4. DISTROFIILE SUBSTANŢELOR MINERALE

Sunt determinate de tulburări care survin în dinamica substanţelor minerale în organism:• modificarea cantităţii substanţelor minerale în dietă• alterarea absorbţiei, transportului, depozitării sau eliminărilor.

Substanţele minerale cărora le poate fi perturbat metabolismul sunt: calciul, fosforul, magneziul, sodiul, potasiul, clorul, sulful, fierul, cuprul, cobaltul, manganul şi zincul.

Se consideră distrofii minerale acele procese patologice în care modificările metabolismului mineral determină în organism alterări morfologice nete.

4.1. Tulburările metabolismului calciuluiMenţinerea unei calcemii normale (8,5-11,5 mg/dl) este condiţia obligatorie pentru asigurarea următoarelor funcţii indispensabile organismului:• excitabilitatea neuromusculară• coagularea sângelui (prin rolul pe care îl are în conversia protrombină – trombină)• mineralizarea normală a scheletului; calciul de la nivel osos intervine în menţinerea calcemiei normale.Controlul absorbţiei şi metabolismului calciului este realizat de vitamina D (D3 naturală sau D2 sintetică), parathormon şi calcitonină.

Clasificarea tulburărilor metabolismului calciului:• tulburări caracterizate prin reducerea calciului total fără hiper sau hipocalcemie• tulburări caracterizate prin hipercalcemie• tulburări însoţite de hipocalcemie• depozitarea tisulară de calciu fără hipercalcemie

Metabolismul calciului

Tulburări caracterizate prin reducerea calciului total fără hiper sau hipocalcemie

Din acest grup fac parte:

• rahitismul

• steatoreea

• osteoporoza

• sindromul Cushing

Rahitismul

Definiţie: este o distrofie osoasă caracterizată prin tulburări ale osteogenezei, reprezentate de o insuficientă mineralizare a matricei osteoide urmată de formarea în exces de osteoid la nivelul oaselor. Este determinat de o deficienţă de vitamină D (deficienţă de transformare a provitaminei D în vitamina activă).

Principalele modificări fiziopatologice care survin în rahitism sunt:• depozitarea insuficientă de calciu la nivelul cartilajului în osificarea encondrală• maturarea insuficientă a celulelor cartilaginoase, urmată de o dezvoltare excesivă a cartilajelor• persistenţa de mase neregulate de cartilaj, unele dintre acestea pătrunzând până la nivelul cavităţii medulare • depunerea de matrice osteoidă pe cartilajul care persistă cu formarea unor joncţiuni osteocondrale neregulate• creşterea anormală a capilarelor şi a numărului de fibroblaşti în zonele dezorganizate ale cartilajelor de conjugare• îndoiri, compresiuni şi microfracturi ale ţesutului osos şi cartilaginos, urmate de deformări scheletice

Rahitismul

Modificările anatomice ale scheletului sunt consecinţa modificărilor descrise şi a solicitărilor la care este supus scheletul copilului la diferite vârste.La copilul în primul an de viaţă se constată:• bosele frontale proeminente• fontanele lărgite• craniotabes (consistenţă elastică a craniului)• mătănii costale (îngroşări ale articulaţiilor condrocostale care se produc prin creşterea de volum a cartilajului şi a ţesutului osos)• depresiunea sternului.La copilul mai mare:• lordoză lombară exagerată• modificări pelviene – aplatizarea bazinului• deformări ale oaselor lungi.

Modificări în rahitism

Modificări în rahitism

La adult, deficienţa vitaminei D determină osteomalacia.Osteomalacia poate fi consecinţa unui aport alimentar scăzut sau a unei insuficiente expuneri la soare a adultului; de asemenea poate surveni în steatoree, icter mecanic sau alte condiţii în care, deşi există un aport alimentar suficient, absorbţia intestinală este deficitară. Hiperactivitatea paratiroidiană consecutivă scăderii nivelului calcic determină o decalcifiere extinsă cu resorbţie osteoclazică la nivel osos. Scheletul este puternic afectat de influenţele mecanice pe care le suportă. Oasele se deformează progresiv, se curbează, pot apărea fracturi spontane. Diagnosticul nu este atât de evident ca în cazul rahitismului deoarece deformările osoase mari se dezvoltă rar din cauza terminării procesului de creştere osoasă. Modificările cele mai importante sunt rarefacţia osoasă vizibilă radiologic şi incidenţa crescută a fracturilor la aceşti bolnavi.

