilor de viata. Epoca mezolitica este cea in care se inregistreaza cel mai semnificativ

progres. Este epoca in care apar arcul si sageata, se perfectioneaza uneltele de munca.

In epoca “Neolitica” cultura materiala si economia se afla intr-un permanent progres:

tehnica de prelucrare se imbunatateste, oamenii trec de la vanatoare la cultivarea plantelor si

cresterea animalelor. Primele regiuni unde apare aceasta diversificare, incepand cu mileniul

al VI-lea I. Hr. sunt cele din zona vaii Nilului si Mesopotamiei. Pe plan social dezvoltarea

fortelor de productie a determinat aparitia si apoi consolidarea comunitatilor gentilice. Se

Pagina 4 din 124

formeaza uniunile de triburi, ca forme superioare de organizare premergatoare aparitiei

statului. Primele state se formeaza in mileniile al IV-lea si al III-lea I.Hr..

2.2. Toate miscarile si deprinderile caracteristice omului primitiv aveau ca scop

asigurarea hranei si a existentei sale biologice. Mersul, alergarea, saritura, catararea, inotul,

tararea, transportul unor obiecte etc, reprezinta astfel de miscari, pe care le putem grupa in

miscari de munca. Lovirea, aruncarea cu diferite obiecte, trasul cu arcul, impingerea, etc fac

parte din acele miscari pe care omul primitiv le folosea pentru a se apara in lupta cu

animalele sau cu semenii sai.

A doua forma de miscare a omului primitiv a fost dansul. Originea dansului trebuie

cautata tot in conditiile de viata ale omului primitiv. Dominat de necesitatea de a-si conserva

existenta, el a simtit nevoia ori de cate ori era in primejdie sa apeleze la ajutorul divinitatii.

Omagiul sau invocarea divinitatii se faceau prin intreceri fizice, mai ales lupte si prin dans.

Dupa ritm, caracter si forma dansurile puteau fi: sacre, vesele, executate in grup, pe perechi

sau individual. Toate popoarele primitive au dansat in ocazii dintre cele mai diferite, vesel

sau triste. Dansul este o manifestare cu caracter general a speciei umane, o arta

“primordiala”(Th.Ribot).

Jocurile au aparut in viata oamenilor prin imitarea miscarilor de lupta si chiar de

munca, capatand pe masura ce societatea primitiva s-a dezvoltat un caracter independent de

intrecere, dar si cu substrat religios.

2.3. Datele oferite de arheologie si analiza lor istorica elemente interesante pentru

cunoasterea originilor educatiei fizice. Acestea sunt completate de cele oferite de studiul

etnografic al populatiilor primitive: indigenii din inima continentului african, locuitorii

insulelor din Pacific, supravietuitorii populatiilor precolumbiene de pe continentul american

sau populatiile din regiunile arctice ale Europei si Americii.

2.3.1America - dintre toate formele de practicare a exercitiilor fizice, pentru indigenii

americani, alergarea a fost exercitiul cel mai apreciat si cel mai raspandit. In Imperiul Incas,

alergatorii constituiau o clasa sociala aparte cu responsabilitati specifice. Imperiul era

strabatut de doua sosele, una pe platoul dintre cele doua siruri ale Muntilor Cordilieri, a doua

la poalele muntilor, de-a lungul tarmului. Soselele erau construit exclusiv pentru a fi

strabatute de “curierii” imperali, care reuseau sa parcurga cei 1600 de km dintre Quito, asezat

pe tarmul marii si capitala Cuzco situata in munti la peste 3500 de metri altitudine, in numai

opt zile. Pe aceste trasee erau organizate sisteme de relee si stafete care permiteau

transmiterea stirilor si uneori chiar si transportul alimentelor ca mare repeziciune. Nu numai

peruvienii erau foarte buni alergatori, ci si indienii tribului Seri din golful californian, despre

Pagina 5 din 124

care se stie ca prindeau din fuga iepuri, cerbi sau cai. Din acest trib a provenit Louis Bennet,

care in anul 1863 a stabilit un prim record mondial al curselor de durata, alergand intr-o ora

18,589 km.

Studiati de etnograful norvegian Lumholtz, indigenii din tribul Taragumara au fost

socotiti ca cei mai buni alergatori de durata. Pentru acestia erau caracteristice intrecerile de

alergare de distante de 200-300 de km, in care participantii conduceau cu picioarele niste

mingi mari care reprezentau soarele.

Dintre jocuri cele mai raspandite erau jocurile de aruncare si jocurile cu mingea.

Aruncarea sulitelor la tinta pe un sant sapat in zapada se numea “Sarpele de zapada”, si se

juca iarna. “Ciung-hik” era un joc de precizie care consta in aruncarea unor bete lungi spre

inelele care se rostogolesec perpendicular pe directi de aruncare. Jocurile cu mingea aveau un

caracter sacru, mingea reprezentand “soarele”. Variantele de jocuri sunt numeroase, specifice

pentru fiecare regiune. Astfel, la tribul Monnitari, din bazinul superior al fluviului

Mississippi, mingea era lovita cu doua rachete. La tribul Ciotka, participantii la un joc

ajungeau pana la 1000 de persoane, iar spectatorii puteau fi in numar de cinci pana la sase

mii. In regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea cu capul, in zona Columbiei, cu

genunchiul, iar in alta parti ea trebuia introdusa intr-un cos suspendat intr-un copac.

2.3.2. Africa - Cercetatorii au avut ocazia sa constate o adevarata bogatie a formelor

de practicare a exercitiilor fizice si de catre populatiile de pe continentul african. Hotentotii,

studiati de exploratorul Peter Kolb in secolul al XVIII-lea, erau alergatori extraordinari,

urmareau vanatul in fuga pana cand acesta cadea epuizat. In bazinul inferior al fluviului

Congo, bastinasii erau inotatori si vaslasi foarte buni, intrecerile dintre ambarcatiuni fiind una

din distractiile lor favorite. Despre populatiile de “bantusi”, Adolf Mecklenburg a relatat de

asemenea ca erau foarte buni tragatori cu arcul si chiar saritori in inaltime.

Dintre jocurile cu mingea intalnite pe continentul african este mentionat jocul Tephu,

asemanator hocheiului. Alte exercitii descrise de cercetatori completeaza gama larga a

formelor de practicare: lupta cu pumnii intalnita in regiunea Nigerului, scrima cu bastoanele

care se practica pe intreg continentul in forme variate.

In conditiile speciale oferite de mediul ambiant locuitorii complexului insular intins

intre Oceanul Indian si Ocenul Pacific au oferit cercetatorilor imaginea unor variate forme de

practicare a exercitiilor fizice. Exercitiul cel mai reprezentativ pentru aceasta regiune este

“calarirea valurilor”, cu ajutorul unei scanduri, stramosul surfingului din zilele noastre. La

acesta se adauga catararea, exercitiu de asemenea obligatoriu intr-o astfel de regiune. Tehnica

de catarare a populatiilor insulare este specifica, diferita de cea folosita de europeni.

Pagina 6 din 124

Aruncarea este si ea raspandita in forme diferite. Se practica mai ales liber sau cu ajutorul

unor instrumente specifice. Liber se arunca cu bumerangul sau cu lancea. Pentru aruncarile

cu ajutorul unor instrumente cea mai veche unealta este prastia, la care se adauga arcul si

sarbacana. Inotul si scufundarile sunt de asemenea exercitii practicate in mod natural, dar nici

jocurile cu mingea nu lipsesc. Mingea putea fi o nuca de cocos sau o besica de cangur

umpluta cu iarba. Indigenii mai practicau cu pasiune si alte jocuri, precum jocul “de-a trasul”

si “de-a impinsul”, sau jocul “inaltarii zmeului”, iar dansurile au avut intotdeauna un loc

foarte important in viata acestor popoare.

2.3.3. In Asia, la populatiile paleosiberiene, cursele de reni sau de caini erau

intrecerile cele mai obisnuite. La acestea se adaugau alergarile, sariturile si luptele. Jocul cu

mingea confectionata din piele de ren si umpluta cu muschi nu lipseste nici la aceste popoare.

Se mai practicau vanatoarea si aruncarea harponului, iar in Siberia orientala s-a pastrat pina

in zilele noastre o traditionala intrecere de tir cu arcul in care tintele sunt ursi crescuti special

pentru acest scop.

2.3.4. Eschimosii, populatia arctica din regiunea Groenlandei, practicau o serie de

exercitii fizice care reflecta conditiile deosebite in care traiau. La acestia lipseau exercitiile de

alergare, fiind prezente in schimb cele legate de vanatoarea de reni si de pescuit: trasul cu

arcul, aruncarea harponului si vaslitul in ambarcatiunile de o singura persoana, caiacul.

In totalitatea lor, exercitiile fizice amintite in acest capitol dedicat perioadei de

inceput a societatii demonstreaza prin multitudinea de variante caracterul universal al

exercitiului fizic si prezenta lui in viata tuturor popoarelor inca de la inceputurile istoriei lor,

dar si specificitatea acestora, determinata mai ales de mediul caracteristicile mediului

geografic.

INTREBARI

Care este actul motric care-l diferentiaza esential pe om de animale si de ce ?

In cate categorii de miscari isi au originea exercitiile fizice?

Care erau principalele forme de miscare practicate de indigenii de pe continentul

american ? Dar de catre eschimosi ?

3. ExerciTiile fizice practicate in antichitate de populaTiile din Egipt, India, China Si

Japonia

Pagina 7 din 124

Antichitatea a fost dominata de cultura greaca, care mai ales in domeniul educatiei

fizice a atins un grad de dezvoltare uimitor. Aportul cultural al altor popoare de pe scena

istoriei este de asemenea important. “Miracolul grec” nu a aparut din senin, ci a fost un

moment culminant al unei evolutii care se refera mai ales la dezvoltarea popoarelor din

bazinul oriental al Mediteranei, leaganul civilizatiei europene si la citeva popoare din Orient.

3.1. EGIPTUL ocupa un loc de frunte in istoria celor mai vechi popoare, in aceasta

zona a lumii antice dezvoltandu-se o cultura originala si impunatoare. Prin unificarea celor

doua state egiptene independente, din anii 3300-3200 I.Hr., Egiptul devine un stat unitar si

puternic, care pana in anul 525 I.Hr. s-a impus printr-o organizare politica si administrativa

bine stabilita si mai ales printr-un inalt nivel de dezvoltare al civilizatiei. Marturie sunt

monumentele legendare, piramidele, templele, urmele vastei retele de irigatii din jurul vaii

Nilului, mumiile perfect conservate din sarcofage, uimitoarele cunostinte de astronomie,

matematica si medicina pe care le detineau vechii egipteni, lucrarile de arta ale caror urme

sunt presarate cu generozitate pe intreg cuprinsul tarii.

Perioadele cele mai importante din istoria Egiptului Antic, care confirma preocuparile

pentru educatie fizica sunt cele din timpul Regatului vechi (3000-2000 I.Hr.), Regatului

mijlociu (2000-1550 I.Hr.) si Regatului nou (1550-1000 I.Hr.).

Din timpul primei perioade, cele mai frumoase monumente de arta, reprezentate mai

ales prin statui, printre care cea a Regelui Mycermas si a “numitului Hosi” sunt dovezi ale

fortei musculare si a frumusetii corpului omenesc. Basoreliefurile de Ptah-Hotep, confirma

existenta unei intense preocupari a egiptenilor pentru educatie fizica. In timpul perioadei de

mijloc se observa o atenuare a reliefului muscular. Din aceasta perioada dateaza picturile

murale descoperite la Beni-Hasan, unde un perete intreg este acoperit cu o fresca

reprezentand fazele unei lupte, cu 120 de figuri, deosebit de sugestiv realizate. Luptatorii sunt

desenati in culori diferite, pentru a se observa mai bine detaliile miscarilor. Arta rafinata cu

care este realizata aceasta opera, grija pentru detalii demonstreaza locul important pe care

exercitiile de lupta il ocupau in viata egipetenilor.

In perioada urmatoare, cea a Regatului nou, dominata de personalitatea regelui

Ramses, atentia acordata activitatilor de educatie fizica este atestata de numeroase

reprezentari artistice, care desi sunt mult mai stilizate decat cele din perioadele anterioare

contin suficiente detalii a caror analiza sa conduca la concluzia ca exercitiile fizice se bucurau

de mare apreciere in randurile populatiei.

Pagina 8 din 124

Exercitiile fizice se practicau in scolile din Egipt, desi idealul educational al timpului

era pregatirea copiilor pentru meseria de “scrib”, prin care se putea aspira la o cariera de

functionar considerata cea mai sigura si prestigioasa. Gimnastica analitica care cuprindea

exercitii pentru membre si coloana vertebrala era completata cu diferite jocuri de miscare,

jonglerii cu obiecte, sarituri cu coarda, lupta cu bastoane.

Pretuirea de care se bucura educatia fizica este confirmata de faptul ca exercitiile

fizice erau incluse in educatia principilor. Viitorul rege Sesostris, crescut impreuna cu alti

copii de seama lui era obligat sa alerge pina la 180 de stadii (35 km) pentru a avea dreptul sa

primeasca de mancare.

Vanatoarea se practica diferentiat pe categorii sociale: faraonul si suita sa vanau

animalele mari care se gaseau din belsug in delta Nilului, in timp ce oamenii de rand se

multumeau sa vaneze capre, antilope, gazele. Pescuitul era si el la mare pret, iar in pauzele

dintre partidele de pescuit pe apele Nilului se organizau adevarate intreceri de “jute nautice”.

Chiar daca egiptenii n-au fost un popor razboinic ei au avut totusi o armata bine

organizata, exercitiile militare demonstrand maiestria in manuirea armelor specifice: arcul,

securea, ghioaga, lancea si scutul. Calaria era destul de putin practicata, calul fiind folosit in

schimb pentru trasul carelor de razboi, ceea ce solicita indemanare si forta.

Poporul egiptean a fost un mare iubitor al muzicii si dansului, numeroasele

instrumente gasite in mormintele lor, picturile si basoreliefurile care surprind scene de dans

dovedind acest lucru. Caracterul dansurilor era diferit, de la dansurile sacre executate ca

elemente ale cultului lor religios pana la dansurile vesele populare sau executate de

profesionisti.

3.2. INDIA era locuita inca din mileniul al IV-lea I.Hr. de o populatie formata din

triburi de oameni cu piele de culoare inchisa care mai ales in regiunile nordice ale peninsulei

au dezvoltat o originala civilizatie. Cea mai veche dovada a culturii indiene sunt “Vedele”,

poemele scrise in limba sanscrita datand din mileniul al IV-lea I.Hr., cartea sfanta care a stat

la baza religiei, filozofiei, moralei si chiar a institutiilor sociale specifice hindusilor. Pe linga

instructiunile care se refera la viata de toate zilele, in “Vedele” se pot intalni si referiri la

activitatea fizica, care intregea educatia necesara atingerii idealurilor religioase si sociale.

La mijlocul mileniului al II-lea I.Hr. in urma invaziei triburilor plecate din podisul

Pamir care au supus populatiile locale, in India are loc un proces de stratificare sociala. Se

produce o impartire a societatii indiene in grupuri sociale, numite “caste”. Cuceritorii au

format casta sacerdotala a “brahmanilor”, casta militarilor “kshatriya” si casta comerciantilor

“vaisya”, in timp ce bastinasii au format casta “sudra” lipsita de drepturi. In “legile lui Manu”

Pagina 9 din 124

care guvernau viata acestora se fac referiri la baile in lacuri si rauri, nu numai pentru

asigurarea igienei corporale cat mai ales ca mijloc de spalare a “pacatelor”. Brahmanii mai

practicau si o serie de exercitii de respiratie, accentul fiind pus pe posibilitatea de retinere a

respiratiei un timp cat mai indelungat. Executate cu scop religios, acestea au devenit pe

parcurs un sistem specific de exercitii respiratorii, numit “pranayama”, in care isi au originea

exercitiile “Yoga” care se cristalizeaza in timp ca un sistem filozofic si religios specific

civilizatiei hinduse.

Biografia printului Gautama ( sec. al V-lea I.Hr.) - intemeietorul “budismului”,

contine elemente care atesta importanta acordata educatiei fizice si sportive in formarea

tinerilor care faceau parte din casta militara (kshathria). Cand a dorit sa se casatoreasca,

printul a trebuit sa faca dovada cunostintelor sale religioase si matematice, dar si a unor foarte

bune calitati fizice. El si-a demonstrat aceste calitati intr-o competitie la care au luat parte 500

de tineri care s-au intrecut in manuirea arcului, lupta, saritura, alergare, inot, conducerea

elefantului, a carului, dans si mimica. (Kiritescu, 1943)

3.3.CHINA In perioada secolelor al XVIII-lea si al XII-lea I.Hr., a fost intemeiat

primul stat chinez purtand numele de San-In, in apropierea fluviului Hwangho, locuitorii sa

ocupandu-se in principal cu agricultura si mai tarziu cu mestesugurile: olarit, tesut,

prelucrarea lemnului. Dupa instaurarea societatii sclavagiste, conducatorul suprem atat din

punct de vedere politic cat si religios era “Imparatul, fiul cerului”. Statul s-a dezmembrat in

urma atacurilor triburilor nomade din nord si abia in secolul al III-lea I.Hr. apare un nou stat

puternic, cel al dinastiei Tin. Din aceasta perioada dateaza construirea “marelui zid”

chinezesc.

Educatia la vechii chinezi se bucura de o foarte mare pretuire, mai ales in randul

claselor nobiliare ale societatii. Copiii se bucurau de o educatie integrala care viza toate

laturile personalitatii: mintea, sufletul, caracterul si trupul. Primele notiuni si cunostinte ei le

primeau inca din familie, apoi urmau scolile cu grade de dificultate diferite. In scoli se invata

cititul, matematica, muzica, dansul, religia. Educatia fizica era inclusa in program la varsta de

15 ani cand tinerii invatau sa traga cu arcul si sa conduca carul. Tragerea cu arcul nu era

numai un exercitiu de pregatire pentru lupta, ci si semnul unei adevarate virtuti, fiind punctul

de atractie principal al ceremonialurilor publice, prezidate adeseori chiar de Imparat.

Conducerea carului era o arta, dovada unei bune educatii, care impreuna cu exercitiul de

tragere erau considerate ca dovezi ale unei gandiri corecte si ale unor virtuti morale.

Pagina 10 din 124

Dansul era iubit de chinezi si avea un caracter religios, alcatuind unul din elementele

dramelor rituale prin care se celebra cultul strabunilor si a faptele lor eroice. Mai existau si

dansuri funebre, dansuri magice toate avand ca specific acest caracter moral.

In afara exercitiilor clasice deja descrise chinezii mai practicau luptele cu pumnii,

scrima cu sabia si aruncarea cu piatra, Aceste exercitii cu pronuntat caracter razboinic au

ajuns la apogeu mai ales in perioadele de “militarism” ale Chinei Antice, cum ar fi cea din

timpul dinastiei Ciu (1122-1155 I.Hr.)

Primul sistem chinez de educatie fizica dateaza din anul 2698 I.Hr., are un caracter

medical si se datoreaza medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea ca orice boala isi are

originea in blocarea sau nefunctionarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient sa

se execute miscari insotite de gimanstica respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu a fost introdus in

ritualul religios, considerandu-se ca prin practicarea acestor exercitii se pot obtine nu numai

beneficii fizice ci si de ordin spiritual.

Multe secole mai tarziu, pe baza acestor stravechi exrcitii de gimnastica respiratorie,

generalul Yo-Fei (1102-1142 D.Hr.) a creat un nou sistem de educatie fizica chineza, cu

caracter national format din exercitii de tinuta si de lupta, practicat pana in zilele noastre.

Acesta sta la baza numeroaselor “wushu”, artele martiale chineze atat de apreciate astazi.

3.4. JAPONIA, prin poporul sau recunoscut ca un mare pastrator al traditiilor, a

mentinut pana astazi formele vechilor exercitii fizice adaptate la necesitatile perioadei

moderne. Acestea au format baza educatiei spiritului cavaleresc traditional, cel al

“samurailor”.

Sumo sau lupta corp la corp a fost la inceput un privilegiu al nobililor purtatori de

spada, al samurailor, constituind un spectacol pentru curtea imperiala. Treptat el a fost preluat

de popor, devenind in cele din urma un sport al profesionistilor. Pana astazi acest sport si-a

pastrat caracterul traditionalist, luptatorii de “sumo” folosind aceleasi 48 de procedee, iar in

competitii pana de curand nu au avut drept de participare decat luptatorii de origine japoneza.

Kendo este scrima cu bastoane lungi de bambus, tinute cu amandoua mainile.

Luptatorii sunt protejati cu masti, pieptare, mansete sI manusi de protectie, fiind permise doar

loviturile peste cap, brate si laturile corpului. La fel ca si “sumo”, kendo a fost la inceput

apanajul samurailor, dar a fost preluat si de populatie, iar in zilele noastre este o disciplina

sportiva apreciata.

Jiu-jitsu era lupta de aparare fara arme, prin care se urmarea zdrobirea adversarului si

anularea capacitatii lui de lupta, prin folosirea diverselor procedee dintre care unele erau

foarte periculoase, chiar mortale. Utilizata la inceput doar de samurai, a fost preluata de

Pagina 11 din 124

luptatorii “ninja”, raspandindu-se in toate paturile populatiei. Prin adaptarea unora dintre

mijloacele specifice jiu-jitsului s-a creat in secolulul al XIX-lea sportul national al japonezilor

“judo”.

Kyudo era un exercitiu traditional, considerat obligatoriu pentru toti tinerii japonezi,

constand in manuirea unui arc lung de 2,20 (yumi) cu o curbura asimetrica. Acest arc utilizat

din cele mai vechi timpuri era considerat in Japonia un obiect sacru fiind folosit mai ales in

cadrul ceremoniilor religioase. Reconsiderat in timpurile moderne kyudo a devenit de la

inceputul secolului al XX-lea unul din sporturile traditionale japoneze.

INTREBARI

Ce caracter aveau miscarile de gimnastica practicate de vechii egipteni ?

Putem vorbi despre un sistem de educatie fizica in India ?

Care a fost primul sistem de exercitii fizice cunoscut in China si in ce a constat el ?

Cate dintre vechile forme de practicare a exercitiilor fizice japoneze se pastreaza si in

zilele noastre ?

4. EducaTia fizicA In Grecia anticA: perioada preclasicA Si perioada clasicA

(conceppTia despre educaTie, instituTii, forme de practicare, Jocurile Olimpice, NEMEICE,

PHITICE, ISTHMICE, PANATHENEENE.

etapele evoluTiei Si declinului educaTiei fizice

In domeniul educatiei fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte

popoare, vechea Elada poate fi considerata ca o epoca de aur a educatiei fizice, iar exercitiile

fizice ale grecilor formeaza cel mai interesant capitol al istoriei educatiei fizice, un model

ramas pana in zilele noastre sursa de inspiratie si progres. Ca parte integranta a culturii,

educatia fizica a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite in doua mari

etape: perioada preclasica sau preelenica (de la origini pana in anii 1200 I.Hr.) si perioada

clasica sau elenica ( din 1200 I.Hr. pana in secolul al V-lea D.Hr.)

4.1.In perioada preelenica sau preclasica pe teritoriul Greciei s-a dezvoltat o

civilizatie proprie, deosebita de cea a Greciei clasice, numita “egeeana”, pentru ca teritoriul

unde a inflorit in special au fost insulele din Marea Egee. Aceasta civilizatie este cunoscuta si

sub denumirea de "minoica" de la numele legendarului rege Minos al Cretei, unde a atins

Pagina 12 din 124

apogeul. Cu toate ca a fost proprie zonei insulare, aceasta civilizatie s-a infiltrat si in Grecia

continentala, unde a luat contact cu populatia indo-europeana a “aheienilor” pe care a

influentat-o puternic. Cele doua mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetatile

Tirint (patria lui Hercule) si Micene.

Invazia popoarelor venite din nord, in special a “dorienilor” a distrus aceasta

civilizatie, iar existenta ei a fost cunoscuta abia dupa ce expeditiile arheologice din perioada

moderna au scos la iveala de sub ruine, urme care au relevat o viata culturala, sociala,

religioasa cu nimic mai prejos de cea din secolele urmatoare. Descoperirea in secolul al XIX-

lea, de catre germanul Schliemann a ruinelor Troiei a fost confirmarea deplina a existentei

acestei civilizatii.

Alaturi de obiectele de arta, in special basoreliefuri datand din anii 2000 I.Hr., pe care

erau reprezentate scene de lupta (pugilat, tranta, lupte cu taurii), cele mai importante dovezi

care atesta practicarea exercitiilor fizice in acele timpuri se gasesc in documentele literare

Legenda Argonautilor si Poemele Homerice.

Legenda Argonautilor, compusa de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea I.Hr,

descrie expeditia lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea “lanii de aur” din Colchida. In

timpul expeditiei, argonautii se opresc pe o insula din Marea Egee si participa la jocurile care

se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu.

Orfeu primeste un premiu pentru cantecele sale. Din intreaga descriere reiese pe de o parte

caracterul sportiv al practicarii acestor exercitii dar si asocierea lor cu religia, poezia si

muzica, asociere care va caracteriza conceptia greaca despre educatie fizica pe tot parcursul

sau istoric.

Poemele homerice au o importanta documentara imensa pentru cunoasterea vietii

culturale a Greciei din perioada cuprinsa intre secolele al XII-lea si al VIII-lea I.Hr. Epopeea

homerica cuprinde doua pasaje referitoare la practicarea exercitiilor fizice de catre vechii

greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie

inmormantarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile si intrecerile constituie punctul cel mai

important. Personaje istorice care au luat parte la razboiul troian participa la intrecerile de

care, la cele lupta si pugilat, la alergari, la aruncarea sulitei si a discului, la tragerea cu arcul.

In cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisa epopeea lui ULISE. Naufragiat pe

insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus sa asiste si apoi sa participe

la intrecerile lor care constau in aruncarea sulitei, tranta si alergare. Sunt descrise si jocuri cu

mingea, precum si dansuri executate de fiii regelui.

Pagina 13 din 124

Prezenta acestor descrieri in poemele homerice atesta vechimea si raspandirea

exercitiilor fizice in randul vechilor greci, precum si faptul ca ele au devenit traditionale inca

din perioada Greciei preelenice.

Civilizatia aheiana a atins apogeul intre anii 1400-1200 I.Hr., perioada in care cetatile

Tirint si Micene au ajuns la maxima inflorire, iar influenta lor s-a extins pe teritoriul Greciei

continentale. Razboiul troian a fost ultimul act al acestei expansiuni.

Dupa o perioada care a durat cateva sute de ani, Grecia devine din nou un centru al

civilizatiei lumii antice, viata politica fiind concentrata in jurul a doua mari centre, opuse din

multe puncte de vedere: Atena, intemeiata de urmasii ionienilor si Sparta, intemeiata de

urmasii invadatorilor dorieni.

4.2.Perioada clasica. Desi au existat adesea diferente destul de pregnante intre cele

doua mari centre ale Greciei clasice, Atena si Sparta, trebuie subliniat faptul ca una dintre

preocuparile principale ale poporului grec indiferent de cetate era aceea de ingrijire atenta si

continua a trupului si spiritului. In Grecia clasica se contureaza din ce in ce mai clar o

conceptie sistematica despre educatie, conceptie in care grija pentru educatia fizica era

asezata pe primul plan. In aceasta perioada educatia a devenit una dintre functiile

fundamentale ale statului, iar marii filozofi au fost preocupati sa precizeze cat mai clar

scopurile si sa gaseasca cele mai potrivite metode si mijloace de realizare.

In Grecia antica, marii filozofi si legislatori au fost in acelasi timp si principalii

educatori ai poporului lor.

Principiul fundamental al conceptiei grecesti era legatura indisolubila dintre corp si

spirit, un corp sanatos fiind conditia indispensabila pentru ca activitatea intelectuala sa fie

normala. Formulata de ganditorii Greciei antice ea se adauga la conceptiile utilitare, cum ar fi

cele referitoare la influenta exercitiilor fizice asupra sanatatii si importanta lor pentru

realizarea unei pregatiri militare, care au fost intalnite si la celelalte popoare vechi.

4.2.1.Conceptia greaca despre educatia fizica a evoluat in trei directii principale:

igienica, militara si armonioasa, fiecare dintre aceste directii bucurandu-se de atentia celor

mai luminate minti ale timpului. Exercitiile fizice si-au clarificat continutul, au fost

sistematizate si au dobandit o terminologie adecvata.

Conceptia igienica este reprezentata de o ilustra galerie de invatati, care din cele mai

vechi timpuri au aratat legatura dintre exercitiile fizice si sanatate:

Chiron, celebrul centaur, considerat unul dintre intemeietorii medicinei si farmaciei, a

indrumat educatia lui Achile, Nestor, Jason, Castor si Polux, deslusindu-le tainele vanatorii

dar si pe cele ale pastrarii sanatatii.

Pagina 14 din 124

Asclepios (Esculap), in lucrarile sale de medicina recomanda exercitiile fizice, baile si

masajul, alaturi de un regim alimentar corect pentru intretinerea sanatatii.

Herodicos din Selimbria, predecesorul lui Hipocrat a fost primul care a stabilit

normele gimnasticii igienice si terapeutice, fiind considerat “parintele” gimnastice terapeutice

grecesti.

Hipocrate, marele medic al antichitatii grecesti, care a trait intre anii 460-377 I.Hr. nu

s-a ocupat direct de gimnastica, dar in tratamentul pe care-l recomanda pentru anumite boli el

a atribuit o mare importanta efectelor exercitiilor fizice, masajelor si regimului alimentar,

considerand ca acestea contribuie decisiv la realizarea “echilibrului umoral” si influenteaza

“pneuma” (principiul vital).

Galenus (Galen, Galien), celebru medic si igienist din secolul al II-lea D.Hr.(138-211)

a scris pe langa numeroase carti de medicina si trei lucrari care sunt legate direct de educatie

fizica. “Higieinon logoi”, “Trasybul” si un manual despre jocurile cu mingea care contin

observatii foarte interesante despre relatiile dintre gimnastica si igiena. Dupa Galenus,

medicina este “stiinta corpului” si se imparte in igiena si terapeutica. Gimnastica, fiind un

mijloc de pastrare a sanatatii, face parte din igiena, deci din medicina.

Filostrat (176-249 D.Hr.) a scris o lucrare deosebit de importanta “Despre

gimnastica”, in care trateaza cu multe detalii istoricul si tehnica exercitiilor din gimnastica

greceasca. Cartea este un adevarat document depre conceptiile grecesti despre fiziologie,

igiena si influenta exercitiilor asupra sanatatii.

Antylos, alt medic celebru din secolul al II-lea D.Hr. continua edificarea gimnasticii

terapeutice. Theon din Alexandria, a scris o “Enciclopedie” a gimnasticii in 16 volume din

care din pacate au ramas doar cateva fragmente.

Conceptia militara a fost caracteristica statului spartan, fiind o consecinta naturala a

originii, dar si a structurii psihice si politice a acestui popor. Sparta s-a organizat ca stat

militar in care fiecare cetatean trebuia sa fie soldat. Copiii nu mai apartineau familiei, inca de

la nastere ei erau preluati de stat. Viata cetateneasca era un serviciu militar permanent care

incepea inca din copilarie. Copii mai putin dotati sau infirmi erau lasati sa moara, expusi pe

muntele Taiget. Cei sanatosi si vigurosi erau lasati in grija familiei doar pana la varsta de 6

ani, dupa care baietii erau preluati de stat si dati in grija pedotribilor. Indrumati de acestia

pana la 18 ani ei erau educati intr-un regim sever prin care se urmarea cresterea rezistentei

fizice, antrenarea lor pentru lupta prin marsuri, calarie, inot, manuirea armelor. La 18 ani

tinerii deveneau “efebi”, iar la 20 de ani soldati. Abia dupa 30 ani erau socotiti barbati si

primeau dreptul de a se casatori.

Pagina 15 din 124

Fetele erau crescute si educate in acelasi spirit. Ele trebuiau sa-si intareasca trupul

pentru a putea da nastere unor copii sanatosi si voinici. Una dintre capodoperele sculpturii

antice, aflata azi in muzeul de la Vatican, infatiseaza “alergatoarea dorica”, o fata imbracata

cu un “chiton” scurt, cu cingatoare si cu umarul gol, al carui trup este plin de gratie dar si de

forta. Pe langa alergare, fetele spartane aruncau discul si sulita, inotau, se jucau cu mingea,

dansau. Educatia aspra a spartanilor nu excludea latura spirituala, care se cultiva mai ales in

timpul meselor luate impreuna cu conducatorii lor, cand tinerii erau obisnuiti sa discute

probleme de politica sau invatau cantece si versuri ale unor poeti ca Terpandru si Tirteu,

scrise in acelasi spirit al dragostei si sacrificiului pentru patrie.

Conceptia armonioasa (a idealului armonic) a caracterizat statul atenian. Spre

deosebire de spartani, atenienii (urmasi ai ionienilor) erau o populatie cu fire blanda si

inclinata spre preocupari intelectuale. Ei au ramas in istorie ca oameni cu simtul masurii, al

frumosului si al armoniei. Pentru atenieni valoarea fiintei umane era un lucru complex, care

depindea de foarte multe calitati. Din imbinarea acestor calitati trebuia sa rezulte perfectiunea

umana, ideal al vechilor atenieni. Acest ideal era concretizat in formula “kalos kai agatos”,

adica “om frumos si bun”. Educatia trebuia sa vizeze in egala masura latura fizica si cea

spirituala. Prin educatie se obtinea in primul rand sanatate, putere si agilitate. Insumarea

acestor calitati avea ca rezultat frumusetea corpului manifestata prin proportii armonioase si

tinuta. Aceste calitati fizice stateau la baza dezvoltarii calitatilor morale: curajul, cumpatarea,

iar paralel cu acestea prin studiul filozofiei si al artelor se desavarsea educatia spirituala. Cel

care a contribuit decisiv la fundamentarea teoretica a acestei conceptii despre educatie a fost

Platon. In lucrarile sale “Legile” si “Republica”, el a elaborat un sistem de educatie in care

educatia fizica este prezenta ca cel mai important element al educatiei armonioase. Platon

arata origine ei in necesitatea fiziologica de miscare a omului, fiind primul care studiaza

fundamentarea fiziologica si psihologica a miscarii, precum si efectele ei. In acest mod, el

pune bazele abordarii stiintifice a educatiei. Ingloband termenului “gimnastica, alimentatia,

baile, masajul si odihna, Platon ridica gimnastica la rangul de “sophia”, stiinta.

Alt mare ganditor ale carui conceptii au influentat conceptiile lumii antice grecesti

despre educatie, a fost Aristotel. Pe langa calitatile sale de om de stiinta, acesta a fost si un

mare pedagog. Dupa ce s-a ocupat de educatia lui Alexandru cel Mare, a fondat la Atena

gimnaziul Lykenion. Spre deosebire de Platon, considera educatia nu numai o obligatie a

statului ci si una a familiei. Creatorul logicii si al silogismului considera educatia fizica

indispensabila, alaturi de gramatica, muzica sau desen, pentru formarea personalitatii

copiilor. Bucurandu-se de atentia marilor spirite ale antichitatii, nu este de mirare ca

Pagina 16 din 124

gimnastica a devenit una dintre componentele esentiale ale vietii cetatenesti si a influentat

considerabil viata politica, sociala si militara a poporului grec.

4.2.2. Atena era renumita pentru atentia si grija cu care se urmarea educatia copiilor si

a tinerilor. Aici exista un numar mare de scoli, invatatura fiind considerata ca o obligatie a

familiei, iar pentru copiii orfani ai caror parinti au murit pentru apararea cetatii, obligatia

statului. Pana la 7 ani copiii traiau in familie unde primeau primele invataturi si deprinderi,

iar de la aceasta varsta, baietii intrau in scoli si isi incepeau instructia sub indrumarea atenta a

unor persoane special pregatite. Pana la 18 ani ei invatau literele cu “gramatistul”, muzica cu

“cytaristul” si gimnastica cu “pedotribul”. La 18 ani baietii deveneau “efebi”, continuandu-si

inca doi ani educatia in cadrul “Efebiei”, iar la 20 de ani erau considerati maturi.

Nota caracteristica a procesului de educatie era importanta care se acorda educatiei

fizice, careia ii era consacrata aproape in exclusivitate perioada cuprinsa intre 14 si 18 ani.

Daca la inceput, practicarea gimnasticii era rezervata exclusiv celor din clasele bogate, din

secolul al IV-lea I.Hr., in urma reformelor lui Solon, acest drept il aveau toti tinerii nascuti

liberi. Gimnastica se invata in "Palestre", institutii scolare specifice. Toti participantii aveau

corpul complet gol, nuditatea fiind o regula generala pentru orice exercitii gimnastice, atat in

scoala cat si in cadrul unor intreceri. Practicarea exercitiilor cu corpul gol era posibila datorita

climei calde, pentru ca se obisnuia ungerea pielii cu diverse unguente si uleiuri, precum si

presararea cu nisip dar si pentru ca un trup armonios dezvoltat constituia motiv de mandrie

pentru orice barbat grec. Etimologic, cuvantul “gimnastica” provine din aceasta caracteristica

a practicarii exercitiilor fizice de catre vechii greci. “Gymnazien”, inseamna “a se dezbraca”,

a ramane gol”, iar gimnastica era in conceptia greceasca "arta care se executa cu corpul gol".

Exercitiile gimnastice se invatau si se practicau sub directa indrumare a

“pedotribilor”. Pregatirea lor era empirica, ei fiind recrutati cel mai adesea din randul fostilor

practicanti ai exercitiilor fizice. Mai tarziu a aparut o noua categorie de educatori in domeniul

educatiei fizice: “gimnastii”. Acestia erau oameni cu o pregatire completa avand si cunostinte

medicale, fiind pedagogi si medici, in egala masura.

La implinirea varstei de 18 ani tinerii erau primiti in Efebia, o institutie de stat unde se

desavarsea educatia lor cetatenesca si militara. Pentru a deveni efebi tinerii erau supusi unui

examen riguros numit “dokimassia". Acest examen consta intr-o evaluare a insusirilor morale

si cunostintele de baza. Prin marsuri, exercitii de manuire a armelor, garzi si patrule, efebii isi

faceau ucenicia de soldati, conditie indispensabila pentru a deveni cetateni ai cetatii. Pe langa

pregatirea militara si fizica efebii frecventau lectiile unor retori si filozofi din gimnazii. Cand

Pagina 17 din 124

implineau 20 de ani, efebii deveneau cetateni si faceau doi ani de serviciu militar, dupa care

se puteau bucura de toate drepturile cetatenesti.

Daca scolile pentru prima etapa a educatiei si palestrele erau institutii particulare, cele

pentru efebi erau institutii ale statului, numite “gimnazii”. La originea acestora au fost

“palestrele”. La inceput, acestea erau constructii simple sau mai degraba spatii inchise in care

se desfasurau activitati care nu necesitau suprafete foarte mari pentru desfasurare: lupte,

sarituri. Treptat acestor palestre li s-au adus perfectionari si au fost completate cu diferite

anexe: camere de depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, bai, incaperi pentru masaj si

odihna. Activitatile care necesitau spatii mari de desfasurare, precum alergarile sau aruncarile

se exersau la inceput in afara incintelor palestrei, dar pe masura cresterii importantei acordate

activitatilor sportive au fost amenajate spatii speciale, adesea acoperite, care au devenit

“gimnaziile” propriu-zise. Portiunile care ramaneau neocupate de constructii erau plantate cu

arbori, impodobite cu statui, porticuri, bazine. Astfel, gimnaziile au devenit constructii din ce

in ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu. Cetatile isi faceau un

punct de onoare din a construi gimnazii cat mai frumoase si mai bine dotate. Un oras fara

gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind Grecia, refuza sa acorde numele de oras

localitatii Panopeea, pentru ca aceasta nu avea gimnaziu.(Kiritescu, 1943)

In secolul al V-lea, aflata in perioada cea mai infloritoare a istoriei sale, Atena avea

trei gimnazii, asezate toate in afara orasului. Primul era Akademia, asezat langa Kifissia, pe

aleile caruia preda Platon filozofia sa discipolilor sai. La est de Atena, se gasea Lykenion,

gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges, un gimnaziu unde aveau acces si

strainii. Mai tarziu, s-au ridicat si alte gimnazii in interiorul cetatii, toate fiind construite in

apropierea cursurilor de apa. Apa era un element absolut indispensabil pentru alimentarea

bailor, intretinerea curatenia si mentinerea plantatiilor de arbori.

4.2.3. Exercitiile fizice si deprinderile motrice care au alcatuit fondul educatiei fizice

din Grecia antica, au fost clasificate in trei mari categorii, dupa scopurile pe care le urmareau

si metodele pe care le foloseau:

Gimnastica propriu-zisa - al carei scop era formarea omului prin exercitii care sa-i

dezvolte forta si indemanarea;

Orchestrica - alcatuita din dansuri, pentru formarea unei tinute frumoase si educarea

sensibilitatii prin muzica si dans;

Agonistica - prin jocurile si intrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop

evidentierea calitatilor fizice si morale ale participantilor, dar si intarirea vointei si a

caracterului.

Pagina 18 din 124

Gimnastica greceasca era alcatuita dintr-un numar nu foarte mare de exercitii, destul

de simple ca tehnica de executie si care nu necesitau aparate speciale. Acestea erau:

alergarea, saritura libera, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu sulita, (considerate exercitii

usoare), pugilatul si pancratiul, (cotate ca exercitii grele). Se mai adaugau dansurile si jocurile

cu mingea.

