Criminologie si Penologie – Rodica Stanoiu

Tehnoredactare TRAIAN BADICAN

Coperta RÂZVAN BALASA

Editura OSCAR PRINT B-dul Regina Elisabeta, nr. 71, et 3, ap. 7, Bucuresti, sect. 5

Comenzi: telVfax: 315.48.74 email: contact@oscarprint.ro

ISBN 973-8338-69-7

© Editura Oscar Print 2006

1

CUPRINS

Partea I CE ESTE CRIMINOLOGIA Capitolul I CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU 7 Sectiunea I PRIVIRE ISTORICA 7 Sec{iunea a Il-a FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA 14 Sectiunea a IlI-a OBIECTUL CRIMINOLOGIEI 16 Sectiunea a IV-a SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI 27

Capitolul II METODA 33 Sectiunea I PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE 33 Sectiunea a Il-a METODE PARTICULARE 37 Sectiunea a 11 Ia

TEHNICI 62 Capitolul III CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL STIINTELOR 106 Sectiunea I AUTONOMIA CRIMINOLOGIEI 106 Sectiunea a 11-a DEPENDENTA CRIMINOLOGIEI 108 Sectiunea a IlI-a CRIMINOLOGIA ÎN ÎNVATAMÂNTUL UNIVERSITAR 118 Sectiunea a IV-a DEFINITIA CRIMINOLOGIEI 129 Partea a Il-a DE LA CRIMINOLOGIA CLASICA LA CRIMINOLOGIA POSTMODERNA

2

Capitolul I CONFRUNTARI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE 135 Sectiunea I CONSIDERATII GENERALE 135 Sectiunea a Il-a CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE 137

3 Capitolul II ORIENTAREA BIOLOGICA 144 Sectiunea I TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST. 144 Sectiunea a Il-a TEORIILE EREDITATII 147 Sectiunea a HI-a TEORIILE BICONSTITUTIONALE 157 Sectiunea a IV-a NOILE TENDINTE 161 Sectiunea a V-a EVALUARE CRITICA. 166

Capitolul III ORIENTAREA PSIHIATRICA-PSIHOLOGICA 168 Sectiunea I PERSPECTIVA PSIHIATRICA-PSIHANAUTICA 168 Sectiunea a H-a TEORIA PSIHOMORALA 177 Sectiunea a HI-a TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE 180 Sectiunea a IV-a EVALUARE CRITICA. 186 Capitolul IV ORIENTAREA SOCIOLOGICA. 189 Sectiunea I PRECURSORII 189 Sectiunea a Il-a TEORII CRIMINOLOGICE INSPIRATE DE MODELUL CONSENSUAL 196 Sectiunea a HI-a

3

TEORII CRIMINOLOGICE INSPIRA TE DE MODELUL CONFLICTUAL 218 Sectiunea a IV-a EVALUARE CRITICA 226 Capitolul V TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATE 231

4 PARTEA I CE ESTE CRIMINOLOGIA Capitolul I CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU Sectiunea I PRIVIRE ISTORICA 1. ORIGINEA CRIMINOLOGIEI. Desi denumirea de criminologie este cel mai adesea asociata numelui lui Raffaele Garofalo, creatia cuvântului ca atare este atribuita antropologului francez Paul Topinard. Aparitia criminologiei ca stiinta este legata însa de publicarea în 1876 a monografiei medicului italian Cesare Lombroso, „L'uomo delinquente"1. Crima si autorul ei au preocupat gândirea umana cu mult înainte de secolul al XlX-lea. Marturie stau în acest sens operele filosofice si literare ale antichitatii, tema crimei constituind, nu de putine ori, izvor de geniala inspiratie. Stiinta criminologiei pare, astfel, sa aiba origini tot atât de îndepartate ca si celelalte stiinte sociale.2 Aristotel3 - ca sa ne oprim la un singur exemplu - formuleaza o veritabila teorie a crimei, considerând ca aceasta se va comite atunci când faptuitorul, cântarind între placere si durere, o va alege pe prima ori de câte ori nu va risca sa fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioara avantajelor (placerilor) pe care crima le aduce. Desi Lombroso este considerat „parintele criminologiei moderne", unele opinii mai recente5 situeaza aparitia acestei stiinte un secol mai devreme, un rol determinant avându-1 iluminismul repre 7 zentat de Voltaire, Montesquieu, Helvetius, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson, Smith, Hume. Sub influenta iluministilor apar în a doua parte a secolului al XVIII-lea, lucrari ce vor juca un rol hotarîtor în evolutia stiintelor penale. La loc de frunte se situeaza monografiile lui Cesare Bonesana Beccaria si Jeremy Bentham. Ideile lui Beccaria - expuse în monografia Dei delitti e dele pene, aparuta în 1764 - au revolutionat gândirea juridica, deschizând noi

