Curs Moneda, Credit, Banci - Culetu Danut

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE

GESTIUNE

ANUL II SEMESTRUL 3

MONEDĂ, CREDIT, BĂNCI

NOTE DE CURS

Titular curs:Lector univ. drd. CULEȚU DĂNUȚ

CONSTANȚA

9

CUPRINS

CAP.I. CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI1.1 Conceptul de monedă1.2 Funcţiile monedei1.3 Evoluţia monedei1.4 Clasificarea monedei 1.5 Puterea de cumpărare a monedei

CAP.II.SISTEME MONETARE2.1.Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar2.2. Sisteme monetare2.3. Sisteme monetare în România2.4. Sistemul Monetar European2.5. Banca Centrala Europeana

CAP.III.POLITICI MONETARE3.1. Politica monetara. Definitie si istoric 3.2. Tipuri de politica monetara3.3. Instrumente ale politicii monetare3.4. Politici monetare în România 3.5. Instrumentele de politică monetară folosite de BNR

CAP.IV.MASA MONETARĂ4.1. Teorii economice ale sec.XX. Keynesism si monetarism.4.2.Conţinutul şi structura masei monetare

CAP.V.INFLAŢIA5.1.Conţinut5.2.Tipuri de inflaţie5.3.Efectele inflatiei5.4.Cauzele inflatiei5.5.Metode de control a inflaţiei

CAP.VI.CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ6.1.Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei6.2.Convertibilitatea monedei6.3.Modalităţi şi instrumente de plată

CAP.VII.ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR

10

7.1.Definitie si tipuri de banci7.2.Reguli aplicate sistemului bancar.Acordurile Basel.7.3.Bancile comerciale. Operatiuni si management.7.4.Reglementari privitoare la bancile comerciale7.5.Principalele caracteristici ale bancilor centrale

CAP.VIII.ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR ROMANESC8.1.Rolul băncilor în economia românească8.2.Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune8.3.Centrala Riscurilor Bancare8.4.Băncile comerciale in Romania

CAP.IX.PRINCIPALELEOPERAŢIUNI SI TENICI BANCARE9.1. Operaţiunile pasive ale băncilor9.2.Operaţiunile active ale băncilor comerciale9.3.Contractele bancare9.4.Securitizarea (Titlurizarea ) creantelor bancare

CAP.X.CREDITAREA, PRODUS BANCAR PRINCIPAL10.1.Tehnica formării dobânzii la credite. Calculul dobânzii.Factorii ce determina rata dobanzii.10.2.Tehnica determinării costului capitalului10.3.Creditarea agenţilor economici

CAP.XI.CREDITELE BANCARE PE TERMEN SCURT.11.1.Tipuri de Facilităţi pe termen scurt 11.2.Procedura de acordare a creditelor pe termen scurt 11.3.Prima paginã (front page)11.4.formularul de propunere de credit11.5.scrisori de garanţie CAP.XII.Acordarea creditelor persoanelor fizice12.1.reguli generale de creditare12.2.tipuri de credite acordate12.3.comisioane percepute de bancă pentru credite12.4.derularea creditelor12.5.Documentaţia12.6.Condiţii de creditare CAP.XIII.CREDITAREA BANCARĂ PE TERMEN LUNG ŞI MEDIU13.1.Conţinutul creditului bancar pe termen lung şi mediu13.2.Aprobarea şi acordarea creditelor pe termen lung şi mediu13.3.Documentaţia de credite13.4.Evaluarea creditelor13.5.Rambursarea creditelor pe termen lung şi mediu

11

CAP.XIV.CLASIFICAREA CREDITELOR SI PLASAMENTELOR, CONSTITUIREA, REGULARIZAREA SI UTILIZAREA PROVIZIOANELOR SPECIFICE DE RISC DE CREDIT. 14.1.Determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit14.2.Clasificarea creditelor si plasamentelor14.3.Performanta financiara14.4.Procedura de determinare a necesarului de provizioane specifice de risc de credit14.5.Provizionarea CAP.XV.GARANŢIA CREDITELOR BANCARE15.1.Evaluarea riscului în activitatea de creditare15.2.Determinarea formelor de garanţie a creditelor 15.3.Garanţii reale15.4.Garanţii personale 15.6.Alte garanţii15.6.Asigurarea activelor împrumutaţilor constituie garanţie a creditelor15.7.Recuperarea activelor în curs de realizare CAP.XVI.PRODUSE BANCARE MODERNE16.1.Forfetarea – produs bancar modern16.2.Leasingul şi factoringul - alternative la creditare şi factori de reducere a riscului bancar16.3.Produse bancare derivate

12

PREFAŢĂPREFAŢĂ

Este unanim acceptat că în economia de piaţă, rolul banilor şi al băncilor este imens. Economia de piaţă înseamnă în primul rând, economie de schimb, iar schimbul se realizează prin bani şi bănci.

Lucrarea de faţă se adresează în primul rând, studenţilor economişti şi, în consecinţă, are un pronunţat caracter didactic.

În prima parte a lucrării, care este intitulată MONEDA, se pune accent pe conţinutul, funcţiile monedei, sistemele monetare, politicile monetare, masa monetară, emisiunea, puterea de cumpărare a monedei, inflaţia. De asemenea, date fiind adevăratele revoluţii înregistrate în circulaţia monetară, în primul rând sub aspectul perfecţionării modalităţilor şi instrumentelor de plată, aceste aspecte îşi găsesc în carte un loc pe măsură.

În economia de piaţă, băncile pătrund cu un pas înaintea altor sectoare economice, tocmai pentru că trebuie să le susţină pe acestea în demersul lor temerar. De aceea, partea a doua a lucrării, intitulată BĂNCILE ŞI CREDITUL, abordează această problematică.

După evenimentele din decembrie 1989 şi în ţara noastră s-a trecut la realizarea unei reforme economice care a avut şi urcuşuri şi coborâşuri, dar a cărei evoluţie este, indiscutabil, către economia de piaţă.

Sectorul bancar românesc a fost însoţit de schimbări profunde în principalele sale domenii şi anume: produse şi servicii, capitalizare, privatizare, informatizare, dezvoltarea reţelei, pregătirea personalului, activitatea de corespondenţă cu băncile din străinătate. Întreg sectorul bancar a fost organizat pe două niveluri, iar legislaţia a fost mult îmbunătăţită. Banca Naţională a României a devenit bancă centrală şi de emisiune, cât şi cu sarcini de supraveghere şi control pentru băncile comerciale. Al doilea segment al sectorului bancar românesc este format tocmai din societăţile bancare, care au rol operativ şi care în esenţă sunt bănci comerciale.

Lucrarea de faţă prezintă cititorilor săi şi un segment al activităţii complexe a băncilor şi anume, elemente de tehnică, operaţiuni şi strategie bancară. Dacă tehnicile bancare au existat o dată cu băncile şi ele reflectă operaţiunile bancare în conexiunea lor, elementele de management şi strategie bancară sunt relativ noi întrucât până în anul 1989 ele erau confundate de cele mai multe ori cu „principiile“ politicii economice. Centralismul excesiv făcea ca şi aici, rolul băncilor în stabilirea strategiilor de acţiune şi de dezvoltare să fie foarte redus.

Cartea nu cuprinde întreaga mulţime de tehnici, produse, servicii şi strategii bancare. Ar fi imposibil acest lucru, având în vedere dimensiunile lucrării, dar şi faptul că unele din aceste elemente, abia acum se definitivează şi se aşează. Desigur că, aproape întregul material are în vedere prezentarea produselor bancare aşa cum sunt ele în bănci, de altfel, acestea interesându-i în cel mai înalt grad pe specialiştii economişti în general, şi pe cei din bănci în special.

13

Principalele aspecte abordate în a doua parte a lucrării se referă la:- organizarea sistemului bancar;- management bancar;- strategii bancare;- marketing bancar;- operaţiuni bancare;- tehnici bancare;- contabilitate bancară;- operaţiuni de casă în bănci;- operaţiuni şi tehnici de creditare;- garanţii bancare;- asigurări bancare;- control bancar;- alte produse bancare;- riscul bancar.Lucrarea încearcă să răspundă exigenţelor actuale de abordare şi analiză a

fenomenului monetar şi bancar. Oriunde şi-ar desfăşura activitatea, economiştii realizează legături complexe şi frecvente cu circulaţia monetară şi cu băncile, mai ales o dată cu dezvoltarea fără precedent a produselor şi serviciilor bancare. Desigur, creditul a rămas produsul principal al băncilor noastre şi ca atare are afectat un spaţiu mai mare în lucrare.

În această concepţie şi formă, cartea reprezintă a treia apariţie, autorii fiind conştienţi de unele neîmpliniri, printre care şi imposibilitatea tratării mai pe larg a unor laturi ale activităţii monetare şi bancare (din cauza spaţiului restrâns).

Autorii mulţumesc sincer colegilor care vor transmite eventuale sugestii pentru îmbunătăţirea cursului.

AUTORII

14

PARTEA ÎNTÂIPARTEA ÎNTÂI

MONEDAMONEDA

15

16

CAPITOLUL ICAPITOLUL I

CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI

1.1. Conceptul de monedă

Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi, cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de mărfuri.

Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice.La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai

intensă şi mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de bani, dar şi pe cea normală lor şi anume de utilizare sau de consum.

După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă, devenind monedă. Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur sau argint.

În perioada când banii se găseau sub formă de monedă metalică, ei aveau o latură comună cu celelalte bunuri economice, deci erau consideraţi monedă marfă. Era cazul îndeosebi, al monedelor de aur şi argint, care aveau o valoare proprie apropiată de valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.

Există deci, pe lângă valoarea lor legală, adică cea imprimată de stat sau de organul de emisiune, o valoare comercială dată de valoarea metalului preţios conţinută. De aceea, nu era necesară simpla numărare în procesul schimbului, ci şi cântărirea, deci determinarea valorii reale.

Aurul şi argintul puteau fi cumpărate ca marfă, chiar dacă se găseau sub formă de monedă, ca urmare a utilizării lor în industrie, ca bijuterii, în medicină etc.

Limita dintre marfă şi monedă era stabilită precis prin lege (se putea schimba la bancă o anumită cantitate de aur şi se putea obţine o anumită cantitate de monedă, sau altfel spus, monedă de o anumită valoare). Deci aurul nu avea întotdeauna calitatea de monedă, ci doar când lua forme monetare, precis stabilite prin lege. Conţinutul monedei s-a modificat de îndată ce moneda-marfă a fost eliminată din mecanismele monetare şi din circulaţia monetară propriu-zisă, fiind înlocuită cu moneda-semn.

În definirea banilor nu putem face abstracţie de un element extrem de important şi anume că ei au în principal destinaţia de a folosi la circuitul normal, la schimbul altor bunuri şi de a stabili valoarea acestora. Banii nu sunt un scop în sine, ci sunt utilizaţi într-un scop bine determinat. Ei au un rol imens în economie, aceasta neputând exista fără bani.

17

În abordarea problematicii monedei, nu este suficient să cunoaştem numai conţinutul, evoluţia, formele şi procesul monetar, ci şi aspectele legate de natura şi esenţa economiei (de schimb sau autarhică, de piaţă sau planificată etc.), sistemele monetare, puterea de cumpărare, inflaţia, politicile şi tehnicile monetare, instrumentele şi formele de plată.

Conceptul de bani este complex, subtil, dar esenţial pentru orice economie modernă. Banii nu trebuie confundaţi nici cu moneda, nici cu avuţia, bogăţia sau veniturile.

În teoriile monetare moderne, banii nu sunt definiţi numai ca monedă. Banii au o sferă mai largă decât moneda. Numai o mică parte din valoarea în bani a schimburilor, a cumpărăturilor este plătită cu ajutorul monedei. Astfel in timp ce moneda este definita conform dictionarului Larousse „ o piesa de metal , emisa de autoritatea suverana , pentru a servi ca mijloc de schimb” banii , conform dictionarului explicativ al limbii romane sunt definiti ca „echivalentul general al valorii marfurilor; moneda de metal sau de hartie recunoscuta ca mijloc de plata”

Banii cuprind nu numai moneda propriu-zisă, ci şi depozitele şi disponibilităţile din conturi (cecurile).

Banii nu pot fi confundaţi nici cu avuţia pentru că nu cuprind acţiunile, obligaţiunile şi alte forme de avuţie.

Trebuie totusi precizat ca de multe ori termenul de moneda se foloseste in sens larg incluzand atat piesele metalice cat si bancnotele si banii din cont. Acesta este si motivul pentru care termenii de circulatie monetara si circulatie baneasca sunt similari.

Moneda poate fi definită numai prin rolul şi funcţiile sale în economie, anume în economia de piaţă.

1.2. Funcţiile monedei

In trecut, noneda era considerata ca avand patru functii principale, definite in cartile de economie prin patru cuvinte :mijloc (de schimb) ,masura ( a valorii) , standard (al platilor amanate) si rezerva ( a valorii). In teoria moderna se considera numai trei functii importante respectiv mijloc de schimb, masura a valorii si rezerva a valorii cea de-a patra respectiv, standard al platilor amanate fiind inclusa in celelalte trei.

Aceeasi abordare apare si in manualul „Monedă, credit, bănci“, elaborat de catedra de monedă din ASE în coordonarea prof.univ.dr. Cezar Basno, care subliniază că cele mai importante funcţii ale monedei sunt:

a) moneda - instrument de schimb;b) moneda - etalon al valorii;c) moneda - rezervă a valorii.1

De altfel, moneda are mult mai multe funcţii decât cele enumerate mai sus, dat fiind rolul copleşitor al ei în economia de piaţă.

Funcţiile acestea s-au consolidat de-a lungul vremii, pentru că moneda a urmat pas cu pas dezvoltarea economică.

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed.P. 2000, pag 8.18

1.2.1. Moneda, instrument de schimb

Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării unui instrument care să mijlocească schimbul economic pentru a elimina inconvenientele sistemului barter. Acest instrument de schimb serveşte în acelaşi timp ca măsură a valorii bunurilor schimbate.

Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operaţiuni: M-B-MB-M-BAcestea se realizează continuu prin intervenţia monedei.Pentru a putea fi tranzactionat pe scara larga un mijloc (sau instrument ) de schimb

trebuie sa posede urmatoarele caracteristici:-transportabilitatea -divizibilitatea-valoare mare in comparatie cu volumul si greutatea-recunoasterea-rezistenta la contrafaceriMoneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura marfă general

acceptată. Fiecare din participanţii la schimb ştie că o poate ceda pentru a obţine un alt bun de care are nevoie.

Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică.Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a două produse. Cu

ajutorul monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare şi cumpărare, despărţite în timp şi spaţiu. Prin monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acţiune şi de mişcare.

Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei în schimbul produselor şi serviciilor.

Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale şi monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare şi fluxuri reale (cumpărare).

O functie derivata din functia principala de mijloc de schimb aste cea de instrument de plata. Moneda este un instrument legal al fiecărui stat de efectuare a plăţilor. Plăţile în moneda naţională sunt obligatorii pe teritoriul unei ţări (evident că doar pe piaţa internă şi cu unele excepţii). Plăţile într-o anumită monedă sunt unanim acceptate.

Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toţi „actorii“ de pe piaţă. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligaţiile între aceşti actori. Moneda naţională unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul şi autorităţile, agenţii economici şi persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată

Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracţie de rolul finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea capacitatea de a cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investiţii).

1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

Desigur că mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri ce se schimbă.

19

Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un numitor comun între bunuri eterogene.

Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică şi implicit diversificarea şi multiplicarea bunurilor.

Spre deosebire de alte forme de etalon (minutul,metru) ,etalonul valorii prezinta o anume caracteristica si anume inconstanta .Moneda sau banii , cu care se masoara valoarea bunurilor si serviciilor si a raporturilor de echivalenta intre acestea ,poate varia de-a lungul unei perioade de timp.

Alaturi de caracteristica variabilitatii in timp, moneda ca standard al valorii prezinta si trasatura indispensabilitatii , in sensul ca detinerea banilor este absolut necesara fiecarui individ, pentru obtinerea bunurilor de care are nevoie.In acest scop se utilizeaza puterea de cumparare, aflata in raport invers proportional cu modificarea preturilor.

Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau scade pentru asigurarea unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o posedă şi foloseşte celor ce o datorează. Dacă puterea monedei creşte (de cumpărare), folo-seşte celor ce o posedă şi dăunează celor ce o datorează.

Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu funcţia acesteia de etalon al valorii şi cea de schimb de bunuri.

Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, dezavantajaţi.

Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru aceasta elaborează politica monetară.

Din functia principala de etalon al valorii ,rezulta ca toate bunurile din economie sunt evaluate din punct de vedere monetar . prin preturi ,ceea ce face posibila realizarea de inregistrari contabile si efectuarea de analize financiare.Indeplinind functia de unitate de cont , moneda permite realizarea de comparatii in timp si cuantificarea valorii adaugate in cadrul activitatii economice.

1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii

Moneda este un rezervor de valoare pentru că permite înmagazinarea valorii într-o marfă compactă, acceptată unanim şi care poate fi păstrată în mod nedefinit, fără pierderi (în condiţii de stabilitate).Pentru monedă nu există riscul deteriorării fizice şi este totdeauna uşor schimbabilă. Inclinatia spre economisire atat a populatiei cat si a agentilor economice,conduce la constituirea unor depozite sau rezerve de valoare.Alaturi de imobile ,terenuri lucrari de arta ,bijuterii ,moneda constituie o forma a acestor rezerve de avere. Avantajul utilizarii monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate comparativ cu celelalte forme. La modul general prin lichiditate se intelege usurinta cu care anumite active sunt convertite in moneda ,intr-un interval scurt de timp si cu costuri minime de conversie. Intrucat mentinerea unei rezerve de valoare sub forma de imobile sau alte active reale ,presupune un inconvenient major ,atunci cand se doreste realizarea unei tranzactii si transformarea in lichiditati imediate ,rezulta ca populatia si agentii economici pastreaza sumele mari de bani fie in numerar fie in moneda scripturala.

20

In anumite circumstante , moneda nu reprezinta o rezerva efectiva a valorii , asa cum este cazul cresterii preturilor si aparitiei inflatiei caz in care se cauta alte forme de prezervare a valorii dintre care aurul este modalitatea preferata.

Desigur că funcţia monedei de rezervă a valorii nu poate să dispară. De exemplu, între două tranzacţii, orice firmă are o rezervă de valoare, fiind un instrument de tezaurizare. Orice persoană fizică păstrează monedă pentru procurarea curentă de bunuri de consum.

Pentru agenţii economici moneda este un activ ca oricare altul (depozite, acţiuni, obligaţiuni, bunuri imobiliare). Moneda face parte din activele lichide (poate fi schimbată în orice moment). Rezerva de valoare înseamnă de fapt, puterea de cumpărare (evident, alături de alte active cu un mare grad de lichiditate). Puterea de cumpărare mai înseamnă şi capacitatea de schimb a agenţilor economici şi persoanelor fizice.

Faţă de alte active lichide, moneda prezintă avantajul că poate fi schimbată imediat, fără cost de transformare şi cu un risc minim.

1.3. Evoluţia monedei

În perioadele de început ale schimburilor, funcţiile banilor erau îndeplinite de alte bunuri economice, care în acelaşi timp serveau şi scopurilor de întrebuinţare sau consum (animale, cereale, peşti, metale). Când banii au căpătat forma lor proprie şi precisă, ei au devenit monedă.

Desi dovezi ale folosirii monedelor metalice exista inca din Egiptul Antic ,Herodot plaseaza baterea primelor monede in Grecia Antica , mai precis in Regatul Lydiei in jurul anilor 650-600 BC.

Moneda a fost confecţionată mult timp din metale, îndeosebi metale preţioase. Tocmai prin aceasta s-a diferenţiat mult faţă de alte bunuri, mărfuri.

Evoluţia monedei a fost determinată de însăşi funcţia pe care ea o îndeplinea în viaţa economică.

În perioada când banul era reprezentat de moneda metalică, el mai avea o latură comună cu celelalte mărfuri şi anume că materialul din care era confecţionat putea fi socotit marfă.

Monedele de aur şi argint aveau o valoare proprie nu departe de valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.

Dar pe lângă valoarea legală imprimată şi fixată de stat, monedele metalice aveau şi o valoare comercială egală cu valoarea metalului preţios ce îl conţinea. Diferenţele de conţinut metalic atrăgeau după sine diferenţe de valoare. Apăreau incertitudini în determinarea valorii reale a monedei, de aceea, schimbul se făcea prin cântărirea monedelor, deci prin cantitatea de metal preţios conţinut de monedă. Aceste diferenţe au condus la abuzuri în emiterea monedelor.

Monedele de aur şi argint puteau fi uşor apreciate şi cumpărate ca marfă. Moneda era marfă, dar nu orice obiect (marfă) de metal preţios este monedă.

Moneda marfa a evoluat mai tarziu in moneda reprezentativa atunci cand bancile emiteau inscrisuri catre deponenti, garantate cu moneda marfa depozitata.Aceste inscrisuri erau general acceptate ca mijloace de plata fiind utilizate ca moneda.Valoarea monedei reprezentative era in directa si fixa legatura cu marfa care gatanta aceste inscrisuri (de obicei aur sau argint).

Moneda de hartie a aparut mai intii in China in timpul dinastiei Song (secolul VII) si ulterior in Europa primele bancnote fiind emise de Stockholms Banco in 1661.

Etalonul aur , un sistem monetar in care mijloacele de schimb il reprezinta bancnotele convertibile in cantitati fixe de aur au inlocuit monedele metalice de aur intre secolele XVII-

21

XIX dupa care, fiind garantate de stat au devenit sistemul adoptat de aproape toate statele europene la inceputul secolului XX.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, la Conferinta de la Breton Woods ,cele mai multe tari au adoptat monede nationale care erau legate de dolar care la randul lui era legat de aur.

In 1971 guvernul american a suspendat convertibilitatea dolarului in aur si astfel s-a ajuns ca monedele nationale sa fie garantate doar de statul respectiv.

Forma cea mai utilizata a monedei in prezent este monedă-hartie, adică bilete de bancă. Acestea nu mai au o valoare intrinsecă, ci doar garanţia celor ce le-au emis, sau cea conferită de autoritatea statului care le pune pe piaţă.

Pentru a se ajunge aici a fost nevoie de o lungă evoluţie istorică, de o puternică dezvoltare economică şi de cadrul juridic bine precizat.

Prin ea însăşi, crearea de monedă nu aduce avantaje. De pildă, dacă creăm mai multe bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine.

Dacă producem mai multă monedă, nu se poate spune acelaşi lucru. Cu toate acestea, moneda şi instituţiile legate de ea au o mare însemnătate pentru economie.

Moneda este mai activă într-o societate cu o economie dinamică, dezvoltată. O dată cu sporirea veniturilor primare sau derivate, fluxul de monedă sporeşte.

Fluxurile monetare influenţează puternic procesele economice, deţinând un rol esenţial în mecanismul de funcţionare a acestora, în mecanismele autoreglării. Economia nu poate fi despărţită de monedă, pentru că aceasta este prezentă permanent în schimburile dintre persoane fizice, firme, stat, organisme financiare internaţionale.

Totuşi aurul nu a dispărut de pe piaţă, chiar dacă a fost eliminat ca bază a sistemelor monetare. El este utilizat mai ales în tranzacţiile internaţionale şi ca rezervă valutară în toate ţările.

1.4. Clasificarea monedei

1.4.1 Dupa forma de existenta a monedei putem distingeA. moneda materiala B. moneda scripturala

A,Moneda materiala cunoaste doua forme : A.1.Moneda metalica A.2.Moneda hartieA.1.Moneda metalica ,cunoscuta din antichitate ,esta alcatuita din metale comune la

inceput si apoi din aur, datorita calitatilor acestui metal (usor divizibil,nealterabil,valoare mare –volum mic, valoare constanta in timp) . Cantitate limitata insa din acest metal a impus cautarea altor forme de moneda .

A.2.Moneda de hartie imbraca la randul sau doua forme: A.2.1 - moneda de hartie reprezentativa (biletul de banca sau bancnota) A.2.2 - moneda conventionala (emisa de catre stat)

A.2.1. Moneda de hartie reprezentativa are la baza o anumita garantie , cantitatea si circulatia acesteia fiind precis reglementata. Valoarea nominala a unui nilet de banca ar trebui garantata cu valori reale ,respectiv sa existe un stoc de metale pretioase la emitent , ceea ce da posibilitatea transformarii in aur prin convertibilitate.

22

A.2.2 Moneda de hartie conventionala este pur conventionala ,fara acoperire si garantie din partea statului.Scopul pentru care este emisa il reprezinta acoperirea unor nevoi ale statului si indeplineste functia de mijloc de circulatie.

B.Moneda scripturala este practicata de bancile comerciale, prin inscrierea intr-un cont a sumei detinute de client.Aceasta reprezinta o forma a monedei , bazata pe incredere (moneda fiduciara) si care are multiple forme de prezentare.Cecurile si viramentele constituie forme actuale ale monedei fiduciare avand la baza deschiderea unui cont in banca.

1.4.2. In functie de unitatea emitenta distingem urmatoarele forme de moneda:A-Moneda creata de agenti economiciB-Moneda creata de trezoreria statuluiC-Moneda creata de banci

A.Moneda creata de agentii economici a functionat in cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. Astfel agentii economici se prezentau la mometarie cu lingouri de aur si primeau in schimb echivalentul in aur moneda.

B.Moneda creata de tezaur reprezinta moneda creata de trezoreria statului in functie de necesitatile economiei reale,si prin respectarea limitelor impuse de politica monetara.

C.Moneda creata de banci cuprinde atat moneda creata de Banca Centrala cat si moneda creata de bancile comerciale.Moneda scripturala creata de banci se regaseste in economie sub forma creditelor acordate.Moneda creata de Banca Centrala se regaseste in circulatie sub forma numerarului aflat la detinatorii nebancari

!.4.3. In functie de obligatia pe care si-o asuma banca emitenta distingem: A-moneda convertibila B-moneda neconvertibilaPrin definitia data de FMI, convertibilitatea reprezinta in sens larg, desfiintarea

restrictiilor si discriminarilor in domeniul platilor si transferurilor internationale ,iar in sens restrans , obligatia bancilor din fiecare tara de a cumpara propria moneda detinuta de alte banci cu conditia ca aceasta sa provina din operatiuni curente.

A. Convertibilitatea a cunoscut doua forme principale :convertibilitatea metalica si convertibilitatea in valuta, fiecare dintre acestea putand imbraca forma convertibilitatii interne si externe

Convertibilitatea metalica s-a practicat in perioada etalonului aur-monede , mecanismul acesteia dand posibilitatea schimbarii in aur a intregii cantitati de bancnote detinute de populatie sau de agenti economici.

Convertibilitatea in valuta a fost adoptata de tarile europene in anul 1958, si da posibilitatea transformarii unei monede in alta .In conditiile convertibilitatii interne atat rezidentii cat si nerezidentii pot, in mod liber,sa vanda si sa cumpere devize in schimbul monedei nationale si pot face operatiuni cu devize. In Romania, in anul 1991,s-a adoptat forma convertibilitatii interne a leului in valute

Convertibilitatea externa in valuta este rezervata numai persoanelor nerezidente si este limitata datorita nivelului limitat al rezervelor valutare ale tarilor.

B. Moneda neconvertibila cuprinde numai moneda care circula in cadrul granitelor nationale si care este detinuta de persoanele rezidente.

23

1.4.4.Dupa valoarea intrinseca .moneda poate fi : - moneda cu valoare integrala - moneda semnMoneda cu valoare integrala contine o cantitate de metal pretios egala cu valoarea

nominala atribuita.Moneda semn (numita si fiduciara) are inscriptionata o valoare nominala diferita de

valoarea materialului din care este confectionata.

1.4.5.Dupa capacitatea liberatorie(circulatorie) a monedei aceasta poate fi: -moneda legala -moneda facultativa -moneda fractionara

Moneda legala este stabilita prin lege (In Romania in 1867 a fost adoptat leul ca moneda) si are capacitate circulatorie nelimitata.

Moneda facultativa este moneda care exista ca alternativa de constituire a depozitelor, in perioada de manifestare a inflatiei si de depreciere a monedei nationale.In general este o moneda straina care nu fluctueaza puternic la influentele din interiorul granitelor nationale si este acceptata de institutiile bancare.

Moneda fractionara este specifica perioadei bimetalismului si caracterizeaza moneda de argint , care circula paralel cu cea de aur.

1.5. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor.

Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea bunurilor ce pot fi procurate diferă şi ele.

Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie de:- perioade;- loc;- situaţii conjuncturale.Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ.Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că această fluctuaţie este de

fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naţionale este greu de determinat şi se schimbă rapid în sensul descreşterii ei.

Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei monede naţionale. Această asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din aur sau argint.

Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate în circulaţie. De

24

asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare parte sinonimă în această situaţie, cu revalorizarea sau aprecierea monetară.

Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate fi schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia iniţială, este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat.

O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa excedentelor bugetare şi a balanţei de plăţi externe.

În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a unei monede.

Puterea de cumpărare a unei monede se poate stabili pe plan naţional şi la nivel internaţional. Şi în acest din urmă caz, puterea de cumpărare are la bază sistemul de preţuri, dar prin raportare la alte monede naţionale prin cursul valutar sau rata de schimb. Raportarea se face de cele mai multe ori nu în mod direct, ci pe baza unor monede de referinţă cum ar fi: dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez.

Pe plan internaţional, în stabilirea puterii de cumpărare a intervenit noţiunea de standard al valorii. Standardul de valoare este moneda naţională într-o anumită perioadă şi care se bazează pe funcţia banilor de mediu de schimb şi pe lichiditatea lor. Pentru determinarea puterii de cumpărare sunt luate în consideraţie doar moneda, cecurile de călătorie şi depozitele stocabile.

Alţi specialişti americani acordă o mai mare atenţie în determinarea puterii de cumpărare a monedei, a raportului macroeconomic între venituri şi cheltuieli. De exemplu, cheltuielile de consum sunt explicate cu ajutorul venitului disponibil, avuţiei, investiţiilor şi ratelor dobânzii. Sau alt exemplu: schimbările în mărimea avuţiei determină urmări majore asupra cheltuielilor consumatorilor.

În concluzie, se poate afirma că puterea de cumpărare a monedei, înseamnă de fapt valoarea ei în raport cu un bun. Deci ce cantitate dintr-un bun poate fi achiziţionată cu o unitate monetară sau cu un număr de unităţi monetare. De exemplu, dacă o pâine are un preţ de 2000 lei, puterea de cumpărare a leului nostru este de 1/2000 dintr-o pâine.

Teoria modernă privind puterea de cumpărare a monedei utilizată pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se bazează pe un „coş“, în care bunurile sunt ponderate în funcţie de rolul lor în operaţiunile comerciale şi care la rândul lor au în vedere utilitatea produselor luate în consideraţie. „Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiuri, necesităţi stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o zonă geografică caldă, în coş nu va intra încălzirea apartamentelor pe timpul iernii.

În conformitate cu produsele pe care le cuprinde, coşul are un preţ, care poate fi exprimat prin următoarea relaţie matematică:2

P = aipi

în care:P = preţul coşului;ai = ponderea produsului „i“ în totalul operaţiunilor comerciale;pi = preţul monetar al produsului i.

2 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit, pag. 22.25

În final se stabileşte valoarea produsului „coş“, format din i produse şi care - aşa cum am mai arătat, diferă de la o ţară la alta.

Rezultă că fiecare monedă naţională are o putere de cumpărare internă şi una externă.Aceasta din urmă are la bază cursurile reale de schimb, care sunt determinate de

organisme financiar-monetare internaţionale, de marile bănci sau de burse, pe baza unor indicatori printre care: produsul intern brut, productivitatea muncii, inflaţia, dobânda, riscul de ţară, creşterea economică, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe etc.

În practică, puterea de cumpărare a unei monede naţionale pe plan extern se determină pe baza parităţii monetare.

26

CAPITOLUL IICAPITOLUL II

SISTEME MONETARE

2.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar

În literatura de specialitate, conceptul de sistem monetar are înţelesuri şi abordări diferite.

Costin Kiriţescu a dat definiţia cea mai cuprinzătoare la noi „Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat“.1 Pentru ca Sistemul Monetar să fie omogen este necesară şi existenţa unui sistem de relaţii între instituţiile ce au ca obiect de activitate circulaţia monetară (bănci, trezoreria publică, organisme specializate, casieriile etc.)

Sistemele monetare sunt foarte diferite. De aici apare necesitatea calculării echivalenţei de valoare (curs valutar şi schimb valutar).

Etalonul este unitatea monetară stabilită şi recunoscută de către stat şi care este utilizată ca unitate de bază pentru măsurarea valorilor bunurilor şi serviciilor.

2.2. Sisteme monetare

Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor preţioase, folosite ca material pentru confecţionarea diferitelor monede.

Ca urmare, la baza primelor sisteme au stat monedele metalice.

Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă unul sau două metale din care putea să-şi confecţioneze monedele etalon.

Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea monometalist. Dacă erau folosite doua metale, era sistem monetar bimetalist. La rândul lor, aceste sisteme erau de mai multe feluri. De exemplu, cel monometalist putea fi:

- sistem monetar monometalist de aur;- sistem monetar monometalist de argint.În orice caz, numai monedele confecţionate din aceste metale aveau putere totală, adică

erau considerate monede etalon.Bimetalismul, ca sistem monetar poate fi şi el:

- integral (când se stabilea un raport de valoare între cele două metale preţioase şi ambele metale aveau aceeaşi putere de plată, iar confecţionarea lor era nelimitată);

- parţial (când numai aurul se putea folosi nelimitat în confecţionarea monedei, iar argintul era fixat de stat a fi folosit doar pentru un număr şi o valoare limitate de monede);

- paralel (când cele două monede au o putere nelimitată şi sunt independente una de alta, neexistând între ele un raport de valoare).

1 Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică, 1982, p.27827

Cel mai vechi sistem monetar monometalist a fost cel de argint.El nu excludea şi utilizarea şi a altor monede în circulaţie, de exemplu a celor de aur.

Acestea aveau însă, doar o valoare comercială, etalon, moneda legală, atotputernică, era numai din argint. Celelalte monede erau considerate ca orice marfă.

Etalonul de argint s-a manifestat mai puternic în secolele XVI-XVIII în ţări dezvoltate, precum Anglia, Franţa, Germania, dar şi în ţări ca Rusia şi în întregul continent european. Cu timpul, au început să circule tot mai multe monede de aur, creându-se un sistem monetar paralel.

Deprecierea permanentă a argintului, descoperirea mai multor zăcăminte (ceea ce a dus şi mai mult la scăderea valorii acestui metal) a contribuit hotărâtor la introducerea sistemului monetarist bazat pe etalonul aur. Monedele de aur erau tot mai mult tezaurizate sau utilizate în plăţi peste graniţă. În sistemul monetar de aur, numai monedele de aur aveau putere legală şi puteau fi confecţionate nelimitat. Dar nu mai era absolut necesar şi obligatoriu să fie puse în circulaţie numai monedele de aur. Ele puteau fi confecţionate şi din aur, dar şi din alte metale, inclusiv din argint.

Confecţionarea monedelor din alt material era însă limitată şi o putea face numai statul.Sistemul bimetalist. În acest sistem, confecţionarea monedelor era total liberă, iar

circulaţia celor două monede era simultană.Se stabilea un raport între aur şi argint, în general acesta fiind de 1/15,5-16 (un kilogram

de aur echivala cu 1/15.5-16 kilograme de argint).Ţara clasică a bimetalismului a fost Franţa, care a introdus acest sistem încă din anul

1803. Ambele monede (de aur şi de argint) aveau o valoare corespunzătoare valorii legale imprimate pe ele. Deci ambele monede aveau o valoare intrinsecă şi erau socotite ca monede principale. Dar foarte greu putea să se menţină pe o perioadă de timp, o echivalenţă, un raport corect între valoarea legală şi valoarea intrinsecă.

Moneda slabă alunga din circulaţie moneda bună (criteriul lui Gresham). Deşi aurul se devaloriza din mai multe cauze, el devenea tot mai mult, „moneda rea“ care izgonea din circulaţie „moneda bună“, adică cea de argint, care se răreşte ca monedă de circulaţie.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost făcută şi prima încercare de sistem monetar internaţional. Este vorba de Uniunea Latină creată prin Convenţia Monetară din 23 Decembrie 1865. La ea au aderat iniţial Franţa, Belgia, Elveţia, iar din 1874 şi Grecia. Ea s-a format având la bază următoarele principii:

- menţinerea sistemului bimetalist integral (monedele de aur şi argint erau considerate în continuare monede etalon, deci puteau fi emise nelimitat şi acceptate fără limită);

- pentru monede sub 5 franci se reducea dreptul de emisie iar suma limită liberatorie era de până la 50 de franci; peste această sumă, nimeni nu putea să fie obligat să primească în plată aceste monede;

- fixarea unei anumite cantităţi de monede (de exemplu 6 franci pe locuitor).În anii 1870, preţul aurului a sporit, iar al argintului a scăzut. Valoarea monedelor de

argint a scăzut şi ea ca urmare a modificării raportului aur-argint de la 15 la 1, la 20 la 1 şi chiar mai mult. A fost necesară retopirea unor monede de argint şi rebaterea lor cu adăugarea unei cantităţi noi de argint. Dar acest lucru era foarte greu de realizat şi a devenit necesar un nou acord între state. În 1878 a fost convocată o nouă Convenţie (o conferinţă internaţională), care la 5 noiembrie 1878 părăseşte definitiv sistemul monetar al bimetalismului. A urmat aşa-zisul sistem monetar bimetalist şchiop.

Apoi a urmat sistemul monetar monometalist aur. El a avut diferite forme şi diferite raporturi între aur şi argint în funcţie de condiţiile din fiecare ţară. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin legea din 14 martie 1900, s-a instituit dolarul-aur ca bază monetară, dar s-a păstrat şi pentru dolarul de argint, puterea de circulaţie nelimitată. În timp, s-a pierdut importanţa argintului ca bază a unui sistem monetar, cu toate ca această pierdere a fost de

28

durată, ca urmare a tradiţiei de 300 de ani a sistemului monetar bazat pe argint. Unul din factorii care au îngreunat părăsirea sistemului monetar bazat pe argint a fost respectarea principiului stabilităţii preţurilor (de multe ori variaţiile de preţ nu se datorau schimbării valorii bunurilor şi serviciilor, ci mai ales modificării valorii monedelor).

Încă din secolul al XIX-lea, sistemele monetare metalice au avut de suferit prin apariţia monedei de hârtie, puse în circulaţie de către bănci de emisiune. Totuşi, această monedă fiduciară avea acoperire în aur, ceea ce a fost încă un factor al devenirii aurului în plan mondial în comparaţie cu argintul.

A început deci, perioada de existenţă a sistemelor monetare bazate pe etalonul aur (aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize) şi moneda de hârtie.

Aşa cum s-a amintit deja mai sus, un alt tip de sistem monetar este cel bazat pe etalonul aur. El a funcţionat la noi şi în lume, până la începutul anilor ’70. Etalonul aur a constituit baza sistemelor monetare naţionale. Conform acestui sistem, metalul monetar circula liber pe piaţa monetară internă şi internaţională. În paralel, circula şi moneda de hârtie.

Emisiunea monedelor de aur era liberă, ca şi convertibilitatea bancnotelor.Etalonul aur-monedă a fost introdus şi generalizat în Anglia în 1818. În România, el a

fost aplicat începând cu anul 1890.Un alt sistem bazat pe etalonul aur a fost etalonul aur-lingouri. Perioada lui de aplicare a fost scurtă (după primul război mondial). În cazul lui, aurul-

monedă a fost retras de pe piaţă şi păstrat la băncile emitente sub formă de lingouri. În felul acesta a fost limitată convertibilitatea în aur a monedei de hârtie.

Mai aproape de zilele noastre a fost utilizat sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize. El a fost adoptat de majoritatea statelor, încă din 1944, la Conferinţa de la Brettan Woods. Pentru prima dată, un sistem monetar are şi instituţiile financiar-monetare care să îl organizeze şi să îl susţină. Pentru prima dată, băncile de emisiune depozitează pe lângă aur, titluri de credit şi valute puternice. Cu timpul, valutele forte au devenit principala rezervă a băncilor centrale.

O dată cu introducerea etalonului aur-devize şi cu gestionarea circulaţiei monetare internaţionale de către instituţiile specializate (FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc.), circulaţia monetară internaţională şi în interiorul multor ţări s-a dezvoltat foarte mult, scăzând treptat rolul aurului. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a slăbit foarte mult, iar în 1974 a fost abandonat.

Din anul 1974, sistemul monetar este construit pe baza unui nou etalon şi anume puterea de cumpărare a monedei naţionale. Era firesc să se ajungă aici, întrucât circulaţia monetară este direct legată de vânzare-cumpărare, deci de preţuri, de cantitatea de bunuri şi/sau servicii care pot fi procurate cu o unitate monetară.

S-au dezvoltat şi fenomenele inflaţioniste şi dezechilibrele, o dată cu intrarea în vigoare a acestui sistem monetar bazat pe puterea de cumpărare.

Puterea de cumpărare reprezintă un etalon aparte. El se bazează pe contribuţia bunurilor şi serviciilor fiecărei ţări la determinarea cursului monetar. La determinarea puterii de cumpărare a unei monede naţionale, sarcini şi contribuţii mari revin acum Sistemului Financiar Internaţional şi îndeosebi Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Acestea stabilesc puterea de cumpărare a monedelor naţionale, pe baza costului valutar, care ţine seama de ponderea şi preţurile produselor de bază, dar şi de unii indicatori realizaţi de ţara respectivă, cum ar fi: preţurile interne raportate la cele internaţionale, nivelul produsului intern brut, ritmul creşterii economice, productivitatea muncii, datoria externă, deficitele bugetare şi ale balanţei de plaţi externe, etc. Etalonul putere de cumpărare este deci abstract, nu are un corespondent material, este mai degrabă un calcul, un model.

29

În concluzie, putem afirma că sistemele monetare moderne, performante, au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu moneda de hârtie, când aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare principale.

Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei naţionale sau internaţionale.