De obicei atletii practicau una dintre cele doua categorii, sau chiar unul dintre

exercitii. Cei care-si propuneau sa devina atleti completi se antrenau intr-un program

complex numit “penthatlon”, compus din cinci exercitii: alergarea, saritura, aruncarea

discului si sulitei, lupta, iar mai tarziu si pugilatul. Introdus in programul Jocurilor Olimpice

in anul 708 I.Hr., pentatlonul a inlocuit exercitiile izolate.

Alergarea era exercitiul cel mai vechi si mai simplu, primul din cadrul pentatlonului.

Se executa pe pistele gimnaziului si putea fi de “viteza” sau de “durata” Alergarea de viteza

avea doua probe: “dromos” pe distanta de un stadiu (192 de metri) si “diaulos” pe distanta

dubla. Alergarea de durata se numea “dolicos” si se desfasura pe distanta de 24 de stadii,

adica aproximativ 4,5 km.

Saritura se executa in lungime sau in inaltime, de pe loc sau cu elan, peste coarda sau

prin cerc. E drept ca ultimele doua variante erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor.

Specific gimnasticii grecesti era faptul ca sariturile se executau cu acompaniament muzical,

mai ales pe muzica de flaut. O alta particularitate era obiceiul de tine in maini in timpul

sariturii mici greutati, asemanatoare ganterelor folosite azi. Tehnica sariturilor sau rolul

acestor greutati nu este foarte bine cunoscut.

Aruncarea cu discul era unul dintre exercitiile pur sportive, acest gen de aruncare

neavand nici o legatura cu vanatoarea sau cu exercitiile militare. Discul a fost la inceput din

lemn sau piatra, iar mai tarziu din arama, rotund si turtit, cu suprafata ornamentata de figurine

cizelate. El avea un diametru de 32 de cm si o greutate variabila de la 2 kg pana la 5 kg. Cei

mai buni “discoboli” reuseau sa-l arunce pana la 32 de metri, tehnica de aruncare fiind

asemanatoare cu cea din zilele noastre.

Aruncarea sulitei era un exercitiu de precizie care se practica in gimnazii. Sulitele care

se foloseau in acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul ca erau din lemn cu

varful metalic, mai scurte si mai usoare si se aruncau intr-o tinta.

Lupta facea parte din categoria exercitiilor grele, dar era cel mai iubit si apreciat

exercitiu din cadrul pentatlonului in competitii. Daca la inceput a fost un exercitiu brutal si

grosolan, in care doar greutatea si forta erau hotaratoare, el s-a perfectionat si a ajuns sa fie

Pagina 19 din 124

apeciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite pentru mentinerea sanatatii si intarirea

organismului tinerilor.

Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaica a boxului modern, un exercitiu brutal,

in care adversarii cautau sa-si aplice lovituri cu pumnii pana unul dintre ei ceda si abandona.

Se putea desfasura in doua forme: una cu pumnii goi si una in care pumnii erau infasurati in

curele numite “ceste”. Cei mai multi dintre vechii greci nu apreciau acest exercitiu

considerandu-l brutal si nesanatos, iar unii medici s-au delarat total impotriva lui. Totusi, el

era iubit de masele mari ale publicului si chiar de unii oameni de cultura, care vedeau in el un

mijloc de intarire a vointei.

Pancratiul era considerat cel mai greu exercitiu din gimnastica greceasca.

“Pankration” inseamna in limba greaca “lupta din toate puterile”. Era o lupta care combina

tranta cu pugilatul si in care erau permise orice mijloace pentru invingerea adversarului:

apucari , ridicari, strangulari, calcarea in picioare, piedici, etc. Lupta se desfasura pana cand

unul dintre luptatori se declara invins. Exercitiul era deosebit de periculos, adeseori se solda

cu accidente mortale. Nu facea parte din pentatlon, dar se desfasura odata cu el la intrecerile

din cadrul jocurilor, fiind apreciat de spectatorii dornici de senzatii tari. Devine foarte

apreciat mai ales in ultima perioada din istoria Greciei antice, cea de sub stapanirea romana.

Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea generica de “sferistica” se bucurau si ele

de pretuire. Primele indicatii despre jocurile cu mingea apar inca in Poemele homerice si in

Legenda Argonautilor, iar mai tarziu le-au fost dedicate chiar lucrari speciale, mai ales pentru

ca medicii timpului le recomandau pentru intarirea membrelor si pentru dezvoltarea

indemanarii. Galenus a scris intr-un mic tratat dedicat acestui subiect ca jocurile aduc

"sanatate trupului, simetrie membrelor si virtute sufletului" (Kiritescu, 1943). Mingile cu care

se juca erau de dimensiuni diferite si confectionate din cele mai diverse materiale: piele, lana,

stofa, umplute cu fulgi, seminte de smochine sau nisip. Ele erau aruncate si lovite cu mana,

cu piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau in incaperi special amenajate din

cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit ”sferisticos”. Jocurile in care mingea

se lovea cu un baston curbat numit "keratinozes" erau practicate mai ales de adulti.

Un alt exercitiu foarte raspandit era inotul, aspect foarte normal daca tinem cont de

specificul asezarii geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica inotului inca din copilarie,

mai ales pentru ca multi dintre ei aveau ocupatii care impuneau stapanirea acestei deprinderi:

navigatia, pescuitul, etc. Chiar si multe dintre femei cunosteau si practicau inotul in Grecia

antica.

Pagina 20 din 124

Trasul cu arcul era si el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor

homerice. Arcul era arma scitilor si a partilor, iar cretanii erau cei mai buni arcasi. In

perioada clasica popularitatea tragerii cu arcul a scazut, desi razboiul cu persii a dovedit

importanta lui. Acest exercitiu nu figura in programele jocurilor traditionale.

Cursele de cai si de care erau de asemenea practicate. Daca calaria a fost mai putin

raspandita ca activitate sportiva, in schimb cursele de care se bucurau de pretuire si erau

incluse in programele jocurilor.

ORCHESTRICA, era constituita din arta dansului. Idealul educational specific

Greciei, nu se putea realiza daca exercitiile de gimnastica nu erau imbinate cu dansuri care sa

dea miscarilor eleganta, gratie, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire sa exprime prin

miscarile trupului starile sufletesti ale dansatorilor. In viata vechilor greci dansul avea un loc

foarte important, fiind considerat o activitate serioasa care reusea sa-i apropie pe oameni de

zei, asa ca dansurile sacre erau mai raspandite decat cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri

speciale, peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia in

functie de divinitatea careia ii era inchinat: cele in cinstea lui Dionisos-zeul vinului sau a

zeitei Artemis-zeita vanatorii, erau vioaie, in timp ce acelea dedicate lui Zeus sau lui Apollo

aveau un caracter solemn. La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sarituri.

Fetele din Atena dansau cu multa gratie, iar miscarile lor erau subliniate cu ajutorul unor

esarfe sau valuri. Muzica insotea intotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau :

flautul, cytara, tamburina.

Principalele forme ale dansului erau: dansurile funebre, dansurile religioase, dansurile

phyrice sau razboinice si dansurile bachice sau dionisiace, fiecare dintre ele cu specificul sau

dat de ocazia in care se dansa.

AGONISTICA, reprezinta totalitatea jocurilor de intrecere, pe care le organizau grecii

pentru a consacra exercitiile fizice si a stimula ambitia si daruirea tinerilor. “Agon” insemna

lupta si caracterizeaza perfect spiritul in care erau organizate aceste intreceri, pe sistemul

concurentei, a luptei de intrecere. Jocurile de intrecere sunt pomenite inca din cele mai vechi

timpuri, legate de cultul mortilor si de sarbatorirea eroilor. Data la care ele si-au piedut

caracterul ocazional si s-au transformat in adevarate institutii nu se poate stabili cu precizie.

Originea lor se reflecta in caracterul sacru pe care aceste manifestari si le-au pastrat tot

timpul, numai ca vechiul cult al mortilor sau eroilor a fost inlocuit cu legarea jocurilor de

divinitatea tutelara a locului unde se desfasurau. Zeii nu erau numai protectorii sau privitorii

jocurilor, ci adesea imaginatia grecilor i-a coborat in arene ca participanti. Apollo, era

considerat arcas, discobol si pugilist, Hermes, cel mai bun alergator. Legendele descriu

Pagina 21 din 124

intreceri intre Zeus si Cronos, intre Hermes si Apollo, descriu ispravile lui Hercule si a altor

nenumarate divinitati.

In cadrul agonisticii existau doua categorii festivitati: unele care aveau un caracter

local si altele cu caracter national. Dintre acestea din urma cele mai importante erau: jocurile

Olimpice, jocurile Isthmice, jocurile Nemeice, jocurile Pythice si jocurile Panathenae. Fiecare

dintre acestea a avut propriile caracteristici in ceea ce priveste periodicitatea, genul jocurilor

si detaliile concursurilor.

4.2.4.Jocurile Olimpice Antice - pot fi considerate fara exagerare un simbol al vietii

grecesti, o culme culturala a Greciei antice. De-a lungul a douasprezece secole OLIMPIA, a

fost locul sacru unde erau consacrati cei mai buni dintre fiii Eladei.

Originea acestor jocuri se pierde in vremurile stravechi ale perioadei preclasice din

istoria Greciei. Exista surse istorice care considera anul 884 I.Hr. ca data probabila a primelor

Jocuri Olimpice, an in care regele Ifitos incheiat o conventie cu Licurg, prin care se proclama

pace vesnica intre Elida si Sparta, iar micul stat neutru a fost pus sub protectia intregii Grecii.

Pentru istorici insa, anul in care aceste jocuri au inceput sa se organizeze cu regularitate este

anul 776 I.Hr. Din acest an exista o cronologie exacta a jocurilor, care poate fi considerata

cronologia istoriei poporului grec.

Olimpia nu era un oras propriu-zis, ci o asezare care timp de trei ani statea nelocuita,

fara viata, pentru ca sa se insufleteasca in vara celui de-al patrulea an, devenind centrul

interesului pentru intreaga tara. Asezarea era situata in nord-vestul Peloponesului, in regatul

Elidei, pe o campie, numita si “dumbrava sacra”. In timpurile stravechi, aici s-a aflat un altar

al zeitei Hera, iar in vecinatatea lui se desfasurau in perioada preelenica jocuri cu un caracter

local. Invazia dorica a distrus asezarile politice ale regiunii prin secolul al XII-lea I.Hr.

In Olimpia au fost ridicate in decursul secolelor numeroase constructii. Unele aveau

un caracter religios, altele serveau pentru adapostirea institutiilor olimpice sau gazduiau

oaspetii sositi in numar mare la celebrarea jocurilor. In centrul Olimpiei se gasea maretul

templu al lui Zeus patronul jocurilor, iar in interior, statuia zeului, opera a marelui sculptor al

antichitatii Phidias. Statuia din marmura, fildes si aur, capodopera a artei grecesti antice, era

considerata una dintre cele sapte minuni ale lumii. Alaturi de templu se gasea maslinul sacru

sadit conform traditiei, chiar de Hercules. Din ramurile lui se confectionau cununile

invingatorilor. In jurul tempului erau constructiile palestrelor, gimnaziul, stadionul,

hipodromul si un intreg oras format din temple, altare, statui inchinate zeilor si eroilor

jocurilor, cladirile administrative.

Pagina 22 din 124

Jocurile Olimpice aveau loc din patru in patru ani si durau cinci zile, incepind in

prima saptamana cu luna plina a lunii “Hecatombeon”, dupa solstitiul de vara, adica

aproximativ prin 27 iulie. Intervalul dintre doua editii se numea “olimpiada”. Exactitatea cu

care se masura acest interval, care era de 1457 de zile, 10 ore si 40 de minute, este un alt

indiciu alt importantei ce se acorda evenimentului. Toate datele importante din istoria acestei

perioade sunt fixate in timp si exprimate prin numarul de ordine al Olimpiadei: de exmplu

lupta de la Termopile, a avut loc in primul an al Olimpiadei 75 (480 I.Hr.). Jocurile s-au

desfasurat regulat, fara nici o intrerupere timp de 12 secole, pana in anul 392 I.Hr. Timp de

1172 de ani au avut loc 293 de editii. Nici una din calamnitatile naturale sau catastrofele

politice care nu au lipsit in aceste secole nu le-au intrerupt sirul.

Olimpia era sacra si inviolabila, un armistitiu tacit se instaura pe tot teritoriul grecesc

in timpul jocurilor olimpice. Odata la patru ani in perioada jocurilor numita "hieromenia"

(luna sacra) nimeni nu avea voie sa se apropie sau sa traverseze acest teritoriu inarmat: lancea

si scutul erau lasate la granita.

Admiterea concurentilor se facea dupa reguli stricte, iar pregatirea lor reprezenta un

lung si serios proces de antrenament. Criteriile de selectie erau etnice, sociale, morale si

tehnice. Erau admisi doar barbatii de origine greceasca, femeile nefiind admise nici ca

spectatoare. Doar cetatenii liberi puteau participa, sclavii fiind de asemenea exclusi. Se cerea

concurentilor dovada unei bune reputatii si o moralitate ireprosabila.

Conducerea jocurilor era incredintata unor magistrati numiti “Helladonike”. Acestia

erau investiti cu aceasta cinste cu un an inainte si erau raspunzatori de organizarea serbarilor,

de judecarea rezultatelor si decernarea premiilor. Sub comanda lor se gaseau un numar

impresionant de functionari cu diferite atributii dintre care cei mai importanti erau

“aghonotetii" care arbitrau intrecerile.

Jocurile Olimpice durau cinci zile. În prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80 de

altare, defilarea concurentilor si juramântul olimpic, care se desfasura in fata statuii lui Zeus.

În cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorti si întrecerea tinerilor de 18-20 ani. Alergarea,

luptele, pugilatul si pancratiul se desfasurau în cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta cu

pentatlonul urmat de întrecerile “hoplitodorilor” (oameni înarmati, alergarile de care si

calaria.De a lungul secolelor aceasta ordine initiala a suferit numeroase modificari, dar

intotdeauna si indiferent de ordine pentatlonul a fost cea mai disputata si pasionanta proba.

Ziua a cincea, era ziua incoronarii invingatorilor. Ceremonia nu se desfasura pe

stadion sau pe hipodrom, ci in fata templului lui Zeus, linga maslinul sacru al lui Hercule. Era

momentul culminant al celei mai mari cinstiri care se putea acorda in vechea Elada.

Pagina 23 din 124

Proclamarea unui concurent drept “Olimpionike”, “invingator la Olimpia”, insemna ridicarea

oamenilor care obtineau acest titlu la rangul de eroi national, aproape semizei. La intoarcerea

in cetatile de origine pe eroii jocurilor ii asteptau alte onoruri: ei se bucurau de o intrare

triumfala, urcati intr-un car tras de patru cai, precedati de torte si urmati de un adevarat

cortegiu. Cea mai inalta expresie a spiritului atletic grecesc era reprezentata de asa numitii

“periodonikes”, nume ce se dadea celor care reuseau sa-si mentina titlul de campion la mai

multe editii succesive sau erau cistigatori a mai multor jocuri care se desfasurau pe teritoriul

Greciei.

Ultima editie a jocurilor a avut loc in anul 392 D.Hr., iar in anul 394, printr-un edict al

imparatului roman Teodosiu I, jocurile sunt desfiintate. In anul 426, Teodosiu al II-lea ordona

distrugerea edificiilor Olimpiei. In secolul al VI-lea, un cutremur scoate din matca apele

raurilor Alpheos si Kladeos acoperind cu namol ruinele Olimpiei. Abia dupa alte 12 secole, in

anii 1875-1881, Olimpia este redescoperita in urma expeditiilor arheologice conduse de Ernst

Kurtius.

Pe langa marile jocuri din Olimpia in Grecia se organizau numeroase “agone” locale

legate de numele unor eroi sau divinitati regionale. Dintre acestea unele au primit o

importanta care a depasit cadrul local si au imbracat acelasi caracter “panelenic” ca si cele

organizate la Olimpia.

Jocurile Nemeice si-au primit numele de la orasul Nemeea din Argolida si erau legate

de cultul mortilor. Infiintate initial de Andrastos, conducatorul expeditiei “celor sapte

impotriva Tebei”, au fost dedicate amintirii unui baiat ucis de muscatura unui sarpe in timp ce

pazea izvorul de apa necesar luptatorilor. Reorganizate de Hercules, au fost apoi dedicate lui

Zeus. Cronologia lor oficiala incepe in anul 573 I.Hr., se disputau din doi in doi ani, vara, cu

un program asemanator celor de al Olimpia. Helladonicii erau imbracati in negru pentru a le

sublinia caracterul, iar invingatorii primeau coroane de iedera.

Jocurile Isthimice aveau loc al Corint, in fiecare al doilea si al patrulea an al

Olimpiadei, primavara. Data fondarii lor nu se cunoaste cu exactitate, la inceput ele fiind

jocuri locale dedicate unui zeu regional, inlocuit apoi cu Poseidon. Se disputau aceleasi probe

ca si la Olimpia, mai tarziu introducandu-se si concursurile muzicale. Cistigatorii erau

incununati cu coroane de pin.

Jocurile Phythice se tineau la Delphi in Phocida, in cinstea lui Apollo pentru a celebra

victoria zeului asupra dragonului Python si instituirea oracolului de la Delphi. La inceput

aceste jocuri au avut doar un caracter muzical constand mai ales in imnuri dedicate lui

Apollo, dar ulterior ele au evoluat si au ajuns dupa cele de la Olimpia, cele mai importante

Pagina 24 din 124

din Grecia. Se desfasurau din opt in opt ani, in al treilea an al Olimpiadei, erau dedicate

vechilor eroi, iar cununa invingatorilor era din laur. Din anul 582 I.Hr., au inceput sa se

dispute din patru in patru ani, iar cronologia lor a devenit mai riguroasa.

Jocurile Panathenaee erau jocuri locale ale Athenei, dar din cauza prestigiului cetatii

si al dezvoltarii generale a agonisticii ele au inceput sa fie frecventate si de locuitorii altor

cetati grecesti primind un caracter national. Intemeietorul lor este considerat Pisistrat, care le-

a infiintat pentru a comemora evenimentul istoric al unirii celor 12 state ale vechii Atici sub

conducera lui Theseu. La inceput se tineau din patru in patru ani, in cel de-al treilea an

Olimpiadei, programul fiind alcatuit din intreceri intre rapsozi la poezie, cantece si muzica

instrumentala. Permiile constau in vase pictate cu scene de agonistica. Mai tarziu programul a

fost completat cu intreceri de gimnastica, dansuri, curse de lampadofori, concursuri de

frumusete corporala.

Bucurandu-se de atentia atator spirite mari ale antichitatii, nu este de mirare ca

gimnastica a devenit una dintre componentele esentiale ale vietii cetatenesti si a influentat

considerabil viata politica, sociala si militara a poporului grec. Pentru multe din cele mai

stralucite genii si talente ale vietii spirituale grecesti, participarea la jocurile traditionale care

se desfasurau in arenele si pe stadioanele Greciei a fost un lucru normal. Daca pe langa

participare ei reuseau sa obtina si un premiu, acest fapt devenea un foarte serios motiv de

mandrie. Pitagora, filozoful si matematicianul, a reusit obtinerea unui titlu de campion la

pugilat chia la jocurile organizate in Olimpia. Platon a concurat la competitia de lupte din

cadrul jocurilor Nemeice si Istmice, Sofocle frecventa palestrele din Atena, iar poetii

Euripide si Timocreon au obtinut si ei premii sportive.

4.3. Istoria educatiei fizice in Grecia antica se intinde pe o perioada de mai bine de 12

secole, timp in care conceptiile care au stat la baza acestei activitati au suferit modificari

legate de evolutia conceptiilor generale filozofice, politice si sociale ale poporului grec. Toate

acestea s-au reflectat in felul de viata al cetatenilor si in educatia pe care o primeau tinerele

generatii. Astfel in epoca descrisa de Homer, exercitiile fizice erau practicate doar de regii si

fiii lor, in timp ce soldatii si oamenii de rand erau simpli spectatori. In perioada clasica a

antichitatii grecesti educatia fizica a devenit o preocupare a aristrocratilor de la care erau

exclusi scavii sau micii meseriasi. Paralel cu evolutia social-politica s-au produs in decursul

timpului si transformari ale ideilor despre valoarea fiintei umane si a raporturilor dintre

elementele sale componente, care la randul lor au avut o influenta directa asupra culturii si

educatiei. Educatia fizica a fost puternic influentata de aceste modificari. Din punctul de

Pagina 25 din 124

vedere al evolutiei educatiei fizice istoricii impart istoria Greciei antice in cinci mari

perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice.

Dupa N.Gardimer (Kiritescu,1943) istoric englez, cercetator al fenomenului aceste

perioade sunt:

perioada “omului puternic” caracteristica timpurilor stravechi dinaintea secolului al

VI-lea I.Hr.;

perioada idealului atletic dintre anii 500 si 400 I.Hr.;

perioada specializarii si a atletismului profesionist cuprinsa intre anii 440-338 I.Hr.;

perioada decandentei atletice caracteristica anilor 338-146 I.Hr.;

perioada atleticii greco-romane dintre 146 I.Hr.-393 D.Hr.;

Prima perioada este perioada arhaica a culturii grecesti si poarta amprenta lui Hercule

considerat legendarul intemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic influentata de

conceptiile spartane despre educatie fizica, fiind cunoscuta si sub denumirea de perioada

omului puternic. Forta musculara era cea care impresiona multimile. Printre ispravile cele

mai cunoscute erau impingerea sau saltarea unor blocuri de piatra imense. In ruinele Olimpiei

s-au gasit doua astfel de blocuri inscriptionate datand din secolul al VI-lea I.Hr., unul de 143

de kg si altul de 480 de kg.

A doua perioada, a idealului atletic, corespunde epocii clasice in care influenta

ateniana este cea mai puternica. Este perioada de apogeu a istoriei antice a Greciei, timpul

maximei infloriri politice si culturale, secolul lui Pericle. La idealul fortei se adauga se

adauga acela al frumusetii plastice. Este perioada introducerii “pentatlonului". Acest complex

de exercitii fizice modifica conceptia despre scopul activitatii sportive, promovand atleti cu o

dezvoltare fizica armonioasa si completa.

Se precizeaza conceptia armonioasa, scopul educatiei fiind realizarea unui echilibru

perfect intre capacitatile intelectuale, fizice si morale ale omului. Interesul public cere ca

individul sa fie subordonat comunitatii, iar educatia cetateanului are drept scop dobandirea

unor calitati care sa fie utile statului, cetatii. Exercitiile fizice se bucura de o mare pretuire,

cele mai importante personalitati ale timpului nu se multumesc sa le recomande ci le practica

chiar ele.

A treia perioada este cea a specializarii si a atletilor profesionisti. Dupa secolul lui

Pericle a inceput un proces de decadere a conduitei morale care a influentat atat sistemul

pedagogic cat si practicarea exercitiilor fizice. Marea cinste de care se bucurau invingatorii de

la jocurile nationale a incurajat aparitia "atletismului" profesionist. Daca pana atunci

gimnastica a fost un mijloc de educatie a poporului, ea incepe sa devina o meserie, iar dorinta

Pagina 26 din 124

de atinge armonia este inlocuita cu alte trebuinte. Ambitia, vanitatea, lacomia i-au determinat

pe multi dintre cei care frecventau gimnaziile si palestrele sa devina profesionisti in intentia

lor de a castiga la jocuri. Educatia generala a inceput sa fie neglijata in favoarea specializarii

si atingerea maiestriei la o singura proba.

Perioada “elenistica” sau “alexandrina” este perioada decaderii atletismului, defectele

si slabiciunile care se manifestasera pana atunci la nivelul nobilelor institutii ale gimnasticii

grecesti devenind de dreptul devastatoare. Activitatile sportive practicate cu scopul atingerii

idealului armonic sunt inlocuite cu sportul profesionist. Pe langa acesta se dezvolta alte doua

fenomene negative: comercializarea si exploatarea sportivilor. Atletul grec devine un om care

traieste doar din sport, iar in gimnazii si stadioane alaturi de cei care se antreneaza apare o

lume de functionari care speculeaza victoriile sportive: impresari, intermediari, conducatori.

Concurenta fara limite si fara scrupule favorizeaza folosirea unor metode lipsite de

corectitudine pentru obtinerea victoriei. Exercitiile de atletica usoara: alergarea, saritura,

aruncarea sunt inlocuite in preferintele publicului cu cele violente: luptele, pugilatul cu ceste,

pancratiul. Schimbarile politice si sociale favorizeaza aceasta decadere a educatiei fizice:

cuceririle lui Alexandru cel Mare schimba fundamental structura poporului grec, locul

idealurilor colective este luat de cele cu caracter individual. Dominatia greaca din timpul lui

Alexandru ajunge pana in Egipt si Asia, iar spiritul national specific al poporului grec incepe

sa fie inlocuit cu cosmopolitismul. Pregatirea militara pierde din importanta, iar efebia devine

un stagiu de lux.

Ultima perioada, cea a atleticii greco-romane consfinteste decaderea gimnasticii

grecesti. In Grecia supusa dominatiei politice a Romei, se produc schimbari fundamentale.

Idealul cultural s-a modificat fundamental: muzica si gimnastica nu mai sunt pe prim planul

educatiei, fiind inlocuite cu alte trei discipline de esenta intelectuala: gramatica, retorica si

filozofia. Educatia fizica se limiteaza la o sumara pregatire cu caracter militar, redusa la

durata unui singur an. Grecia nu-si mai educa fiii pentru a deveni buni soldati pentru ca starea

ei de vasalitate nu mai necesita acest lucru. Odata cu prefacerile politice se accentueaza si

transformarea conceptiilor filozofice. Idealurile morale se schimba, se vorbeste despre

eliberarea sclavilor, despre schimbarea conditiei femeii. Religia si morala crestina se

raspandesc din ce in ce mai mult, iar acestea reprezinta o negare completa a vechilor

conceptii grecesti. Urmarea acestui proces a fost neglijarea si parasirea treptata a exercitiilor

fizice. Gimnastica mai era pastrata ca parte a educatiei generale, dar numai pentru ca era

considerata necesara pentru sanatate.

Pagina 27 din 124

INTREBARI

Care sunt principalele surse documentare referitoare la nivelul de dezvoltare al

educatiei fizice in perioada preclasica din istoria Greciei antice ?

Sub influenta caror factori a luat nastere conceptia greceasca despre educatie fizica?

La ce se refera conceptia igienica ?

Careia dintre cetatile grecesti i-a fost caracteristica conceptia militara si de ce ?

Ce inteles au cuvintele "kalos kai agatos" ?

Sub a cui indrumare se practicau exercitiile fizice in palestrele si gimnaziile grecesti ?

Care erau cele mai cunoscute gimnazii din Atena ?

Cum se clasificau exercitiile fizice din cadrul gimnasticii grecesti ?

Ce inseamna "agonistica" ?

Dupa ce criterii erau selectionati participantii la Jocurile Olimpice antice ?

Ce valoare avea titlul de "Olimpionike" ?

Unde se mai desfasurau jocuri cu caracter national ?

Cate perioade cuprinde evolutia educatiei fizice din Grecia antica ?

De ce au fost desfiintate Jocurile Olimpice antice ?

Pagina 28 din 124

5. EducaTia fizicA In Roma anticA

perioada Republicii Si Perioada Imperiului

Primul val indo-european patrunde in peninsula la inceputul mileniului 2 I.Hr. In sec.

X-IX I.Hr. isi fac aparitia etruscii, a caror civilizatie atinge in sec. VII-VI I.Hr. maxima

dezvoltare. Latinii celalalt mare popor al peninsulei, au fondat Roma (conform legendei prin

Romulus si Remus in anul 753 I.Hr.). Influenta Romei s-a extins, ea devenind in sec. al III-

lea I.Hr. stapana intregii Italii. S-au pus astfel bazele celui mai vast si durabil imperiu al lumii

antice, care a durat pana in anul 476 D.Hr. cand Romulus Augustus, a fost detronat de catre

capetenia germanica Odoadru.

In existenta sa puternicul stat roman a cunoscut trei mari perioade:

Regalitatea, care s-a extins pe o perioada datand din cele mai vechi timpuri din cele

mai vechi timpuri pana in anul 509 I. Hr., caracterizata printr-o organizare patriarhala, si o

civilizatie si cultura destul de rudimentara.

Republica a carei existenta s-a derulat intre secolele al VI I.Hr. si secolul I D.Hr.,

viata pe care o duceau romanii era una simpla, austera, iar educatia avea aceleasi

caracteristici.

Imperiul, forma de stat prin care romanii deveniti practic stapanii lumii antice, au

guvernat in perioada cuprinsa intre secolul al II-lea D.Hr. si secolul al V-lea D.Hr.

Romanii nu au avut ca si grecii un sistem de educatie fizica intemeiat pe o conceptie

proprie bine precizata. Ei s-au multumit sa imprumute de la greci programul de aplicare a

exercitiilor fizice la nivelul tinerei generatii. Contactul celor doua popoare s-a stabilit prin

relatiile de vecinatate dintre romani si etruscilor cu coloniile grecesti din Italia de sud si

Sicilia. Dupa cucerirea Greciei de catre Romani contactele au devenit si mai stranse. Cultura

si civilizatia greaca a influentat atat de puternic pe romani, incat se spune ca desi Roma a

cucerit Grecia pe calea armelor, grecii i-au cucerit pe romani prin armele culturii si

spiritului.Trebuie insa subliniat ca in momentul cuceririi romane, sec. I I.Hr. gimnastica

greceasca intrase deja in faza de decadere: exercitiile usoare erau trecute pe planul secund,

locul lor era luat de pancratiu, lupte, pugilat, profesionismul se afla in plina ascensiune.

Astfele, modele care i-au inspirat pe romani nu mai reprezentau acel ideal armonic care a

caracterizat educatia fizica greceasca in cea mai buna perioada a ei.

Intre modele grecesti si ceea ce au dezvoltat romanii in planul educatiei generale si

fizice, dar mai ales in privinta institutiilor specifice activitatilor sportive au existat deosebiri

Pagina 29 din 124

mari. Aceste deosebiri au fost nu atat de forma, cat mai ales de esenta.Romanii au imitat felul

de viata grecesc, arta, conduita. Dar structura psihica a romanilor era mult diferita de cea a

popoarelor grecesti. Romanii erau oameni practici, iar forta lor militara foarte puternica le-a

permis cucerirea unor noi si intinse teritorii, pe care cu capacitatea lor organizatorica, le-au

stapanit timp de multe secole. Ei au adoptat institutiile grecesti, dar le-au schimbat esenta

spirituala, transformandu-le in conformitate cu propriile lor cerinte si structuri spirituale.

Armonia si estetismul grecesc erau straine romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era

folositor pentru viata. Iar Roma avea nevoie de oameni sanatosi, robusti care sa poata deveni

soldati puternici. Din acest motiv criteriul care statea la baza educatiei fizice specifice Romei

antice era dezvoltarea capacitatii de lupta a indivizilor. La Romani, educatia nu era organizata

de stat, ci era o problema a familiei.

5.1.In perioada Republicii (sec. al VI-lea I.Hr – sec. al II-lea I.Hr) romanii duceau o

viata simpla, austera. Educatia era utilitara si militara avand ca scop formarea unor cetateni

curajosi, disciplinati, buni soldati. Accentul era pus pe educatia morala care viza respectarea

legilor si disciplina. Educatia intelectuala nu era nici ea neglijata dar se limita la scriere si

lectura. Nu se facea nici muzica, nici arta, nici filosofie. Educatia fizica se bucura de atentie

in masura in care pentru ca tinerii sa poata deveni buni soldati era nevoie de exercitii fizice

care sa le dezvolte calitatile necesare, atat pe plan fizic cat si moral.

In Roma antica, la varsta de 15 ani, baietii isi incepeau pregatirea militara pe un teren

special amenajat numit "Campul lui Marte" (astazi Piazza dei Popoli). Alaturi de exercitiile

pur militare ei mai practicau : trasul cu arcul, lupta, calaria, inotul. Scopurile militare ale

exercitiile erau subliniate de detaliile de executie: saritura se executa peste un cal de lemn,

alergarea se desfasura alaturi de un cal in galop, iar marsurile aveau loc pe distante de cel

putin 20 de km. cu echipament de lupta. Un exercitiu special il constituiau lucrarile de

amenajare a unor santuri, valuri de pamant, etc. Inotul in apele Tibrului era un exercitiu iubit

si respectat.

Romanii n-au fost capabili sa inteleaga si sa simta dansul. Ei n-au cultivat nici una

dintre formele lui: religios sau razboinic, sau vesel. Desconsiderand dansul, ei dispretuiau

dansatorii. Dansul era practicat numai de profesionisti ca element scenic in arta dramatica.

Romanii au preluat de la greci si ideea de "pentatlon" numind "quinquertium" si au

construit gimnazii si palestre. Astfel gimnastica greceasca era practicata de romani, dar de la

modelul grecesc s-au preluat doar aspectele exterioare, fara continutul ei conceptual. Romanii

au dat un alt inteles exercitiilor fizice: popor de cuceritori, exersat pentru razboi, ei au folosit

educatia fizica pentru formarea aparatului militar care a sustinut Imperiul lor.

Pagina 30 din 124

5.2. Baile romane sunt institutii care reprezinta adaptarea palestrelor grecesti la

mentalitatile si stilul de viata specific romanilor. Bazinele cu apa care in cadrul palestrelor

erau niste anexe care serveau la curatarea corpului dupa contactul cu nisipul de pe pista, cresc

in dimensiuni si importanta devenind elementul cel mai important al institutiei, in timp de

spatiile amenajate pentru practicarea exercitiilor fizice scad ca dimensiuni si importanta,

devenind accesorii. Porticele devin locuri de plimbare si odihna, iar restul spatiilor primesc si

ele diverse intrebuintari legate de bai. Stabilimentele de bai se inmultesc considerabil, in sec.

al IV-lea ajungandu-se la un numar de peste 854 de bai publice, numai in Roma. Cele mai

importante dintre baile construite la Roma au fost termele lui Caracalla care s-au intins pe o

suprafata de 11 hectare, avind o capacitate de peste 1600 de persoane si cele ale lui

Diocletian care au acoperit o suprafata de aproape 13 hectare. Instalatiile bailor romane erau

numeroase si complicate: existau bazine de apa rece (frigidarium), apa calduta ( tepidarium),

apa fierbinte ( caldarium). Mai existau sali de sudatie uscata si cu aburi, sali de masaj, bai la

cada, etc. In jurul bazinelor existau ca anexe: gradini, saloane de odihna, sali de gimnastica,

biblioteci, muzee si chiar pravalii. Romanii isi petreceau foarte mult timp in bai. Dupa ce-si

puneau organismul in miscare cu ajutorul catorva exercitii fizice, de obicei alergari, sarituri,

aruncari sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung si complicat al imbaierii. In Roma

imperiala, baile faceau parte din viata publica, fiind in acelasi timp club, gimnaziu si for.

Jocurile cu mingea erau execitiile favorite ale romanilor, cele mai multe fiind

practicate in interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta

vechea denumire preluata de la greci: "sferisterium".

Caracteristicile si denumirea jocurilor erau date de dimensiunile mingilor si modul in

care aceasta manuita:

"Follis" era o minge mare umpluta cu aer, care se batea cu pumnul sau cu bratul

inarmat cu o manusa rigida ca o racheta;

Asemanatoare cu o minge de tenis din zilele noastre "Trigonul" era o minge mica care

se juca in trei jucatori, asezati in triunghi;

"Pagaenica" sau mingea taraneasca era o minge de dimensiuni mari, destul de grea,

folosita mai ales de oamenii din popor;

"Harpastum" era o minge de piele umpluta cu fulgi, faina sau pamant care se batea cu

mana de catre jucatorii impartiti in doua echipe pe un teren acoperit cu nisip.

Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de intrecere ale

grecilor din cadrul "agonisticii". Ele reprezinta cel mai elocvent exemplu de deformare a

institutiilor grecesti. Organizate dupa modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de nota de

Pagina 31 din 124

intrecere sportiva al acestora, aveau un caracter pur spectacular in care scopul primordial era

acela de a distra spectatorii.

Jocurile romane, cunoscute sub numele de "ludi" erau de trei feluri, fiecare

reprezentand o institutie deosebita:

Teatrul – destinat reprezentatiilor scenice;

Circul – pentru cursele de cai si de care;

Amfiteatrul – destinat luptelor de gladiatori.

Jocurile publice au luat o dezvoltare foarte mare in perioada imperiului, cand au

devenit afaceri de stat, organizate pe seama visteriei publice si au fost folosite de conducatorii

imperiului ca mijloc de castigare a simpatiei poporului. Ele au constituit unul dintre

simptomele de degenerare ale natiunii romane, pentru ca incurajau lenea si au ajuns sa cultive

nu sentimente frumoase sau nobile, ci instincte primare, violenta, bestialitate.

Jocurile de circ ("circenses") erau distractia favorita a poporului si constau in

alergarile de care si cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriase. Faimosul "Circus

Maximus" acoperea un intreg cartier al Romei, iar in timpul lui Nero, dupa cateva secole de

continue extinderi si infrumusetari, pista avea 600 de metri lungime si 200 de metri latime, cu

255.000 de locuri pentru spectatori. Un tur de pista masura 568 de metri, o cursa fiind

alcatuita din sapte tururi. In timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungandu-se ca

in timpul dinastiei Flavia numarul curselor sa fie de 100. Cursele incepeau in zorii zilei si se

desfasurau pana la caderea serii.

Jocurile de amfiteatru reprezinta completa deformare a jocurilor agonistice. Originea

acestor sangeroase spectacole este foarte probabil celtica. Romanii le foloseau la inceput in

cadrul ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participa doar familia, dar

cu timpul aceste ritualuri au capatat amploare si au fost transformate intr-un gen de intreceri

dupa modelul jocurilor agonistice grecesti. Spectacolul din amfiteatrele romane era astfel un

amestec de elemente religioase traditionale si altele de origine greceasca.

In timpul Imperiului jocurile de amfiteatru au ajuns la dezvoltarea lor maxima. Au

fost construite edificii speciale, fiind creat chiar un nou tip arhitectonic pentru ele:

amfiteatrul. Cel mai reprezentativ edificiu al genului este "Colosseul" construit in perioada

dinastiei Flavia, cladire ale carei vestigii s-au pastrat pana azi. El avea 45.000 de locuri pe

scaune si 5.000 in picioare, arena avea 86/56 metri si era in asa fel construita incat putea fi

transformata in lac pentru intreceri nautice.

Cele mai importanta jocuri de amfiteatru au fost:

Pagina 32 din 124

Venationes consta intr-o lupta a “venatoresului” cu animale. De cele mai multe ori se

reducea la un macel in masa a celor mai diverse animale salbatice: ursi, tigri, lei, pantere,

elefanti, mistreti, care erau lovite cu sulita, sabia sau se tragea asupra lor cu arcul. Pentru o

completa satisfacere a instinctelor sangeroase a plebei, erau introdusi in arena “bestiarii”,

oameni neinarmati, de obicei condamnati sau persecutati politic si religios, care erau sfasiati

de animale.

Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" si era la fel de cruda. Gladiatorii erau

recrutati voluntari sau prin constrangere din randul sclavilor, aventurierilor, delicventilor si

erau instruiti in scoli speciale. Ei purtau in arena un echipament special, care era menit sa

asigure nu atat protectia lor cat mai ales prelungirea luptei. Se lupta de obicei cu sabia, dar

existau si alte forme. Una dintre cele mai apreciate era cea a “retiarilor” in care unul dintre

luptatori era inarmat cu furca lunga cu trei dinti si cu o plasa cu ochiuri, pe care trebuia sa o

arunce peste celalalt luptator, care se apara cu o spada scurta si un scut. Lupta se desfasura

pana la ranirea sau chiar omorarea unuia dintre luptatori. Cel doborat putea cerea gratierea,

care era sau nu acordata de catre Imparat dupa consultarea publicului, printr-un semn al

mainii, faimosul "police verso".

In Roma antica au fost destule personalitati care au incercat sa se opuna degenerarii

ideii de educatie fizica si au promovat educatia bazata pe dezoltarea rmonioasa si plenara a

personalitatii umane. Dintre acestia trebuie amintiti: istoricul Tacitus, care descriind viata

vechilor germanici, subliniaza importanta activitatilor de ordin fizic pentru pastrarea sanatatii

fizice si morale ale unei natiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educatie

completa, din care nu lipseau activitatile fizice. In fine, nu poate fi omis marele poet satirivc

Juvenal care a fost un critic foarte aspru al mentalitatilor si conduitelor morale ale romanilor,

cel care le adreseaza celor care proclamau necesitatea cultivarii spirituale si dispretuiau

ingrijirea fizica celebrele cuvinte din Satira X: ”Optandum est ut sit mens sana in corpore

sano.”

INTREBARI

Care sunt trasaturile caracteristice ale educatiei fizice la romani in comparatie cu cea

din Grecia antica ?

Prin ce detalii era subliniat caracterul militar al educatiei fizice a tinerilor romani in

perioada Republicii ?

Ce institutii au preluat romanii de la greci si cum le-au adaptat ?

Pagina 33 din 124

Cate categorii de jocuri erau organizate in Imperiul roman si care se bucurau de cea

mai mare popularitate ?

Dati o defintie pentru termenul "gladiator".

Pagina 34 din 124

6. EducaTia fizicA In Evul Mediu - Modificarea concepTiei despre educaTie fizicA

Formele de practicare ale exerciTiilor fizice In perioada de Inceput a Evului Mediu

Cavalerismul Si educaTia cavalereascA

ExerciTiile fizice populare

Prabusirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat faramitarea lumii antice, a

carei unitate se pastrase sub conducerea Romei si aparitia pe scena istoriei a unor noi

popoare.