SteatoreeaSteatoreea este o formă de diaree în care se produce o pierdere mare de electroliţi şi calciu din cauza absorbţiei deficitare a grăsimilor (inclusiv vitamina D). Apar modificările caracteristice absorbţiei deficitare a calciului, corespunzătoare vârstei bolnavului.

OsteoporozaOsteoporoza este un proces patologic caracterizat printr-o demineralizare a scheletului în care procesele de mobilizare a calciului din depozitele osoase şi remanierea consecutivă a matricei osoase NU sunt compensate de procesele formative (de mineralizare a matricii osoase). Se presupune că, pe măsura înaintării în vârstă, fibrele colagenice ale osului pierd capacitatea de a reţine calciul.

Sindromul CushingSindromul Cushing (manifestările datorate hipercortisolemiei de alte cauze decât cea hipofizară) se însoţeşte de o demineralizare a scheletului și o scădere a sintezei matricei osoase (osteoporoză) fără existenţa concomitentă a unei hipocalcemii.

Consecinţele hipercalcemiei: Calcificările metastatice (Def.: depozite de calciu în ţesuturi normale, fără leziuni (de necroză) preexistente, în condițiile unei hipercalcemii).• cele mai afectate structuri (datorită gradului mai mare de alcalinitate intracelulară, pentru că excretă acizi, pe care îl au aceste ţesuturi) sunt:

- epiteliul tubular al rinichiului- septurile alveolare pulmonare- mucoasa gastrică

• alte organe care pot fi afectate sunt miocardul, ficatul, glanda tiroidă, sistemului nervos central şi vasele sanguine.

Tulburări de metabolism cu hipercalcemie

Aspect macroscopic – calcificarea metastatică se poate identifica la palpare sub forma unor induraţii grunjoase, apare vizibilă sub forma unor granulaţii albicioase iar pe radiografie sub forma de zone radioopace.

Aspect microscopic – în coloraţiile uzuale, depozitele calcare au aspect amorf şi sunt puternic bazofile.

Calcificări metastatice – aspect radiologic

Calcificări metastatice – aspect microscopic

Tulburări de metabolism cu hipocalcemie

Apar în următoarele stări patologice:

• hipoparatiroidism

• boli renale cu retenţie de fosfaţi

• forme grave de rahitism

• steatoree cu evoluţie îndelungată.

Clinic, hipocalcemia se manifestă prin fenomene de tetanie. Morfologic nu există alterări tipice.

Depozitarea tisulară de calciu

În funcţie de tipul de ţesut în care are loc depozitarea de calciu şi de extensia procesului discutăm de :

• calcificare

• calcinoză

metastatică

distrofică

Calcificarea distroficăDef.: Depozitarea tisulară de calciu în absența unei hipercalcemii atunci când local există modificări care oferă suportul pentru acumularea sărurilor de calciu. Calcificările distrofice survin în ţesuturi în prealabil devitalizate sau necrozate:• calcificările de la nivelul epiteliului renal necrozat în cursul nefritelor toxice mercurice, • calcificările ganglionilor mezenterici sau mediastinali cu necroze cazeoase tuberculoase, • calcificările plăcilor aterosclerotice, • calcificările intratumorale (în zonele centrale, anoxice ale tumorilor – de exemplu leiomiomul), • calcificările de la nivelul paraziţilor ajunşi în ţesuturi şi omorâţi de sistemul imun al organismului.Aspect macroscopic – depozitele de calciu sunt albicioase sau cenuşii, de consistenţă dură.Aspect microscopic – se observă depozite amorfe, granulare, intens bazofile. Uneori în focarele de calcificare distrofică apare ţesut osos, procesul având la bază transformarea fibroblaştilor din ţesutul respectiv în osteoblaşti.