2.3. Sisteme monetare în România

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România nu exista un adevărat sistem monetar.

Prima lege monetară a ţării noastre a fost adoptată în 1867.Ea a adoptat un sistem monetar zecimal şi „regimul monetar bimetalist“. Tot prin această

lege a fost creată moneda naţională-leul de argint de 5 grame cu o puritate de 835/1000. De la început, România a adoptat normele monetare aplicate de Uniunea Latină. Principalele monede româneşti au fost confecţionate în Anglia şi erau de aramă. Apariţia monedelor de aur şi de argint a avut loc după 5-6 ani. La început, monedele româneşti au circulat în paralel cu monedele de aur şi argint străine. Abia în 1873 se pun în circulaţie monede de argint în valoare de 25 milioane lei (în monede de câte 2 lei). În acelaşi an se confecţionează şi monede de aur de 20 lei (în valoare de 3 milioane lei). Confecţionarea s-a realizat în Belgia.

Se consideră că legea monetară din 1867 a constituit baza organizării monetare a României. Apoi au fost efectuate reforme complementare.

Nu există o bancă de emisiune. Se recurge la sistemul monetar hârtie-monedă prin emiterea de înscrisuri (bilete) ipotecare.

După încheierea Războiului de Independenţă, moneda începe să se revigoreze şi se confecţionează monede de argint (1879, 1881, 1882).

În 1880-1881 se înfiinţează Banca Naţională a României.Funcţiona deja sistemul bimetalist argint-aur.În luna mai a anului 1889 România a trecut oficial la etalonul monetar aur. Până în

1915, statul era autorizat să confecţioneze şi să pună în circulaţie monede metalice în valoare de 100 milioane lei. Cea mai mare parte (78%) era confecţionată din argint, dar operaţiunile erau raportate la aur. Monedele au mai fost confecţionate în 1900, 1905, 1906 şi 1927.

Între cele două războaie mondiale, România şi-a modernizat circulaţia monetară şi sistemul bancar şi s-a aliniat tot mai mult la reglementările şi normele emise pe plan internaţional. Au acţionat parţial şi incomplet, sistemele monetare aur-lingouri şi aur-devize.

În perioada comunistă, în România, circulaţia monetară s-a rupt de contextul internaţional. Moneda naţională nu a avut practic acoperire nici în aur şi nici măcar (doar parţial) în bunuri şi servicii.

După anul 1989, România încearcă să se alinieze din nou rigorilor Sistemului Monetar Internaţional. Deşi a fost o perioadă economică grea, cu inflaţie, depreciere monetară continuă şi scădere economică, deşi a crescut mult datoria externă, publică şi deficitele, totuşi ţara noastră se implică tot mai mult în mecanismele monetare internaţionale. Fiind membră a organismelor financiare internaţionale, evident că România a adoptat sistemul monetar bazat pe puterea de cumpărare a monedei naţionale.

30

2.4. Sistemul Monetar European

Dupa ce sistemul monetar ,stabilit la Bretton Woods in 1944 , a fost abandonat , tarile din Comunitatea Economica Europeana au stabilit in anul 1972 sa mentina rate stabile de schimb ale monezilor nationale care sa nu fluctueza mai mult de 2.25%Sistemul monetar european a fost stabilit in 1979, de catre tarile care faceau parte din Comunitatea Economica Europeana , care au cazut de acord sa coreleze monezile nationale pentru a preveni marile fluctuatii care puteau aparea intre ele si sa introduca moneda unica europeana (ECU).Elementele de baza ale acestui sistem erau:

1. Stabilirea unei monede unice europene (ECU) care era un cos al monezilor nationale , prevenind miscarile peste 2.25% (6 % in cazul Italiei) in paritatea schimburilor dintre monezile nationale .

2. Stabilirea unui Mecanism al Ratelor de Schimb (ERM)3. Extensia facilitatilor de credit la nivel European4. Crearea Fondului Monetar de Cooperare Europeana, creat in Octombrie 1972 si

alocarea de ECU bancilor centrale din tarile membre in contrapartida cu aur sau dolari USA.

Desi nu a fost stabilita o moneda ancora , marca germana a fost centrul Sistemului Monetar European. Ajustari periodice ale monezilor nationale aveau loc in scopul mentinerii unor rate stabile de schimb dar sistemul era constrans de politicile econimuce diferite ale statelor membre ceea ce a condus in 1993 la iesirea din Mecanismul Ratelor de Schimb a Marii Britanii si a Italiei in 1992 si la marirea marjei de fluctuatie la 15%.La 31 Decembrie 1998 , moneda ECU a fost inlocuita cu moneda Euro , inlocuindu-se astfel Mecanismul Ratelor de Shimb (ERM) initial cu ERM II.Conform ERM II monedele nationale puteau fluctua intr-o marja de 15% in raport cu Euro.După adoptarea euro, politica a fost schimbata corelandu-se monedele tarilor din afara zonei euro , la euro, scopul fiind acela de a îmbunătăţi stabilitatea acestor monede, precum şi pentru a obţine un mecanism de evaluare pentru membrii potentiali ai zonei euro.ERM II este de fapt anticamera pentru intrarea in Uniunea Economica si Monetara a Uniunii Europene . In acest stadiu monedele tarilor participante la Uniune sunt inlocuite cu moneda EURO , intrandu-se aftfel in zona euro.Moneda Euro a fost stabilita prin prevederile tratatului dela Maastricht din 1992 , care a stabilit trei etape pentru realizarea Uniunii Economice si Monetare :-prima etapa 1990-1993 , a presupus adoptarea de masuri pentru liberalizarea miscarii capitalurilor si punerea bazelor unei politici de convergenta in materie de stabilitate a preturilor si gestiune sanatoasa a finantelor publice.-etapa a doua 1994-1998 , a fost caracterizata prin infiintarea Institutului Monetar European (precursor al Bancii Centrale Europene) cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a intari colaborarea intre bancile centrale si de a asigura coordonarea politicilor monetare .-a treia etapa a inceput la 1 ianuarie 1999 .Institutul Monetar European s-a transformat in Banca Centrala Europeana infiintindu-se si Sistemul European al Bancilor Centrale.Moneda Euro a a inceput sa fie utilizata (sub forma de bancnote si monede) in statele membre ale Uniunii Economice si Monetare incepand cu 1 ianuarie 2002.Admiterea statelor in Uniune a fost conditionata de indeplinirea unor criterii stricte, astfel

- deficit bugetar de maxim 3% din PIB- datoria publica maxim 60% din PIB- rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1.5 puncte procentuale media ratei

inflatiei a celor mai bune 3 tari membre U.E. cu cele mai stabile preturi.

31

- rata dobanzii sa nu fie mai mare de doua puncte procentuale fata de media pe termen lung a primelor trei state performante in acest domeniu.

- rata de schimb nu trebuie sa depaseasca marjele normale (2.25%)In acest moment Sistemul Monetar European cuprinde 16 tari membre ale zonei euro plus trei tari care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar au adoptat moneda Euro (Monaco, San Marino ,Vatican) , trei tari incluse in ERM II ( Danemarca , Lituania ,Letonia ) si sapte tari care sunt membre ale Uniunii Europene si urmeaza sa intre in ERM II si ulterior in zona euro (Bulgaria , Cehia , Polonia , Ungaria ,Romania .Marea Britanie ,Suedia)

2.5. Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana (BCE) are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunitatii Europene prin actiuni in urmatorele directii:

- implementeaza politica monetara a Comunitatii Europene- detine si administreaza rezervele oficiale ale statelor membre- promoveaza un sistem de plati eficient - contribuie la supravegherea prudentiala a institutiilor de credit din tarile membre- autorizeaza emiterea de bancnote in cadrul Uniunii Europene, astfel incat numai

bancnotele emise de BCE si bancile centrale nationale sa aiba caracter oficial.BCE nu actioneaza ca imprumutator de ultim rang pentru bancile din Uniunea Europeana acest rol revenind bancilor centrale ale statelor membre.BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO , avand o pozitie mai mult consultativa.Misiunea de baza a BCE o constituie stabilitatea preturilor , pentru indeplinirea acestui obiectiv putand fi utilizate instrumente diferite de la o tara la alta.Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) este constituit din BCE si bancile centrale nationala ale statelor membre.Principalele atributii sunt:

- definirea si implementarea politicii monetare a Uniunii Europene- detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale tarilor membre- conducerea operatiunilor de schimb valutar- realizarea operatiunilor din sistemele de plati

Instrumentele utilizate pot fi:- facilitatile pertmanente- operatiuni ordinare- operatiuni de refinantare pe termrn lung- operatiuni structurale - sistemul rezervelor obligatorii

Facilitatile permanente consta in credite si depozite pe 24 ore , ca urmare a folosirii sistemului de plati si compensari unificate TARGET.Bancile centrale au pozitii debitoare sau creditoare fata de sistemul de compensari , nivelul dobanzii practicat fiind scazut ceea ce asigura stabilitate acestor operatiuni.Operatiunile ordinare consta in operatiuni de refinantare saptamanala.In functie de solicitarile bancilor centrale nationale , se pot acorda credite in mod diferentiat , cu dobanda fixa sau variabila , pe termen de maxim doua saptamani.Operatiunile de refinantare pe termen lung se concretizeaza in operatiuni desfasurate lunar , ceea ce permite obtinerea de credite pe termen de trei luni.Beneficiarii acestor credite sunt bancile de mica dimensiune , dobanda fiind variabila.

32

Operatiunile structurale asigura un nivel constant al lichiditatii bancare la nivelul bancilor nationale si consta in achizitia si vanzarea de titluri, garantarea de credite ,cumpararea si vanzarea portofolilui de efecte publiceSistemul rezervelor obligatorii asigura existenta unor rezerve de lichiditate bancilor centrale nationale cu efecte favorabile asupra intregului sistem bancar european.Indeplinirea obiectivului principal al BCE ( stabilitatea preturilor) se realizeaza prin actiuni in urmatoarele domenii:

- politica valutara - agregatele monetare- mentinerea inflatiei in parametrii normali

Pentru realizare acestui obiectiv , unele tari au creat premizele legale pentru cresterea independentei bancii centraleStudiile au relevat ca inflatia este mai mica in tarile care au asigurat independenta bancii centrale.Pentru stabilirea gradului de independenta au fost stabilita cateva criterii:

- precizarea in statut a independentei bancii centrale- durata functiei de guvernator- dependenta bancii centrale fata de actiunile guvernamentale- includerea in structurile de conducere a unor functionari guvernamentali

BCE si SEBC isi mentin independenta in eaport de factorul politic , prin respectarea urmatoarelor principii:

- descentralizarea – rol egal al fiecarei banci centrale in infaptuirea politicii monetare unice

- accesul egal al solicitantilor la noneda bancii centrale ceea ce inseamna eliminarea limitelor in operatiunile de finantare bilaterala ,cu rate avantajoase ale dobanzii .

- continuitatea in aplicarea instrumentelor politicii monetare - utilizarea unor rate ale dabanzii pe termen scurt , unice si unificarea pietei monetare

prin conducerea unica a operatiunilor.

33

CAPITOLUL IIICAPITOLUL III

POLITICI MONETARE

3.1. Politica monetara. Definitie si istoric .

Politica monetara este procesul prin care , guvernul, banca centrala sau o alta autoritate monetara dintr-o tara , controleaza oferta de bani ,modul de utilizare a acestora si rata dobanzii , in vederea atingerii unui set de obiective orientate spre dezvoltare si stabilitate economica.Politica monetara poate fi atat expansionista , care are in vedere cresterea rapida a ofertei monetare de pe piata , sau restrictiva atunci cand oferta monetara scade sau creste intr-un ritm modest.Politica monetara se bazeaza pe relatia care exista intre ratele dobanzii dintr-o economie , adica pretul la care banii pot fi imprumutati , si oferta totala de bani.Politica monetara a fost asociata timp de secole cu decizia de batere a monezilor sau cu decizia de tiparire a monedei de hartie . La inceput rata dobanzii nu era considerata ca o forma de politica monetara , deciziile in privinta politicii monetare fiind luate de autoritatea care emitea monezile respective . Odata cu dezvoltarea schimbului la nivel international s-a simtit nevoia stabilirii unui pret intre aur si argint , precum si un pret al monezii locale in comparatie cu cele straine.Odata cu crearea Bancii Angliei in 1694 , care a dobandit responsabilitatea de a emite moneda si de a o garanta cu aur , ideea unei politici monetare independente de politica executiva a fost implementatata.Scopul politicii monetare era sa mentina valoarea monezilor in circulatie ,sa tipareasca moneda de hartie tranzactionabila la valoare nominala cu numerarul , si sa previna iesirea monezilor de pe piata. Infiintarea bancilor centrale ale statelor industrializate , a fost asociata cu dorinta de a mentine statele respective legate de etalonul aur , si de necesitatea schimbului cu alte monede garantate cu aur. Pentru a ajunge aici , bancile centrale au stabilit rate ale dobanzii atat pentru cei imprumutati cat si pentru banci care aveau nevoie de lichiditate.In perioada 1870-1920 , tarile industrializate au stabilit sistemul bazat pe bancile centrale , una dintre ultimele infiintate fiind Federal Reserve in 1913. Din acest moment a fost inteles rolul de „imprumutator de ultima instanta” al bancilor centrale si de asemena a fost inteles faptul ca rata dobanzii are un efect asupra intregii economii.Astfel, s-a ajuns ca in zilele noastre decizia privind politicile monetare sa ia in calcul o serie de factori cum ar fi:

- rata dobanzii pe termen surt- rata dobanzii pe termen lung- viteza de rotatie a banilor in economie- ratele de schimb- calitatea creditului- actiuni si obligatiuni- relatia intre guvern si cheltuielile (economiile) sectorului privat

34

- fluxul international de capital- derivative financiare ( option, futures)

3.2. Tipuri de politica monetara

In practica , toate tipurile de politica monetara implica modificarea masei monetare in sens restrans (M0) aflata in circulatie. Acest proces de influentare a lichiditatii prin vanzari si cumparari de instrumente de debit sau de credit , este cunoscut sub numele de operatiuni pe piata libera. Tranzactiile efectuate de autoritatile monetare pe piata , modifica oferta de moneda si acest lucru influenteaza si celelalte variabile cum ar fi rata dobanzii si rata de schimb.Distinctia intre diferitele tipuri de politica monetara rezida in setul de instrumente si de variabile de piata care sunt folosite pentru a atinge scopurile urmarite.

Politica monetara Variabila de piata Obiectiv pe termen lung

Politica de tintire a inflatiei Rata dobanzii la debitele O/N O rata stabilita a inflatiei

Politica de tintire a preturilor Rata dobanzii la debitele O/N Un nivel specific al inflatiei

Agregate monetare Cresterea masei monetare O rata stabilita a inflatiei

Rata de schimb fixa Pretul spot al monedei Pretul spot al monedei

Etalonul aur Pretul spot al aurului Inflatie redusa legata de pretul aurului

Politica mixta De obicei rata dobanzii De obicei somajul si inflatia

Politica de tintire a inflatiei

Aceasta politica isi propune sa mentina inflatia intr-o rata prestabilita.Acest deziderat este realizat prin ajustari periodice de catre banca centrala a tintei de rata a dobanzii. Rata dobanzii utilizata este rata interbancara la care bancile se imprumuta intre ele , overnight , pentru acoperirea fluxului de numerar. Aceasta rata a dobanzii este stabilita lunar sau trimestrial de un comitet de politica monetara.Schimbarile in rata dobanzii sunt facute ca raspuns la diferitii indicatori de piata ,intr-o incercare de a influenta tendinta economiei mentinand tinta de inflatie stabilita.Politica de tintire a inflatiei a fost initiata de Noua Zeelanda si este utilizata in prezent in Australia, Brazilia,Canada,Chile,Columbia,Europa,Norvegia,Islanda,Filipine , Africa de sud,Turcia si marea Britanie.

35

Politica de tintire a preturilor

Politica de tintire a preturilor este similara politicii de tintire a inflatiei ,cu singura diferenta ca o crestere a inflatiei intr-un an este compensata in anii urmatori , astfel incat in timp preturile raman nemodificate.

Agregate monetare

In anii ’80 mai multe tari au utilizat o abordare bazata pe cresterea constanta a masei monetare. Aceasta abordare a inclus diferite categorii de bani si credit (M0,M1) fiind deseori numita cu termenul de monetarism .diferenta fata de celelalte politici , care se focuseaza intr-o forma sau alta pe semnalele pe care preturile le transmit , fiind o abordare monetara cantitativa.

Politica ratei de schimb fixa

Acesta politica se bazeaza pe mentinerea unui curs de schimb fix cu o moneda straina. Intr-un regim cu rate fixe stabilite prin ordin , guvernul local sau autoritatea monetara stabileste o rata fixa , si nu intervine pe piata , vanzand sau cumparand moneda , pentru a mentine cursul de schimb. In schimb , cursul eate mentinut cu masuri administrative ( controlul capitalurilor, controlul licentelor de import-export). In acest caz exista o piata neagra a cursului de schimb ,la care moneda este schimbata la un curs neoficial .In cazul unui sistem convertibil dar cu rate fixe , moneda este cumparata si vanduta de banca centrala in fiecare zi cu scopul de a atinge tinta de rata de schimb.Aceasta tinta poate fi , un nivel fix sau o banda de fluctuatie in care banca centrala urmareste sa se incadreze cursul de schimb.Intr-un sistem cu rate fixe mentinut printr-un Consiliu Monetar , fiecare unitate de moneda locala este acoperita de o unitate de moneda straina, la o anumita rata de schimb. Acest lucru face ca masa monetara locala sa nu fie sub presiunea inflatiei si elimina speculatiile care se pot face asupra celor care ar dori sa schimbe moneda locala in moneda straina. Toate aceste politici renunta de multe ori la politica monetara proprie in favoarea unei autoritati monetare sau politici monetare straine in incercarea de a mentine un anumit curs al ratei de schimb.Gradul in care politica monetara locala depinde de cea straina , depinde de factori cum ar fi:mobilitatea capitalilui, transparenta ,canale de credit si alti factori economici.

Etalonul aur

Este un sistem in care pretul monedei nationale este stabilit in unitati de aur (lingouri) si este tinut constant prin vanzarile si cumpararile de moneda catre alte state.Vanzarea si cumpararea aurului sunt foarte importante pentru mentinerea cresterii economice si a stabilitatii preturilor.In zilele noastre acest model de politica monetara nu mai este utilizat , desi o forma a politicii monetare bazata pe etalonul aur , a fost larg utilizata intre 1850-1971.Avantajul majoral acestui sistem era simplicitatea si transparenta.Dezavantajul major esta ca acesta poate induce deflatie , care apare atunci cand economia creste mai repede decat cantitatea de aur detinuta.Atunci cand economia creste mai repede, aceeasi cantitate de bani este utilizata pentru a face fata unui numar mai mare de tranzactii. Singurul mod prin care acest lucru este posibil, este scaderea costului fiecarei tranzactii , ceea

36

ce inseamna ca pretul bunurilor si serviciilor se micsoreaza iar fiecare unitate de moneda creste in valoare.

3.3. Instrumente ale politicii monetare

Banca centrala poate influenta rata dobanzii largind sau micsorand masa monetara in circulatie. Principalele instrumente folosite sunt urmatoarele:

1.Operatiuni pe piata libera.Cu ajutorul acestor operatiuni poate fi schimbata marimea masei monetare in circulatie. Un exemplu de acest gen ar fi cumpararea sau vanzarea de actiuni in valuta. Atunci cand banca centrala pune la dispozitie sau colecteaza valuta aferenta , intervine pe piata modificand cantitatea de moneda din piata si afectand astfel masa monetara.

2.Mecanismul scontării

Ca „imprumutator de ultima instanta” bancile centrale au autoritatea de a imprumuta fonduri institutiilor financiare din fiecare tara. Prin rambursarea acestor credite sau prin extinderea celor existente banca centrala poate schimba marimea masei monetare.

3.Modificarea necesarului de rezerve

Fiind autorutatea de reglementare banca centrala exercita functia de ccontrol asupra bancilor.Politica monetara poate fi imlementata prin schimbarea rezervelor pe care bancile sunt obligate sa le pastreza la banca centrala.Bancile mentin o mica parte a activelor disponibile in cash, restul fiind investit in active mai putin lichide cum ar fi creditele. Schimband proportia activelor ce trebuiesc tinute in cash , banca centrala poate schimba sumele disponibile pentru credit , modificand astfel masa monetara.

4.Rata dobanzii

Contractia masei monetare poate fi realizata indirect prin cresterea ratei nominale a dobanzii , dat fiind faptul ca ratele de dobanda mai mari incurajeaza economiile si descurajeaza imprumuturile , ambele avand efect asupra reducerii masei monetare.Autoritatile monetare pot avea abordari diferite in cea ce priveste rata dobanzii. Astfel in SUA , banca centrala (FED) poate stabili rata de scont care are un efect semnificativ asupra celorlalte dobanzi, in timp ce la alte tari, autoritate monetara poate fi mandatata sa stabileasca rate ale dobanzii pentru credite , depozite si alte active financiare.

5.Consiliu Monetar

Consiliu Monetar este un aranjament care fixeaza masa monetara a unei tari de alta ,fiind esential legat de o rata de schimb fixa . Astfel pentru a creste masa monetara in moneda locala este necesar sa existe un echivalent al masei monetare in valuta tinuta in rezerva . Principalele argumente ale consiliului monetar sunt:

-sa importe credibilitatea monedei straine

-sa mentina o rata de schimb fixa cu moneda straina

-sa stabileasca o credibilitate a artei de scimb.

37

Consiliul monetar are avantaje pentru tari mici dar cu economie deschisa care nu pot sustine o politica monetara independenta. Dezavantajul este acela ca ,nu mai pot fi emise decizii de politica monetara in conformitate cu considerentele nationale si de asemenea, rata de schimb fixa stabileste conditiile schimbului cu alte tari ,indiferent de diferentele dintre tari.

6. Convingerea moralăEa constă în faptul că banca centrală în general, îşi foloseşte puterea sa de convingere asupra băncilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea să-şi schimbe comporta-mentul (ex.: limitarea împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat).Imprtant de retinut este ca aceste anunturi trebuie sa fie credibile , pentru a se obtine efectul dorit in piata.

3.4. Politici monetare în România

In Romania , a existat o perioadă, îndeosebi între cele două războaie mondiale, când exista o puternică stabilitate monetară şi pentru că era o politică monetară foarte riguroasă. În primul rând, în această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur şi era convertibilă. Exista o paritate legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conţinea. Când paritatea scădea sau creştea, ca urmare a fluxurilor monetare şi situaţiei economice, banca centrală intervenea şi echilibra cererea cu oferta de bani. La acea vreme, echilibrarea se făcea îndeosebi prin importul sau producerea aurului. O monedă convertibilă presupunea menţinerea echilibrului şi stabilităţii monetare între punctele de ieşire şi de intrare ale aurului.

Dupa 1989 , si dupa finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de decizie a politicii monetare specific ţintirii directe a inflaţiei, BNR a stabilit , incepand cu 2005 ,ca strategie de politica monetara, tintirea directa a inflatiei. Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi cri-terii care condiţionează eficacitatea acestei strategii:

1.coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 la sută;

2. acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;

3. întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut al BNR) şi de facto a BNR;

4. restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi ameliorarea coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară;

5. relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile acestei variabile;

6. însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare;

7. sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei;

8. conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de funcţionare a economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmisie monetară.

38

Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric şi tehnic necesar implementării noii strategii de politică monetară au durat 16 luni şi au beneficiat de asistenţă tehnică acordată de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Naţională a Cehiei.

3.5.Instrumentele de politică monetară folosite de BNR

Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziţie conform regle-mentărilor în vigoare sunt:

operaţiunile de piaţă monetară

facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit

rezervele minime obligatorii (RMO)

Operaţiunile de piaţă monetară (open market)

Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel mai important instru-ment de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:

operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;

atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;

emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;

operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;

acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;

vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care BNR:

39

http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=2104




o injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;

o absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.

Până de curând (în perioada 1997 - trimestrul III 2008), operaţiunile de piaţă monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar.

Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziţiei nete de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operaţiunile de piaţă monetară destinate injecţiilor de lichidi-tate au devenit predominante, BNR trecând astfel în poziţia de creditor al sistemului bancar.

Facilităţile permanente

Facilităţile permanente oferite de BNR (Regulamentul 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligi-bili) instituţiilor de credit au drept scop: (i) absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi); (ii) semnalizarea orientării generale a politicii monetare şi (iii) sta-bilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente oferite de BNR:

facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;

facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.

În şedinţa din 6 mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară şi restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii fluc-tuaţiilor ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.

Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituţi-ilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.

Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

40


http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actid=131



baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);

perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente);

ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);

RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;

deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.

41

CAPITOLUL IVCAPITOLUL IV

MASA MONETARĂ

4.1. Teorii economice ale sec.XX. Keynesism si monetarism.

Utilizarea banilor pentru reglarea mecanismelor economiei este evidentiata in cadrul teoriilor economice dezvoltate pe parcursul timpului in acest domeniu. Cele mai importante teorii economice dezvoltate in secolul XX dar care au atat discipoli cat si critici sunt :

A. Teoria KeynesistaB. Teoria Monetarista

A.Teoria Keynesiana este o teorie macroeconomica bazata pe ideile economistului britanic John Maynard Keynes, care au fost prezentate pentru prima data in lucrarea „Teoria generala a folosirii mainii de lucru,dobanzii si banilor” , aparuta in 1936, la scurt timp dupa marea criza economica din 1929-1933.Conform acestei teorii , sectorul privat din economie ,prin deciziile pe care le poate lua , poate conduce la rezultate macroeconomice ineficiente ,ceea ce necesita o politica activa din partea sectorului public , incluzand masuri de politica monetara ale bancii centrale ,si masuri fiscale ale guvernului pentru stabilizarea productiei de-a lungul ciclului economic.Conform lui Keynes , deciziile luate de sectorul privat, conduc la supraabundenta si supraproductie care apar atunci cand cererea agregata pentru bunuri este insuficienta , economia isi incetineste ritmul ,somajul este in crestere si productia este in declin.Keynes a argumentat ca , pentru Marea Criza solutia a fost stimularea economiei printr-o combinatie a doua abordari: o reducere a ratei dobanzii si o crestere a investitiilor guvernamentale in infrastructura. Investitiile guvernamentale injecteaza lichiditati in economie ,ceea ce conduce la cresterea consumului general in economie , care la randul sau stimuleaza productia si investitiile , implicand cresterea veniturilor si a consumului intr-un efect de multiplicare continuu. Ideile lui Keynes au devenit larg acceptate dupa cel de-al doilea razboi mondial ,in majoritatea tarilor industrializate , intr-o perioada in care aceste tari se bucurau de somaj redus si inflatie modesta. Dar odata cu socul petrolier din 1973 , cand economistii nu au reusit sa explice cresterea simultana a somajului si a inflatiei, teoria lui Keynes a intrat in declin ,permitand aparitia unor noi teorii economice ( monetarism, neo-clasicism)

B.Teoria Monetarista este deseori asociata cu opera lui Milton Friedman , care la inceput a fost printre adeptii teoriei lui Keynes dar a sfarsit prin a fi un critic dur al acesteia. Friedman alaturi de Anna Schwartz a argumentat, in cea mai importanta lucrare a sa intitulata „ O istorie monetara a Statelor Unite , 1867-1960” , ca „inflatia este oricand si oriunde un fenomen

42

monetar” ,Friedman sustinand politica bancilor centrale de pastrare a echilibrului dintre cererea si oferta de bani , masurata prin cresterea productivitatii si a cererii.Monetarismul este o teorie care se centreaza pe efectul macroeconomic al ofertei de bani , Friedman argumentand ca expansiunea ofertei monetare este in mod inerent inflationara , autoritatile trebuind sa se concentreze pe pastrarea stabilitatii preturilor.Teoria isi are radacinile in doua idei diametral opuse : politica monetara dura care a dominat secolul XIX si teoria monetara a lui J.M. Keynes care lucrand intre cele doua razboaie mondiale a asistat la decaderea etalonului aur, propunand in schimb un model macroeconomic bazat pe cererea agregata ca pivot principal.Friedmann a propus o regula monetara fixa , in care oferta monetara sa fie calculata pe baza unor factori financiari si macroeconimici cunoscuti , tintind un anumit nivel al inflatiei. El a argumentat ca cererea de bani depinde de un mic numar de variabile aconomice ,astfel daca oferta monetara se extinde , oamenii nu vor dori sa-si pastreze excesul de bani in conturi inactive , si vor cheltui acesti bani , contribuind la cresterea cererii agregate .Similar, daca oferta se va reduce , oamenii isi vor reduce cheltuielile . In acest fel , Friedmann a contestat simplificarea atribuita lui Keynes conform careia „banii nu conteaza” , de aici provenind si termenul de „monetarism”.Cresterea popularitatii teoriei monetariste a avut loc dupa ce sistemul Bretton Woods ( la care j.M.Keynes a contribuit substantial) a intrat in colaps (1972) si dupa criza petroliera din 1973, cand cresterea simultana a somajului si a inflatiei , nu au putut fi explicate in termenii teoriei lui Keynes.De asemeni , analizand Marea Criza din 1929-1933 , Friedmenn a argumentat ca aceasta s-a datorat unei masive contractii a masei monetare , si nu unei lipse a investitiilor asa cum sustinea Keynes.In prezent , American Federal Reserve aplica o forma modificata de monetarism ,in care o gama larga de interventii sunt posibile in acord cu instabilitatile temporare si dinamica pietei.In Europa , Banca Centrala Europeana , utilizeaza o metoda mai ortodoxa de monetarism , cu controale stricte asupra inflatiei si cheltuielilor asa cum prevede Tratatul de la Maastricht al Uniunii Economice si Monetare.

4.2.Conţinutul şi structura masei monetare

Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii dintr-o ţară. Exista multe modalitati de definire a masei monetare dar cea mai usuala include moneda in circulatie si disponibilitatile la vedere existente in conturi.

Relatia intre masa monetara si preturi este istoriceste cunoscuta ca teoria cantitativa a banilor.Exista o puternica evidenta a relatiei directe intre inflatia pe termen lung si cresterea masei monetare si exista foarte multe dovezi in istorie asupra acestei legaturi.

Banii sunt utilizati ca un mijloc de schimb , pentru plata datoriilor , sau pentru acumularea valorilor. Functiile diferite sunt asimilate cu modalitati diferite de masurare.

Nu exista o singura modalitate de masurare , in schimb sunt folosite un spectru continuu de agregate monetare in sens restrans sau mai larg.

In sens restrans agregatele monetare includ cele mai lichide active ( moneda in circulatie si disponibilitati la vedere din conturi) iar in sens larg acestea includ active cu un grad mai mic de lichiditate (certificate de deposit).

Aceste agregate monetare corespund unor politici monetare, care in sens restrans pot controla masa monetara iar in sens larg au mai putine modalitati de actiune.

Diferitele tipuri de masa monetara sunt in general clasificate cu litera „M”.43

Astfel , „M” poate varia de la M0 ( in sens restrans) la M3 (in sens larg) , acest lucru depinzand de banca centrala a fiecarei tari. Schema tipica pentru fiecare dintre „M” este urmatoarea:

Active M0 MB M1 M2 M3 MZM

Bancnote si monezi in circulatie in afara celor din Banca centrala si bancile comerciale

V V V V V V

Bancnote si monezi in seifurile bancilor V V

Rezervele minime obligatorii V

Cecuri de calatorie emise de alte entitati decat bancile V V V V

Disponibilitati la vedere V V V V

Alte depozite ale intututiilor depozitare (Ordine negociabile de retragere)

V V V V

Depozite de economii V V V

Depozite le termen mai mici de $100,000 pentru institutiile financiare si depozite ale persoanelor fizice pentru piata monetara .

V V

Depozite la termen in sume mari, fonduri instututionale pentru piata monetara , operatiuni repo si alte active lichide importante.

V

Toate fondurile monetare V

La modul general se poate aprecia ca :agregatul M1 grupeaza toate mijloacele de plata efective si depuneri in conturi curenteagregatul M2 include in afara de M1 , plasamentele la termen in vederea economisiriiagregatule M3 include pe langa M2 active cu grade mai reduse de lichiditate (certificate de depozit , bonuri de casa)Daca utilizam criteriul lichiditatii putem construi agregatul L , care inglobeaza toate celelalte componenete precedente la cere sa adauga titlurile pe termen lung care pot fi transformate mai lent in lichiditati.In Statele Unite principalele agregate utilizate in prezent sunt:M0- total moneda fizica plus conturi la banca centrala care pot fi transformate in monedaM1- M0 plus disponibilitati la vedereM2- M1 plus depozite de economii ,depozite la termen mai mici de $ 100 000 si depozite ale fondurilor mutuale pentru piata monetara.M3- M2 plus depozite la termen in sume mari , fonduri institutionale pentru piata monetara, operatiuni repo si alte active lichide importante. In Uniunea Europeana se folosesc urmatoarele agregate monetare:M1 - moneda in circulatie plus depozite overnightM2 - M1 plus depozite cu o maturitate pana la doi ani plus depozite rambursabile cu o perioada de notificare pana la 3 luniM3 – M2 plus operatiuni repo plus fonduri pentru piata monetara plus valori mobiliare pana la 2 aniIn Romania , masa mometara este urmarita prin intermediul urmatoarelor agregate:

Masa monetara in sens restrans (M1) care cuprinde:

44

-numerar in circulatie -depozite overninight (conturi curente, depozite la vedere)

Masa monetara intermediara (M2) care cuprinde: -M1-Depozite cu durata initiala pana la doi ani inclusiv

Masa monetara in sens larg (M3) care cuprinde :-M2-Alte instrumente financiare (împrumuturi din operaţiuni repo, acţiuni/unităţi ale fondurilor de piaţă monetară, titluri de valoare negociabile cu maturitate pana la doi ani inclusiv )

4.3.Ecuatia cantitativa a monedei

Masa monetara este importanata pentru ca este legata de inflatie prin teoria cantitativa a monedei , care permite masurarea cererii de moneda din economie : MV=PQin care : M = masa monetara P = nivelul mediu al preturilor bunurilor si serviciilor vandute intr-un an Q = volumul bunurilor si serviciilor vandute intr-un an V = viteza de circulatie a monedeiDupa cum se poate vedea din ecuatie , fiecare termen este definit in corelatie cu ceilalti trei termeni. Spre deosebire de ceilalti viteza de circulatie a monedei nu poate fi masurata independent , si poate fi estimata numai impartind PQ la M.

V=

Astfel variatiile masei monetare se rezolva printr-o variatie temporara a vitezei de circulatie , pana in momentul cand se realizeaza un echilibru.Viteza de circulatie micsoreaza sau amplifica volumul masei monetare , dupa cum acesta cunoaste o accelerare sau o incetinire.In practica este dificil sa se masoare numarul circuitelor efectuate de moneda , din acest motiv calculandu-se un alt indicator , viteza de rotatie care se calbculeaza astfel:

Vr= =

Numitorul fractiei reprezinta masa monetara calculata ca medie (trimestriala sau anuala)Cu cat rulajul banesc este mai mare , cu atat un semn banesc efectueaza mai multe rotatii.Ca durata in zile ,viteza de rotatie se poate exprima astfel:

Dz = = in care

Dp = durata periodica de analiza (90 zile sau 360 zile)Vr = viteza de rotatie sub forma de coeficient

45

In practica , macroeconomistii utilizeaza intotdeuna PIB-ul pentru a masura Q din ecuatia cantitativa sus-amintita.Ignorand efectele cresterii masei monetare asupra vitezei de circulatie si a consumului , cresterea masei monetare poate cauza diferite feluri de inflatie in perioade diferite.De exemplu , cresterea masei monetare in Statele Unite din anii 1970 pana in prezent, a incurajat mai intai o crestere a inflatiei pentru produsele si serviciile nou introduse pe piata si apoi o inflatie a preturilor activelor in decada urmatoare. De asemenea a incurajat explozia bursei in anii 80-90 si apoi , dupa 2001 o crestere a pretului in domeniu imobiliar.

46

CAPITOLUL VCAPITOLUL V

INFLAŢIA

5.1. Conţinut

O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei asupra vieţii economice şi sociale şi anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de cumpărare, atât a monedei naţionale, cât şi a consumatorului în general.

Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai periculoasă este inflaţia.

Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind „creaţia nemăsurată de semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a banilor“.1

Inflaţia apare când moneda naţională nu mai este garantată prin bunuri reale, ci pusă în circulaţie de nevoile statului.

Inflaţia este deci crearea de semne monetare, fără susţinere efectivă în viaţa economică. Dacă este inflaţie, valoarea bunurilor este răsturnată, iar o dată cu ea şi preţurile, întrucât moneda este pusă în circulaţie în mod forţat, adică la un curs forţat.

Inflaţia poate fi definită şi ca o crestere a nivelului general al preturilor bunurilor si serviciilor intr-o anumita perioada de timp .

Atunci cand nivelul preturilor creste , fiecare unitate de moneda poate cumpara mai putine bunuri si servicii , ceea ce conduce la erodarea puterii de cumparare a monezii.

Masurarea cresterii preturilor , se realizeaza prin calcularea ratei inflatiei , care reprezinta cresterea anualizata in procente a indexului general al preturilor intr-o anumita perioada de timp.

Economistii , sunt in general de acord ca ratele inalte ale inflatiei sau hiperinflatia sunt cauzate de cresterea excesiva a masei monetare, iar perioadele prelungite de inflatie sunt cauzate de cresterea mai rapida a masei monetare in comparatie cu cresterea economica.

Actualmente , majoritatea curentelor economice sunt favorabile unor rate reduse ale inflatiei , care pot reduce gravitatea recesiunilor economice dand posibilitatea pietei muncii sa se adapteze mai repede si reducand riscul de a cadea in capcana lichiditatii care poate afecta masurile de politica monetara necesare stabilizarii economiei.

Sarcina pastrarii ratelor de inflatie la niveluri reduse , revine autoritatilor monetare din fiecare tara , de obicei bancile centrale , care controleaza marimea masei monetare printr-un set de masuri care includ rata dobanzii, operatiunile pe piata monetara si nivelul rezervelor minime obligatorii.

1 Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag. 182-183.47

5.2. Tipuri de inflaţie

Pentru a fi inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să se manifeste pe o perioadă lungă. După diverşi specialişti această creştere variază între un an şi trei ani. Creşterile întâmplătoare şi episodice de preţuri nu pot constitui inflaţie.

Inflaţia este de următoarele tipuri:1) Inflaţia târâtoare, când creşterea preţurilor este de 1-3 % pe an, iar moneda

naţională respectivă este devalorizată la jumătate într-un termen de 24 ani.2) Inflaţia moderată, când creşterea preţurilor este sub 50% pe an, dar pentru anumite

standarde şi condiţii este necesar să nu depăşească 25% pe an (de exemplu, pentru a putea primi unele credite sau alte fonduri de la organismele financiar-bancare internaţionale).

Inflaţia moderată sau medie face suportabilă economia, dar cu semne şi tendinţe mici de creştere. Acest tip de inflaţie este şi cea care menţine un echilibru între şomaj şi creşterea economică sau stabilitatea monedei naţionale comparativ cu alte monede (cursul de schimb valutar).

3) Hiperinflaţia depăşeşte o creştere a preţurilor de 50% pe lună şi uneori ajunge la cote incredibile în perioade de războaie, recesiune economică profundă, instabilitate politică, economică şi ca urmare a unor alţi factori puternic perturbatori. În aceste situaţii, deprecierea monedei naţionale are loc şi ca urmare a faptului că economiile populaţiei, cât şi multe afaceri se bazează nu pe moneda naţională, ci pe monede stabile, puternice, ce constituie valute de rezervă pentru marea majoritate a ţărilor. În perioadele de hiperinflaţie, banii exprimaţi în monedă naţională nu mai sunt consideraţi etalon de valoare.

Cele mai multe dintre inflaţii sunt cele târâtoare, într-o economie stabilă, aşa cum stau lucrurile în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

Exista modalitati de calcul diferite ale inflatiei cele mai folosite fiiind urmatoarele: Indicele preturilor de consum ( in limba engleza – CPI) masoara preturile unor

bunuri si servicii selectate , cumparate de un consumator tipic. Rata inflatiei este procentul de schimbare a acestui indice intr-o anumita perioada de timp.

Indicele preturilor de productie (in limba engleza –PPI) masoara schimbarile in preturile primite de producatori pentru produsele lor. Acest indice masoara presiunea pusa pe producatori de preturile materiilor prime, care pot fi „pasate” spre consumartori sau pot fi absorbite in profiturile producatorilor.

Indicele preturilor de esenta ( in limba engleza – core price index) .Intrucat preturile alimentelor si petrolului se pot schimba rapid , este dificil de stabilit un trend pe termen lung luind in considerare aceste preturi. Astfel ,majoritatea agentiilor statistice , calculeaza „core inflation” eliminand din calcul componenetele cele mai volatile (cum ar fi alimentele si petrolul) dintr-un indice al preturilor , de obicei indicele preturilor de consum (CPI). Intrucat acest indice este mai putin afectat de cererea si oferta pe termen scurt , este folosit de bancile centrale in luarea deciziilor de politica monetara.

Deflatorul GDP , este o modalitate de masurare a preturilor tuturor bunurilor si serviciilor incluse in Produsul Intern Brut (PIB)

Masurarea inflatiei necesita modalitati obiective de diferentiere a modificarii preturilor pentru un set comun de bunuri si servicii , fata de modificarile de pret datorate schimbarilor in volum, calitate sau performanta a acestora.

48

Pentru a masura inflatia , sunt masurate schimbarile de pret la un asa-zis „cos” de bunuri si servicii , pretul final fiind suma preturilor medii ponderate ale produselor din „cos”.Pretul ponderat este calculat inmultind pretul unitar al bunurilor cu numarul de articole cumparate de un cumparator mediu.Indexul general al preturilor (CPI) , de exemplu , utilizeaza date colectate din supravegherea gospodariilor , determinanad ce proportie din consumul total al gospodariei este folosit pentru anumite bunuri si servicii , calculand pretul mediu ponderat al acestora. Aceste preturi medii ponderate sunt apoi insumate pentru a a calcula pretul total al bunurilor si serviciilor.