Caderea Romei a adus haosul politic si social. Navalirile popoarelor migratoare,

nestavilite de o forta organizata au adancit si completat dezordinea. Orasele erau adevarate

atractii ale valurilor de navalitori in cautare de prada. Viata urbana a fost cu totul nimicita,

industria si comertul au fost ruinate. Timp de cateva secole tarile Europei, in special cele care

formasera imperiul roman de apus au fost intr-o stare de anarhie.

6.1. Istoria Evului Mediu este dominata de istoria popoarelor germanice care au

determinat deplasarea civilizatiei spre Nord schimband stilul de viata caracteristic lumii

greco-romane.

Dezvoltarea culturala a acestor popoare este influentata decisiv de religia crestina,

care triumfa asupra vechilor religii politeiste, determinand atat conceptiile cat si forma

institutiilor.

Desfiintarea J.O antice si apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au

pecetluit triumful eticii crestine asupra conceptiilor antice, care suferisera e drept un destul de

pregnant proces de degenrare in ultimele veacuri. Locul conceptiilor greco-romane

preocupate de aspectul fizic al omului este luat de conceptiile crestine care au creat un ideal

cu totul diferit. Doctrina crestina se sprijina pe dualitatea corpului si spiritului: corpul este

pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este dusmanul sufletului, resedinta si cauza pacatului. Cu

cat corpul este mai slabit, mai neingrijit cu atat sansele sufletului de a accede la viata vesnica

sunt mai mari. Ca o consecinta naturala a cresterii influentei acestor conceptii a fost

interzicerea exercitiilor fizice prin care se cultiva latura fizica a persoanei. In acest mod,

crestinismul a adus decaderea execitiilor fizice. Tertullian unul dintre parintii bisericii

crestine sustinea plin de indignare: “ Paleastrica diaboli negotium!” (Kiritescu,1943). Au fost

considerate purtatoare de pacat si baile, curatenia sau igiena personala, adica tot ceea ce tinea

de intretinerea sanatatii si a corpului.

Pagina 35 din 124

Ostilitatea fatisa a bisericii crestine fata de educatie fizica si-a gasit deplina si

completa aplicare in sistemul de educatie al timpului. Scolile medievale erau conduse de

ordinele religioase, educatia se facea in scolile manastiresti conduse de calugarii benedictini,

franciscani sau dominicani. In scoli se invatau cele “sapte arte liberale” in doua cicluri

“trivium” ( gramatica, dialectica, retorica) si “quadrivium” (aritmetica, muzica, geometria,

astronomia). Ca metoda de invatare se utiliza metoda scolastica, bazata pe rationamentul

deductiv si silogismul, urmarindu-se legarea cunostintelor intr-un rationament riguros, fara

folosirea faptelor sau argumentelor.

In acest sistem de educatie era exclusa orice preocupare pentru educatie fizica, nu mai

poate fi vorba de practicarea exercitiilor fizice in scoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca si baia

sau inotul.

Dar, chiar daca exercitiile fizice nu au mai fost practicate in sistemul scolar feudal, nu

inseamna ca ele au disparut din viata popoarelor. Exercitiile fizice au continuat sa faca parte

din viata oamenilor si sa fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea

asigurarii pregatirii militare, dar si din dorinta naturala de miscare a oamenilor din cele mai

diferite categorii si grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exercitiile fizice in cadrul

institutiei cavaleresti, in timp ce oamenii din popor, tarani sau oraseni in diverse ocazii

specifice vietii feudale.

Manifestarile variate si pitoresti ale practicarii exercitiilor fizice in perioada Evului

Mediu au asigurat pastrarea unei continuitati a educatiei fizice de-a lungul acestor veacuri

destul de intunecate din istoria omenirii.

6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goti, scandinavi, danezi,

islandezi, flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influentat

evolutia educatiei fizice mai ales in perioada de inceput a Evului Mediu.

Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau in regiunile de nord ale

Europei o viata patriarhala cu institutii proprii. Felul de viata al vechilor germani este

cunoscut traditii, mituri si naratiuni istorice consemnate in operele literare populare ale

nordicilor: “edda” sau “sagas”. Poemul german “Niebelungenlied” desi este de data mai

tarzie a avut ca sursa de inspiratie aceleasi vechi naratiuni mitice si contine numeroase

amanunte despre obiceiurile si credintele vechilor germani. Din punct de vedere documentar

putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice si descoperirile

arheologice la care se aduga miturile si traditiile au reusit sa dezvaluie amanuntele vietii

vechilor germani inca din perioadele epocii bronzului.

Pagina 36 din 124

In istorie, germanii si-au facut aparitia in momentul in care Romanii in expansiunea

lor spre Nord au venit in contact cu ei. Cesar si Florus ofera numeroase date despre acest

popor razboinic, dar principalul izvor de documentare ramane lucrarea istoricului Tacitus:

“De situ, moribus et populis Germaniae”. Germanii sunt descrisi ca un popor de oameni inalti

si vigurosi, blonzi cu ochi albastri. Viata lor era simpla, se desfasura in aer liber, vanatoarea

fiind ocupatia de baza. Erau razboinici de prima mana, curajosi si viteji, manuind armele cu

multa dexteritate. Romanii nu i-au putut invinge cu toata armata lor bine organizata.

Mitologia lor este plina de povestiri razboinice, zeii germani sunt luptatori si eroi.

Toti istoricii elogiaza de asemenea calitatile morale deosebite ale acestor populatii:

sentimentul onoarei, credinta, austeritatea. Vechii germani aveau cultul familiei si respectau

femeia care era considerata tovarasa egala de viata si de lupta. Curajul, vrednicia,

indemanarea in manuirea armelor erau calitatile cele mai pretuite, iar pentru a dobandi aceste

calitati, in viata vechilor germani exercitiile fizice ocupau un loc esential. In legendele

scandinave se pot intalni capitole intregi care descriu adevarate programe de educatie. Din

aceste surse documentare se observa ca practicarea exercitiilor fizice incepea de la cele mai

fragede varste atat pentru baieti cat si pentru fete. Copiii invatau sa tina scutul, sa traga cu

arcul, sa arunce cu sulita, sa calareasca, sa inoate, sa manuiasca sabia. Numai dupa insusirea

acestor deprinderi, tinerii erau declarati maturi si capabili de lupta. Toate poeziile si poemele

populare germane descriu cu lux de amanunte exercitiile fizice traditionale.

Formele in care vechii germanici practicau exercitiile fizice erau destul de variate:

Alergarea era un exercitiu foarte pretuit, dovada stand calificativele referitoare la

capacitatea de a se misca cat mai rapid pe care eroii legendari le primesc: Siegfrid "cel iute"

descris ca fiind capabil sa ajunga ursul in fuga sau "Harald" care reuseste sa-l intreaca prin

alergare pe Magnus care este calare, etc.

Saritura era si ea la fel de pretuita fiind folosita mai ales pentru a depasi obstacolele in

timpul luptei. Se practica mai ales saritura in lungime. Istoricul roman Florus, povesteste

despre Teobod, un rege teuton care sarea peste patru sau chiar sase cai asezati unul langa

altul.

Aruncarea era un exercitiu de razboi. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic pentru

vechii germani era piatra. Wikingii isi incarcau corabiile cu pietre pe care apoi le aruncau

asupra dusmanilor.

Inotul si scufundarile sunt si ele foarte des mentionate atat in legende cat si in

lucrarile istoricilor. Tacit descrie germanii, barbati si femei deopotriva, scaldandu-se zilnic,

indiferent de anotimp in apele reci ale raurilor.

Pagina 37 din 124

Calaria era apreciata mai ales de germanii din sud. Visigotii, vandalii, francii

obisnuiau sa lupta calare, iar calul era considerat animal sfant.

Patinajul si mersul pe schiuri erau de asemenea practici obisnuite mai ales la poparele

germanice din nord. Patinele preistorice confectionate din oase de animale descoperite in

localitatile din zona Marii Nordului, in Islanda, Olanda si chiar Elvetia sunt dovezi in acest

sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare in timpul iernii din cele mai vechi timpuri.

Dansurile sunt mai putin pomenite, se pare ca ele nu erau foarte iubite de vechii

germani. Tacit vorbeste intr-un singur loc despre un dans spectaculos executat de tineri

printre sabii si lanci – deci un dans razboinic, asemanator dansurilor pyrice ale vechilor greci.

Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice inainte si dupa invazia saxonilor

au cultivat si ei o serie de exercitii fizice specifice, care pe langa pronuntatul caracter militar

serveau si la satisfacerea dorintei de miscare a populatiei. Reconstituirea obiceiurilor vechilor

locuitori ale insulelor britanice pana la cucerirea lor de catre normanzi (1066) a fost realizata

prin studiul poemele eroice, a unor cronici si insemnari ale preotilor. Vanatoarea era

activitatea care se bucura de cea mai mare atentie. Literatura epica abunda in descrierea

episoadelor de fapte vanatoresti ale vechilor englezi. Calaria era necesara pentru deplasare,

lupta, vanatoare. Calul era foarte pretuit: practicile rituale descrise dovedind existenta unui

adevarat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosita in lupta, dar si pentru distractie.

Aruncarea cu prastia, lupta, inotul, canotajul, patinajul, navigatia cu corabii cu panze,

aruncarea cu pietre sunt deasemenea pomenite in aceste documente.

Slavii care traiau raspanditi pe o mare zona geografica, intre Marea Baltica si Marea

Neagra, au format dupa destramarea Imperiului Roman, incepand cu sec. al VI-lea, mai multe

grupe de popoare:

in partea de rasarit: rusii, bielorusii, ucrainienii;

spre vest: polonii, cehii, slovacii;

ramura sudica: bulgarii, sarbii, croatii si slovenii.

Slavii s-au dovedit luptatori de seama, puternici, curajosi, bine dezvoltati fizic. Din

viata lor nu lipseau exercitiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul,

aruncarea pietrelor si a sulitei, lupta cu palosul si securea, scrima cu bastoane, inotul,

canotajul, lupta cu pumnii.

6.3. Dupa sec. al X-lea viata medievala a depasit starea de haos si dezordine care a

caracterizat-o in primele secole. Factorii care au avut o influenta deosebita asupra educatiei in

general si asupra educatiei fizice in special sunt aceiasi ca si la inceputul Evului mediu, dar

acum conceptiile despre educatie sunt mult mai clar si mai precis conturate. Biserica crestina

Pagina 38 din 124

a determinat suprimarea exercitiilor fizice din programul medieval de educatie scolara, dar pe

de alta parte feudalismul ca adept al apararii cu puterea armelor a fost un factor care a

influentat favorabil practicarea exercitiilor fizice.

Sub influenta acestor factori contradictorii, educatia fizica in timpul perioadei clasice

a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales in institutia

cavalereasca.

Cavalerismul n-a fost infiintat ca o institutie decretata de vreo autoritate politica sau

spirituala, ci a aparut ca un efect natural al necesitatilor politice si aspiratiilor morale ale

timpului. La originea lui stau niste vechi practici ale popoarelor germanice.

Esenta cavalerismului era formata din doua calitati de baza: prima de natura militara

iar cea de a doua de natura etica. Calitatile de bun militar se formau prin parcurgerea de carte

aspirantul la titlul de cavaler al unui adevarat program de educatie in care exercitiile fizice

erau pe primul loc.

La formarea conceptiilor etice specific cavaleresti au contribuit mai multe popoare

fiecare cu insusirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul razboinic de la germani,

spiritul combativ, eleganta si buna dispozitie de la poporul francez. Spiritul mandru si simtul

onoarei au fost caracteristici imprumutate de la spanioli, iar bravura si generozitatea de la

arabi.

Locul unde toate aceste calitati au gasit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost

Franta, tara in care instiututia cavalereasca a luat nastere si s-a dezvoltat ca forma si esenta

spirituala oferind un adevarat model pentru celelalte popoare din Europa care au cultivat

cavalerismul.

Conceptia etica predominanta a cavalerismului era “bravura dezinteresata”. Cavalerul

practica religia onoarei, sacrificiul individual si colectiv pentru o idee; el era protectorul celui

mai slab, in special al femeii pe care o respecta in mod deosebit si era aparatorul credincios al

bisericii. Trebuia sa fie curajos si intreprinzator, sa nu ia in calcul primejdiile, drept cu

dusmanii si mariminos cu cei invinsi. El era insa gata oricand sa spele o eventuala ofensa cu

sange. Respectarea cuvantului dat si a juramintelor erau alte reguli pe care un cavaler le

respecta cu sfintenie. Pe langa toate astea trebuie sa se arate intotdeauna plin de buna

dispozitie, iar eleganta si gratia trebuie sa insoteasca forta.

Aceste principii morale au fost reunite in perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al

XII-lea si al XIII-lea) in cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atat de sacre ca si

decalogul biblic.

Pagina 39 din 124

Institutia cavalereasca, viata si faptele cavalerilor au avut o influenta puternica asupra

intregii vieti culturale, dar mai ales asupra literaturii. A fost creata o adevarata colectie de

balade si poeme epice cu subiecte din viata cavalerilor, care a oferit istoricilor un bogat

material documentar. In Franta colectia de poeme epice populare “Chansons de geste” cantate

de trubaduri il aveau ca erou pe Carol cel Mare si cavalerii sai, iar Niebelungenlied (1200)

poemul germanilor descria in principal faptele eroice ale cavalerilor germani.

Cavalerismul nu a fost sinonim cu feudalitatea, desi ascendenta nobiliara a

aspirantilor era obligatorie. Titlul de cavaler nu era ereditar, el se dobandea prin efortul

personal al viitorilor cavaleri. Calitatile fizice si morale care formau esenta cavalerismului se

formau printr-un proces de educatie care dura de la 7 ani pana in jurul varstei de 21 de ani.

Pana la 7 ani educatia fiilor de nobili era lasata in seama familiei. De la 7 ani incepea

prima perioada de educatie cavalereasca cunoscuta sub denumirea de “noviciat” care dura

pana la 16 ani. Un principiu de baza era acela ca orice cavaler trebuie sa fie in serviciul altui

cavaler, dar care sa nu fie tatal lui. Conform acestui principiu, tinerii isi faceau noviciatul pe

langa un cavaler mai in varsta si de obicei erau atasati unor curti seniorale sau princiare, in

calitate de paji. In timpul acestui stagiu tinerii aspiranti la rangul de cavaler isi desavarseau

educatia intelectuala, morala si mai ales cea fizica. Dupa noviciat, pe la 15-16 ani pajul

devenea scutier. In aceasta calitate avea dreptul sa-l insoteasca pe senior la lupta, vanatoare,

fara a avea inca dreptul de a fi un participant activ la aceste activitati.

Se considera ca in jurul varstei de 21 de ani tanarul era pregatit pentru a deveni

cavaler. Promovarea se facea printr-o ceremonie solemna, numita de “investitura”. La inceput

acest ritual avea un caracter pur militar, orice cavaler avand dreptul sa acorde “investitura”.

Gestul esential consta in predarea sabiei, insotita de obicei printr-o lovitura peste umar. Mai

tarziu, pentru a-i spori caracterul solemn, investitura era insotita de o serie de festivitati cu

caracter mai ales religios. Din secolul al XII-lea ceremonia era prezidata de un reprezentant al

bisericii, pentru a intari faptul ca institutia cavalerasca se afla sub protectia bisericii.

Referitor la continutul educatiei trebuie spus ca latura intelectuala era destul de

neglijata. Au fost cavaleri faimosi care nu stiau aproape de loc carte. Cunostintele preluate

din cele sapte arte liberale care constituiau continutul educatiei in Evul Mediu erau reduse la

maximum si adaptate la necesitatile concrete ale vietii cavalerilor. Educatia morala consta in

invataturi religioase si povestiri eroice menite sa dezvolte sentimentele care formau esenta

conceptiilor cavaleresti si era in general lasata pe seama preotului care slujea la capela din

incinta castelului.

Pagina 40 din 124

Partea cea mai importanta si mai consistenta a educatiei cavaleresti era educatia

fizica. Scopul era obtinerea fortei si a indemanarii necesare pentru practicarea celor doua

activitati caracteristice vietii feudale: razboiul si vanatoarea. Exercitiile fizice specifice

cavalerilor erau grupate in asa numitele "sapte virtuti" cavaleresti: calaria, inotul, manuirea

armelor, lupta, aruncarea, curtenia si turnirul.

Calaria era un exercitiul de baza, viata feudala nu putea fi conceputa fara aceasta

deprindere. Eleganta cu care se calarea era o nota importanta in aprecierea calitatilor unui

cavaler. Saritura era un exercitiu necesar la urcarea si coborarea de pe cal.

Inotul era o deprindere absolut necesar pentru conditiile din acele timpuri in care

existau destul de putine poduri peste ape.

Manuirea armelor era o deprindere fundamentala: lupta cu sabia, cu lancea, cu

bastonul erau exercitiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care

actionau la distanta erau dispretuite. Principiul luptei era lealitatea si lupta cu arme egale.

Cavalerii nu luptau niciodata mai multi contra unui singur adversar.

Lupta se practica dupa regulile stravechi ale acestui exercitiu. Era utila din punct de

vedere militar atunci cand cavalerul cadea sau isi pierdea calul, dar era practicata si sub forma

unor intreceri cu caracter sportiv.

Aruncarea isi avea si ea locul printre exercitiile cavaleresti, desi nu era agreata ca

mijloc de lupta, ci mai ales ca un exercitiu pentru masurarea fortei.

Viata la curte sau curtenia nu era un exercitiu fizic, dar era o deprindere eminamente

cavalereasca. Scopul era sa-l invete pe cavaler regulile vietii de curte, bunele maniere. Se

deprindea arta de a purta o conversatie interesanta, regulile de politete fata de femei, precum

si o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era si ea exersata.

Turnirul era exercitiul cavaleresc capital, un joc razboinic care punea in valoare toate

calitatile cavalerilor si consta in simularea razboiului. Era o scoala de pregatire a razboiului

adevarat. Adversarii se atacau, se urmareau, existau invingatori si invinsi. Rezultatul jocului

consacra valoarea cavalerilor. In Evul Mediu a fi invingator la turnir echivala cu cinstea de a

fi castigator la J.O din antichitate. Turnirul era o sarbatoare fastuoasa si spectaculoasa,

organizata ca o parada cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau doar familiale: o

casatorie, o adunare nobiliara, o vizita mai importanta, incheierea unei paci sau a unei aliante.

In lumea medievala cu viata ei izolata, cu lipsa de comunicare care o caracteriza, turnirul era

un prilej de intalnire al oamenilor, o adevarata sarbatoare. Originea turnirului este celtica. In

forma lui primitiva el se numea “buhurt” si era un joc primejdios, care adesea depasea

limitele unei intreceri sportive. Primele reglementari i-au fost aduse prin sec. al XI-lea de

Pagina 41 din 124

catre francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani, englezi, italieni,

spanioli, ajungand prin intermediul cruciatilor sa fie cunoscut si in Imperiul bizantin. Dupa

cateva secole de practicare a unor forme de lupta asemanatoare cu buhurtul, prin secolul al

XII-lea incep sa apara adevarate reguli care vor face din turnir un spectacol de mare

frumusete care punea in valoare calitatile cavalerilor fara sa le primejduiasca viata. Perioada

de apogeu cuprinsa intre sec. al XIII-lea si al XV-lea este marcata de aparitia unor adevarate

manuale de desfasurare a turnirurilor. O forma simplificata a turnirului era juta (justa= lupta

regulata in lb. latina) care consta in singularizarea unui episod al luptei si anume lupta dintre

doi adversari. In cadru "jutei" se puteau observa mai bine amanuntele, calitatile personale si

echipamentul luptatorilor. Erau mai putin costisitoare si pentru organizarea lor era suficienta

curtea castelului. Aparuta mai tarziu decat turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a dezvoltat

odata cu turnirul, pe care l-a inlocuit prin sec. al XV-lea si XVI-lea. La inceput un joc brutal

de forta pura, juta s-a perfectionat atat ca modalitate de desfasurare, cat si ca reguli si

echipament de protectie, devenind un joc elegant, plin de precizie si cu un grad inalt de

spectaculozitate.

Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu in timpul Cruciadelor, in perioada

cuprinsa intre a doua jumatate a secolului al XII-lea pana la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Cavalerii au alcatuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai straluciti cavaleri s-au numarat

Richard Inima de Leu, regele Angliei si regele Frantei Philipe August.

Declinul cavalerismului a inceput prin secolul al XIV-lea. Infrangerile armatelor de

cavaleri suferite in bataliile de la Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adaugat

schimbarea strategiilor de lupta datorita cresterea importantei pedestrimii ca armata in dauna

armatelor care luptau calare si aparitiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat

procesul de disparitie al cavalerismului. Aversiunea institutiilor regale fata de aceasta

institutia care se caracteriza printr-un accentuat spirit de independenta si inlocuirea armatelor

de cavaleri cu armate formate din profesionisti sunt alte aspecte care au contribuit la

degradarea si disparitia cavalerismului. In fine, schimbarile produse la nivelul mentalitatii

colective a societatii care a inceput sa pretuiasca o viata mai linistita, fara atatea lupte,

razboaie sau simulari ale luptelor.

Chiar daca institutia ca atare a disparut traditia ei a ramas peste secole prin acele

trasaturi specifice care si astazi sunt apreciate: apararea celor mai slabi, jertfa dezinteresata

pentru apararea unei idei, seninatatea in fata primejdiei, respectul pentru cuvantul dat,

pretuirea si respectul aratat fata de femei. Iar in plan sportiv, cel putin o disciplina sportiva

moderna isi datoreaza dezvoltarea si raspandirea cavalerismului, si anume scrima. In perioada

Pagina 42 din 124

imediat urmatoare, secolele al XV-lea si al XVI-lea arta de a lupta era asociata cu disciplinele

artistice, literare, stiintifice. Descoperirea tiparului si a gravurii a incurajat aparitia primelor

lucrari tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei si apoi si in alte tari europene se

infiinteaza numeroase scoli de scrima. Primele tratate despre scrima au fost scrise de maestrii

italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din urma, arhitect,

matematician si inginer, a descris pozitiile de baza folosind o terminologie care este valabila

si astazi. Stimulati de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii si germanii au scris si ei

lucrari dedicate scrimei. In Franta, prima astfel de lucrare apartine gentilomului provensal

Henry de Saint-Didier si a aparut la Paris in anul 1573.

Marea raspandire a scrimei in tarile europene prin intermediul scolilor care s-au

infiintat sub conducerea unor maestri italieni si francezi, a determinat aparitia unei adevarate

“manii”, cea a rezolvarii tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate

cavalereasca) prin intermediul duelului. In secolele ale XVI-lea si al XVII-lea, aceste dueluri

au devenit un adevarat flagel. Numai in Franta intre anii 1588-1608 au fost omorati in duel

peste 10.000 de oameni. Puterea regala a fost nevoita sa intervina interzicand astfel de

manifestari, duelul a intrat in clandestinitate, dar a continuat binenteles sa fie practicat. Prin

forta acestor imprejurari, intensa practicare a duelului a dus la perfectionarea scrimei ca

ramura sportiva, care este prezenta la J.O. moderne, inca de la prima lor editie, cea de la

Atena din anul 1896.

6.4. In Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exercitiile fizice. Desi imprejurarile

si conditiile de viata ale celorlate categorii sociale: tarani, mestesugari, comercianti nu le

permiteau practicarea lor in mod constant si organizat, serbarile populare erau marcate prin

organizarea unor intreceri de alergari, sarituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea,

alaturi de dansurile populare traditionale.

Exercitiile fizice practicate de populatia din jurul feudelor si din orasele medievale

care au cunoscut cea mai mare raspandire au fost: chintena, lupta si jocurile cu mingea.

6.4.1.CHINTENA era un exercitiu care se asemana cu juta, insa tinta era fixa si

reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticala.

Cateodata manechinul era personalizat, reprezentand silueta unui sarazin, dusmanul

traditional al cavalerilor. Exercitiul era folosit de catre cavaleri ca mijloc de pregatire pentru

turniruri si juta. Prin imitarea exercitiului cavaleresc de catre tinerii tarani s-a ajuns la aceasta

forma hazlie de parodiere a obiceiurilor cavaleresti, care imbina exercitiul fizic cu distractia.

Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitati si "chintanierii" pentru a distra publicul cu

demonstratiile lor. Acest exercitiu sau joc s-a practicat in Franta pana in sec. al XVIII-lea.

Pagina 43 din 124

Exista si o varianta care se desfasura pe apa si consta in intrecerea intre doua barci.

Acestea alunecau in sens contrar, intr-o barca se afla un jucator cu o lance, care trebuia sa-l

nimereasca si sa-l doboare pe adversarul din cealalta barca care se apara cu un scut. Cel mai

putin indemanatic, cadea de obicei in apa spre hazul celor care asistau. Aceste exercitii s-au

practicat in Franta pana in sec. al XVIII-lea.

6.4.2. LUPTA a fost un exercitiu traditional practicat de catre toate popoarele de-a

lungul timpurilor. La curtile seniorilor erau angajati cei mai buni luptatori din rindurile

taranilor. Acestia erau partenerii de pregatire sau de intrecere ai cavalerilor si reprezentau

castelul cu prilejul unor intreceri organizate.

Originea lor populara este intarita si de faptul ca intrecerile de lupte se organizau

numai in zilele de duminica. Aveau loc in pietele centrale ale satelor sau oraselor si erau

aproape intotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase intreceri de lupta se desfasurau

in zona Bretaniei din Franta, in regiunile muntoase ale Elvetiei si in Germania.

6.4.3. JOCURILE CU MINGEA au fost practicate de toate populatiile primitive. In

antichitate numeroase popoare au continuat sa le practicace in forme diferite, iar in Evul

Mediu oamenii au continuat sa fie fascinati de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu

mare placere in forme variate si pitoresti. Toate popoarele din Europa de nord si de vest

iubeau jocurile cu mingea, dar in Franta ele s-au dezvoltat intr-o masura mai mare de aceea si

denumirea lor este mai ales in limba franceza. Jocurile erau variate, mingile erau de

dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mana, cu racheta sau erau conduse cu un baston.

Bineinteles ca nu puteau lipsi jocurile in care mingea se lovea cu piciorul. La inceput jocurile

se dsfasurau in aer liber, dar pe masura ce s-au dezvoltat si au inceput sa castige teren si in

randul clasei nobiliare a societatii, au fost construite sali speciale pentru practicarea lor.

Jeu de paume era un joc popular practicat initial mai ales de tarani in aer liber, pe

spatiile virane. Mingea era lovita cu palma si transmisa la distante cat mai mari, de unde si

denumirea de “longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii batute cu mana putea fi un

mijloc de divertisment dar se organizau adesea si intreceri. In functie de marimea si

materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: “paume”, “eteuf”, “balle”, “ bonde”,

“pelote”, “boule”, s.a. In Anglia, la un astfel de joc se angaja intreaga populatie a unei

localitati. Participantii loveau mingea pana o scoteau in afara orasului, fara sa se respecte nici

o regula. Inversunarea cu care se juca provoca multe accidente si pagube: se spargeau

geamuri, obloane, etc. Adesea autoritatile erau oblligate sa emita ordonante prin care sa

tempereze elanul jucatorilor si sa limiteze pagubele: se permitea oragnizarea jocurilor doar in

Pagina 44 din 124

zilele de duminica, iar mingile trebuia confectionate din materiale moi: lana, stofa, par de

animale.

Courte paume a aparut la inceputul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data

aceasta celor din clasele avute cae se desfasura in localuri inchise. La inceputul sec. al XVI-

lea apare racheta, la inceput cu forma patrata apoi rotunda, cu care este lovita mingea. Salile

in care se juca, numite "Tripot" erau construite in centrul oraselor, dupa o anumita arhitectura

avand o forma dreptunghiulara de 40/14 m, delimitata la mijloc de o franghie sau o plasa

pentru terenul celor doua echipe. Pentru spectatori erau prevazute galerii pe marginea

terenului.

In Anglia jocul care se desfasura in "courts" (sali) se numea royal-tennis, iar varianta

in aer liber "field-tennis". Alte variante ale jocului se numea "fives" si "raquets". In Spania

jocul in care mingea se lovea cu un fel de racheta purta denumirea "juego de pelota".

La crosse era un joc care consta in lovirea unei mingi de mici dimensiuni

confectionata din lemn sau piele umpluta, cu un baston incovoiat la un capat. Mingea era

trimisa spre o tinta care putea fi un cerc, un loc delimitat de tarusi, o gaura in pamant, sau un

loc anume trasat pe sol.

Jeu de mail a fost foarte raspandit in sec. al XVI-lea mai ales in Franta si Anglia, desi

avea origine celto-germanica. Mingea de lemn se lovea cu un ciocanas cu coada lunga,

conducand-o pana la tinta pe un traseu dificil. Jocul a avut trei variante:

prin cat mai putine lovituri jucatorul trebuia sa-si dirijeze mingea proprie la tinta

stabilita;

doua echipe isi disputau o singura minge in acelasi scop;

combinata de doua jocuri in care o singura minge de dimensiune mare, putea fi jucata

si cu mana si cu piciorul - numita “chouler la crosse”;

La soule era un joc intre doua echipe care loveau mingea cu piciorul (in Franta se mai

numea si “choule”) spre terenul advers sau o tinta trasata pe sol. Mingea a fost confectionata

la inceput din lemn, apoi din piele umpluta cu iarba, muschi, etc. Din sec. al XVI lea, tinta s-a

modificat, luand forma actuala, adica o poarta in forma de dreptunghi, limitata de doua bare

verticale si de una transversala.

Varianta italiana a cestui joc a fost Calcio, indragit de toti italienii, de la popor la

studentii din Padova, si de la nobili la preoti. Era considerat un joc nobiliar, avand legatura cu

“harpastum” jocul practicat de catre patricienii romani.

In Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football si se desfasura pe orice teren si

pe strazi. Marea popularitate cistigata de acest joc l-a impus ca joc national.

Pagina 45 din 124

Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate in zilele noastre isi au originea in

jocurile cu mingea practicate in Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul si binenteles

jocul de fotbal, ca sa le pomenim doar pe cele mai cunoscute.

INTREBARI

Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea conceptiei dspre

educatie fizica in perioada de inceput a Evului Mediu ?

Cum a fost asigurata continuitatea educatiei fizice de-a lungul acestei perioade

istorice?.

Ce caracter aveau exercitiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone si

slave ?

Ce inseamna "cavalerismul" ?

Care erau cele sapte virtuti cavaleresti ?

Cum se desfasura jocul numit "chintena"?

Care dintre jocurile sportive moderne isi au originea in jocurile cu mingea practicate

in Evul Mediu ?

Pagina 46 din 124

7.ConcepTiile despre educaTie fizicA In perioada RenaSterii

Revolutia spirituala care a inceput in Italia pe la mijlocul sec. al XIV-lea exinzandu-se

apoi in celelalte tari din Europa centrala si de vest, a insemnat o schimbare completa a

gandirii, a conceptiilor despre lume, om si viata si s-a manifestat in toate domeniile culturii:

literatura, filosofie, arta, stiinta, educatie. Renasterea a insemnat o eliberare spirituala din

disciplina rigida a catolicismului medieval. Oamenii care cateva secole au trait adanciti in

lumea conventionala a misticii crestine, au inceput sa se regaseasca pe ei insisi, au deschis

ochii asupra frumusetilor naturii si vietii. Se poate spune ca odata cu Renasterea viata si-a

reluat cursul ei firesc. Oamenii putea sa se bucure din nou de viata, sa admire si sa pretuiasca

frumosul, sa aspire spre perfectiune.

Curentul filosofic care a dominat perioada Renasterii a fost “umanismul”. In timpul

acestei periade, oamenii de cultura au redescoperit valorile materiale si mai ales spirituale ale

antichitatii. Cercetatorii s-au adancit in studiul lumii antice si al conceptiilor vechilor greci si

romani despre viata, despre modul in care acestia se ingrijeau de corpul si spiritul lor. In locul

idealurilor transcedentale sunt reluate conceptiile conform carora personalitatea umana

trebuie ingrijita si cultivata sub toate aspectele ei fizice, spirituale si morale.

Pedagogii, scriitorii sau alti ganditori umanisti din Italia, Spania, Franta, Germania si

Anglia au imprimat un nou scop al educatiei: formarea omului complet. Este adevarat ca din

cauza structurii sociale a timpului educatia era limitata la clasele de sus ale societatii. Pe de

alta parte, lipsa unei organizari scolare moderne, limita eforturile pedagogilor umanisti la

aspecte mai ales teoretice: ideile lor sunt exprimate in lucrari cu caracter divers, dar sunt prea

putin aplicate in practica. Doar sporadic, cativa educatori straluciti au incercat sa-si puna

realmente ideile in aplicare, in procesul de educatie al unor copii din familii princiare sau

nobiliare, a caror educatie le era incredintata.

Desi s-au limitat la aspecte teoretice, activitatea pedagogilor umanisti a avut meritul

de a fi readus educatia fizica printre preocuparile educatiei generale. In acelasi timp ei au

reusit sa dezvolte idei valoroase legate de scopurile, necesitatea si foloasele exercitiilor fizice,

privite in cadrul unui sistem de formare a personalitatii umane complete.

ITALIA: Pietro Paolo Vergerio (1349-1428), in lucrarea sa “Despre moravurile

nobililor si studiul stiintelor frumoase” isi expune principiile despre educatie afirmand “Cine

poseda un spirit clar si un corp puternic, trebuie sa se ingrijeasca de amandoua”. In opinia sa,

Pagina 47 din 124

o educatie adevarata consta in alternarea activitatii stintifice cu exercitiile fizice. El era

adeptul unor exercitii care dezvolta forta fizica: jocurile cu mingea, vanatoarea, pescuitul, iar

pentru cei care le gasesc pe acestea prea dificile, recomanda mersul pe jos.

Mafeo Vegio (1406-1458), autor al unui tratat pedagogic, recomanda exercitiile

militare tuturor tinerilor si le considera obligatorii pentru aceia care doreau sa se dedice unor

cariere militare. In opinia lui, scopul exercitiilor fizice trebuia sa fie favorizarea unei bune

dezvoltari fizice si o sanatate cat mai buna, nu de a forma atleti. In acest scop ele trebuie

deprinse treptat, pentru a nu obosi copiii inca nedezvoltati. A fost preocupat im mod deosebit

de efectul exercitiilor fizice asupra tinutei estetice a corpului.

Aenea Sylvio Piccolomini (1405-1464) a scris un tratat de educatie pentru tanarul

rege al Ungariei si Boemiei, Ladislau, al carui educator a fost. El subliniaza importanta

exercitiilor fizice pentru formarea unei tinute frumoase si mai ales pentru pregatirea de

razboi. Piccolomini a ajuns papa (Pius al II-lea), continuand si din aceasta pozitie sa

recomande principilor italieni practicarea consecventa a scrimei, ca exercitiu fizic

indispensabil formarii unor bune capacitati militare.

Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446) a fost elevul lui Vergerio la

Universitatea din Padova, unde si-a inceput cariera pedagogica. Din anul 1442 a devenit

educatorul copiilor ducelui din Mantova. In aceasta calitate a reusit sa creeze o institutie si

chiar un sistem de educatie care l-au consacrat ca pe unul dintre marii precursori ai renasterii

educatiei fizice scolare.

El a organizat intr-un pavilion din gradina palatului ducal din Mantova un institut de

educatie pentru copiii din familia ducala, in care au fost primiti un numar insemnat de copii

atat din familii nobile cat si din cele mai sarace, care erau intretinuti pe seama familiilor celor

bogati. Institutia se numea “Casa Giocosa” iar programul de educatie era in asa fel conceput

incat sa asigure o “scoala perfecta” dupa conceptiile lui. Instruirea oferita copiilor era cea

clasica, predominau limba latina, filosofia, retorica. Excesul unei educatii intelectuale era

compensat printr-o ingrijita educatie morala si religioasa, si ceea ce constituia o inovatie

indrazneata a timpului sau, prin educatie fizica. Exercitiile fizice care se practicau la Casa

Giocosa erau dintre cele mai variate: alergari, inot si pescuit, calarie, lupta, jocuri cu mingea,

aruncarea lancii, tirul cu arcul si arbaleta, dansul, jocuri de razboi asemanatoare cu turnirul

cavaleresc. Dupa modelul antic grecesc, era cultivata si muzica vocala si instrumentala.

Ludovic de Vives (1492- 1540), spaniol din Valencia, a trait in Belgia, apoi la Paris si

in Anglia, la Oxford unde s-a ocupat de educatia fiicei regelui Henric al VIII-lea, Maria.

Discipol la educatiei scolastice la inceputul activitatii sale, a devenit un umanist respectat.

Pagina 48 din 124

Sistemul sau de educatie l-a expus in principala sa opera “De tradensis disciplinis”. Vives era

adeptul unei educatii echilibrate din care exercitiile fizice nu trebuie sa lipseasca, fiind

considerate deosebit de importante pentru pastrarea sanatatii, dezvoltarea fizicului si

realizarea echilibrului sufletesc. In opinia sa lectiile trebuie alternate cu jocuri si plimbari.

Exercitiile fizice nu trebuie sa aiba un caracter militar ci unul scolar. Jocurile elevilor trebuie

sa se desfasoare sub supravegherea unui adult, pentru a degenera, iar scolile trebuie sa aiba

locuri special amenajate pentru ca exercitiile fizice sa se poata face pe orice vreme.

Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o opera care desi are mai ales

un caracter igienic si medical, prin bogatia materialului si prezentarea lui, este si o opera

pedagogica de mare valoare. Din anul 1562 a fost medicul cardinalului Alexandru Farnese,

un mare protector al stiintei si al artelor. In aceasta calitate are acces la bogatia de carti si

manuscrise ale anticilor care se gasea la Vatican. Rezultatul studiilor ( s-a aplecat mai ales

asupra operelor lui Galenus) este lucrarea “Ars gymnastica” care apare in 1569, la Venetia.

Este o lucrare impresionanta formata din sase parti. (Titlul ei complet este: “Sase carti despre

celebra arta gimnastica a celor vechi, in timpurile noastre inca necunoscuta”) Cartea a fost

retiparita inca in sase editii. ( 4 la Venetia, una la Paris in anul 1577 si ultima la Amsterdam

in 1672).

Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabila atat documentara cat si literara,

reprezentand una dintre monumentele literare ale Renasterii. Prin raspandirea ei considerabila

a avut o influenta mare asupra oamenilor, contribuind la redesteptarea interesului pentru

gimnastica antica pe baza unui material bogat si foarte bine prezentat.

Umanistii germani au fost savanti, cercetatori de biblioteca, pasionati de arheologie.

Ei au studiat cultura antica, au proclamat virtutile exercitiilor fizice clasice, dar au ignorat ce

se afla in imediata lor apropiere, adica cultura populara originala a timpului lor si nu au luat

in considerare exercitiile traditionale ale poporului german.

Erasmus din Rotterdam, erudit filosof si pedagog, condamna brutalitatea unor

profesori care foloseau bataia ca metoda pedagogica, fiind prin natura sa un adversar al

violentei. Din acest motiv ne agrea nici exercitiile fizice dinamice, considerandu-le nedemne.

Nici vorba despre incurajarea practicii acelor exercitii traditionale ale vechilor germani.

Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost si unul dintre marii educatori ai

poporului sau. In lucrarile sale este de acord cu practicarea exercitiilor fizice, considerandu-le

necesare pentru ca oamenii sa nu cada prada exceselor si obiceiurilor nesanatoase.

In Anglia, Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reusit o combinatie fericita intre

umanism si cavalerism, preluand idei si conceptii atat de la Erasmus cat si de la Castiglione.

Pagina 49 din 124

Cartea sa “The Gouvernour” publicata in 1531, sintetizeaza ideile sale despre educatie.

Aceasta trebuia pusa in serviciul statului, pentru a pregati o tanara generatie folositoare

scopurilor sale. A fost primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a

exercitiilor fizice. Acest principiu va fi de acum inainte prezent permanent in toate sistemele

de educatie engleza.

Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea lui s-a

desfasurat intr-o perioada in care se puneau bazele Imperiului colonial englez. Opera sa

pedagogica de capatai, a fost lucrarea “Schoolmaster” aparuta in 1570. Pentru Acham, idealul

educational trebuia sa fie formarea "gentlemenului", omul cumsecade, intelept, religios, dar

in acelasi timp sanatos si bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului si a fortei natiunii era

asigurarea unei educatii care sa dezvolte atat trupul cat si spiritul.

Scriitorul francez Francoise Rabelais si-a exprimat ideile indraznete si inovatoare intr-

un roman fantezist “Gargantua et Pantagruel”, publicat in perioada 1532-1564. Romanul,

scris intr-un stil luxuriant, grotesc, adesea la limita decentei, este o critica aspra la adresa

conceptiilor de viata feudale si la modul in care se facea educatia tineretului. Rabelais

schiteaza un sistem revolutionar de educatie in care combina conceptiile cavaleresti cu cele

umaniste si care acorda atentie sporita educatiei fizice si igienei. Poetul Michel de Montaigne

(1533-1592) preocupat de ideea ca educatia trebuie sa vizeze in egala masura corpul si

spiritul isi exprima si el ideile intr-un mod mai putin formal. Conceptiile sale asupra acestei

probleme sunt sintetizate in scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix contesa

de Gurson, cuprinzand sfaturi cu privire la educatia pe care trebuie sa o primeasca fiul

acesteia.

Umanistii au incercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea in lucrari cu

caracter medical, pedagogic sau chiar literar sa readuca in centrul atentiei importanta

educatiei fizice in procesul de formare al omului modern. Oamenii de cultura din secolele

care au marcat perioada Renasterii au fost in marea lor majoritate, teoreticieni, putin

preocupati de aplicarea practica a conceptiilor pe care le propagau. Precizarea rolului

educatiei fizice in sistemele educative, a scopurilor acestei activitati, precum si a celor mai

potrivite metode si forme de practicare vor fi tot atatea probleme care isi vor gasi partial

rezolvarea prin eforturile oamenilor de stiinta, pedagogi in special, din secolele care au urmat.