Calcinoza

Calcinoza este o afecţiune foarte rară în care are loc depozitarea sărurilor de calciu predominant în piele şi ţesuturile subcutanate (în contexul unei calcemii şi fosfatemii normale).

Este descrisă o formă circumscrisă şi una difuză, în aceasta din urmă apărând depozite şi la nivelul muşchilor, tendoanelor şi nervilor.

Afecţiunea este uneori asociată cu sclerodermia.

4.2. Tulburările metabolismului cupruluiDegenerescenţa hepato-lenticulară (boala Wilson) este o maladie ereditară cu transmitere autozomal recesivă în care, datorită unei anomalii genetice localizate la nivelul cromozomului 13, este afectată eliminarea cuprului din hepatocite.În mod normal, cuprul absorbit de la nivelul duodenului și jejunului proximal este captat de hepatocite, înglobat în ceruloplasmină şi resecretat în plasmă; de aici, după un timp, ceruloplasmina este din nou captată de hepatocite, degradată lizozomal iar cuprul este eliminat în principal biliar, şi într-o mai mică măsură, urinar.Gena afectată codifică o proteină care transportă cuprul în interiorul hepatocitului. Absența acesteia duce la scăderea sintezei de alfa2 globulină din componenţa ceruloplasminei (scade nivelul plasmatic de ceruloplasmină) și la imposibilitatea excreției biliare.Acumularea de cupru în hepatocite duce la inhibarea enzimelor hepatocitare şi alterarea citoscheletului - formare de corpi Mallory.Clinic se caracterizează prin ciroză hepatică în care se evidenţiază cantităţi crescute de cupru şi tulburări neurologice grave datorate afectării ganglionilor bazali şi cortexului cerebral. La nivelul limbului cornean se remarcă prezenţa unui inel brun-verzui (inelul Kayser-Fleischer) datorat depunerii de cupru în membrana Descemet. Rareori maladia asociază insuficienţă hepatică fulminantă.Diagnosticul precoce şi tratamentul (agenți chelatori, Zn), precum şi investigarea rudelor pacientului pentru depistarea eventualelor anomalii şi prevenirea instalării modificărilor hepatice şi neurologice sunt deosebit de importante pentru evitarea evoluţiei naturale nefavorabile a bolii.

INEL KAYSER-FLEISCHER

Leziuni hepatice în boala Wilson – aspect macroscopic

Degenerescenţa hepato-lenticulară (boala Wilson)

Aspect microscopic: la nivel hepatic, se evidenţiază mai multe tipuri de leziuni, în funcţie de stadiul afecţiunii:• în faza prehepatitică: la nivel hepatocitar se constată steatoză moderată, microveziculară, depozite de lipofuscină mai abundente decât normal şi prezenţa nucleilor glicogenaţi într-o proporţie mai mare decât cea corespunzătoare vârstei; spaţiile porte sunt discret lărgite prin uşoară fibroză cu extensie septală, intraparenchimatoasă. De obicei, în această fază, nu se constată prezenţa de infiltrat inflamator. Evidenţierea cuprului intracitoplasmatic (coloraţia cu rodamină) este dificilă datorită distribuţiei sale difuze – determinarea cantităţii de cupru per gram de ţesut hepatic nefixat relevă valori crescute.• în faza hepatitică: hepatită cronică cu activitate necroinflamatorie de obicei uşoară cu grade variate de fibroză; la nivel hepatocitar se evidenţiază leziuni distrofice hidroprotidice mergând până la degenerescenţă balonizantă, corpi Mallory, steatoză, zone de citoplasmă densă eozinofilică, nuclei glicogenaţi. În această fază, poate fi evidenţiată prezenţa intrahepatocitară de cupru (cuprul se acumulează în lizozomi).• în faza cirotică: ciroză hepatică activă cu steatoză, corpi Mallory şi nuclei glicogenaţi; este posibilă identificarea cuprului. Prezenţa constantă a colestazei poate duce la confuzii diagnostice, mai ales în contextul în care în colestaza cronică de diferite etiologii asistăm la prezenţa în exces a cuprului intrahepatocitar (datorită afectării excreţiei biliare a acestuia).