5.3. Efectele inflatiei

Efectele inflatiei nu sunt distribuite in mod egal in economie , si ca o consecinta , sunt costuri ascunse pentru unii si beneficii pentru altii datorate scaderii puterii de cumparare a banilor.De exemplu , cei care depun sume la banca cu dobanda fixa vor avea puterea de cumparare diminuata in timp ce , cei care imprumuta ,vor fi avantajati.Efecte negativeInflatia mare sau imprevizibila , este vazuta ca pagubitore pentru economie din urmatoarele motive:

Aduce ineficienta in piata , facand foarte dificila pentru companii planificarea pe termen lung si stabilirea bugetului.

Conduce la scaderea productivitatii , firmele fiind silite sa transfere resurse din productie pentru a se focusa pe pierderile datorate inflatiei monetare.

Descurajeaza investitiile si economiile Poate favoriza cresterea taxelor si impozitelor Puterea de cumparare este redistribuita de la cei cu venituri fixe la cei ale caror

venituri sunt indexate cu inflatia. Poate conduce la solicitari de crestere a salariilor , care la randul lor pot alimenta

inflatia In cazul unei hiperinflatii , economia poate fi serios afectata in capacitatea de a furniza

bunuri si servicii , iar moneda locala poate fi abandonata , conducand la ineficienta schimbului .

Reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale; Sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii), întrucât,

indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face întotdeauna mai târziu

Efecte pozitive Ajustarea pietei de munca .Keynes argumenteaza ca salariile nominale nu se adapteaza

in sensul diminuarii , ceea ce poate conduce la dezechilibre si rate inalte ale somajului.Intrucat inflatia reduce valoarea reala a salariilor , in conditiile mentinerii salariilor nominale constante , aceste lucru face ca piata muncii sa-si gaseasca echilibrul mai repede.

Diminuarea datoriilor. Debitorii care au rate fixe ale dobanzilor , vor constata o reducere a ratei donbanzii reale pe care o platesc . Rata reala a unui imprumut este rata nominala diminuata cu rata inflatiei.

Spatiu pentru manevra. Principalele instrumente de control ale masei monetare sunt rata scontului si operatiunile de piata folosite de banca centrala , Daca o economie este in recesiune , cu rate ale dobanzii reduse sau apropiate de zero ,atunci banca centrala nu poate sa mai reduca aceste rate , pentru a stimula economia , acesta situatie fiind

49

denumita capcana lichiditatii . Astfel un nivel moderat al inflatiei , poate asigura rate nominale ale dobanzii mai mari de zero , astfel incat banca centrala sa poata interveni pentru reducerea acestora , daca este necesar.

Efectul Tobbin . Castigatorul premiului Nobel pentru economie, James Tobbin , argumenteaza ca un nivel moderat al inflatiei poate creste investitiile intr-o economie , conducand la crestere economica sau, cel putin , la mentinerea unor niveluri constante ale veniturilor.Aceasta se datoreaza faptului ca inflatia micsoreaza randamentul activelor monetare in comparatie cu activele reale cum ar fi capitalul fizic . Pentru a evita efectele inflatiei , investitorii vor prefera sa investeasca in proiecte de investitii reale decat sa pastreze banii in active monetare susceptibile inflatiei.

5.4. Cauzele inflatiei

Pe parcursul istoriei , au existat diferite scoli de gandire economica care au avut viziuni diferite asupra cauzelor inflatiei. Majoritatea acestor teorii pot fi impartite in doua mari teorii:

Teoria calitativa a inflatiei si Teoria cantitative a inflatiei

Teoria calitativa rezida in asteptarile unui vanzator , de a schimba moneda acceptata , peste un anumit timp , contra bunuri pe care le poate cumpara in calitate de cumparator.Teoria cantitativa se bazeaza pe ecuatia cantitativa a banilor , studiata la capitolul anterior.Actualmente , teoria cantitativa a banilor este larg acceptata ca fiind un model corect de evaluare a inflatiei pe termen lung. In consecinta , exista un acord intre specialisti ,in sensul in care pe termen lung inflatia este dependenta de rata de crestere a masei monetare.Pe termen scurt si mediu , inflatia poate fi afectata de elasticitatea salariilor, preturi si dobanzi. Daca aceste efecte pe termen scurt au efecte importante si pe termen lung , este principala dezbatere intre monetaristi si Keynesieni.Viziunea KeynesianaTeoria lui Keynes sustine ca , schimbarile in masa monetara , nu afecteaza direct preturile si ca inflatia vizibila este rezultatul presiunilor existente in economie care se exprima prin preturi. Oferta de bani este un factor major , dar nu singurul , ce poate cauza inflatie.Asa cum precizeaza Robert Gordon , in cartea sa de macroeconomie , publicata in 1988 , exista trei tipuri majore de inflatie:

Inflatia prin cerere – cauzata de cresterea cererii agregate , care la randul ei depinde atat de cererea privata cat si de cererea guvernamentala. Inflatia prin cerere contribuie la cresterea economica intrucat , excesul de cerere si conditiile favorabile de piata pot stimula investitiile. In acelasi timp , inflatia poate fi accelerata cand cererea agregata creste dincolo de abilitatile economiei de a produce. Pe termen lung , cererea agregata poate fi pastrata peste capacitatile productive doar crescand cantitatea de bani in circulatie mai repede decat rata de crestere economica.

Inflatia prin costuri este cauzata de o scadere a ofertei agregate , datorata fie unor dezastre naturale fie cresterii preturilor materiilor prime.

A treia forma este legata de spirala „preturi/salarii” si implica lucratori care incearca sa creasca salariile in raport cu preturile si firme care incearca sa treaca aceste costuri asupra clientilor , majorand astfel preturile.

Masa monetara este de presupus sa joace un rol important in determinarea unor niveluri moderate ale inflatiei , desi exista opinii diferite in acest sens..Monetaristii cred ca exista o legatura stransa intre masa monetara si inflatie , in timp ce adeptii lui Keynes subliniaza rolul cererii agregate (in care masa monetara este un factor important) in determinarea inflatiei.

50

Exista si adepti ai teoriei lui Keynes care nu sunt de acord cu controlul masei monetare de catre banca centrala , argumentand ca bancile centrale au un control redus, deoarece , masa monetara se adapteaza cererii de credite bancare emise de bancile comerciale. Criticii acestei pozitii, sustin insa ca , volumul creditelor se poate mari sau diminua in functie de rata dobanzii, iar banca centrala poate influenta masa monetara facand banii mai ieftini sau mai scumpi prin intermediul dobanzii.Un concept fundamental ia analiza inflatiei este relatia dintre inflatie si somaj , foarte des utilizate fiind „ curbele lui Phillips”.

În conformitate cu acestea, pot fi stabilite unele corelaţii, raporturi şi dependenţe între rata şomajului şi inflaţie. Reducerea inflaţiei poate conduce la reducerea ratei şomajului, dar de cele mai multe ori costul acestei reduceri este o nouă rată a inflaţiei şi mai mare.

De asemenea, frecvenţa creşterii salariilor depinde de rata şomajului. Pot fi angajaţi mai mulţi muncitori de către firmele care au nevoie, dar cu salarii stabilite anterior şi mai scăzute decât ar fi normal, tocmai pentru că între timp are loc majorarea preţurilor. Tot la accelerarea ritmului inflaţiei conduce şi creşterea mai mare a salariilor faţă de productivitatea muncii.

Curba Philips de scurtă durată demonstrează că cu cât rata şomajului este mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.

Mai există curba Philips în condiţiile aşteptării ca preţurile să crească.Acest model oglindea destul de bine economia americana in anii 1960 , dar a esuat in a

explica combinatia de crestere inflationista si stagnare economica din 1970.Viziunea monetaristaMonetaristii cred ca cel mai important factor de influentare a inflatiei sau deflatiei este cresterea sau reducerea masei monetare.Toeria incepe cu ecuatia cantitativa a banilor: Monetaristii sustin ca viteza de circulatie a banilor , nu este afectata de politica monetara , si ca valoarea reala a productiei este determinata pe termen lung de capacitatea productiva a economiei. Astfel , principala cauza a schimbarii nivelului preturilor se datoreaza schimbarilor in cantitatea de bani de pe piata .Daca viteza de circulatie nu este efectata de politica monetara , pe termen lung rata inflatiei este egala cu cresterea masei monetare plus rata de crestere a vitezei de circulatie minus rata de crestere a productiei reale.

5.5. Metode de control a inflaţiei

Exista foarte multe metode si tentative de control ale inflatiei dintre care cele nai importante sunt:

Politica monetara

Reprezinta cea mai imprtanta modalitate de control al inflatiei.Majoritatea bancilor centrale au ca sarcina sa mentina o rata a dobanzii la nivel redus, ( 2-3% pe an) si o tinta de inflatie undeva intre 2% si 6% pe an .O inflatie pozitiva dar joasa , este de preferat alternativei pa care o poate reprezenta deflatia , care este daunatoare pentru sanatatea economiei.Ratele inalte de dobanda si cresterea moderata a nasei monetare sunt modalitatile traditionale prin care bancile centrale previn inflatia, desi exista abordari diferite in acest sens.Monetaristii sustin mentinerea unei rate stabile de crestere a masei monetare , utilizand politica monetara pentru controlul inflatiei ( rate inale ale dobanzii si crestere moderata a masei monetare ) in timp ce adeptii teoriei lui Keynes sustin ca reducerea cererii agregate in perioade de expansiune ,si cresterea acesteia in perioade de recesiune pot mentine inflatia stabila .Controlul cererii agregate poate fi realizat folosind atat politici monetare cat si politici fiscale ( cresterea taxelor si reducerea cheltuielilor guvernamentale).

51

Politica ratei de schimb fixeIntr-un asemenea mecanism , moneda nationala este legata de o moneda straina puternica ,de un cos de monede sau chiar de aur. Cu ajutorul ratei fixe se stabilizeaza valoarea monedei nationale , care poate fi folosita ca o metoda de control a inflatiei. Totusi valoarea monedei nationale fluctueaza in functie de valoarea monezii de care este legata , ceea ce inseamna ca inflatia fluctueaza si ea in functie de inflatia tarii de care aste legata moneda.Dupa acordul de la Bretton Woods majoritatea monedelor au avut o rata fixa de schimb fata de dolar.Acest lucru a limitat inflatia in tarile respective, dar le-a si expus unor atacuri speculative. Dupa anii `70 majoritatea tarilor au trecut la rate flotante de schimb dar cu toate acestea au fost si tari care spre sfarsitul secolului XX au adoptat acest model de control al inflatiei prin intermediul ratelor fixe de schimb (ex: Argentina , Bolivia , Brazilia si Chile)

Etalonul aurIn acest sistem mijloacele de schimb ( de obicei de hartie) sunt convertibile in cantitati fixe de aur. Etalonul aur a fost abandonat odata cu adoptarea acordului de la Bretton Woods.Intr-un sistem bazat pe etalonul aur , rata inflatiei poate fi determinata ca masura a cresterii ofertei da aur in comparatie cu productia totala. Criticii acestui sistem argumenteaza ca acest sistem creaza fluctuatii arbitrare in rata inflatiei , si ca politica monetara este in mod esential legata de minele de aur .

Controlul preturilor si al salariilor

Aceasta metoda folosita in trecut este cunoscuta sub numele de „politica veniturilor”.Politica de control a preturilor si salariilor a fost folosita cu succes in perioade de razboi si de rationalizare. In general , controlul preturilor si al salariilor sunt vazute ca masuri temporare si exceptionale , care pot fi eficiente cuplate cu politici destinate sa reduca cauzele inflatiei.Adesea pot avea efecte perverse, datorita semnalelor deformate pe care le transmit in piata .Preturile scazute aduc rationalizari si descurajeaza viitoarele investitii , ceea ce conduce la accentuarea deficitului.

Alocatia pentru costul vietii

Puterea de cumparare este erodata de inflatie , daca veniturile obtinute nu sunt ajustate cu rata inflatiei. In multe tari , contractele de munca , pensiile si ajutoarele sociale sunt ajustate cu un index al costului vietii care de obicei este similar cu rata inflatiei. Aceasta alocatie pentru costul vietii , ajusteaza salariile pe baza schimbarilor aparute in indexul costului vietii. Salariile, sunt in mod normal ajustate anual in economiile cu inflatie joasa si de mai multe ori pe an in cazul hiperinflatiei.Negocierea anuala a salariilor , poate insemna si cresteri retroactive sau viitoare ale salariilor care nu sunt legate de nici un index ci mai degraba de impulsuri externe si asteptari viitoare .Multi economisti considera ca ideea cresterii predeterminate a costului vietii este inselatoare din doua motive:

- in tarile industrializate , salariile medii au crescut mai mult decat indexul costului vietii , reflectand influenta cresterii productivitatii si capacitate de negociere a sindicatelor

- indexul costului vietii , se calculeaza pe baza datelor istorice, nu pe baza datelor viitoare.

52

CAPITOLUL VICAPITOLUL VI

CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ

6.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei

Masa monetară existentă în circulaţie depinde de cantitatea de bani necesară şi dorită de micul şi marele public. De exemplu, dacă o parte din deţinătorii de depozite le transformă în cecuri, carduri sau numerar, cantitatea de bani din circulaţie nu mai rămâne aceeaşi.

Emisiunea monetară este foarte complexă astăzi. Ea a evoluat de la baterea monedelor de metal cu valoare intrinsecă, până la creaţia monetară modernă, inclusiv punerea în circulaţie a fondurilor pentru creditare sau emisiunea unor titluri cu un grad diferit de lichiditate, aşa cum a fost prezentată situaţia în capitolele precedente.

Realizarea de monedă de hârtie are în vedere punerea în circulaţie în condiţii legale stricte şi pe baza unor norme general acceptate în fiecare ţară (pentru moneda ei naţională).

Emisiunea monetară nu poate fi o creaţie spontană de monedă, ea este rezultatul unei lungi evoluţii economice.

Nevoile de schimb, funcţiile monedei fac să difere masa monetară din circulaţie şi să se creeze forma şi instrumentele monetare cât mai suple.

Moneda de hârtie a apărut şi s-a dezvoltat în perioada de început, ca formă complementară a monedei metalice. O dată ce avantajele monedei de hârtie s-au conturat tot mai clar, aceasta a câştigat tot mai mult teren, a devenit dominantă. Moneda de hârtie s-a transformat şi s-a modelat ea însăşi pentru a-şi îndeplini eficient funcţiile care au devenit tot mai complexe.

Moneda de hârtie este reprezentativă atât timp cât are la baza ei o valoare reală. Această valoare nu este însă încorporată în ea (cum este cazul cu moneda metalică cu valoare intrinsecă), dar nici nu este cazul cât timp emisiunea şi circulaţia acestei monede este clar şi strict reglementată.

În circulaţia monedei de hârtie mai intervine şi elementul psihologic al încrederii (elementul fiduciar).

Deţinătorii monedelor de hârtie trebuie să aibă permanentă încredere în existenţa garanţiilor reale care stau la baza lor. Oricând deţinătorii bancnotelor le pot schimba în alte valori reale, ale unor mărfuri (bunuri) şi servicii.

Biletele de bancă, forma cea mai reprezentativă a monedei de hârtie, sunt emise şi puse în circulaţie de către anumite instituţii financiare, numite şi bănci de emisiune, care au menirea să reglementeze strict emisiunea şi circulaţia bănească pe baza unor legi organice. Prin banca de emisiune, bancnotele sunt investite de către stat cu calitatea de monedă naţională şi legală. Ca atare, ea are putere liberatorie nelimitată şi se lansează cu mare uşurinţă pe piaţă, putând mijloci toate tranzacţiile economice interne ale unei ţări.

Pentru ca moneda de hârtie să fie reprezentativă, se impune ca valoarea ei nominală să fie garantată efectiv cu valori reale (metale preţioase, cambii, bunuri şi servicii etc.).

53

Emisiunea monetară înseamnă de fapt, ieşirea de la ghişeele băncii de emisiune (la noi BNR), a biletelor de bancă în funcţie de cererea de credit a sectoarelor economice, pe măsură ce acestea pun în circulaţie noi produse şi servicii. Când emisiunea bănească nu mai este comandată de interesele şi cerinţele producţiei, economiei reale, ci - să zicem - de interesele statului, care este cel mai mare debitor, moneda de hârtie nu mai este fiduciară, deci scade încrederea în ea. Consecinţele asupra economiei sunt foarte grave şi circulaţia monetară trebuie asanată.

Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie pe socoteala statului, de către o instituţie a sa, fără nici o altă garanţie sau acoperire. Moneda convenţională sau hârtia monedă poate fi comparată cu titlurile de credit (şi chiar asimilată acestora) nepurtătoare de dobândă, dar care au putere legală de plată pe timp nelimitat.

Hârtia monedă sau moneda convenţională în exces este emisă pe perioade de războaie, crize profunde, tulburări sociale sau într-o dezorganizare cvasitotală a finanţelor unui stat. Ea reflectă necesitatea de consum a statului, este chiar un impozit deghizat.

În această perioadă moneda pierde din valoarea ei printr-o depreciere continuă. Înseamnă că emisiunea monetară a fost prea mare şi ea va fi retrasă din circulaţie la o valoare mult mai mică (la un curs inferior valorii ei normale).

Dacă emisiunea monetară este realizată de stat şi în limite raţionale, cât şi în raport de puterea de absorbţie a economiei naţionale, ea poate îndeplini toate funcţiile.

Dacă emisiunea monetară încalcă preceptele economiei de piaţă şi nu în ultimul rând cererea şi oferta de bani în raport strict de nevoile economiei reale, ea are urmări financiare, economice şi sociale grave. Ea se face numai pentru a procura mijloace băneşti necesare statului când acesta este în situaţia de mare debitor. Aceasta este practic o monedă falsă, mult depreciată care se întoarce împotriva statului ce a emis-o şi împotriva întregii economii naţionale.

Deci când moneda era confecţionată din metale preţioase şi avea o valoare integrală, înseamnă că valoarea intrinsecă era egală cu valoarea nominală.

Emisiunea de monedă cu valoare integrală era realizată liber. Oricine deţinea aur se putea prezenta la monetăria statului cu metalul preţios şi cerea să fie transferat în monedă. Când cererea de monedă creştea, deţinătorii de lingouri le transformau în monedă. Când oferta de monedă creştea, valoarea ei scădea şi deţinătorii de monedă (unii) o transformau în lingouri.

În epoca modernă, statul a monopolizat emisiunea monetară. Actualmente, moneda este considerată un venit al statului. Ea apare (aşa cum s-a văzut din capitolul privitor la masa monetară şi agregatele monetare) în bilanţul băncii centrale şi de emisiune. Activul bilanţier o înregistrează ca venit, iar pasivul drept creanţă faţă de Tezaur.

Moneda de hârtie apare ca o obligaţie a băncii emitente faţă de posesorii bancnotelor.Creaţia monetară poate avea loc şi prin alte mijloace şi anume:- când o bancă cumpără valută de la un client;- când banca face o operaţiune de scont (cumpără la vedere un activ financiar) ;- când banca cumpără un activ patrimonial (imobile, acţiuni etc.) ;- când banca acordă credite (calea cea mai frecventă şi cu ponderea cea mai mare

acum, la noi).Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară, aceasta din urmă

putând fi realizată, practic, de către toate băncile. Creaţia monetară de către bănci se concretizează în procurarea unor active nemonetare.

Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în circulaţie a monedei de hârtie, în mecanismul complex al circulaţiei monetare există şi fenomenul opus şi anume retragerea banilor din circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea activităţii economice, reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor de mărfuri nevandabile, reducerea schimburilor şi tranzacţiilor comerciale şi valutare, restrângerea

54

depozitelor bancare. De asemenea, rezervele excedentare de la BNR trebuie diminuate, atunci când situaţia economică se înrăutăţeşte.

În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie, este necesar să avem în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea veniturilor. Înseamnă că oferta de bani depinde de cererea de bani.

Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa monetară. Ea poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea ratei de scont, a ratei dobânzilor, prin siatemul rezervelor minime obligatorii si prin intermediul operatiunilor pe piata libera.

6.2. Convertibilitatea monedei

În sensul modern, convertibilitatea monedei este capacitatea acesteia de a circula liber pe pieţele monetare internaţionale şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.

Statutul Fondului Monetar International grupeaza monedele statelor membre in trei categorii : convertibile , neconvertibile si liber utilizabile in functie de :

evitarea restrictiilor asupra platilor si transferurilor internationale curente evitarea practicilor valutare discriminatorii schimbarea soldurilor in moneda nationala detinute in strainatate , in valuta tarii care

solicita preschimbarea colaborarea in domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezerva

Moneda liber utilizabila este cea care indeplineste concomitent doua conditii: este folosita pe scara larga in platile si transferurile internationale si este negociabila pe principalele piete valutare internationala.

In timp convertibilitatea a cunoscut doua forme principale , convertibilitatea metalica si convertibilitatea in valuta .

Convertibilitatea metalica s-a practicat in perioada etalonului aur-moneda , si consta in schimbarea bancnotelor prezentate la banca de emisiune intr-o cantitate de aur. Converibilitatea metalica a cunoscut doua forme :

- integrala (circulaţie nelimitată practic);- limitată (corespunzator etalonului aur lingouri).

Utilizand criteriul ariei geografice putem distinge convertibilitatea interna si cea a. externa. Atunci cand se manifesta smultan cele doua forme , convertibilitatea este generala Convertibilitatea interna reprezinta insusirea legala pe care o are o moneda de a se preschimba pe o alta moneda pe un teritoriu delimitat , al tarii de origine.Acesta convertibilitate poate fi limitata pentru anumite operatiuni sau poate functiona in limita unor plafoane.Pentru convertibilitatea externe se foloseste de obicei termenul de valuta convertibila.Pentru dobandirea statutului de valuta convertibila , potrivit statutului FMI este necesara indeplinirea unor conditii , dupa cum urmeaza:

existenta unui potential economic ridicat echilibrarea balantei de plati existenta unor rezerve internationale de lichiditate stabilirea unui curs real al monedei nationale fata de alte monede, fundamentat

economic flexibilitatea sistemelor economice , in scopul adaptarii productiei interne in functie

de cerintele pietei mondiale limitarea inflatiei si realizarea unei stabilitati monetare existenta unei rezerve de aur si devize care sa permita onorarea solicitarilor de

preschimbare a monedei nationale de catre nerezidenti. Conform FMI aceste 55

rezerve trebuie sa reprezinte echivalentulm imprtului unei tari pe o perioada de 3-5 luni.

O premisa pentru trecerea la convertibilitate este reprezentata de adaptarea nivelului productivitatii muncii la cel existent pe plan mondial, cu scopul stabilirii unei corespondente reale intre nivelul preturilor interne si cele ale preturilor mondiale. Echilibrul economiei , liberalizarea preturilor si eliminarea subventiilor sunt de asemenea factori pentru trecerea la convertibilitate.Tarile est europene (inclusiv Romania) practica , in prezent , convertibilitatea interna limitata la operatiuni de cont curent.

6.3. Modalităţi şi instrumente de plată

Mecanismele şi instrumentele cu care se face plata bunurilor şi serviciilor sunt asigurate de bănci. De altfel, întregul sistem de plăţi este strâns legat de sectorul bancar. În calitatea lor de intermediari financiari, băncile efectuează plăţile între vânzători şi cumpărători, între debitori şi creditori, între „actorii“ de pe piaţa monetară.

Numai băncile, ca mari instituţii financiare în sens larg, au puterea de a asigura mari lichidităţi necesare complexelor operaţiuni monetare şi valutare din economie. Lichidităţile sunt procurate prin bănci şi pentru că acestea acordă marea majoritate a creditelor. Rezultă că participanţii la sistemul şi operaţiunile de plăţi sunt moneda, băncile, banca centrală, casele de compensaţii, alte instituţii financiare, agenţii economici şi persoanele fizice.

După ce moneda de credit a luat locul monedei de aur cu valoare intrinsecă, a avut loc o mare accelerare a plăţilor.

Plăţile trebuie să fie efectuate rapid pentru a fi eficiente. Pe măsura accelerării plăţilor s-a dezvoltat sfera afacerilor.

Clienţii, actorii participanţi la sistemul de plăţi sunt titulari de cont, adică au deschise conturi în bănci. În aceste conturi sunt inserate, operate creanţele şi datoriile reciproce. Contul reflectă orice operaţiune de încasări şi plăţi efectuată, de aceea, de fiecare dată el se află într-o altă poziţie (situaţie), sau situaţia dintre bancă şi client este alta de fiecare dată. Când contul în bancă al clientului se creditează, înseamnă că a avut loc o încasare, iar când se debitează, s-a făcut o plată.

Un client poate deschide la o bancă mai multe conturi, printre care: cont curent, conturi de depozite, conturi de împrumut.

Plata, în sensul normelor în vigoare ale Băncii Naţionale a României este „orice operaţiune, atât de plată, cât şi de încasare, rezultată în urma unei operaţiuni comerciale realizată de o unitate bancară pentru contul unui client al său, sau în numele şi pentru contul său“.Relatia intre debitor si creditor se materializeaza prin utilizarea unor documente cunoscute sub denumirea de titluri de credit dintre care cele mai cunoscute sunt inscrisurile care dau dreptul la incasarea unei sume de bani .Acestea sunt :

-cambia-biletul la ordin-cecul-obligatiunile-bonurile de casa-bonurile de tezaur-certificatele de investitor-cardurile (cartile de credit)

Plăţile se fac prin două modalităţi şi anume:- în numerar;

56

- prin virament.

6.3.1. Plăţi în numerar

La noi, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu şi ca volum) deţin primul loc.

Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute de persoanele fizice, agenţii economici şi bănci.

Aşa cum s-a constatat dintr-unul din capitolele anterioare, moneda de hârtie este un titlu de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste bilete de bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.

Numerarul este mijlocul de plată primar şi el a dominat în timp, în cadrul modalităţilor de efectuare a plăţilor. De la începuturi şi până în prezent, numerarul este un instrument, un mod de plată general valabil şi are efect imediat. Are gradul de lichiditate cel mai ridicat.

Numerarul nu este grevat de nici o altă obligaţie (cum sunt de exemplu, titlurile de credit).

Plăţile în numerar se efectuează prin casieriile firmelor şi ale băncilor sau altor instituţii financiare.

Rolul casieriilor este imens în circulaţia monetară cu numerar şi mai ales în relaţiile cu publicul. Se poate spune că organizarea şi funcţionarea casieriilor sunt autonome în raport cu alte activităţi ale firmelor şi băncilor.

Casieriile îşi desfăşoară activitatea complexă şi îndrumând clienţii şi promovând normele legale de circulaţie monetară. Ele operează cu mari valori şi contribuie hotărâtor la desfăşurarea unei circulaţii băneşti eficiente, performante într-o economie de schimb.

Operaţiunile de casierie constau în depuneri şi ridicări de numerar pentru/din conturile deschise la o bancă.

Prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiuni cu numerar în valută, deşi de cele mai multe ori există casierii organizate special în acest scop.

Managerii băncilor şi firmelor răspund de organizarea şi funcţionarea eficientă a casieriilor.

Încadrarea personalului de la casierii se face prin angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu încasările şi plăţile efectuate.

Operaţiunile de casierie sunt:- de încasări în numerar şi cu instrumente de plată în monedă scripturală (cecuri);- de plăţi (cecuri, salarii, diurne, materii şi materiale procurate cu numerar etc.).Mare pondere şi însemnătate în activitatea casieriilor are verificarea actelor şi banilor şi

înscrierea lor în registrul de casă, cât şi momentul predării lor către serviciul (biroul) contabilitate.

Tot casieria (mai ales a băncii, dar şi a firmei), urmăreşte ca la efectuarea plăţii să existe disponibilităţi în cont, fonduri din credite), apoi pregăteşte bancnotele (cupiurile) pe grupe de mărime, efectuează calculele, numără banii, anulează cecul prezentat la plată, înmânează numerarul şi cere clientului să numere banii şi să semneze.

În casieriile mari se pot organiza ghişee separate pentru încasări sau plăţi, ori cel puţin programe diferite pentru fiecare din acest gen de operaţiuni.

Într-unul din capitolele următoare vor fi prezentate şi alte aspecte cu privire la organizarea şi funcţionarea casieriilor (păstrarea cheilor, sigiliilor, închiderea şi deschiderea tezaurului la bănci, organizarea casei de circulaţie monetară, verificarea şi împachetarea bancnotelor, siguranţa păstrării numerarului, plafoane etc.).

57

6.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament

A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca volum este viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.

Viramentul este de două tipuri:- de credit;- de debit.Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că plătitorul (debitorul)

dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata. Deci nu este necesar un consimţământ prealabil al plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de plată ,cambia, biletul la ordin si cecul .

În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale.

Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă toate demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă, şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în contul său.

În cele ce urmează, prezentăm principalele instrumente de plată prin virament.

6.3.2.1. Ordinul de plată

Ordinul de plată este instrumentul cel mai des utilizat în plăţile fără numerar. El este o dispoziţie necondiţionată dată de către emitentul ordinului, unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar, o sumă de bani. Efectul utilizarii acestui instrument este debitarea contului clientului platitor si creditarea contului clientullui beneficiar.

Cadrul legal al utilizarii ordinului de plata il constituie Regulamentul nr. 8/1994 al BNR privind ordinul de plata.

Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni ordin de plată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea lor de la cel ce a dat dispoziţia (emitentul);

- nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.Ordinul de plata parcurge un drum, de la platitor la beneficiar , de-a lungul caruia se interpun mai multe banci , care efectueaza succesiv , operatiuni de receptie , de autentificare ,acceptare si executare a ordinului de plata . Aceste operatiuni sunt denumite transfer-credit.

Plata începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată. Plata se finalizează prin acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.

Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu. Plătitorul poate fi un client al băncii iniţiatoare sau chiar banca iniţiatoare.

Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o anumită sumă de bani. Beneficiarul poate fi un client al băncii destinatare sau banca destinatară.

Banca destinatară este cea care recepţionează şi acceptă un ordin de plată.Banca emiţătoare este orice bancă cu excepţia celei destinatare, care emite un ordin de

plată.Banca intermediară este orice bancă emiţătoare sau receptoare, alta decât banca

iniţiatoare sau destinatară.Ordinul de plată are următoarele menţiuni:- este necondiţionat;

58

- este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul contului acestuia;- denumirea băncii iniţiatoare;- denumirea băncii receptoare;- elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către banca iniţiatoare.Emitentul este considerat obligat prin ordinul de plată, numai dacă acesta a fost emis de

el sau de către o persoană mandatată. Emitentul este obligat să plătească băncii receptoare, atunci când aceasta îl acceptă.

Se consideră că plata este efectuată, în momentul debitării contului emitentului, sau când banca emiţătoare creditează contul băncii receptoare deschis la ea şi aceasta utilizează fondurile desemnate de suma respectivă. Se mai consideră că plata este efectuată în momentul în care decontarea finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare deschis la Banca Naţională a României.

Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii.Ordinul de plată poate fi emis pe suport de hârtie (clasic) sau pe suporturi

neconvenţionale (magnetic, electronic).Ordinul de plată este un transfer de credit (virament de credit).Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi onorarea ordinului de plată.

Dacă banca întârzie executarea plăţii din vina ei, plăteşte dobânzi de întârziere.Banca receptoare este obligată să execute un ordin de plată în ziua în care l-a acceptat sau

cel mai târziu în ziua bancară următoare.Dacă suma înscrisă pe un ordin de plată de către banca receptoare este mai mică decât

cea acceptată anterior în vederea executării, această bancă este obligată să emită un ordin de plată pentru diferenţă. Dacă această sumă este mai mare, banca are dreptul să recupereze diferenţa de la beneficiar.

Până la finalizarea transferului credit, fiecare bancă are obligaţia să sprijine pe plătitor sau banca emitentă anterioară, cât şi dreptul de a cere sprijinul unei bănci receptoare ulterioare în scopul completării procedurilor bancare cu privire la acest transfer-credit.

În momentul în care transferul-credit este acceptat, banca destinatară devine obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de plată acceptat. Finalizarea transferului credit nu împiedică exercitarea dreptului beneficiarului de a recupera ulterior, totalul spezelor bancare de la plătitor.

6.3.2.2. Cambia

Cambia reprezinta un inscris , prin care o persoana (tragatorul) ordona unei alte persoane ( tras) sa plateasca unei a treia persoane o suma de bani determinata , la o data fixa si la locul indicat.Atunci cand beneficiarul este el insusi debitor fata de o terta persoana si doreste sa faca plata utilizand aceasi cambie , aceasta poate inscrie pe spatele cambiei o mentiune de a se plati creditorului. Mentiunea poarta denumirea de gir sau andosare , cel care a inscris mentiunea este girant iar noul beneficiar este giratarCambia poate fi utilizata ca instrument de schimb , instrument de plata si instrument de credit.

Ca instrument de schimb , cambia evidentiaza rolul acsteia in schimburile comerciale , conducand la evitarea deplasarii fizice a banilor .

Ca instrument de plata , cambia poate fi utilizata in locul bancnotelor pentru stingerea unoe obligatii de plata in numerar

Ca instrument de credit . cambia are multiple utilizari: in domeniul creditului comercial , al creditului bancar si ca mod de garantare.Ca instrument de credit , cambia este denumita efect comecial si este utilizata de producator in raport cu comerciantul care ii cumpara produsele.In monemtul vanzarii , producatorul emite o cambie , prin care se prevede plata pretului de catre cumparator (tras) la o anumita

59

data . Tragatorul , respectiv producatorul, poate valorifica aceste instrumente iainte de scadenta , prin scontare la banca , ceea ce conduce la obtinerea unui credit bancar. Pentru garantarea creditelor unei alte pesoane decat beneficiarul cambiei , banca poate accepta cambiile cu titlu de garantie.

Validitatea cambiei ,se realizeaza in conditiile respectarii urmatoarelor conditii: Efectuarea operatiunilor cambiale de catre persoane fizice si juridice care au calitatea

de comerciant Forma scrisa, sub semnatura privata Cuprinderea tuturor mentiunilor obligatorii si a unor clauze facultative

Mentiunile obligatorii se refera la :- denumirea de cambie;- ordinul necondiţionat de a plăti;- numele celui ce trebuie să plătească;- scadenţa;- locul unde va fi făcută plata;- numele beneficiarului- locul şi data emiterii;

- semnătura celui care emite cambiaClauzele facultative sunt mentiuni facultative , care pot influenta sau nu obligatiile cambiale.Din prima categorie de clauze se disting

- clauza „nu la ordin” sau „fara gir” sau „ netransmisibil prin gir” care il obliga pe beneficiar sa transmita cambia numai prin forma cesiunii de creanta.

- Clauza de negarantie a acceptarii care ofera tragatorului garantia ca va fi urmarit inainte de scadente , in cazul refuzului trasului de a accepta cambia.

Operatiuni cambiale Acceptarea cambiei

Se realizeaza prin scrierea pe cambie a cuvantului „acceptat” sau a unei expresii echivalente insotita de semnatura trasului.Dupa scadenta , cambia nu mai poate fi prezentata la acceptare , ci numai la plata.Acceptarea cambiei are ca efect modificarea pozitiei trasului , care devine , astfel , debitorul beneficiarului , obligat solidar cu tragatorul, girantul si avalistul cambiei.

Girul cambieiGirul este un act prin care posesorul titlului ,numit girant , transfera unei alte persoane , numita giratar , toate drepturile care decurg din titlul de credit , respectiv din cambie.Girul poate fi definit si ca un mod specific de circulatie a cambiei, care indeplineste urmatoarele functii:

a) mijloc de transmitere a a cambieib) garantarea prin gir a aceptarii si platii cambieic) legitimarea prin gir a calitatii de titular al cambiei

Avalul CambieiAvalul este o garantie personala , prin care o persoana numita avalist (cel care da avalul) garanteaza obligatia unuia dintre obligatii cambiali , numit avalizat , pentru toata suma mentionata pe titlu sau pentru o parte din acesta.Avalul are rolul de a accentua valoarea obligatiei cambiale prin solidaritatea mai nultor debitori. Cel care are interes in abtinerea avalului este tragatorul , dar la randu sau si un avalist poate fi avalizat de catre un nou garant , astfel icat a cambie poate purta mai multe avaluri.

Plata cambieiPrezentarea la plata a cambiilor trebuie sa fie realizata catre banca de domiciliu a cambiei sau catre tras.obligatia de plata o are trasul , acceptatul sau avalistul sau , alegerea apartinand

60

posesorului cambiei. Prin plata se stinge obligatia cambiala , plata facandu-se de regula la termenul precizat , dar este posibila si plata anticipata cu acordul partilor.

Refuzul si regresulRefuzul trasului de a plati trebuie constatat printr-un protest de neplata , in termenul prevazut.Actiunea de regres este contra tragatorului , girantului sau avalistului si poate fi exercitata la scadenta pentru a exercita regresul , posesorul trebuie sa indeplineasca formalitatea numita „protest” . protestul de neplata se face:

a) contra trasului acceptant sau a bancii la care a fost domiciliata cambiab) contra acceptantului prin interventiesau contra unei persoane indicate de acesta

Fiind adresat executorului judecatoresc , protestul este inregistrat si trimis apoi catre Camera de Comert si Industrie.

InterventiaTragatorul, girantul sau avalistul pot indica o persoana care sa accepte sau sa plateasca la nevoie , persoana care poarta numele de intervenient

Interventia poate fi provocata (sau silita) , dar poate fi si spontana din initiativa intervenientului , care intervine pentru oricare dintre obligatii pe cale de regres.

Executarea cambiala Executarea cambiala se realizeaza prin investirea cambiei cu formula

executorie de catre judecatorie, urmata de somatia emisa de executantul judecatoresc , in cazul refuzului de plata a acesteia.

6.3.2.3. Biletul la ordin

Cambia si biletul la ordin sunt reglementate de aceesi lege care poarta numele de Legea cambiei si biletului la ordin datorita continutului si functionarii asemanatoare.Biletul la ordin reprezinta titlul de credit prin care emitentul se obliga sa plateasca beneficiarului , sau la ordinul acestuia , o suma de bani , la o anumita scadenta si intr-un anumit loc.

Spre deosebire de cambie , utilizarea biletului la ordin ca instrument de plata , implica doua persoane (emitentul si beneficiarul).Acesta este creat de emitent , in calitate de debitor, care se obliga sa plateasca o suma de bani la vedere , sau la o anumita data,unui beneficiar, care are calitatea de creditor

Formula consacrata este „voi plati in schimbul acestui bilet la ordin suma de....” , deci, spre deosebire de cambie , nu contine ordinul de plata adresat unei alte persoane ci numai asumarea propriei obligatii de plata.

Din punct de vedere juridic , biletul la ordin este considerat tot instrument de debit ca si cambia , si este compensat si decontat ca aceasta in conformitate cu Regulamentul BNR (Nr. 10/1994)

La nivelul Centralei incidentelor de plati este organizat Fisierul national al biletului la ordin , iar raportarea acestuia se realizeaza pentru aceleasi motive casi cambia.

61

6.3.2.4. Cecul

Plăţile prin cec sunt reglementate de Legea nr. 59/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994 si Normele Cadru ale BNR nr 7/1994

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător (cel puţin valoarea cecului). Disponibilul a fost constituit anterior printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar.

Băncile fac comerţ cu cecuri pentru ele şi clienţii lor. Banca Naţională a României efectuează operaţiuni cu cecuri numai pentru propria sa activitate.

Cecul impune trei participanţi:- trăgătorul;- trasul;- beneficiarul.Cecul este creat de trăgător, care dă băncii sale un ordin necondiţionat. Ca atare, banca

apare în situaţie de tras. Banca trebuie să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau chiar trăgătorului emitent când acesta apare în poziţie de beneficiar.

Cecul este un instrument de plată de debit. Nu se admit cecuri fără acoperire. De regulă cecul este vizat şi certificat de banca ce l-a emis (banca trăgătorului).

Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă. Banca eliberează clientului său, trăgătorul, mai multe formulare necompletate, pe care le transformă în cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii.

Conţinutul cecului:1. Denumirea de cec;2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;3. Numele celui care trebuie să plătească;4. Fixarea locului unde se face plata;5. Fixarea datei emiterii;6. Semnătura celui care a emis cecul.Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare. Totuşi cecul tras şi plătibil în

străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o bancă.Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras şi are drept de a

dispune asupra acestuia. Disponibilul trebuie să fie deci lichid, cert şi exigibil.Cecul este un instrument de plată la vedere. Trasul nu îşi asumă nici un fel de obligaţie.

Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate fi tras pentru contul unui terţ. Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi decât când acesta are două firme diferite.

Cecul poate fi plătibil la domiciliul unui terţ, fie în localitatea unde trasul are domiciliul, fie într-o altă localitate, cu condiţia ca terţul să fie o bancă.

Într-un cec, suma de plată poate fi înscrisă în orice parte de pe faţa (recto) instrumentului, adică în cadrul textului şi nu în diagonală sau sub semnătura trăgătorului.

Trăgătorul răspunde de plată. Dacă există obligaţii de regres, cei ce sunt implicaţi răspund de plata cecului.

Operaţiunea de regres se produce în caz de refuz la plată. Plata poate fi refuzată numai în caz de furt şi pierdere a carnetului de cecuri. Dacă în termenul prevăzut, trasul (banca) nu onorează cecul, atunci beneficiarul îşi exercită dreptul de regres împotriva diferiţilor semnatari (giranţi, avalişti).

Există mai multe tipuri de cec:1. Din punct de vedere al modului de încasare:

- cec nebarat (sau de casă, sau alb);- cec barat;

62

- cec de virament;- cec certificat;- cec circular;- cec de călătorie.

2. Din punct de vedere al beneficiarului:- cec nominativ (girabil);- cec la purtător (cineva desemnat de beneficiar).

De obicei, cecul este nebarat. Uneori însă trăgătorul sau posesorul unui cec poate să-l bareze. Bararea se face cu două linii paralele puse pe faţa cecului. Bararea este generală când între cele două linii nu se indică nimic.