INTREBARI

Care era scopul educatiei pentru pedagogii umanisti si care erau limitele conceptiei lor

?

Pagina 50 din 124

Cati dintre ganditorii umanisti au reusit sa puna in practica ideile referitoare la

importanta educatiei fizice in dezvoltarea personalitatii umane ?

Ce rol au avut ideile lor despre educatie fizica in procesul de dezvoltare al acestui

domeniu ?

Enumerati principalii umanisti englezi si lucrarile in care fac referiri la activitatea de

educatie fizica.

8. Idei referitoare la educaTie fizicA In concepTiile pedagogilor realiSti din secolul al

XVII-lea - J.A. Komenski Si J. Locke

Pedagogia raTionalistA din secolul al XVIII-lea - J.J. Rousseau Si contribuTia sa la

introducerea educaTiei fizice In procesul de educaTie

Secolul al XVII-lea a fost marcat de curentul "realismului" care pe planul educatiei a

determinat schimbari substantiale: in locul rationamentului de tip deductiv specific Evului

Mediu se impun conceptiile lui Bacon si mai ales "metoda" lui Descartes: folosirea in

procesul de cunoastere si educatie a studiului realitatii, experienta si analiza, trecerea de la

particular la general. Dintre pedagogii realisti ai secolului al XVII-lea, Comenius si J.Locke

au incercat sa aplice si in domeniul educatiei fizice ideile pedagogiei realiste.

8.1. Comenius sau Jan Amos Komenski (1592 - 1670) de origine ceh a fost cel mai

insemnat pedagog al sec. al XVII-lea, autorul unei opere literare filosofice si pedagogice de

mare valoare. Dintre aceste trebuie amintite"

DIDACTICA MAGNA (Marea didactica) aparuta in anul 1640, in care sunt expuse

de la principiile sale pedagogice si metodele pe care le preconiza pentru realizarea procesului

de educatie, pana la toate aspectele legate de organizarea unei scoli;

ORBIS SENSUALIUM PICTUS (Lumea simturilor zugravite in imagini) aparuta in

anul anul 1668, constituia un manual practic bazat pe imagini. Sunt prezentate aici si o serie

de exercitii fizice pe care autorul le recomanda pentru a fi introduse in scoli: alergari, patinaj,

popice, tir, scrima, lupta, inot;

SCHOLA LUDUS (Scoala jocului) in care a fost precizata fundamentarea pedagogica

a exercitiilor si jocurilor pe care autorul le considera esentiale pentru procesul de educatie al

copiilor in viziunea conceptiilor sale despre educatie.

Pagina 51 din 124

Dupa aparitia lucrarii sale monumentale, ne referim la Didactica Magna, Comenius

are ocazia sa aplice in mod practic ideile sale. El a infiintat si a condus la solicitarea si cu

ajutorul principelui Rakoczi, intre anii 1650-1654, o scoala in Slovacia, in localitatea Saros-

Patak. In programul acestei scoli exercitiile fizice si jocurile ocupau un loc important.

Armonizarea aspectelor fizice ale vietii cu cele intelectuale, constituind in conceptia lui

Comenius baza naturala a educatiei. (Kiritescu, 1943)

8.2. Medicul si filozoful englez John Locke (1632 - 1704), adept a lui Bacon si al

formulei "nihil est in intelectu quod non prius fuerit in sensu" (nimic in ratiune inainte de a fi

in simturi), considera ca doar prin exersare se pot dezvolta aptitudinile. Concretizarea

conceptiilor sale s-a realizat in lucrarea sa de referinta in domeniul pedagogic “CATEVA

CUGETARI ASUPRA EDUCATIEI COPILULUI“ in care sunt abordate educatia fizica,

morala si intelectuala. In mod deosebit el a pledat pentru o educatie morala si fizica, prin care

sa se formeze oameni sanatosi si cu caractere puternice. Adept al dictonului latin "Mens sana

in corpore sano" Locke atrage atentia si asupra multor aspecte care conditioneaza starea de

sanatate: alimentatia, imbracamintea, viata in aer liber, somnul, practicarea exercitiilor fizice.

La fel ca si pentru predecesori idealul educational in conceptia sa era formarea

"gentlemenului".

8.3. Secolul al XVIII-lea este dominat de preocuparea tot mai serioasa pentru

problemele educatiei. Scoala tinde sa se desprinda de biserica, sub a carui influenta era de la

inceputul Evului Mediu, pedagogia devine o stiinta, iar organizarea si functionarea sistemelor

de invatamant incepe sa se bucure de atentia celor care conduceau statele europene in plin

proces de consolidare. Se produce o apropiere intre oamenii de stiinta, pedagogi si medici,

este secolul enciclopedistilor.

Pentru evolutia educatiei fizice, mai ales in privinta locului pe care aceasta disciplina

il ocupa in procesul educativ si de formare al copiilor si tinerilor, contributia cea mai

consistenta a avut-o Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778). Iluminist elvetian-francez,

democrat, ideolog al micii burghezii, este recunoscut ca cea mai reprezentativa personalitate

pedagogica a sec. al XVIII-lea, avand o contributie deosebita asupra dezvoltarii pedagogiei

moderne.

Opera sa pedagogica ale carei idei indraznete au avut un mare ecou la vremea

respectiva este "EMILE OU DE L’EDUCATION“ (Emil, sau despre educatie) aparuta in

anul 1762. Multe dintre ideile prezentate de autor au fost reluate de pedagogia moderna, chiar

daca unele au fost inaplicabile. Lucrarea este formata din cinci parti, care corespund etapelor

de dezvoltare a copilului. Principiul fundamental al conceptiei lui Rousseau a fost necesitatea

Pagina 52 din 124

intoarcerii la natura si ocrotirea copilului de influentele nefaste si nesanatoase ale societatii

printr-o izolare voita si o educatie care sa-i dezvolte capacitatile intelectuale si fizice intr-o

stransa legatura. In acest proces de educatie esalonat pe etape de dezvoltare a copilului, cea

rezervata in mod special pentru educatia fizica este a doua, intre 4 si 12 ani, iar exercitiile

recomandate sunt inotul, jocurile cu mingea, tragerile cu arcul.

In perioada cuprinsa intre sec. al XV-lea si al XVIII-lea un numar important de

filosofi, pedagogi si medici au cautat sa fundamenteze o baza rationala pentru exercitiile

fizice si sa arate importanta lor ca factor educativ si si igienic. Nu se poate insa vorbi inca

despre o adevarata influenta a acestor idei in practica scolara. Cei mai multi dintre ei

concepeau educatia in mod individual, aplicabila fiilor de nobili. Chiar si Rousseau, cu ideile

lui care au premers revolutia franceza, se referea la educatia lui Emile, ca un “profesor de

curte”.

INTREBARI

In care dintre lucrarile sale fundamentale, Comenius se refera la fundamentarea

pedagogica a exercitiilor si jocurilor pe care le considera esentiale pentru procesul de

educatie al copiilor ?

Care era dictonul latin dupa care s-a orientat in activitatea sa pedagogica, J. Locke ?

La ce se refera principiul fundamental al conceptiei lui Rousseau si in care etapa din

procesul de educatie pe care-l preconiza educatia fizica avea rol predominant ?

9. Curentul filantropist Si reintroducerea educaTiei fizice In ScoalA: J. Basedow, C.

Salzman, J. Guts-Muts, G. Vieth, Pestalozzi

Ideile enciclopedistilor francezi s-au raspandit in intreaga Europa, dar avut un mare

rasunet deosebit in Germania, unde limba franceza si obiceiurile de viata ale francezilor s-au

bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la dispretul fata de limba germana, care era

considerata barbara.

In secolul al XVIII-lea, in Germania s-a produs o puternica miscare de lupta impotriva

tiraniei religioase. Biserica catolica germana redevenise o mare putere, care controla spiritual

Pagina 53 din 124

poporul german, cenzurand orice libertate de idei, persecutand autorii care cutezau sa-si

exprime pareri care nu erau in concordanta cu conceptiile religioase stricte.

Aceasta epoca de renastere numita in Germania "aufklarung" (iluminare) este

considerata la fel de importanta ca si Renasterea din sec. al XV-XVI-lea. Principiile noului

curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecaruia si emanciparea fata de biserica, iar

pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste. Cele mai reprezentative figuri ale

“aufklarungului” au fost: Leibnitz, Wolf, Kant si Herder.

Daca in Franta ideile enciclopedistilor si rationalistilor au avut mai ales o influenta

politica, contribuind la declansarea Revolutiei din 1789, in Germania, efectele iluminismului

autohton s-au manifestat mai ales in plan cultural si au avut o influenta puternica asupra a tot

ceea ce insemna la timpul respectiv educatia.

Pedagogii germani isi vor indrepta atentia si spre educatie fizica. Dupa ce umanistii au

incercat in lucrarile lor sa o readuca in atentia oamenilor, iar pedagogii secolelor urmatoare

au ridicat-o la rangul unei conceptii fundamenatale in educatia generala, pedagogii germani

de la sfarsitul sec. al XVIII-lea vor reusi sa o introduca in practica vietii scolare. Aceasta

reusita va deschide un nou capitol in evolutia istorica a educatiei fizice.

Dupa o lunga perioada de timp si multe obstacole, educatia fizica disparuta din scoala

dupa prabusirea lumii antice, se va intoarce din nou la scoala.

Ideile iluminismului german si-au gasit cea mai buna expresie in scoala filantropica,

dezvoltata in a doua jumatate a sec. la XVIII-lea, care a reunit si sintetizat toate curentele din

lumea intelectuala: rationalismul, utilitarismul, conceptiile lui Locke, cultivarea

sentimentelor, etc.

Pedagogii germani de la sfarsitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reusesc sa faca

marele pas de la conceptiile promovate de umanisti si iluministi inca din secolul al XVI-lea la

aplicarea in practica a ideii ca educatia fizica trebuie sa redevina o piatra de temelie a

educatiei scolare. Educatia fizica si-a gasit un loc central in preocuparile pedagogilor care

apartineau scolii filantropiste. Continuand opera inaintasilor lor, ei nu s-au multumit doar cu

exprimarea si sustinerea in scris a ideilor despre aceasta activitate, ci au introdus-o efectiv in

programele institutiilor scolare pe care le-au infiintat sau condus.

9.1. Intemeietorul scolii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790). Originar

din Hamburg, a studiat teologia, iar in anii 1750 este profesor la o Academie cavalereasca din

Danemarca, unde are ocazia sa cunoasca si sa pretuiasca virtutile exercitiilor cavaleresti.

Ideile sale pedagogice progresiste atrag atentia principelui din Anhalt, care ii ofera sansa de

infiinta o institutie de educatie in conformitate cu conceptiile sale. Astfel ia nastere in 1774,

Pagina 54 din 124

celebrul institut “Philantropinum” de la Dessau. Aceasta scoala va fi terenul de aplicare si

experimentare a pedagogiei filantropiste a lu Basedow, un adevarat laborator de experienta in

domeniul educatiei fizice, morale si intelectuale.

Basedow a dorit ca aceata scoala sa fie “intaia scoala normala pentru umanitate”, “o

scoala a iubirii de oameni si de cunostinte bune pentru invatatori, pentru bogati si saraci” El

si-a expus ideile pedagogice intr-un mare numar de lucrari. Lucrarea sa fundamentala este

“Tratatul elementar” aparuta in 1774, cuprinzand 4 volume.

Pedagogia lui Basedow este inspirata de ideile lui Locke, Comenius si mai ales

Rousseau. In conceptia sa educatia trebuie sa fie nationala si independenta de orice biserica,

dar cultura sentimentului patriotic trebuie facuta in afara de orice nationalitate. In opinia lui

Basedow, munca trebuie inlocuita cu placerea. Ca urmare a acestor doua caractecteristici ale

conceptiei pedagogice basedowiene: atractivitatea si utilitarismul, exercitiile fizice au ocupat

loc considerabil in planul de educatie al lui Basedow.

La Philantrophinum a fost introdusa o metoda prin care copiii invatau jucandu-se, iar

orele de invatatura alternau cu cele de joc. Exercitiul fizice trebuia sa aiba un dublu scop. Pe

de o parte sa fie instrumente ale imbunatatarii naturii umane, iar pe de alta parte sa fie mijloc

de educatie generala pentru viitorii cetateni. Ele erau imprumutate din vechea gimnastica

greceasca si din exercitiile cavaleresti, in asa fel incat sa satisfaca principiul utilitar. La

Dessau a fost introdus un pentatlon care cuprindea: alergari, sarituri, catarari, exercitii de

balans si de purtat. Acestora li se adaugau dansul, calaria, scrima, exercitii militare. O

inovatie a lui Basedow a fost introducerea pe timpul verii a vietii de tabara, in care elevii

locuiau in corturi, inotau, pescuiau, faceau canotaj etc.

Cea mai mare parte a ideilor pedagogice ale lui Basedow sunt inspirate de opera

pedagogica a lui J.J.Rousseau. Daca acesta poate fi considerat un reformator al procesului de

educatie in plan teoretic, cu siguranta, Basedow a fost reformatorul practic. Desi institutia pe

care a creat-o nu a avut o viata prea lunga, el fiind nevoit sa o paraseasca in urma unor

conflicte cu colaboratorii sai (conflicte datorate temperamentului sau navalnic si unor defecte

de caracter) ideile lui au fost preluate de numerosi pedagogi care au creat o adevarata scoala

filantropica, iar printre sustinatorii ideilor sale s-a numarat si filosoful Immanuel Kant.

9.2.Printre acestia a fost si Christian Salzman ( 1744-1811), pastor protestant, care a

lucrat pentru o scurta perioada la Dessau. Nemultumit de atmosfera de aici, a acceptat oferta

si sprijinul financiar la familiei domnitoare din Saxa Coburg Gotha si a infiintat o noua

institutie Philantropinum, in apropierea localitatii Schnefenthal, intr-un loc aparte, in mijlocul

naturii.

Pagina 55 din 124

Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar si cu o mare capacitate de munca si bun

organizator, Salzman s-a devotat acestei institutii si a facut din ea un model de scoala

moderna. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat intr-o deplina armonie a reusit sa

imprime institutiei un bun renume care i-a asigurat o foarte lunga functionare.

La fel ca si Rousseau (al carui adept a fost) Salzman si-a sintetizat ideile pedagogice

intr-un roman, intitulat dupa numele personajului principal, "Konrad Kiefer". Spre deosebire

de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de tarani, care frecventeaza scoala din satul natal.

Scopul educatiei in opinia lui Salzman era “sa formeze oameni sanatosi, si voiosi, inteligenti

si buni, pentru ca prin aceasta sa fie fericiti ei insisi si in stare sa colaboreze la prosperitatea

generala.”(Kiritescu, 1942)

Intre el si predecesorul lui ale carui conceptii si le-a insusit – Basedow, erau mari

deosebiri de personalitate: pe cat de plin de temeperament si ciudatenii era acesta, pe atat de

ponderat, simplu si modest era Salzman. Punand pe primul plan formarea personalitatii

elevilor, Salzman a acordat o atentie speciala personalitatii educatorului: acesta trebuia sa

caute in el insusi cauza greselilor elevilor sai. Cunoasterea de sine, conduita exemplara si

continua perfectionare a propriei personalitati este dupa Salzman, secretul educatiei.

Desi a fost preot, educatia fizica s-a bucurat de mare atentie in programele de educatie

de la Schephenthal. Elevii sai faceau numeroase excursii, practicau exercitiile fizice si

jocurile. In opinia lui, profesorul trebuia sa ia parte in mod activ la aceste jocuri: “Cine nu

stie sa se joace cu copiii si este destul de nepriceput ca sa creada ca acest amuzament este mai

prejos de demnitatea sa, nu trebuie sa se faca educator.” Kiritescu, 1942)

In curtea scolii de la Schephenthal erau amenajate spatii speciale si aparate pentru

practicarea exercitiilor fizice: barna de echilibru, santuri pentru sarituri, stalpi pentru catarari,

leagane pentru balans, etc. Pe langa aceste exercitii fizice in programul elevilor mai erau si

dansurile, muzica instrumentala si activitatile manuale.

Marele merit al scolii filantropiste este ca a demonstrat importanta educatiei fizice si a

readus-o in programul scolar pe o pozitie egala cu cea a educatiei intelectuale si morale.

9.3 Cel care a reusit intr-un mod stralucit sa concretizeze eforturile pedagogilor

filantropisti in domeniul educatiei fizice a fost Johan Gutsmuths (1759 - 1839). Cu studii de

teologie, filologie, geografie, matematica si fizica la Universitatea din Halle, datorita unui

concurs de imprejurari, devine profesor de gimnastica la scoala lui Salzmann. Angajarea lui

s-a dovedit foarte inspirata, Gutsmuths dedicandu-se cu mare devotament si seriozitate

acestui domeniu de activitate. Dupa opt ani de exercitare a profesiei si foarte mult sudiu al

unor predecesori, in anul 1793, publica cartea "GYMNASTIK FÜR DIE JUGEND"

Pagina 56 din 124

(Gimnastica pentru tineret), o lucrare de mare valoare care poate fi considerata prima carte de

specialitate din epoca moderna. Prin profunzimea gandirii, bogatia documentarii, justetea

observatiilor, claritatea expunerii, aceasta lucrare este nu numai prima carte moderna de

Educatie fizica, dar si cea care pune temeliile pedagogice ale educatiei fizice scolare. Cartea a

fost publicata in mai multe editii, mereu revizuite si completate si a fost tradusa in mai multe

limbi.

11.4. Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts, desfasurandu-si

activitatea practic in acelasi timp. Om de stiinta, cu o pregatire ce atingea eruditia, excelent

pedagog, a reusit sa contribuie fundamentarea stiintifica a educatiei fizice, desi nu a predat-o

niciodata ca profesor. Dupa studii de foarte serioase de drept, matematica si fizica la

Universitatile din Gotingen si Leipzig, din anul 1786 este profesor de matematica, apoi

director la scoala filantropista din Dessau. Bogata lui activitate stiintifica a fost surprinzator

completata cu o lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legatura cu preocuparile lui

obisnuite: “INCERCARE DE ENCICLOPEDIE A EXERCITIILOR FIZICE, o lucrare

fundamentala, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodata in educatie fizica.

In prima parte a lucrarii, autorul a descris bazandu-se pe o documentare foarte bogata,

exercitiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate popoarele lumii, incercand in

acelasi timp sa explice si procesul de evolutie al lor. In partea a doua, a sistematizat

exercitiile fizice dupa alte criterii decat cele ale lui Gutsmuts. Vieth utilizeaza pentru

sistematizare criterii anatomice si fiziologice, fiind primul autor care apeleaza la acestea. El

descrie structura corpului omenesc in legatura cu mecanica miscarilor, efectele de parghie ale

oaselor, etc. Toate exercitiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile unor pozitii

si a unor miscari sunt atat de bine realizate incat au ramas valabile pana in zilele noastre.

Cartea lui Vieth, scrisa pe baza unei documentari exceptionale, fundamentata stiintific

a completat in mod fericit opera lui Gutsmuths, cele doua lucrari realizand impreuna

fundamentarea stiintifica a activitatii de educatie fizica.

8.5. Alaturi de filantropisti germani, au fost si alti pedagogi care prin conceptiile si

realizarile lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat evolutia pozitiva a

procesului de dezvoltare a educatiei fizice, mai ales in mediul scolar, in aceasta perioada.

Printre acestia se detaseaza personalitatea elevetianului de origine italiana Pestalozzi (1746 -

1827). Mare admirator si adept al ideilor lui Rousseau, avand studii teologige si juridice,

dupa incercari nereusite in domeniul agriculturii, Pestalozzi a infiintat la ferma lui de la

Brugg un institut pentru educatia copiilor orfani sau de conditie foarte modesta. Marea forta a

Pagina 57 din 124

acestui om provenea mai ales din exceptionalele sale calitati morale: altruismul, bunatatea si

o imensa generozitate.

Opera sa pedagogica, scrisa in stilul unui roman popular LEONARD SI GERTRUDA

, a aparut in anul 1781 si s-a bucurat de un succes imens. La fel ca si ultima dintre scolile pe

care le-a infiintat si condus, cea de la Yverdon, o localitate de langa Neuchatel. Aceste ultime

realizari l-au consacrat ca o personalitate pedagogica de prim rang.

Conceptia pedagogica a lui Pestalozzi, porneste de la ideea Rousseau, conform careia

baza oricarei educatii este intuitia. Intuitia nu consta numai in perceptia exterioara a

senzatiilor, ci se aplica si in sfera constiintei, a sentimentelor si emotiilor. Cunoscator al

filozofiei platoniene, Pestalozzi promoveaza educatia fizica ca factor decisiv in formarea

armonioasa a personalitatii umane. In scolile pe care le-a infiintat sau condus, exercitiile

fizice numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau in primul rand articulatiilor.

Ele constau in flexii, extensii, rasuciri ale membrelor si trunchiului, se executau liber si erau

exersate intr-un mod frontal care angrena intreg colectivul de elevi.

Daca sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o apreciere

unanima, fiind considerat deschizator de drum in pedagogia moderna, nu acelasi lucru se

poate spune despre gimnastica scolara preconizata de el. Crititata pentru artificialitate si

caracterul ei mecanic, trebuie totusi apreciata pentru faptul ca in elaborarea sistemului de

exercitii fizice Pestalozzi a folosit cunostinte de anatomie si biomecanica, dand un caracter

stiintific contributiei sale la dezvoltarea acestui domeniu.

INTREBARI

Care a fost marele pas pe care l-au facut pedagogii germani de la sfarsitul secolului al

XVIII-lea, referitor la conceptiile despre locul educatiei fizice in procesul de educatie general

?

Cine a fost intemeietorul scolii filantropiste, cum s-a numit institutia pe care a fondat-

o si care au fost principalele trasaturi ale sistemului sau de educatie ?

Prin ce calitati s-a detasat C. Salzman in randurile pedagogilor filantropisti ?

Care sunt diferentele principale dintre cele doua lucrari de mare valoare din domeniul

educatiei fizica aparute in aceasta perioada ? Dar autorii lor prin ce se diferentiaza ?

Ce caracter aveau exercitiile fizice preconizate de Pestalozzi ?

Pagina 58 din 124

10. Sistemele naTionale de educaTie fizicA din secolele al XVIII-lea Si al XIX-lea:

sistemul francez, elveTian, german, danez, suedez SI englez

Scriitorii, filosofii, pedagogii secolelor al XVI-lea, XVII-lea si al XVIII-lea au reusit

sa readuca educatia fizica in preocuparile oamenilor de cultura si a celor de scoala.

Filantropistii au introdus educatia fizica in programul scolar, ca parte esentiala a educatiei

generale. La limita secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, se accentueaza caracterul concret al

activitatilor in domeniul educatiei fizice, iar realizarile unor personalitati din Franta,

Germania, Suedia sau Anglia se cristalizeaza sub forma unor advarate sisteme nationale de

educatie fizica.

Creatorii de sisteme de la sfirsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, au

reusit sa fundamenteze sisteme de educatie fizica complete, bazate pe conceptii pedagogice

generale, dar in acelasi timp adaptate la caracteristicile sociale, politice din tarilor lor si

subordonate unor scopuri clare. Datorita gradului de dezvoltare la care a ajuns gandirea

pedagogica in domeniul educatiei fizice in aceasta perioada si adaptarii ei la conditiile

specifice de viata din tara respectiva, sistemele de educatie fizica create in aceasta perioada

au avut o larga raspandire, au patruns in viata scolara, au fost durabile si au constituit o

caracteristica a educatiei fizice din acest secol. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost

preluate si de alte tari europene decat cele in care au aparut, influentand dezvoltarea activitatii

de educatie fizica pe plan european si chiar mondial, daca ne gandim ca toate sistemele

europene au patruns si pe continentul american prin intermediul emigrantilor. Secolul al XIX-

lea a fost marcat nu numai de aparitia si extinderea sistemelor de educatie fizica nationale, ci

si de lupta dintre ele. Din aceasta rivalitate a avut de castigat in principal activitatea de

educatie fizica care pe parcursul acestui secol se poate spune ca intrat definitiv in viata

omului modern, mai ales prin intermediul sistemului de educatie scolar si universitar,

devenind o componenta esentiala a procesului de dezvoltare normala si armonioasa a omului,

de pastrare a bunului cel mai de pret: sanatatea.

Fiecare dintre aceste sisteme nationale se leaga de numele unei personalitati, pedagog

de obicei, care si-a dedicat activitatea si energia adesea pe parcursul intregii vietii edificarii

unui sistem propriu de educatie fizica.

10.1. In Franta secolulului al XVIII-lea invatamantul avea un aspect haotic care se

datora lipsei de interes a regalitatii preocupata doar scolile destinate functionarilor si ofiterilor

Pagina 59 din 124

sai. Neglijenta statului fata problemele educatiei a dus la cresterea influentei congregatiilor

religioase, in special a iezuitilor care controlau intregul sistem de invatamant. Dupa

expulzarea acestora in 1762, in sistemul de invatamant s-a produs un adevarat gol.

Revolutia franceza prin fruntasii sai a incercat punerea invatamantului sub directul

control al statului, considerand ca scoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea

poporului. Ideile pedagogilor Revolutiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului in

care s-au derulat evenimentele in Franta. Preluarea puterii de catre Napoleon Bonaparte care

a preluat din ideile generoase ale enciclopedistilor numai pe acelea care-i serveau

fundamentarii conceptiei statului militar a redus scopul invatamantului public francez la acela

de a creste si educa soldati. In scolile din timpul sau, exercitiile fizice constau doar in marsuri

si manuiri ale armelor, elevii erau organizati in companii iar scoala devenise o adevarata

cazarma.

In acest context educational isi va desfasura activitatea cel care este considerat

creatorul primului sistem de educatie fizica francez colonelul spaniol Don Francesco Amoros

y Ondeano (1770-1848) care a reusit sa adauge la spiritul militarist al epocii o conceptie

superioara despre educatie.

Amoros s-a nascut la Valencia in Spania si s-a dedicat carierei militare. Bun

cunoscator al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educatie militara bazat pe

ideile acestuia. A avut ocazia sa-si puna in practica ideile progresiste despre educatie la

Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost infiintat in 1807 de catre regele Carol

al IV-lea al Spaniei pentru formarea inginerilor si ofiterilor, iar Amoros a fost numit la

conducerea lui. Pe langa aceasta functie, el s-a ocupat de educatia principelui mostenitorul al

tronului Spaniei si a detinut o serie de functii importante in stat: intendent al politiei, ministru

de interne, consilier de stat. In timpul campaniei lui Napoleon in Spania, s-a alaturat

francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prabusirea regimului napoleonian s-a

refugiat in Franta, iar in anul 1816 a obtinut naturalizarea ca cetatean francez, dedicandu-si

intreaga activitate noii sale patrii.

Activitatea sa principala a constat in raspandirea exercitiilor fizice pentru practicarea

carora a creat un sistem propriu. Om charismatic, intreprinzator, de mare inteligenta, bun

vorbitor a reusit sa creeze o miscare puternica in favoarea educatiei fizice. Teoretician si

practician in acelasi timp, a scris o multime de carti si brosuri care au fixat sistemul si

metodele sale, dar a si infiintat si condus o serie de institutii in care se preda gimnastica dupa

principiile sale.

Pagina 60 din 124

In 1817 a infiintat cu ajutorul unei subventii, “Institution Durdan” la Paris. Aspectul

caracteristic al acestui gimnaziu era dat de un portic inalt de peste 5 metri, sustinut de trei

stalpi verticali. Pe barna orizontala atarnau de sus atarnau prajini, franghii cu noduri, scari de

lemn etc. Pe langa portic erau alte instalatii si amenajari: santuri pentru sarit, catarge, bare,

scari oblice, etc.

Aparitiile in public, numeroasele conferinte determina oficialitatile sa-i incredinteze

misiunea de a infiinta Gimnaziul pentru sapeuri-pompieri si apoi Gimnaziul normal militar,

inaugurat in anul 1820. Aici isi desavarseau pregatirea fizica si militara dupa metoda lui

Amoros trupe de artilerie, geniu si garda regala. Pe langa acest gimnaziu s-a creat o sectie

scolara: “Gimnaziu civil normal” care era frecventat de elevii liceelor si gimnaziilor civile

din Paris.

Intre anii 1820-1832 Amoros desfasoara o activitate extraordinara atat ca director al

acestor institutii cat si ca propagandist: conferinte, demonstratii, manuale, carti. In 1817 apare

“Manual practic de exercitii corporale si jocuri” una dintre lucrarile lui fundamentale, apoi in

1821 “Prospectus”, in 1830 “ Manual de educatie gimnastica si morala”. Printre proiectele

sale ramase nerealizate au fost “Marea opera” un volum in care sa adune toate lucrarile sale si

un Gimnaziu normal de proportii grandioase pe care dorea sa-l numeasca “Palatul tineretii”.

Declinul lui Amoros a inceput dupa anul 1832, succesele sale determinand la inceput

invidia, apoi dusmania multora. Atacat, ironizat, i se reprosa autoritarismul, lacomia, risipa

fondurilor. In urma a numeroase atacuri Ministerul de razboi ii taie subventiile, iar in 1837

gimnaziul militar este inchis prin ordonanta regala. Moare sarac in anul 1848. Doar fostii sai

elevi ii mai pastreaza amintirea scriind la mormantul sau: “Amoros, fondator al gimnasticii in

Franta, mort cu regretul de nu fi facut mai mult pentru ea, din cauza obstacolelor care i s-au

pus.” (Encyclopedie des Sports, 1924)

Conceptiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de insusi Amoros, in manualele si

lucrarile sale. El defineste gimnastica drept: "stiinta rationala a miscarilor noastre, a

raporturilor lor cu simturile, cu inteligenta, cu sentimentele, cu moravurile noastre si cu

dezvoltarea tuturor facultatilor noastre. Gimnastica imbratiseaza practica tuturor exercitiilor

ce tind a face pe om mai curajos, mai intreprinzator, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai

mladios, mai sensibil, mai puternic, mai sprinten, si care ne ajuta sa infrangem toate

dificultatile si sa triumfam impotriva tuturor primejdiilor si a tuturor piedicilor, de a fi

capabili sa servim patria si umanitatea". Encyclopedie des Sports, 1924

Amoros a pus primul care a intuit ceea ce psihologia moderna numeste “imagini

kineztezice”, adica senzatiile despre miscarea propriului corp. La baza didacticii amorosiene

Pagina 61 din 124

sta intuitia, care porneste de la asocierea a cat mai multe senzatii: auditive, vizuale, tactile.

Asocierea exercitiilor cu muzica este un element important al metodei sale prin asocierea

miscarilor cu ritmul pe care il ofera muzica. La valoarea psiho-pedagogica a exercitiilor

Amoros adauga necesitatea ca exercitiile fizice sa aiba si un caracter utilitar.

Gimnastica lui Amoros are la baza in ceea ce priveste alegerea, sistematizarea, si

executarea exercitiilor sale criterii stiintifice care se fundamenteaza pe cunostinte de

anatomia si fiziologie, mecanica miscarilor si examenul fizic si moral ale elevilor. El are

marele merit de a fi primul care a individualizat educatia motrica tinand cont de constitutia

fizica si de personalitatea elevului, alcatuind un adevarat dosar pentru fiecare pentru fiecare

elev, care cuprindea o multime de date si masuratori somatice, precum si de predispozitii

pentru anumite exercitii. Amoros alegea si recomanda fiecarui elev exercitiile care le

considera potrivite.

Lectiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, cautand sa realizeze toate

scopurile sistemului sau. La inceputul orei, incolonati, elevii intrau in sala, condusi de

profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi si vesta simpla. Dupa inspectie,

elevii executau pe muzica exercitii elementare si marsuri. Partea a doua a lectiei se desfasura

in aer liber si consta in alergari si exercitii de lupte. A treia parte era dedicata asimilarii unor

cunostinte teoretice. Se desfasura in sala de fiziologie pe ai caror pereti se gaseau o serie de

planse, tablouri, statistici, maxime morale. A patra parte se desfasura din nou afara, constand

in exercitii de aplicatie. In fine, ultima parte a lectiei era gazduita din nou de sala de

fiziologie: aici se analiza lectia si se atribuiau calificativele si recompense morale celor care

s-au distins.

Importanta operei lui Amoros este considerabila. El a valorificat la un nivel superior

conceptii inaintasilor Locke, Rousseau, Diderot si mai ales Pestalozzi, iar in propriile

conceptii au deschis drumul pentru modernizarea si fundamentarea stiintifica a activitatii de

educatie fizica. Foarte multe dintre aparatele de gimnastica folosite si astazi au fost inventate

de Amoros. Criticile care au fost aduse sistemului sau au vizat mai ales aspecte legate de

tehnica execitiilor, reprosandu-i-se atentia exagerata acordata exercitiilor acrobatice, in

special cele executate cu partea superioara a corpului.

10.2. Elvetia - Fara sa se ridice la inaltimea de spirit a lui Amoros, al carui adept dar

si rival a fost, elvetianul Henri Clias (1782-1854) a avut si el o contributie importanta la

progresul educatiei fizice din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Nascut la Boston, fiu al

unui emigrant elevetian, a studiat in Olanda, iar in anul 1810 ajunge in Elvetia unde isi

desfasoara activitatea ca maestru de gimnastica la diverse institutii si apoi in cadrul armatei.

Pagina 62 din 124

In anul 1816, publica cartea “Bazele gimnasticii”, ulterior tradusa in franceza si italiana. Un

an mai tarziu, pleaca in Franta dornic sa se faca cunoscut, dar aici Amoros este in plina

ascensiune, asa ca nu are prea mare succes.

In anul 1819 publica o noua lucrare “Tratat de gimnastica elementara”. Trece in

Anglia si timp de 6 ani se ocupa cu pregatirea fizica a militarilor englezi, ajungand sa aiba in

anul 1823 in jur de 1400 de elevi. Pe linga educatia fizica militara, incepe sa fie preocupat de

gimnastica pentru femei, publicand si o lucrare in acest domeniu, numita “Calistenia”. Se

reintoarce in Elvetia, unde preda gimnastica la o serie de institutii scolare si in armata, iar

sfera lui de preocupari se extinde si in domeniul gimnasticii pentru copiii de varsta foarte

mica (sugari) si gimnastica medicala.

Dupa catva timp pleaca din nou in Franta, reusind de aceasta data sa se faca remarcat

si chiar sa-l detroneze pe Amoros, aflat in declin de popularitate, primind o serie din functiile

oficiale ale acestuia.

Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria si sistematizarea

exercitiilor sale fiind inspirata in mare parte din principiile lui Gutsmuts, iar aparatele si

tehnica de executie sunt preluate de la Amoros, pe care desi l-a contestat, l-a copiat in cea

mai mare parte. Marele sau merit ramane faptul ca a pus bazele gimnasticii pentru copiii

foarte mici si a contribuit la dezvoltarea gimnasticii feminine.

10.3. Germania - La sfarsitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de

Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliti ai noii puteri. Din

dorinta unor personalitati animate de gandul recastigarii independentei si a realizarii unitatii

nationale se naste ideea de a intari poporul prin educatie fizica. O educatie fizica care la

randul ei sa stea la baza educarii caracterului in asa fel incat sa fie formati soldati puternici,

curajosi si devotati. Se poate spune ca in Germania, interesul pentru educatia fizica a

populatiei a fost determinata de necesitati de ordin politic si militar.

Cel care a creat sistemul de educatie fizica german a fost Friedrich Ludwig Jahn

(1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (parintele gimnasticii).

Jahn s-a nascut ca fiu al unui predicator in localitatea Lanz, care se gasea in

apropierea a trei state germane: Prusia, Hanovra, Meklenburg. Desi tatal sau dorea pentru el o

cariera ecleziastica, Jahn a preferat inca din copilarie si adolescenta viata in aer liber.

Personalitate puternica si plina de energie, dar indisciplinat a fost in permanent conflict cu

profesorii si colegii sai. Din acest motiv a fost nevoit sa schimbe mai multe scoli. A calatorit

mult, ajungand in contact cu o multime de oameni din cele mai diferite clase sociale. A

frecventat Universitatile din Halle, Iena si Grunwald, studiind teologia, filosofia si istoria,

Pagina 63 din 124

fara sa reuseasca insa sa finalizeze nici unul dintre cursurile incepute. La 25 de ani calatoreste

singur, pe jos colindand orasele si satele din Germania de nord, traind chiar pentru catva timp

ca pustnic intr-o pestera aflata la marginea localitatii Salle. Este perioada in care se

cristalizeaza vocatia sa consacrata redesteptarii poporului, a intaririi tineretului prin practica

exercitiilor fizice. Sentimentele sale patriotice sunt evidente, dar in spatele lor stau cele de ura

profunda impotriva francezilor, pe care ii socotea raspunzatori pentru toate relele care

macinau natia germana. In anul 1806 se inroleaza in armata prusaca si are nesansa sa

participe la finalul dezastruos al luptei de la Iena. Aceasta experienta il va marca pentru

intreaga viata.

In anul 1810 se stabileste la Berlin si incepe sa lucreze ca profesor la gimnaziul

“Grauen Kloster” si la Institutul “Plamman”. Ambele institutii fiind organizate pe principii

pestalozziene, exercitiile fizice erau prezente in programul lor educativ. Are ideea de a scoate

elevii din cadrul traditional al scolii, ducandu-se cu ei in afara orasului, la camp sau in padure

pentru lectiile de gimnastica.

Impreuna cu un grup de ofiteri infiinteaza "Deutscher Bund" (Liga Germana) si cu

ajutorul catorva adepti devotati incepe activitatea de pregatire a tineretului. In anul 1811

organizeaza linga Berlin, primul Turnplatz, un teren de exercitii fizice, cu aparate si instalatii

variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanti ai exercitiilor fizice. Un an mai tarziu, un

nou "turnplatz" este amenajat, pentru a face fata numarului mare de amatori.

Scopul sistemului sau se preciza din ce in ce mai bine: intarirea tineretului in vederea

razboiului de eliberare. In paralel cu activitatea sa in domeniul educatiei fizice, Jahn ducea si

o intensa activitate publicistica care avea acelasi scop.

La izbucnirea razboiului de eliberare, in anul 1813, Jahn se inroleaza impreuna cu

“turnerii” sai ca voluntari, formand un batalion. In perioada cat Jahn a fost inrolat,

turnplatzurile si-au continuat activitatea, conduse de un discipol al sau: Eiselen. Numarul

practicantilor gimnasticii dupa sistemul lui Jahn a continuat sa creasca si in lipsa lui,

ajungand la peste 1000 in anul 1816.

In anul 1816 intors din razboi Jahn publica cartea sa fundamentala: “Die Deutsche

Turnkunst”, continuandu-si si activitatea de fervent propagandist si organizator. Datorita

activitatii sale si a colaboratorilor sai, precum si atmosferei de entuziasm care stapanea

Germania dupa succesul din razboiul de eliberare, gimnastica lui devenea din ce in ce mai

populara: terenurile de exercitii apareau la marginea a tot mai numeroase orase. Asociatiile

studentesti s-au alaturat si ele acestei miscari.

Pagina 64 din 124

Reactiile adverse la marele succes al sistemului nu au intarziat insa sa apara: acest

sistem se baza prea mult pe conceptii politice, astfel ca era normal sa dea nastere la

animozitati si riposte. Lupta nationala a avut ca lozinca si realizarea unitatii nationale, dorinta

care nu se realizase insa spre marea dezamagire a patriotilor inflacarati, in randul carora erau

si adeptii lui Jahn. Intransigenta lor se manifesta insa cu accente extremiste pentru o societate

obosita de razboaie si nationalism. Asociatiile de gimnastica incep sa fie considerate nucleul

tendintelor politice extremiste, periculoase pentru ordinea in stat.

Sistemul de gimnastica a lui Jahn era un sistem popular care se adresa tuturor

categoriilor populatiei, dar care se infiltrase si in sistemul german de invatamant, cu

adaptarile de rigoare. Pedagogii timpului s-au impartit in doua grupuri: unul care era de acord

cu virtutile educative ale sistemului, altii care-i contestau aceste calitati. In urma unor dispute

aprinse in 1819 prin ordin al ministerului instructiei, gimnastica devine disciplina scolara, dar

"turnlatzurile" populare sunt inlocuite cu cele amenajate pe linga scoli.

Un incident politic determina insa luarea unor masuri radicale impotriva adeptilor lui

Jahn si a sistemului sau: in anul 1819 la Manheim, un student (cunoscut ca adept al lui Jahn),

il ucide pe consulul rus. Ca urmare, prin decret regal activitatea de gimnastica este interzisa,

iar Jahn insusi este condamnat pentru tradare si conspiratie. Timp de 20 de ani el va trai sub

supravegherea politiei, fiind reabilitat abia in anul 1840 de catre regele Wilhem al IV-lea,

proaspat urcat pe tron. Dupa incercari nereusite de a reintra in viata publica, marcate de un

ton nationalist exasperant, Jahn moare in anul 1852. Posteritatea i-a consacrat un adevarat

cult, fiind socotit unul dintre cei mai mari fii ai Germaniei.

Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate in cartea sa “Die deutsche turkunst”

aparuta in anul 1819. Cartea a fost primita cu mare entuziasm si este considerata pana astazi,

un monument al culturii germane, fiind formata din patru parti: terminologia, exercitiile,

jocurile, metodica.