Boala Wilson în faza hepatitică – aspect microscopic

Rodamină x 40

5. DISTROFII ALE PIGMENŢILOR

Distrofiile pigmenţilor sunt determinate de acumularea în exces în organism de substanţe pigmentare. Pigmenţii sunt substanţe colorate, unii reprezentând constituenţi celulari normali (de exemplu melanina) (melas = negru) în timp ce alţii apar în condiţii patologice.Pigmenţii se clasifică în: - pigmenţi exogeni

- pigmenţi endogeni.Corespunzător, distrofiile pigmentare se clasifică după originea substanţelor pigmentare în două clase:• distrofii produse de pigmenţi exogeni• distrofii produse de pigmenţi endogeni.

Distrofii produse de pigmenţi exogeni Antracoza - cel mai frecvent pigment exogen îl reprezintă particulele de carbon (praful de cărbune) care se acumulează prin respiraţie în macrofagele pulmonare şi care este apoi transportat prin limfatice în limfoganglionii traheobronşici. Afecţiunea rezultată prin inhalarea prafului de cărbune poartă numele de antracoză.Sideroza reprezintă acumularea pulberilor de fier în pulmon.Tatuajul este o formă de pigmentare localizată. Pigmenţii inoculaţi sunt fagocitaţi de către macrofagele din derm unde persistă toată viaţa.

Antracoză – aspect macroscopic

Antracoză – aspect microscopic

HEx100

Sideroză pulmonară – imagine macroscopică

Sideroză pulmonară – aspect microscopic

HEx100

Distrofii produse de pigmenţi endogeni

Distrofii produse de pigmenţi endogeni sunt:

• distrofii ale derivaţilor hemoglobinici

• distrofii ale melaninei

• distrofii ale lipofuscinei.

hemosiderina bilirubina hematoidina hematoporfirina hematina

Hemosiderina Hemosiderina se formează prin scindarea hemoglobinei în celulele sistemului reticulohistiocitar. Reprezintă agregate granulare de feritină, vizibile microscopic (feritina=formă de depozitare intrecelulară a fierului legat de o proteină – apoferitina). Conţine ioni ferici activi chimic care dau reacţia albastrului de Prusia după tratare cu ferocianură de potasiu şi acid clorhidric (reacţia Perls). Hemosiderina este un pigment brun-gălbui, insolubil în apă şi în solvenţii organici obişnuiţi. Creşterea cantităţii de hemosiderină apare în situaţii diverse: hemoragii intratisulare sau extravazare de hematii, staza pulmonară prelungită cu hemosideroza pulmonară consecutivă (în alveole se găsesc macrofage încărcate cu hemosiderină - "celule cardiace"), anemii hemolitice (se supraîncarcă histiocitele din măduva osoasă, splină, ficat), la pacienţii cu transfuzii repetate care nu primesc chelatori de fier, etc. Este descrisă şi supraîncărcarea cu fier idiopatică. Aspect microscopic: în coloraţii uzuale pigmentul hemosiderinic apare sub formă de granule brun-gălbui; la coloraţia Perls, granulele de hemosiderină sunt albastre.

Creşterea cantităţii de hemosiderină peste limitele normale poartă numele de hemosideroză. Hemosiderozele pot fi:• localizate (apar în urma hematoamelor, în staza prelungită – hemosideroza pulmonară la cardiaci, în infarctele hemoragice) • generalizate (apar în urma creşterii absorbţiei fierului din alimente, în utilizări defectuoase ale fierului, anemii hemolitice, transfuzii)Hemosiderina care rezultă în exces se acumulează mai ales în organele în care activitatea fagocitară este maximă:• splină – pigmentul este fagocitat de celulele reticulohistiocitare ale sinusurilor din pulpa roşie• ficat – pigmentul este fagocitat de celulele Kupffer şi hepatocite• pulmon – în hemosideroza idiopatică (afecţiune care apare la copii şi tineri, apare după hemoragii pulmonare repetate)Aspect macroscopic: în hemosideroză, indiferent de formă, organele afectate au culoare ruginie.Aspect microscopic: hemosiderina apare sub formă de granule de pigment intracitoplasmatic (brun-gălbui în coloraţii uzuale, albastru în coloraţia Perls). Macrofagele care îl conţin se numesc siderofage. Când stocajul este masiv are loc dezintegrarea celulelor cu depozitarea extracelulară a pigmentului.