4

orizonturi în problematica crimei si a justitiei penale. Considerata ca un veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipeaza cuceririle dreptului penal modem, punând pe primul plan umanismul si ratiunea, pledând pentru ridicarea omului împotriva violentei si a sistemului inchizitorial, subliniind importanta deosebita a prevenirii delictelor6. Audienta lui Beccaria a fost imensa, arata J. Dupreel, când, în 764, a scris ca cel condamnat ramâne o fiinta umana ca si judecatorii sai, ca pedeapsa menita sa conduca condamnatul pe o cale onesta, trebuie raportata la vinovatia acestuia7. Asemenea idei, ca si cele referitoare la interesul general, ca fundament al dreptului de a pedepsi, la considerarea infractiunii prin prisma daunelor cauzate societatii ramân definitiv câstigate dreptului penal8, constituind totodata, punctul de plecare al unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei. La rândul sau Jeremy Bentham în lucrarile sale An Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1780) si Panopticon: or The Inspection House (1787) dezvolta principiul utilitarismului, pledeaza pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblul sau ca si pentru o ampla reforma a modului de executare a pedepselor. Asocierea, tot mai frecventa în ultimii ani, între Beccaria si Bentham si originile criminologiei apartine, nu întâmplator, curentului neoclasic, desi trebuie mentionat ca si reprezentantii altor orientari9 subliniaza influenta pe care acestia au avut-o asupra aparitiei criminologiei. Noua viziune asupra originii criminologiei10 considera astfel ca Beccaria si Bentham nu sunt numai ilustrii reprezentanti ai scolii clasice de drept penal, dar si întemeietorii „criminologiei clasice". Aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: - centrarea studiului criminologie asupra faptei comise; - considerarea liberului arbitru ca fundament al oricarei actiuni umane; - proportionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Alti autori sunt însa ceva mai rezervati si considera ca este vorba de o criminologie înca „intuitiva"11, dar care apare cu un secol înainte de Lombroso. Pe drumul deschis de Beccaria si Bentham, stimulata de climatul de efervescenta intelectuala ce caracterizeaza perioada istorica urmatoare si îndeosebi de curentul pozitivist, filosofia penala îsi regândeste postulatele, abandonând treptat conceptiile cu privire la liberul arbitru, la responsabilitatea morala, la uniformitatea sanctiunilor, în favoarea determinismului, a individualizarii, a cauzalitatii. Au existat însa si alti factori care au stimulat studiile cu privire la criminalitate.