Terminologia lui Jahn este pur germana (el considerand gimnastica o arta germana),

toate vechile denumiri care proveneau din limbile clasice (greaca sau latina) fiind inlocuite cu

termeni germani sau socotiti de el ca de origine germana. Astfel vechiul “gymnastic” este

inlocuit cu “turnkunst” pe care Jahn in considera de origine germanica in mod gresit, el

provenind din latinul “tornare” care la randul sau isi are originea in limba greaca si inseamna

cerc. (Kiritescu, 1942)

Exercitiile gimnastice ocupa locul cel mai important in cartea lui Jahn: ele sunt

ordonate sistematic dupa forma si natura, insotite de descrieri clare si reguli de executare.

Materialul este cules din vechile carti ale antichitatii si din lucrarile predecesorilor sai,

Pagina 65 din 124

Gutsmuts si Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originala o constituie exercitiile de

suspensie si cu sprijinul bratelor, pentru care a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui

Jahn este in mare parte o gimnastica la aparate.

Turnplatzul avea in mijloc un foisor de lemn, o schelarie care servea la exercitiile de

agatare si urcare. In jur se gaseau tot felul de aparate si accesorii: calul pentru voltije, grinda

oscilanta, paralelele, prajini, franghii, bete sau sulite pentru aruncari. Terenul din jur era

amenajat cu santuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la marginea localitatilor, pe

preferinta langa paduri si erau considerate institutii publice. Participantii care proveneau din

toate categoriile sociale ale comunitatii: elevi de liceu, studenti, profesori, militari, burghezi,

se intruneau odata pe saptamana.

Daca turnplatzul deservea o scoala publica, trebuia sa se gaseasca in imediata ei

vecinatate. Echipamentul era simplu si uniform pentru toti participantii tocmai pentru a

realiza si in acest mod omogenizarea si egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese in asa

fel incat sa aiba o influenta benefica asupra sanatatii fizice si spirituale dar sa si contribuie la

formarea spiritului de echipa. Jahn acorda o atentie foarte mare personalitatii profesorului si

conducatorului de turnplatz: acestia trebuie sa aiba pe langa calitati personale si o deosebita

pregatire tehnica, capacitatea de a intelege tinerii.

Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morala prin care s-a

dorit realizarea unei educatii nationale si populare pur germane. A avut un caracter popular,

accentul fiind pus nu pe scoala ci pe institutiile populare de gimnastica. Criticile care au fost

aduse sistemului se refereau la exagerarile in privinta nationalismului, la respingerea a tot ce

nu era german. Francezii l-au criticat pentru ca a subordonat interesul pedagogic, unui scop

politic si pentru ca il considerau prea mecanic si rigid. Ceea ce insa a ramas meritul de

necontestat al lui Jahn, intelegerea faptului ca exercitiile fizice sunt necesare pentru

dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si pentru antrenarea adultilor si ca aceste exercitii sunt

mai eficiente daca sunt exersate in aer liber, in diferite conditii climatice. De asemenea Jahn a

deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind considerat precursorul “turismului”, activitate

atat de draga germanilor.

10.4.Crearea unei scoli de educatie fizica in Danemarca este legata de numele lui

Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, desi a facut studii de teologie, ajunge datorita

contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului Gutsmuths, sa aiba

revelatia importantei pe care exercitiile fizice o pot avea in viata si dezvoltarea oamenilor.

La catva timp dupa ce a devenit un practicant serios al exercitiilor fizice, in anul 1798,

se angajeaza profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an mai tarziu

Pagina 66 din 124

infiinteazeaza o "Societate gimnastica" care avea ca scop raspandirea si dezvoltarea practicii

exercitiilor fizice. Asociatia s-a bucurat de mare succes, fapt care l-a determinat un an mai

tarziu, sa infiinteze un institut particular, primul din Europa, care avea ca scop exclusiv

promovarea educatiei fizice. si pregatirea unor instructori calificati in acest domeniu. Datorita

activitatii sale care a inceput sa se bucure de atentia si respectul cercurilor care conduceau

Danemarca, in anul 1802 gimnastica este introdusa in programul Scolii militare. Nachtegall

este numit profesor la aceasta scoala, apoi din anul 1804 devine profesor de gimnastica la

Universitate. Odata cu infiintarea “Institutului pentru gimnastica militara” este numit director

al acestei institutii, careia i se va dedica in continuare.

Chiar daca in planul contributiei teoretice Nachtegall nu a scris lucrari de mare

valoare, manualele lui cuprinzand instructiuni si regulamente pentru profesori, elevi si armata

au avut importanta lor. A acordat o atentie speciala inotului, caruia i-a dedicat un manual si a

infiintat o societate sportiva. In anul 1819, inotul a fost introdus ca exercitiu obligatoriu in

armata. ( Kiritescu, 1942)

Mult mai valoroasa a fost insa contributia sa in plan practic, pentru ca datorita

eforturilor sale in directia promovarii educatiei fizice in randul populatiei scolare, in anul

1828, prin decret regal, gimnastica este introdusa in toate scolile daneze. Astfel, Danemarca a

fost prima tara din Europa in care educatia fizica era prezenta in mod organizat in intreg

sistemul de invatamant si in armata. Pentru asigurarea cadrelor specializate care sa asigure

instruirea, activitatea lui Nachtegall s-a concretizat in infiintarea unei sectii specializate in

acest scop la Institutul militar, punand astfel bazele invatamantului superior de educatie fizica

din Europa.

10.5. In Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall,

edificand unul dinte cele mai complete sisteme de educatie fizica a fost elevul sau Per

Henring Ling (1776-1839).

Ling s-a nascut in Suedia, la Ljunga in 1776, intr-o familie suedeza traditionala. A

avut o copilarie aspra si o tinerete aventuroasa, in care a calatorit mult atat in Suedia, cat si in

alte tari europene: Franta, Germania, Danemarca. A inceput o cariera militara, pe care a

abandonat-o in favoarea marii lui pasiuni: literatura si in special poezia. Se stie despre el ca a

a facut studii universitare la Lund si Upsala, dar nu se stie cu exactitate ce anume a studiat,

nici daca a finalizat aceste studii. Perioada dintre anii 1799 si 1804 si-o petrece la Copenhaga,

unde dupa ce incepe sa practice scrima si se vindeca astfel de un inceput de paralizie al

bratului drept, frecventeaza asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a multumit cu simpla

practicare a exercitiilor fizice preluate din lucrarile lui Gutsmuths si Vieth, ci a inceput sa

Pagina 67 din 124

studieze la modul cel mai serios acest domeniu, in paralel cu studiile de literatura, filozofie si

istorie pe care le urma la Universitatea din Copenhaga.

Cei cinci ani petrecuti in capitala Danemarcei au fost esentiali pentru formarea lui ca

viitor om de cultura, pentru ambele domenii in care s-a remarcat: literatura si educatia fizica.

Sub influenta curentului neeoumanist, care era in voga in acei ani, a devenit adeptul

dezvoltarii armonioase a omului dupa idealul conceptiei elene. Acest ideal il va transfera ca

scop si gimnasticii suedeze, pe care a creat-o mai tarziu, imbogatindu-l in acelasi timp cu

idealurile vechilor popoare scandinave.

Intors in Suedia in anul 1804, si-a inceput activitatea in domeniul educatiei fizice ca

profesor de scrima la Universitatea din Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez

Nachtegall, in paralel cu aceasta activitate a infiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi

moderne pentru studenti. Lectiile cu studentii care-i frecventeaza cursurile ii releva lipsa unei

fundamentari stiintificea in predarea exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna,

Ling incepe sa studieze cu multa seriozitate anatomia, fiziologia si biomecanica.

Cunostintele din acest acest domeniu se adauga la conceptiile sale deja formate sub

influenta lucrarilor studiate pana atunci din operele lui Rousseau, Pestalozzi, Gutsmuths,

Vieth si lectiile practice efectuate dupa metodele lui Nachtegall. Pe masura ce cunostintele

teoretice se acumulau, Ling le aplica in lectiile sale. Astfel, a inceput sa se contureze sistemul

sau propriu de educatie fizica, cunoscut ca gimnastica suedeza.

In anul 1811, stimulat de realizarile sale care i-au adus aprecieri si elogii, a incercat

infiintarea unui institut model de educatie fizica la Stockholm. Desi proiectul sau nu s-a

bucurat de sprijinul autoritatilor, nu se descurajat. Perseverent si ambitios, in anul 1813, Ling

ajunge sa fie numit profesor de scrima la Academia regala din Karlsburg. Un an mai tarziu,

isi realizeaza visul, fiind autorizat sa infiinteze si sa conduca Institutul Regal de Gimnastica

din Stockhlom.

Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin intreaga sa activitate sa contribuie

la regenerarea morala si fizica a poporului sau, sa redea suedezilor vigoarea, sanatatea si

increderea in sine, iar educatia fizica era in conceptia sa cel mai potrivit mijloc de realizarea a

acestor scopuri. In ciuda unei sanatati destul de precare, si-a desfasurat cu multa daruire

activitatea pana la sfarsitul vietii. A avut bucuria, ca inainte de a stinge din viata la 63 de ani,

munca sa-i fie recunscuta si prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.

Desi era bine fundamentat stiintific si a fost experimentat in mod practic pe durata a

multi ani, sistemul sau nu a fost publicat in timpul vietii sale, ci la un an dupa moartea sa, in

1840 intr-o lucrare cu titlul "Principii generale ale gimnasticii". Forma si continutul definitiv

Pagina 68 din 124

al operei sale a fost realizata dupa citiva ani de catre fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut

misiunea de a sistematiza gimnastica pedagogica suedeza, reusind sa redea intr-o forma

completa intreaga conceptie caracteristica lui P.H.Ling.

Lucrarea poarta denumirea "Fundamentele generale ale gimnasticii" si este formata

din sase parti:

prima parte se refera la legile organismului omenesc;

a doua parte se ocupa de principiile fundamentale ale Pedagogiei;

partile a treia, a patra si a cincea au ca obiect principiile gimnasticii militare, medicale

si estetice;

partea a sasea contine cunostinte despre elementele si mijloacele gimnasticii.

Principiile generale ale sistemului suedez se refereau mai ales la modul in care erau

alese exercitiile fizice. Cel mai important era principiul dezvoltarii armonioase, care preciza

ca exercitiile trebuie alese in asa fel incat sa dezvolte armonios toate segmentele si grupele

musculare ale corpului, iar exersarea sa fie simetrica. Apoi, este necesar ca exercitiile sa

foloseasca miscari naturale si sa fie verificate in practica ca avand o contributie reala asupra

dezvoltarii normale sau corectarii unor deficiente. Principiul gradarii exercitiilor, semnifica

respectarea intrarii progresive in efort, a trecerii treptate de la un exercitiu usor la unul mai

greu, de la unul mai simplu la altul complex, evitandu-se accidentele si aparitia prea devreme

a oboselii. In fine, principiul preciziei miscarilor se referea la stabilirea modului de

desfasurare, de la inceput pina la terminarea exercitiului, toate miscarile din gimnastica

suedeza fiind formate din trei parti distincte: pozitia initiala, miscarea propriu-zisa si

atitudinea finala.

Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:

Gimnastica pedagogica sau educativa, avea ca scop pastrarea sanatatii, dezvoltarea

normala a organismului si a unor calitati de morale. Se adresa tuturor persoanelor indiferent

de virsta, sex sau ocupatie si se compunea din:

exercitii de ordine si mers;

exercitii de gimnastica propriu-zise, impartite la randul lor in trei categorii:

miscari pregatitoare;

miscari fundamentale(pentru muschii dorsali, abdominali si laterali); exercitii de

respiratie; exercitii de echilibru; extensia coloanei vertebrale; exercitii de suspensie si

sarituri)

miscari de aplicatie, cu si fara arme;

Pagina 69 din 124

jocurile, apreciate pentru contributia lor la dezvoltarea fizica, intelectuala si morala,

contestate pentru ca puteau genera conflicte.

Gimnastica militara se baza pe gimnastica pedagogica cuprinzand pe langa celelalte

exercitii practicarea scrimei si a tirului, precum si folosirea unor arme in scopul dezvoltarii

capacitatii de lupta si a invingerii adversarului.

Gimnastica medicala si ortopedica bazata tot pe gimanastica pedagogica, avea ca scop

combaterea unui mare numar de afectiuni printre care cel musculare, ale articulatiilor,

organelor abdominale, circulatorii sau ale aparatului respirator, deviatii ale coloanei

vertebrale, etc. Era completatata prin masaj, pentru care se indicau urmatoarele manevre:

netezirile, frictiunile, framantatul si tapotamentul.

Gimnastica estetica, era recomandata pentru dezvoltarea proportionala a corpului si

formarea unei tinute corecte, fiind completata cu miscari de dans.

In conceptia lui Ling, exercitiile erau sistematizate pe criteriul utilitatii lor. Pentru

fiecare miscare se stabilea dinainte nivelul efortului. La inceput se executau exercitii simple

si accesibile care sa permita exersarea analitica, urmand apoi ca ele sa fie combinate, gradul

de dificultate si complexitate crescand progresiv. Exercitiile fizice din sistemul suedez se

adresau fara restrictie si persoanelor de sex feminin.

Ca tehnica, exercitiile puteau fi executate liber sau la aparate si cu diferite obiecte.

Dintre acestea erau considerate indispensabile: bancile, scarile fixe, calul de gimnastica si

lada, bastoanele, corzile etc.

Sistemul de gimnastica pe care l-a edificat Ling, continuat si dezvoltat de urmasii sai,

a starnit multe comentarii si aprecieri la vremea aparitiei sale si in deceniile urmatoare. Fara

discutie, acest sistem s-a remarcat prin caracterul sau stiintific si mai ales prin atentia

acordata influentarii deliberate a marilor functiuni ale organismului si in special a respiratiei.

Gimnastica suedeza a fost conceputa in asa fel incat sa fie accesibila oricarei persoane,

indiferent de sex, varsta sau pregatire anterioara, caracteristica care i-a conferit un rol social

si caracterul de gimnastica "universala".

Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de catre francezi si germani

au vizat caracterul ei adesea artificial, creat de folosirea unor exercitii fragmentate, rigide si

uneori statice care descurajau orice impuls de creativitate din partea executantilor si la limitau

acestora bucuria miscarii libere.

In ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la fundamentarea stiintifica

a domeniului educatiei fizice, iar prin caracteristicile sale a determinat promovarea practicarii

Pagina 70 din 124

motivate si constiente a exercitiului fizic de un numar foarte mare de persoane din Suedia si

din alte tari europene care l-au preluat introducandu-l si in sistemul scolar.

10.6.Anglia - Secolul al XIX-lea gaseste societatea engleza intr-un stadiu avansat al

schimbarilor economice si politice, dar traditionalista si conservatoare in ceea ce priveste

sistemul de educatie. Scolile publice, dar mai ales institutiile traditionale ale vechii nobilimi,

(Colegiile de la Eton, Harow si Rugby fiind cele mai reprezentative), isi pastrau modul de

organizare si principiile pedagogice neschimbate, deja de cateva secole. Idealul educational

promovat de Locke, "gentlemenul perfect (sau complet), perfectionat apoi de Daniel Defoe in

"Robinson Crusoe" prin adaugarea unor trasaturi caracteristice deschizatorului de drumuri,

intreprinzator si neinfricat , se putea atinge numai prin integrarea in educatie a practicii

constante a exercitiilor fizice. De aceea, in scolile engleze 2-3 dupa amieze pe saptamana

erau dedicate acestor activitati. Se practicau exercitii fizice si jocuri traditional englezesti:

tenisul, canotajul, crichetul.

Celebra afirmatie a Ducelui de Wellington: "Batalia de la Waterloo a fost castigata pe

cimpurile de joc de la Eton “, subliniaza ca educatia fizica era considerata un factor important

in formarea tinerilor englezi.

Dar problemele sistemului englez de educatie din aceasta perioada erau altele:

mentinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale si tocmai din acest motiv,

ineficiente. Se practica in scoli acel sistem de sobordonare a copiilor din clasele mai mici de

catre elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul de instruire era mediocru, elevii obisnuiau

sa bea, sa joace carti, totul denotand a decadere din punct de vedere moral si nu numai a

tarditionalului sistem englez de educatie.

Doi oameni de cultura s-au implicat in mod deosebit in stoparea acestui proces:

Charles Kigsley si Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele specifice.

Kingsley, preot si romancier, a scris romane cu caracter moral in care critica viciile

timpului si prezenta cititorilor sai eroi plini de calitati doesebite, dintre care nu lipseau cele

fizice. De altfel, Kingsley a promovat in lucrarile sale exercitiile fizice pe care le considera

cel mai bun remediu impotriva obiceiurilor nesanatoase ale tineretului. Sistemul promovat de

el a si fost denumit "muscular christians" (crestinism muscular). (Kiritescu, 1942)

Thomas Arnold (1795-1842), de formatie preot, cu studii de istorie, geografie,

filosofie la Universitatea din Oxford, a fost mai ales un educator prin vocatie. A reusit prin

mijloace specifice activitatii didactice sa reformeze sistemul englez de educatie, folosind intr-

o maniera personala exercitiile fizice si mai ales activitatile cu caracter sportiv pentru a forma

Pagina 71 din 124

personalitatea tinerilor in spiritul "fair-play-ului", concept moral relativ nou, cu radacinile in

vechiul cod al cavalerismului medieval.

Dupa hirotonisire, in perioada 1818-1829 Arnold isi exerseaza talentul pedagogic,

ocupandu-se de educatia unor copii in pensiunea sa deschisa in localitatea Laneham, langa

Oxford.

In anul 1929, ocupa prin concurs postul de director (head-master) al faimosului

Colegiu din Rugby. A reusit sa adapteze vechile idealuri educationale la noile realitati si sa

creeze noul tip al "gentlemenului crestin". A realizat acest lucru, nerenuntand la traditiile

valoroase ale scolii engleze, adica educatia clasica, pe care a completat-o cu mai multe

cunostinte de matematica, literatura engleza si franceza si pastrat practica exercitiilor fizice.

A acordat insa o atentie sporita educatiei morale, pe care a incercat sa o realizeze nu numai

prin mijloace religioase, ci mai ales prin exemplul sau personal si printr-o apropiere foarte

stransa de elevii sai.

Spre deosebire de alti pedagogi creatori sau reformatori, Arnold nu a scris nici o carte

de pedagogie sau despre educatie. De fapt, nici nu avea, formal vorbind, pregatirea necesara.

Activitatea lui a fost eminamente practica, iar sistemul sau s-a format in timp, pe parcursul

anilor petrecuti de el la conducerea Colegiului din Rugby. Originalitatea metodelor sale au

constat de fapt in ceea ce statea la baza intregii lui implicari in activitatea fizica pe care o

desfasurau elevii sai conform programului scolar, si anume faptul de a fi folosit sportul ca

mijloc de educatie. Obisnuinta de a practica jocurile sportive, de a se intrece in competitii, de

a se organiza in echipe si de a participa la competitii au fost metodele prin care Arnold isi

pregatea elevii pentru viata, ajutandu-i sa se poata conduce pe ei insisi, sa invete ce inseamna

solidaritatea, spiritul de echipa, initiativa, dar si ordonea si disciplina. Trecand peste

conservatorismul obisnuit si izolarea caracteristica a scolilor englezesti, Arnold a stimulat

tineretul studios englez sa se organizeze in asociatii sportive, pe care sa si le administreze

singuri, sa organizeze competitii scolare si studentesti.

Disciplinele sportive cele mai raspandite erau cele atletice (alergarea, sariturile),

boxul, canotajul, criketul, tenisul si mai ales fotbalul, dar si fratele mai tanar al acestui joc,

rugby-ul.

Educatia de tip sportiv s-a raspandit destul de repede in Anglia. Dupa ce la Colegiul

din Rugby s-a incetatenit sistemul promovat de Arnold, au urmat celelalte insitutii scolare de

mare traditie, care au inceput sa se organizeze din punct de vedre sportiv prin infiintarea unor

cluburi si asociatii sportive proprii. De fapt curentul miscarii sportive a cuprins intreaga

societate engleza.

Pagina 72 din 124

Cronologic, primul Club Atletic s-a infiintat in anul 1850 la Universitatea din Oxford,

urmata al cativa ani de Universiatea din Cambridge. In jurul acestei universitati se realizeaza

si prima "federalizare" prin asocierea a unui numar de 17 colegii. In anul 1855 are loc prima

Adunare generala interscolara, iar in anul 1864 prima dintre faimoasele intalniri atletice

dintre Oxford si Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele intreceri nautice pe Tamisa

dintre echipajele celor doua universitati in anul 1861. In anul 1866, la Londra se infiinteaza

Clubul Atletic de Amatori, destinat practicarii si organizarii de competitii atletice, care

editeaza si un ziar propriu, "The Athlet".

In acest fel, pornind de la conceptia lui Arnold, despre importanta si valoarea

sportului ca metoda de educatie, in Anglia se dezvolta sportul ca activitate organizata, iar de

aici, ideea de sport, competitie, antrenament se raspandeste in Europa, in lumea anglo-saxona

(Australia, America etc.) si apoi in intreaga lume.

INTREBARI

In ce perioada si in care dintre tarile europene se fundamenteaza primele sisteme

nationale de educatie fizica ?

In ce a constat in principal activitatea lui Amoros ? Cum dfineste el gimnastica ?

Care sunt meritele lui H.Clias ?

Carui scop se subordonau conceptiile si continutul sistemului german de educatie

fizica ? De ce a fost interzisa activitatea in "turnplatzuri" ?

In ce a constat contributia lui F. Nachtegall al dezvoltarea educatiei fizice din

Danemarca ?

Pe baza caror cunostinte si-a fundamentat Ling, propriul sistem de gimnastica ? Cum

a dobandit acest sistem un caracte stiintific ?

Care erau principiile fundamentale dupa care erau selectionate exercitiile in sistemul

suedez?

Pentru care aspecte a fost criticat acest sistem ?

Ce caracter a avut contributia lui T. Arnold la fundamentarea unui sistem englez de

educatie fizica ?

Pagina 73 din 124

11. Restaurarea Jocurilor Olimpice Moderne

Istoricul miScArii olimpice.

11.1. A doua parte a secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o accentuata

dezvoltare a sportului. La inceput in Anglia, tara in care s-a cristalizat ca activitate de sine

statatoare, cu conceptii proprie si scopuri bine definite, apoi in Europa si intreaga lume.

Sportul, ca activitate fizica indreptata spre obtinerea unor performante si manifestare a

dorintei de depasire a unor limite nu a fost imbratisata cu entuziasm egal de catre

personalitatile timpului. Au existat destule opinii critice referitoare la primejdia pe care o

reprezinta latura sportiva a culturii fizice. Intr-o forma violenta s-a manifestat aceasta

atitudine critica in Franta, unde cei doi reprezentanti ai curentelor din educatie fizica: P.Tissié

si G. Hébert, au trecut peste adversitatea lor traditionala pentru a se opune la raspandirea

sportului. Acesta era criticat de catre specialistii din domeniul educatiei fizice pentru ca ei

considerau miscarile care formau fondul motric al disciplinelor sportive, nefiziologice si

daunatoare pentru organism. Dorinta de depasire a adversarilor si a propriilor limite era cotata

ca un adevarat pericol, pentru ca in dorinta de obtinere a unor performante deosebite

organismul uman face eforturi care determina dezechilibrarea lui. Era aspru criticata si

tendinta spre specializare si profesionalism, ambele considerate fenomene dezastruoase din

punct de vedere moral si social. Adversarii sportului din afara domeniului, condamnau

sportul pentru ca il considerau incompatibil cu activitatea intelectuala, iar practicarea in exces

a sportului era vazuta ca cea mai sigura cale spre decaderea culturala a generatiilor tinere.

In ciuda acestor pozitii critice, care au sustinut niste idei pe care evolutia ulterioara a

fenomenului le-a infirmat in mare masura, sportul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa.

Anul 1893 marcheaza un eveniment foarte important in evolutia activitatii sportive, fiind anul

in care a avut loc la Londra primul meci international de rugby, intre o echipa din Franta si

una reprezentand Anglia. Seria intalnirilor de acest fel continuate in anii urmatori la Oxford,

apoi la Paris, reprezinta inceputurile activitatii sportive internationale.

Ideea internationalizarii si de fapt a universalizarii sportului si a intrecerilor sportive

isi va gasi reflectarea in ideile curentului de reinviere a Olimpismului de sorginte greceasca,

al carui reprezentant a fost in Franta, baronul Pierre de Coubertin. Devenit un sustinator al

ideii de restaurare a Jocurilor Olimpice intr-o forma moderna, dupa o vizita in Grecia,

Pagina 74 din 124

realizata cand avea 26 de ani, coubertin isi va dedica intreaga viata si energie acestui scop:

renasterea si mai apoi dezvoltarea olimpismului in forma lui moderna.

Descoperirea in anii 1875-1881 a ruinelor Olimpiei de catre expeditia arheologica

germana condusa de Ernst Curtius, a contribuit la cresterea numarului celor care considerau

ca timpurile moderne si activitatea sportiva in plina dezvoltare au nevoie si merita o astfel de

competitie.

11.1.1.Nu vom trece la prezentarea evenimentelor care au condus spre decizia de

restaurare a Jocurile Olimpice, inainte de a-l prezenta pe cel care inaintea lui Pierre de

Coubertin a sustinut ideea de renastere olimpica, cetateanul roman, Evanghelie Zappa, (1800-

1865).

Întemeietorul olimpiadelor moderne s-a nascut în comuna Lampobo din provincia

otomana Epir, actualmente în Albania. A emigrat în Tara Româneasca, între 1830-1835 si s-a

ocupat cu comertul de cereale si cu agricultura, arendând terenuri, apoi cumparându-le. A

introdus in practica agricola metode moderne si a obtinut venituri fabuloase. A devenit

cetatean roman prin anul 1859, iar prin atitudinea sa de "mecena" fata de romani, greci, dar si

albanezi, s-a comportat ca adevarat cetatean al Balcanilor. Sprijinirea ideii de renastere a

Jocurilor Olimpice nu a fost singura actiune de "mecenat" cultural in care s-a implicat E.

Zappa. În februarie 1860 el a oferit domnitorului Alexandru Ioan Cuza donatia de 3000 de

galbeni, din care 2000 pentru intocmirea unui dictionar românesc, 200 pentru o gramatica si

800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici. A donat 50.000 de galbeni pentru

înzestrarea armatei române cu o baterie de tunuri si pentru construirea Atheneului Român si

alti 10.000 de galbeni pentru a tiparirea unor carti albaneze cu caractere latine si pentru

primul ziar în limba albaneza.

Daca ne referim la ideea restaurarii Jocurilor Olimpice, trebuie spus ca inca din 1836,

un grup de eruditi si entuziasti greci au propus ministrului de interne Ioan Coletti organizarea

annuala a Jocurilor olimpice la 25 martie (Ziua nationala a Greciei) la Atena, Tripoli,

Missolonghi si Idra, pentru a reaminti eliberarea de sub jugul otoman. În anul urmator,

consiliul orasului Pirgos (în circumscriptia caruia se afla si Olympia) si-a arogat succesiunea

antica, dând publicitatii chiar o hotarâre în acest sens. Dar ruinele Olympiei, acoperite de

noroi, erau improprii organizarii unor competitii sportive.

În prima jumatate a anului 1856, E. Zappa trimitea din Bucuresti, regelui Otto de

Bavaria al Greciei si guvernului, propunerea reînfiintarii Jocurilor Olimpice la Atena. El

dadea asigurari ca va pune la dispozitie fondurile necesare si propunea începerea jocurilor în

1859. Regele a transmis scrisoarea ministrului de Externe, Alexandru Rangabe. Acesta a

Pagina 75 din 124

intrat în corespondenta cu Zappa, însa a tergiversat luarea unei hotarâri, deoarece intentiona

ca jocurile sa nu fie pur sportive. În 1858, Zappa se adresa din nou regelui, aratând ca este

gata sa cedeze 400 de actiuni la Societatea elena a vapoarelor, în vederea constituirii unui

capital din care sa fondeze, la Atena, o institutie care sa se ocupe de organizarea jocurilor.

Mai oferea pentru început, înca 3.000 de galbeni. Pe 15 august 1858, regele a emis decretul

prin care primea darul lui E. Zappa si se însarcina cu organizarea Olimpiilor (concursuri si

expozitii).

Prima editie a jocurilor initiate de Evanghelie Zappa a avut loc la mijlocul lui

noiembrie 1859, la Atena. Au fost incluse probe de alergare de 200, 400 si 800 de metri,

sarituri, aruncari, întreceri hipice, dar si concursuri literare si folclorice. Au mai fost

organizate expozitii cu premii pentru produse industriale si agricole. Manifestarile s-au

desfasurat în pietele Ludovic, Libertatii, a teatrului (Kogia), a primariei etc. cu participarea a

peste 300 de concurenti. Pe lista învingatorilor s-au numarat Dimitrie Atanasiu, încoronat în

proba de viteza (probabil alergare 200 de metri) si Constantin Cristu la aruncari, posibil din

România, dupa nume. Au mai participat, la calarie, un ministru si doi atasati de la ambasada

Marii Britanii la Atena. Competitia a avut un modest caracter international. Au fost acordate

premii în bani, asa cum a dorit Evanghelie Zappa.

În 1862, Evanghelie Zappa a mai facut un demers în vederea popularizarii ideii

Jocurilor Olimpice moderne, prin publicarea la Bucuresti a unei publicatii "Societatea

Olimpica Româna". Jocurile au fost reluate în 1870, în conditii mai bune si apoi organizate

din 5 în 5 ani. Dar Grecia acelor ani era o tara mica si saraca, asa ca eforturile lui Zappa nu au

avut un ecou prea mare in lumea sportului din Europa.

Evanghelie Zappa a stipulat în testamentul sau, construirea unei cladiri destinate ca

stabiliment olimpic. Prin legea din 30 noiembrie 1869, guvernul grec a dispus constructia

cladirii. Denumita "Zappeion" cladirea a fost inaugurata în 1888. În fata Zappeionului, a fost

amplasata statuia lui Evanghelie Zappa, cioplita din marmura de Pendeli de catre sculptorul

Ioan Coso.

11.1.2. Baronul Pierre de Coubertin (1 ianuarie 1863- 2 Septembrie1937), istoric si

pedagog, s-a nascut la Paris intr-o familia aristocratica. Contactele sale cu colegiile britanice

si americane ii releva importanta pe care educatia fizica su sportiva o are in dezvoltarea

personalitatii tinerilor. Se implica in organizarea si conducerea unor asociatii sportive din

Franta, ajungand in pozitia de scretar general al "Uniunii societatilor franceze pentru

sporturile atletice".

Pagina 76 din 124

Dupa o vizita in Grecia, realizata pe cand avea 26 de ani (1889) se alatura grupului de

sustinatori al ideii de renastere a vechii competitii antice, Jocurile Olimpice, intr-o forma

moderna adecvata timpurilor si oamenilor din secolul al XX-lea care se apropia.

Pentru a-si sustine planurile de restaurare a Jocurilor Olimpice, Pierre de Coubertin

foloseste ocazia creata de organizarea sub egida U.S.F.S.A, la Sorbona, Paris, in luna iunie a

anului 1894, a unui Congres International pentru studierea si propagarea principiilor

amatorismului, la care participa delegati din 49 de tari. La 16 iunie, in fata Conferintei, el

propune reinfiintarea J.O. Cei 79 de delegati prezenti la acea data la Sorbona accepta si sustin

ideea lui Pierre de Coubertin de a organiza la fiecare patru ani, pe rand in diferite tari,

Jocurile Olimpice, care sa cuprinda toate formele de exercitii fizice folosite in lumea

civilizata. La 23 iunie 1894, ia fiinta primul Comitet International Olimpic, format din 15

membri reprezentand 13 tari, presedinte fiind ales grecul Demetrius Vikelas, iar secretar-

general Pierre de Coubertin. Acest organism avea ca sarcina pregatirea primei editii a J.O

moderne, care urma sa se desfasoare in anul 1896 la Atena.

La jocuri puteau lua parte sportivi din toate tarile indiferent de religie, rasa sau

convingeri politice, dorindu-se dupa cum spunea creatorul lor, ca ele sa devina cel mai

important mijloc prin care sportul sa contribuie la dezvoltarea armonioasa a omului si la

construirea unei societati umane superioare.

Daca prima editie a putut fi considerata un succes, urmatoarele au fost organizate cu

mari eforturi si nu au reusit sa capteze atentia opiniei publice. Dar, pentru Pierre de

Coubertin, devenit presedinte al Comitetului Intenational Olimpic nici unefort nu era prea

mare pentru a reusi sa impuna in fata lumii ideea olimpismului. De la editie la editie, in ciuda

unor evenimente care au franat adesea evolutia normala a societatii umane in general (primul

si al doilea razboi mondial, razboiul rece, apartheid-ul, divizarea lumii in blocuri de orientari

diferite, globalizarea, terorismul, etc) miscarea olimpica s-a dezvoltat ajungand sa fie astazi

reprezentanta celui mai important eveniment sportiv al lumii, care mobilizeaza forte si energii

din cele mai diverse sfere de interes ale societatii.

Pierre de Coubertin a detinut functia de presedinte al C.I.O pana in anul 1924, cand a

fost inlocuit de belgianul Henri de Baillet-Latour, pastrandu-si insa pana la moarte functia de

presedinte de onoare al miscarii olimpice. S-a stins din viata in anul 1937, la Geneva in

Elvetia, fiind inmormantat la Lausane, unde s gaseste sediul C.I.O, iar conform dorintei sale,

inima sa a fost ingropata separat, in Grecia chiar in mijlocul ruinelor antice ale Olimpiei.

Pe langa activitatea sa de organizator si conducator al miscarii olimpice Pierre de

Coubertin nu a incetat sa pledeze pentru introducerea ideii de olimpism in educatie,

Pagina 77 din 124

considerand ca acesta actioneaza asupra echilibrului interior si exterior al omului, formand

caractere.

11.1.3. Olimpismul cuprinde ideile privind modalitatile cu care se actioneaza pentru a

aseza sportul în slujba dezvoltarii armonioase a omului. Pierre de Coubertin a definit

olimpismul prin sintagma: „Ceea ce este cultura pentru umanitate este olimpismul pentru

sport”. Nu este singura definitie pe care cratorul J.O. moderne a gasit-o pentru a sublinia

valoarea morala mai ales, a acestei competitii sportive. Preluand mesajul celor douasprezece

secole de civilizatie pe care Grecia antica le-a oferit si prin Jocurile Olimpice, Pierre de

Coubertin considera olimpismul "un element ce tinde sa întruneasca într-un manunchi

luminos toate principiile care contribuie la perfectionarea omului”. Pentru el, olimpismul este

„o scoala de noblete si puritate morala, o religie a sportului. (Banciulescu, 1964)

Miscarea olimpica este formata din totalitatea organizatiilor si a persoanelor din

domeniul sportului care-si desfasoara activitatea respectand principiile olimpismului. Întreaga

miscare olimpica isi desfasoara activitatea sub patronajul Comitetului International Olimpic.

Aceasta are rolul de a conduce si promova olimpismul, organizeaza si coordoneaza

competitiile sportive, asigura desfasurarea regulata a Jocurilor Olimpice, lupta împotriva

discriminarii de orice fel care ar putea afecta miscarea olimpica, militeaza pentru spiritul de

fair-play si împotriva folosirii sportivilor în scopuri comerciale sau politice.

Primul COMITET INTERNATIONAL OLIMPIC s-a constituit cu doi ani înaintea

primei editii a Jocurilor Olimpice la Paris, ca organism de conducere a miscarii olimpice. La

el au aderat la inceput 13 tari. Din primul Comitet Olimpic au facur parte Dimitrios Vikelas

(Grecia), ales presedinte, ca un omagiu adus tarii care initiase cu aproape 3 milenii în urma

jocurile, iar secretar general era Pierre de Coubertin, initiatorul si sufletul Jocurilor Olimpice

Moderne. In ordine cronologica presedinti ai C.I.O au fost: Demetrius Vikelas, Pierre de

Coubertin, Henri de Baillet-Latour, Sigfrid Edström, Avery Brundage, Lord Killanin, Juan

Antonio Samaranch si Jacques Rogge in prezent.

Din anul 1915, sediul Comitetului International Olimpic este la Lausane (Elvetia), iar

misiunea sa este de a conduce miscarea olimpica în conformitate cu carta olimpica.Organele

cele mai importante ale Comitetului International Olimpic sunt:

SESIUNEA – organul suprem al Comitetului International Olimpic care adopta,

modifica si interpreteaza Carta Olimpica, accepta membrii, se reuneste cel putin o data pe an

în sesiune ordinara sau la cererea presedintelui în sesiune extraordinara cu cel putin o treime

din membrii;

Pagina 78 din 124

COMISIA EXECUTIVA – se compune din 4 vicepresedinti si 6 membrii. Acestia

sunt alesi prin vot secret si vegheaza la respectarea Cartei Olimpice. Aceasta comisie asigura

organizarea interna si administrarea Comitetului International Olimpic;

PRESEDINTELE – ales prin scrutin secret pe o perioada de 8 ani, poate fi reales

pentru perioade succesive de 4 ani, conduce toate activitatile C.I.O si îl reprezinta permanent.

Limbile oficiale ale C.I.O sunt: engleza si franceza. La toate sesiunile traducerea simultana se

face în germana, spaniola, rusa si araba.

In legatura cu resursele finaciare, trebuie mentionat ca C.I.O poate accepta donatii,

mosteniri sau orice alte resurse care sa-i permita indeplinirea obiectivelor. De asemenea el

percepe încasari care provin din exploatarea de drepturi care-i revin din celebrarea Jocurilor

Olimpice sau drepturi de televiziune. Aceste încasari pot fi acordate Federatiilor

Internationale si Comitetelor Olimpice Nationale. Orice beneficiu ce provine din celebrarea

Jocurilor Olimpice revine Comitetului International Olimpic ti va fi utilizat în folosul miscarii

olimpice.

Comitetul International Olimpic acorda ajutor Comitetelor Olimpice Nationale

recunoscute prin:

promovarea principiilor fundamentale ale miscarii olimpice;

dezvoltarea cunostitelor tehnice sportive ale sportivilor si antrenorilor;

ameliorarea nivelului tehnic al sportivilor si antrenorilor;

formarea de administratori;

colaborarea cu diferite comisii ale Comitetului International Olimpic.

Jocurile Olimpice sunt competitii între sportivi, în probe individuale sau pe echipe si

nu între tari. Sportivii sunt selectionati in echipele olimpice nationale de Comitetul Olimpic

National Olimpic a tarii respective, in conformitate cu regulamentele proprii.

Jocurile Olimpice se compun din jocurile olimpiadei si jocurile de iarna. Ambele au

loc la fiecare patru ani. Termenul de Olimpiada se refera la perioada de patru ani consecutivi

care debuteaza cu jocurile olimpiadei si se termina cu jocurile olimpiadei urmatoare.

Olimpiadele se socotesc din 1896 când a avut loc prima editie a Jocurilor Olimpice Moderne.

Daca din anumite motive Jocurile Olimpice nu se desfasoara, olimpiada expira dupa

patru ani din ziua începerii sale, data la care începe o noua olimpiada.

Pierre de Coubertin a acordat o mare atentie organizarii ceremonialului si simbolurilor

olimpice deoarece fara aceste simboluri întrecerile ar fi simple, lipsite de semnificatii, fara

substanta. Ele dau jocurilor o valoare estetica si o atmosfera de înalta frumusete si emulatie si

fac posibila comunicarea între popoare. Simbolurile au facut din Jocurile Olimpice un capitol

Pagina 79 din 124

al istoriei universale. Ele au depozitat in decursul anilor o imensa forta spirituala si

traditionala. Cele mai cunoscute simboluri olimice sunt:

Deviza olimpica „Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic)

Flacara olimpica isi are originile în mitologia greaca in care simboliza sacralitatea. La

Jocurile antice se organizau "curse ale lamfadoforilor" in care tinerii alergau cu torte aprinse

in maini, iar in zilele noastre flacara aprinsa la Olimpia este transmisa prin diverse mijloace

adecvate timpurilor moderne si distantelor imense spre locul de desfasurare al fiecarei editii,

intr-o emulatie care pastreaza vie ideea perenitatii si sacralitatii acestei competitii care a

traversat timpurile;

Simbolul olimpic este alcatuit din 5 cercuri înlantuite fiecare de alta culoare: albastru,

galben, negru, verde si rosu;

Drapelul olimpic este de culoare alba si are in centrul sau simbolul olimpic format din

cele cinci cercuri;

Imnul olimpic - Primul imn olimpic a fost special compus pentru prima editie a

Jocurilor Olimpice Moderne de compozitorul grec Kostas Palamas. Ulterior s-a creat traditia

ca fiecare oras care organizeaza o editie sa-si compuna prpriul imn.

Comitetul Olimpic Român este o asociatie autonoma organizata în baza principiilor

Cartei Olimpice si este recunoscut oficial de Comitetul International Olimpic din anul 1914.

Data infiintarii COR nu este cunoscuta cu exactitate. Din unele documente se poate deduce ca

fondarea a avut loc in luna martie sau aprilie a anului 1914 (Maroti, 2000), iar la 19 mai a

fost trimisa scrisoarea adresata Comitetului International Olimpic prin care se facea

cunoscuta infiintarea acestui organism si componenta nominala a COR.

Principalele obiective a Comitetului Olimpic Român sunt:

dezvoltarea si protejarea miscarii olimpice si a sportului în România;

promovarea principiilor olimpismului în cadrul activitatilor sportive românesti;

dezvoltarea sportului pentru toti si a sportului de performanta bazat pe principii

olimpice;

pregatirea specialistilor din domeniul sportului;

lupta împotriva violentei si a folosirii substanselor si procedeelor interzise de

Comitetul International Olimpic;

organizarea selectiei si pregatirii sportivilor în vederea participarii la Jocurile

Olimpice;

promovarea si sprijinirea integrarii sportivilor pe plan social.