Hemocromatoza reprezintă afecţiunea care asociază hemosideroza generalizată cu ciroza hepatică.

Hemocromatoza primară:- este de origine genetică; pacienţii prezintă o absorbţie crescută de fier la nivel intestinal. Se caracterizează prin ciroză pigmentară, diabet şi pigmentare cutanată (asocierea acestor leziuni justifică denumirea de „diabet bronzat” care mai este conferită hemocromatozei primare).Aspect macroscopic: ficatul prezintă noduli bruni cu diametrul de câţiva milimetri înconjuraţi de benzi de fibroză, realizând aspectul de ciroză pigmentară. Pancreasul este de culoare brună, splina şi ganglionii limfatici au culoare ruginie.Aspect microscopic: în citoplasma hepatocitelor se găsesc granulaţii brun-gălbui de hemosiderină; se pot găsi şi granule de lipofuscină (pigment de uzură). În final se ajunge la ciroza hepatică, la care este frapant conţinutul extrem de mare de fier din hepatocite, celulele Kupffer şi din benzile de fibroză care izolează nodulii.La nivel pancreatic apar depozite masive de hemosiderină în celulele acinilor pancreatici şi insulele Langerhans; interstiţial se observă importantă fibroză. Ulterior, distrugerea insulelor Langerhans duce la instalarea diabetului zaharat.

Hemocromatoza secundară- se întâlneşte în toate situaţiile în care există premizele dezvoltării hemosiderozei generalizate - anemii hemolitice, transfuzii, consum exagerat de fier, malnutriţii cronice, boli cronice pancreatice etc.

Hemocromatoză – aspect macroscopic al ficatului si pancreasului

Hemocromatoză – aspect microscopic

HEx400

Perls x 200

Bilirubina Bilirubina se formează prin catabolismul hemoglobinei; în mod

normal, acesta debutează prin deschiderea nucleului porfirinic printr-o reacţie de oxidare. Pierderea fierului (care va fi înglobat în hemosiderină) şi a globinei duc la formarea de biliverdină, pe care biliverdin-reductaza o transformă în bilirubină. Tot acest lanţ de reacţii metabolic se petrece de regulă în celulele sistemului reticulohistiocitar (mai frecvent din splină). Bilirubina trece în sânge sub forma ei neconjugată, legată de albumine; de aici este preluată de hepatocite, conjugată şi eliminată în bilă. Maladia caracterizată prin creşterea nivelului de bilirubină în sânge peste valorile normale (peste 1 mg/dl bilirubină totală) poartă numele de icter. Sindromul icteric se caracterizează prin colorarea, de intensitate variabilă, a tegumentelor, mucoaselor, seroaselor şi viscerelor datorită impregnării cu bilirubină. Metabolismul bilirubinei poate fi perturbat la mai multe niveluri. În funcţie de nivelul la care a avut loc disfuncţia se descriu mai multe tipuri de ictere:• ictere prehepatice • ictere hepatocelulare• ictere obstructive.

Icter scleral

Metabolismul bilirubinei

Icterele prehepatice

Între icterele prehepatice se încadrează icterele hemolitice, datorate sintezei unei cantităţi prea mari de bilirubină care depăşeşte capacitatea de preluare şi conjugare hepatică. Nivelurile de bilirubină neconjugată şi conjugată sunt crescute; la nou-născuţi, la care bariera hemato-encefalică nu este suficient de bine edificată, bilirubina neconjugată, solubilă în lipide, se "dizolvă" în substanţa cenuşie cerebrală, în special la nivelul nucleilor cenuşii de la baza creierului, determinând alterarea metabolismului oxidativ şi reducerea populaţiei neuronale (”icter nuclear”). Urina şi fecalele sunt intens colorate, datorită cantităţii crescute de urobilinogen.Conţinutul în bilirubină al bilei este de asemenea crescut (favorizând apariţia de calculi bilirubinici).