Bararea specială apare când banca este înscrisă între cele două linii.La bararea generală cele două linii paralele sunt verticale sau oblice (deci nu orizontale).

Cecul cu barare generală poate circula prin girare şi este valabil în persoana ultimului posesor.Cecul cu barare specială poartă două linii paralele verticale sau oblice şi are înscrisă

între linii, denumirea băncii.În cazul cecului barat, beneficiarul este obligat să recurgă la serviciul unei bănci printr-o

unitate bancară operativă aparţinând acesteia şi care să primească plata în locul său.Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător, sau în cursul circulaţiei

acestuia, de către oricare din posesorii lui.Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise în cec.Trăgătorul, cât şi posesorul unui cec pot interzice plata în numerar, inserând transversal,

pe faţa cecului, cuvintele „plătibil în cont“ sau „numai pentru virament“. Aceste clauze pot fi revocate de către posesorii ulteriori ai cecului.

Cecul mai poate fi inserat cu termenul „netransmisibil“ poate fi plătit numai ultimului posesor sau beneficiar. La cererea acestuia, suma poate fi creditată în contul său.

Cecul purtând clauza „netransmisibil“ şi poate fi girat numai unei bănci.Girul efectuat în aceste condiţii poartă denumirea de gir pentru încasare, chiar se înscrie

expresia „girat pentru încasare“.Posesorul cecului poate exercita dreptul de regres asupra giranţilor, trăgătorului şi

celorlalţi obligaţi, dacă cecul prezentat în termeni utili nu este plătit şi dacă refuzul de plată este contestat.

Dovada refuzului de plată poate fi făcută:- prin protestul refuzului la plată;- printr-o declaraţie a trasului;- printr-o confirmare oficială şi datată a unei case de compensaţii, prin care se arată că

cecul a fost adus spre compensare în timp util, dar nu a fost plătit.Cecul de virament este cel ce este însoţit de clauza „plătibil în cont“ deci plata nu

poate fi făcută în numerar.Cecul certificat este atunci când o bancă aflată în poziţia de tras, confirmă, certifică

beneficiarului că fondurile necesare există în cont.Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o bancă asupra subunităţilor sale

sau asupra altei bănci. Este şi el plătibil la vedere şi are menţiunea expresă de „cec circular“.Pe acest cec este înscris şi numele primitorului, adică al clientului băncii emitente.Cecul de călătorie este emis în sumă fixă, precum banii de hârtie şi este pus în

circulaţie pe timp limitat. Trăgătorul vinde cecul de călătorie unei persoane care devine posesor. Posesorul remite file de cec beneficiarilor în schimbul cumpărării de bunuri şi servicii.

Beneficiarul filei încasează suma de la o bancă locală, iar aceasta recuperează suma de la banca emitentului.

Cecul are valoare de titlu executoriu pentru suma înscrisă în el, împreună cu dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării, plus cheltuielile de protest şi notificare.

63

6.3.2.5. Cardurile, instrumente moderne de plată

64

65

6.3.2.6. Banca online

Banca online ( online banking sau internet banking) ofera posibilitatea clientilor de a efectua operatiuni prin intermediul bancilor cu ajutorul unui website securizat.

Principalelela caracteristici ale acestui sistem sunt urmatoarele: Tranzactionale ( transferuri intre conturi, plata facturilor , deschideri de conturi ,

solicitari de credite,plati in contul creditelor, cumparari si vanzari de produse) Netranzactionale (extrase de cont) Pot fi mai multi utilizatori cu grad diferit de autorizare Administreaza relatia cu institutiile finanaciare

Pentru internet banking o facilitate deosebita este importarea datelor din conturile personale , putandu-se astfel oferi suportul pentru crearea unei platforme agregate a conturilor care ofera clientului posibilitatea de a monitoriza , intr-un singur loc , toate conturile deschise la banci sau institutii financiare.Precursorul acestei forme moderne de servicii bancare a fost banca la domiciliu ( home banking) , care permitea accesul la contul bancar utilizand o linie telefonica fapt pentru care era denumit si phone banking.Serviciile online au aparut pentru prima data in New York in anul 1981 in cele mai mari banci (Citibank,Chase Manhattan ) , iar in Europa au aparut in 1983 introduse de Bank of Scotland.

66

6.3.2.7. Sistemul de plati si decontare in moneda nationala

BNR are ca atribuţie statutară promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi atât în cali-tate de bancă centrală a României (Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României), cât şi în calitate de membru al Sistemului European al Băncilor Cen-trale (art. 105 alin. (2), prin:

furnizarea de mijloace de decontare pentru plăţi şi instrumente financiare; în acest sens BNR operează un sistem pentru plăţi de mare valoare în lei (ReGIS), un sistem de depozitare şi decontare pentru instrumente financiare (SaFIR), precum şi un sistem de compensare a plăţilor cu instrumente de debit tip cecuri, cambii şi bilete la ordin (PCH);

supravegherea sistemelor de plăţi şi a celor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare; în acest sens BNR stabileşte standarde în vederea asigurării siguranţei şi eficienţei sistemelor care procesează tranzacţii în lei şi evaluează conformitatea sistemelor cu aceste standarde;

cooperarea cu autorităţile naţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale, Banca Centrală Europeană, precum şi cu orice alte organisme internaţionale relevante, în vederea asigurării unui cadru de reglementare şi supraveghere a sistemelor de plăţi şi de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare armonizat cu standardele internaţionale;

promovarea eficienţei în sistemele de plăţi şi adaptarea infrastructurilor la cerinţele unei zone unice de plăţi în euro (SEPA).

ReGIS este sistemul RTGS naţional pentru plăţi în lei oferit de BNR. Sistemul este folosit pentru decontarea operaţiunilor băncii centrale, a transferurilor interbancare, precum şi a plăţilor în lei de valoare mare (peste 50.000 lei) sau urgente. Sistemul asigură procesarea în timp real (respectiv pe o bază continuă) şi decontarea în banii băncii centrale, cu finalitate imediată.

Un sistem cu decontare pe bază brută în timp real (RTGS) este un sistem de plăţi în care procesarea şi decontarea au loc în mod continuu (în timp real) şi nu pe pachete de instrucţiuni. Astfel, tranzacţiile pot fi decontate cu finalitate imediată. Decontarea pe bază brută înseamnă că fiecare transfer este decontat individual şi nu pe bază netă.

Sistemul a fost dezvoltat şi implementat în cadrul proiectului Phare RO 0005.02 Interbank Payment System derulat de BNR şi TRANSFOND S.A. şi a intrat în funcţiune la 8 aprilie 2005.

De la implementare, ReGIS a furnizat un serviciu de procesare a plăţilor în lei în timp real şi cu finalitate în cursul zilei pentru toate instituţiile de credit care operează în România. Mai mult, operaţiunile de politică monetară ale BNR sunt decontate prin intermediul acestuia şi contribuie la reducerea riscului sistemic.

Sistemul ReGIS este administrat de BNR. În această calitate, BNR gestionează şi controlează funcţionarea sistemului, autorizează participarea la sistem, stabileşte şi modifică regulile de sistem, urmăreşte respectarea acestora de către participanţi şi aplică sancţiuni în cazul încăl-cării lor.

67




http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=1

Operarea tehnică a sistemului este externalizată către TRANSFOND S.A., societate comer-cială constituită în anul 2000 de către BNR (care deţine 33,33% din capitalul social al aces-teia) şi un număr de instituţii de credit (care deţin 66,67% din capitalul social al societăţii). În anul 2009, au fost înregistraţi ca acţionari ai acestei societăţi, în afară de BNR, un număr de 23 instituţii de credit.

Sunt eligibile pentru a participa la sistemul ReGIS următoarele categorii de instituţii:

instituţii de credit din Spaţiul Economic European, inclusiv când acestea acţionează printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European;

instituţii de credit din afara Spaţiului Economic European, cu condiţia ca acestea să acţioneze printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European;

Banca Naţională a României;

Trezoreria Statului;

organizaţii din Spaţiul Economic European care prestează servicii de compensare sau decontare şi sunt supravegheate de o autoritate competentă.

Pentru a participa la ReGIS, o instituţie solicitantă trebuie:

să îndeplinească cerinţele de eligibilitate de mai sus;

să dovedească că au capacitate operaţională corespunzătoare;

în cazul instituţiilor de credit guvernate de o legislaţie străină, să pună la dispoziţie o opinie juridică privind capacitatea (cu excepţia cazului în care informaţiile şi declaraţiile ce urmează să fie furnizate printr-o astfel de opinie juridică au fost deja obţinute de către BNR în alt context);

în cazul instituţiilor de credit din afara Spaţiului Economic European, dar care acţionează printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European, să pună la dispoziţie o opinie juridică privind ţara (cu excepţia cazului în care informaţiile şi declaraţiile ce urmează să fie furnizate printr-o astfel de opinie juridică au fost deja obţinute de către BNR în alt context).

La sfârşitul anului 2009, sistemul ReGIS a avut înregistraţi ca participanţi: 41 de instituţii de credit, Trezoreria Statului, BNR şi 6 sisteme auxiliare.

Tipuri de tranzacţii

ReGIS procesează transferuri credit în lei, la nivel naţional. Categoriile de tranzacţii de plată procesate în ReGIS sunt următoarele:

plăţi aferente operaţiunilor băncii centrale (operaţiuni de politică monetară, de piaţă valutară şi de creditare, operaţiuni cu numerar etc.);

operaţiuni de decontare a poziţiilor nete calculate în cadrul sistemelor auxiliare care procesează plăţi în lei (SENT, RoClear, VISA, MasterCard, DSClear);

plăţi interbancare şi ale clienţilor de valori mari (peste 50 000 lei) sau urgente;

68

http://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idDocument=5167&amp;amp;amp;directLink=1

plăţi pentru decontarea fondurilor aferente operaţiunilor cu instrumente financiare;

debitarea directă a comisioanelor aferente participării la cele trei componente ale sistemului electronic de plăţi (ReGIS, SaFIR şi SENT).

Transferurile credit se iniţiază în sistem de către participanţi prin mesaje SWIFT, folosind ser-viciul SWIFT FIN Y-Copy (MT202, MT202 COV şi MT103).

Sistemul SENT

SENT este un sistem electronic de compensare multilaterală a plăţilor interbancare în lei, de valoare mică şi volum mare transmise între participanţi, pe parcursul mai multor sesiuni zil-nice.

Sistemul a intrat în funcţiune în anul 2005, fiind dezvoltat şi implementat în cadrul proiectului Phare RO-0005.02 - "Interbank Payment System".

Sistemul este operat de Societatea de Transfer de Fonduri şi Decontări - TRANSFOND S.A.,

Sistemul procesează atât transferuri credit şi debitări directe interbancare de valoare mică cât şi instrumente de debit de tipul cecuri, cambii, bilete la ordin, asigurând:

schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi, desfăşurat în mod continuu pe parcursul sesiunii de compensare;

compensarea multilaterală a instrucţiunilor de plată ale participanţilor, desfăşurată în mod continuu pe parcursul sesiunii de compensare;

iniţierea automată a decontării finale în sistemul ReGIS a poziţiilor nete la sfârşitul fiecărei sesiuni de compensare;

gestionarea automată a garanţiilor pentru decontare (prin intermediul interfeţelor automate cu sistemele ReGIS şi SaFIR).

La sfârşitul anului 2008, sistemul SENT a înregistrat un număr de 42 de participanţi (instituţii de credit şi Trezoreria Statului).

6.3.2.8. Centrala incidentelor de Plati

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează infor-maţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).

Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comuni-caţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fişiere:

1. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente:

69




http://www.transfond.ro/

http://www.transfond.ro/ro/sent.html

o Fişierul naţional de cecuri (FNC),

o Fişierul naţional de cambii (FNCb),

o Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO) şi

2. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise "la purtător", cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe nu-mele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.

Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titu-larilor de cont care le generează în sistemul bancar.

În baza informaţiilor recepţionate de CIP de la persoanele declarante, aceasta are obligaţia:

transmiterii unei Declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor centralelor băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar;

transmiterii unei Declaraţii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor către centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambie sau bilet la ordin, în eventualitatea prezentării acestuia la plată de către o persoană de rea credinţă.

Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică are cont deschis are obligaţia recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate eliberate anterior, cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care nu recuperează toate formularele de cec necompletate sau greşit completate, trebuie să le an-uleze şi să transmită această informaţie la CIP, într-un interval de maximum 15 zile calen-daristice de la data emiterii Declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:

a. de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de for-mulare de cecuri titularilor de cont;

b. de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin trans-miterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Ad-ministratiei si Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în Mass-media;

c. de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale statu-lui cu atribuţii de supraveghere şi control, precum şi de către Mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;

70

d. de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin in-termediul băncilor;

e. de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la CIP, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu co-laborării cu acel partener.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, com-erciantul poate afla dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.

La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita infor-maţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana de-semnată în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă de trăgător.

Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.

71

PARTEA A DOUAPARTEA A DOUA

BĂNCILEBĂNCILEŞIŞI

CREDITULCREDITUL

72

CAPITOLUL VIICAPITOLUL VII

ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR

7.1. Definitie si tipuri de banci

Banca este un intermediar financiar , care accepta depozite si canalizeaza aceste depozite in activitatea de creditare , fie direct fie prin intermediul pietelor de capital. Banca este elementul de legatura intre clientii cu deficit de capital si cei care au surplus de capital . Profitul bancii rezida in diferenta de dobanda (intre cea platita deponentului si cea incasata de la creditor) si in alte comisioane incasate pentru serviciile prestate . Definitia unei banci difera de la o tara la alta .Astfel , in legea engleza , un bancher este persoana care desfasoara activitati bancare care consta in:

- gestionarea conturilor curente ale clientilor- plata cecurile trase asupra clientilor- colectarea cecurile clientilor sai

In majoritatea tarilor cu jurisdictie engleza , activitati bancare inseamna receptionarea sumelor in conturi curente sau de depozit si colectarea cecurilor trase sau platite de clienti precum si acordarea de credite acestora.In Romania prin legea nr.58/1998 (republicata in 2005) se prevede ca activitatea bancara in Romania se desfasoara prin intermediul institutiilor de credit, care reprezinta entitati care desfasoara cu titlu profesional , activitatea de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public si de acordare de credite in nume propriu.Exista trei tipuri majore de banci acestea fiind: - banca centrala

- banca comerciala- banca de investitii

Banca centrala este de obicei o banca detinuta de stat , care are responsabilitati cvasi-regulatorii , cum ar fi supravegherea bancilor comerciale sau controlul ratei dabanzii. Banca centrala furnizeaza lichiditati sistemului bancar si actioneza ca imprumutator de ultima instanta pentru bancile comerciale.Termneul de banca comerciala acopera o gama larga de institutii pornind de la bancile mici ,de cartier, pana la institutii si organizatii multinationale cu sute de filiale. Bancile comerciale pot fi la randul lor :

- Banci de retail pentru persoane fizice si intreprinderi mici .In cadrul bancilor de retail putem deosebi:

Banci comunitare (care opereaza local) Banci postale ( asociate cu serviciile postale) Banci private ( pentru persoane cu venituri importante) Offshore banks ( situate intr-o alta jurisdictie)

Banci de economii

73

Landesbank Direct sau internet bank (opereaza fara prezenta fizica)

- Banci de business, care furnizeaza servicii companiilor mijlocii de pe piata- Banci pentru corporatii , care presteaza servicii pentru companiile mari si

institutiile multinationaleBancile de investitii sunt cele care garanteaza vanzarea unei emisiuni de actiuni si obligatiuni , tranzactioneaza actiunile si obligatiunile in cont propriu si pot oferi consultanta companiilor pe piata de capital ( un exemplu ar fi cel al fuziunilor sau achizitiilor) .Alte tipuri de banci cunoscute sunt: -Banca universala , cunoscuta mai degraba ca o companie de servicii financiare , presteaza multe din serviciile enumerate mai sus (cu exceptia celor ale bancii centrale) . Aceste banci distribuie pe langa serviciile bancare si asigurari , astfel aparand termenul de bankassurance care semnifica faptul ca atat serviciile bancare cat si asigurarile sunt emise de aceeasi entitate. -Banca islamica adera la conceptiile legii islamice , astfel toate activitatile bancii nu trebuie sa fie purtatoare de dobanda , interzisa in Islam. In schimb , banca obtine profit din comisioanele acordate pentru facilitatile de finantare.

7.2. Reguli aplicate sistemului bancar.Acordurile Basel.

Sistemul bancar este unul foarte bine reglementat , restrictiile guvernamentale asupra activitatilor financiare variind pe parcursul timpului. Actualul set de standarde care reglementeaza la nivel global capitalul bancilor este cunoscut sub numele de Basel II.Basel II este al doilea dintre Acordurile de la Basel , care sunt recomandari asupra legilor si reglementarilor bancare emise de Comitetul Basel de Supraveghere Bancara.Scopul acestui acord este de a crea un standard international asupra reglementarilor bancare referitoare la capitalul necesar bancilor pentru a face fata riscurilor operationale si financiare.In practica , Basel II stabileste, in mod riguros , un management al capitalului si al riscurilor astfel incat banca sa detina suficiente rezerve necesare activitatii curente.La modul general , aceste reglemetari stabilesc marimea capitalului bancii in functie de riscul la care aceasta se expune , astfel incat sa se pastreze solvabilitatea bancii si stabilitatea economica globala.Obiectivele acestui acord sunt:

Alocarea capitalului in functie de senzitivitatea la risc Separarea riscului operational de riscul de credit si cuantificarea acestora Alinierea capitalului bancilor la cel regulatoriu , eliminand astfel arbitrajele.

Basel II utilizeaza conceptul celor trei piloni , care sunt:1.Cerintele minime de capital2.Analiza de supraveghere3.Disciplina de piata –pentru promovarea stabilitatii sistemului financiar

Primul pilon stabileste mentinerea unui nivel de capital adecvat calculat pentru trei componente de risc si anume : riscul de credit , riscul operational si riscul de piata. Exista diverse metode de calcul al acestor riscuri , bancile putand opta pentru dezvoltarea unor metode proprii sau pentru adoptarea standardelor agentiilor de rating specializate.Procentul minim de capital necesar ( calculat asupra activelor ponderate cu risc) este de 8 %.Al doilea pilon da posibilitatea entitatilor care reglementeaza sa foloseasca un cadru general pentru analiza celorlalte riscuri carora banca le-ar putea face fata , cum ar fi riscul sistemic, riscul de concentrare , riscul strategic, riscul reputational , riscul de lichiditate si riscul de legalitate , pe care acordul le reuneste sub titlul de risc rezidual.

74

Acordul Basel II este in acest moment implementat de majoritatea tarilor dezvoltate din punct de vedere economic , restul, conform unei statistici publicate de Institutul de Stabilitate Financiara , urmand a finaliza implementarea pana in 2015.Ca raspuns la criza financiara declansata in 2008 , Comitetul Basel de Supraveghere Financiara si-a propus se revizuiasca liniile directoare referitoare la capital si reglementari bancare ,stabilind un nou cadru regulator cunoscut sub numele de Basel III.Acest document consultativ , prezinta propunerea Comitetului Basel de consolidare globala a capitalului si de reglementare a lichiditatii pentru promovarea unui sistem bancar consolidat.In decembrie 2009, Comitetul Basel a emis un comunicat prin care prezenta publicului doua documente consultative referitoare la:

Consolidarea sistemului bancar Cadru international pentru masurarea si monitorizarea riscului de lichiditate

Documentul consultativ include: O majorare a capitalului de baza ( tier 1 capital - care include capitalul subscris si

varsat si profitul reportat) de la 4,5 % la 7 % pana in 2015 Introducerea unui indice de solvabilitate Un cadru pentru introducerea unor capitaluri tampon pentru situatii de criza Masuri pentru limitarea riscului expunerii la credite aferente derivativelor ,

operatiunilor repo si valorilor mobiliare Indici cantitativi de lichiditate pe termen scurt si mediu

Comitetul Basel a permis publicului sa faca comentarii la aceste reglementari pana pe 16 Aprilie 2010 , astfel incat pana la sfarsitul anului 2010 setul de standarde sa fie adoptat iar pana la sfarsitul anului 2011 aceste standarde sa fie adoptate de cele mai importante 20 de tari din lume , tinta de implementare fiind 2012.

7.3. Bancile comerciale. Operatiuni si management.

Functiile economice ale bancilor includ: Punerea in circulatie a banilor in forma bancnotelor sau conturilor curente folosite

pentru cecuri sau plati la ordinul clientilor Efectuarea si reglementarea platilor intre clienti , banca actionand atat ca platitor cat si

ca incasator in contul clientilor Intermedierea creditelor - bancile putand imprumuta bani pentru ca apoi sa imprumute

acesti bani , actionand ca intermediar Imbunatatirea calitatii creditului – datorita faptului ca bancile sunt imprumutatori de

calitate , care au suficiente metode de diversificare a activelor pentru a nu ajunge in situatia neonorarii obligatiilor

Transformarea scadentelor – bancile imprumuta de obicei bani pe termen scurt ( depozite de la clienti ) dar acorda credite pe termen lung .Bancile pot face acest lucru mentinand rezerve da cash sau investind in titluri de valoare care pot fi repede convertite in cash.

Activitatile standard ale bancilor pot fi sintetizate in modul urmator : Deschiderea de conturi pentru persoane fizice si juridice Efectuarea platilor in contul clientilor , platind cecuri trase asupra clientilor si

colectand cecurile depuse in contul curent Transferul sumelor clientilor pentru plata datoriilor , prin metode de plata cum ar fi

transferul telegrafic, electronic sau ATM. Acceptarea depozitarii fondurilor in conturi curente sau de depozite Acordarea de credite

75

Bancile pot utiliza diverse canale pentru serviciile pe care le ofera .Aceste pot fi: Sucursalele bancilor Serviciile postale ATM ( un automat pentru eliberarea si incasarea sumelor) Mobile banking - folosind telefonul pentru efectuarea tranzactiilor Online banking – folosind Internetul pentru efectuarea tranzactiilor Relationship manager – care coordoneaza relatiile cu clientii (atat persoane fizice cat

si juridice) Telephone banking –un serviciu care permite clientilor efectuarea tranzactiilor far

interventia umana din partea bancilor Video banking – utilizata pentru tranzactii profesionale si pentru comsultatii

Activitatea bancilor poate fi mai bine inteleasa prin analiza resurselor disponibile , respectiv , active , alaturi de obligatiile bancilor , respectiv ,pasive.

Activele bancilor

Consista in diferite feluri de credite , titluri de valoare si bani (care pot fi sub forma monezilor si bancnotelor emise de banca centrala sau sub forma depozitelor la banca centrala).Astfel activele includ numerarul din banci, investitiile in titlurile de valoare , imprumuturi si avansuri acordate clientilor si in final sediile bancilor cu toate dotarile existente.Bancile , trebuie sa mentina permanent un nivel de cash care sa acopere plata depozitelor solicitate de clienti. De asemeni bancile trebuie sa pastreze o mare poportie din active , intr-o forma care poate fi repede convertita in cash pentru a da incredere in sistemul bancar.Cea mai importanta resursa a bancilor sunt depozitele persoanelor fizice si juridice depuse la banca. Banca pastreaza de asemeni , disponibilitati pentru decontarile interbancare si pentru plata depozitelor la cerere , mentinand a rata adecvata intre numerar si depozitele existente in conturile clientilor. Aceasta rata poate fi stabilita prin statut sau prin lege si consta in blocarea unor sume de bani aferente depozitelor in contul bancilor.Desi bancile pot mobiliza activele prin solicitarea rambursarii creditelor sau prin vanzarea titlurilor de valoare , rareori se apeleaza la acest lucru ( care poate afecta credibilitatea bancii) , bancile preferand sa pastreze un anumit nivel al activelor lichide , sau sa acceada la „imprumutatorul de ultima instanta” care este banca centrala.Vorbeam la inceputul acestui capitol de transformarea scadentelor in sensul in care banca se imprumuta pe termen scurt si acorda credite pe termen lung. Acest lucru poate cauza bancilor un risc de lichiditate – acela de a nu avea numerar indeajuns pentru plata depozitelor la vedere.Banca poate avea diverse abordari pentru a diminua riscul de lichiditate .Prima abordare , cunoscuta si ca managementul activelor se concentreaza pe ajustarea compozitiei activelor ( credite , titluri si cash) , astfel incat sa se poata crea un portofoliu al activelor aducatoare de profit in conditiile unui risc acceptabil.La inceputul activitatii bancilor, acestea se concentrau pe acordarea de credite comerciale pe termen scurt , care nu aveau riscul supradimensionarii bancilor sau generarii inflatiei , intrucat se limitau la scontarea cambiilor si a biletelor la ordin , care se presupunea ca reprezentau bunuri „reale”, in diferite stadii de productie. Aceasta doctrina numita „doctrina cambiei reale” continua sa aibe sustinatori si in prezent dar trebuie spus ca bancile au inceput , spre sfarsitul sec. XIX sa abandoneze practica limitarii la creditele pe termen scurt , preferand in schimb sa combine aceste gen de credite cu investitiile profitabile pe termen lung .Acest lucru s-a datorat cresterii transparentei si eficientei pe piata valorilor mobiliare pe termen lung care au creat posibilitatea existentei cumparatorilor atunci cand bancile au avut nevoie de cash. Bancile au inceput de asemeni sa utilizeze in mai mare masura activele pietei monetare , cum ar fi certificatele de trezorerie ( T-bills) care combina maturitatea scurta cu

76

comercializarea rapida a acestora si sunt o forma de garantie favorita a bancilor centrale in raport cu bancile comerciale.

Pasivele bancilor

In principal ,pasivele sunt constituite din capital ( inclusiv rezervele) si depozite ( care pot fi ale companiilor, ale indivizilor ,ale altor banci sau ale guvernului).La inceput , bancile se bazau pe depozitele pe care le puteau colecta din zona in care banca era situata volumul resurselor depanzand de marimea pietei locale si de evolutia acesteia.Mai tarziu , bancile au dezvoltat o varietate de metode alternative de colectare a fondurilor , utilizand contractele de rascumparare ( REPO agreement) sau certificate de depozit ( CD’s) negociabile, care puteau fi tranzactionate pe piata secundara.Aceasta noua abordare , de cumparare si vanzare a fondurilor , cunoscuta ca managementul pasivelor, a oferit posibilitatea bancherilor sa foloseasca oportunitatile oferite de activitatea de creditare fara sa fie limitati de lipsa fondurilor necesare.Odata ce managementul pasivelor , a devenit o practica in Statele Unite , s-a extins in Canada si Marea Britanie si apoi in tot sistemul bancar .O abordare recenta a mangementului activelor si pasivelor , denumita managementul riscurilor trateaza bancile ca un pachet de riscuri pentru care managerii trebuie sa stabileasca expuneri de risc acceptabile. Acesta inseamna ca managerii trebuie sa calculeze dimensiunile rezonabile ale diferitelor riscuri si apoi sa adapteze portofoliul bancilor pentru atingerea acestor niveluri de risc astfel incat sa nu afecteze valorea actiunilor detinute de actionari.In prezent bancile sunt expuse multor riscuri , pe langa cel de lichiditate , explicat anterior.Astfel exista

riscul de credit ( riscul ca imprumutul sa nu fie rambursat la termen) riscul de dobanda ( riscul cresterii dobanzii fata de dobanda initial stabilita) riscul de piata ( riscul inregistrarii de pierderi datorate activitatii curente) riscul de schimb valutar (riscul ca moneda straina , in care a fost acordat creditul , sa

se deprecieze) riscul suveran ( riscul ca guvernul sa nu-si indeplineasca obligatiile)

Abordarea curenta a mangementului riscurilor , difera de cele anterioare , sustinand nu numai masuri de evitare a riscurilor dar si masuri de optimizare a acestora , utilizand diferite active cu grad diferit de risc , incluzand instrumente traditionale care in trecut au fost evitate de banci, precum operatiunile futures sau option si alte asa numite „derivative” (valori mobiliare care deriva din activele de baza). Dincolo de riscul asociat , derivativele pot fi utilizate pentru acoperirea pierderilor sau a operatiunilor riscante.Managementul riscurilor implica apelarea la anumite tehnici , cum ar fi valoarea la risc ( value at risk-VAR , care masoara valoarea maxima a pierderilor pentru un portofoliu pentru urmatoarele 100 de zile) , cuantificand astfel expunerea la risc.Unul din neajunsurile utilizarii acestui indicator este faptul ca nu poate lua in considerare evenimente importante , cu impact , cum ar fi de de exemplu atacul turnurilor World Trade Center in 11.09 2001.Pentru acest motiv, managementul traditional al bancilor care include suportul oferit de capitalul bancii continua sa joace un rol important.

7.4. Reglementari privitoare la bancile comerciale

Pentru majoritatea tarilor dezvoltate secolul xx a fost marcat de un aflux de reguli si restrictii in domeniul bancar. In Statele Unite , de exemplu , multe reglementari au fost emise dupa Marea criza din 1929-1933, cand guvernul federal a inchis multe banci , permitand numai celor solvabile sa redeschida.

77

Bancile raman totusi, un sistem foarte bine reglementat , cu intentia de a limita falimentele si de a proteja depozitele clientilor de eventuale pierderi . Exista de asemani foarte multe reglemetari referitoare la secretul operatiunilor ,corectitudinea operatiunilor de creditare ,spalarea banilor si prevenirea atacurilor teroriste.Redam mai jos cateva din reglementarile cele mai uzuale in siatemul bancar:

Inregistrarea bancilor

In multe tari intrarea pe piata se face prin acordarea unor licenta pentru practicarea activitatilor din domeniul bancar , licente reglementate prin lege si acordate de obicei de banca centrala a statului respectiv.In trecut multe tari au avut restrictii in privinta intrarii in sectorul bancar national , limitand sau prevenind intrarea bancilor straine pe piata , izoland piata locala de competitia externa.In Statele Unite prin Legea Bancara din 1933 se interzicea infiintarea de banci in mai multe state , prevenind dezvoltarea bancilor la nivel national.Schimbarile rapide in domeniul financiar si competitia crescanda , au impus aprobarea unei noi reglementari in 1980 . Obiectivele acestui act au fost, imbunatatirea controlului monetar si egalizarea costurilor pentru institutiile depozitare , pentru a elimina barierele din calea competitiei precum si extinderea serviciilor financiare pentru public si reducerea inegalitatilor dintre institutiile financiare .In final , infintarea de sucursale in mai multe state a devenit posibila printr-un nou act aprobat de Congresul SUA in anul 1994.

Controlul ratei dabanzii

Una din cele mai vechi forme de reglementare se refera la restrictiile referitoare la dobanzile pe care bancile le percep.Atat in Europa in perioada medievala ( unde religia crestina considera ca este imoral ca un imprumutator sa castige bani dintr-o speculatie cu un risc substantial scazut) cat si in tarile islamice ( care interzic perceperea de dobanda) , s-a incercat sub diferite forme sa se exercite un control asupra ratei dabanzii.Cu toate acestea , pietele au fost mult mai eficiente decat reglementarile in domeniul dobanzilor , si marea varietate de credite care implica grade diferita de risc , au facut dificila implementarea unor asemenea reguli.In secolul 21 , majoritatea tarilor au renuntat la controlul ratelor dobanzii atat la depozite cat si la credite.

Rezervele obligatorii de cash

Rezervele minime de cash au fost reglementate de mult in sistemul bancar. Necesitatea de a mentine rezerve minime de cash a fost justificata de expunerea bancii la riscul de lichiditate (insolventa) si de controlul bancii centrale asupra masei monetare.Un alt obiectiv al rezervelor minime il constituie asigurarea veniturilor guvernamentale.Astfel , rezervele minime obligatorii sunt parte a cererii globale de bani si la randul lor influenteaza cererea pentru valori mobiliare guvernamentale pe care bancile centrale le pastreaza ca garantie pentru datoriile neachitate.Cu cat o parte mai mare a depozitelor sunt transferate in rezerva minima obligatorie cu atat creste proportia utilizarii acestora in sectorul public.

Capital standard

78

Asa cum am explicat mai sus , capitalul bancilor protejeaza pe cei care depoziteaza bani in banci , tratand actionarii ca pretendenti reziduali care risca sa-si piarda partea de capital daca o banca nu-si plateste obligatiile.O modalitate de a asigura capital adecvat a fost impunerea unor capitaluri minime , alaturi de stabilirea unui indice capital/active care poate varia in functie de expunerea la risc a bancii.Cei mai importanti pasi au fat facuti prin Acordurile de la Basel tratate anterior in acest capitol.

Asigurarea depozitelor

Majoritatea tarilor solicita ca bancile sa participe la un program de asigurare a depozitelor pentru a proteja detinatorii de depozite de pierderile care ar putea aparea in cazul unor falimente bancare. Desi vazut ca un sistem de protejare a indivizilor si bancilor mici , acest sistem protejeaza intreg sistemul bancar prevenind costurile mari si mai ales panica.Conceptul de asigurare a depozitelor a avut putin suport pana la Marea Criza din 1929-1933 , cand un numar important de banci au dat faliment , iar deponentii au sprijinit asigurarea depozitelor ca o modalitate esentiala de protectie impotriva pierderilor.Astfel prin Legea Bancara din 1933, in Statele unite, a fost stabilit un sistem d asigurare a depozitelor care la inceput acoperea depozite pana la suma de 5000 $. Nivelul a ajuns in anii 1980 la 100 000 $.Asigurarea depozitelor a devenit comuna in mai toate tarile, aproape 100 de tari avand acest sistem implementat la sfarsitul sec XX. Desigur pot exista diferente de abordare , unele tari avand scheme de asigurare care pot acoperi cateva sute de dolari pe cand altele ofera garantii care acopera 100% valoarea depozitului.In Uniunea Europeana a fost stabilit a schema comuna de garantare a depozitelor incepand cu anul 1994.

7.5. Principalele caracteristici ale bancilor centrale

Bancile centrale deschid conturi si acorda credite atat bancilor comeciale cat si guvernelor nationale , neavand la modul general , legaturi cu publicul larg.Pentru ca au dreptul sa emita moneda materiala ( metalica sau de hartie) sunt unica sursa pentru procurarea acesteia.Acest monopol face ca banca centrala a unei tari ( sau in cazul Bancii Centrale Europene a mai multor tari) sa aiba o influenta semnificativa pe piata , precum si un aflux de venituri care este cunoscut sub termenul de senioraj dupa seniorii evului mediu din Franta care aveau privilegiul sa bata monede.In perioada moderna , bancile centrale administreaza o gama larga de responsabilitati publice, cea mai importanta fiind aceea de de prevenire a crizelor bancare. Responsabilitatea implica furnizarea de rezerve de cash bancilor comerciale care risca sa ajunga in faliment .Alta responsabilitati ale bancilor centrale includ

Gestionarea masei monetare si in mod indirect , incurajarea stabilitatii economice pentru prevenirea fluctuatiilor de preturi, de dobanda sau rata de schimb.

Reglementarea operatiunilor bancilor comerciale Agent fiscal al guvernului ( prin cumpararea valorilor mobiliare emise de guvern)

Originile bancilor centrale

79

Conceptul de banca centrala poate fi urmarit pentru prima data la bancile publice medievale. In Barcelona , Taula de Canvi ( Banca Municipala de Depozit) a fost stabilita in 1401 pentru a pastra depozitele municipalitatii si depozitele private si pentru sprijinirea guvernului local prin finanatarea mai ales a cheltuielilor militare.Aceasta banca nu era abilitata sa imprumuta bani decat guvernului local.Banca Angliei , infiintata in 1694 , cu scopul de a finanta cheltuielile guvernului britanic legate de razboiul cu Franta , a devenit cea mai puternica si influenta institutie financiara din lume. A fost prima banca care si-a asumat rolul unei banci centrale , inclusiv acceptarea spre sfarsitul sec XIX, a rolului de pastrare a integritatii sistemului bancar si monetar britanic. Incepand cu anii 1800 Banca Angliei , a fost singura care putea emite moneda, marimea si prestigiul ei incurajand celelalte banci sa depoziteze bani , ceea ce a facut ca Banca Angliei sa devina „banca” bancilor.Monopolul creat de Banca Angliei in ceea ce priveste emiterea monedei a fost criticat de cei care erau adeptii „ free-banking”-ului , care sustineau ca Banca Angliei exercita o influenta nefasta asupra sistemului bancar , defavorizand celelalte banci de puterea si flexibilitatea de care aveau nevoie in cazuri de criza.Desi favorabil free-banking-ului , Walter Bagehot , pe atunci editor la The Economist , a subliniat in 1873 , responsabilitatile bancii de emisiune in perioadele de criza financiara ,sustinand necesitatea acestei banci care sa puna interesele economiei inaintea propriilor interese , sustinanad cu lichiditati , pentru o perioada temporara , bancile care aveau probleme de lichiditate.Acest concept a dus la infiintarea de institutii similare in Franta , Germania si multe alte tari.In Statele Unite , prin aprobarea Federal Reserve Act din 1913 a fost creata banca centrala a SAU denumita Federal Reserve.Dupa 1914 , sistemul bancilor centrale s-a raspandit rapid , iar la sfarsitul primului razboi mondial , majoritatea statelor l-au adoptat.Raspandirea acestui sistem a coincis cu abandonarea sistemului monetar metalist,ceea ce a insemnat cresterea responsabilitatii bancilor centrale in emiterea monedei de hartie, furnizarea de lichiditati sistemului bancar si indirect reglarea cantitatii de bani detinute de bancile comerciale.

Controlul monetar

Bancile centrale pot controla masa monetara in doua feluri : Limitand emisiunea de moneda Modificand nivelul rezervelor disponibile si influentand astfel depozitele pe care

bancile comerciale sunt capabile sa le mentina.Dintre modalitatile folosite de bancile centrale pentru controlul monetar putem exemplifica:

Operatiunile de piata

In majoritatea tarilor , oferta de bani este reglementata prin intermediul vanzarilor si cumpararilor de active de catre banca centrala pe pietele secundare de capital.Cand o banca centrala cumpara active de pe piata , plateste cu cecuri trase asupra ei insasi.Cel care a vandut activele depoziteaza cecurile la banca comerciala , care la randul ei le trimite la banca centrala pentru incasare. Sistemul bancar are astfel rezerve crescute cu valoarea cumpararilor efectuate de banca centrala. Vanzarea de active pe piata , de catre banca centrala . are efectul invers al scaderii rezervelor din bancile comerciale.Principalul merit al acestor operatiuni este ca acestea permit bancilor centrale sa exercite controlul asupra masei monetare ( in sens restrans) existente pe piata.

80

Rezervele minime obligatorii

Un instrument important al controlului monetar il constitiue rezervele minime obligatorii care sunt constituite prin indisponibilizarea unor sume aferente depozitelor constituite de bancile comerciale, la banca centrala. Schimbarile in regimul rezervelor minime obligatorii, modifica nu numai valoarea acestor rezerve ci si valoarea depozitelor care fac obiectul acestor rezerve.Desi schimbarea necesarului de rezerve poate conduce la ajustarea masei monetare , bancile centrale tind sa foloseasca mai mult parghia operatiunilor de piata decat pe cea a rezervelor minime , pentru ca efectele modificarii rezervelor minime sunt mult mai putin predictibile dacat cele ale operatiunilor de piata pe de –o parte si pe de alta parte , pentru ca multe banci centrale inclina sa trateze rezervele minime ca o sursa de ineficienta in sistemul bancar.

Rata de scont

In loc sa cumpere active de pe piata , banca centrala poate cumpara active direct de la bancile comerciale , operatiune care se numeste traditional scontare, pentru ca activele sunt cumparate cu un discont fata de valoarea reala , ceea ce implica o rata a scontului care intruchipeaza de fapt rata dobanzii aferenta perioadei de maturitate a activelor.In epoca moderna, bancile centrale utilizeaza creditarea directa (in locul scontarii) a bancilor comerciale , rata de dobanda utilizata fiiind impropriu drnumita rata de scont.

Tintirea inflatiei

Desi majoritatea bancilor centrale continua sa urmareasca o varietate de obiective , economistii sunt de acord ca scopul principal al bancii centrale trebuie sa fie pastrarea , pe termen lung, a stabilitatii preturilor , ceea ce inseamna o rata a inflatiei intre 0-3%.In timp ce alte obiective ale politicii monetare se pot referi la finantarea cheltuielilor guvernamentale ,combaterea somajului si reglementarea ratei dobanzii ar fi o eroare sa nu se subordoneze aceste obiective celui principal de stabilitate a preturilor, consecinta fiind cresterea inflatiei.

Influenta asupra ratei dabanzii

In realitate , majoritatea bancilor centrale utilizeaza in mica masura , creditele directe sau scontarea catre bancile comeciale.Bancile centrale exercita cea mai mare influenta asupra dobanzilor pe care bancile comerciale le percep intre ele pentru utilizarea fondurilor pe termen scurt , in special overnight. In multe tari dobanda la creditele interbancare overnight( cum ar fi Federal Fund Rate in SUA , LIBOR in Anglia sau Tokyo Interbank Oferred Rate in Japonia) functioneaza ca un indicator important al politicii monetare a bancii centrale.Cu tote acestea abilitatea bancii centrale de a influenta ratele dobanzii in functie de inflatie este limitata , in special pe termen lung.

Imprumutator de ultima instanta

81

In acest rol , banca centrala ofera sprijin financiar bancilor comerciale , pentru a preveni eventualele crize de lichiditati si instaurarea unei atmosfere de neincredere care poate conduce la falimentul bancii comerciale.O panica in sistemul bancar poate provoca retrageri masive de moneda , epuizand rezervele bancii comerciale , care odata ajunsa in colaps , poate priva companiile de o sursa importanata de fonduri si poate face foarte dificila misiunea bancii centrale de mentinere a stabilitatii preturilor. Fiind gata sa acorde ajutor bancilor comerciale cu probleme , asigurand astfel pe cei care au depozite ca nu sunt in pericol , bancile centrale asigura un control monetar facil in conditiile mentinerii fluxurilor de moneda in bancile comerciale.