Pagina 80 din 124

Organele de conducere a Comitetului Olimpic Român sunt: ADUNAREA

GENERALA, COMITETUL EXECUTIV, BIROUL COMITETULUI EXECUTIV.

Mijloacele financiare al Comitetului Olimpic Român provin din subventii din partea

statului, organizatii, persoane particulare, donatii, fonduri rezultate din actiuni sportive

organizate sub egida Comitetului Olimpic Român, timbre, comercializarea emblemelor si

publicatiilor, fonduri rezultate din sponsorizare.

In anul 1961, la sugestia lui Jean Ketseas, Carl Diem si a Comitetului Olimpic Elen a

fost creata ACADEMIA OLIMPICA INTERNATIONALA (A.O.I.), ca o institutie culturala

însarcinata cu studiul ideilor olimpice si pregatirea unor specialisti care sa orienteze

olimpismul în concordanta cu evolutia societatii.

Înfiintata la 22 martie 1991, în baza hotarârii adunarii generale a Comitetului Olimpic

Român, Academia Olimpica Româna reprezinta un centru românesc a olimpismului, a

spiritului si principiilor olimpice. Obiectul de studiu al Academiei Olimpice Române îl

constituie studierea aspectelor istorice, pedagogice si sociologice ale miscarii olimpice

nationale si internationale. A.O.R. contribuie la formarea specialistilor în educatie fizica si

sport în spiritul idealurilor olimpice, promoveaza spiritul de fair-play, lupta împotriva

violentei si dopajului în sport.

Celebrarea Jocurilor Olimpice are loc în cursul primului an al Olimpiadei. Începând

cu anul 1994, la editia a XVII-a Jocurile Olimpice de iarna, acestea vor avea loc în cursul

celui de-al doilea an al Olimpiadei. Gazda Jocurilor este aleasa de Comitetul International

Olimpic prin comisia sa executiva care supune spre aprobare alegerea orasului gazda.

Organizarea Jocurilor Olimpice este încredintata de C.IO. si Comitetul Olimpic

National al tarii gazda. În acest scop Comitetul National Olimpic constituie Comitetul de

Organizare a Jocurilor Olimpice (C.O.J.O.). care are obligatia sa dirijeze toate activitatile sale

conform Cartei Olimpice, îsi asuma responsabilitatea financiara a organizarii Jocurilor

Olimpice, colaboreaza cu C. I.O. si primeste instructiuni de la aceasta.

Pentru a asigura conditii de reunire in acelasi loc a tuturor concurentilor, oficialitatilor

si personalului echipei, Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice amenajeaza un sat

olimpic ce cuprinde localuri si instalatii pentru Federatiile internationale care coordoneaza

disciplinele sportive incluse în programul Jocurilor Olimpice.

Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice organizeaza si un program de

manifestari culturale care are menirea de a promova relatii de prietenie si solidaritate între

participanti.

Pagina 81 din 124

Orice sportiv poate participa la Jocurile olimpice cu conditia sa se conformeze cartei

olimpice si sa fie înscris de Comitetul sau olimpic pe baza unor criterii de admitere stabilite

de Federatia Internationala.

11.1.4. Editiile Jocurilor Olimpice moderne:

Editia I - 1896 – Atena, Grecia În program au fost incluse 9 discipline sportive cu 43

de probe numai masculine de alergari, sarituri, aruncari, gimnastica (care includa halterele si

tragerea frânghiei), scrima, lupte, tir, sporturi nautice (natatie, polo pe apa, canotaj, yachting),

ciclism si calarie. Au participat 285 de sportivi (numai barbati) din 13 tari: Anglia, Australia,

Austria, Bulgaria, Chile, Danemarca, Elvetia, Franta, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria si

binenteles Grecia. Cursa de maraton a fost poate cea mai spectaculoasa. Ea a fost câstigata de

grecul Spiridon Louys, care a parcurs distanta de la Marathon la Atena în 2 h si 48 de minute.

Editie a II-a 1900 - Paris, Franta Editia a fost numita simbolic “Olimpiada lui

Coubertin”. Jocurile au coincis cu organizarea “Expozitiei Universale" iar din motive

financiare ele au facut parte din programul acestei manifestari. Pentru a raspunde cerintelor

impuse de organizatori, competitia olimpica s-a desfasurat prin intreceri diverse care au avut

loc prin toate colturile Parisului si care au durat mai mult de trei luni (20 mai- 28 octombrie).

La start au fost prezenti 1066 de sportivi din 21 de tari, iar din acestia, 6 au fost femei

participante la intrecerile de tenis si golf. Este prima participare a femeilor la intrecerile

olimpice. In program au fost incluse 18 discipline sportive cu 86 de probe. Aceasta editie

inseamna pentru Romania prima participare a unui sportiv la J.O., prin persoana lui George

Plagino care a concurat la tir, in proba de talere, unde s-a clasat al XIII-lea din 51 de

concurenti.

Editia a III-a - 1904, Saint-Louis - S.U.A. Americanii au castigat cinstea de a organiza

J.O datorita comportarii lor deosebite la primele editii. Dar si de aceasta data jocurile sunt

umbrite de organizarea in aceeasi perioada a “Expozitiei Universale”, iar din cauza

distantelor mari participarea sportivilor din Europa si din alte parti ale lumii a fost slaba.

Jocurile s-au desfasurat in perioada 1 iulie- 23 noiembrie. La ele au participat sportivi din 21

de tari, iar numarul disciplinelor sportive a fost de 15, cu 87 de probe. Pentru prima data au

fost incluse ca sporturi olimpice boxul si baschetul.

Editia a IV-a - 1908 - Londra, Marea Britanie S-a desfasurat tot in cadrul unei

expozitii, de data asta franco-britanica, dar cu toate acestea a fost mult mai bine organizata

decat cele anterioare. A fost construit chiar un nou stadion care pe langa intrecerile de

atletism putea gazdui: curse cicliste, intreceri de inot, lupte, box, gimnastica, tir cu arcul. Au

luat parte 2034 de sportivi din 22 de tari. Deschiderea intrecerilor s-a desfasurat cu mult fast,

Pagina 82 din 124

marcand inceputurile instaurarii adevaratului ceremonial olimpic. Atletul clujean Stefan

Somodi care a participat la aceasta editie a reusit clasarea pe locul al II-lea la saritura in

inaltime cu 1,88 metri.

A V-a editie - 1912 - Stockholm, Suedia Intrecerile s-au desfasurat in perioada 5 mai -

22 iunie si au cuprins intreceri la 15 discipline si 102 probe. Organizarea a fost foarte buna,

intrecerile s-au desfasurat dupa regulamente deja precis stabilite de C.I.O., nivelul tehnic

fiind de asemenea ridicat. Boxul a fost scos din programul deoarece legile suedeze

interziceau practicarea lui, in schimb au aparut pentru prima data intrecerile pe aparate de

gimnastica. Acestea au fost amplasate chiar in incinta stadionului olimpic. A fost reintrodusa

calaria, absenta la Londra si pentru prima data pentatlonul modern, creat la initiativa

baronului Pierre de Coubertin pentru a continua traditia vechiului pentatlon antic grecesc. A

fost construit un stadion nou si un bazin de inot unde pentru prima data s-au intrecut si

femeile.

Atletismul a fost disciplina sportiva care a dominat prin nivelul performantelor si al

dramatismului intrecerilor aceasta editie. S-a remarcat atletul american Jim Thorpe, indian

Sioux, care a castigat pentatlonul atletic si decatlonul cu rezultate deosebite. Dar dupa o

scurta perioada de timp, medaliile olimpice i-au fost retrase pe considerentul ca atletul

american a fost cu cativa ani mai inainte jucator profesionist de baseball. Acest fapt era

contrar regulilor de atunci ale olimpismului care impuneau ca la aceasta competitie sa ia parte

numai sportivii amatori. Desi sanctiunea era foarte aspra si chiar nedreapta, avand in vedere

ca Jim Thrope a participat la J.O la alta disciplina sportiva decat cea pe care o practicase ca

profesionist, abia dupa 70 de ani a fost reparata, cand C.I.O. a restituit medaliile olimpice

urmasilor acestui mare atlet.

Editia suedeza a mai avut parte si de alte episoade dramatice, printre care meciul de

lupte dintre un luptator rus si unul finlandez care a durat 11 ore, terminandu-se la egalitate,

sau acela al cursei de maraton in care un sportiv portughez a murit de insolatie.

In probele de natatie protagonisti au fost germanii, suedezii si australienii, iar la tir,

suedezii si americani. La canotaj, conform unei vechi traditii, cei mai buni au fost sportivii

englezi, iar la yahting s-au impus sportivii nordici. Tot in spiritul traditiei, suedezii au

dominat concursul de gimnastica la aparate.

Aceasta editie a J.O., prima dupa cea inaugurala care nu s-a desfasurat sub patronajul

vreunei expozitii universale, a fost impecabil organizata de gazde si a contribuit decisiv la

afirmarea J.O. si a olimpismului.

Pagina 83 din 124

A VI-a editie, a J.O era programata sa se desfasoare in anul 1916, la Berlin, dar din

cauza declansarii primului razboi mondial nu a mai avut loc.

A VII-a editie a J.O. 1920 - Anvers, Belgia Reluarea atat de prompta a jocurilor,

imediat dupa incetarea primului razboi mondial a demonstrat lumii intregi ca ideea

olimpismului era deja stabilizata si puternica in mintea si inima tineretului din intreaga lume.

Organizarea J.O. de la Anvers nu a fost usoara din nici un punct de vedere: financiar

cheltuielile nu au putut fi suportate in intregime de guvernul belgian care a apelat la

concursul unor sponsori, iar pentru recuperarea fondurilor alocate a stabilit preturi mari la

biletele de intrare, astfel ca numarul spectatorilor nu a fost cel asteptat. Ceremonia de

deschidere a avut loc in data de 14 august, desi intrecerile incepusera la 20 aprilie si au durat

pana la 12 septembrie. Pentru prima data este arborat drapelul olimpic, creatie a lui Pierre de

Coubertin si se rosteste pentru prima data juramantul olimpic. In randurile sportivilor care au

defilat nu sunt prezenti reprezentantii tarilor invinse si nici cei ai proaspetei Uniuni Sovietice.

Competitia olimpica la care s-au intrecut 2066 de sportivi din 29 de tari, din care 63

de femei, a cuprins 23 de sporturi cu 158 de probe, din care 8 erau feminine. Toate

recordurile anterioare privind numarul tarilor participante, a concurentilor, a disciplinelor si

probelor sportive au fost depasite la aceasta editie. Cu toate ca intrecerile au avut loc in

conditii materiale aproape rudimentare, s-au obtinut si cateva rezultate sportive remarcabile.

S-au stabilit recorduri mondiale si 13 recorduri olimpice. Cei mai buni s-au dovedit a fi la

atletism, americanii, dar si spre surpriza tuturor, sportivii din Finlanda care au cucerit aurul

olimpic in probele de aruncari si alergari pe distante lungi prin Kolehmainen si Paavo Nurmi.

La inot au dominat americanii, la calarie si pentatlon modern suedezii, iar la canotaj englezii

au fost invinsi de aceiasi neobositi sportivi americani. La scrima aproape toate medaliile au

fost castigate de doi frati italieni: Nedo si Aldo Nadi.

A VIII-a editie - 1924 - Paris, Franta Dorinta exprimata de presedintele C.I.O., Pierre

de Coubertin era de a reabilita editia din 1900. Dar si de data aceasta autoritatile franceze au

alaturat jocurilor si alte manifestari sau serbari fapt ce a dus la extinderea perioadei de

desfasurare a J.O. la aproape trei luni, din 4 mai pana la 27 septembrie. Un fapt benefic

pentru buna desfasurare a jocurilor a fost construirea pentru prima data a unui asezamant

special pentru sportivii participanti, satul olimpic, devenit de atunci un simbol al acestei

manifestari sportive universale. Numarul tarilor participante a fost un nou record: 44, iar

sportivii de asemenea au fost in numar foarte mare: 3075, dintre care 136 de femei. S-au

desfasurat intreceri la 18 discipline sportive cu 126 de probe din care 10 feminine.

Pagina 84 din 124

Atletismul a prilejuit din nou dispute spectaculoase si noi recorduri obtinute de

sportivii americani si de cei finlandezi. Printre acestia se detasa ca o figura aparte, Paavo

Nurmi. Castigator a patru probe: 1500 m, 5000 m, cros si 3000 m pe echipe, a fost numit de

ziaristi “finlandezul cu chipul de piatra”, “miracolul curselor de alergare” sau “omul

cronometru”.

La natatie au fost doborate toate recordurile olimpice si cateva dintre cele mondiale.

Celebrul Johny Weissmuller a castigat trei probe: 100, 400, si 4x100 de metri, iar Franta a

castigat turneul de polo pe apa.

Romania este de aceasta data reprezentata si ea de o adevarata delegatie sportiva

formata din 51 de sportivi numai barbati, care au concurat la patru probe: rugby, fotbal, tenis

si tir. Echipa de rugby se claseaza pe locul al III-lea (e drept ca din tot atatea echipe

participante) obtinand si prima medalie de bronz din istoria olimpica a Romaniei.

Pentru prima data la ceremonia de inchidere sunt inaltate trei drapele: al Frantei, al

Greciei si al Olandei, viitoarea organizatoare, spre cinstirea in egala masura a trecutului,

prezentul si viitorul J.O.

A IX-a editie a J.O - 1928 - Amsterdam, Olanda C.I.O. a luat de data asta din timp

masuri pentru buna organizare si desfasurare a competitiei, limitand durata desfasurarii la 15

zile si reducand numarul disciplinelor sportive la aceiasi cifra, 15. Organizatorii olandezi au

amenajat un complex olimpic care cuprindea un stadion cu pista de 400 de metri pentru

alergari si una de 500 de metri pentru intrecerile de ciclism. Alaturi se gaseau bazine de inot,

sali de lupta si de scrima.

La aceasta editie mai apare un element care va intra in simbolistica olimpica de aici

inainte: flacara olimpica, care va arde intr-o cupola imensa pe toata durata jocurilor.

Au participat 46 de reprezentative nationale, 2971 de sportivi din care 290 au fost

femei. Ca si la editiile precedente, intrecerile atletice au fost dominate de americani si

finlandezi, primii la probele de sarituri si aruncari, iar ceilalti la alergarile de durata si la

decatlon. Istoria olimpica consemneaza la aceste intreceri un gest deosebit de sportivitate si

spirit olimpic a marelui atlet Paavo Nurmi, care in proba de 3000 obstacole si-a ajutat

adversarul (pe francezul Duquesne) sa se ridice din groapa cu apa in care cazut, trecand

impreuna cu el umar la umar, linia de sosire.

La natatie, americanul de origine romana J.Weissmuller domina din nou intrecerile,

alaturi de concurenti din Japonia si Germania.

Pagina 85 din 124

Echipa olimpica a Uruguayului cucereste titlul la fotbal, iar cea a Indiei la hochei pe

iarba. Reprezentantii Elvetiei sunt protagonistii concursului de gimnastica, iar la box italienii

si argentinienii ii inving pe americani si pe englezi care erau cotati ca favoriti.

Tara noastra a luat parte la aceasta editie cu o echipa formata din atleti si scrimeri,

avand 26 de componenti, dintre doua erau femei. Clujul sportiv a avut o contributie

importanta la formarea echipei olimpice prin atletii Peter Ladislau, Tiberiu Rus si Berta

Jikely, care au reprezentat onorabil culorile sportului romanesc desi rezultatele lor nu au fost

remarcabile.

A X-a editie a J.O. - 1932 - Los Angeles, S.U.A In ciuda dificultatilor economice prin

care trecea S.U.A. ca urmare a crizei economice din anii 1929-1930, americanii au reusit

organizarea in conditii destul de bune a jocurilor. J.O. au debutat la 30 iulie si au durat pana

la 14 august. 38 de tari, cu 1331 de sportivi (127 de femei ) s-au intrecut la probele cuprinse

in cele 15 discipline olimpice.

Atletismul a fost ca de obicei "sportul rege", intrecerile fiind urmarite de un numar

mare de spectatori, iar sportivii reusind sa doboare nu mai putin de 25 de recorduri olimpice

si 16 recorduri mondiale.

La natatia s-au impus de aceasta data sportivii japonezi, iar la canotaj medaliile le-au

impartit echipajele tarilor cu traditie in acest sport: Anglia si S.U.A. Surprinzatoare a fost insa

victoria americanilor la gimnastica in dauna unor tari care porneau favorite: Italia si Ungaria.

Intrecerile hipice au fost dominate de sportivii francezi. Romania nu fost reprezentata la

aceasta editie a J.O..

A XI-a editie a J.O. - 1936 - Berlin, Germania Alegerea locului de desfasurare a

jocurilor olimpice devenea o problema din de in ce mai dificila pentru membrii C.I.O., din

cauza numarului mare de orase care doreau sa aiba onoarea de a le organiza. De data aceasta

alegerea s-a facut dintre orasele Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma si Berlin. A

castigat Berlinul, in ciuda protestelor unor tari care nu vedeau cu ochi buni organizarea

acestei competitii care se vroia un simbol al pacii, de catre o tara in care militarismul si

autocratia erau in plina ascensiune. Dupa obtinerea dreptului de organizare autoritatile

germane au depus eforturi deosebite pentru a crea conditii cat mai bune de desfasurare a

jocurilor in care ei vedeau si un prilej de crestere a influentei mondiale a Germaniei.

Pentru prima data flacara olimpica este aprinsa de la soarele Olimpiei, iar torta ajunge

la Berlin purtata prin stafetele care de acum inainte vor face parte din ceremonialului olimpic.

Au participat 4069 de sportivi (328 de femei) din 49 de tari, intrecerile desfasurandu-

se in perioada 1-16 august. Sporturile incluse in program au fost in numar de 20.

Pagina 86 din 124

Intrecerile de atletism au fost dominate de sportivii americani de culoare, spre

disperarea organizatorilor germani. Eroul acestei editii a fost Jesse Owens, care a cucerit

patru medalii de aur la: 100, 200 si 4x100 metri si la saritura in lungime.

Sportivii germani au dominat intrecerile de gimnastica si cele hipice, iar japonezii si

americanii pe cele de natatie. In schimb la probele feminine de inot sportivele din Olanda au

castigat aproape toate probele.

Pentru prima data este inclus in program jocul de handbal in 11 jucatori, competitie la

care participa si o echipa din tara noastra.

Pe langa jucatorii de handbal, Romania a mai fost reprezentata de sportive care au luat

parte la intrecerile de gimnastica, calarie, box, scrima, lupte, atletism. Cela mai bune rezultate

ale delegatiei formata din 71 de sportivi romani au fost locul V obtinut de handbalisti si

medalia de argint a lui Henri Rang la calarie.

O medalie inedita a fost castigata la aceste jocuri, nu sportivi, ci de parcul sportiv

“Regele Carol” din Cluj ( astazi, Parcul sportiv universitar Dr. Iuliu Hatieganu, und isi are

sediul Facultatea de Educatie Fizica si Sport a Universitatii Babes-Bolyai Cluj-Napoca).

Creatie a Prof.dr. Iuliu Hatieganu, ajutat de arhitectul Bell si inginerul Iuliu Kovacs, parcul a

fost inaugurat in anul 1935, iar planurile si fotografiile care au luat parte la concursul denumit

“Pentatlonul Muzelor”, sectiunea arhitectura si constructii sportive au fost apreciate cu

medalia de bronz.

Urmatoarele doua editii, cea de a XII-a si a XIII-a, programate pentru anii 1940 si

1944 la Tokio si respectiv Helsinki nu s-au desfasurat din cauza celui de al doilea razboi

mondial.

A XIV-a editie a J.O. - 1948 - Londra, Marea Britanie Dupa 40 de ani, natiunii

engleze greu incercata de razboiul abia incheiat i se incredinteaza pentru a doua oara cinstea

de a organiza J.O. Conditiile de desfasurare au fost modeste, alimentele erau rationalizate,

satul olimpic a fost amenajat in foste cazarmi militare. Cu toate acestea 58 de natiuni ale

lumii si-au dovedit inca odata atasamentul fata de olimpism, participand cu 4062 de sportivi

(358 de femei) la intrecerile olimpice. Pentru doua saptamani, 29 iulie-14 august, stadionul

“Empire Stadium” a devenit templul sportului amator din lume. Numarul de discipline

sportive a fost stabilit la 18.

Atletismul ca de obicei a fost in centrul atentiei, editia londoneza consacrandu-l pe

alergatorul ceh Emil Zatopek, “omul locomotiva”, care s-a remarcat prin usurinta cu care a

castigat doua probe de mare fond: 5000 si 10.000 de metri.

Pagina 87 din 124

La natatie majoritatea probelor atat masculine cat si feminine au fost castigate de

sportivii americani. Acestia au mai cucerit laurii olimpici si la baschet. Ciclistii au adus

medalii olimpice Frantei si Italiei, canoistii Cehoslovaciei, scrimerii Italiei si Ungariei,

boxerii Argentinei. Romania nu participa nici la aceasta editie.

A XV-a editie a J.O. - 1952 - Helsinki, Finlanda La fel ca si la editia din anul 1912

din Suedia, popoarele nordice demonstreaza ca in aceasta parte a lumii exercitiile fizice si

sportul se bucura de toata atentia si pretuirea. Finlanda a pregatit pentru aceasta ocazie un

stadion cu o capacitate de 70.000 de locuri, alaturi de care se gaseau bazinul de inot si sali

pentru sporturile de interior. Sportivii au fost gazduiti in trei sate olimpice, iar pentru ca

numarul lor era foarte mare, o parte au fost cazati in casele unor cetateni care si-au pus

locuintele proprii in folosul organizatorilor J.O.

Participarea a fost numeroasa, 5867sportivi, dintre care 573 de femei, din 70 de tari.

Pentru prima data participa la intrecerile olimpice U.R.S.S, cu o echipa numeroasa si bine

pregatita. S-au obtinut rezultate sportive bune, stabilindu-se 49 de recorduri olimpice si 15

recorduri mondiale.

La atletism eroul intrecerilor a fost din nou cehul Emil Zatopek, care si-a invins

detasat adversarii la probele de 10.000, 5.000 si maraton. Sotia sa, Dana, a castigat si ea o

medalie olimpica de aur, la proba de aruncare a sulitei. Atletele sovietice au dominat copios

aproape toate probele, iar dintre atletii romani s-au remarcat Ioan Soter, la saritura in inaltime

si Lia Manoliu la aruncarea discului, ambii clasati pe locul al VI-lea.

La natatie, probele masculine au fost dominate de americani iar cele feminine de

sportivele din Ungaria. Sportivii sovietici au fost protagonistii principali ai intrecerilor de

haltere, box, lupte, gimnastica, baschet si tir.

Tara noastra a fost reprezentata de o delegatie numeroasa de 83 de sportivi, care au

luat parte la aproape toate disciplinele sportive. Cel mai bun rezultat a fost obtinut la tir, unde

sportivul Iosif Sarbu, a cucerit prima medalie olimpica de aur pentru Romania in proba de

pistol viteza. O medalie de argint a obtinut boxerul Tita Vasile, iar Fiat Gheorghe la box si

Lichiardopol Gheorghe la tir, au obtinut cate o medalie de bronz.

Dintre sportivii clujeni care au luat parte la aceste jocuri olimpice putem aminti

atletele Emma Konrad si Alexandra Taifas-Sicoe, boxerul Ferenc Ambrus, gimnastele Olga

Gollner si Ileana Gyarfas, scrimerii Adalbert Gurath si Zoltan Uray.

Prima prezenta postbelica a Romaniei la J.O. a fost incununata de trei medalii, iar in

clasamentul neoficial pe natiuni delegatia noastra s-a clasat pe locul 23 din 43 de tari

participante.

Pagina 88 din 124

A XVI-a editie a J.O.- 1956 - Melbourne, Australia O lege autohtona interzicea cu

strictete intrarea cailor straini pe teritoriul Australiei. Din acest motiv C.I.O. a decis ca

intrecerile hipice din programul olimpic al anului 1956 sa se desfasoare in Suedia, la

Stokholm. Aceasta derogare organizatorica de la regulamentul de organizare al intrecerilor

olimpice a fost singular in istoria J.O. moderne.

La intrecerile de calarie din Suedia au participat reprezentativele nationale din 29 de

tari, in timp ce la Melbourne numarul tarilor participante a fost de 67. Cei 3539 de sportiv

dintre care 533 erau femei au fost gazduiti in satul olimpic special amenajat, format din 841

de casute. Intrecerile s-au desfasurat pe stadionul “Melbourne Cricket Ground”, iar probele

de natatie in piscina din Olympic Park, care era marea mandrie a australienilor. In program au

fost incluse 18 discipline sportive care au cuprins 151 de probe, dintre care 26 erau pentru

participantele de gen feminin.

Publicul australian a participat cu destul interes la spectacolul sportiv, dar din cauza

cunostintelor reduse despre sportul international, entuziasmul lor nu s-a manifestat decat

atunci cand protagonistii concursurilor erau compatrioti de ai lor.

In intrecerile atletice, probele de sprint au fost castigate de atletul american Robert

Morrow, demn urmas a lui Jesse Owens. In intrecerile feminine, sovieticelor care au dominat

concursul li s-au adaugat si doua sportive australience castigatoare a probelor de alergare pe

distante scurte.

Natatia a fost sportul unde gazdele au monopolizat succesul, castigand 8 titluri

olimpice din 13. La gimnastica masculina editia australiana a prilejuit lansarea in arena a

sportivilor sovietici, care au cucerit 15 medalii.

Pentru Romania episodul Melbourne este una dintre cele mai frumoase pagini de

istorie olimpica. Sportivii nostri au cucerit 13 medalii dintre care 5 de aur prin: canoistii Leon

Rotman (2), Alexe Dumitru si Ismailciuc Simion, boxerul Nicolae Linca si Stefan Petrescu la

tir. Celelalte medalii de argint si de bronz au fost cucerite la box, scrima, gimnastica

feminina, lupte greco-romane. In clasamentul final neoficial, tara noastra a ocupat locul 11

intre natiuni.

A XVII-a editie, 1960 - Roma, Italia Prin tot ce s-au straduit sa organizeze, italienii au

dorit sa demonstreze ca alegerea lor ca gazde a J.O. nu a fost intamplatoare. Ei au reusit sa

creeze un cadru si o atmosfera unica pentru manifestarile olimpice prin desfasurarea

intrecerilor la cele 18 discipline olimpice. Valorificand la maximum frumustea si maretia

vechilor constructii antice ei au organizat intreceri chiar in spatiul oferit de aceste vestigii:

Termele lui Caracalla, sau zidurile Bazilicii lui Maxentiu. Un moment de apogeu al

Pagina 89 din 124

intrecerilor a fost cursa de maraton desfasurata pe via Apia si incheiata la lumina tortelor in

apropierea Colisseumului, sub arcul lui Constantin.

Flacara olimpica, aprinsa cu tot ceremonialul antic la Olimpia in Grecia, a ajuns la

Roma in 24 august, iar a doua zi ea a fost dusa pe stadionul olimpic marcand deschiderea

oficiala a editiei “romane” a jocurilor.

Participarea a intrecut toate asteptarile: delegatiile a 84 de tari, cuprinzand aproape

6000 de sportivi si-au disputat intaietatea la cele 150 de probe, iar rezultatele au fost si ele pe

masura. Este greu de desemnat vreun erou al acestei editii. S-au stabilit 73 de recorduri

olimpice si 31 de recorduri mondiale.

Atletismul, ca de obicei a fost sportul rege al jocurilor, iar unii dintre atleti au intrat in

legenda. Printre ei: maratonistul etiopian care a alergat descult Bikila Abebe sau atleta numita

“gazela neagra”, Wilma Rudolph care a castigat proba da 100 m cu timpul 11,0 secunde. Ca

de obicei, atletii sovietici obtin rezultate d exceptie atat la intrecerile masculine, cat si la cele

feminine.

Romania s-a intors acasa cu un bilant bun: 3 medalii de aur castigate de: Iolanda

Balas la saritura in inaltime, Dumitru Parvulescu la lupte greco-romane si Ion Dumitrescu la

tir. S-au mai cucerit o medalie de argint si 6 medalii de bronz la atletism, box, gimnastica,

lupte, scrima si canoe. Delegatia formata din 109 sportivi a reusit sa se claseze pe locul 10 in

clasamentul natiunilor participante.

A XVIII-a editie - 1964 - Tokio, Japonia Poporul nipon s-a dovedit a fi o gazda atenta

care pe langa competitiile sportive, a avut grija sa organizeze si o serie de alte manifestari,

mai ales culturale. Doza de inedit a acestei editii a fost sporita de conditiile geografice si

climatice naturale ale Japoniei: taifunul Wilda care si-a facut simtita prezenta sau miscarile

seismice care au mutat locuintele din satul olimpic.

Aceasta editie a programat intreceri la 20 de discipline sportive, cele mai noi sporturi

intrate in familia olimpica la aceasta editie fiind voleiul si judo-ul.

S-au intrecut 5586 de sportivi (732 de femei) din 90 de tari. Pe drept cuvant editia

japoneza a fost numita, editia recordurilor, pentru ca au fost stabilite 76 de noi recorduri

olimpice si 45 de recorduri mondiale. Cei mai reprezentativi sportivi au fost americanul Don

Hollander cu cele 4 medalii de aur cucerite la inot, maratonistul etiopian Bikila Abebe, dar si

romanca Iolanda Balas care a cucerit din nou titlul olimpic, stabilind si un nou record olimpic

la saritura in inaltime. Cea de a doua medalie de aur a delegatiei romane a fost cucerita de o

atleta in varsta de numai 17 ani, Mihaela Penes.

Pagina 90 din 124

Bilantul olimpic romanesc a fost unul foarte bun, cele 12 medalii (2 de aur, 4 de argint

si 6 de bronz) situand tara noastra pe locul 12 in clasamentul general.

A XIX-a editie a J.O. - 1968 - Ciudad de Mexico, Mexic Incredintarea spre organizare

a intrecerilor olimpice unui oras situat la o altitudine de 2260 de metri, a fost un act de mare

curaj din partea C.I.O. Multe voci si-au exprimat convingerea ca altitudinea ridicata va

constitui un impediment serios în organizarea si buna desfasurare a întrecerilor. Contrar

parerii pesimistilor, aceasta editie s-a dovedit una in care performantele deosebite si

recordurile au fost foarte numeroase. Mai mult chiar, unele dintre ele s-au mentinut decenii in

sir.

Pentru desfasurarea concursurilor gazdele au pregatit numeroase baze sportive

moderne: un stadion pentru intrecerile de atletism cu o capacitate de 80.000 de spectatori cu

pista de alergare acoperita cu nou aparutul material sintetic “tartanul”, piscina acoperita, sala

de jocuri numita “Gimnaziu olimpic”, Palatul sporturilor, sala de arme, velodromul olimpic,

stadionul “Azteca” pentru fotbal si un sat olimpic construit pe "verticala".

Au participat 6626 de sportivi (768 de femei ) din 113 tari, care au reusit la aceasta

editie sa doboare un numar dublu de recorduri mondiale fata de editia precedenta.

La atletism, americanii s-au impus la sprint, dar alergarile pe distanta lungi au fost

dominate de atletii etiopieni si kenieni. Probele de sarituri s-au desfasurat in general sub

auspiciile recordurilor, dar performanta cea mai uluitoare a fost cea a lui Bob Beamon, la

saritura in lungime cu 8,90 metri. Acest record va fi doborat abia dupa un sfert de veac. La

saritura in inaltime, americanul Dick Fosbury introduce o noua tehnica, cea cu rasturnare

dorsala, care va fi cunoscuta sub denumirea de "flop" si va fi adoptata de tot mai multi atleti

in viitorii ani, inlocuind clasica saritura "ventrala".

Concursurile de lupte greco-romane au fost dominate de sportivii din Ungaria,

Bulgaria, Germania. In probele de caiac-canoe si canotaj, sportivii romani, unguri si sovietici

au fost printre protagonisti.

In fruntea clasamentului general s-a situat reprezentativa S.U.A. urmata de cea a

U.R.S.S., Romania clasandu-se pe locul 10. Cele mai bune rezultate ale sportivilor romani au

fost realizate la urmatoarele discipline sportive:

atletism: medalii de aur - Lia Manoliu la aruncarea discului si Viorica Viscopoleanu

la saritura in lungime; medalii de argint - Mihaela Penes la aruncarea sulitei si clujeanca

Ileana Silai la proba de 800 de metri;

caiac-canoe: medalia de aur - echipajul format din Ivan Patzaichin si Serghei

Covaliov;

Pagina 91 din 124

box: medalie de argint- Ion Monea si medalie de bronz - Calistrat Cutov;

la scrima, caiac si lupte greco-romane s-au obtinut de asemenea medalii de bronz.

A XX-a editie a J.O. - 1972- Munchen, Germania Capitala Bavariei s-a pregatit

minutios pentru acest mare eveniment sportiv. Au fost construite baze sportive noi care s-au

inglobat complexului Oberwiesefeld, iar pentru ca toate aceste baze se gaseau aproape una de

alta, editia müncheneza a fost numita “olimpiada distantelor scurte”. Complexul sportiv

cuprinde stadionul, palatul sporturilor, bazinul de inot, velodromul si sala de box.

J.O s-au desfasurat in perioada 26 august - 11 septembrie. Au fost prezenti 7894 de

sportivi (1171 de femei ) din 123 de tari, care si-au disputat intaietatea la 21 de discipline

sportive, mai precis la 195 de probe din care 43 au fost pentru femei.

Editia aceasta a fost din pacate marcata si de un eveniment care nu ar fi trebuit sa aiba

loc si care a insemnat anularea oricarui spirit olimpic: atacul terorist din satul olimpic al unui

comando arab indreptat impotriva sportivilor din Israel, soldat cu rezutate tragice.

Pe plan sportiv, in competitia atletica s-a remarcat sovieticul Valeri Borzov castigator

al probelor de sprint si atletii din Finlanda care au castigat alergarile de semifond si fond. La

femei, atletele germane au dominat net toate probele. Luptele au adus satisfactii sportivilor

din delegatia romana care s-a numarat printre castigatorii medaliilor de aur alaturi de sportivii

din U.R.S.S. si Bulgaria. Concursurile de caiac-canoe au fost dominate de sportivii sovietici

si de cei romani. Intrecerile de scrima s-au disputat intre polonezi, unguri, sovietici si italieni.

La gimnastica feminina toate medaliile au revenit sportivelor sovietice si germane, dar

prezenta romancelor s-a facut si ea simtita. La masculin, gimnastii japonezi care au introdus

in exercitiile lor elemente originale si dificile, au devenit campioni olimpici. La natatie, eroii

au fost americanul Mark Spitz si australianca Shane Gould.

Turneele de jocuri sportive au avut drept castigatori: echipa Yugoslaviei la handbal

(Romania clasandu-se pe locul al III-lea, cea a U.R.S.S la baschet, reusind sa detroneze

reprezentativa S.U.A. castigatoare a tuturor editiilor precedente, iar la fotbal echipa Poloniei.

Romania cu delegatia sa formata din 169 de sportivi (39 de femei) a reusit sa obtina

16 medalii si locul 12 in clasamentul general pe natiuni. Rezultatele de exceptie au fost

realizate de : Gheorghe Berceanu si Nicolae Martinescu la lupte si Ivan Patzaichin la canoe,

campioni olimpici. Medalii de argint au obtinut atleta Argentina Menis, canoistul Serghei

Covaliov, caiacistii Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu si Mihai Zafiu.

Medalii de bronz au fost aduse acasa de catre sportivii de la caiac si canotaj, de la lupte

greco-romane si libere, scrima si handbal.

Pagina 92 din 124

A XXI-a editie a J.O.- 1976 - Montreal, Canada Natiunea canadiana a demonstrat la

superlativ modul de organizare a unei manifestari sportive de asemenea amploare. Peste

100.000 de persoane, colaboratori permanenti sau temporari ai C.I.O. au fost implicate in

reusita acestei editii a J.O.. Organizatorii au pus la dispozitia competitorilor baze sportive

ultramoderne si mijloace de transport rapide, iar ziaristii au avut parte de un sistem

informational de foarte modern si bine pus la punct.

Flacara olimpica a fost transmisa din Grecia spre continentul american printr-o

modalitate inedita. A fost aprinsa la Atena, in incinta stadionului Averoff unde a avut loc

prima editie moderna a jocurilor. Printr-un sistem special cu raze laser a fost transmisa prin

satelit in Canada, la Quebec. Aici, flacara olimpica s-a aprins in creuzetul construit pentru

aceasta ceremonie si a fost apoi dusa la Montreal, de un baiat si o fata, reprezentand cele

doua natiuni conlocuitoare ale Canadei (engleza si franceza).

Intrecerile olimpice s-au desfasurat in perioada 17 iulie - 1 august 1976, avand o larga

participare: 6189 de sportivi (1274 de femei) care au reprezentat 88 de tari. Competitiile s-au

desfasurat la 21 de discipline sportive cu 198 de probe, din care 49 feminine.

La cele 37 de probe atletice au participat aproape un sfert din numarul sportivilor

prezenti la intrecerile olimpice, surprizele fiind produse mai ales de atletii si atletele din

R.D.G. care au obtinut 11 medalii de aur, 7 medalii de argint si 9 de bronz. Atletii americani

au cistigat doar 4 titluri olimpice. Surprizele nu a lipsit nici la alte discipline sportive.

Poloistii sovietici, campioni olimpici la editia precedenta nu s-au calificat la turneul final

cisigat de Ungaria. Echipele sovietice de volei nu au reusit sa devina campioane olimpice,

cedand in finale in fata echipei japoneze la feminin, respectiv in fata polonezilor la masculin.

Pentru delegatia Romaniei formata din 166 de sportivi dintre care 59 femei, cele 27 de

medalii, care le-au adus locul al VI-lea in clasamentul general pe natiuni au fost obtinute de:

gimnasta Nadia Comaneci care a fost fara nici o discutie eroina acestei editii a J.O.

atat prin cele 5 medalii cucerite, dintre care trei de aur, dar si prin executiile sale formidabile

care au revolutionat gimnastica feminina;

Vasile Diba castigator al titlului de Campion olimpic la caiac;

Simion Cutov si Mircea Simion la box, Gheorghe Danilov si Gheorghe Simionov la

canoe, Teodora Ungureanu si echipa feminina de gimnastica, echipa masculina de handbal,

Gheorghe Berceanu, Nicu Ginga si Stefan Rusu la lupte greco-romane - medalii de argint;

Boxerii Alec Nastac si Costica Dafinoiu, echipajul de canotaj 4+1, Vasile Diba si

echipajul Policarp Malihin si Larion Serghei, la caiac, gimnastii Dan Grecu, Nadia Comaneci

Pagina 93 din 124

si Teodora Ungureanu, luptatorii Stelian Morcov, Roman Codreanu si Ladislau Simon,

echipa masculina de sabie - medalii de bronz.

A XXII-a editie a J.O. - 1980 - Moscova, U.R.S.S. Este pentru prima data cand J.O se

desfasoara intr-o tara socialista. Organizatorii au depus eforturi deosebite pentru amenajarea

bazelor sportive si a satului olimpic, dar din pacate “razboiul rece” era inca in plina

desfasurare. In semn de protest pentru invadarea Afganistanului de catre armatele sovietice

tarile democratice ale lumii nu vor lua parte la aceasta editie a J.O.

Cu toate ca au lipsit multi dintre sportivii de mare valoare ai momentului au fost

stabilite 76 de recorduri olimpice si 36 de recorduri mondiale. Si numarul spectatorilor a fos

unul record, cele 203 probe pentru care s-au organizat intreceri la 21 de discipline olimpice

au fost urmarite de peste 5 milioane de spectatori.

La atletism s-au inregistrat 7 recorduri mondiale si 16 olimpice. Intrecerile de caiac-

canoe si canotaj i-au adus in prim plan pe sportivii romani care au concurat de la egal cu cei

din R.D.G. si U.R.S.S. Si la lupte, box si scrima sportivii romani au fost printre protagonistii

intrecerilor, alaturi de bulgari, sovietici si cubanezi. Natatia a fost dominata categoric de

sportivele est germane si de inotatorii sovietici.

Jocurile sportive au dat ocazia unor turnee echilibrate si de buna valoare. La handbal,

dupa ce a depasit intr-un meci dramatic echipa U.R.S.S. nationala Romaniei a cedat in finala

in fata Yugoslaviei, iar echipa de volei masculin a reusit sa obtina medaliile de bronz.

La gimnastica, desi au avut probleme deosebite cu arbitrajul care le-a fost total ostil,

sportivele noastre si-au demonstat valoarea. Nadia Comaneci a obtinut doua medalii de aur si

una de argint, Emilia Eberle o medalie de argint, iar echipa s-a clasat pe pozitia doua in

clasament.

In total delegatia Romaniei formata din 239 de sportivi, dintre care 76 de femei, a

reusit sa cucereasca 25 de medalii, clasandu-se pe locul al VI-lea in clasamentul general.

A XXIII-a editie - 1984- Los Angeles, S.U.A Dupa 52 de ani, "orasul ingerilor" are

pentru a doua oara onoarea de a gazdui marea manifestare sportiva mondiala. Din nou se

dovedeste ca olimpismul modern nu mai are aceleasi valente ca si cel antic, iar sportul nu se

poate desparti de politica. Ca raspuns la boicotul editiei moscovite, tarile din sistemul

socialist nu participa la aceasta editie, cu exceptia Romaniei si a Yugoslaviei.