Icterele hepatocelulare

Sunt consecinţa incapacităţii hepatocitelor de a conjuga bilirubina rezultată din metabolizarea hemoglobinei. Acest lucru poate fi datorat unor insuficienţe enzimatice congenitale (sindromul Dubin-Johnson, sindromul Rotor, sindromul Gilbert, sindromul Crigler-Najjar etc) sau afectării hepatocitelor din maladiile virale, intoxicaţii etc. Tabloul biochimic al acestui grup de afecţiuni include:• creşteri ale bilirubinei indirecte (dacă au fost afectate etapele de captare hepatică – sindromul Gilbert, administrare de substanţe colecistografice sau de conjugare – sindromul Crigler-Najjar, afectare hepatocelulară în cadrul hepatitelor, administrare de cloramfenicol)• creşteri ale bilirubinei directe (perturbări ale excreţiei – sindromul Rotor, Dubin-Johnson, colestaze intrahepatice în sarcină, medicamentoase, necroză hepatocelulară în hepatite, ciroză etc).

Sindromul Gilbert

Definiţie: este o formă de icter congenital în care sunt afectate etapele de captare şi conjugare hepatocitară a bilirubinei neconjugate (activitatea bilirubin UDP-glucuroniltransferazei este redusă la ~30%)Se transmite autozomal recesiv.Se descoperă frecvent în adolescență sau la adulți manifestându-se ca icter ce apare în condiții de stres (alte boli intercurente, efort fizic intens, post) sau în urma administrării de medicamente care interferă cu metabolismul bilirubinei. Hiperbilirubinemia este de tip indirect, nu atinge valori mari (maximum 3 mg/dl). Nu apar disfuncții de organ.Histopatologic se evidenţiază cantităţi reduse de depozite de lipofuscină şi hemosiderină.Diagnosticul de certitudine este obţinut prin dozarea activităţii bilirubin UDP-glucuroniltransferazei în ţesutul hepatic.

Sindromul Crigler-Najjar

Definiţie: se caracterizează de asemenea prin creşteri ale bilirubinei indirecte.

Au fost descrise două forme, în funcţie de gradul de afectare al bilirubin UDP-glucuroniltransferazei – absenţa completă a enzimei defineşte tipul I de boală, reducerea activităţii ei apare în tipul II. Examenul microscopic relevă discretă colestază. Diagnosticul implică dozarea activităţii bilirubin UDP-glucuroniltransferazei în ţesutul hepatic.

Sindromul Dubin-Johnson

Definiţie: afecţiune genetică cu transmitere autozomal recesivă care presupune un deficit al transportului bilirubinei conjugate în bilă urmat de deversarea acesteia în sânge; asociză și un defect al metabolismului coproporfirinelor și de eliminare a metaboliților catecolaminelor din hepatocite.Biochimic, nivelurile de bilirubină totală şi directă sunt crescute iar în urină se constată creşterea coproporfirinei I în raport cu coproporfirina III în contextul unei cantităţi normale de coproporfirine totale.Macroscopic: țesutul hepatic intens pigmentat, de culoare neagră. Histopatologic: se evidenţiază prezenţa unui pigment negru în hepatocitele din zona centrolobulară; acesta este alcătuit din metaboliți rezultați din oxidarea catecolaminelor, ce se acumulează în lizozomi. Hepatocitele nu acumulează bilirubină!

Sindromul Rotor

Se transmite autozomal recesiv şi este similar sindromului Dubin-Johnson, cu un deficit al excreției bilirubinei conjugate care va avea valori crescute în sânge

Spre deosebire de acesta, ficatul are aspect morfologic normal.

Icterele obstructiveIcterele obstructive sunt datorate impedimentului de evacuare a bilei în urma unui obstacol pe căile biliare intra- sau extrahepatice. Se asociază cu prurit. În sânge creşte mult nivelul bilirubinei conjugate. Aspect microscopic: în ficat, în funcţie de tipul şi durata obstrucţiei, se remarcă prezenţa de proliferare neocanaliculară periportală, pigment biliar intrahepatocitar, cu leziuni distrofice variate mergând până la degenerescenţă balonizantă reticulară (“feathery degeneration”), prezenţa în hepatocite de depozite fine de cupru şi creşterea proteinei asociate cuprului, trombi biliari în canaliculele biliare.Prezenţa de trombi biliari în canalele Hering şi eventual în ductele biliare portale NU este caracteristică unui sindrom colestatic necomplicat - prezenţa lor, deşi nepatognomonică, este întâlnită în sepsis, şoc toxic şi deshidratare.