Tendinte

Sistemul bancar modern a fost influentat de doua fenomene: dereglementare si globalizare, ultimul fiind o consecinta a primului.Dereglementarea a inceput in anii 1980 , cand guvernele au inceput sa permita unor importanti jucatori de pe piata , sa joace un rol major in sistemul bancar.Dereglementarea a fost sprijinita si de un curent ideologic important , favorabil privatizarii sistemului bancar.In acelasi timp , avansul tehnologic , in special in domeniul informatiei si comunicarii, a erodat granitele nationale ,facand posibile tranzactiile cu banci straine sau off-shore. Globalizarea sistemului bancar s-a realizat in urma fuziunilor peste granita si dezvoltarii corporatiilor bancare multinationale cum ar fi ABN AMRO, ING Group si HSBC.La inceputul sec.XXI a fost posibil pentru aproape oricine sa detina depozite off-shore in Luxemburg , Insulele Cayman si oriunde se puteau initia tranzactii electronice.Eliminarea granitelor a motivat multe banci (in special multinationale) sa-si mute operatiunile in tari cu regimuri de taxare reduse.Consolidarea a fost o tendinta notabila in sistemul bancar atat national cat si peste granite.Fuziunile si achizitiile au redus numarul bancilor in lume in conditiile in care facilitatile acordate clentilor si disponibilitatea sistemului bancar au crescut .Acest trend a fost vizibil mai ales in Statele Unite unde numarul de banci a ajuns la 8000 la inceputul secolului fata de 14 000 in anii `80.Incepand cu anii 1990 , in Uniunea Europeana a avut loc un proces de consolidare in sistemul bancar, datorat unui numar impresionant de fuziuni si achizitii.Dereglementarea si avansul tehnologiei au diminuat de asemeni influenta bancilor comerciale conventionale , in favoarea altor institutii financiare. Astfel au aparut forme diversificate de institutii financiare , combinand banca conventionala cu asigurarile si investitiile , care s-au bucurat de sprijin mai ales in tarile dezvoltate. Aceste schimbari s-au vazut mai putin in Europa unde acest gen de operatiuni se practicau sub umbrela bancilor universale. Importanta bancilor conventionale a scazut si ca urmare a deschiderii oportunitatilor pentru firme de a emite obligatiuni si actiuni.Globalizarea a contribuit la acest trend facand posibila vanzare acestor titluri peste granita , o dezvoltare de care au beneficiat companiile care nu aveau in tarile lor o asemenea infrastructura financiara .Ca raspuns la presiunea exercitata de competitie , bancile conventionale s-au implicat in operatiuni cu titluri de valoare oferind in acelasi timp servicii mai putin traditionale clientilor. Astfel multe banci au emis carti de credit si au achizitionat echipamente pentru procesarea operatiunilor cu credit card. Multe au dezvoltat facilitati de online banking si au trecut la carti de credit inteligente ( smart card) care pot fi utilizate de persoane fizice chiar fara un cont deschis la banca.

82

CAPITOLUL VIIICAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR ROMANESC

8.1. Rolul băncilor în economia românească

Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele au fost constituite, atât prin contribuţia capitalului român, cât şi a celui străin.

Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistem monetar naţional.

Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având capital de stat şi privat. In anul 1900 , in Romania functionau 8 banci, in 1910 numarul acestora a ajuns la 116.

iar in 1916 la 237.Intre 1919 si 1930 numarul creste de la 486 la 1102 , iar cel mai mare numar a existat in 1934 , anul aprobarii primei legi bancare , 1204 banci

Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.

Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească. O dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi privată. Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse, servicii şi facilităţi bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în economia capitalistă pentru care România era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Dupa actul nationalizarii si pana in 1990 , activitatea bancara din Romania a cunoscut o puternica prabusire . Gradulde concentrare era maxi , in sensul ca functionau 4 banci: Banca Nationala a Romaniei , care indeplinea rolul de banca de emisiune si avea atributii referitoare la operatiunile comerciale interne , Banca Agricola cu rol de finantare a activitatii din agricultura si din industriile conexe , Banca de Investitii care se ocupa de finantarea programelor de investitii ale intreprinderilor de stat, Banca Romana de Comert Exterior , care detinea monopolul operatiunilor de comert exterior ale Romaniei.

Casa de economii si consemnatiuni (CEC) , ca institutie de economisire a a efectuat operatiuni de atragere a resurselor de la populatie , practicand si forme de creditare de natura creditelor pentru locuinte si acelor de achizitionare a locuintelor.

Reforma sistemului bancar a demarat in 1990 , prin organizarea acestuia pe doua niveluri, respectiv Banca Nationala si bancile comerciale.Un pas important l-a constituit infiintarea Bancii Comerciale Romane si preluarea de catre aceasta a operatiunilor comerciale ale Bancii Nationale.

83

Prinlegile activitatii bancare , Legea nr.33/1991 si Legea 58/1998 precum si prin legile privind statutul BNR: Legea 34/1991 si legea 101/ 1998 s-a creat cadru institutional si juridic pentru dezvoltarea sistemului bancar romanesc.

O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un „vârf de lance“ în înfăptuirea tranziţiei.

Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoare restructurate se număra şi cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:

- desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;- reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;- capitalizarea băncilor;- privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;- înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;- diversificarea tipurilor de bănci;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;- extinderea reţelei teritoriale;- realizarea unui management performant, participativ şi eficient;- desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute proprii fiecărei bănci;- informatizarea bancară;- deschiderea către colaborarea cu băncile străine;- sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale construcţiei

economiei de piaţă;- perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.Intre anii 1990 si 1993 ,sistemul bancar a constituit o sursa de subventionare a

economiei nationale.Rata dobanzii a fost real negativa , ceea ce a contribuit la decapitalizarea bancilor.Calitatea poetofoliilor bancare a fost afectata de slaba peformanta a creditului , generata la randul sau de lipsa restructurarii si a privatizarii .

Dupa anul 1994, desi rata dobanzii a inceput sa fie real pozitiva, insuficienta sustinere a politicii monetare , simultan cu reformele structurale , acondus la agravarea problemelor din sistem.Mai mult existenta sistemului bancar detinut de stat a folosit la utilizarea acestuia pentru acoperirea pierderilor din economie.

Privatizarea sistemului bancar (cu exceptia CEC) a permis crearea unui sistem modern de creditare si tranzactionare , in care competitia a adus beneficii importante atat pentru banci cat si pentru clienti.

8.2. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune

În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţională a României ocupă un loc deosebit.

Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie. Banca Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu alte fonduri de către banca centrală.

Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 se stipulează: „Ea este organul de emisiune al statului şi stabileşte reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională a României refinanţează societăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. Banca Naţională a României asigură supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare“.

84

Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă centrală şi de emisiune. Astfel:

una din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea elaborează studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului bancar

ea promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de intermediere bancară,

poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituţie sau agent economic,

are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele bancare internaţionale.

Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim al capitalului social şi cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi perioada de subscriere.

Banca Naţională este singurul agent al statului desemnat să supravegheze tranzacţiile valutare efectuate de societăţile bancare.

Banca Naţională este sesizată de către Ministerul Finanţelor şi Garda Financiară despre eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societăţile bancare.

Banca Naţională, ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare. Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a Acţionarilor şi a Băncii Naţionale.

Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea şi activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea personalului bancar. În cazul încălcării grave a normelor de prudenţă bancară, Banca Naţională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere şi conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a respectivei bănci comerciale.

Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în bilanţul anual, după acoperirea altor destinaţii.

În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.

Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri de casă, prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională poate asigura servicii de compensare şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi, lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor bancare şi asupra altor socie tăţi în scopul realizării politicii monetare şi ţinând seama de situaţia specifică a pieţei.

Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de efectuare a operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.

85

Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte documente ale băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora.

În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei Statului. Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligaţiunilor şi al

altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri şi cheltuieli.

Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active externe, sub forma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte active de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în valută, bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele.

Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi bonuri de tezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiare interguvernamentale, bănci centrale şi guverne străine.

Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea operativă este exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament la propunerea primului ministru.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă de stat. Ea a avut în multe perioade şi sarcini de creditare operativă directă. În toată perioada de funcţionare, Banca Naţională a acţionat şi ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând credite în mod direct producătorilor, fie prin credite de refinanţare pentru băncile specializate în creditarea şi finanţarea economiei, fie prin garantarea unor credite sau chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este totuşi contrar preceptelor economiei de piaţă.

Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr. 101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii noastre centrale în realizarea politicii valutare:

- stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;- înfăptuieşte politica valutară;- intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;- obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;- bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;- stabileşte regimul valutar;- aplică regimul valutar;- organizează activitatea valutară pe teritoriul României;- este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;- înfăptuieşte controlul valutar al statului;- acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;- solicită şi primeşte informaţii valutare;- primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;- ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;- avizează credite în valută;- aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;- efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport cu alte

valute;- achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);- reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;- elaborează balanţa de plăţi externe;

86

- stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;- participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;- păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;- dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;- monitorizează tranzacţii valutare.Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în privinţa

creditării băncilor:- acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;- creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau recipise

de depozit, depozite constituite la B.N.R.;- stabileşte condiţiile de creditare;- stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;- stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe

baze competitive;- stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;- încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;- încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor asumate;- reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru prudenţialitatea bancară, s-a întărit

supravegherea activităţii de creditare a băncilor( mai ales dupa infiintarea Centralei incidentelor de plati (CIP) si Centralei Riscurilor Bancare( CRB). B.N.R. are competenţe exclusive în autorizarea băncilor să desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală este împuternicită să emită reglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să aplice sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice alte documente ale băncilor autorizate.

Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ, respectă şi aplică planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10% pentru participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului propriu).

8.3. Centrala Riscurilor Bancare

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintă o structură specializată în colectarea, sto-carea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei persoane declarante (instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în Registrul special) din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 RON), precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:

1. Registrul central al creditelor (RCC) conţine informaţii de risc bancar raportate de persoanele declarante şi este actualizat lunar;

2. Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lu-nar de Registrul central al creditelor;

87

3. Registrul grupurilor de debitori (RGD) conţine informaţii despre grupurile de per-soane fizice si/sau juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

4. Registrul fraudelor cu carduri (RFC) conţine informaţii despre fraudele cu carduri produse de către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a CRB sunt persoanele declarante şi Banca Naţională a României.

Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii In-terbancară.

Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele informaţii:

datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare (20.000 RON);

informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, comportamentul creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorata neutilizată la momentul raportării, suma restantă;

informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un grup de debitori: denumire grup, cod grup, componenţa grup;

informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor card, tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante se face în două moduri:

rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana declarantă i-a raportat în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine toate informaţiile disponibile la Centrala Riscurilor Bancare referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate persoanele declarante, fără a se preciza identitatea instituţiei creditoare (situaţia riscului global);

ca răspuns la interogările (cereri de consultare) on-line în cazul cărora persoanele declarante pot solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante (pe o perioadă de şapte ani).

Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile sunt furnizate necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii - debitori potenţiali, accesul persoanelor declarante este condiţionat de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.

Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din Uni-unea Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Spania.

88

8.4. Băncile comerciale in Romania

Legea bancară nr. 33/1991 arată la art. 3 că „societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite“.

Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, în general, un rol operativ. Ele nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri, convenţii, care să le asigure o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu pot obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.

Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională şi să menţină la aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la banca centrală.

Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre care: depozite la vedere şi la termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri. Una din activităţile principale ale băncilor comerciale este creditarea. La acordarea creditelor, băncile comerciale urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în vederea rambursării la scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile de creditare şi de garanţii se concretizează şi în contracte de credite.

Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri în gaj şi în păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea băncilor se referă la: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase, cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, plasamente, gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de valoare, consulting bancar, garanţii, mandatări, alte operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.

Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie provizioane pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă sunt societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.

Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi economici, dar fără să depăşească 20% din capitalul firmei. De asemenea, creditele acordate de banca comercială unui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi rezervele acestei instituţii de credit.

În perioada de tranziţie către economia de piaţă atragerea depozitelor şi desfăşurarea activităţii de creditare constituie funcţii de interes public; de aceea, băncile comerciale cad sub incidenţa regimului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).

Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia este mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice. Deci băncile reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital. Legea bancară a României din 1934 defineşte foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi de mare actua-litate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte operaţiuni în legătură cu acestea“. Sunt şi bănci care au o activitate mai limitată şi anume, de a acorda credit sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă de comerţul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.

89

Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii lor, obţinerea de profit, deci câştigul sau rentabilitatea capitalului.

În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi utilizării capitalului, cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor particulare şi celor ale statului. Privită din acest unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o asociaţie de capitaluri.

Începând din 1998, acţionează Legea bancară nr. 58/1998, care stipulează noi criterii şi condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara noastră.

Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la următoarele:- a dispărut termenul de „bancă comercială“, fiind înlocuit cu cel de „bancă“ (în multe

privinţe);- pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte instituţii decât cele bancare, cu

respectarea prevederilor acestei legi;- sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din activitatea bancară (bancă,

filială, afiliată, depozit, credit, acţionar semnificativ, ordin, capital etc.);- se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;- se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi supravegherea prudenţială bancară;- se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise băncilor;- autorizarea băncilor;- fuziunea şi divizarea băncilor;- conflictul de interese;- secretul profesional;- transferul de fonduri;- administrarea specială a băncilor.De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în privinţa activităţilor

permise băncilor: acceptarea de depozite; contractarea de credite; operaţiuni de factoring; scontarea efectelor de comerţ; forfetare; emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; plăţi şi decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:

- cambii, cecuri, certificate de depozit;- valute;- instrumente financiare derivate;- valori mobiliare;- metale preţioase şi pietre preţioase.

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;

administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare; depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare; închirierea de casete de siguranţă; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat; activităţi la bursa de valori.

90

CAPITOLUL IXCAPITOLUL IX

PRINCIPALELE OPERAŢIUNI ŞI TEHNICI BANCARE

9.1. Operaţiunile pasive ale băncilor

În principiu, operaţiunile pasive reprezintă constituirea resurselor fiecărei bănci comerciale. Alături de operaţiunile active, cele pasive constituie baza activităţilor băncilor comerciale. Pe lângă aceste două feluri de operaţiuni mai sunt:

- operaţiuni accesorii;- operaţiuni conexe.Operaţiunile accesorii sunt:- de cumpărare, vânzare, custodie şi administrare de active monetare;- de transferuri;- de operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament;- de primire de titluri în gaj sau în păstrare.Operaţiunile conexe sunt:- operaţiuni valutare;- operaţiuni cu metale preţioase sau cu obiecte confecţionate din metale preţioase;- plasamente de titluri;- gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri;- consulting bancar;- garanţii;- mandatări în contul clienţilor.

Operaţiunile pasive

Pentru înţelegerea acestor operaţiuni pornim de la idea că banca este o întreprindere ce primeşte şi plasează capital. Banca are ca activitate principală stimularea şi primirea de depozite în numerar (deci colectarea de capitaluri) şi plasarea lor în activităţi economice pe calea creditelor care pot imbraca diferitw forme cum vom vedea la capitolul urmator.Operatiunile pasive reprezinta operatiuni de atragere si constituire a resurselor , dintre care cele mai importante sunt:

1. atragerea de depozite de la persoane fizice si juridice2 imprumuturi de la clientela bancara si nebancara3 constituirea capitalului social si a fondurilor proprii

1. Depozitele bancare apar sub forma conturilor curente , a depozitelor la vedere si a celor la termen :

91

conturile curente sunt destinate operatiunilor curente de incasari si plati. Dobanda bonificata la aceste conturi este mult mai mica decat dobanda la depozitele la termen.

depozitele la vedere sunt destinate sa primeasca sume pe termen scurt , care pot fi retrase fara preaviz sau in cazul unor sume importante cu un preaviz pe care banca il solicita. Dobanda bonificata este mai mare dacat cea aferenta conturilor curente dar mai mica decat cea aferenta depozitelor la termen

depozitele la termen care urmăresc fructificarea unor economii pe un termen mai lung. Depozitele la termen sunt remunerate la un nivel mai ridicat care sa compenseze imobilizarea fondurilor depuse . Retragerea sumei inainte de scadenta se sanctioneaza de catre banci prin recalcularea dobanzii la nivelul conturilor curente. Depozitele la termen pot fi pe o perioadă de:- 1 lună;- 3 luni;- 6 luni;- 9 luni;- 12 luni;- 24 luni.

Bancile pot atrage si depozite interbancare care reflecta depozitele constituite de alte banci la banca respectiva. Acestea pot fi : la vedere ( egale cu o zi lucratoare) , la termen (pe un termen fix) si colaterale ( constitite sub forma de garantie). Banca atrage resurse disponibile de pe piata financiara si le utilizeaza in principal in acordarea de credite , plasarea in titluri ( bonuri de tezaur, certificate de trezorerie ) sau constituirea de depozite la alte banci. Constiturea resurselor presupune costuri pentru banci materializate in dobanzile platite la depozite si imprumuturi atrase.In Romania , ratele dobanzii ce sintetizeaza activitatea zilnica pe piata interbancara sunt cunoscute ca ROBID si ROBOR.ROBID ( Romania interbank bid rate) reprezinta rata dobanzii pentru depozitele atrase de banci , respectiv pretul mediu la care se cumpara fondurile de pe piata interbancara.ROBOR (Romania interbank offered rate) reprezinta rata dobanzii pentru depozitele plasate la banci , respectiv pretul mediu la care se vand fondurile pe piata interbancara.ROBID este o rata pasiva de dobanda , iar ROBOR o rata activa. Ambele se determina ca medii ale cotatiilor bancilor la ora 11a.m. in fiecare zi lucratoare si pentru maturitati diferite.

2. Imprumuturile de la clientela bancara pot fi :

Imprumuturi de la Banca Centrala Imprumuturi interbancare

Imprumuturile de la Banca Centrala cuprind imprumuturile garantate cu titluri de stat sau cu titluri acceptabile.Imprumuturi interbancare cuprind imprumuturile primite de la banci, grupate in functie de termene , astfel:

- imprumuturi de pe o zi pe alta de la banci pentru maxim o zi lucratoare- imprumuturi la termen , pe o durata mai mare decat o zi lucratoare- imprumuturi financiare primite de la banci nerezidente , avand ca beneficiari finali

agenti economici nefinanciari, rezidenti.

92

3. Capitalul social este alcatuit din totalitatea valorilor nominale a actiunilor emise de banca. Actiunile pot fi nominale sau la purtator . Pentru societatile bancare BNR stabileste si actualizeaza nivelul minim al capitalului social . Bancile comerciale pot majora nivelul capitalului social in baza hotaririi actionarilor si cu acordul BNR , utilizand urmatoarele surse:

- emiterea de actiuni- prime legate de capital ramase dupa acoperirea cheltuielilor legate de operatiunile

respective- rezerve constituite din profitul net- diferente din reevaluarea patrimoniului - obligatiuni , dividende su datorii convertibile in actiuni- rezerve constituite din difernte de curs valutar, conform normelor legale

Datoriile subordonate reprezinta imprumuturi primite in urma unor emisiuni de titluri sau imprumuturi subordonte , cu o scadenta nedeterminata sau indepartata , a caror rambursare este conditionta de anumite clauze contractuale.Datoriile subordonate sunt incluse in categoria capitalului suplimentar bancar,pana la nivelul de 50% din capitalul propriu.

9.2. Operaţiunile active ale băncilor comerciale

Sunt operaţiunile prin care banca îşi angajează resursele în vederea îndeplinirii funcţionalităţilor statutare şi a obţinerii de profit.

Operaţiunile active sunt:- de creditare a agenţilor economici;- de creditare a persoanelor fizice;- de plasament.

Creditul este operatiunea prin care o parte numita creditor, pune la dispozitia unei alte parti , numita debitor , in schimbul unui pret ( dobanda) si sub constarngerea respectarii unor conditii minimale. Conditiile privesc elemente cum sunt:

identificarea subiectilor raportului de creditare:debitorul si creditorul promisiunea de rambursare a sumei imprumutate , respectiv de stingere a obligatiei

asumate dobanda termenul de rambursare

1. Operaţiunile de creditare a agentilor economici sunt:- pentru nevoi de capital fix;- creditarea cheltuielilor de exploatare a agenţilor economici

Creditele privind cheltuielile de exploatare sunt:a.Creditarea creanţelor comerciale.Aceasta înseamnă preluarea contra monedă a creanţelor comerciale pe care

întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Este vorba de fapt de o operaţiune de scontare.

Scontarea înseamnă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei.

Va=Vn- Sîn care: Va = valoarea actuală a cambiei;

S = scontul, adică dobânzile pentru perioada de scontare până la scadenţă;

93

Vn = valoarea nominalăScontarea are următoarele trăsături:

- cedarea cambiei prin scontare care are caracter de act de vânzare-cumpărare;- scontarea cambiei este o vânzare specială (se stabilesc obligaţii pentru transfer,

trăgător);- scontarea cambiei este o operaţiune de creditare (reprezintă transferul unui

instrument de creditare şi determină plasarea resurselor unei bănci) pe un termen, pentru care se primeşte dobândă.

Deci, scontarea este operaţiunea prin care creditul comercial se transformă în credit bancar.

Pensiunea este operaţiunea bancară prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite.

Aceste operaţiuni se desfăşoară îndeosebi între bănci. Banca cumpărătoare primeşte angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar şi borderoul efectelor respective.

b.Împrumutul pe efecte comerciale în gaj

Se practică în cazul în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii. Împrumutul asigură, de regulă, doar parţial, valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Împrumuturi de gaj pe efecte publice şi acţiuni (lombard), se efectuează când există o abundenţă a titlurilor de împrumut.

c. Credite de trezorerieSunt credite pe termen scurt. Sunt legate de buna desfăşurare a ciclului de fabricaţie şi

comercializare. Aceste credite cuprind :- avansul în cont curent;- credite specializate;- de campanie;- pentru stocuri;- de prefinanţare; (ex. aceste credite pot fi acordate pentru loturi destinate exportului).2. Operaţiunile de creditare a persoanelor fizice:- creditare pentru locuinţe;- creditare pentru bunuri de folosinţă îndelungată;- creditarea cheltuielilor curente;- împrumuturi personale;- împrumuturi pe baza cărţilor de credit.

3. Operaţiunile de plasament cuprind: - achiziţionarea de efecte publice şi acţiuni. Băncile vor să deţină în general active uşor

lichidabile (bonuri de tezaur, titluri de împrumuturi de stat);- imobilizarea activelor băncii în titluri, reduce posibilitatea de creditare a economiei

naţionale.

9.3. Contractele bancare

Obiectul contractelor bancare îl constituie operaţiunile bancare. Contractele fac parte din categoria actelor juridice consensuale care se încheie pentru activitatea practică bancară.

Contractele bancare sunt contracte de consens la prevederile de adeziune.Culpa contractuală a băncilor apare:

94

- când rezilierea se face unilateral fără să se respecte legea;- când nu se verifică un efect de comerţ- când o cambie este prezentă cu întârziere la plată;- când refuză nejustificat să plătească un cec;- întârzierea cu plată a efectuării unei operaţiuni ordonate de client;- furnizarea de către bancă a unor informaţii false.Felurile contractelor bancare:- de cont de depozit cu următoarele operaţiuni:

- deschiderea contului;- blocarea ;- închiderea;- transferul;- calculul soldului;

-de virament (giro); -de cont curent; -de creditare; -de leasing; -de garantare; -de asigurare; -de plăţi (VISA etc.); -alte contracte.

9.4. Securitizarea (Titlurizarea ) creantelor bancare

Securitizarea reprezinta tehnica de transformare a unui activ nelichid intr-un titlu negociabil (Asset backed securities).Securitizarea a aparut din necesitatea asigurarii unei lichiditati crescute a bancii odata cu expansiunea creditelor ipotecare care imobilizeaza activele bancii pe perioade lungi (15-20 ani).Principiul securitizarii consta in vanzarea de active de catre o entitate ( o banca , in general)catre o structura specifica numita Special Purpose Vehicle (SPV).Acesta structura este construita in afara sistemului bancar .Totalitatea activelor preluate de la banci de aceste SPV-uri permit emiterea de titluri negociabile (actiuni).Calitatea titlurilor emise de SPV depinde de riscurile asociate , evaluate de agentiile de rating.Categoriile de active care pot face obiectul securitizarii sunt:

creditele ipotecare creditele de consum imprumuturile pe carti de credit imprumuturi acordate companiilor creante asupra clientelei credite de finantare a proiectelor de investitii

Mecanismul securitizarii95

Operatiunile de securitizare sunt dificile datorita urmatoarelor constrangeri: timpul de montaj este destul de lung ( intre doua si sase luni) , daca nu intervine o

agentie de rating volumul important al comisioanelor care influenteaza repartizarea costurilor ( up-

front fees)Securitizarea se justifica economic doar atunci cand activele bancii au mult mai multa valoare in exteriorul decat in interiorul acesteia.Securitizarea prezinta atat avantaje cat si dejavantaje atat pentru banca cat si pentru investitori, mentionate in tabelul urmator:

Banca

Active Active Titluri ABS

SPV

96

Avantaje pentru banca Avantaje pentru investitori

1. eliminarea unor active din bilant 1.accesul la noi produse financiare2. sursa de finantare alternaiva 2.randament ridicat3. discretie 3.efect de diversificare a portofoliilor4. dezvoltarea activitatii pe pietele

financiare5. separarea intre domicilierea datoriei si detinerea sa in portofoliu

Inconveniente pentru banca Dezavantaje pentru investitori

1. montajul este complex 1.montaj complex2. costuri importante 2.riscuri pentru titlurile riscante3. plasament dificil al titlurilor ce corespund

partilor de datorie cele mai riscante

Securitizarea creditelor ipotecare se realizeaza prin tehnica Collateralized Loan Obligation (CLO), aparuta in Statele Unite la sfarsitul anilor `80.Aceasta tehnica permite transformarea prin mecanismul securitizarii a activelor cu grad ridicat de risc in active tranzactionabile pentru investitori.Interesul bancilor pentru CLO este justificat de capacitatea lor de a elibera o parte din capitalul bancii afectat de creditele ipotecare.Pentru a construi un CLO , banca se adreseaza unei agentii de rating care analizeaza calitatea portofoliului propus de banca dupa urmatoarele criterii:

ansamblul creditelor supuse securitizarii corespunde unui numar minim de debitori (minim 30)

creditele corespunzatoare unui debitor nu trebuie sa depaseasca 8 % din volumul portofoliului

durata medie a creditelor din portofaliu este omogena diversificarea suficienta pe sectoare de activitate

In urma analizei agentia de rating detaliaza pentru fiecare debitor riscul de neplata si rata de recuperare a datoriei.Urmeaza apoi etapa decuparii portofoliului in functie de ratinguri care dau o masura a riscului. In activul SPV se regasesc creditele preluate de la banca , iar in pasiv titlurile de datorie emise in contrapartida lor , clasificate in functie de ratinguri.

Conditia de plasament pentru un CLO este gasirea unor cumparatori interesati de transele cele mai riscante intrucat transele de datorie de calitate (AAA pana la AA si chiar A) sunt usor plasabile. Ultima transa ( titlurile fara rating) este numita capital si ramane in gestiunea bancii , fapt ce da incredere investitorilor.

Activ Pasiv

Credite securitizate ( 100 %)Obligatiuni AA+ (70 %) Obligatiuni A- (10 %) Obligatiuni BB ( 5 % ) Titluri fara rating (15 %)

97

CAPITOLUL X CAPITOLUL X

CREDITAREA, PRODUS BANCAR PRINCIPAL

10.1 Tehnica formării dobânzii la credite. Calculul dobânzii.Factorii ce determina rata dobanzii.

Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relaţii optime între dobânzile primite şi cele plătite, având în vedere că această diferenţă va reprezenta în final câştigul băncii (profitul).

Din analiza activelor şi pasivelor se deduce că fiecare din acestea are costul sau câştigul propriu pentru bancă. Modificarea ratei dobânzii are un impact serios asupra volumului produselor de creditare de exemplu, datorită dobânzilor reduse (din punctul de vedere al băncii), produsele de economisire au început să devină baza resurselor de creditare ale băncilor comerciale.

Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele „capital“, „credit“, „risc“. Ea apare în procesul creditării. Creditul fiind actualmente cel mai important produs al băncilor comerciale din ţara noastră , determină dobânda ca fiind o partea costului său Costul creditului apare – alături de risc – ca o componentă de bază a preţului produsului bancar numit credit.

Din punctul de vedere al băncii creditoare sau debitoare contează foarte mult la calculul dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă. Uneori la dobânda practicată de bancă se adaugă o marjă în funcţie de coeficientul de risc. Marja se adaugă la dobânda de bază care se formează în funcţie de dobânzile de pe piaţa interbancară, iar câte o dată în funcţie de dobânzile practicate chiar pe piaţa monetară (ex.: piaţa hârtiilor de valoare).

Dobânzile pot fi calculate şi plătite lunar, trimestrial semestrial şi anual. Clienţii vor să ştie cât îi costă împrumutul motiv pentru care acordă o mare atenţie calculului dobânzii şi vor să fie specificat în contractul de împrumut.

Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, deci, costul fondurilor şi dobânda interbancară. De asemenea, avem în vedere, varietatea foarte mare a dobânzii (la credite, la depozite, la disponibilităţile le vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligaţiuni, pe obiecte de creditare, la certificate de depozit, la carnetele de economii etc.)

Calculul dobânzii cuprinde:1. Dobânda simplă se calculează după formula:

unde:D = masa dobânzii (dobânda),

C = capitalul împrumutat sau investit (creditul în cazul nostru):t = timpul în zile;r = rata dobânzii.

98

De aici putem determina rata dobânzii:

Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul creditelor pe termen scurt, sau în cazul depozitelor. Suma dobânzii este proporţională cu mărimea creditului, cu durata creditului şi cu rata dobânzii.

2. Dobânda compusă. Se utilizează tot mai mult de către băncile comerciale. Actualmente, ea se calculează nu numai la creditele mai mari de 12 luni, ci şi pentru unele credite pe termen scurt, pentru dobânzile la termen. În esenţă, dobânda compusă cuprinde şi capitalizarea (fructificarea) dobânzii simple.

De exemplu, băncile comerciale au interesul să atragă depozitele de la agenţii economici şi persoanele fizice, acestea tinzând să devină cea mai importantă resursă de creditare. Ca atare, începând cu anul 1994, cele mai multe dintre acestea au practicat dobânda compusă la depozitele la termen de un an. În general, creditele pentru investiţii au o rată a dobânzii, care ia în calcul capitalizarea sau actualizarea.

Dobânda compusă presupune ca la sfârşitul fiecărei perioade de timp (de exemplu, luna), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să se adauge o altă sumă (dobândă) care intră în calculul pentru luna următoare. Deci la sfârşitul perioadei, unitatea bănească devine 1+ d = f (factor de multiplicare).

Capitalul iniţial (creditul, depozitul) devine capital final (după ce este înmulţit cu factorul de multiplicare).

Deci capitalul final (c1) va fi:

în care:n = nr. de luni sau ani (perioade).

Rata dobânzii compuse se calculează:

unde:r = rata anuală a dobânzii simple;n = numărul de perioade de capitalizare dintr-un an (nr. de luni, de exemplu).Deci în cazul dobânzii compuse, diferă în mod periodic mărimea capitalului

împrumutat, adică a sumei plasate.În băncile comerciale calculul dobânzilor se face în conformitate cu o modalitate

elaborată de departamentul contabilităţii. Calculul se face lunar, în prima zi lucrătoare a lunii pentru toţi clienţii. Încasarea dobânzilor de către bănci se face lunar, cu prioritate faţă de alte datorii, din disponibilităţile existente în conturile curente ale beneficiarilor de credite.

În economia de piaţă, mărimea dobânzii poate fi privită şi ca un rezultat al negocierii între bancă şi agentul economic. Dar mult mai mulţi factori influenţează dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau creşterea ei. Printre factorii ce determină nivelul dobânzii subliniem:

1. Necesitatea ca băncile să desfăşoare o activitate rentabilă. Din acest punct de vedere, rata profitului bancar influenţează direct mărimea dobânzii rata ei. În condiţii de

99

stabilitate economică şi de echilibru între cererea şi oferta de credite, se poate afirma că rata profitului bancar influenţează hotărâtor mărimea dobânzii.

2. Inflaţia este un factor care poate avea influenţe majore asupra mărimii şi ratei dobânzii. Dacă inflaţia este galopantă, efectele asupra dobânzii sunt catastrofale. Este vorba nu numai că se stabilesc rate ale dobânzii care depăşesc orice rată a rentabilităţii, ori ritm al creşterii economice, ci de o situaţie şi mai periculoasă şi anume să existe o dobândă real negativă, ceea ce este contrar teoriei economice. Cu toate că rata dobânzii este foarte mare, ea nu poate ţine pasul cu rata inflaţiei şi asistăm la existenţa unor pierderi pentru bănci, la o reducere a capitalului lor social. A fost cazul anilor 1992 şi 1993, când ratele dobânzilor au ajuns până la 160-180%, dar rata inflaţiei se situa la peste 300%.

3. Cererea şi oferta de credit, raportul dintre ele nu pot rămâne în afara factorilor ce influenţează mărimea dobânzii. În perioada de criză economică, în primii ani de tranziţie, raportul dintre cererea şi oferta de capitaluri pentru creditare este mult în favoarea primei. Ca urmare a penuriei generale de fonduri, de resurse, rata dobânzii creşte foarte mult şi declanşează o mare cerere de credite ceea ce a determinat băncile comerciale să împrumute foarte mult de la Banca Naţională. Este vorba de utilizarea unor credite de refinanţare şi, deci, luarea în calculul dobânzii şi a celei cerute de către banca centrală. Dimpotrivă, într-o economie de piaţă consolidată, există surplus de capital şi masa dobânzii scade, întrucât există multe bănci, iar acestea nu pot să-şi plaseze capitalul altfel.

Când economiile băneşti vor putea deveni o resursă principală de creditare şi capitalul disponibil pentru creditare va exista într-un volum mare, oferta va depăşi cererea şi dobânda la credite va fi mică.

4. Lichiditatea debitorilor (solicitanţilor de credite) este un factor al mărimii dobânzii. Băncile preferă să acorde credite pe termen scurt pentru că lichiditatea este mai mare. O angajare pe o perioadă lungă, înseamnă, automat, reducerea lichidităţii şi deci dobânzi mai mari.

5. Riscul de nerambursabilitate influenţează direct proporţional mărimea dobânzii. Cu cât riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii apare ca o măsură justificată, luată de bănci, pentru a-şi recupera mai repede fondurile. Legat de acest aspect, apare şi necesitatea separării a două elemente ale dobânzii şi anume, o dobândă propriu-zisă (pură) şi o parte fixată pentru recuperarea riscului nerambursării (acoperirea creditelor sau părţii din credite imposibil de rambursat).

6. Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare, cu atât şi dobânda este mai mare. Aici trebuie să facem distincţie clară între masa dobânzii, care creşte o dată cu perioada de creditare, şi rata dobânzii care rămâne constantă.

7. Mărimea creditului. La un volum foarte mare de credite, dobânda este evident mai mare.

8. Stabilitatea economică. Instabilitatea economică înseamnă dobânzi mari pentru ca băncile să facă faţă unor situaţii conjuncturale negative.

9. Dobândă de pe piaţa financiară şi chiar de pe pieţele externe. De exemplu, dacă dobânda plătită de bănci la depozitele persoanelor fizice şi juridice este mare, dobânda la creditele acordate agenţilor economici va fi mai mare decât în cazul în care aceste bănci ar folosi fonduri proprii pentru creditare.

10.2 Tehnica determinării costului capitalului

Creditul, dobânda sunt prezente în activitatea băncilor şi agenţilor economici, ca urmare a insuficienţei autofinanţări şi deci apariţiei fenomenului economic de îndatorare.

Pentru determinarea costului capitalului împrumutat sunt luaţi în considerare mai mulţi factori, printre care

- creditele acordate;100

- costul resurselor pentru bancă ce acordă creditele;- serviciile de efectuare a plăţilor de către bănci;- depozitele şi economiile;- taxa scontului;- dobânzile practicate pe piaţa financiară;- comisioanele;- spezele reale (salariile personalului bancar, salariul custodelui gajului de mărfuri sau

comisionul acestuia, onorarii, expertize, deplasări etc.);- costul altor produse bancare.Dacă unii din aceşti factori au un rol concret şi pot fi cuantificaţi, alţii sunt de politică

economică generală. De exemplu, taxa scontului îndeplineşte proprietăţile ambelor grupe de factori. Astfel, taxa scontului se fixează precum orice rată a dobânzii, dar nivelul ei (mai ales sub forma creditului de refinanţare de la Banca Naţională) se stabileşte şi în scopul de a feri puterea de cumpărare a agenţilor economici de oscilaţii, cât şi pentru a stăvili cererile masive de credite fără justificare economică.

În general, costul capitalului concretizat în creditele acordate agenţilor economici se stabileşte în funcţie de dobânda la aceste credite, care, la rândul ei, are la bază costul resurselor şi dobânda interbancară. Costul capitalului este, deci, în primul rând, costul finanţării.

În modul cel mai simplu, costul capitalului împrumutat de către agenţii economici se calculează după următoarea relaţie;

undeCi = costul împrumutului (capitalului);Crb = costul resurselor băncii care împrumută;Cpl = costul plăţii creditului (transferul, resurselor sumelor încasate, ratelor scadente,

încasarea dobânzilor);Pb = profitul băncii.Desigur că atunci când optează pentru un credit, agentul economic are în vedere nu

numai costul împrumutului, ci totalul costurilor de capital (deci ale întregului său capital), inclusiv costurile de funcţionare şi de investiţii. Scăderea ratei dobânzii şi deci a costului capitalului este o cale de încurajare a producţiei şi investigaţiilor, şi contribuie la sporirea producţiei de bunuri şi servicii şi la creşterea vitezei de circulaţie a banilor.

10.3 Creditarea agenţilor economici

În general nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face faţă în întregime cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea normală a activităţii complexe a fiecărui agent economic (producţie, investiţii, activitate comercială etc.). La orice agent economic, apar dezechilibre, disfuncţionalităţi în cadrul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar când activul circulant din bilanţ nu poate fi acoperit integral din încasări şi din fondul de rulment. Se poate afirma că în cadrul creditelor de exploatare, creditul de trezorerie deţine primul loc. Orice agent economic deţine active circulante importante, determinate în primul rând, de activitatea de producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra clientelei. La orice agent economic, sursele de finanţare trebuie să fie suficiente pentru a face faţă nevoilor de acoperire a activului circulant.

În ţara noastră, fondul de rulment are în general un volum mai mare decât în ţările cu economie dezvoltată, ca urmare a vitezei mai mici de rotaţie a mijloacelor circulante în general şi a ciclului de fabricaţie mai lung. De aceea, având în vedere şi faptul că mijloacele

101

proprii de finanţare sunt limitate, putem afirma că la noi, necesitatea creditelor bancare este mai mare. Adăugăm la cauzele de mai sus şi stocurile mari de produse finite care nu se vând (ca urmare a nefolosirii marketingului vânzării) şi încasările restante, care au ajuns la un nivel de nesuportat. Necesarul total de fonduri şi deci şi de credite este determinat şi de modul de gestionare a agentului economic. Dacă printr-o gestionare eficientă a fondurilor se poate asigura rotaţia stocurilor, recuperarea mai rapidă a creanţelor nemobilizate, obţinerea prelungirii creditului furnizorilor, creşterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri, putem vorbi de o reducere a necesarului de credite al agenţilor economici.

Există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenţilor economici în funcţie de varietatea şi complexitatea raporturilor de creditare de gruparea operaţiunilor de credit.

În economiile de piaţă există cinci mari feluri de credite şi anume:- creditul bancar;- creditul comercial;- creditul obligatar;- creditul ipotecar;- creditul de consum.

1. Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice şi juridice pe termen scurt, mijlociu sau lung. Aceste credite se pot acorda cu sau fără înscrisuri, cu garanţii reale sau fără, pe obiecte ale creditării sau global.

2. Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface atât interesul producătorului (deci agentului economic producător) de a vinde mai repede marfa, cât şi pe cel al comerciantului care nu are fonduri să le elibereze direct la primirea mărfii.

3. Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituţii de stat şi agenţii economici în calitate de debitori, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte. Aceste raporturi se concretizează în faptul că primii emit obligaţiuni, iar creditorii sunt subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni.

4. Creditul ipotecar este destinat activităţii imobiliare şi se bazează în principiu pe proprietatea privată. El presupune o convenţie între creditor şi împrumutant care cuprinde, în esenţă, proprietatea (ca garanţie a rambursării împrumutului), condiţiile şi scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde proprietatea.

5. Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mijlociu, persoanelor individuale, pentru acoperirea valorii mărfurilor şi serviciilor procurate din comerţ sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.