Din punct de vedere organizatoric, americanii nu se dezmint. Permisiunea acordata de

C.I.O. de a folosi publicitatea, o schimbare in principiile si regulile olimpismului motivata de

costurile din ce in ce mai mari de organizare, a creat posibilitatea implicarii financiare a

marilor firme in efortul gazdelor de a crea conditii materiale perfecte pentru competitori,

Pagina 94 din 124

ziaristi si spectatori. In interiorul marelui stadion “Los Angeles Memorial Coliseum”,

complet refacut si modernizat s-a instalat un adevarat “creier electronic”, care putea oferi date

despre viteza si directia vantului, timpii intermediari si de sosire, iar camerele de vederi care

impanzeau stadionul inregistrau “finisul” cu 100 de imagini pe secunda. Transmisiile de

televiziune au dat posibilitatea urmaririi intrecerilor in toate colturile lumii.

Ceremonia de deschidere a fost un spectacol impresionant care a marcat debutul

intrecerilor desfasurate in perioada 27 iulie - 12 august, cu participarea sportivilor din 140 de

tari.

Sportul rege al intrecerilor olimpice, atletismul a fost la el acasa, intrecerile fiind

dominate de atletii tarii gazda, urmati de cei din Marea Britanie, R.F.G. si Italia.

Reprezentantele noastre, atletele Doina Melinte, Maricica Puica, Anisoara Cusnir, Mihaela

Loghin, Vali Ionescu, Florenta Craciunescu, Cristiana Cojocaru si Fita Lovin au fost si ele la

mare inaltime, cucerind 10 medalii olimpice.

La canotaj si caiac-canoe, alaturi de sportivii din S.U.A, romanii au fost protagonistii

intrecerilor, cucerind 4 medalii.

Gimnastica, mai ales cea feminina este din nou autoarea unui mare succes: cucerirea

titlului olimpic in proba pe echipe si a medaliilor de aur la sol, sarituri si barna prin Ecaterina

Szabo, precum si inca 2 medalii de argint si 2 de bronz.

Halterele au adus celor 10 sportivi romani 8 medalii: 2 de aur, 5 de argint si una de

bronz. La lupte sportivii nostri au cistigat 5 medalii. Scrimerele au ajuns in finala unde au

cedat in fata sportivelor din R.F.G., iar echipa de sabie a castigat medaliile de bronz.

La probele de natatie s-au stabilit 10 recorduri mondiale si 37 olimpice, nare parte

dintre ele de catre sportivii americani. Pentru prima data in programul olimpic a fost inclusa

si proba de inot sincron.

Handbalistii romani au avut din nou ocazia sa devina campioni olimpici, dar eterna lor

rivala, echipa Yugoslaviei i-a invins din nou, fiind obligati sa se multumeasca cu medaliile de

bronz.

La incheierea intrecerilor olimpice, delegatia tarii noastre formata din 127 de sportivi

a avut un palmares format din 53 de medalii, din care 20 de aur, 16 de argint si 17 de bronz,

clasandu-se pe locul al II-lea pe natiuni dupa echipa S.U.A. Acest rezultat, cel mai bun din

istoria olimpica a incununat cei 60 de ani care trecusera de la prima participare oficiala a

Romaniei la J.O., din anul 1924.

A XXIV-a editie a J.O.- 1988- Seul- Coreea Spre surprinderea multora, participantii

la aceasta editie organizata “la capatul lumii” au descoperit o metropola moderna in care

Pagina 95 din 124

locuitorii se bucurau de un foarte bun nivel de trai, cu cladiri, sosele, baze sportive

impresionante prin modernismul lor.

Editia J.O. de la Seul a fost un eveniment care a anuntat sfarsitul “razboiului rece” si

inceputul unei noi perioade din istoria multor tari. Dupa multa vreme nu este o editie

boicotata, iar C.I.O numara in randurile sale mai multe tari membre tari Organizatia

Natiunilor Unite. La intreceri se aliniaza 161 de tari, dar numarul sportivilor este mai mic

decat la editiile anterioare, 1626 de sportivi, datorita restrictiilor impuse de C.I.O. in efortul

de a controla fenomenul de gigantism al jocurilor.

La aceasta editie, desi media de varsta a sportivilor a fost una dintre cele mai scazute,

s-au inregistrat performante sportive de valoare exceptionala.

J.O. de la Seul au facut din atletii Florence Griffity-Joyner, Jan Zelezni si Carl Lewis,

adevarati “zei” ai sportului. In acelasi timp au fost propulsati spre ierarhia mondiala si

Marlene Ottey, Gwen Torrence, Paula Ivan, Heike Drechler, Alina Astafei, Stefka

Konstandinova. Editia de la Seul a fost si editia cu cel mai rasunator caz de dopaj, cel la

canadianului Ben Johnson, recordman mondial al sprintului. Descoperit pozitiv la analizele

efectuate acesta a fost suspendat pe viata din activitatea sportiva.

La gimnastica feminina s-a relansat disputa olimpica dintre echipele U.R.S.S., S.U.A.

si Romania. Au castigat de data asta gimnastele sovietice urmate de cele din echipa

Romaniei.

Numarul sporturilor olimpice a crescut si la aceasta editie, tenisul reintrand dupa 64

de ani in familia olimpica.

Pentru sportul din Coreea, intrecerile olimpice au insemnat o adevarata lansare pe

drumul marilor performante, locurile fruntase pe care s-au situat echipele de handbal

masculin (medalia de aur) si feminin (medalia de argint), medaliile obtinute de judocani si

boxeri, constituind rezultate deosebit de valoroase.

Delegatia putin numeroasa a tarii noastre, formata doar de 63 de sportivi a obtinut un

total de 24 de medalii, dintre care 7 de aur, 11 de argint si 6 de bronz. Trei medalii de aur a

cucerit gimnasta Daniela Silivas, iar cate una, atleta Paula Ivan, luptatorul Vasile Puscasu,

canotoarele Rodica Arba si Olga Homeghi, precum si Sorin Babii la tir. Medaliile de argint

au fost obtinute la inot, de Noemi Lung, de echipa feminina de gimnastica si de Daniela

Silivas la individual compus, de sportivii de la canotaj si caiac-canoe: Elisabeta Lipa,

Veronica Cogeanu, Dimitrie Popescu, Ioan Snep, Valentin Robu, Vasile Tomoioaga, Danut

Dobre, Doina Balan, Veronica Nicula, Mihaela Armasescu, de halterofilul Nicu Vlad si

boxerul Daniel Dumitrescu. Medaliile de bronz au fost castigate la gimnastica si canotaj. Cu

Pagina 96 din 124

acest bilant Romania s-a clasat pe locul al VIII-lea in clasamentul general al natiunilor

participante.

A XXV-a editie a J.O - 1992 - Barcelona, Spania In seara zilei de 21 iulie, in incinta

imensului stadion catalan, peste 150.000 de spectatori au urmatit deschiderea editiei cu

numarul 25. Ceremonia a fost un spectacol al dansului, muzicii, sportului si prieteniei. Peste

15.000 de artisti printre care unii de faima mondiala si-au dat concursul pentru reusita

spectacolului: Montserat Caballe, Placido Domingo, Josse Carreras, Freddy Mercury. In

tribuna un public la fel de celebru: regele Juan Carlos si familia regala, sefi de state, ministri.

Flacara olimpica care a parcurs cei 5000 de km. dintre Olimpia si Barcelona purtata

de stafete ale tinerilor, este aprinsa prin tragerea cu arcul de catre fostul arcas spaniol Antonio

Rebolo.

Desi congresul C.I.O care a precedat J.O. a hotarat reducerea numarului de concurenti

pentru a nu se depasi posibilitatile satului olimpic, la aceasta editie numarul participantilor

este imens, 10.570 de sportivi reprezentand 173 de tari. Unele dintre delegatiile tarilor

africane erau la prima participare olimpica.

Intrecerile atletice au fost ca de obicei viu disputate, iar numarul mare de sportivi cu

rezultate bune a facut ca intrecerile sa ramana deschise oricarui rezultat. Englezul Linford

Christie a castigat proba de 100, specialitate americana pana atunci. Probele de semifond si

fond au fost monopolizate de atletii din Kenya si Etiopia. Editia “catalana” i-a consacrat pe

atletii Javier Sotomayor, Marlene Ottey, Marie Jose Perec, Sully Gunnel. Se spera ca duelul

saritorilor in lungime Carl Lewis si Mike Powell va duce la depasirea legendarului record a

lui Bob Beamon datand din anul 1968, dar nu a fost asa, cei doi reusind doar 8,07 si 8,64 m.

In general la atletism a fost o editie a marilor surprize, adesea sportivii consacrati nereusind

sa urce pe podium.

La natatie s-au inregistrat 10 recorduri mondiale, protagonistii fiind sportivii

americani, maghiari, si ca o noutate, cei chinezi. Acestia din urma se pare ca profitau din plin

de cunostintele din toate domeniile, inclusiv cel “farmaceutic’ al antrenorilor din fosta R.D.G.

care se ocupau de pregatirea lor.

Gimnastica feminina le are in prim plan pe romanca Lavinia Milosovici, americana

Shanon Miller, maghiara Henriette Onodi si chinezoiaca Li Lu. La baieti eroul este gimnastul

bielorus, Vitali Scherbo, castigator a 6 medalii de aur, iar la tenis intrecerile olimpice aduc in

arena cei mai buni jucatori ai momentului: Jim Courier, Arantxa Sanchez, Andre Agassi,

Steffi Graf. La volei feminin echipa CSI (fosta U.R.S.S) a fost întrecuta de cea a Cubei cu 3 –

Pagina 97 din 124

1, iar finala masculina s-a disputat între echipele Braziliei si Olandei, meciul terminandu-se

cu scorul de cu 3 – 0 in favoarea primei.

Dupa trei reprize de prelungiri, Italia a învins echipa Spaniei în turneul de polo cu 9 –

8. La handbal masculin, echipa fostei URSS a câstigat finala cu Suedia, iar pe locul al III-lea

s-a situat echipa Frantei.

Delegatia Romaniei s-a intors de la Barcelona cu 18 medalii: 4 de aur, 5 de argint si 8

de bronz. Medaliile de aur au fost cucerite de gimnastele Lavinia Milosovici si Cristina

Bontas, de canotoarea Elisabeta Lipa si echipajul masculin de canotaj 4+1. Medalii de argint

au obtinut: atleta Alina Astafei, echipa de gimnastica feminina, echipajele masculine si

feminine de canotaj, iar medalii de bronz, halterofilul Traian Ciharean, luptatorul Grigoras,

boxerul leonard Doroftei, echipa feminina de floreta, tragatorul Sorin Babii si canotorii din

proba de doua persoane.

A XXVI-a editie a J.O. - 1996 - Atlanta, S.U.A. Editia jubiliara care marcheaza

trecerea unui veac de cand Jocurile Olimpice ele au fost reinfiintate a fost incredintata spre

organizare S.U.A., desi lumea sportiva a fost umanim de acord ca C.I.O. trebuia sa acorde

aceasta onoare orasului Atena care-si depusese si el candidatura. Dar puterea financiara a

orasului Atlanta, capitala Georgiei si a concernului Coca-Cola, a primat inaintea traditiei si a

respectului pentru poporul care a dat lumii conceptul de “Kalos kai agatos” si Jocurile

Olimpice antice.

Organizarea intrecerilor a constituit o adevarata provocare pentru orasul Atlanta, dar

toata lumea a recunoscut ca intrecerile olimpice, organizate de acest oras american, s-au

desfasurat pe cele mai moderne baze sportive din lume, cu dotari de exceptie. Capacitatea

satului olimpic amenajat aici a fost de 15.000 de locuri, cea mai mare din istoria J.O.

La competitia desfasurata in perioada 19 iulie- 4 august, au participat echipele

olimpice din 197 de tari, care s-au intrecut in 270 de competitii organizate pentru 33 de

discipline sportive. In total au luat parte la intreceri 10.305 sportivi (6809 barbati si 3496 de

femei). Rezultatele obtinute la aceasta editie au evidentiat evolutia fara precedent a

performantelor sportive, ca rezultat al noilor tehnologii si metodologii aplicate in procesul de

pregatire.

Romania a participat cu o delegatie de 168 de sportivi. Canotajul si gimnastica si-au

facut din nou datoria. La canotaj s-au obtinut 2 medalii de aur prin echipajele feminine la

proba de 2 vasle si proba de 8+1. La gimanstica s-a castigat o medalie d aur, 4 de argint si 5

de bronz.

Pagina 98 din 124

La floreta feminin Laura Badea a devenit Campioana Olimpica, iar echipa de floreta

s-a clasat pe locul al II-lea, aceasta disciplina sportiva obtinand cel mai bun rezultat din

istoria participarii sale la intrecerile olimpice.

Atleta Gabriela Szabo si gimnastul Marius Urzica au obtinut medaliile de argint, in

timp ce la box au cucerit doua medalii de argint Leonard Doroftei si Marian Simion. Sportivii

de la caiac-canoe au obtinut o medalie de bronz, la fel ca si halterofilul Nicu Vlad.

La finalul intrecerilor, sportivii nostri au ocupat locul al 19-lea in clasamentul pe

puncte, al 13-lea in cel pe medalii si al 20-lea in ierarhia alcatuita pe baza medaliilor de aur

obtinute.

A XXVII-a editie a J.O. - 2000 - Sydney, Australia Dupa 44 de ani de la editia

desfasurata la Melbourne, Australie este din nou gazda Jocurilor Olimpice, ultimele ale

mileniului al doilea.De aceasta data onoarea i-a revenit orasului Sydney, renumit port al

emisferei sudice, asezat pe coasta estica a Australiei, capitala Statului New South Wales.

La aceasta editie desfasurata in perioada 15 septembrie - 1 octombrie, au fost prezente

delegatii din toate cele 199 de tari invitate de catre C.I.O. Numarul sportivilor a fost de trei

ori mai mare decat cel de la precedenta editie australiana (Melbourne, 1956), ridicandu-se la

impresionanta cifra de 11.084 de sportivi, dintre care 4254 de femei, reprezentand 38 la suta

din numarul participantilor. S-au organizat 300 de competitii la 37 de discipline sportive.

Delegatia pe care Romania a deplasat-o la antipozi a fost alcatuita din 156 sportivi

( 76 barbati si 80 femei) care au concurat la 16 discipline sportive.

Gimnastica si-a afirmat inca o data valoarea incontestabila. La feminin echipa formata

din Andreea Raducan, Simona Amanar, Maria Olaru si Claudia Presecan s-a clasat pe primul

loc, castigand in fata traditionalelor sale adversare. La individual compus podiumul

castigatoarelor in finala probei de individual compus a fost exclusiv romanesc pe el urcandu-

se Andreea Raducan, Simona Amanar si Maria Olaru. Chiar daca dupa incidentul bizar in

care gimnasta Andrea Raducan a fost depistata ca "dopata" cu Nurofen si i s-a retras medalia

de aur, in memoria noastra Campioana Olimpica la individual compus ramane Andrea

Raducan. Gimnastele au mai obtinut 2 medalii de argint si una de bronz. Pentru prima data in

istoria jocurilor si gimnastica masculina are un Campion Olimpic, in persoana lui Marius

Urzica. Acesta a castigat finala in proba de cal cu manere, dupa o evolutie exceptionala.

Canotajul feminin a confirmat din nou ca este cel mai bun din lume, castigand trei

medalii de aur prin echipajele:

Georgeta Damian si Doina Ignat in proba de 2 rame;

Angela Alupei si Constanta Burcica in proba de 2 vasle;

Pagina 99 din 124

Georgeta Damian, Doina Ignat, Veronica Cochelea, Liliana Gafencu, Magda

Dumitrache, Viorica Susanu, Ioana Olteanu, Elena Georgescu si Elisabeta Lipa in proba de

8+1.

La natatie, Diana Mocanu, inotatoarea de numai 15 ani a uimit pe toata lumea

castigand doua medalii de aur, primele din istoria natatiei romanesti, in probele de 100 si 200

m spate. Succesul a fost completat de Beatrice Caslaru, care a ocupat locul al doilea, intrand

in posesia medaliei de argint la proba 200 m mixt si a medaliei de bronz la proba de 400 m

mixt.

La atletism, Gabriela Szabo reuseste sa castige medalia de aur in proba de 5000 m, la

care adauga o medalie de bronz in proba de 1500 m. Proba in care Violeta Beclea - Szekely s-

a clasat pe locul al II-lea. Lidia Simon cucereste medalia de argint in proba de maraton.

In intrecerile de canoe echipajul Florin Popescu - Mitica Pricop la C - 2 M, 1000 m,

devine Campion Olimpic, iar pe distanta de 500 m se claseaza pe locul al III-lea. La caiac,

Sanda Toma, Mariana Limbau, Andreea Ionita si Elena Radu au cucerit de asemenea o

medalie de bronz la proba de K - 4 M / 500 m.

Scrima a adus din nou un titlu de Campion Olimpic, de data asta la proba de sabie,

prin Mihai Covaliu, iar boxul a contribuit la palmaresul olimpic prin medaliile de argint si de

bronz cucerite de fratii Simion. Alte medalii de bronz au mai obtinut Iulian Raicea la tir si

Simona Richter al judo.

Dupa o comportare remarcabila, echipa olimpica a Romaniei s-a clasat pe locul al XI-

lea in ierarhia olimpica cu 26 de medalii, dintre care 11 de aur.

A XXVIII-a editie a J.O. - 2004 - Atena, Grecia Prin acordarea dreptului de

organizare a acestei editii orasului Atena, C.I.O a oferit o reparatie morala poporului grec,

creatoruljocurilor olimpice antice. La 108 ani de la prima editie din timpurile moderne,

intrecerile olimpice s-au reintors acasa. Organizatorii greci au avut de parcurs multe incercari

grele pe care le-au trecut-o cu bine. Pentru prima data condus de o femeie, Comitetul de

organizare al jocurilor a reusit in ciuda pronosticurilor pesimiste sa termine la timp (chiar

daca pe ultima suta de metri) constructiile si amenajarile necesare desfasurarii la un nivel

corespunzator al intrecerilor olimpice. Pregatirile pentru competitia mondiala a schimbat

"fata" capitalei elene, transformand-o intr-o metropola cu o infrastructura moderna, care

valorifica din plin farmecul sau caracteristic. Un efort suplimentar a fost necesar pentru

asigurarea protectiei participantilor si preintampinarea evenimentelor neplacute, in contextul

unei situatii politice in care "armistitiul olimpic" nu mai este demult decat o pretioasa

amintire.

Pagina 100 din 124

Competitia olimpica s-a desfasurat in perioada 13 August 2004 - 29 August si la ea au

participat echipe reprezentand 202 tari. Numarul disciplinelor sportive si al competitiilor nu

s-a modificat fata de editia precedenta: 37 de discipline si 300 de competitii. Numarul total de

participanti a fost mai mic decat la Sydney, ca urmare a reglementarilor C.I.O. de stopare a

fenomenului de gigantism: 10.500 de sportivi (6200 barbati si 4300 femei).

Romania a deplasat la Atena un lot de 112 sportivi care au fost inscrisi la competitiile

organizate pentru urmatoarele discipline sportive: atletism, box, canotaj, calarie, ciclism,

gimnastica, haltere, inot, judo, kaiac-canoe , lupte, sarituri in apa, scrima, tenis, tenis de masa

si tir. La incheierea intrecerilor s-au obtinut un numar de 19 medalii: 8 de aur, 5 de argint si 6

de bronz.

La fel ca la celelalte editii din ultimele decenii, gimnastica a oferit cele mai mari

satisfactii contribuind la bilantul olimpic cu 9 medalii: 3 de aur, 3 de argint si 3 de bronz. In

apropierea gimnasticii s-a aflat canotajul cu 3 medalii de aur. Celelalte discipline sportive

care au contribuit la zestrea olimpica a delegatiei au fost: atletismul cu 2 medalii de argint si

1 medalie de bronz, natatia cu 1 medalie de aur si 1 medalie de bronz si boxul cu 1 medalie

de bronz. Cu acest bilant Romania s-a clasat pe locul 14 in clasamentul general pe medalii.

Medaliatii olimpici ai editiei Atena 2004 sunt in ordine:

Medalii de aur: Camelia Potec (natatie 200 m liber), Georgeta Damian Andrunache,

Viorica Susanu (canotaj 2 rame), Angela Alupei, Constanta Burcica (canotaj, 2 vasle

categoria usoara), Rodica Florea, Aurica Barascu, Doina Ignat, Viorica Susanu, Ioana Papuc,

Elisabeta Lipa, Liliana Gafencu, Georgeta Damian Andrunache, Elena Georgescu (canotaj 8

+ 1), Catalina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Rosu, Alexandra

Eremia (echipa feminina de gimnastica), Catalina Ponor (gimnastica sol), Monica Rosu

(gimnastica sarituri), Catalina Ponor (gimnastica barna);

Medalii de argint: Marian Dragulescu (gimnastica sol), Marius Urzica (gimnastica cal

cu manere), Marian Oprea (atletism triplusalt), Daniela Sofronie (gimnastica sol), Ionela

Tarlea Manolache (atletism 400 m);

Medalii de bronz: Marius Urzica, Marian Dragulescu, Ioan Suciu, Daniel Potra,

Razvan Selariu, Daniel Popescu (echipa de gimnastica), Razvan Florea (natatie 200 m spate),

Marian Dragulescu (gimnastica, sarituri), Alexandra Eremia (gimnastica barna), Gheorghe

Ionut (box), Maria Cioncan (atletism 1500 m).

11.1.4.1 Jocurile Olimpice de Iarna - Istoria lor este de data mai recenta, prima

actiune de crearea a unei competitii internationale ample, rezervata sporturilor de iarna care

sa fie incadrata in miscarea olimpica, dateaza din anul 1900. Atunci au fost infintate Jocurilor

Pagina 101 din 124

Nordice, concepute ca anexe ale J.O de vara. In perioada 1901-1926, aceasta competitie s-a

organizat din patru in patru ani, intrecerile se desfasurau in Suedia pentru disciplinele

sportive practicate cu precadere in tarile nordice, iar sportivii participanti erau in exclusivitate

numai cei care apartineau acestor tari.

Dezvoltarea sporturilor de iarna si in alte tari din Europa si in S.U.A si succesul

inregistrat de probele de patinaj desfasurate cu ocazia la J.O de la Londra din anul 1908, la

sesiunea C.I.O. din 1911, a determinat crearea unui curent de opinie care dorea

universalizarea acestei competitii. La sesiunea C.I.O din anul 1911, reprezentantul Italiei

propune ca Jocurile Nordice sa fie transformate in J.O. de iarna. Propunerea este respinsa din

cauza opozitiei tarilor scandinave, care nu doreau sa-si piarda suprematia in acest domeniu.

Rediscutata in anul 1914, C.I.O. accepta sa fie introduse in programul olimpic al

Jocurilor Olimpice de la Berlin din anul 1916, patinajul, schiul si hocheiul. Editia respectiva

nu mai are loc din cauza primului razboi mondial.

Preocuparile pentru infiintarea J.O. de iarna sunt reluate in anul 1919, in conditiile in

care opozitia nordica nu mai are puterea dinainte de razboi. La sesiunea C.I.O. anul 1921 se

ia in discutie propunerea reprezentantilor Frantei, Canadei si Elvetiei care cer promovarea

J.O. de iarna. In ciuda dezacordului norvegienilor si suedezilor, C.I.O. decide sa patroneze

“Saptamana internationala a sporturilor de iarna” o mare competitie ce urma sa aiba loc in

anul 1924, la Chamonix, ca un preludiu la J.O. care urmau sa se desfasoare in acel an la Paris.

Prin aceasta hotarare, sporturile de iarna au intrat in familia olimpica, chiar daca asta nu a

insemnat inca infiintarea oficiala a Jocurilor Olimpice de iarna.

Abia dupa ce “Saptamana” de la Chamonix s-a desfasurat cu mare succes obligand si

persoanele cele mai refractare sa-si revizuiasca parerile si sa tina cont de marea raspandire a

sporturilor de iarna, a fost posibila adoptarea hotararii de a se institui un ciclu distinct al J.O.

de iarna. La sesiunea C.I.O. de la Praga din anul 1925, aceasta hotarare este adoptata,

precizandu-se ca orasul gazda va fi ales odata cu cel pentru J.O de vara. Tot cu aceasta ocazie

s-a decis ca “Saptamana internationala a sporturilor de iarna” de la Chamonix sa fie

considerata ca prima editie a J.O. Drumul parcurs de aceste jocuri de la infiintare pana in

zilele noastre a marcat a ascensiune permanenta a sporturilor de iarna, dar totodata si o noua

victorie a ideii olimpice. Numarul probelor a crescut, iar participarea natiunilor a fost din ce

in ce mai mare.

Tocmai din cauza dezvoltarii acestei competitii si din dorinta de a nu aglomera

calendanrul olimpic, in anul 1992 C.I.O. a luat hotararea de a desparti din punct de vedere

calendaristic cele doua competitii olimpice “surori”, urmand ca J.O. de iarna sa aiba loc la

Pagina 102 din 124

mijlocul “olimpiadei, ca sa folosim acest termen in acceptiunea sa antica, adica a ciclului

olimpic de patru ani dintre doua editii succsive. Din acest motiv, in anul 1994 avut loc la

Lillehamer in Norvegia o editie a Jocurilor Olimpice de iarna la doar doi ani dupa editia

precedenta de la Albertville, Franta, urmand ca in continuare sa fie respectata regula celor

patru ani.

Cronologic, cele 19 editii ale competitiei olimpice pentru sporturi de iarna au avut loc

dupa cum urmeaza:

1924 - Chamonix, Franta La competitie au luat parte 258 de concurenti din 16 tari.

Programul saptamanii internationale a sporturilor de iarna a cuprins intreceri de patinaj

artistic, patinaj viteza, bob, hochei, schi fond, sarituri si combinata nordica. Eroii au fost

sportivii Thorleif Haug (Norvegia) care a castigat 4 medalii la schi fond si Clas Thundberg

(Finlanda) la patinaj viteza, castigator a 5 medalii.

1928 - Saint-Moritz, Elvetia Conditiile meteo nu au fost cele mai favorabile, probele

de fond desfasurandu-se practic in apa, iar unele probe de patinaj au fost anulate. Din fericire,

frigul a revenit atunci cand i-a venit randul sa concureze la patinatoarea din Norvegia Sonia

Henie, in varsta doar de 15 ani. Ea a reusit sa entuziasmeze publicul si arbitrajul, cucerind

prima sa medalie olimpica. La aceasta editie participa pentru prima data sportivi romani la

intrecerile de bob si “patrula militara”.

1932 - Lake-Placid, S.U.A. Din cauza distantei mari sportivii europeni au participat in

numar redus la competitia olimpica. Conditiile nu au fost nici ele cele mai bune, iar sportivii

din tara gazda au castigat cam toate medaliile. A facut exceptie proba feminina de patinaj

artistic, la care Sonia Henie a castigat pentru a doua oara titlul de Campioana Olimpica.

1936 - Garmisch-Partenkirchen Germania La aceasta editia s-a introdus in program si

schiul alpin, iar Sonia Henie a cucerit al treilea titlu olimpic.

1948 - Saint-Moritz, Elvetia La trei ani dupa incetarea razboiului, jocurile au loc din

nou in Elvetia. Germania si Japonia nu sunt invitate.

1952 - Oslo, Norvegia Aceasta editie a insemnat pentru nordici o intoarcere acasa a

sporturilor de iarna. Norvegienii s-au si clasat pe primul loc in clasamentul pe natiuni.

1956 - Cortina D’Ampezo, Italia Jocurile din statiunea italiana din muntii Dolomitilor

a doborat toate recordurile de participare. A fost o editie a premierelor, s-a folosit pentru

prima data cronometrajul electric si s-au realizat transmisii televizate in direct. Prima astfel

de transmisie televizata nu a fost fara incidente: purtatorul ultimului schimb al Flacarii

olimpice, patinatorul de viteza Guido Coreli s-a împiedicat si a cazut peste un cablu de

televiziune întins pe gheata la câtiva metri de cupa unde urma sa fie aprins focul sacru.

Pagina 103 din 124

Schiorul austriac Toni Sailer cistiga trei medalii de aur, devenind cel mai mare schior al

tuturor timpurilor.

1960 - Squay Valley, S.U.A. Datorita omului de afaceri Alex Cushing, proprietarului

acestui loc din vestul S.U.A., aceasta editie s-a bucurat de conditii de organizare foarte bune.

Au fost introduse ca discipline olimpice biatlonul si patinajul viteza feminin.

1964 - Innsbruck, Austria La aceasta editie a inceput sa se faca simtita tendinta de

"gigantism". A crescut numarul de probe si numarul de participanti.

1968 - Grenoble, Franta La 24 de ani dupa prima editie, Franta organizeaza din nou

jocurile. Schiorii francezi se dovedesc a fi cei mai puternici la probele alpine iar Jean Claude

Killy intra si el in legenda. Italianul Franco Nones obtine titlul olimpic la schi fond, fiind

primul Campion Olimpic la aceasta proba care nu apartine tarilor nordice.

La aceasta editie, echipajul de bob format din sportivii Panturu Ion si Neagoe Nicolae

s-a clasat pe locul al III-lea, obtinand prima (din pacate si singura) medalie la J.O. de iarna

pentru Romania.

1972 - Sapporo, Japonia Intrecerile olimpice s-au desfasurat pe o zapada moale si

sarata. La intrecerile de schi au dominat sportivii elvetieni, iar la sarituri cei mai buni s-au

dovedit a fi japonezii.

1976 - Insbruck, Austria Aceasta editie trebuia sa aiba loc la Denver, S.U.A., dar din

cauza protestelor organizate de miscarea ecologista care se opunea distrugerii padurilor,

americanii au declinat organizarea. Stafeta organizatorica a fost imediat preluata de statiunea

austriaca. Schiul alpin a fost sportul care a consacrat o noua vedeta, de data asta o femeie,

austriaca Rosi Mittemaier. Pentru prima data in programul olimpic la patinaj artistic este

inclusa si proba de dans.

1980 - Lake-Placid, S.U.A A fost o editie desfasurata in tensiune politica

internationala, cauzata de invazia Afganistanului de catre U.R.S.S. si anuntarea boicotului

american pentru J.O. de vara care urmau sa se desfasoare la Moscova. Totusi intrecerile sau

desfasoara normal, fiind consemnata prezenta in premiera a achipei olimpice a Chinei.

Patinatoarea sovietica Irina Rodnina a cucerit cel de al treilea titlu olimpic la patinaj artistic.

1984 - Sarajevo, Iugoslavia Organizata pentru prima data intr-o statiune din blocul

comunist si in ciuda timpului capricios care a obligat concentrarea tuturor probelor alpine in a

doua saptamana, editia iugoslava a fost un mare succes. A intrat in istorie cuplul de patinatori

englezi Jayne Torvill - Christopher Dean, care in proba de dans evoluand pe muzica piesei

"Bolero" de Ravel, au obtinut nu mai putin de 9 note maxime, intr-un program in care arta si

sportul s-au impletit genial.

Pagina 104 din 124

1988 - Calgary, Canada Organizate pentru prima data de Canada, jocurile au durat 16

zile, iar vedetele au fost italianul Alberto Tomba si elvetianul Vreni Schneider care au cucerit

cate trei titluri olimpice.

1992 - Albertville, Franta Cu trei editii organizate Franta egaleaza S.U.A. Pentru

prima data schiorii nordici obtin trei titluri la schi alpin, prin norvegienii Jagge si Aamodt si

suedeza Pernilla Wyberg. Germania unificata termina in fruntea clasamentului pe medalii,

inaintea C.S.I. (fosta U.R.S.S.).

1994 - Lillehammer, Norvegia Chiar daca timpul avut la dispozitie de pentru

organizarea editiei "suplimentare" a fost redus, competitia olimpica norvegiana desfasurata

intr-un decor feeric a fost una dintre cele mai reusite. Cresterea impactului jocurilor asupra

publicului si implicit a mediilor de afaceri este demonstrat prin faptul ca de dragul participarii

la J.O. o serie de patinatori profesionisti au revenit la statutul de amator. Printre ei faimosul

cuplu de dansatori britanici J. Torvill si C. Dean, eroii jocurilor din '84, clasati de data asta in

finala doar pe locul al III-lea.

1998 - Naganno, Japonia La aceasta editie au participat echipele olimpice din 72 de

tari, cu un numar de 2302 sportivi (1488 barbati si 814 femei) care s-au intrecut in 68 de

competitii la 7 disciplice olimpice: patinaj artistic, patinaj viteza, sanie, schi alpin, schi fond,

biatlon si bob. Romania a participat cu o echipa formata din 13 sportivi si 5 sportive.

2002 - Salt Lake City, S.U.A. Cea de a patra editie americana a jocurilor olimpice de

iarna a fost o reusita a locuitorilor din statul Utah, care au facut eforturi desosebite pentru a

reusi sa realizeze fara subventii de la stat toate constructiile necesare bunei desfasurari a

competitiei. A fost o editie cu atat mai speciala cu cat nu trecusera decat cateva luni, de la

atentatele teroriste din 11 septembrie care au zguduit S.U.A si lumea intreaga. Comitetul

International Olimpic (CIO) a acceptat ca drapelul american care a fost gasit in ruinele World

Trade Center sa fie arborat pe "Stadionul Olimpic" din Salt Lake City, in cadrul ceremoniei

de deschidere, iar in cadrul unui spectacol care a avut loc inaintea ceremoniei de deschidere

s-a adus un omagiu victimelor atentatelor. din 11 septembrie. Masurile de securitate care s-au

luat au fost impresionante: 3.500 de soldati din Garda Nationala, 7.000 de ofiteri de politie si

peste 5.000 de membri ai Comitetului de Organizare au fost implicati in asigurarea securitatii.

La aceasta editie au obtinut primele medalii olimpice de aur din istoria acestor jocuri, sportivi

din tari ca Australia, China si Croatia. A impresionat asistenta sportivul Patrick Singleton,

port-drapelul si in acelasi timp unicul membru al delegatiei Insulelor Bermude, care a defilat

doar in sort la ceremonia de deschidere, desfasurata la o temperatura de multe grade sub zero.

Sportivii romani care au alcatuit echipa olimpica au demonstrat ca din pacate ca la

Pagina 105 din 124

disciplinele de iarna nu suntem competitivi pe plan mondial. Evolutia sportivei Eva Tofalvi,

considerata principala speranta pentru o clasare buna, a dezamagit, ea situandu-se pe pozitia a

52-a in final probei de biatlon. In finala probei de sanie masculin, romanii s-au clasat pe

locurile 32 si 34, boberii Florian Enache si Adrian Duminicel pe locul 25, schioarea

Alexandra Munteanu pe locul 29 in proba de super-G, iar patinatoarele de viteza Andreea

Jakab si Daniela Oltean au ocupat si ele pozitii modeste in clasamentele probelor la care au

concurat.

INTREBARI

Descrieti cateva aspecte care au determinat necesitatea restaurarii Jocurilor Olimpice

in varianta moderna.

Ce stiti despre Evangelie Zappa ? Dar despre Pierre de Coubertin ?

Cu ce ocazie, unde si cand s-a decis reinfiintarea J.O. ?

Cum poate fi definit "olimpismul", dar "miscarea olimpica" ?

Care este structura miscarii olimpice ?

Cand s-a infiintat Comitetul Olimpic roman ?

La care editie a participat pentru prima data un reprezentant al tarii noastre ? Dar

echipa Romaniei ?

Unde a fost castigata prima medalie olimipica pentru Romania ? Dar prima medalie

de aur ?

La care discipline sportive au obtinut sportivii romani cele mai bune rezultate la J.O.?

Explicati de ce credeti ca nu se obtin rezultate si la alte discipline sportive.

Care dintre sportivii romani sau straini reprezinta pentru voi un "olimpionike" al

timpurilor moderne ? De ce?

Cate olimpiade s-au derulat in perioada 1896-2004 si cate editii ale J.O moderne s-au

desfasurat ?

Cate medalii au cucerit sportivii romani la editiile de iarna ale J.O ?

13. ExerciTiile fizice practicate pe teritoriul TArii noastre In perioada antichitATii Si

In Evul Mediu.

Pagina 106 din 124

In conditiile istorice specifice teritoriului tarii noastre, evolutia educatiei fizice a fost

influentata de cultura si civilizatia poporului grec si roman. Relatiile geto-daco-scite cu

populatia din cetatile grecesti de pe litoralul dobrogean Histria (inca din sec.VI I.Hr.),

Callatis (Mangalia) si Tomis (Constanta) au transmis populatiei autohtone modelul grecesc al

educatiei fizice si modelul institutiilor speciale de educatie: palestrele si gimnaziile. Dupa

cucerirea romana, educatia fizica a primit caracterul spiritului razboinic, continutul si

mijloacele folosite subordonate acestuia. Marturii ale dezvoltarii si pe acest teritoriu ale

formele de practicare ale exercitiilor fizice cu specific roman sunt constructiile specifice,

reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri descoperite la Sarmizegetusa si Porolissum,

termele, inscriptiile, basorieliefurile cu scene de lupta, serbarile etc.

Dupa anul 274 D.Hr., cand legiunile lui Aurelian au parasit Dacia si pana la instalarea

feudalismului, continutul si formele de practicare a exercitiilor fizice si jocurilor s-au

modificat mai ales sub influenta contactului cu alte popoare.

Nu exista prea multe documente care sa evidentieze preocupari semnificative pentru

domeniul educatiei fizice in oranduirile precapitaliste, astfel izvoarele care permit o

investigatie reala sunt mai ales legate de viata taranimii. Prin obiceiurile populare si formele

traditionale de manifestare, baladele populare si jocurile populare reusesc sa redea aspecte

sociale si culturale din viata poporului roman , inclusiv cele legate de practicarea exercitiilor

fizice. In baladele populare sunt prezentati eroi care pe langa calitati moralesunt inzestrati cu

frumusete fizica si vigoare.

Exercitiile fizice care apar cel mai des in continutul baladelor populare sunt: lupta sau

tranta, scrima sau lupta cu buzduganul, trasul cu arcul, aruncarea, inotul, calaria si vaslitul.

Un exemplu in acest sens este balada "Pintea viteazul", in care este sugerata

pregatirea pentru lupta: "El a adunat voinici de postat, harnici la lupta si frumosi la stat, pe

care i-a-nvatat, in locul Tabarisca, din sus de Gradisca si la sarituri si la puscaturi si la

aruncare, peste apa mare".

Aruncarea buzduganului este descrisa in balada " Mihu Copilul " in care acesta este

prezentat ca un erou de tip cavaleresc, cu insusiri atletice deosebite: " In graba se ducea, briul

ca-ncingea, buzduganul lua si mi-l opintea si mi-l azvarlea si cind l-azvarlea, frunza suiera,

codrul rasuna ... ", iar in balada " Movila lui Burcel ", acesta povesteste domnitorului Stefan

cel Mare : " Pan-a nu ajunge plugar, aveam falnic armasar si o ghioagha vestrujita, cu piroane

tintuita, care cand o invarteam, proasca prin dusmani faceam, cate opt pe loc turteam ".

Aruncarea buzduganului, ca exercitiu traditional, a facut parte din programul

serbarilor " junilor ", din Scheii Brasovului pana aproape de zilele noastre.

Pagina 107 din 124

Tragerea cu arcul era un exercitiu dar si o arma folosita pe timp de razboi. In legenda

" Altarul manastirii Putna (versificata de Vasile Alecsandri, dupa cronicarul Neculce) " este

prezentat modul in care Stefan cel Mare a ales locul pe care urma sa fie ridicata manastirea:

"Copii, trageti ... eu vreau astazi sa ma-ntrec in arc cu voi". Dupa ce sagetile acestora s-au

oprit departe, cea pornita din arcul lui Stefan a marcat locul altarului: "Zbarnaie coarda din

arcu-i, fulgera sageata-n vint, pere, trece mai departe si-ntr-un paltin vechi s-au frint ". Iar

apoi, cuvintele domnului: " Acolo fi-va altarul ", zice falnicul monarh, ce se-nchina si se

apleaca pe razboinicul sau arc."

Eroii baladelor si basmelor populare alegeau lupta dreapta, Fat-Frumos provocat de

zmeu "... in palos sa ne taiem, ori in tranta sa ne-ncercam ?” , " ... ba-n trinta dreapta ca-i de

la Dumnezeu lasata". Fie ca se intreceau prin "lupta voiniceasca" (in care apucarea se facea

numai de brate) fie prin "lupta cu prinderea de brau", descrierea acestor lupte desfasurate

dupa reguli cavaleresti, au evidentiat darzenia confruntarilor. In balada "Vidra" este

prezentata infruntarea dintre Paunasul Codrilor si Stoian Soimul: "ei de braie s-apucara si la

lupta se luara, zi de vara pina-n seara, cind in loc mi se-invartea, cind la vale s-aducea,

niciunul nu dovedea ..."

Calaria, deprindere de mare utilitate, a fost practicata si ca exercitiu sportiv. In

cronicile timpului se pomeneste despre calarie in toate relatarile despre evenimentele

traditionale ale Evului Mediu: lupte, vanatoare, serbari, festivitati, nunti, vizite etc.

Baladele populare au cantat iscusinta, abilitatea si indemanarea calaretilor, dar si

gesturile de atasament fata de calul sau in versuri ca si cele care urmeaza: "ne-nsauat si

neinfranat, zbura vesel pe pamant, nara-n vint si coama-n vint ... " sau "zidurile ca sarea,

pinteni roibul cind da, cum pe-o pana-o duce vantul, de nici n-atinge pamantul".