Elemente histopatologice sugestive pentru diagnosticul etiologic al unei afecţiuni hepatice de natură biliară:• leziuni ductale (inflamatorii cronice) floride în ciroza biliară primitivă (anticorpi antimitocondriali serici prezenţi)• fibroză concentrică densă “în foi de ceapă” în jurul ductelor biliare din spaţiile porte şi/sau prezenţa de ”pastile” fibroase cicatriciale care marchează locul fostelor ducte biliare (“pietrele funerare” ale ductelor bilare) în colangita sclerozantă primitivă (diagnosticul se pune în principal colangiografic).• falsă proliferare ductală la periferia spaţiilor porte (ductele biliare se alungesc, devin tortuoase, iar la secţionare se observă mai multe lumene, de diferite dimensiuni – aparenţă proliferativă) în obstrucţia ductelor biliare mari (litiazică, compresivă etc)• prezenţa de infiltrat inflamator bogat în neutrofile localizat în jurul, în peretele şi în lumenul ductelor biliare (colangite supurative).

Ficat de colestază (pacient de 3 ani cu atrezie de căi biliare)

Colestază – aspect microscopic

HEx400

Hematina

Hematina este un compus chimic cu structură chimică incomplet precizată. Apare ca produs de degradare al hemoglobinei în cursul hemolizei intravasculare din crizele hemolitice majore posttransfuzionale, sau în urma acţiunii unor baze sau acizi puternici.Pigmentul care se acumulează în histiocite în malarie are structură similară. Datorită faptului că în acest pigment fierul este înglobat într-un complex organic, hematina este negativă la reacţia Perls.

Depozite de hematina în plămân – aspect macroscopic

Hematoporfirina

Porfiria cuprinde un grup de boli metabolice caracterizate prin acumularea de hematoporfirină (metaboliți din biosinteza hemului), pigment care este prezent în mod normal în organism şi se elimină prin urină în cantitate mică.

Manifestările clinice ale porfiriilor sunt neurologice cu interesare atât motorie cât şi senzorială, hepatice şi cutanate

Leziuni cutanate în porfirie (eritem, vezicule)

6. DISTROFII ALE PURINELOR

Din acest grup de distrofii face parte guta (lat. gutta = picătură), ce se caracterizează printr-o creştere a acidului uric în sânge (hiperuricemie).Acidul uric reprezintă produsul final al metabolismului purinic și se elimină prin urină.

În acest grup sunt descrise: • guta primară idiopatică• guta secundară.

Guta

Guta primară reprezintă 90-95% din cazurile de gută.Este o boală familială cu predominanţă masculină. Patogenia hiperuricemiei este neclară. Se atribuie un rol important eliminării scăzute a acidului uric la nivel renal.Guta secundară reprezintă o complicaţie a unor boli (exemplu leucemii, limfoame) caracterizate printr-un catabolism mărit al acizilor nucleici, mai ales după distrugeri celulare prin medicamente citotoxice antineoplazice care duc la hiperuricemie.Morfopatologic, hiperuricemia determină precipitarea uraţilor în ţesuturi. Depozitele uratice se găsesc în special la nivelul cartilajelor articulare (genunchi, degete), în cartilajul urechii, tendoane, ligamente. Aceste depozite uratice pot apare sub forma unor noduli denumiţi tofi gutoşi.Aspect microscopic: toful gutos este format dintr-o masă nodulară ce conține numeroase cristale de acid uric, care la examinarea în lumină polarizată apar subțiri, alungite, cu capete ascuțite (aciculare). În jurul acestor cristale se observă o reacţie inflamatorie cronică cu macrofage, limfocite, fibroblaste şi celule gigante multinucleate de corp străin.

Molecula de acid uric

Tofi gutoşi la nivelul degetelor de la mâini şi picioare

Cristale de urat monosodic

Tof gutos – aspect microscopic

HEx 200