5

Se acumuleaza astfel, în acea perioada, un volum important de date statistice. Cercetarile cu privire la starea si dinamica fenomenului criminalitatii, la evolutia acestuia în diferite zone geografice, relevarea anumitor regularitati, a unor corelatii cu anumiti indicatori socio-culturali, ce au loc în perioada respectiva mai ales în Belgia si Franta, influenteaza fara îndoiala cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare. Se subliniaza, de asemenea, tot ca un factor ce a favorizat cercetarea criminologica, existenta în unele tari a unui cadru institutional organizat de felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de stiinta posibilitatea sa efectueze unele experimente si sa verifice unele ipoteze. In acest sens, se considera ca stiinta criminologiei a profitat foarte mult de pe urma psihiatriei, nu numai în directia preluarii unor notiuni, categorii si modele de analiza cauzala, dar si a folosirii institutiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Acelasi rol de laborator experimental 1-a jucat si penitenciarul, unde s-au efectuat unele observatii pe termen lung asupra detinutilor. Acestia erau examinati clinic, masurati antropometric, fotografiati, catalogati, tragându-se unele concluzii cu privire la rata recidivei, la carierele criminale etc.1 2 In acest context prielnic, cercetarile cu privire la crima, criminal si criminalitate capata un caracter constant, prefigurând o noua disciplina stiintifica. Este momentul aparitiei „criminologiei pozitiviste" ai carei reprezentanti au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri si Raffaele Garofalo, precum si belgianul Adolphe Jacques Quatelet, francezul Andre'-Michel Guerry si englezul Henry Mayhew. Despre contributia acestora la formarea criminologiei modeme ne ocupam în partea a Il-a a cursului. Aratam aici ca, spre deosebire de „criminologia clasica", criminologia pozitivista se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: - centrarea studiului criminologie asupra faptuitorului; - determinismul ca fundament al actiunii umane; - proportionalizarea pedepsei în raport cu periculozitatea faptuitorului.

2. EVOLUTIE. Criminologia se dezvolta la sfârsitul secolului al XlX-lea si începutul secolului XX în cadrul altor discipline stiintifice. Statistica gazduieste, în special în Franta si Belgia, studiul criminologie al starii si dinamicii fenomenului infractional. în cadrul sociologiei îsi fac loc din ce în ce mai mult preocuparile pentru studiului influentei mediului social asupra criminalitatii, iar în antropologie, psihologie si psihiatrie - studiul infractorului.

6

Dintre acestea, antropologia joaca un rol foarte important în evolutia criminologiei. De altfel, datorita influentei exercitate de Lombroso, ca si faptului ca publicatia Archives de l'anthropologie criminelle et des sciences penales, înfiintata la Lyon în 1886, 13 Aceasta revista, condusa de Lacasagne si Tarde, apare la Lyon, începând cu anul 1886. Din 1893, denumirea se schimba în "Archives d'anthropologie criminelle et de psychologie normale et pathologique", iar din 1907 va purta titlul de "Archives d'antropologie criminelle de midicine ligale et de psychologique normale et pathologique". O contributie importanta la dezvoltarea criminologiei o au si congresele internationale de antropologie criminala ce au loc la Roma (1885), Paris concentreaza în paginile sale principalele preocupari de criminologie ale timpului, criminologia poarta, în acea perioada, cel mai adesea, denumirea de antropologie criminala. Un moment important în dezvoltarea acestei discipline îl reprezinta si aparitia, în 1907, în Belgia, a publicatiei Revue de droit penal et de criminologie. Indiferent de denumire, ceea ce trebuie retinut este ca, la sfârsitul secolului al XlX-lea, si în primele decenii ale secolului al XX-lea criminologia nu constituie înca o disciplina autonoma. Aceasta se prezinta sub forma unor capitole în cadrul altor discipline: antropologia criminala, psihologia criminala, sociologia criminala. Pozitivismul european a influentat formarea criminologiei nord americane. Primele cercetari în acest domeniu au loc în clinicile înfiintate în 1909 la Chicago de catre Dr. William Healy14. Concluziile acelor cercetari bazate pe studiul de caz au fost publicate de Healy în 1914 în cartea sa The Individual Delinquent15. Tot în acea perioada are loc si prima Conferinta nationala de drept penal si criminologie în 1909, la Law School of Northestern University. Cu acel prilej se înfiinteaza Institutul american de drept penal si criminologie. începând din 1910 Institutul publica revista Journal of Criminal Law and Criminology care îsi continua activitatea si astazi. Spre deosebire însa de Europa, criminologia nord-americana este de la început foarte strâns legata de sociologie. Primul curs universitar dateaza din 1918 si apartine lui Maurice Parmalee16. Fondatorul criminologiei nord-americane este considerat a fi Edwin Sutherland care publica în 1924 cartea sa Criminology ce va avea o mare

7

influenta asupra oamenilor de stiinta de pretutindeni interesati de domeniul criminalitatii.