Băncile comerciale din ţara noastră acordă următoarele tipuri de credite, în funcţie de scopul pentru care sunt solicitate:

- credite pe termen scurt, cu durata de rambursare de până la 2 ani;- credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1-5 ani;- credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.Creditele pe termen scurt sunt de următoarele feluri:1. Credite pentru activitatea curentă:- pentru aprovizionări în vederea realizării producţiei;- pentru efectuarea altor cheltuieli de producţie şi de întreţinere (salarii, reparaţii etc.);- reîntregirea fondurilor încorporate în produse livrate, cu lucrări executate şi servicii

prestate, aflate în curs de încasare;- efectuarea cheltuielilor privind achiziţionarea, depozitarea, prelucrarea şi desfacerea

produselor la fondul de consum sau la fondul pieţei;- cheltuieli pentru producţia anului următor (producţia neterminată);- animale şi păsări tinere şi adulte

102

- efectuarea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

- efectuarea cheltuielilor anticipate pentru revizii periodice la agenţii economici cu activitate sezonieră;

- efectuarea cheltuielilor pentru păstrarea serviciilor la terţi;- alte credite curente.2. Credite pentru stocuri sezoniere. Acestea se acordă pe baza situaţiilor de stoc

pentru materii prime, materiale şi produse finite.3. Credite pentru nevoi temporare.Credite pe termen lung şi mediu sunt de următoarele feluri:- pentru realizarea de noi capacităţi şi tehnologii;- pentru modernizarea capacităţilor şi tehnologiilor existente;- pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii, agregate, mijloace de transport;- pentru lucrări de construcţii-montaj;- pentru înfiinţarea şi modernizarea de plantaţii de vii, pomi şi arbuşti fructiferi;- pentru achiziţionarea sau trecerea la turma de bază a animalelor de producţie (taurine

şi ovine), reproducţie şi de muncă;- pentru achiziţionarea sau construirea de locuinţe şi anexe gospodăreşti;- pentru alte investiţii.În accepţiunea modernă a economiilor de piaţă occidentale, creditele bancare sunt de

următoarele tipuri:1. Creditele de funcţionare sau de trezorerie sunt credite de exploatare care

finanţează activul circulant.Ele cuprind:- facilitatea de casă;- lipsa de acoperire;- certificatele de trezorerie;- creditul sezonier;- creditul – releu.Acestea au caracter global.2. Credite adaptate la anumite active circulante (specifice), deci nu au caracter

global. Ele sunt de următoarele tipuri:a) care necesită garanţii reale:- avansul pe tipuri;- avansul pe marfă;- delegarea de creanţe (avansul pe piaţă)b) care nu necesită garanţii reale:c) finanţarea (creditarea) prin efecte de comerţ (se finanţează scont de creanţe asupra

clientelei). Deci este un credit de mobilizare a creanţelor (trate, cambii etc.)3. Credite pentru finanţarea comerţului internaţional.4. Credite pentru investiţii.- credite pe termen mediu;- credite pe termen lung.5. Credite participative (asigură finanţarea unui program de dezvoltare).

Împrumutătorul poate obţine o clauză de asociere şi participare la realizarea agentului economic.

6. Creditul locaţie.- mobiliar;- imobiliar.

103

CAPITOLUL XICAPITOLUL XI

CREDITELE BANCARE PE TERMEN SCURT.

Pentru a-şi defăşura activitatea, o societate comercială are nevoie de mijloace fixe şi mijloace circulante. Mijloacele fixe sunt finanţate din capitalul social şi/sau pasive pe termen mediu/lung. Mijloacele circulante sunt finanţate din capitalul social şi/sau pasive pe termen scurt.

Tipul facilitãţii de credit acordat trebuie corelat cu nevoile clientului, având însã în vedere scopul acordãrii creditului si capacitatea clientului de a-l rambursa.

Riscul este diferit în cazul finanţării inventarului (mijloace circulante) sau a sumelor de încasat (facturi neîncasate).

Facilităţile pe termen scurt sunt cele cu valabilitate de până la un an şi care în general au ca scop finanţarea activelor curente – mijloace circulante:

facilitarea desfăşurării activităţii zilnice (overdraft sau credite pe termen scurt); facilitarea derulării unor tranzacţii comerciale (acreditive); sprijinirea clientului în lansarea de oferte şi executarea unor proiecte (garanţii

bancare). În cel din urmă caz, Banca trebuie să aibă în vedere, în plus faţă de obişnuita analiză financiară, şi capacitatea tehnică a companiei de a termina proiectul în termenul stabilit şi în bune condiţii având în vedere complexitatea acestuia.

11.1.Tipuri de Facilităţi pe termen scurt

11.1.1. Overdraft – Descoperit de Cont

Este o înţelegere prin care Banca permite clientului să deţinã un cont separat (cont de overdraft) în lei sau în valutã cu un sold debitor pânã la un anumit nivel stabilit. Scopul principal este acela de a finanţa vârfurile lunare şi/sau sezoniere de necesităţi de lichiditate ale companiei.

În funcţie de înţelegerea dintre Banca şi client, specificate în Contractul de Credit, există Limită de Descoperit de Cont Angajată şi Limită de Descoperit de Cont Neangajată.

11.1.2. Scontare de Instrumente de Plată

104

Scontarea este o tranzacţie prin care Banca “cumpără” de la clientul ei instrumente de plată la termen, ce rezultã dintr-o tranzacţie comercialã. Cumpărarea instrumentului de plată presupune plata valorii instrumentului de plată respectiv diminuată cu valoarea dobânzii până la scadenţă şi eventualele comisioane aferente. Prin această tranzacţie se permite clientului sã încaseze mai devreme o creanţã viitoare.Banca va aplica, ca masura de diminuare a concentrarii expunerii, limite procentuale de finantare pentru fiecare emitent, in vederea diversificarii portofoliului adus in garantie. In cazurile in care exista o expunere mare pe un singur emitent, Banca trebuie să aibă în vedere şi situaţia economică a cumpărătorului. Scontarea de instrumente de plată emise între şi pentru companii aparţinând aceluiaşi grup trebuie evitată.

11.1.3. Avansuri

Sunt împrumuturi cu valoare determinată pe o perioadă de timp determinată. Banca trebuie să cunoască scopul utilizării fondurilor, data şi sursa de rambursare înainte de acordarea creditului. Această facilitate are caracter de repetabilitate în sensul că sumele trase pot fi rambursate şi se permit noi trageri în cadrul unei limite globale ca sumă şi timp.

11.1.4. Prefinanţarea Exporturilor

Scopul acestei facilităţi este de a oferi clientului nostru – exportator o finanţare pe termen scurt care sã acopere perioada producţiei (procurarea de materii prime, plata salariilor, a electricităţii, a gazului) şi până la încasarea acesteia. În general, aceast tip de finanţare este garantat cu un Acreditiv primit de Bancă în favoarea exportatorului. Colectarea fondurilor ce decurg din acest acreditiv vor fi utilizate pentru rambursarea facilităţii.

11.2.Procedura de acordare a creditelor pe termen scurt

Procedura de acordare a creditelor si conditiile in care banca acorda creditul sunt diferite pentru fiecare banca , acestea avand propriile reglementari in ceea ce priveste felul creditelor acordate si conditiile de acordare. Toate reglementarile pe care o banca le emite in materie de creditare formeaza asa-zisele Norme de Creditare , pe care banca trebuie sa le aprobe la Banca Centrala si sa le puna in aplicare cu strictete dupa aceea.Cu toate acestea exista foarte multe similitudini asupra procedurii de acordare a creditelor fapt pentru care enuntam mai jos o procedura standard de acordare a creditelor.Acordarea unui credit se concretizeaza in general intr-o documentatie sau propunere de credit, intocmita de obicei de relationship manager sau de ofiterul de credit , si aprobata ulterior de Autoritatile de Aprobare a creditelor pe care fiecare banca le stabileste odata cu reglementarile referitoare la credite.

Inainte de a proceda la intocmirea Propunerii de Credit pentru un potential client, Relationship manager sau Ofiţerul de cont al Departamentului Corporate va avea in vedere conditiile generale care trebuie indeplinite de catre respectivul client pentru a beneficia de expunere de credit, in conformitate cu Strategia de Administrare a Riscurilor Semnificative a Bancii.

Aceste conditii sunt urmatoarele:

105

Tara de rezidenta: Banca accepta clienti rezidenti si nerezidenti in limitele de creditare

impuse prin strategie. Clientii nerezidenti trebuie sa fie rezidenti intr-una din tarile al

caror risc de tara este acceptabil pentru banca;

Originea actionariatului: local, tari din UE, tari din OCDE, Israel, etc.;

Tipul de societate: De obicei este acceptata de catre banca orice tip de societate: SA,

SRL, fundatii etc, cat si tipurile similare acestora pentru clientii nerezidenti;

Aria geografica: Banca limiteaza expunerea de credit pe zone geografice, tinand cont

de comportamentul financiar al clientilor din fiecare zone si de riscul pe care il

prezinta fiecare regiune;

Tipul de proprietate: de stat, privat, sau alte tipuri;

Calitatea managementului: Reputatie buna, experienta in sectorul economic in care isi

desfasoara activitatea, transparenta activitatii economice, Capacitatea juridica de a-si

asuma obligatii;

Rezultatul consultarii in baza de date CIP, CRB sau alte entitati cu activitate similara:

Clientii analizati nu trebuie sa inregistreze restante in evidenta CRB si nu trebuie sa

inregistreze incidente in istoricul CIP. Daca totusi se inregistreaza astfel de cazuri

Banca va continua analiza solicitand clientilor explicatii rezonabile cu privire la

cazurile de neindeplinire a conditiilor si/sau colaterale cu grad de risc scazut;

Rezultatul consultarii la Arhiva Electronica a Garantiilor Reale Mobiliare: Colateralele

aduse in garantie pentru creditul acordat nu trebuie sa figureze ca fiind inregistrate in

favoarea altor banci, cu exceptia cazurilor de refinantare;

Obiectul de activitate: in afara de companille care desfasoara activitati care potrivit

legilor in vigoare sunt interzise, banca accepta orice domeniu de activitate (Leasing,

Imobiliar, Comert, Productie, Servicii, Consultanta, Constructii, IT si Telecomunicatii,

Servicii, Turism, Agricultura, etc);

Marimea companiei: Companii mari, mijlocii si mici;

Vechimea companiei: nou infiintate (cu o vechime mai mica de 6 luni) si peste 6 luni.

In legãturã cu Propunerea de Credit trebuie menţionate urmãtoarele :

Pentru ca unui client sã-i fie aprobatã o facilitate de credit, trebuie pregãtitã o Propunere de Credit ce trebuie aprobatã de Autoritatile de Aprobare a Creditelor ;

Structura Propunerii de Credit trebuie sã fie corelatã cu termenii si condiţiile stipulate în Prima Paginã şi în Formularul de Propunere de Credit aşa cum sunt prezentate mai jos ;

Indiferent de tipul facilitãţii de credit acordate, reanalizarea riscului trebuie fãcutã cel puţin o datã pe an dupã aprobarea iniţialã cu informaţii noi (atât financiare, cât şi comer-ciale).

106

O Propunere de Credit Standard este compusã dintr-o serie de documente ce trebuie sã conţinã o formã şi o prezentare uniformã pentru a face procesul analizei cât mai facil şi mai eficient. Propunerile de Credit standard ale Bãncii sunt trimise spre analizã Autoritatilor de Aprobare a Creditelor în urmãtoarele cazuri: O nouã facilitate de credit şi/sau Schimbarea unei facilitãţi existente şi/sau Re-analizarea anualã a unei facilitãţii şi/sau In scopuri administrative sau operaţionale.

Principalele caracteristici ale unei Propuneri de Credit sunt urmãtoarele:

Pentru ca o Propunere de Credit sã fie practicã şi eficientã ea trebuie sã fie scurtã, clarã si concisã;

Nu toate menţiunile din Proceduri sunt bune şi suficiente în vederea luãrii unei decizii în ceea ce priveşte acordarea unui credit. Se va pune accent pe acele aspecte care sunt impor-tante sau neclare dacã nu sunt explicate corespunzãtor. Concizia unei Propuneri este hotãrâtoare în primirea unei aprobãri cât mai repede;

Trebuie evitata repetarea aceloraşi informaţii şi descrierea unor informaţii nerelevante în procesul de luare a deciziei;

Informatiile trebuie sa fie corecte şi noi; Trebuiesc folosite abrevierile obişnuite şi un limbaj uzual.

Propunerea de Credit standard este compusã din trei pãrţi dupã cum urmeazã:

1. Prima Paginã (Anexa I): Cuprinde o descriere scurtã a scopului prezentãrii, a pãrţilor implicate, scopul prezentei cereri, limita şi expunerea existentã şi propusã, descrierea termenilor şi condiţiilor prezentei facilitãţi supuse spre analizã.

2. Formularul de Propunere de Credit (Anexa II): Prezentare scrisã ce conţine informaţiile necesare pentru o analizã corectã a riscului;

3. Analize ale Bilanţului, Contului de Profit şi Pierdere, Cash-Flowului si Ratingului;- In cazul unor tranzacţii simple cu risc scãzut sau unor propuneri intermediare unde nu au intervenit informaţii noi este suficientã Propunere de Credit într-o formã scurtã. Acestã Prop-unere de Credit Scurtã poate fi realizatã în formatul unui Memo şi poate avea Prima Paginã sau nu.- Ratingul-formularul pentru calculul factorilor calitativi si cantitativi- pregatit pentru fiecare client si calculat conform unei proceduri ce va fi redata pe parcurs.

11.3. PRIMA PAGINÃ (FRONT PAGE)

Prima Paginã conţine urmãtoarele informaţii: Numãrul Propunerii de Credit, ce va fi atribuit dintr-un registru special al bãncii, registru

folosit doar pentru Persoane Juridice. Menţionãm cã Numãrul Propunerii de Credit este atribuit o datã pe an şi este valabil un an calendaristic, indiferent de numãrul de propuneri înaintate pentru acelaşi client pe durata unui an calendaristic;

Numele Ofiţerului de Cont (Relationship manager) care se ocupã de relaţia clientului cu banca,

Locaţia unitãţii, care în cazul nostru este Romania; Numele Sucursalei, care poate fi Centrala sau numele sucursalei

107

Scadenţa Perioadei de Administrare ce se referã la validitatea relaţiei de credit cu respec-tivul client şi care nu poate fi mai mare de un an;

Natura Cererii, care poat fi o cerere Nouã, o Modificare, o Mãrire, o Diminuare sau o Ex-tindere a limitei;

Secţiunea Descrierii Clientului unde sunt cuprinse informaţii ca: nume, adresã, numãrul de înregistrare la Registrul Comerţului, statutul legal, tipul activitatii, calificativul si clasi-ficarea etc.;

Tipurile de facilitãţi, limitele de credit aferente, expunerea actualã, limita recomandatã şi schimbãrile survenite între actuala şi noua limitã;

Descrierea facilitãţilor unde urmãtoarele informaţii sunt necesare: Limita Tipul facilitãţii Scopul facilitãţii Durata facilitãţii Comisioanele şi dobânda legate de acordarea facilitãţii Scadenţa maximã a unei trageri Rambursarea Garanţiile aferente facilitãţii Alte condiţii şi documentele necesare Secţiunea cu semnãturile necesare pentru aprobare.

11.4. FORMULARUL DE PROPUNERE DE CREDIT

11.4.1. Scopul Propunerii Se specifica scopul exact al facilitatii, suma ,moneda si tipul facilitatii

11.4.2. Profilul Companiei şi Descrierea Activitãţii Structura Acţionariatului şi Structura Grupului Managementul companiei Istoricul companiei Depozite şi fabrici Produse/Servicii Clienti Furnizori Relatia cu bancile

11.4.3. Concurenţa – Analizã

Economia: evoluţie (recesiune, boom, etc.), rata inflaţiei, rata dobânzii; Industria: punctele forte şi punctele slabe ale acesteia, evoluţia pieţei în respectivul

domeniu de activitate; Cota de piaţã a companiei; Concurenţa: cine sunt concurenţii, care este cota de piaţã a acestora, existã bariere de

depãşit, avantaj tehnologic asupra competitorilor;

11.4.4. Analiza financiara

Contul Profit şi Pierderi Bilanţul

108

Cash flow Proiectie

11.4.5. Cererea de Credit

11.4.5.1 Descrierea Facilitãţii- metoda de utilizare Descrierea facilitãţii de credit în funcţie de modalitatea în care va fi utilizatã şi menţiona-

rea unor condiţii adiţionale, altele decât cele menţionate in Front Page.

11.4.5.2 Capacitate de rambursare Se analizeazã calitatea surselor de rambursare şi situaţiile alternative de rambursare; Evaluarea situaţiei dacã Banca are o situaţie de « ieşire din impas » viabila, cum ar fi cea

data de cash flow.

11.4.5.3 Garanţii Descrierea garanţiilor constituite sau în curs de constituire (ex. ponderea, gradul de

acoperire, etc.); Prezentarea rapoartelor de evaluare realizate şi, dacã este cazul , detalii despre gradul de

influenţa a schimbãrilor economice şi a evoluţiei pieţei asupra garanţiilor; Evaluarea garanţiei şi sensibilitatea in funcţie de evoluţia pieţei (capacitatea bãncii de a il

executa) conform celor descrise in procedura “Garanţii” Determinarea gradului de acoperire dintre limita facilitãţii de credit şi garanţia propusã,

prin scaderea din limita facilitãţii a valorii ponderate a garanţiilor, aşa cum se menţioneazã mai sus (utilizand procentajul menţionat in procedura “Garanţii”, care poate fi ajustat conform condiţiilor de piaţã).

11.4.5.4 Documentaţia Se detaliazã lista cu documentele necesare şi se detaliazã modificãrile survenite împreunã

cu detalii în ceea ce priveşte mãsurile ce se vor întreprinde;

11.4.6 Relaţia cu Banca

11.4.6.1 Relaţia existentã Prezentarea relaţiei de pânã acum a companiei cu Banca.

11.4.6.2 Profitabilitatea Prezintã veniturile realizate cât şi viitoare ale Bãncii rezultate din operaţiunile realizate de

cãtre împrumutat (atât legate de operaţiunile de creditare cât şi de operaţiunile curente);

11.4.7 Analiza Riscului

11.4.7.1 Riscul Macroeconomic

Există un aranjament legal sau garanţii din partea guvernului pentru proiect sau aranjează guvernul opţiuni de răscumpărare în termenii şi condiţiile specificate?

Există dificultăţi în primirea permiselor, licenţelor sau a altor autorizaţii eliberate de guvern privind respectivul proiect?

Care dintre riscurile privitoare la convertibilitatea monedei, devalorizare, controlul schimbului valutar sau schimbări în impozitare, tarife sau taxe sunt implicate?

Proiectul este acoperit printr-o ECA (Agenţie de credit pentru export), OPIC, MIGA sau o altă agenţie similară?

109

Ca alternativă, sunt implicate sau vor fi agenţii multilaterale (cum sunt World Bank, IFC, EBRD, ADB) care furnizează programe de cofinanţare?

11.4.7.2 Riscul AfaceriiSe referă la următoarele riscuri:

1. Riscul de piaţă/vânzare

Există o piaţă, fie naţională sau internaţională, care să permită absorbţia la un preţ viabil din punct de vedere economic a produselor rezultate din proiectul respectiv?

Cât de mare este segmentul de piaţă menţionat mai sus? Există un studiu de piaţă efectuat de un consultant independent? Sunt previzionate schimbări pricind reglementările guvernamentale, tarifele, impozitele

sau taxele? Care sunt competitorii pe piaţă? Trece economia respectivă printr-o perioadă de creştere sau de recesiune? Proiectul ia în considerare contracte pe termen lung referitoare la vânzări pentru toată, sau

cel puţin o cantitate minimă, din producţia respectivă, suficientă să asigure serviciul dato-riei la u preţ determinat al proiectului?

Care este producătorul sau operatorul cu cel mai mic cost în comparaţie cu compania ana-lizată? Există riscul de substituire?

Cum pot fi minimizate schimbările în cadrul legislativ?

2. Riscul de transport şi infrastructură

Cât este de funcţional transportul de materii prime şi produse finite şi în ce măsură poate fi afectat proiectul de calitatea infrastructurii?

Au fost stabilite canalele de distribuţie şi cât de sofisticate sunt metodele de transport?

3. Riscul de produs

Se referă la caracteristicile produsului definite în contract: caracteristici fizice caracteristici chimice condiţionare tratament special

4. Riscul de contrapartidă

In cazul unui vânzător – trebuie verificat: Bunăvoinţa acestuia Dacă este proprietarul bunurilor sau un agent de vânzări Dacă acesta cunoaşte produsul sau nu

În cazul unui cumpărător – trebuie verificat: Capacitatea sa de a cumpăra Solvabilitatea

110

11.4.7.3. Riscul de mediu

Se conformează proiectul reglementărilor de mediu şi cadrului legal instituit de World Bank si de UN (Standarde internaţionale)?

Proiectul are un consultant independent privind mediul care va produce un raport de ana-liză cuprinzător al impactului asupra mediului?

Sunt considerate problemele de mediu, cum ar fi poluarea sonoră, achiziţia şi schimbarea destinaţiei spaţiului respecitv (ex. defrişare) şi interesul social şi comunitar?

11.4.7.4. Riscul tehnologic / de performanţă

Este implicat un consultant tehnic în proiect şi este necesar să fie făcut un studiu tehnic de către un inginer independent?

Va include proiectul un program de instruire adecvat din partea furnizorului? În cazul unei tehnologii noi este aceasta testată? Există garanţia din partea furnizorului şi asigurarea (împotriva defecţiunilor tehnice şi al întreruperii producţiei)?

Este tehnologia aleasă potrivită pentru proiect (de ex., din punctul de vedere al nivelului de pregătire al forţei de muncă, geografic, climateric)?

Tehnologia existentă este depăşită sau este modernă şi sunt folosite exhipamente foarte sofisticate?

11.4.7.5. Riscul de execuţie

Va fi proiectul executat în timp şi în limitele bugetului? Va fi proiectul capabil să funcţioneze conform specificaţiilor şi să producă bunurile sau

serviciile la parametrii de calitate şi cantitate promişi? Include proiectul un contract cu o dată fixă pentru o construcţie de importanţă majoră? În ce măsură este răspunzător contractorul pentru neexecutarea la timp sau pentru orice

alt defect neprevăzut? Cine este responsabil pentru costurile adiţionale neprevăzute?

11.4.7.6. Riscul Garanţiilor şi al Incasãrii creanţelor

Trebuie evidenţiate, acolo unde este cazul, tipurile de garanţii de luat în considerare si consideraţii de ordin legal

Se evalueazã capacitatea de valorificare a garanţiei, fãcând distincţie între garanţii ce pot fi executate şi garanţii fãrã un suport scris adecvat (ex. depozite neacoperite de un gaj / custodia unor titluri de proprietate) ;

Se analizeazã justeţea garanţiei în raport cu facilitatea propusã ; In cazul cesiunilor de creanţã şi al debitorilor se verificã dacã sunt respectate procedurile

şi dacã datele raportate sunt corecte (ex. concentrare debitorilor, vechimea debitorilor, etc.) ;

In cazul cesiunilor de acţiuni şi obligaţiuni, Ofiţerul de Cont (relationship manager) tre-buie sã analizeze lichiditatea, volatilitatea si cotaţia acestora, şi sa analizeze dacã cesiunea trebuie sã se bazeze pe un singur tip de garanţii sau pe un portofoliu diversificat

Se analizeazã lichiditatea garanţiei, astfel încât sã acopere şi alte costuri anexe estimate le-gate de aceastã operaţiune ;

111

Pentru garanţii încrucişate se analizeazã capacitatea lor de execuţie.

11.4.7.7. Riscul de piaţă financiară

- Piaţa spot Variaţii de preţ care pot induce sau nu întârzieri în execuţie, schimbări de preţ sau

discuţii în acest sens Substituirea produselor / utilizarea acestora Distorsiuni care se pot referi la: împiedicarea livrării sau livrarea prea rapidă a

bunurilor

- Piaţa forward (volatilitatea pieţei) Care este calitatea contractului? Care este moneda în care este exprimat contrac-

tul? Există corelaţia cu piaţa spot? Distorsiuni de origine Distorsiuni geografice Război Marje – depozit la semnarea contractului (relaţia cu Banca) sau contractul poate

face referire la o urmărire zilnică a marjei care se aplică.

- Piaţa financiară – cele mai importante componente sunt: Rata de schimb Rata dobânzii

11.4.7.8. Riscul Juridic

Trebuie acordată atenţie la: Conflictele juridice Tipul cumpărătorului şi vânzătorului (public sau privat) Judecarea şi legea aplicabilă Analiza probailitãţii ca imprumutatul sã nu îşi îndeplineascã obligaţiile contractuale.

11.4.7.9. Riscul de forţă majoră

Se confruntă ţara în care se desfăşoară proiectul cu situaţii de forţă majoră cum ar fi inundaţii, cutremure, taifune sau alte fenomene naturale?

Se confruntă ţara respectivă cu războiaie, greve, acte de terorism, etc. şi care este posibilitatea ca aceste forme de manifestare să aibă loc în viitor?

Există o asigurare, dacă este posibil, împotriva evenimentelor menţionate mai sus?

11.4.8. Rating & Clasificare

112

Rating-ul clientului cat si Categoria de Clasificare sunt prezentate in aceasta sectiune. Rela-tionship manager sau Ofiterul de cont al Departamentului Corporate trebuie sa prezinte toata documentatia necesara in vederea sustinerii Propunerii de Credit, in special pentru clientii clasificati intr-o categorie inferioara celei “Standard”.Definirea fiecarei clasificari este urmatoarea:

- Standard – Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care satisfac pe deplin criteriile de creditare ale bancii. Acesti imprumutati au o probabilitate redusa de neindeplinire a obligatiilor contractuale si care au o activitate profitabila si sanatoasa. Aceasta clasificare impune existenta unei informatii complete si a unor situatii financiare eligibile, competenta manageriala, performanta financiara satisfacatoare in trecut si conditii de piata favorabile astfel incat garanteze indeplinirea prompta a obligatiilor.

- In observatie - Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care au o probabilitate mica de neindeplinire a conditiilor contractuale. Acestia au o activitate stabila si profitabile, cu posibilitati de dezvoltare ulterioara. Totusi, exista anumite slabiciuni in ceea ce priveste situatia financiara a acestuia, sursele de rambursare sunt nesigure, conditiile de piata nefavorabile sau garantia nu este adecvata.

- Substandard- Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care pot intampina dificultati

in indeplinirea obligatiilor contractuale. Activitatea acestora nu conduce pe deplin acoperirea datoriilor si perspectivele lor nu sunt promitatoare. Banca trebuie sa monitorizeze indeaproape performanta acestora, astfel incat sa poata actiona prompt in cazul in care situatia imprumutatului se deterioreaza, in vederea intaririi pozitiei de creditor a bancii si a diminuarii expunerii fata de respectivii debitori.

- Indoielnic - Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care intampina dificultati in indeplinirea obligatiilor contractuale. Toti indicatorii arata o deterioarare a performantei, cu sanse mici sau inexistente de imbunatatire.Pentru acesta clasificare, este necesara luarea unor decizii ferme in vederea prevenirii si minimalizarii pierderilor.

- Pierdere - Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care care au o probabilitate mica de indeplinire a conditiilor contractuale. Banca trebuie sa ia decizii imediate pentru recuperarea datoriilor prin executarea garantiilor.

In baza acestei clasificari, banca stabileste urmatoarele categorii de risc in vederea incadrarii debitorilor:Categoria 1: Client cu RISC SCAZUT: este acel debitor care a fost clasificat in categoria

“standard” si “in observatie”;

Categoria 2: Client cu RISC MEDIU: este acel debitor care a fost clasificat in categoria

“substandard” ;

Categoria 3: Client cu RISC RIDICAT: este acel debitor care a fost clasificat in categoria “indoielnic” si “pierdere”

11.4.9. Informaţii de la terţi

113

Verificare Centralei Incidenţelor de Plãţi (CIP) (incluzând şi Fişierul Naţional al Persoa-nelor cu Risc) şi a Centralei Riscurilor Bancare (CRB) ;

Verificarea bazelor de date ce conţin informaţii furnizate de instituţii autorizate (Ministe-rul Justiţiei – Oficiul Naţional al registrului Comerţului), Banca Naţionalã a României, AVAB, Birourile Executorilor Judecatoresti şi altele) ;

Verificare bazelor de date create de noi pe baza relaţiilor pe care le-am avut cu companii sau persoane fizice (Lista Neagrã) .

11.4.10. Concluzii Se prezintã pe scurt concluziile şi recomandãrile în ceea ce priveşte facilitatea de credit în

discuţie.

11.5 Scrisori de Garanţie

11.5.1 Caracteristicile unei garanţii

Dat fiind riscul specific pe care îl implică tranzacţiile de comerţ exterior legate de finanţări pe termen lung care sunt deseori solicitate, este esenţială obţinerea unei acoperiri corespunză-toare în scopul minimalizării unor astfel de riscuri. In funcţie de termeni si de livrare, riscurile pot apărea atât pentru importator cât şi pentru exportator.

Fiecare tip de garanţie implică trei părţi:

garantatulbeneficiarulgarantul – Banca

Garanţiile bancare sunt principalele instrumente de acoperire a riscurilor în comerţul exterior. Acestea oferă protecţie contra pierderilor care ar putea rezulta atunci când una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale. Acoperirea este de asemenea cerută dacă una dintre părţi trebuie să efectueze anumite prestări în avans, de exemplu plata unui avans, înainte de a fi obţinut prestaţia corespunzătoare în contrapartidă a partenerului său.

11.5.2 Definiţia unei garanţii bancare

O garanţie este un angajament irevocabil de a plăti o anumită sumă într-o anumită monedă într-un anumit caz. Promisiunea de a plăti este, în mod uzual necondiţionată şi trebuie ono-rată de garant la prima cerere.

A face uz de garanţie, în general înseamnă ca beneficiarul să prezinte cererea sa băncii ga-rante. Aceasta din urmă nu trebuie să insiste pe lângă beneficiar pentru ca acesta să dove-dească faptul că garantatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile. Orice obiecţii cu privire la tranzacţia de bază nu au efect asupra obligaţiei băncii garante de a plăti, întrucât garanţia reprezintă o promisiune abstractă de a plăti şi în nici un fel nu este legată de contractul de bază.

114

Băncile trebuie să solicite clienţilor lor să se asigure că termenii garanţiei sunt clari şi fără am-biguităţi astfel încât să nu apară dubii cu privire cu privire la răspunderea efectivă a băncii. In plus, textul trebuie să fie unul abstract deoarece banca nu este implicată în contractul de bază. Nu este responsabilitatea băncii de a arbitra sau de a decide dacă solicitarea în baza garanţiei este sau nu îndreptăţită.

11.5.2.1 Garanţii directe

Definiţie

In cazul unei garanţii directe, banca garantatului îşi asumă o obligaţie directă faţă de benefi-ciar.

Text

Garanţia trebuie redactată conform textului dorit sau pus la dispoziţie fie de către client fie de către beneficiar.

Restricţii de durată

Angajamentul în cadrul unei garanţii trebuie limitat în timp. .

Zile nelucrătoare bancar (sărbători)

Dacă ultima zi de valabilitate cade într-o zi nelucrătoare bancar, solicitarea plăţii poate fi efec-tuată cel târziu în precedenta zi lucrătoare.

Angajament nedefinit

Garanţiile nelimitate în timp trebuie oferite numai dacă beneficiarii refuză să accepte angaja-mente limitate în timp. Astfel de garanţii nelimitate în timp trebuie, totuşi, să includă întot -deauna următoarea clauză:

"Garanţia noastră va expira când acest document ne va fi returnat."

Cerinţe minime

Garanţia trebuie să conţină cel puţin următoarele: Obligaţia de plată Suma garanţiei înţeleasă ca sumă maximă, moneta şi suma trebuind să fie exprimate şi în

cuvinte Obligaţia de a plăti la cererea şi notificarea simultană că garantatul nu şi-a îndeplinit obli-

gaţiile Menţiunea că pretenţiile şi drepturile rezultînd din garanţie pot fi cesionate numai cu

consimţământul nostru prealabil, în scris Cererea de plată în scris trebuie trimisă prin banca beneficiarului împreună cu originalul

garanţiei.

115

Semnătura băncii

Actul garanţiei şi toate modificările trebuie semnate de persoanele autorizate în acest scop.

Legea care guvernează şi jurisdicţia

La emiterea unei garanţii trebuie să se aibă în vedere că, dacă nu se solicită altfel, garanţiile sunt supuse legilor din România şi că instanţa competentă trebuie să fie considerată cea care

se află la locul de înregistrare al băncii.

Modificare

Modificarea unei garanţii trebuie să conţină toate datele relevante şi să fie identificată ca atare şi numerotată; trebuie să conţină următorul text:„Toate celelalte condiţii ale garanţiei rămân neschimbate.

11.5.2.2. Garanţii indirecte

Definiţie :O bancă poate solicita, pentru contul clientului său, unei alte banci emiterea unei garanţii bancară, avand drept colateral contra-garanţia băncii ordonatoare respective.

In mod uzual contra-garanţia este plătibilă la prima cerere a băncii care a emis garanţia originală, declarând că beneficiarul a solicitat efectuarea plăţii în baza garanţiei sale.

Detaliile unei garanţii

Detaliile cerute pentru emiterea unei garanţii bancare sunt următoarele:01 Tipul de garanţie licitaţie

bună execuţieavans altele

02 Suma rotunjită până la suma completă în moneda locală sau valută, cu posibila exceptie a unei garanţii de avans, unde suma garantatăeste determinată de valoarea avansului

03 Termen a dată de expirare fixă trebuie stabilită întotdeauna

04 Garantat -05 Beneficiar -06 a) livrarea unui bun detalii sumare ale tranzacţiei de

bază, inclusive descriereabunurilor, data şi numărul coduluide referinţă al contractului, ordinuluisau confirmării ordinului de livrare

b) obiectul licitaţiei descrierea proiectului sau invitaţiei(numai la garanţii pentru licitaţii),

116

pentru licitaţii, incluzînd numărul, data, numărul şi data licitaţiei

07 Informaţii privind numele şi sediul băncii emitente garanţia emisă în a acreditivului, referinţa

cadrul unui acreditiv acreditivului, prezentarea unei indocumentar copii a acreditivului pentru emiterea garanţiei conform cu condiţiile acreditivului

08 Data închiderii licitaţiei ultima zi de prezentare a (numai la garanţii de licitaţie) documentelor şi a garanţiei

de licitaţie09 Condiţii speciale condiţii speciale privind garanţia

aşa cum sunt detaliate în condiţiile licitaţiei sau în contract

10 Remiterea către garantat/beneficiar/reprezentant/ terţe părţi, nume şi adresă

11.5.3. Diverse tipuri de scrisori de garanţie

11.5.3.1 Garanţie pentru licitaţie / Bid Bond

Vânzătorii sunt deseori solicitaţi să depună o garanţie când licitează pentru un contract, de re-gulă pentru o sumă reprezentând între 2% şi 5 % din preţul oferit.

Garanţia pentru licitaţie (“bid bond“) oferă organizatorului licitaţiei siguranţa că partea care liciteaza îşi va menţine condiţiile pe durata valabilităţii ofertei sale angajante şi contractul va fi semnat în cazul în care oferta este acceptată. Aceasta explică de ce valabi-

litatea garanţiei depinde de perioada în care licitaţia este angajantă.

O cerere se poate face în cadrul unei garanţii de licitaţie dacă beneficiarul face o declaraţie scrisă arătând că partea care a licitat nu a îndeplinit una din condiţiile menţionate mai sus.

Banca care a emis garanţia pentru licitaţie în mod uzual este obligată să plătească suma din garanţie la prima cerere de a proceda astfel primită din partea beneficiarului.

Garanţia pentru licitaţie este valabilă mai ales pe termen scurt. Se poate ca uneori beneficiarul să nu poată evalua toate ofertele primite în cursul perioadei fixe stabilite.

11.5.3.2 Garanţie de bună executare

Un beneficiar se poate acoperi pe sine, printr-o garanţie de bună executare sau o aşa numită “garanţie de livrare”, contra riscului ca exportatorul să nu respecte obligaţiile sale contractuale privind livrarea sau executarea de lucrări sau servicii. Importatorul va cere întotdeauna o garanţie pentru a fi acoperit contra pierderilor sau efectelor nefavorabile decurgînd din faptul că exportatorul nu a îndeplinit contractul cu respectarea tuturor condiţiilor şi specificaţiilor stabilite (de exemplu livrarea cu întârziere a mărfurilor sau întârzieri în instalarea utilajelor).

117

Valoarea garanţiei de bună executare este în mod uzual între 10% şi 20% din valoarea contractului. Dacă garanţia conţine o clauză de reducere, poate fi redusă automat, pentru fie-care livrare parţială, contra prezentării documentelor doveditoare în acest sens.O garanţie de bună executare expiră la încheierea livrării sau executării.

Garanţie de bună executare cu clauza „certificat de acceptare“

Beneficiarul deseori consideră o garanţie de bună executare drept o garanţie că contractul va fi îndeplinit în toate detaliile şi reţine garanţia o lungă perioadă. Acest lucru poate fi evitat prin includerea unei clauze menţionând că furnizorul poate evita pretenţii exprimate în cadrul garanţiei prin prezentarea unui “certificat de acceptare” semnat de cumpărător. Această clauză poate fi formulată astfel:„Banca va remite plata afară de cazul în care se prezintă un certificat de acceptare (ale cărui detalii vor fi adăugate), semnat de către cumpărător.

Garanţia de bună executare cu clauza “acreditiv documentar“

Vânzatorul poate, şi în mod uzual, face livrarea sau prestează serviciul când deţine o garanţie că şi plata va fi de asemenea efectuată, de exemplu sub forma unui acreditiv documentar des-chis în favoarea sa. In acest caz se recomandă adăugarea unei clauze în garanţia de bună exe-cutare menţionând că nu se vor emite pretenţii în cadrul garanţiei până ce nu va fi deschis acreditivul documentar şi nu va fi acceptat de către vânzător ca fiind în conformitate cu contractul.In cazul în care beneficiarul garanţiei nu va accepta o clauză de acest fel întrucît garantatul trebuie să-şi dea consimţămîntul, se poate dovedi utilă adăugarea următoarei menţiuni: „Nu pot fi emise pretenţii în baza acestei garanţii până ce nu va fi deschis un acreditiv documen-tar irevocabil pentru...(suma) şi transmis vânzătorului după cum urmează (urmează detalii cu privire la acreditiv). O copie a acreditivului documentar trebuie anexată la cererea de plată.“

11.5.3.3 Garanţie de plată a avansului

Dacă în cadrul contractului se prevede plata unui avans pentru acoperirea necesităţilor finan-ciare ale vânzătorului sau altor costuri iniţiale, în mod normal se solicită o garanţie de plată (restituire) a avansului drept siguranţă de rambursare în cazul în care nu are loc livrarea stabilită prin contract. Valoarea garanţiei este identică cu valoarea avansului, de regulă reprezentând între 10% şi 20% din preţul contractului.

Garanţiile de plată a avansului trebuie emise în mod normal înainte de primirea avansului. Pentru siguranţa că o cerere nu poate fi făcută în baza garanţiei înainte de acest moment, se include în general o clauză adiţională prin care se prevede că beneficiarul nu poate emite pre-tenţii în baza garanţiei până ce suma reprezentând avansul nu a fost creditată fără rezerve în contul exportatorului, deschis la banca emitentă.

In mod uzual, valabilitatea unei garanţii de plată a avansului expiră atunci când mărfurile au fost livrate sau lucrările executate în locul respectiv.

Garanţie de plată a avansului cu clauza “reducerea obligaţiei“

Este un lucru uzual ca astfel de garanţii să conţină o clauză de reducere a obligaţiei prin care valoarea garanţiei este redusă pro rata pe măsura livrării mărfurilor, la prezentarea copiilor

118

documentelor de transport şi expediţie la ghişeele băncii. O altă reducere poate fi prevăzută pentru cazul încheierii unor lucrări la faţa locului, dovedite prin prezentarea la bancă a unor certificate de realizare a lucrărilor respective. Este foarte important ca în textul garanţiei să se prevadă clar cum operează reducerea obligaţiilor.

Garanţie de plată a avansului cu clauza “plata de dobânzi“

O garanţie de plată a avansului poate include o clauză care să prevadă că se va plăti dobândă, în cazul în care se recurge la garanţie, pentru perioada în care avansul a fost pus la dispoziţie.

11.5.3.4 Garanţie de întreţinere

Garanţiile de întreţinere sunt de regulă solicitate în legătură cu contractele de construcţii. Sco-pul unei astfel de garanţii este de a consolida obligaţia constructorului pe perioada de întreţi -nere, după ce construcţia a fost executată.

Astfel de garanţii pot fi emise şi pentru a înlocui reţinerea unor sume de bani pentru perioada de întreţinere.

11.5.3.5 Garanţia warrant / Warranty bond

In majoritatea cazurilor nu este posibil ca importatorul să verifice imediat calitatea mărfurilor pe care le-a comandat şi primit.O garanţie warrant îi oferă siguranţa că, în cadrul unei anumite perioade de timp, o anumită compensaţie va fi primită dacă mărfurile nu corespund cu condiţiile de calitate din specificaţii iar exportatorul nu onorează obligaţiile sale de remediere a defectelor sau de executare a reparaţiilor.Bancile care emit astfel de garanţii nu se angajează la nici o discuţie între vânzător şi cumpărător, de exemplu dacă sunt sau nu pagube, urmând să plătească numai suma specificată de garanţie.

Suma acestei garanţii este de regulă de 5% până la 10% din valoarea comenzii.

Exportatorul, când negociază contractul pentru furnizarea de bunuri şi servicii care include şi eliberarea unei garanţii warrant, trebuie să se protejeze prin inserarea în textul garanţiei a menţiunii că importatorul/beneficiarul trebuie să prezinte documente suplimentare, ca de pildă opinia unui expert.

Garanţia warrant poate avea o durată 1 la 2 ani de la livrarea mărfurilor sau terminarea lucră -rilor.

Această garanţie poate fi emisă şi sub forma unei garanţii finale de plată, acoperind ultima rată a preţului de achiziţionare sau forma unei garanţii de retenţie, ceea ce înseamnă că fon-durile reţinute şi păstrate după terminarea executării sunt eliberate mai devreme decât este sti-pulat în contract, în baza unei astfel de garanţii.

11.5.3.6 Garanţii de plată

119

Printr-o garanţie de plată banca cumpărătorului se angajează să plătească vânzătorului preţul de cumpărare în cazul în care nu o face insuşi cumpărătorul. Garanţia poate stipula că în plus faţă de returnarea documentului şi cererea scrisă de plată, tre-buie prezentate şi alte documente, de exemplu o copie a facturii neplătite şi/sau a documentu-lui de transport.

O garanţie de plată poate fi utilizată pentru a garanta plata unei trate acceptată de partea care primeşte marfurile. In acest din urmă caz un aval este mult mai util.

11.5.3.7 Garanţie pentru conosament

Dacă importatorul nu poate prezenta conosamentul original când o partidă de mărfuri ajunge în portul de destinaţie, societatea de transport poate elibera mărfurile numai contra unei ga-ranţii pentru conosament.