Chiar daca nu se poate vorbi despre existenta unei institutii a cavalerismului, exista

mai multe surse documentare care atesta practicarea unor jocuri cavaleresti in tarile romane

in secolele al XV - XVI-lea:

picturile murale de Biserica domneasca din Curtea de Arges, unde exista portretul

unui cavaler muntean in armura;

participarea unei echipe de cavaleri la un turnir organizat la Buda in timpul lui Mircea

cel Batrin la 1414;

desfasurarea unor turniruri cavaleresti la Suceava, capitala Moldovei;

epopeea germana "Nibelungenlied" unde este elogiata vitejia celor 700 de cavaleri din

Tara Vlahilor, care au fost invitati sa participe la jocurile cavaleresti cu cei mai vestiti

cavaleri ai Europei;

Pagina 108 din 124

existenta formatiilor de "viteji", asemanatoare ca echipament si pregatire de lupta cu

armatele de cavaleri din tarile apusene;

Marturiile si cronicile unor calatori straini care au manifestat interes fata de populatia

geto-dacica din nordul Dunarii si cea din Tarile Romane completeaza informatiile referitoare

la practicarea exercitiilor fizice pe teritoriul tarii noastre in timpul Evului Mediu.

Este descris astfel un episod petrecut in anul 1442 la asediul cetatilor Silistra,

Turtucaia, Giurgiu si Turnu Magurele ocupate de turci sub conducerea domnitorului Vlad

Dracul. Flota romana a folosit 150 de barci care au deschis lupta, iar prizonierii care erau

retinuti dincolo de fluviu au evadat trecand Dunarea inot, demonstrand calitati fizice

exceptionale.

Varianta autohtona a "jutei" medievale este prezenta la sfarsitul secolului al XVI-lea

sub denumirea " Harta ". Spre deosebire de "juta" aceasta forma de intrecere angaja doi

luptatori calari intr-un duel adevarat, folosindu-se arme ca buzduganul, sulita, palosul sau

maciuca. Asemenea lupte, care se terminau odata cu rapunerea mortala a unuia dintre

luptatori, se desfasurau pe campul de lupta intre comandantii de osti, in scopul evitarii unor

maceluri intre cele doua armate. A ramas in istorie, lupta din anul 1602, intre vestitul stolnic

Stroe Buzescu cu marzacul tatar, care si-a gasit sfarsitul strapuns de sabia romanului;

Catre sfirsitul sec. al XVI-lea in Moldova si Tara Romaneasca, apare un joc numit

"halcaua" (in turceste cuvintul halca, inseamna inel sau veriga de fier) in care un calaret din

goana calului trebuia sa culeaga un inel suspendat de creanga unui copac sau de un stalp.

Unul dintre cei mai priceputi jucatori de “halca” din anul 1568 a fost Bogdan, fiul lui

Alexandru Lapusneanu si apoi Dimitrie, fiul lui Voda Cantemir.

O alta intrecere de origine orientala este descrisa in anul 1645 de Eberhard Happelius

in " Historia moderna Europae " aparuta la Ulm in 1692, cu numele de "gerid" (in turceste

inseamna trestie sau bastonas de trestie). O astfel de intrecere a avut loc la serbarile nuntii

domnitei Maria - fiica voievodului Vasile Lupu - la curtea din Iasi. Cei o suta de concurenti

calari, impartiti in doua tabere, facand dovada unor deprinderi acrobatice, de suplete,

indemanare, agerime si mult curaj, se avantau in intrecere fiind descrisi astfel: " Unii ii

fugareau pe altii, scotandu-si totodata si betele din tolba ... altii se invarteau asa de repede pe

sub pantecele cailor incat, nu puteau sa-i atinga deloc, necum sa le dea lovituri; cativa

prindeau cu mina betisoarele care veneau zburand spre dansii sau se fereau de ele aruncandu-

le indarat ... ".

Pagina 109 din 124

INTREBARI

Sub influenta caror culturi si civilizatii s-a desfasurat activitatea de educatie fizica in

antichitate ? Cum s-a manifestat aceasta influenta ?

Care sunt izvoarele izvoarele care permit o investigatie reala asupra formlor de

practicare a exerctiilor fizice pe teritoriul tarii noastre in Evul Mediu ?

Ce documente atesta existenta unor jocuri cavaleresti ?

Descrieti jocul denumit "geridul".

Inceputurile educaTiei fizice Scolare In RomAnia

contribuTia unor personalitATi la dezvoltarea educaTiei fizice Scolare

Inceputurile preocuparilor pentru dezvoltarea educatiei fizice scolare pe teritoriul tarii

noastre, sunt legate de epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care

printr-un hrisov dat in anul 1776 in Muntenia, aduce reglementari privind situatia

invatamantului. Scoala Sf. Sava din Bucuresti cu un profesor pentru predarea stiintelor si

unul de gramatica se transforma in scoala superioara cu noua profesori pentru limbi straine,

matematica, fizica, teologie etc. si se infiinteaza inca doua scoli inferioare la Buzau si

Craiova.

In continutul hrisovului amintit se faceau referiri si la "exercitiile corporale"

specificandu-se necesitatea introducerii lor in programul scolar: "dupa dejun, elevii fiecarei

clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor sa faca gimnastica pentru exercitiu, in timp de o

ora" sau "duminica, in zilele de sarbatori si in zilele saptamanii, elevii sa iasa o data sau de

doua ori, cu supraveghetorul lor si profesorul, in unele locuri din apropiere, pentru exercitii

corporale".

Inspirat de vechea cultura elena si de cea a secolului al XVIII-lea, domnul Munteniei

a indicat practicarea exercitiilor corporale intr-o perioada in care nici in scolile secundare

europene educatia fizica nu-si gasise inca un satut precis in programele de invatamant.

Intentia sa, deosebit de valoroasa nu s-a aplicat, dar trebuie consemnata ca o contributie

teoretica la fundamentarea educatiei scolare.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre aparitia primelor

semne a societatii de tip capitalist:

desfiintarea iobagiei in anul 1864,;

Pagina 110 din 124

patrunderea capitalului strain, construirea primelor cai ferate in anul 1867;

infiintarea Bancii Nationale si a sistemelor de credit capitaliste in anul 1880.

Necesitatea infiintarii unui sistem de scolarizare care sa serveasca cerintelor impuse

de dezvoltarea economica si politica a tarilor romane se face simtita, dar nuse poate vorbi

despre preocupare pentru domeniul educatie fizica ci doar de actiuni sporadice. In prima

jumatate a secolului al XIX-lea, pe baza Regulamentului Organic din anul 1832, din bugetul

scolar al principatului Muntenia, au fost angajati doi profesori de gimnastica, unul la colegiul

Sf.Sava din Bucuresti si altul la Scoala centrala din Craiova. In regulamentul scolii apar

urmatoarele instructiuni: "in timpul pauzei se vor da scolarilor mijloace de a face exercitii

gimnastice, care le pot intari corpul si ii fac indrazneti; se vor pazi insa a nu se sui in copaci si

de a nu alerga ".

14.1. In aceasta perioada, dezvoltarea activitatii de educatie fizica a fost impulsionata

de actiunile unor personalitati, cel mai adesea cetateni ai unor tari din Europa unde nivelul de

dezvoltare al acestui domeniu era mai ridicat. Italienii Luzzato si Spinzi care au predat

gimnastica la " Academia Mihaileana " din Iasi intre anii 1840 - 1848, respectiv la corpul de

pompieri din Bucuresti. Ultimul, a fost angajat dupa Unirea Principatelor in 1859, de catre

domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastica si scrima la scoala militara din

Iasi. Elvetianul Louis Seres, care in anul 1848 a deschis la Bucuresti o scoala privata de

scrima.

In Transilvania in schimb, datorita mai ales populatiei sasesti, in prima jumatate a

secolului al XIX-lea s-a desfasurat o activitate de educatie fizica bine organizata, dupa

modelul Turnverein-urilor din sistemul german a lui Jahn-Eiselen. Tinerii sasi care studiau in

Germania, au adus in orasele Brasov, Sibiu, Sighisoara, Sebes, Bistrita, Medias etc., modelul

exercitiilor fizice practicate in scolile din Berlin si Leipzig: gimnastica la aparate, scrima,

tirul, inotul etc. Printre promotorii de seama ai acestor actiuni, s-a aflat profesorul Stefan

Ludwig Roth, care inca din 1882 a pus bazele unui Turnverein in orasul Medias. Infiintarea

de Turnverei-uri la Brasov, Iasi, Galati, Azuga, a determinat organizarea "Uniunii germane

de gimnastica din Romania".

In partea a doua a secolului al XIX-lea, preocuparile concrete pentru dezvoltarea

invatamantului si implicit a educatiei fizice scolare, s-au materializat prin aparitia unor

reglementari oficiale, legi, instructiuni si programe:

Legea instructiei din anul 1864, prin care s-a introdus gimnastica ca "invatatura

obligatorie" in liceu, masura ramasa formala, din cauza lipsei de personal la aceasta

disciplina);

Pagina 111 din 124

Reforma invatamantului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus si in

scolile primare.

Au aparut si primele programe oficiale, care au stabilit continutul si volumul de ore

pentru fiecare an, precum si instructiunile necesare aplicarii (Programa scolara de gimnastica

din anul 1893).

14.2. Dezvoltarea educatiei fizice in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a fost in

mod decisiv determinata de activitatea unor personalitati, a caror contributie la organizarea si

conducerea acesteia cu precadere in mediul scolar, a fost remarcabila.

14.2.1.GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) considerat parintele educatiei fizice

scolare din tara noastra, a fost un militant activ pentru introducerea educatiei fizice in scoli.

Timp de mai bine de treizeci de ani si-a dedicat energia organizarii si conducerii activitatii de

educatie fizica din sistemul scolar si militar, dar si in infiintarea unor societati sportive si in

formarea instructorilor si profesorilor de specialitate. Prin calitatile sale si prin modul in care

s-a implicat in aceste activitati a reusit sa atraga atenta si sa obtina sprijin din partea multor

personalitati ale timpului: generalul E. Florescu, dr. C.Davila, B.P.Hasdeu, V.A.Urechia, s.a.

Nascut in satul Orman din apropierea orasului Gherla, Moceanu a studiat la Gherla si

apoi la seminarul teologic la Blaj, remarcandu-se de la inceput ca un mare iubitor al

exercitiilor fizice si un foarte bun gimnast. Dupa perioada in care a fost acrobat intr-o trupa

ambulanta, a predat gimnastica la cateva scoli din Cluj.

In anul 1862 se stabileste la Bucuresti, fiind angajat a profesor de gimnastica la

pensionul Seicaru, din Calea Rahovei si apoi la Colegiul Sf.Sava.

Moceanu nu s-a multumit doar cu latura practica a profesiunii sale, el a fost preocupat

si de elaborarea unor lucrari de specialitate. Adept al sistemului german de gimnastica, in

anul 1869 a publicat o prelucrare a faimoasei "Deutsche Turnkunst“ a lui Jahn si Eiselen, cu

denumirea "Carte de gimnastica". Pe langa aceasta in decursul anilor a mai publicat:

“Gimnastica populara si rationala pentru uzul scolilor primare, secundare si

superioare“ (Bucuresti, 1875);

“Carte de gimnastica pentru uzul scolilor primare si secundare de fete“ (Bucuresti,

1887);

“Scoala de patinaj si inot“ (Bucuresti, 1892);

“Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din Romania si asupra calatoriilor mele in

intreaga lume” ( Bucuresti, 1895).

Pagina 112 din 124

Moceanu a fost si un foarte apreciat coregraf, ior ansamblul de dansuri folclorice

condus de el a realizat numeroase turnee la Paris, 1878, Roma, 1882, Madrid, 1884,

Calcutta,1886.

14.2.2.DIMITRIE IONESCU, profesor de gimnastica la Liceul “Gheorghe Lazar“ din

Bucuresti este autorul cartii “Istoricul gimnasticii si educatiei fizice la noi“ aparuta in anul

1839. Activitatea lui a fost insa remarcabila mai ales in domeniul realizarii unor programe de

invatamant pentru disciplina educatie fizica.

Intr-un articol publicat in revista “Gimnasticul roman" in anul 1892, profesorul

remarca: “Gimnastica la noi este introdusa de 28 de ani in scoli . Dupa atata timp, ea nu are

azi o programa, n-are nici o baza stiintifica si este lipsita de caracterul educativ “.

Un an mai tarziu, in aprilie 1893, Ionescu propune o programa pentru scolile normale

primare de invatatori si institutori, iar iunie 1893, Ministerul Instructiunii Publice, il numeste

in comisia care va elabora “Programa generala si analitica a instructiunii gimnasticii in scolile

primare si normale de ambele sexe“, prima programa oficiala de stat.

Alaturi de N.Velescu si Stelian Petrescu face parte din comisia care in anul 1897 va

alcatui o noua programa analitica de gimnastica, fara aparate, atat pentru scolile de baieti cat

si pentru scolile de fete. S-au incercat cu aceasta ocazie, unele imbunatatiri de terminologie.

Urmatoarele programe din anul 1899, scot in evidenta tendinta de militarizare a educatiei

fizice in scolile de baieti, in ciuda opozitiei profesorilor, iar cea din mai 1903, pentru scolile

primare urbane, rurale si normale pune un accent mai mare pe gimnastica si pe pregatirea in

scolile normale a viitorilor dascali pentru nivelul primar.

14.2.3. SPIRU HARET (1851-1912) poate fi considerat principalul organizator al

educatiei fizice scolare. In cei aproape zece ani (1879-1899, 1901-1904, 1907-1910) cat a

functionat ca ministru al Instructiunii Publice, a reorganizat tot sistemul de invatamant,

acordand o mare atentie imbunatatirii continutului predarii gimnasticii. A oficializat

obligativitatea acesteia in scoala, cu o ora pe saptamana pentru fiecare clasa si a separat

educatia fizica de instructia militara. Odata cu instalarea sa la conducerea ministerului, a

stabilit comisii speciale pentru realizarea programelor de gimnastica in scolile primare,

secundare si normale.

A hotarat introducerea in scoala a jocului national “oina”, incepand cu anul 1897,

numind o comisie de specialisti pentru elaborarea unui regulament unic al jocului. Pentru

stimularea dezvoltarii jocului, a instituit organizarea anuala a unui concurs inter-scolar, cu

echipe reprezentative din scolile romanesti, din Bucuresti si din tara. La prima editie din luna

mai 1899 au participat 18 echipe (cu aceasta ocazie avand loc si serbari de gimnastica).

Pagina 113 din 124

Din initiativa sa, la data de 21-24 septembrie 1904 a avut loc la Bucuresti, la Liceul

“Gheorghe Lazar“, prima conferinta pe tara a profesorilor de gimnastica, prezidata de catre

profesorul universitar Paul Bujor din Iasi si onorata de prezenta ministrului Spiru Haret. La

aceasta conferinta au participat 43 de profesori de educatie fizica care pe langa dezbaterile

asupra programelor, au asistat la lectii practice ilustrative asupra exercitiilor gimnastice si au

purtat discutii asupra jocurilor scolare, a practicarii jocului popular oina si a dansurilor

nationale.

Dupa trei ani, in 25-28 noiembrie 1907, tot in localul Liceului “Gheorghe Lazar" a

avut loc a doua conferinta pe tara a profesorilor de educatie fizica, la care s-au purtat discutii

asupra aplicarii programei de gimnastica in invatamantul secundar si asupra terminologiei.

Pentru prima data au avut loc discutii, privind tendintele de introducere a gimnasticii suedeze

in programele scolare.

Castigand tot mai multi adepti, sistemul suedez de educatie fizica este viu discutat cu

prilejul cursurilor de perfectionare a profesorilor de educatie fizica, organizate in vara anilor

1909 si 1910. Pentru anul scolar 1909 -1910 noile programe de educatie fizica pentru scolile

secundare de fete, au adoptat sistemul suedez de gimnastica, iar peste un an gimnastica

suedeza se va introduce treptat si la baieti.

Conceptia progresista a lui S.Haret despre educatie fizica s-a manifestat si prin luarea

altor masuri destinate propagarii acesteia pe plan national, desi a intampinat multe greutati,

chiar ostilitate din partea oficialitatilor. A intervenit la nivelul prefecturilor judetene si

oraselo pentru a se sprijini infiintarea de societati de gimnastica, de jocuri, de tragere la semn,

de natatie si de canotaj si organizarea de serbari locale si competitii inter-judetene. A luat

masuri pentru introducerea jocurilor in aer liber la gradinitele de copii, incepand cu anul 1910

si organizarea unui sanatoriu la Predeal pentru coloniile de vara a elevilor, a initiat turismul

scolar, ca o recompensa pentru cei mai buni elevi ai scolii.

Pentru rezolvarea uneia dintre cele mai acute neajunsuri ale domeniului, lipsa unui

sistem de pregatire a cadrelor didactice de specialitate, a oficializat scolile

infiintate de catre societatile de gimnastica din Bucuresti si Iasi, pentru pregatirea cadrelor de

specialitate. Astfel Societatea de gimnastica din Iasi (pe baza aprobarii ministrului, in anii

1904 si 1907) a pregatit 56 de profesori titulari si 18 suplinitori, iar Societatea “Inainte “ din

Bucuresti (in anul 1912) a pregatit 39 de profesori titulari si patru suplinitori.

INTREBARI

Pagina 114 din 124

De ce este pomenit Alexandru Ipsilante (1774-1782) ca un deschizator de drumuri in

dezvoltarea educatiei fizice scolare pe teritoriul tarii noastre ?

Cand a aparut prima programa scolara de gimnastica ?

Prin ce s-a remarcat contributia lui G. Moceanu la dezvoltarea educatiei fizice scolare

in a doua jumatate a secolului al XIX-lea ? Dar a lui D. Ionescu ?

In ce calitate a contribuit Spiru Haret la dezvoltarea educatiei fizice scolare ?

Enumerati cateva dintre actiunile sale.

15.Primele societATi Si cluburi sportive din romAnia

Inceputurile activitATii de educaTie fizicA Si sport In InvATAmAntul universitar din

RomAnia

primele COMPETITII sportive universitare

introducerea educaTiei fizice In InvATAmAntul superior, InfiinTarea instituTiilor

specializate

15.1. Despre activitate sportiva in Romania se poate vorbi incepand cu a doua

jumatate a secolului al XIX-lea. Intr-o etapa premergatoare inainte de anul 1850 s-au

organizat cateva societati de gimnasticasi de vanatoare la Bucuresti, Sibiu, Brasov, Galati,

Medias, Braila. Exista documente care atesta infiintarea unor societati, asociatii, cluburi si

competitii sportive in a doua jumatate a scolului al XX-lea si care reprezinta nucleele

dezvoltarii sportului romanesc.

In ordine cronologica primele societati si cluburi sportive infiintate la noi in tara au

fost:

Societatea de Dare la Semn Bucuresti - 1862, in care se practica in exclusivitate tirul;

Societatea Centrala Romana de Arme, Gimnastica si Dare la Semn (cunoscuta si sub

denumirea de Tirul) - 1876, Bucuresti , cu un rol deosebit in dezvoltarea educatiei fizice si

sportului romanesc, prin organizarea sistematica a concursurilor si instituirii de noi ramuri

sportive. Societatea a fost infiintata de catre profesorii Gheorghe Moceanu si Constantin

Constantiniu;

Jockey - Club, 1962, Iasi care organiza pentru profesionisti cursele de cai ;

Bukarester Turnverein, 1867

Asociatia de gimnastica, 1869, Arad

Pagina 115 din 124

Prima societate vanatoreasca, 1870, Bucuresti, cu un regulament ce prevedea

disciplina, ordinea, protectia animalelor, precum si amenzile pentru cei care incalcau regulile.

Societatea Equestra Romana, 1872, Bucuresti (in anul 1875 a devenit Jockey Club;

Societatea de patinaj, 1872, Cluj;

Societatea de popice, 1873, Bucuresti;

Reuniunea romana de gimnastica si cantari, la Brasov, in 1874;

Reuniunea de gimnastica, la Timisoara, in anul 1875;

Societatea de gimnastica, la Galati, in anul 1876;

Societatea internationala de tir si gimnastica, la Iasi, in anul 1877;

Societatea Olimpica Romana, la Bucuresti, in 1883;

Clubul ciclist Velocitas, la Timisoara in 1886;

Asociatia de canotaj Muresul, la Arad in anul 1890;

Societatea profesorilor de gimnastica si arme din Romania, la Bucuresti, in anul 1893;

Clubul sportiv Ardelean, la Cluj in anul 1897;

Clubul atletic Timisoara, la Timisoara in anul 1899;

Clubul Raqueta, la Bucuresti in anul 1899,;

Societatea Viitorul (a elevilor de la Liceul “Gheorghe Lazar“ si apoi elevilor din toata

tara) la Bucuresti in anul 1901;

Automobil Club Roman, la Bucuresti in anul 1903;

Clubul de fotbal Olimpia si Colentina la Bucuresti in anul 1904;

Societatea Inainte, la Bucuresti in anul 1905;

Datorita cresterii numarului de asociatii si cluburi sportive, a intrecerilor si

competitiilor organizate in anul 1912, a luat fiinta "Federatia Societatilor Sportive din

Romania" realizandu-se astfel cadrul organizatoric necesar dezvoltarii ulterioare a activitatii

sportive. FSSR a condus 12 comisii centrale: atletism, (alergari pe jos si concursuri), football-

rugby (rugby-ul de astazi), football asociatie (fotbalul de azi), lawn tenis (tenis de camp),

scrima, ciclism, tir, sporturi de iarna, canotaj, natatie, gimnastica si oina.

Dezvoltarea inregistrata de sportul romanesc pana in preajma anului 1916, intrerupt

de declansarea primului razboi mondial a constituit baza organizatorica care a impulsionat

aceasta activitate, in perioadele urmatoare.

In anul 1920 se afiliaza noi cluburi la FSSR, care ajunge al peste 4000 de membri si

50 de cluburi, iar pentru coordonarea intregului teritoriu s-au creat sapte comitete regionale

ale FSSR: Brasov, Cluj, Regiunea de Vest, Banat, Arad, Hunedoara, Regiunea Moldova,

Regiunea Bucovina, Regiunea Muntenia si Regiunea Oltenia.

Pagina 116 din 124

In aceasta etapa se evidentiaza o serie de noi ramuri de sport: baschet, volei, alpinism,

tenis de masa, box, canotaj, handbal precum si aparitia mai consistenta a sexului feminin in

practicarea unor discipline la inot, handbal, volei, atletism, baschet. In anul 1922 au aparut

primele forme de profesionism la box si fotbal.

15.2. Organizarea studentilor romani in societati si cluburi sportive isi are originea in

interesul pentru sport manifestat de tinerii care studiau in Germania, Ungaria si Austria.

Primele preocupari in acest sens se remarca in a doua jumatatea a secolului al XIX-lea.

Preocuparile comune si legaturile dintre studentii care studiau la Berlin, Leipzig, Viena,

Budapesta si in Transilvania, au generat ideea organizarii primelor nuclee ale sportului

universitar.

Un rol important in organizarea actiunilor sportive studentesti l-a avut "Societatea

Academica Petru Maior “, constituita in anul 1862 de catre studentii romani care studiau la

Budapesta si “Romania buna“, infiintata in anul 1864 la Viena. Studentii sportivi ardeleni,

membrii ai acestor societati, au obtinut rezultate deosebite in competitii. S-au remarcat

Simion Nemes, la concursul international de tir din anul 1910 de la Viena, Teofil Moraru,

campion la aruncarea greutatii, Virgil Salvanu, sportiv multilateral, campion de box a

orasului Budapesta in anul 1912 si medaliat cu argint in 1919 la “Jocurile Armatelor

Interaliate” desfasurate la Paris.

Un eveniment important a avut loc la data de 20 ianuarie 1913, cand in cadrul

Societatii Academice Petru Maior a luat fiinta “Sectia Sportiva“ care s-a implicat apoi activ

in organizarea unor actiuni sportive in Transilvania.

De la nivelul studentimii, curentul sportiv s-a transmis in tot Ardealul si astfel apar

primele unitati sportive organizate:

Clubul sportiv Gloria, in 1913 la Arad;

Societatea de gimnastica, sport si exercitiuni in anul 1913 la Sibiu;

Clubul Sportiv Ardelean (sau Clubul Sportiv al Tinerimei Romane), in anul 1914 al

Cluj (cu disciplinele sportive: atletism, fotbal, gimnastica, scrima, tir, box, tranta)

Dupa 1 decembrie 1918, activitatea sportiva clujeana a inregistrat rezultate care au

plasat-o in avangarda miscarii sportive din Romania. Clubul Sportiv Ardelean a devenit “

Clubul Sportiv al Oficiantilor Municipiului Cluj (27 august, 1919) acordand dezlegare

studentilor, care s-au organizat intr-un club al lor.

Premergator actiunilor care au condus la formarea primul club sportiv universitar,

documentele timpului atesta ca la data de 11 decembrie 1918, a avut loc la Cluj prima

adunare de dupa Unire, a Societatii “Petru Maior“, fiind recunoscuta de oficialitati sub

Pagina 117 din 124

denumirea de “Societatea de lectura a studentilor romani din Cluj “ in cadrul careia functiona

cu bune rezultate “Sectia sportiva“.

Anul 1919 a fost marcat de infiintarea “Universitatii Romanesti a Daciei Superioare“.

Adunarea studentilor clujeni din data de 19 noiembrie 1919 gazduita de caminul “Avram

Iancu“ a hotarat mutarea Societatii “Petru Maior“ de la Budapesta la Cluj, sub denumirea de

“Centrul studentesc Petru Maior“. In spiritul curentului sportiv care a cuprins masa de

studenti, la inceputul primului an universitar romanesc din Cluj, 1919-1920, sub egida

Centrului studentesc se infiinteaza “Societatea sportiva a studentilor universitari“ (S.S.S.U.),

care va deveni clubul sportiv "U", atat de cunoscut si iubit in Cluj si Romania.

La Bucuresti, in anul 1916, din initiativa profesorului Traian Lalescu , se infiinteaza

prima organizatie sportiva studenteasca, “Sporting Club Universitar“, devenit “Sportul

Studentesc“, cu o echipa de fotbal si una de rugby.

Ulterior s-au mai infiintat “Clubul sportiv al medicinistilor” la Bucuresti in anul 1920,

“Clubul sportiv Politehnica“ la Timisoara, in anul 1920, “Politehnica“ din Bucuresti, in anul

1927, “Dreptul“ din Bucuresti in anul 1941 etc.

15.3. Intrecerile si concursurile studentesti, au aparut mult mai tarziu, comparativ cu

organizatiile lor sportive. Pana in anul 1929, studentii participau la competitii locale, cu

caracter amical si oficial sub forma unor echipe reprezentative.

Prilejul care a oferit studentimii sa realizeze o prima comportare remarcabilaa fost

oferit de “Concursurile atletice inaugurale ale Romaniei“, organizate la Cluj in 12-13

septembrie 1920, cand studentii clujeni s-au evidentiat in mod deosebit.

Amploarea pe care o luare miscarea sportiva studenteasca pe plan international a

determinat organizarea sub egida Confederatiei Internationale a studentilor (infiintata la

Strassbourg in anul 1919 a primelor Concursuri Sportive Universitare Internationale la Roma,

1929, Paris, 1923, Varsovia,1924.

In istoria sportului universitar din Romania, primul Campionat national universitar a

fost organizat in anul 1929 si s-a desfasurat la Bucuresti (la atletism, fotbal, scrima si tenis) si

la Cluj (la natatie, singura disciplina la care au participat si studentele la proba de 50 m.

liber).

In anii urmatori campionatele nationale universitare s-au mai desfasurat la Bucuresti

in 1932 si 1935 si la Timisoara in 1933. Primele intreceri la sporturile de iarna (schi si bob)

au avut loc in anul 1930. In anul 1940 s-a stabilit desfasurarea anuala a campionatelor

universitare, in anul 1941 au fost infiintate alte cluburi sportive universitare, la Bucuresti,

Iasi, Sibiu si Timisoara, iar in anul 1942 se constituie Sportul universitar roman, o organizatie

Pagina 118 din 124

care a dirijat activitatea sportiva studenteasca in timpul clui de al doilea razboi mondial. Prin

Consiliul superior de indrumare condus de profesorul Iuliu Hatieganu, profesorul C.Stoicescu

si profesorul Gr.Benetatto noul organism infiinteaza Centrele sportive universitare si initiaza

intreceri in cadrul “Saptamanii sportului universitar“.

Urmatoarele campionate nationale universitare, organizate in acest fel, au avut loc in

anii 1942 si 1943 angajand peste 800 respectiv 1.500 de studenti din centrele universitare

Bucuresti, Iasi, Sibiu, (unde se mutase temporar Universitatea din Cluj) si Timisoara, la

disciplinele: atletism, baschet, box, fotbal, tenis de masa, tir, cros, tenis de camp, volei.

Pentru prima data la aceste campionate au participat si studentele la intrecerile de atletism si

tir.

In perioada celui de al doilea razboi mondial si pana in anul 1956, activitatea

competititionala studenteasca s-a desfasurat mai mult la nivel local, intre ani de studii si

facultati sau intre reprezentativele de institute.

Intre anii 1956-1958 apar forme de organizare care vor contribui la stabilirea si

consolidarea unui sistem competitional studentesc, ce vor sta la baza campionatelor nationale

universitare, cuprinzand toate etapele de desfasurare, pana la faza finala, pe tara. In urma

reorganizarii cluburilor sportive universitare, din anul 1966, la nivelul campionatelor

municipale si orasenesti la jocuri sportive se formeaza serii studentesti, cu drept de

promovare in diviziile nationale “C“ si “B“.

Sistemul competitional studentesc din ultimele doua decenii si pana in prezent,

functioneaza sub forma campionatelor nationale universitare, a caror finale le organizeaza

anual diferite institutii de invatamant superior, prin rotatie si prin competitii pe plan local.

15.4. In perioada interbelica, in viata universitara s-a inregistrat o intensa preocupare

pentru organizarea activitatii de educatie fizica si sport din invatamantul superior. La nivelul

senatelor universitare a inceput dezbatarea propunerilor privind introducerea educatiei fizice

in invatamantul superior.

In anul 1929, anul primelor campionate nationale universitare, Nicolae Iorga, rector al

Universitatii din Bucuresti, a propus senatului introducerea obligatorie a educatiei fizice in

facultati.

La Cluj, cel care a promovat educatia fizica si sportul in mediul universitar este

profesorul universitar, medicul IULIU HATIEGANU. Discurs sau despre "Igiena

universitara", sustinut la 21 octombrie 1930, cu ocazia deschiderii solemne a anului

universitar si a preluarii functiei de rector a ramas in istoria invatamantului superior , dar si a

Pagina 119 din 124

educatiei fizice si sportului, ca cel mai complet si bine fundamentat argument in favoarea

introducerii educatiei fizice in invatamantul superior din Romania:

"Problema educatiei universitare niciodata nu a fost atat de viu discutata ca in zilele

noastre. Astazi suntem in epoca de experimentare si nu cunoastem inca metoda care ar putea

fi considerata ca cea mai buna. Totusi, se pare ca se deseneaza tot mai mult o metoda, care

priveste pe om in intregimea sa si nu face separatia trupului de suflet. Azi este o constatare

biologica confirmata ca despartirea intelectului, sufletului si fizicul nu poate fi prelungita mai

mult timp, nepedepsita. Ideologia educatiei din timpurile noi izvoraste din conceptia

timpurilor antice, care da pshicului si fizicului partea care i se cuvine..."

"Sanatatea nu se pastreaza numai prin lupta contra igienei defectuoase. Pentru

asigurarea unei sanatati integrale este nevoie de o igiena pozitiva, vivanta, constructiva; in

domeniul acestei igiene pozitive se impune tot mai mult o disciplina educativa, care

urmareste o ameliorare a starii fizice, o fortificare a individului atat din punct de vedere al

formei cat si al functiei care da rezistenta fata de agentii nocivi, o noua disciplina, intarind

fizicul, formeaza si caracterul, o noua disciplina care priveste pe om in intregime. Aceasta

disciplina este educatia fizica, ramura cea mai importanta a igienei pozitive, parte integranta

si indinspensabila culturii generale. Introducand educatia fizica in universitate, vom introduce

un invatamant de igiena pozitiva, vom introduce in acelasi timp un invatamant de educatie

nationala“;

"Fiind in acelasi timp si o igiena a sufletului prin augumentarea simturilor, trezirea

curajului, independentei, stapanirii de sine, prezentei de spirit, vointei, disciplinei, simtului de

dreptate, favorizeaza prin aceasta moralizare a fizicului si psihicului formarea “omului

caracter“;

"Stapanirea fizicului, a vointei, dispozitia de a face bine, tot atatea calitati prin

educatia fizica, ar favoriza puterea omului-sanatate, omului-lumina, omului-caracter, gata

oricand sa se jertfeasca pentru dreptate si pentru adevar“;

“Prin educatie fizica s-ar introduce o noua viata, o noua morala indrumatoare spre

progres, care prin influenta ei binefacatoare asupra intregii natiunii ar deveni unul din factorii

principali ai regenerarii si renasterii nationale“;

“Numai universitatea poate reinvia timpurilor lui Homer, Socrate, Platon, Aristotel si

Galen, timpurile gimnaziilor si palestrelor cu acel “Kalos kai agatos aner“.

“Numai universitatea poate trezi natiunea la intelegerea ca cel mai puternic factor de

reintinerire, de regenerare, de igiena, este educatia fizica si ca arenele sportive sunt adevarate

temple ale sanatatii“.

Pagina 120 din 124

Demersul Prof. dr. I. Hatieganu a determinat constituirea unei comisii sub conducerea

sa, pentru intocmirea unui proiect de introducere a educatiei fizice in universitatea clujeana.

Proiectul a fost prezentat senatului Universitatii in luna febrruarie a anului 1931 si a fost

acceptat in totalitate de facultatile de Medicina si Stiinta, hotarandu-se aplicarea lui in mod

obligatoriu, incepand cu anul scolar 1931 - 1932, facultatea de Litere a admis doar in

principiu ideea proiectului, iar facultatea de Drept nu s-a pronuntat.

Statutul elaborat in anul 1931 a stat la baza hotararii conform careia in anul

universitar 1936-1937, educatia fizica a devenit disciplina obligatorie pentru toate facultatile

din Cluj. Activitatea era condusa de un colectiv de profesori format din O. Cheteanu, T. Faur,

G. Comanar, C. Suciu, A. Nicoara, I. Drumes si I. Arnaut.

Un mare eveniment al timpului l-a reprezentat construirea la initiativa si cu

contributia financiara substantiala a aceluiasi profesor Iuliu Hatieganu a unui Parc sportiv,

destinat tineretului, elevilor si studentilor, sanctuar al sanatatii, un loc ideal pentru practicarea

exercitiilor fizice si sporturilor.

In anul 1934 la Cluj a avut loc "Primul congres de educatie fizica" care a avut menirea

sa stabileasca principiile fundamentale ale educatiei fizice la toate gradele de invatamant. Cu

acest prilej, profesorul universitar Iuliu Hatieganu a prezentat raportul privind educatia fizica

din invatamantul superior, afirmand printre altele: “ Educatia fizica a devenit o preocupare

pentru toate universitatile si ca aproape in toate tarile europene, educatia fizica universitara

este in plina evolutie si pusa alaturi de educatia stiintifica, in vederea realizarii educatiei

integrale. Necesitatile actuale ale vietii de stat si ale vietii sociale ... au contribuit ca usile

universitatilor, aproape in toate tarile, sa se deschida si sa faca posibila introducerea educatiei

fizice in universitate “.

Realizarile Universitatii clujene privind introducerea educatiei fizice in toate

facultatile a stimulat si alte institutii de invatamant superior din Romania.

Senatul Universitatii din Bucuresti, dupa ce a stabilit o comisie pentru studierea

acestei probleme care a prezentat un raport la 10 noiembrie 1935, n-a reusit sa introduca

educatia fizica in planul de invatamant decat in anul 1940 si atunci numai pentru doua luni de

zile (din aprilie si pana in 8 iunie a aceluiasi an) . Fiind in general in afara preocuparilor

senatelor universitare, educatia fizica in rindul studentilor n-a avut suportul moral si material

necesar pentru a-si gasi loc alaturi de celalalte discipline, pana in anii ce-au urmat dupa

terminarea celui de-al doilea razboi mondial, educatia fizica a fost introdusa oficial in

invatamantul superior numai la inceputul anului universitar 1950 - 1951.

Pagina 121 din 124

15.4. O data istorica pentru educatia fizica din Romania, a ramas ziua de 15 iunie

1922, cand a aparut “Legea Educatiei Fizice“, prin care s-au stabilit normele de functionare a

doua institutii de stat in domeniul educatiei fizice si sportului:

Oficiul National de Educatie Fizica (ONEF) infiintat in acelasi an;

Institutul National de Educatie Fizica“ (INEF), primul institut superior de educatie

fizica si sport din Romania, care si-a inceput activitatea la 1 decembrie 1922 la Bucuresti.

Consiliul profesoral al Institutului a avut prima sedinta la 25 noiembrie 1922, urmat de

deschiderea festiva a anului la data de 29 noiembrie, iar la 1 decembrie 1922 au inceput

cursurile.

Rodnica activitate depusa de cadrele didactice inca de la inceputul existentei sale,

INEF fiind printre primele institutii de acest gen din Europa, a contribuit la afirmarea acestuia

pe plan national si european.

La realizarile de seama in domeniul educatiei fizice romanesti, si-au adus contributia

personalitati marcante ale stiintei, care in calitate de profesori ai institutului au servit prin

competenta, entuziasm si credinta, nobila idee a educarii tineretului pentru practicarea

organizata a educatiei fizice si sportului.

In primul sfert de veac de existenta, rectorii si profesorii care i-au pus bazele si au

contribuit la dezvoltarea institutiei reprezinta un loc insemnat in istoria acestuia:

Prof. Virgil Badulescu (primul rector, 1922 - 1930) ;

Prof. dr. Francisc Rainer (rector, 1930);

Prof. Constantin Kiritescu ;

Acad. Octav Onicescu (rector, 1930 - 1938) ;

Prof. dr. C. Mihailescu (rector, 1938 - 1941 si 1944) ;

Prof. dr. doc. Horia Dumitrescu (rector 1942- 1944 si 1944 - 1946)

Prof. dr. doc. Leonida Alexiu (rector 1946 - 1948) ;

Prof. dr. doc. Gheorghe Zapan, prof. dr. doc. Iacob Mihaila, prof. dr. R. Olinescu,

prof. dr. Gheorghe Tataru, prof. dr. doc. Adrian Ionescu, Prof. dr. doc. Anghel Manolache,

prof. dr. doc. Florian Ulmeanu, prof. univ. Virgil Rosala.

Initiatorul si organizatorul primului institut superior de educatie fizica in Romania,

primul rector al INEF, prof. Virgil Badulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcanta in

domeniul educatiei fizice si sportului.

Dupa absolvirea Institutului de Educatie Fizica din Stockholm in anul 1913, a fost

profesor la Liceul Manastirea Dealul, iar in primul razboi mondial a condus primul batalion

de Vanatori de munte. A fost adeptul sistemului suedez de educatie fizica, ale carui conceptii

Pagina 122 din 124

si continut le-a promovat. Pe langa gimanstica suedeza sub conducerea lui la INEF au fost

introduse si alte discipline: atletism, scrima, jiu-jitsu, judo, box, gimnastica ritmica, unele

jocuri sportive, gimnastica medicala si practica pedagogica, istoria, teoria si organizarea

educatiei fizice, pedagogia, psihologia, igiena, anatomia, fiziologia, mecanica si statistica.

Prezenta la catedrele institutului a unor cadre didactice cu autoritate stiintifica (la anatomie,

fiziologie, igiena si psihologie, cultura fizica medicala, teoria educatiei fizice si metodica

jocurilor de miscare si altele), a asigurat de la inceput un proces de pregatire al studentiilor la

un nivel universitar.

Inzestrat cu o mare capacitate de munca a reusit sa transforme terenul de instructie al

elevilor scolii militare de infanterie din Dealul Spirii intr-un stadion modern care a fost

inaugurat in anul 1926. Din anul 1926 s-a introdus organizarea cursului de inot pentru

studenti in tabara de la Eforie si a inceput editarea primei reviste stiintifice de specialitate din

Romania “Analele Educatiei Fizice".

De la infiintare si pana astazi, institutul din Bucuresti si-a schimbat de mai multe ori

denumirea, in functie de modul cum era integrat in sistemul de invatamant si social al

timpului:

1922 - INEF (Institutul National de Educatie Fizica) ;

1929 - ISEF (Institutul Superior de Educatie Fizica) ;

1937 - ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica) ;

1942 - SSEF (Scoala Superioara de Educatie Fizica) ;

1945 - ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica) ;

1948 - IEF (Institutul de Educatie Fizica) ;

1950 - ICF (Institutul de Cultura Fizica) ;

1968 - IEFS (Institutul de Educatie Fizica si Sport) ;

1990- AEFS (Academia de Educatie Fizica si Sport);

1992 - ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica) ;

Invatamantul superior de educatie fizica din Romania s-a extins incepand cu anii '60

ai secolului al XX-lea prin infiintarea facultatilor si sectiilor de profil din alte centre

universitare: Cluj, Timisoara, Bacau, Galati, Constanta, Oradea, Brasov, Pitesti, Craiova.

INTREBARI

Din ce perioada se poate vorbi despre o activitate sportiva in Romania si care au fost

primele nuclee ale sportului romanesc ?

Pagina 123 din 124

Cum s-a numit prima organizatie infiintata pentru a creea cadrul organizatoric necesar

dezvoltarii activitatii sportive ?

Care a fost rolul "Societatii Academice Petru Maior“ in dezvoltarea activitatii sportive

studentesti din tara noastra ?

Cand si unde s-a infiintat primul club sportiv studentesc din Romania ?

Datorita cui, educatia fizica a fost introdusa in invatamantul superior din tara noastra ?

Unde si cand.

In ce an si unde s-a infiintat primul institut superior de educatie fizica de la noi din

tara ?

Pagina 124 din 124