Când mărfurile sunt eliberate fără prezentarea conosamentului original, pretenţiile faţă de so-cietatea de transport pentru eliberarea mărfurilor aşa cum se prevede în documentele repre-zentând titlu de proprietate, se pot încă menţine. Societatea de transport nu poate identifica pe primitorul legal al mărfurilor pînă nu se prezintă originalul conosamentului. Riscul de elibe-rare a mărfurilor unei persoane care nu este îndreptăţită să le primească este acoperit prin emi-terea unei garanţii pentru conosament emisă in favoarea societăţii de transport. Printr-o astfel de garanţie o bancă se angajează, pentru contul importatorului, să plătească toate costurile şi pagubele care ar putea apărea datorită eliberării mărfurilor unei părţi neautorizate fără prezentarea conosamentului original. De asemenea, banca este obligată să transmită societăţii de transport documentele menţionate de îndată ce acestea sunt disponibile.

Dat fiind riscul pe care îl implică pentru societatea de transport eliberarea mărfurilor, valoarea garanţiei pentru conosament reprezintă de regulă cel puţin 150% din valoarea (CIF) mărfuri-lor.

Dacă un exportator pierde originalul conosamentului, el poate face uz numai de un acreditiv documentar, în caz că primeşte noi conosamente emise din partea societăţii de transport. Aceasta înseamnă, din punctul de vedere al societăţii de transport, că au fost emise două seturi de conosament pentru aceeaşi partidă de marfă şi că astfel există două pretenţii pentru primi-rea mărfurilor. De aceea societatea de transport va solicita o garanţie pentru conosament la va-loarea necesară.

11.5.3.8 Garanţie în vamă

Banca emiţătoare a unei garanţii în vamă se angajează să plătească autorităţilor vamale ale unei alte ţări orice taxe sau speze care ar putea reveni în sarcina partenerului la o tranzacţie trans-frontalieră dacă acesta din urmă nu reexportă bunurile importate temporar în ţara străină (de exemplu, produse expuse la târguri internaţionale).

O garanţie în vamă poate fi solicitată pentru propriile autorităţi vamale ale clientului, de exemplu dacă un importator este scutit de plata taxelor vamale pentru importurile uzuale, fiin-du-i permis în schimb să le plătească la intervale de timp mai lungi.

11.5.3.9 Scrisoare de credit Standby

120

Legislaţia bancară din Statele Unite şi din anumite ţări prevede că unica formă posibilă de furnizare a unei garanţii bancare este scrisoarea de credit Standby, in original “Standby Letter of Credit“.

“Standby Letter of Credit“ este un instrument similar cu o garanţie prin care sunt garantate plăţi şi/sau executări, de exemplu rambursarea unui credit, livrarea unor mărfuri conform contractului sau realizarea unor lucrări/contracte.

Această scrisoare de credit Standby este menită să despăgubească beneficiarul în eventualitatea în care clientul băncii emitente nu respectă angajamentele sale decurgând din contractul de bază.

Scopul acestui tip de garanţie este de a oferi aceeaşi siguranţă ca şi o garanţie bancară. Terme-nul „standby“ implică faptul că solicitantul scrisorii de credit Standby se presupune că nu va fi în situaţia de a nu îşi respecta obligaţiile din contract şi în consecinţă nici scrisoarea de credit Standby nu va fi executată.

Anexa I PRIMA PAGINA

PROPUNERE DE CREDIT ΝR: ROM xx / 200xOFITER DE CONT UNITATEA : ROMANIAASISTENT OFITER DE CONT Nu se aplica SUCURSALA : ROMANIA

Scadenta Administrative: xx.xx.200x SCOPUL PROPUNERII :

DESCRIEREA CLIENTULUINUME : CUI : ADRESA : Rezident: COD : PERSOANA DE CONTACT:

TELEFON:FAX E- MAIL

ACTIVITATEA DE BAZA: FORMA JURIDICA:SECTORUL DE ACTIVITATE: RATING:FACILITATI LIMITE EXISTENTE SOLDUL LIMITE RECOMANDATE MODIFICARE

(3-1)(TOATE SUMELE IN EUR) (1) (2) (3) (4)

121

CREDITE PE TERMEN LUNG - - - -

DESCOPERIT DE CONT 0 0 -

AVANSURI

ANGAJAMENTE

(L/GS, L/CS)

0 0 0

TOTAL FACILITATI 0 0 0 0

(TOATE SUMELE IN EUR)# DESCRIEREA FACILITATILOR LIMITE

EXISTENTE

SOLDULLIMITE RECOMANDATE MODIFICARE

LIMITA

Tipul

Scopul:

Durata:

Costurile:

Tragere/ Utilizare:

Rambursare:

Garantii:

Alte Conditii:

Documentatie:

NOU/MODIFICARE/CRESTERE/DIMINUARE/MENTINERE

0 0 0 0

TOTAL

SEMNATURI PENTRU APROBARE NIVEL B NIVEL C NIVEL D NIVEL Ε NIVEL F NIVEL G

(SEMNATURA / DATA) (SEMNATURA / DATA) (SEMNATURA / DATA) (SEMNATURA / DATA) (SEMNATURA / DATA) (SEMNATURA / DATA)

122

ANEXA II

CLIENT UNITATEA OFITER PENTRU RELATIA CU CLIENTUL DATA: …………..

…………………….. ROMANIA ……………. NR. PROPUNERII DE CREDIT: ROM. …………….

1. SCOPUL PROPUNERII2. PROFILUL COMPANIEI SI DESCRIEREA ACTIVITATII

2.1 STRUCTURA ACTIONARIATULUI SI STRUCTURA GRUPULUI

2.2 MANAGEMENTUL COMPANIEI

2.3 ISTORICUL COMPANIEI

2.4 DEPOZITE SI FABRICI

123

2.5 PRODUSE /SERVICII

2.6 CLIENTI PRINCIPALI

TIPUL OPER-ATIUNII

PRODUSUL COMPANIA PLATA BANCA RULAJ 200X

Vanzari pe piata externa

Vanzari pe piata interna

Total

2.7 FURNIZORI PRINCIPALI

TIPUL OPERATIU-NII

PRODUS COMPANIA PLATA BANCA RULAJ 200X

Imports

Domestic Purchase

Total

2.8 RELATIA CU BANCILE- in functie de Raportul CRB

BANCA TIPUL CRED-ITULUI

LIMITA EXPUNEREA GARANTIA SCADENTA

3. COMPETITIA-ANALIZA

4. ANALIZA FINANCIARA A COMPANIEI

4.1 CONTUL PROFIT SI PIERDERI

4.2 BILANT

4.3 CASHFLOW

4.4 PROIECTII

5. CEREREA DE CREDIT

124

5.1. DESCRIEREA FACILITATII

5.2 CAPACITATE DE RAMBURSARE

5.3 GARANTII

5.4 DOCUMENTATIA

6. RELATIA CU BANCA

6.1 RELATIA EXISTENTA

6.2 PROFITABILITATEA

6.3 ISTORIC / PREVIZIUNI

III.1.3. Costuri si profitabilitate

Suma : ANUAL(%) VENITUL ACTIVITATII CURENTE:

ANUAL (%)

Scadenta : Operatiuni de FX

Dobanda : Operatiuni in ROL

Comisioane: Com. ridicari numerar

Contul curent

Dobanda

Zile

Total TOTAL

TOTAL …….%

7. ANALIZA RISCULUI

7.1 RISCUL MACROECONOMIC

7.2 RISCUL AFACERII

7.3 RISCUL MEDIULUI

7.4 RISCUL DE PERFORMANTA (EXECUTIE)

125

7.5 RISCUL GARANTIILOR SI AL INCASARII CREANTELOR

7.6 RISCUL VALUTAR

7.7 RISCUL JURIDIC (DE DOCUMENTATIE)

7.8 ALTE RISCURI IDENTIFICATE, daca sunt

7.9 RATING SI CLASIFICARE

8. INFORMATII DE LA TERTE PARTI9. CONCLUZIE

126

CAPITOLUL XIICAPITOLUL XII

Acordarea creditelor persoanelor fizice

Ca si in cazul creditelor pentru persoane juridice , bancile in conformitate cu prevederile Regulamentului nr.3/2007 elaboreaza si utilizeaza norme interne pentru creditarea persoanelor fizice. Incercam sa prezentam mai jos o procedura de acordare a creditelor pentru persoane fizice care consideram ca urmareste cele mai importante elemente ale acestei activitati.

Reguli generale de creditare

1. Prudenţa bancară2. Identificarea şi evaluarea capacităţii de plată a solicitanţilor3. Determinarea volumului creditului posibil de acordat şi a perioadei de creditare4. Influenţa proiectelor creditate asupra mediului5. Respectarea destinaţiei creditului în conformitate cu documentaţia6. Banca poate întrerupe creditarea şi să retragă împrumutul pentru acoperirea unor

pierderi cauzate de clientul în cauză

Persoane fizice autorizate – persoanele fizice sau asociaţiile familiale care desfăşoară diverse activităţi în mod independent, pe bază de autorizaţie, cât şi persoanele fizice care exercită profesii în baza unor legi speciale.

Serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată sub forma numărului de zile de întârziere de plată de la data scadenţei.

Tipuri de credite acordate

Creditul imobiliar - reprezintă acordarea de finantare persoanelor fizice pentru: achiziţionarea de apartamente, case, clădiri, spatii comerciale sau terenuri, constructia şi renovarea de imobile, in scop locativ sau comercial, precum si pentru refinantarea de credite de la alte institutii creditoare, in baza unor termeni si conditii specifice.

Creditul de nevoi personale (cu garantie imobiliara sau fara garantie imobiliara) este un credit de consum destinat persoanelor fizice in scopul acoperirii unor cheltuieli personale,sau destinat refinantarii unui credit de consum acordat de o alta institutie creditoare.

Creditul auto - este un credit de consum destinat persoanelor fizice pentru achiziţionarea de autoturisme noi, în baza unor termeni si conditii specifice

Cardul de credit – este o facilitate de credit destinata persoanelor fizice, in scopul acoperirii unor cheltuieli personale sau in scopul refinantarii unui card de credit acordat de o alta institutie creditoare.

Monede de acordare a creditelor poate fi in RON sau in alte valute convertibile (EUR,USD. CHF) , iar limita de creditare se stabileste pentru fiecare produs in parte.

Persoanele fizice autorizate pot primi următoarele tipuri de credite:I. Credite pe termen scurt:- achiziţionare de materii prime;

127

- participare la cursuri de specializare;- linii de credit.II. Credite pe termen mediu pentru:- echipamente de lucru;- tehnică medicală;- autovehicule;- inventar agricol;- imobile cu destinaţie de sediu;- animale, plantaţii.

III. Credite pe termen lung pentru:- terenuri;- imobile sedii;- construcţii;- alte destinaţii.IV. Scrisori de garanţie bancară şi avaluri.

Comisioane percepute de bancă pentru credite

1. pentru întocmirea şi analiza documentaţiei – în sumă fixă la primirea documentaţiei.

2. comision de gestiune (flat). Se calculează la valoarea creditului din contract şi se încasează o singură dată, la prima tragere din credit.

3. comisionul de neutilizare (în funcţie de numărul de zile de neutilizare).4. comisionul de modificare (pentru orice modificare consemnată prin act adiţional la

contractul de credit suplimentar, rescadenţare, reeşalonare).5. comision de rambursare anticipată.6. comisionul de renunţare (când clientul renunţă total sau parţial la linia de credit).

Se calculează asupra sumei la care se renunţă.7. comisioane pentru scrisori de garanţie:

- pentru documentaţie; - pentru garantare;

- pentru eliberare/avalizare; - pentru modificare (valoare, termen);

- pentru renunţare.

Derularea creditelor

- verificarea modului de utilizare a creditului (conform destinaţiei);- prezentarea la bancă a unor documente;- creditele restante;- verificarea garanţiei.

Documentaţia

1. Copii de pe actele de identitate.2. Cerere de credite.3. Declaraţia proprie privind angajamentele de plată.4. Fisa fiscala aferenta anului anterior5. Acordul de consultare a Centralei Riscurilor Bancare si a Biroului de Credit.

128

6. Documente ce atestă realizarea de venituri de către împrumutant (coplătitori şi garanţi).

7. Dovada existenţei surselor proprii de finanţare ale împrumutului.8. Documente din care să rezulte destinaţia creditelor.9. Documente din care să rezulte valoarea bunurilor constituite garanţie (raporturi de

evaluare, acte de proprietate, facturi fiscale).

Condiţii de creditare1. Să fie angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată sau pensionari sau

persoane care obţin venituri cu caracter de permanenţă.2. Să realizeze venituri certe şi permanente.3. Datoriile lunare totale de plată să se încadreze în limitele gradului de indatorare

stabilit de fiecare banca pentru fiecare produs4. Membrii familiei pot îndeplini calitatea de garanţi numai dacă veniturile lor nu sunt

luate în calcul la determinarea capacităţii de rambursare.5. Pentru creditele în valută, la determinarea capacităţii de rambursare, se ia în calcul o

marjă suplimentară pentru riscul valutar.6. Să nu aibă restanţe în rambursarea altor credite.7. Să contribuie cu fonduri proprii (minim 15-20%).8. Data primei scadenţe să nu depăşească 30-31 de zile de la data tragerii creditului.

Clasificarea clientilor eligibili pentru credite se face pe baza punctajului cumulat ca urmare a analizarii criteriilor de evaluare conform Fisei Scoring (document anexat ). Rezultatul Fisei Scoring determina:-gradul de indatorare maxim admis din venitul lunar net-nivelul avansului (in cazul creditului imobiliar si al creditului auto).

\

Criterii (Scoring) de evaluare a persoanelor fizice solicitante de credite

129

Solicitant Ref:__________________________

Nr.Crt Criterii de evaluare Punctaj

1 Varsta

-21-35 ani 3

-36-50 ani 2

-51-72 ani 1

2 Starea civila

-Casatorit 3

-Celibatar 2

-Divortat (cu copii in intretinere) 1

3 Studii-diploma de licenta 3-diploma de bacalaureat 2-scoala de meserii / studii medii 1

4 Resedinta

-vila proprietate personala 3-apartament proprietate personala 2-vila / apartament proprietatea parintilor / rudelor 1-apartament / vila inchiriata 0

5

Locul de munca (in cazul salariatilor) / Domeniul de activitate (pentru liber profesionisti si altii)

-salariat al unei entitati client Marfin Group, institutii financiare, IT, pharma, multinationale, oameni de afaceri (asociat), cabinete individuale, liber profesionisti

3

-companii private romane, companii de stat, institutii publice, ministere, armata, politie

2

-pensionari 1

6Vechime / continuitate in munca

-peste 7 ani 3-peste 3 ani si pana la 7 ani 2-intre 1 si 3 ani 1

7 Proprietati-2 sau mai multe imobile (apartament, vila, teren) 3-1 imobil (casa, apartament, teren) 2-niciuna 1

8Numarul membrilor familiei

- <=2 persoane 3- 3-4 persoane 2- >4 persoane 1

9Venit net disponibil / membru familie

- >EUR 600 / persoana 3- EUR 599 - 400 / persoana 2- EUR 399 - 200 / persoana 1- < EUR 200 / persoana 0

10 Referinte bancare- Conturi / credite / carduri / depozite la Marfin Bank 3- Conturi / credite / carduri / depozite la alte banci 2

11 Garantii

- Ipoteca asupra unui imobil proprietatea sa / Depozit colateral / Scrisoare de garantie

3

- Ipoteca asupra unui imobil proprietatea unei terte persoane fizice

2

12Istoric rambursare credite (CRB / BIROUL DE CREDIT)

-fara intarzieri la rambursarea creditelor existente / anterioare

1

-intarzieri in ultimele 12 luni intre 1-15 zile, dar nu mai mult de 3

0

-intarzieri in ultimele 12 luni intre 16-30 zile, dar nu mai -1

130

mult de 3-intarzieri in ultimele 12 luni intre 31-60 zile, dar nu mai mult de 3

-2

-intarzieri in ultimele 12 luni intre 61-90 zile, dar nu mai mult de 3

-3

-intarzieri in ultimele 12 luni de peste 91 zile, dar nu mai mult de 2

-4

Total 23

Clasa de risc a solicitantului de credit

Numar total de puncteRezultat. Grad de indatorare acceptat. Avansul solicitat (numai in cazul creditului imobiliar si al creditului auto)

Clasa 0 - Risc Scazut de nerambursare

=>22

Cererea este acceptata. Gradul de indatorare se calculeaza conform Anexei 2 la Procedură de lucru-Credite persoane fizice. Avansul solicitat este de 25%, dar numai corelat cu valoarea garantiilor.

Clasa 1- Risc Mediu - Scazut de nerambursare

18 - 21


Clasa 2 - Risc Mediu de nerambursare

14 - 17


Clasa 3 - Risc Mediu-Ridicat de nerambursare

11 - 13


Clasa 4 - Risc Ridicat de nerambursare

<=10Cererea este RESPINSA. Gradul de indatorare nu se mai calculeaza.

131

CAPITOLUL XIIICAPITOLUL XIII

CREDITAREA BANCARĂPE TERMEN LUNG ŞI MEDIU

13.1 Conţinutul creditului bancar pe termen lung şi mediu

Facilităţile pe termen Mediu se referă la Credite cu durata între 1 şi 5 ani şi care pot fi atât facilitãţi bilantiere, cât in afara bilantului.

Facilităţile pe termen Lung se referă la Credite cu durata mai mare 5 ani şi care pot fi atât facilitãţi bilantiere, cât in afara bilantului.

Scopurile acestor tipuri de finanţare au in vedere in principal: Credite Imobiliare Finanţare de proiect; Finanţare de achiziţii; Credite Sindicalizate; Club Deals.

Caracteristicile majore ale facilitaţilor pe termen Mediu şi Lung cuprind: Sunt angajate sau neangajate; Au duratã determinatã; Au grafic de rambursare fix; Au scop bine definit; Pot avea perioada de graţie in ceea ce priveste rambursarea capitalului; Au de obicei mai multe acorduri formale negative si pozitive decat facilitatile pe Termen

Scurt.

Aceste credite au la bază, criteriul duratei. Din punct de vedere al obiectului creditării, ele sunt credite pentru investiţii şi pentru cunoaşterea lor trebuie să pornim de la activul imobilizat al bilanţului agentului economic ce solicită creditul. Aici sunt cuprinse maşini, instalaţii, fabrici, depozite, birouri, magazine, titluri de participare industrială sau comercială.

Scopul agentului economic de a contracta credite este punerea în funcţiune a activelor imobilizate.

Creditele pe termen lung şi mediu finanţează deci partea superioară a bilanţului, adică imobilizările, instrumentele de muncă. De aceea, între bancă şi agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen lung.

132

Creditele pentru investiţii presupun studiul autofinanţării. Pentru cunoaşterea gradului de autofinanţare, banca analizează cifra de afaceri a agentului economic, costurile, profiturile, toate în evoluţia lor viitoare.

Este de asemenea necesară cunoaşterea elementelor de autofinanţare şi anume:- amortizarea;- rezervele;- provizioanele;- profitul net după impozitare.Dividendele nu sunt cuprinse în autofinanţare pentru că reprezintă fonduri scoase din

întreprindere. Dar pot fi luate în consideraţie de către bancă pentru a determina competitivitatea întreprinderii (capacitatea ei de concurenţă).1

Creditele pe termen lung contribuie la consolidarea capitalurilor permanente ale agenţilor economici.

Dacă împrumuturile pe termen scurt sunt legate îndeosebi de fondul de rulment, creditul pe termen lung se corelează în primul rând cu autofinanţarea.

Faţă de creditul pe termen mediu, creditul pe termen lung se deosebeşte în esenţă prin durată (peste 5 ani, faţă de 1-5 ani) şi prin dispariţia fenomenului conjunctural, prezent uneori în primul caz. Banca are interesul să acorde creditul pe termen lung pe o perioadă mai scurtă, mai ales în situaţia de inflaţie.

Obiectul creditului pe termen lung constă în finanţarea imobilizărilor a căror durată de amortizare depăşeşte 5 ani. Este vorba deci de finanţarea unor proiecte ce privesc achiziţionarea sau construirea de mijloace fixe, capacităţi, instalaţii, uzine, mijloace de transport etc. Asemenea credite pot fi acordate şi pentru consolidări, modernizări, reutilări ale unor capacităţi deja existente.

Resursele de creditare pe termen lung şi mediu sunt aceleaşi ca în cazul creditelor pe termen scurt.

Desigur că şi aici piaţa de capital are rolul hotărâtor şi în atragerea resurselor, banca are în vedere în primul rând, depozitele la termen ale agenţilor economici şi persoanelor fizice, resursele atrase pe termen de pe piata monetara, sporirea resurselor proprii.

13.2 Aprobarea şi acordarea creditelor pe termen lung şi mediu

Creditele pe termen lung şi mediu se acordă tot în scopul completării fondurilor proprii pentru investiţii (de data aceasta).

Unele dintre creditele pe termen mediu se acordă totuşi şi pentru producţie. De exemplu pentru înfiinţarea unor culturi perene.

Şi în cazul de faţă, creditarea se face diferenţiat, în funcţie de strategia băncii, bonitarea clientului, perioada de rambursare, factorii de risc.

În mod obişnuit, acordarea creditelor pe termen lung şi mediu are în vedere limita de 60% din necesarul total de investiţii, diferenţa de 40% fiind acoperită din fonduri proprii. Ponderea creditelor poate merge însă până la 80-90% dar cu aprobarea comitetelor de credite sau chiar a consiliilor de administraţie ale băncilor. De regulă aceste credite sunt de competenţa de aprobare a centralei băncii.

Participarea cu fonduri proprii are în vedere:- depozitele în lei şi valută neangajate, constituite pentru investiţii (fond de dezvoltare);- valoarea construcţiilor, utilajelor, materialelor proprii incluse în costul total al

investiţiilor determinate pe baza documentelor cu care au fost achitate (facturi, acte de vânzare-cumpărare etc.);

- sumele din valorificarea unor mijloace fixe;

1 Jacques Masson, Creditele bancare pentru întreprinderi, RAO-IPC-1994, pag.165.

133

- valoarea lucrărilor ce vor fi executate cu forţele proprii ale agentului economic;- valoarea neutilizată a amortizării.Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după efectuarea analizei

îndeplinirii condiţiilor de creditare. Se au în vedere în primul rând, bonitaea agentului economic, cât şi garanţiile asiguratorii. Pentru aprobare, documentatia de credit intocmita similar creditelor pe termen scurt ( la care se adauga Studiul d fezabilitate) se perezinta autoritatii de aprobare a creditelor. Ele se întrunesc săptămânal.

Creditele aprobate unui singur agent economic nu pot depăşi 20% din capitalul social plus rezervele băncii. După aprobare se trece la întocmirea şi semnarea contractului de credite.

Acordarea, deci plata efectivă a creditelor, se face numai după semnarea contractului de credite.

Mai este necesar şi un grafic de acordare şi rambursare a împrumutului. Plata creditului se face – în cazul creditelor pe termen lung şi mediu – în mod eşalonat. Mai rar eliberarea fondurilor se poate face şi o singură dată. Plăţile trebuie să se încadreze în limita de creditare. Se pot face şi suplimentări sau reduceri ale limitei lunare. Plata creditelor se face prin contul de împrumut „credite pentru investiţii“. Plăţile se fac – cu mici excepţii – prin virament pe măsura efectuării cheltuielilor, prin dispoziţie de plată, dispoziţie de încasare, acreditive, scrisoare de garanţie în favoarea furnizorilor.

În cursul realizării proiectului de investiţie, compartimentul de finanţare-creditare al băncii supervizează şi controlează ca plăţile din credite să se facă în concordanţă cu stadiul execuţiei.

13.3 Documentaţia de credite

Se poate afirma că în cazul creditelor pe termen lung şi mediu, documentaţia este mai riguros întocmită, întrucât angajează banca şi agentul economic pe o perioadă mai lungă şi deci pot interveni mai multe perturbări ale procesului micro şi macro economic. Documentaţia de creditare este compusă din:

1. Cerere de credite;2. Ultimul bilanţ contabil;3. Balanţa de verificare pe luna precedentă;4. Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;5. Situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor la alte bănci sau alţi creditori şi debitori;6. Hotărârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanţilor societăţii pentru contractarea

de credite;7. Copie după statutul societăţii şi certificatul de înmatriculare în Registrul Comerţului;8. Devizul general pe lucrări şi devizele pe obiecte;9. Autorizaţia de construcţii cu avizul Ministerului Mediului;10. Studiul de fezabilitate (care să cuprindă o analiză completă a investiţiei);11. Fişa de date (completată de bancă), pentru cunoaşterea în timp a activităţii şi

rezultatelor agentului economic;12. Contractul de credite.Analiza documentaţiei de credite este de maximă importanţă pentru bancă, pentru că pe

baza ei se evaluează şi se acordă credite. Se analizează în primul rând, îndeplinirea condiţiilor de creditare.

Această analiză cuprinde:1. Analiza formală. Aceasta cuprinde verificarea documentelor, avizelor, aprobărilor,

cât şi corelaţia dintre principalii indicatori. Tot în această etapă a analizei formale este cuprinsă şi discuţia pe care ofiţerul de credite al băncii o are cu reprezentantul agentului economic şi în care urmăreşte cu deosebire, existenţa factorilor de risc. Analiza formală mai 134

presupune şi o vizită de documentare la sediul agentului economic, dacă acesta este un client nou al băncii.

2. Analiza tehnică a proiectului de investiţii se face pe baza întregii documentaţii. Se urmăreşte:

- dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimă de la care o investiţie devine fezabilă;

- soluţiile constructive adoptate de proiectant şi oportunitatea lor;- costul antecalculat (estimativ) al proiectului; acesta trebuie să cuprindă toate

cheltuielile, inclusiv capitalul circulant pentru prima dotare;- dacă există condiţii de începere şi realizare a lucrărilor (inclusiv surse şi posibilităţi

de asigurare a materialelor şi utilajelor);- existenţa fondurilor proprii cu care agentul economic participă la investiţie;- asigurarea punerii în funcţiune la termen;- dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor proiectaţi;- dacă există pieţe de desfacere a producţiei realizate (se precizează şi modalităţi de

desfacere, preţuri, date despre concurenţă);- garanţiile să corespundă volumului creditelor şi dobânzilor aferente.3. Analiza financiarăAre rolul hotărâtor în stabilirea capacităţii de rambursare a creditelor acordate unui

agent economic.Această analiză cuprinde principalele laturi şi indicatori ai activităţii financiare a

agentului economic ce solicită împrumutul.Banca va urmări la analiza proiectelor de investiţii creditate:- veniturile totale anuale pe toată perioada de funcţionare a proiectului în preţuri

constante;- cheltuielile totale anuale (de producţie, investiţii şi exploatare) pe toată durata de

funcţionare a proiectului în preţuri constante;- fluxul de numerar (cash-flow) adică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile totale pe

perioada de funcţionare a proiectului şi dobânzile aferente; se determină pe total proiect, cât şi pentru stabilirea ratei interne de rentabilitate şi a ratei economice de rentabilitate;

- rata internă de rentabilitate să fie mai mare decât dobânda reală ce trebuie rambursată băncii;

- influenţa unor factori de risc (calculul de senzitivitate) asupra veniturilor şi cheltuielilor (creşterea preţurilor, modificarea cursului valutar, prelungirea duratei de execuţie a obiectivului creditat); dacă riscul devine mai mare, creditarea se respinge;

4. Analiza economică a obiectivuluiAre în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul economiei naţionale. La

analiza economică, banca urmăreşte:- să se aibă în vedere alte avantaje şi profituri ale obiectivului în afară de cele financiare

(îmbunătăţirea activităţii turistice, sociale, educative, combaterea poluării mediului), crearea de noi locuri de muncă;

- preţurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaţionale;- încadrarea corectă a elementelor de venituri şi costuri;- rata economică de rentabilitate a proiectului de investiţie să fie cel puţin la nivelul

rentabilităţii medii pe economie;- cursul intern de revenire al obiectivului creditat (testul Bruno) să fie mai mic decât

cursul de schimb oficial.

135

Unii solicitanţi de credite nu au încheiat încă bilanţ, fiind la începutul activităţii lor. În acest caz, analiza economică şi financiară se face pe baza activelor şi pasivelor existente, sau a celor estimate prin bugetul de venituri şi cheltuieli.

13.4 Evaluarea creditelor

Evaluarea împrumuturilor solicitate de agenţii economici are în vedere posibilităţile de rambursare şi garanţiile depuse de client şi acceptate de bancă. De asemenea, se ţine seama de procentele maxime de creditare fixate de fiecare bancă comercială. Pentru analiza financiară a obiectivelor de investiţii creditate, banca ţine seama îndeosebi de nivelul următorilor indicatori:

1. Indicatori de ansamblu.- Lichiditatea reprezintă capacitatea agentului economic de a satisface obligaţiile de

plată pe termen scurt cu elementele circulante din activul bilanţului. Ea se exprimă în două feluri şi anume:

În primul caz, coeficientul trebuie să fie de cel puţin 1,5 la 1 pentru a fi admis dosarul de credite. În al doilea caz raportul optim este de 1 la 1.

Solvabilitatea este capacitatea agentului economic de a-şi achita toate datoriile prin valorificarea activelor sale:

Este necesar să se ia în consideraţie posibilitatea reală (concretă) de a lichida activele într-un termen dat. Raportul optim este de 1,5 la 1.

Rentabilitatea

2. Indicatorii pentru analiza proiectelora. Fluxul de numerarVz – Chz = Profit brutProfit brut + amortizarea = total resurseFn = Total resurse – (fond de rezervă + rambursări credite pentru investiţii + dobânda la

credite pentru investiţii + cheltuielile cu înlocuirea unor utilaje pe timpul duratei de funcţionare)

b. Costul de oportunitate al capitalului sau rata de profit ce se poate obţine reprezintă raportul dintre veniturile şi costurile actualizate:

136

Valoarea actualizată se determină aplicând la veniturile şi cheltuielile fiecărui, an coeficienţi de actualizare (rate de actualizare).

c. Rata de actualizare reprezintă un proces de ajustare a veniturilor şi cheltuielilor, astfel încât să se poată realiza comparabilitatea lor în timp.

Pentru a fi aprobat creditul, rata de actualizare trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii active curente, rata inflaţiei (ca medie anuală) şi rata rentabilităţii medii pe ramură. Rata de actualizare depinde de rata medie a dobânzii pe piaţa financiară şi de modificarea cursului valutar.

d. Valoarea netă actualizată (V.N.A.) este actualizarea fluxului de numerar pe durata de funcţionare a obiectivului. Se determină aplicând coeficienţi de actualizare la fluxul de numerar.

Pentru ca un proiect să fie admis la creditare, V.N.A. trebuie să fie pozitivă, pentru că numai aşa creditul şi dobânzile pot fi restituite.

e. Rata internă de rentabilitate (R.I.R.) trebuie să reprezinte, să demonstreze capacitatea proiectului de a obţine profit. Această rata trebuie să acopere nu numai ratele scadente şi dobânzile aferente, ci şi influenţa unor factori de risc, a deprecierii monedei naţionale. De asemenea, R.I.R. trebuie să asigure şi un grad de rentabilitate pentru agentul economic, deci acestuia să-i rămână şi un profit, care să se situeze la nivelul mediu al ramurii sau sectorului.

R.I.R. =

Rata de actualizare + Diferenţa dintre

cele două rate (maximă; minimă)

de actualizare

x

Valoarea netă actualizată cu rata de actualizare minimă

Suma valorilor nete actualizate cu rata minimă şi

maximă

Ra = rata de actualizare (maximă, minimă)VNA = Fn x coeficienţii de actualizare aferent Ra(maximă, minimă)Factorii de risc ai RIR sunt:- sporirea preţurilor la materii prime;- nerealizarea producţiei;- deprecierea cursului valutar;- prelungirea termenului de dare în funcţiune a obiectivului.Influenţa factorilor de risc nu trebuie să conducă la nerealizarea obiectivului, pentru că

aceasta ar însemna ca agentul economic să nu fie admis la creditare.

f. Gradul de acoperire a serviciului datoriei:

Profit net + amortizare + dobândă la disponibilităţi

137

Gad = Rata scadentă la credite + dobânzile aferente

Raportul minim admis pentru aprobarea creditului este de 1,3 la 1.Se iau în calcul, atât creditele pe termen lung şi mediu, cât şi cele pe termen scurt.g. Indicatorul de acoperire a dobânzilor ponderat cu cheltuielile aferente

împrumuturilor.

Pîdi + ChîAd =

D + Ch îPîdi = profitul înainte de dobânzi şi impozite;Chî = cheltuieli generate de împrumuturi;D = dobânzi.Pentru ca un împrumut să fie acceptat de bancă raportul de mai sus trebuie să fie de

peste 3 la 1.h. Rata economică de rentabilitate arată eficienţa economică a obiectivului la nivelul

economiei naţionale. Sunt înlăturate influenţele de preţuri (ca urmare a subvenţiilor şi impozitelor) datorită principiilor de politică economică generală. După eliminarea distorsiunilor, se cere condiţia din partea băncii ca eficienţa economică a proiectului să se situeze cel puţin la nivelul rentabilităţii medii pe economia naţională.

Rata economică de rentabilitate (RER) se determină având la bază aceiaşi parametri ca şi cazul ratei interne de rentabilitate (RIR). Diferenţa constă în aceea că veniturile, cheltuielile şi profitul sunt influenţate şi calculate în funcţie de factorii de risc la nivelul economiei naţionale.

i. Cursul intern de revenire al obiectivului (testul Bruno) se determină numai în cazul investiţiilor cu activitate de import-export. El arată efortul naţional pentru obţinerea unei unităţi de valută sau economisirea ei în cazul că s-a renunţat la unele importuri. Acest indicator se determină după formula:

Cir = Costuri totale (investiţii + producţie) actualizate (în lei)Pentru admiterea proiectului la creditare, cursul intern de revenire trebuie să fie sub

cursul de schimb oficial.

13.5 Studiul de fezabilitate, document de bază al aprobării creditelor

Studiul de fezabilitate joacă de fapt, rolul de cadrul general al proiectului de investiţii (sau al obiectului). El prezintă următoarea structură de bază, pe capitole:

I. INTRODUCERE

Investitorul, descrierea pe scurt a proiectului propus, scopul investiţiei, costul total estimat în lei şi în valută, surse de finanţare: proprii, subvenţii, împrumuturi şi volumul acestora.

II. CARACTERIZAREA AGENTULUI ECONOMIC

138

A. Descrierea. data înfiinţării, înregistrării b. statul juridic (societate agricolă, comercială, asociaţie, individuali etc.)c. structura personalului de conducere, vechimea şi experienţa acestuiad. numărul de angajaţi-structura şi calificareae. scurtă descriere a procesului de producţie, capacităţi de producţie, folosirea lor etc.f. produse principale şi modul de valorificare: import-exportg. date privind exportulh. surse de materii prime, energie, combustibil etc. i. relaţii cu alţi agenţi economici din ţară şi străinătate

B. Informaţii financiarea. analiza activităţii financiare curente (pe baza situaţiilor financiare)

b. stabilitatea situaţiei financiare, evaluată în conformitate cu indicatorii cheie cum ar fi: lichiditate, solvabilitate, rentabilitate, profit etc.

III. PIEŢEA. Pieţe posibile pentru valorificarea produselor din proiect (volumul pieţei în prezent şi

viitor)B. Informaţii despre concurenţă-avantaje competitive privind: aprovizionarea,

producţia, desfacerea, calitatea etc.) C. Preţuri-date privind actualul preţ intern şi estimări în viitor, estimări privind preţul de

export, cu referire la preţul mondial şi preţul specific pieţeiD. Comercializarea produselor la intern-magazine proprii, unităţi comerciale, piaţa etc.

şi la export Schimbările prevăzute pentru comercializarea noilor produse din proiectul propus.

IV. COSTURI DE PLAN DE FINANŢAREA. Costurile proiectului

a. rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc.b. date de bază şi calculaţii privind estimarea costului (date de la furnizori, estimări

ele investitorului, constructorului etc.)c. necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare)d. calculul pentru diverse şi neprevăzute (preţuri fizice la diverse şi neprevăzute)

B. Plan de finanţarea. plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe feluri şi plăţi)b. programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectuluic. condiţiile şi volumul participării investitorilor (contribuţia acestora) la finanţarea

costului proiectuluid. termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare

V. ANALIZA FINANCIARĂ ŞI ECONOMICĂa. estimări de venituri, costuri de investiţii şi de producţie pe toată durata proiectului,

înainte şi după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu” proiect)b. rata internă (financiară) de rentabilitate (RIR sau RRF) calculată pe baza costului

financiar şi beneficiului (profitului) obţinut, înainte şi după aplicarea proiectuluic. analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot apărea (depăşirea duratei

de realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor, depăşirea costurilor etc.)

139

d. rata de rentabilitate economică (RER), analiza cost-beneficiu şi analiza senzitivităţii, în funcţie de factorii de risc ce pot să apară (depăşirea duratei de execuţie, depăşirea cheltuielilor, nerealizarea veniturilor etc.)

e. riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în derularea proiectului propus şi măsurile care se iau pentru eliminarea sau minimalizarea impactului potenţial al acestora

VI. CONCLUZIILE STUDIULUI DE FEZABILITATEÎN FUNCŢIE DE SPECIFICUL ACTIVITĂŢII,CU FUNDAMENTAREA ŞI JUSTIFICAREA VARIANTEI PROPUSE

NotăAgenţii economici care întocmesc studii de fezabilitate le vor adapta la specificul

activităţii lor, completându-le şi cu alte elemente relevante. Din prezentarea structurii studiului de fezabilitate rezultă cea mai completă bază de date pentru banca comercială în vederea aprobării şi acordării creditului.

Stadiul de fezabilitate dă siguranţă realizării investiţiei, a eficienţei acesteia şi deci a rambursării creditelor acordate de bancă.

13.6 Rambursarea creditelor pe termen lung şi mediu

Ca şi în cazul creditelor pe termen scurt, rambursarea se face pe baza unui grafic de eşalonare a ratelor scadente şi a dobânzilor aferente. Termenele pot fi negociate şi obligatoriu se ţine seama şi de posibilităţile agentului economic. Se iau în consideraţie şi profiturile realizate de obiectivul de investiţii dat în funcţiune, întrucât, practic din acest profit trebuie rambursat creditul, în primul rând. Operaţiunile de recuperare a ratelor şi de contabilitate sunt asemănătoare situaţiei de la creditele pe termen scurt.

Evident că diferă conturile şi termenele scadente. In cazul creditelor pe termen scurt, lung şi mediu nu se are în vedere recuperarea din disponibilităţile ce reprezintă participarea cu fonduri proprii a agentului economic la realizarea obiectivului de investiţii. Si în cazul creditelor pe termen lung şi mijlociu pot avea loc modificări la eşalonare. Pentru creditele restante se plăteşte dobânda majorată. Si în cazul acestor credite pot fi folosite proceduri de executare silita sau faliment.

140

141

CAPITOLUL XIVCAPITOLUL XIV

CLASIFICAREA CREDITELOR SI PLASAMENTELOR, CONSTITUIREA, REGULARIZAREA SI UTILIZAREA PROVIZIOANELOR SPECIFICE DE RISC DE CREDIT

14.1 Determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit

Pentru stabilirea bazei de calcul necesară pentru determinarea provizioanelor, conform Regulamentului BNR 3/2009, privind clasificarea creditelor si plasamentelor, constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, modificat si completat de Regulamentul BNR 7/2009 si Regulamentul BNR 13/2009 precum si conform Regulamentului BNR 18/2009 modificat si completat de Regulamentul BNR 1/2010 (numite in cele ce urmeaza „Normele BNR”) următoarele elemente evidenţiate în activul bilanţier trebuie luate în considerare:- credite acordate instituţiilor de credit şi/sau clientelei din afara sectorului instituţiilor de

credit precum şi dobânda aferentă, aşa cum sunt definite de Normele BNR (nu vor fi luate în considerare creditele acordate băncilor centrale);

- plasamente constituite la instituţiile de credit precum şi dobânda aferentă, aşa cum sunt definite de Normele BNR.

Elementele de activ bilanţier menţionate mai sus sunt corectate cu eventualele provizioane deja constituite rezultand astfel Expunerea brută (neajustată).

Expunerea netă (ajustată) se calculează prin deducerea din expunerea brută a valorii colateralelor, ajustată în conformitate cu prevederile normelor BNR.

Exemplu: pentru un credit de USD 500.000 având drept colateral o scrisoare de garanţie bancară de USD 550.000 emisă de o bancă domiciliată într-o ţară de categorie A – din Uniunea Europeană (coeficientul maxim pentru deducere din expunerea Bancii faţă de entitatea de risc este 80%) – expunerea netă este USD 60.000.

Provizioanele specifice de risc de credit se calculează pe baza:- Expunerii ajustate pentru toate categoriile de credite numai în cazul în care nu s-au

iniţiat proceduri judiciare şi toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;

- Expunerii ajustate pentru creditele clasificate in”Pierdere” in cazul in care au fost initiate proceduri judiciare si/sau serviciul datoriei este mai mare de 90 zile, calculata prin deducerea din expunerea bruta a valorii juste a garantiei aferente principalului ajustata prin aplicarea coeficienţilor stabiliţi in functie de tipul garantiei respective.

142

14.2 Clasificarea creditelor si plasamentelor

Conform Normelor BNR, creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:- standard;- în observaţie;- substandard;- îndoielnic;- pierdere. Toate creditele acordate unui debitor si/sau plasamentele constituite la acesta se incadreaza intr-o singura categorie de clasificare, pe baza principiului declasarii prin contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare.

Clasificarea creditelor şi plasamentelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:- serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca

număr de zile de întărziere la plată de la data scadenţei;- iniţierea de proceduri judiciare - reprezentată fie prin emiterea de către instanţă a hotărarii de

deschidere a procedurii falimentului fie de declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice;

- performanţa financiară – se referă la indicatori financiari uzuali, considerente de natură calitativă si colaterale (altele decât cele acceptate pentru deducerea din expunerea brută).

14.3 Performanta financiara

Conform Normelor BNR, categoriile de performanţă financiară vor fi notate de la A la E, în ordinea descrescătoare a calităţii acesteia, pe baza unui punctaj.

Pentru clienţii din sectorul instituţiilor de credit performanţa financiară va fi notată în categoria A.

Evaluarea performantei financiare a clientelei din afara institutiilor de credit se realizeaza pe baza de scoring atribuit unor factori cantitativi si a unor factori calitativi.

Evaluarea se realizeaza diferentiat pentru persoane fizice si persoane juridice.

Clienţii persoane fizice vor fi incadrati dupa cum urmeaza:(a) debitor, persoana fizica, expus la riscul valutar - persoană fizică ce nu generează fluxuri

de numerar nete pozitive în valuta de exprimare a creditului, care să permită rambursarea la termen a fiecărei rate de credit (principal şi dobândă). Intrarile de numerar vor fi ajustate in functie de gradul de certitudine si de caracterul de permanenta al acestora;

(b) debitor, persoana fizica, neexpus la riscul valutar - persoană fizică ce generează fluxuri de numerar nete pozitive în valuta de exprimare a creditului, care să permită rambursarea la termen a fiecărei rate de credit (principal şi dobândă). Intrarile de numerar vor fi ajustate in functie de gradul de certitudine si de caracterul de permanenta al acestora;

Pentru clientii persoane juridice, punctajul pentru indicatorii cantitativi se calculează pe baza datelor cuprinse în raportările financiar-contabile ale entităţii economice. Situaţiile financiare

143

ale clientului trebuie să fie întocmite conform cu reglementările emise de Ministerul Finanţelor Publice sau de către autorităţile competente ale altor state. Categoria de performanţă financiară se determină şi contribuie la stabilirea categoriei de clasificare începând cu luna următoare celei în care banca are acces la raportările respective.

Frecvenţa cu care se determină categoria de performanţă financiară a unei entităţi economice va coincide cu frecvenţa cu care se întocmesc situaţiile financiare (de două ori pe an conform reglementărilor în vigoare).

Pe perioada cuprinsă între două raportări financiar-contabile, se menţine ultima categorie de performanţă financiară determinată.

În cazul în care indicatorii cantitativi nu pot fi calculati, clientul va fi încadrat direct în categoria E.

Incadrarea clientilor persoane juridice nou infiintate va porni intotdeauna de la categoria B fiind imposibila incadrarea acestora in categoria A din motive de prudenta.

14.4 Procedura de determinare a necesarului de provizioane specifice de risc de credit

Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit aferent unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape:

1. Calcularea expunerii ajustate, conform Normelor BNR 2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor 3. Aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute

14.5 Provizionarea

Conform Normelor BNR:

1. Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora şi se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

2. Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalităţii între nivelul existent şi cel al necesarului şi se va realiza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferenţa dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit şi nivelul necesarului.

144

3. Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea provizioanelor specifice de risc de credit şi se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor şi/ sau plasamentelor pentru care este indeplinita una din urmatoarele conditii:

au fost epuizate posibilitatile legale de recuperare sau s-a implinit termenul de prescriptie;

au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/plasament.

4. Banca va constitui şi/ sau va regulariza lunar provizioanele specifice de risc de credit aferente creditelor şi plasamentelor evidenţiate în sold la finele lunii respective prin includerea pe cheltuielile şi/sau prin reluarea pe veniturile lunii pentru care se face raportarea, indiferent de rezultatul financiar al perioadei înregistrat de bancă.

5. Banca va constitui, regulariza şi utiliza provizioanele specifice de risc de credit utilizând moneda de exprimare a creditelor şi/sau plasamentelor pe care le corectează.

Coeficiente de provizionare a creditelor conform normelor BNR nr 5 /2002

Categoria de clasificare Coeficient de provizionare

Standard 0 %In observatie 5 %Subsatandard 20 %

Indoielnic 50 %Pierdere 100 %

145

146

CAPITOLUL XVCAPITOLUL XV

GARANŢIA CREDITELOR BANCARE

15.1 Evaluarea riscului în activitatea de creditare

Printre multiplele forme de risc, în cele ce urmează, ne interesează riscul în activitatea de creditare.Este foarte important ca determinarea riscului să se facă înainte de acordarea creditului.

Vorbind de riscul de creditare avem în vedere în primul rând, riscul nerambursării la scadenţă sau al nerambursării la nici un termen. Pentru diminuarea riscului, băncile comerciale constituie comitete de credite care analizează şi aprobă documentaţia de credite. Analiza este realizată în profunzime de analistul de credite, care are în vedere costurile şi profiturile realizate din credite.

Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri şi propuneri de creditare, să le recunoască şi să contribuie la reducerea sau chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necesar şi un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că numai în acest fel acesta se poate reduce sau elimina. În funcţie de acest studiu, se aprobă sau se refuză cererile de creditare.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoaşterii aprofundate a clienţilor băncii, a tuturor factorilor de decizie controlabili şi necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobării liniei de credit respective. Băncile trebuie să cunoască bine şi factorii care conduc la nereuşită şi eşecul afacerii. Riscul creditării poate fi privit ca fiind inerent şi se poate regăsi în documentele, rapoartele, sintezele realizate la nivelul agentului economic care împrumută de la bancă.

Acordarea creditelor este mai puţin riscantă, dacă perioada de rambursare este de scurtă. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea, specialiştii băncii trebuie să facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotaţie a capitalului circulant. Se au în vedere în acest sens:

- durata stocurilor de materii prime;- durata stocurilor producţiei neterminate;- durata stocării produselor finite;- durata încasărilor de la debitori;- durata plăţilor către furnizori.În evaluarea riscului creditării, specialiştii băncii au în vedere şi problemele pe care le

poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricaţie, comercializare şi transferarea activelor în numerar.

Riscul de creditare se include în tipul de risc financiar, care priveşte, în principal, structura finanţării afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependenţă de capacitatea clientului de a realiza performanţe şi îndeosebi profit, întrucât acesta este cel din care se rambursează datoria. Tot cu ajutorul profitului şi al altor performanţe se perfecţionează structura capitalului.

147

Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program complex de analiză a documentaţiei de credit şi de stabilire a garanţiilor. Această evaluare a riscului este o componentă a strategiilor băncilor comerciale. Aceasta întrucât, în analiza complexă se determină resursele, limitele, politica economică a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislaţia economico-financiară, piaţa produsului şi strategiile împărţirii pieţei.

Indicatorii cei mai utilizaţi în analiza riscului de creditare sunt:1. Raportul lichiditate / datorie totală pentru agentul economic;2. Raportul profit brut / datorie totală pentru agentul economic;3. Raportul datorii totale / active totale pentru agentul economic care se împrumută.

Determinarea acestor indicatori se face pe perioade comparative şi prin evaluarea tendinţelor. Pentru o apreciere financiară generală asupra afacerii (creditării) se mai foloseşte analiza multivariabilă, bazată pe modelul “Z” dezvoltat de J. Altman. Acest model se prezintă astfel:

1,2 x1 + 1,4 x2 + 3,3 + 0,6 x4 + 1,0 x5 unde:

capital circulant x1 =

active totale

profit net capitalizat x2 = active totale

datorii totale x3 = active totale

valoarea totală a capitalului acţionarilor x4 = datorii totale

cifra de afaceri x5 = active totale

Altman consideră că la un punctaj mai mic de 1,8 agentul economic în cauză are mari şanse să dea faliment. Un punctaj mai mare de 2,7 dă garanţia că agentul economic ce împrumută, nu va da faliment. Metodele bancare de evaluare a riscului au în vedere următorii factori:

- depăşiri ale limitelor de creditare; - creşterea inexplicabilă a limitelor facilităţilor de finanţare; - furnizarea de informaţii financiare cu întârziere; - un raport defavorabil între datorii şi fonduri proprii; - modificări în conducere; - dezacorduri între datele contabile şi de buget, pe de o parte şi datele de control.Alte instituţii sau organisme internaţionale au fixat şi o “listă” cu unii factori majori de

risc, care cuprinde:- ponderea capitalului în active fixe este prea mare- fonduri de rezervă reduse

148

- amplasarea greşită- erori în gestionarea stocurilor- expansiune necontrolată- capitalizare insuficientă- experienţă puţină- probleme de personal- birocraţieBanca ce acordă împrumutul întocmeşte o listă mai cuprinzătoare decât cea expusă mai

sus. Ea trebuie să cuprindă toţi factorii de risc micro si macroeconomici. Exista următoarele forme de risc de creditare:- neîndeplinirea obligaţiilor agentului economic stipulate în contractul de credit- modificarea ratei dobânzii în perioada de creditare- modificarea puterii de cumpărare a monedei naţionaleÎn principal, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale decurge din lipsa de lichiditate şi

solvabilitate a agentului economic împrumutat.Pentru a reduce sau chiar elimina riscul de creditare, băncile folosesc mai multe metode

printre care:- clauze suplimentare de garantare şi protecţie a capitalului împrumutat;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;- introducerea primei de risc în rata dobânzii practicate.Întrucât despre diversificarea produselor şi serviciilor s-a mai amintit în cadrul acestei

lucrări, iar problema garanţiilor va fi pe larg prezentată în cadrul subcapitolului următor, în cele ce urmează vom prezenta modul de determinare a primei de risc.

Se au în vedere următoarele repere:- tendinţa băncii de valorificare a capitalului împrumutat pe care o notăm cu 1 + v- tendinţa de diminuare a capitalului împrumutat, notată cu 1 - d (care apare atunci

când o parte a creditului nu este restituit)Ţinând seama de prima de risc, rata dobânzii devine:

1+vRdr = - 1 1-d

unde Rdr = rata dobânzii cu primă de risc

Practic, prima de risc se adaugă la dobânda pieţei. Se ia în calcul, media dobânzii pieţei (se face pe trimestrele sau semestrele unui an)

Exemplu practic:20% din credite nu pot fi recuperate 57% dobânda în primul semestru40% în semestrul al doilea

57+40Rd = = 48,4% 2

1+0.485 1.485Rdr = -1 = -1 = 1.856 - 1 = 85.6% 1-0.20 0.80

149

Factorii de risc:1. Supradimensionarea volumului afacerii faţă de posibilităţile existente2. Structura necorespunzătoare a capitalului (existenţa unui capital prea mare în active

fixe şi prea mic în active circulante)3. Capitalizarea necorespunzătoare (profit reinvestit, dividende, foarte mari sau prea

mari sau prea multe)Simptome de risc:1. Semnale financiare (creşterea stocurilor, întârzierea plăţilor)2. Contabilitatea “creativă”, “aranjarea unor indicatori”.3. Semnale nefinanciare (refuzuri pentru calitatea produselor, depăşirea termenelor din

contracte)4. Alte semnale (plecări de personal, acţiuni în tribunal, zvonuri etc.)Reducerea riscului se realizează şi prin urmărirea indicatorilor utilizaţi de analiza

financiară.

15.2 Determinarea formelor de garanţie a creditelor

Necesitatea garantării creditelor decurge din existenta riscului împrumutului. Banca trebuie să se asigure ca agenţii economici care trebuie să se împrumute au capacitatea restituirii creditelor şi oferă posibilitatea recuperării acestora şi a dobânzilor aferente, când nu îşi achită aceste obligaţii.

Posibilităţile de rambursare se determină pe baza analizei financiare şi economice, a altor indicatori, date, studii avizări. Se pune accent pe indicatorii economico-financiari şi pe proiectele de investiţii prezentate la bancă şi pentru care se solicită creditul. Studiul de fezabilitate constituie şi de data aceasta (a stabilirii operaţiilor) documentul principal. Se deduce din afirmaţia de mai sus, că existenţa şi determinarea exactă a garanţiilor este mai importantă în cazul creditelor pe termen lung. Este firesc să fie aşa, întrucât imobilizarea fondurilor în credite este mai mare şi mai de lungă durată în cazul creditării obiectivelor Este normal că garanţiile imobiliare nu pot fi puse de regulă în cazul creditelor pe termen scurt, întrucât patrimoniul agentului economic ar fi în permanent pericol de a se fărâmiţa şi diminua.

Se poate afirma că garanţiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.

În practica internaţională şi cea românească, există trei tipuri principale de garanţii pentru credite şi anume:

- garanţii reale- garanţii personale- alte garanţiiGaranţiile constituie deci un privilegiu pentru bancă în raport cu alţi creditori.

Garanţiile pentru credite sunt asiguratorii şi sunt oferite, atât de agenţii economici care împrumută, cât şi de alte persoane fizice sau juridice, care devin în acest fel, garanţii.

Garanţia este aşa de importantă, încât există şi o clasificare a creditelor acordate de băncile comerciale. Astfel, există creditul garantat sau acoperit şi creditul negarantat cu valori materiale. Creditul negarantat poate fi individual, când se acordă unei persoane fizice fără nici o obligaţie sau formalitate, creditul cu gir personal pentru fiecare operaţiune şi creditul prin scont de poliţe. În acest din urmă caz, mai multe persoane, prin obligaţii luate anterior, garantează rambursarea la scadenţă.

150

15.3 Garanţii reale

Garanţia reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor (în cazul nostru, banca ce a acordat împrumutul) astfel încât datoria să fie însoţită de o anumită siguranţă. Deci o garanţie reală este întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanţia reală constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului. Garanţiile reale cuprind ipotecile şi gajurile. Pentru a nu fi contestate, garanţiile reale trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- renunţarea debitorului şi punerea gajului în posesia creditorului (băncii) sau a unei terţe persoane convenite de cele două părţi

- este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul şi să precizeze garanţiile consimţite

- garanţiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le păstrează, ei răspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj

- bunurile ce constituie garanţii, nu se pot elibera decât cu acordul creditorului- garanţiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei ţări (criză economică,

inflaţie galopantă, război)- banca trebuie să fie conştientă de faptul că gajul său poale fi preluat de către un alt

creditor privilegiat (de exemplu, statul)Banca mai poate fi afectată şi de grija puterii publice de a ajuta să supravieţuiască agenţi

economici cu dificultăţi. Este clar că în acest caz se micşorează drepturile creditorilor beneficiari de ipoteci şi gaj. Este cazul cu ceea ce se întâmplă în ţara noastră în aceasta perioadă.

Din această cauză, banca trebuie să acorde credite nu numai în funcţie de valoarea gajului, ci să se aibă în vedere şi justificările economice şi financiare. Acestea din urmă pot descoperi riscuri serioase, care atrag după ele dificultăţi majore. Ca urmare, nu este suficient ca o bancă să acorde credite pe gaj, cu unele excepţii, cum ar fi avansul pe mărfuri, credite acordate societăţilor de comerţ exterior, credite pe perioade foarte scurte.

Creditele care cer o garanţie reală necesită o depunere în gaj a unor active. Vorbind de creditele pe termen scurt, gajul cuprinde active circulante (avansurile pe titluri, avansuri pe marfă şi avansul pe piaţă)

Avansul pe titluri este mai puţin folosit, întrucât agenţii economici nu au interes să deţină în portofoliul lor, titluri cu negociere curentă. Totuşi unii agenţi economici pătrund pe piaţa şi procura titluri de valoare în scopul realizării unui profit maxim. Aceste titluri pot constitui garanţie pentru creditele acordate în scopul satisfacerii nevoilor de fonduri de rulment ale agentului economic.

Avansul pe titluri poate fi luat mai mult în consideraţie în viitor pentru garantarea creditelor acordate persoanelor fizice.

Avansul pe marfă este un credit ce se acordă pentru industrie şi comerţ. Pentru acest credit sunt luate în consideraţie mărfuri, care sunt constituite în gaj de bancă. Avansul pe piaţa este o altă formă de creditare a producţiei şi are în vedere un activ circulant (producţia neterminată, produse finite). Băncile manifestă o oarecare prudenţă pentru astfel de creditări. Se apelează la adjudecări şi licitaţii şi pentru ele se eliberează cauţiuni şi garanţii.

Gajul este un accesoriu al contractului de credite. Prin el se remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri trebuie să facă obiectul vânzării-cumpărării deci să fie cuprinse în circuitul civil.

Gajul este de două feluri şi anume: cu deposedare şi fără deposedare.

151

Gajul cu deposedare se mai numeşte şi amanet şi presupune depunerea bunului mobil la bancă. Obiectele gajului cu deposedare pot fi reprezentate de bunuri de volum mic şi valoare mare (metale preţioase, opere de artă, bijuterii).

Gajul fără deposedare se aplică numai asupra produselor solului, materiilor prime industriale, produselor în curs de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în depozit. Pentru ca aceste produse să poată fi luate în garanţie, se cere îndeplinirea următoarelor condiţii:

- să existe posibilitatea reală de obţinere a lor;- să se afle la agenţii economici sau în depozite;- să existe o piaţă sigură de valorificare a produselor.Gajarea se face în ambele cazuri printr-un contract încheiat separat de contractul de

credite, între bancă şi agentul economic ce solicită împrumutul. Ipoteca reprezintă o garanţie, care nu presupune deposedarea celui ce o prezintă în

vederea obţinerii creditului. Cel care constituie ipoteca poate fi debitorul (deci cel care împrumută) sau un garant. Drept obiect al ipotecii se pot lua în consideraţie numai bunurile imobile actuale, nu şi cele viitoare.

Aceste bunuri trebuie să fie incluse în circuitul civil şi sunt formate din terenuri şi clădiri de orice fel.

Bunurile ipotecate pot fi luate în garanţie numai la valoarea de asigurare, când ele aparţin persoanelor fizice, sau numai la valoarea de înregistrare în contabilitate dacă aparţin agenţilor economici. Persoanele fizice pot cere reevaluarea bunurilor ipotecate, dacă consideră că valoarea reală a acestora este mai mare decât cea de asigurare.

Bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi luate în consideraţie la garanţie:

- să poată fi vândute-cumpărate;- să permită amenajări şi adaptări; - să fie asigurate; - să existe un înscris la notariat prin care să se specifice valoarea bunului garantat;- cel ce constituie ipoteca să aibă deplina capacitate de exerciţiu asupra bunului ipotecat.Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripţiuni şi inscripţiuni sau în cartea

funciară de la judecătorie. Stingerea ipotecii are loc, în general, odată cu plata ultimei scadenţe la creditul garantat prin ea.

15.4 Garanţii personale

Garanţiile personale reprezintă angajamente ale agenţilor economici şi persoanelor fizice prin care aceştia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă pentru creditele acordate. Acest tip de garanţie mai poartă denumirea de cauţiune sau fidejusiune si este valabil dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligaţiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;

- cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 ani dacă este persoană fizică, sau să fie legal constituită în cazul persoanei juridice);

- garantul să fie solvabil;- garantul să domicilieze sau să aibă sediul unde funcţionează banca ce acordă creditul;- patrimoniul ce se constituie garanţie să nu fie afectat de alte datorii sau obligaţii.Cauţiunea sau garanţia personală poate fi materializată şi prin scrisoarea de garanţie

bancară. Aceasta este garanţia dată de o bancă în favoarea unui agent economic sau persoane fizice care contractează un credit bancar. Scrisoarea de garanţie bancară poate avea o diversitate de forme, dar trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii:

- să precizeze clar suma creditului pentru care se emite garanţia;

152

- titularul creditului;- beneficiarul garanţiei;- termenul de valabilitate al garanţiei (care nu poate fi mai mic decât termenul de

rambursare al creditului);- să fie datată şi semnată de banca ce emite scrisoarea (de persoanele ce angajează şi

reprezintă patrimonial banca).

15.5 Alte garanţii

Gajul general este un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, aceştia având o poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia se derulează execuţia silită. Deci acest gaj nu conferă băncii privilegiu de a-şi recupera singură datoriile (ca în cazul garanţiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei sunt mult mai mari.

Gajul general cuprinde întregul patrimoniu al debitorului, deci atât bunurile mobile cât şi cele imobile. El reprezintă o garanţie prin efectul legii (chiar dacă nu s-a încheiat un înscris separat).

Depozitele în lei şi valută. Este vorba numai de disponibilităţile băneşti constituite în depozite distincte, create special în scopul garanţiei creditelor. Aceste depozite se constituie pe baza unor contracte de gaj cu deposedare.

15.6 Asigurarea activelor împrumutaţilor constituie garanţiea creditelor

Bunurile constituite garanţie sunt asigurate pe toată durata creditării. Asigurarea se face la valorile cu care bunurile respective sunt luate în calcul la fixarea

garanţiei. Dacă totuşi asigurarea se face doar pe un singur an, ea trebuie reînnoită anual de către agentul economic împrumutat. Imobilele sunt luate în garanţie la valoarea de asigurare înscrisă la administraţia financiară. Toate drepturile cu titlu de despăgubiri din asigurarea bunurilor sunt acceptate de banca drept garanţie a creditelor acordate băncii creditoare. Împrumutaţii sunt obligaţi să predea băncii poliţe de asigurare, care se păstrează la aceasta până la rambursarea tuturor creditelor şi dobânzilor.

15.7 Recuperarea activelor în curs de realizare

Multe bănci acordă credite neperformante. Se pune problema depunerii unor eforturi mari de a recupera creditele restante şi dobânzile aferente, clasificate în categoria „pierdere“. Acestea se grupează pe sectoare de activitate şi pe clienţi.

Pentru recuperarea acestor credite se organizează o logistică şi un sistem informaţional, care contribuie la urmărirea permanentă a recuperării acestor credite şi găsirea celor mai eficiente căi de stingere a datoriilor.

Această operaţiune bancară complexă, care constă în principal în recuperarea datoriilor clasificate în categoria „pierdere“ necesită tehnici bancare distincte faţă de celelalte laturi ale activităţii băncilor. Se iau măsuri legale, se încearcă reducerea perioadei de recuperare, se adoptă opţiuni de recuperare (restructurare, executarea garanţiilor, lichidarea, se reduc costurile, se redimensionează ratele dobânzilor).

Recuperarea pierderilor neperformante presupune crearea unui puternic departament de recuperare, care să aibă printre atribuţii:

- elaborarea normelor de recuperare;- coordonarea în teritoriu a întregii activităţi de recuperare;

153

- organizarea şi ţinerea evidenţei creanţelor;- acordarea de asistenţă de specialitate unităţilor teritoriale;- propunerea de noi proceduri de recuperare;- analizarea posibilităţilor de recuperare la agenţii economici cu situaţii deosebite;- urmărirea stadiilor de recuperare;- elaborează şi completează un caiet de sarcini de evaluare a activelor, de licitaţii şi de

participare la licitaţii.Predarea-preluarea activelor în vederea recuperării se face pe baza unei note de predare-

primire. Aceste note sunt însoţite de dosarul de credite.Agenţii economici din categoria „pierdere“ se grupează la rândul lor astfel: - firme care au posibilităţi de rambursare a creditelor şi altor datorii (dobânzi etc.) într-o

perioadă relativ scurtă, de până la 90 zile;- care au posibilităţi de achitare a cel puţin 10% din datorii în următoarele 90 zile;- care nu au posibilităţi de achitare a datoriilor şi la care este necesar să se acţioneze pe

cale judiciară.Recuperarea activelor în curs de realizare se poate face prin:- blocarea depozitelor la termen şi la vedere ale clienţilor şi acţionarilor băncii;- întocmirea de programe de recuperare a datoriilor, indiferent de natura lor, pe o

perioadă de până la doi ani, după achitarea a cel puţin 10% din volumul acestor datorii;- rambursarea cu prioritate a creditelor, concomitent cu efectuarea unor tehnici de

rescadenţare a dobânzilor;- rambursarea creditelor şi plata dobânzilor prin intrarea în proprietatea băncii a unor

active atractive pentru bancă;- alte soluţii (valorificarea unor active care nu fac iniţial obiectul recuperării, preluarea

unor scrisori de garanţie) ;- rambursarea creditelor şi încasarea dobânzilor prin procedura de lichidare.Sucursalele coordonatoare au datoria să ţină o evidenţă strictă a creditelor şi dobânzilor

clasificate în categoria „pierdere“. Pentru aceasta, ele întocmesc „Registrul de evidenţă“ a datoriilor de acest tip.

154

CAPITOLUL XVI

PRODUSE BANCARE MODERNE

16.1. Forfetarea – produs bancar modern

Forfetarea este un produs bancar utilizat în relaţiile financiar-bancare internaţionale astfel forfetarea primară internaţională este operaţiunea prin care un producător sau prestator de servicii (din România, exportator) îşi vinde creanţele în valută realizate din operaţiunile de comerţ exterior unui cumpărător extern. Acesta poate fi importatorul, o bancă sau o alta instituţie financiară specializată (forfetar).

Forfetarea presupune materializarea creanţelor în efecte de comerţ (cambii, bilet la ordin) exprimate în valută ai căror beneficiari sunt agenţii economici cu activitate de export, clienţi ai băncilor româneşti şi înregistraţi în România. Tranzacţionarea creanţelor se face înainte de scadenţă, forfetorul plătind o sumă mai mică decât V.N. a efectelor de comerţ, diferenţa reprezentând-o costul de forfetare (discount + comisioane).

În cazul forfetării este specifică renunţarea la dreptul de regres asupra vânzătorului creanţei. Deci exportatorul nu mai este angajat solidar cu debitorul în caz că acesta nu plăteşte. Băncile comerciale acceptă numai efecte (înscrisuri) garantate de băncile comerciale din străinătate.

Forfetarea prezintă unele avantaje în primul rând pentru exportatori: Exportul pe bază de credit este transformat în tranzacţie cu plata imediată fiind astfel

eliminat riscul de credit. Firma exportatoare îşi sporeşte gradul de lichiditate şi nu îşi blochează fondurile

proprii. Este eliminat riscul fluctuaţiei dobânzii şi al celui de schimb valutar. Elimina costurile de gestiune şi de urmărire a plăţii. Simplifică documentaţia. Nu necesită garanţii reale.

155

Nu angajează şi nu îşi condiţionează ţara de origine aşa cum procedează, de obicei, agenţiile de garantare a creditelor de export.Pe plan internaţional forfetarea nu se bazează pe un cadru juridic strict ci mai ales pe

practici şi uzanţe. Problematica forfetării a fost totuşi reglementată, în mare, de Convenţia de la Geneva 1930. În 1988 a avut loc Convenţia privind cambiile şi biletul la ordin în format internaţional. În mai mică măsură procesul forfetării se bazează pe legislaţiile comercial-financiare din fiecare ţară. În principiu se adopta practica utilizată în SUA, Marea Britanie

Derularea operaţiunilorUnităţile teritoriale ale băncilor pot primi în vederea forfetării titluri sau efecte de

comerţ care pe lângă condiţiile de formă şi fond ce trebuie îndeplinite, îndeplinesc următoarele condiţii cumulative. Efectele de comerţ:

- să fie irevocabile;- să fie necondiţionate;- să fie abstracte (independente de îndeplinirea clauzelor tranzacţiei pe care se bazează

din punct de vedere comercial);- să fie integral transferabile (forfetorul să poată plasa creanţa total sau parţial în oricare

moment până la scadenţă);- posesorul titlurilor (exportatorul) să fie acceptantul legal la plată;- intervalul de timp dintre momentul prezentării la forfetare şi scadenţa titlului să nu

depăşească 3 ani.Titlul să fie avalizat de către o banca de prim rang din străinătate, agreată de banca

românească sau în favoarea trăgătorului să existe o scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă de prim rang din străinătate. Să existe informaţii despre nivelul disponibil al expunerii la risc faţă de societatea bancară intermediară.

Tranzacţia de forfetare se poate realiza în 2 stadii diferite în raport cu contractul comercial şi anume în stadiul precontractual când exportatorul doreşte să efectueze o tranzacţie cu plata la vedere şi în faza postcontractuală (de portofoliu) când exportatorul deţine creanţe asupra importatorului şi doreşte mobilizarea fondurilor obţinute printr-un credit acordat în vederea utilizării sale imediate (este inclusă şi linia de credit).

În cazul în care un exportator intenţionează să forfeteze creanţele rezultate în urma unui export pe credit în funcţie de momentul în care se află tratativele speciale privind închiderea contractului oferta de forfetare este de 3 tipuri:

-1- Oferta fără obligo – Se utilizează în faza precontractuală, în acest caz exportatorul cere băncii indicarea „fără obligo” a costului forfetării valabilă la un moment dat. Aceasta ofertă nu obligă banca să menţioneze nivelul procentelor oferite dacă forfetarea se realizează (exportatorul nu este obligat să plătească comisionul de angajament). Acest tip de forfetare permite exportatorului să determine mai exact eficienţa economică a exportului. Exportatorul poate stabili condiţiile minime financiare în care să vândă pe credit.

-2- Operaţiunea – operaţiunea apare când exportatorul doreşte să aibă asigurată posibilitatea refinanţării prin forfetare înainte de închiderea contractului. În acest caz poate solicita băncii o operaţiune fermă de finanţare. Operaţiunea este limitată în timp (zile, săptămâni) putând fi prelungită. În acest interval banca se angajează să efectueze forfetarea creanţelor exportatorului la nivelul taxei de forfetare şi a condiţiilor convenite.

-3- Oferta fermă – Oferta fermă se efectuează în faza post contractuală când titlurile de credit sunt deja în posesia exportatorului şi acesta decide forfetarea lor. În cazul ofertei ferme banca îşi formulează condiţiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit existente la data solicitării forfetării.

Acceptarea ofertei ferme obliga părţile definitiv astfel:- banca se obligă faţă de client din momentul transmiterii ofertei ferme

156

- clientul se obligă faţă de bancă din momentul acceptării oferteiÎn momentul acceptării de către exportatori aceştia încheie cu banca un contract de

forfetare urmând a plăti băncii un comision care pe plan internaţional se situează între 0,75 – 1,50 %.

16.2. Leasingul şi factoringul - alternative la creditare şi factori de reducere a riscului bancar

Leasingul a fost conturat în U.S.A. la sfârşitul secolului trecut. El a luat dezvoltare începutul anilor 1930 în scopul finanţării bunurilor imobile, iar după 1950 a început să fie folosit şi în calitate de instrument de finanţare a echipamentelor imobiliare.

Universităţile, colegiile, casele de pensii au fost printre primele care au utilizat leasingul. Dat fiind faptul că această activitate era scutită de impozite, în jurul acestor instituţii s-au grupat mari finanţatori pentru efectuarea unor operaţiuni de acest fel. Operaţiunile acestea erau susţinute de companiile de asigurare.

Primele societăţi specializate pe leasing au apărut în 1952 şi imediat a fost înfiinţată şi Corporaţia de Leasing a Statelor Unite ale Americii.

Băncile, la rândul lor au fost cele mai importante susţinătoare ale leasingului de echipamente industriale.

Dezvoltarea activităţii de leasing poate ave loc numai într-o economie în creştere şi cu un climat fiscal favorabil.

Băncile au intervenit puternic în activitatea de leasing, pentru că obţin unele avantaje printre care:

- garanţia certă asupra bunurilor încredinţate chiriaşilor;- posibilitatea recuperării rapide a întregii valori a bunurilor prin vânzarea lor către

chiriaşi;- plasarea eficientă a capitalului (prin chirii, capitalul se amortizează în mod

accelerat);această recuperare a capitalului şi mai ales fructificarea lui are în vedere nu numai chiria, ci şi dobânzile, care includ atât o primă de risc, cât şi o marjă de profit;

- se stabilizează piaţa de capital prin eşalonarea încasărilor;- riscul de neplată este redus.- se poate practica sistemul de reînchiriere a echipamentelor sau imobilelor.

Leasingul prezintă multe avantaje şi pentru chiriaşi:- nu sunt cheltuite fondurile proprii;- nu este nevoie să se plătească un avans;- nu este afectat activul bilanţului, întrucât bunurile nu sunt proprietate;- transferul rapid al unor înalte tehnologii şi echipamente performante;- anumite facilităţi de plată în comparaţie cu creditul.

Şi pentru furnizorul de utilaje există unele avantaje printre care: dezvoltarea exportului, atragerea de noi beneficiari, o rată a profitului mai mare.

Actualmente, ponderea operaţiunilor de leasing este deţinută de închirierea unor echipamente performante şi de mare valoare.

Leasingul este o operaţiune comercial – monetară complexă. El are în vedere:- un contract de vânzare – cumpărare, încheiat între producător în calitate de

vânzător şi instituţia financiară care urmează să crediteze operaţiunea de leasing (în calitate de cumpărător);

157

- un contract de locaţie încheiat între instituţia financiară (proprietara echipamentului) şi firma utilizatoare;

- acest contract mai conţine şi o împuternicire de mandat de către bancă către firma utilizatoare, mandat prin care aceasta din urmă se obligă să supravegheze la producător şi să verifice performanţele şi preţul produselor cumpărate de bancă.

- o promisiune unilaterală a băncii către unitatea utilizatoare de a acorda acesteia dreptul de preemţiune la încetarea locaţiunii şi lichidarea bunurilor prin vânzare

Deci la operaţiunea de leasing iau parte:- furnizorul de echipamente;- finanţatorul;- utilizatorul.

Există însă şi cazuri când producătorul este şi finanţator.Stabilirea preţului trebuie să aibă în vedere în primul rând că uzura morală este rapidă.

De asemenea, costul chiriei trebuie să cuprindă cotele de amortizare a echipamentului cheltuielile de gestiune şi profitul băncii, primele de asigurare contra riscului de insolvabilitate a chiriaşului. De obicei, chiria se separă pentru perioada primară (cât ţine viaţa economică a utilajului), şi cea secundară (intervalul de timp ce durează de la sfârşitul vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice). Perioada economică este timpul pe parcursul căruia se apreciază că echipamentul nu suferă o uzură morală.

La sfârşitul contractului de leasing, beneficiarul are o triplă opţiune:- restituirea utilajului;- cumpărarea utilajului la valoarea reziduală;- prelungirea contractului pentru o nouă perioadă.

În România, operaţiunile de leasing sunt efectuate numai de către societăţi specializate. Ele sunt autorizate de Ministerul Finanţelor conform Legii nr.32/1990. Pot forma obiect al leasingului, numai anumite categorii de bunuri (echipamente industriale, bunuri imobile cu destinaţie comercială sau industrială, constituite sau achiziţionate de o societate de leasing , fondul de comerţ sau elementele sale corporale, adică utilajele, materialele sau necorporale concretizate în clientelă, vad comercial, firmă, emblemă, proprietate intelectuală, imagine şi notorietate).

Factoringul este o cale de rentabilizare şi de creştere economică unei firme, cu deosebire a celor ce desfăşoară activitate de comerţ exterior. Factoringul poate fi privit şi ca o formă specială de finanţare, care dă posibilitatea adaptării firmei la nevoile pieţei.

Factoringul constă în esenţă în faptul că o persoană ce este vânzătoare de bunuri sau furnizoare de servicii şi care se numeşte aderent, cedează creanţele pe care le are asupra cumpărătorilor săi, unei alte persoane numită factor, care se obligă să încaseze aceste creanţe, fiind abilitat în acest sens cu toate drepturile pe care le are aderentul asupra debitorilor săi.

Rezultă că furnizorul, după ce a vândut mărfurile, mai vinde şi creanţele asupra lor, adică asupra debitorilor. Furnizorul, printr-un contract de factoring, îi cedează factorului toate creanţele sale contra plăţii sumei acestora, pe care factorul urmează să o încaseze la scadenţă. Odată cu preluarea creanţelor sub forma unor documente de plată, factorul preia şi riscul insolvabilităţii debitorului şi al neplăţii la termen. Aderentului nu îi revine nici o obligaţie în acest sens.

Contractul de factoring are următoarele particularităţi:- este un contract comercial;- este sinalagmatic (bilateral, cu reciprocitatea obligaţiilor şi interdependenţa dintre

ele);- are titlu oneros (fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj material);- este cu executare succesivă (în timp);- este un contract de adeziune la un ansamblu de clauze impuse de către factor.

158

Factoringul presupune o clientelă stabilă şi creanţe pe termen scurt.Factoringul este şi un mijloc de finanţare, dar şi mod de gestiune a fondurilor. Prin

transmiterea creanţelor unui factor (care actualmente este de cele mai multe ori o firmă specializată), aderentul realizează încasarea imediată şi irevocabilă a valorii mărfurilor sau serviciilor furnizate. Acest lucru îi permite să obţină capitalul necesar continuării activităţii sale. Factorul devine astfel un finanţator. Aderentul primeşte plata de la o singură firmă, nu de la foarte mulţi clienţi.

Ca instrument de gestiune financiară, factoringul este strâns legat de trezoreria furnizorului. El echilibrează fondurile, veniturile şi cheltuielile trezoreriei, contribuie la reducerea gradului de îndatorare, simplifică contabilitatea, reduce timpul dintre efectuarea cheltuielilor şi realizarea veniturilor.

Şi în activitatea de factoring există trei „actori”:- aderentul;- factorul (cesionar al creanţelor);- clientul (cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor).

Când factoringul se referă la operaţiuni de import - export, mai intervine şi al patrulea participant – factorul de import, căruia factorul iniţial (de export) i-a cedat creanţele care îi fuseseră vândute de către aderent.

Întrucât factorul este supus riscului de neplată, iar în plus trebuie să realizeze şi un profit, el reţine o parte din valoarea documentelor de plată (creanţelor), care este de aproximativ 10%.

Factoringul cuprinde următoarele etape de derulare:- livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor;- eliberarea creanţelor asupra importatorului;- exportatorul cedează creanţele către factor;- factorul (firma de factoring) plăteşte imediat aderentului 85% din valoarea creanţei

(documentelor de plată);- recuperarea contravalorii documentelor de plată de la importator de către factor

prin intermediul factorilor locali;- firma achită exportatorului diferenţa de 15% după ce a reţinut comisionul şi

dobânda.Comisionul este echivalentul prestaţiei factorului, remuneraţia acestuia. Factorul devine

proprietarul creanţelor, deci are şi dreptul de a revinde creanţa unui alt factor.

16.3. Produse bancare derivate

Aceste produse capătă o pondere tot mai mare în activitatea bancară.In esenta , produsele derivate sunt instrumente financiare ( contracte intre parti) a caror

valoare se bazeaza pe evolutia viitoare a preturilor activelor de care sunt legate ( ex: actiuni, obligatiuni , valute ).

Produsele derivate se caracterizeaza prin: relatia dintre activele care stau la baza si produsul derivat (forward,option,swap) tipul activului de baza ( capital , valuta, rata dobanzii , produse larg

utilizate ,credit) piata pe care se comercializeaza plata la finalizare

Produsele derivate sunt utilizate de investotori pentru: efectul de parghie (leverage) care consta in faptul ca schimbari mici in activul de baza,

pot cauza mari diferente in valoarea produselor derivate.

159

a specula si a face profit daca valoarea activelor se misca in sensul anticipat de investitori

pentru a micsora riscul activelor de baza , intrand intr-un contract derivativ a carui valoare se misca in sens invers celei a activului de baza , anuland sau micsorand riscul.

Creaza abilitati optionale legand valoarea produselor derivate de conditii specifice (atingerea unui anumit nivel al preturilor)

Produsele derivate permit transferarea riscului pretului activului de baza de la un partener la altul. De exemplu , un agricultor si un fabricant de faina pot semna un contract futures pentru a schimba o anumita cantitate de bani pe o anumita cantitate de faina in viitor.Ambele parti si-au redus un risc viitor: pentru agricultor , riscul scaderii pretului , pentru fabricantul de faina , riscul aprovizionarii cu grau. Totusi riscurile nu sunt eliminate , existand posibilitatea neexecutarii contractului datorita vremii nefavorabile , sau datorat unei dintre parti .Dintr-o alta perspectiva , agricultorul si fabricantul de faina au redus fiecare un risc si au dobandit un altul : agricultorul a redus riscul diminuarii pretului fata de cel specificat in contract si a dobandit riscul ca pretul sa creasca , iar fabricantul a dobandit riscul ca pretul sa scada sub cel din contract si a redus riscul ca pretul sa creasca peste cel specificat in contract.

Tipuri de produse derivate

In tremeni largi, exista doua tipuri de contracte cu produse derivate care se deosebesc dupa modul in care se tranzactioneaza:

Produse Over-the counter (OTC) sunt contracte tranzactionate direct intre cele doua parti , fara interventia bursei.Aceasta piata este cea mai mare pentru produse derivate dar si cea mai nereglementata in domeniul distribuirii informatiei .In conformitate cu estimarile facute de Bank for International Settlements suma totala aferenta acestui gen de operatiuni este de US$ 684 trilioane. Dina aceasta suma 67% sunt contracte pe rate ale dobanzii

Produse derivate tranzactionate la Bursa sunt acele instrumente tranzactionate prin intermediul burselor specializate pe produse derivate sau alte burse.O bursa specializata este o piata in care participantii tranzactioneaza contracte standard stabilite de bursa.Bursa actioneaza ca intermediar si [ercepe un comision de la ambele parti in contract.Cele mai mari burse specializate sunt Korea Exchange , Eurex si CME Group din Chicago. Volumul total al tranzactiilor atige suma de US$ 344 trilioane.

Tipuri de contracte derivate (derivative)

1. Futures/Forwards sunt contracte de cumparare sau vanzare a unui produs la o anumita data specificata. Un contract Futures difera de un contract Forward prin aceea ca primul este operat prin Bursa iar al doilea este un contract nestandardizat incheiat intre parti.

2. Option sunt contracte care dau proprietarului dreptul , dar nu si obligatia , de a cumpara ( in cazul unei optiuni call) sau de a vinde ( in cazul unei optiuni put) un activ.Pretul la care se face operatiunea este numit strike price si este specificat in momentul cand partile intra intr-un asemenea contract.Contractul specifica de asemeni o data scadenta.

160

3. Swaps sunt contracte de schimb intre fluxuri de numerar si diferite alte active (rate de schimb valutar , rate ale dobanzii , produse de larga circulatie , actiuni)

Piata totala a derivativelor are cinci clase majore de active de baza : Produse derivate pentru rata dobanzii ( cea mai mare) Produse derivate pentru rata de schimb Produse derivate pentru credite Produse derivate pentru capital Produse derivate pentru marfuri larg utilizate

\

161

162

163

164

Date post:	11-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	nina-libidov
View:	78 times
Download:	5 times

Curs Moneda, Credit, Banci - Culetu Danut

Documents