Primul razboi mondial întrerupe în Europa pentru o perioada de timp studiile în domeniul criminologiei. Publicatia de la Lyon îsi înceteaza aparitia, cea belgiana îsi reia dupa razboi activitatea, marcând o apropiere a criminologiei de dreptul penal. (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906), KOln (1911) Pe plan international, activitatea în domeniul criminologiei se reia în 1934 când se creeaza, la Paris, Societatea Internationala de Criminologie (SIC), organizatie neguvernamentala cu statut consultativ pe lânga ONU si Consiliul Europei, propunându-si ca scop sa promoveze pe plan international studiul stiintific al fenomenului criminalitatii. Pentru atingerea acestui scop, Societatea Internationala de Criminologie, pe lânga o serie de alte activitati a organizat, la intervale mai mult sau mai putin regulate, determinate de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, o serie de congrese internationale care au abordat teme precum: criminologia si criminogeneza, recidiva, aspecte psihopatologice ale conduitei criminale, tratamentul delincventilor, mari tendinte în criminologia contemporana, relatia dintre criminologie, politicile si practicile sociale, schimbarile socio-politice si criminalitatea, reducerea criminalitatii si promovarea justitiei etc. Incepând cu anul 1952, SIC organizeaza cursuri internationale de criminologie, în cadrul carora se examineaza principiile generale si metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, în scopul evidentierii particularitatilor pe care acest fenomen îl îmbraca în diferite zone geografice ale lumii. Primul curs a avut loc în Franta, careia i-au urmat tari din aproape toate continentele: Suedia, Italia, Austria, Belgia, Germania, Anglia, Spania, Italia, Egipt, Canada, Nigeria, Mexic, Brazilia, Cuba, Japonia, etc. România, a gazduit pentru prima data la Bucuresti în anul 2004, dupa mai bine de o jumatate de secol de când se organizeaza aceste evenimente stiintifice, cursul intitulat „ Criminologie si siguranta publica: prevenirea si controlul criminalitatii într-un stat de drept" ajuns la cel de-al 67-lea numar. Societatea Internationala de Criminologie publica revista Annales Internationales de Criminologie si un buletin periodic (Newsletter)1*. Un rol important în evolutia criminologiei 1-a jucat si activitatea desfasurata în cadrul Organizatiei Natiunilor Unite 9.

17 Primul Congres s-a tinut la Roma, în 1938. A urmat apoi Paris (1950), Londra (1955), Haga (1960), MontnSal (1965), Madrid (1970), Belgrad

8

(1973), Lisabona (1978), Viena (1983), Hamburg (1988), Budapesta (1993), Seul (1998), Rio de Janeiro (2003), Philadelphia (2005).

Astfel, la 21 iulie 1946, Consiliul Economic si Social a însarcinat Comisia pentru probleme sociale sa studieze mecanismele eficace ce ar putea fi adoptate în scopul largirii bazei internationale a mijloacelor de prevenire a criminalitatii si tratament al delincventilor. Comisia pentru probleme sociale împreuna cu Comisia internationala penala si penitenciara (organizatie interguvernamentala creata în 1875) a recomandat în 1948 Consiliului Economic si Social al ONU sa înfiinteze o directie specializata în domeniul prevenirii criminalitatii si tratamentul delincventilor. In 1950 Adunarea Generala a ONU, prin rezolutia 415 (V) a preluat functiile Comisiei internationale penale si penitenciare. Pe baza acestei rezolutii s-a înfiintat în 1951 Comitetul consultativ special de experti al caror numar si atributii a crescut considerabil de-a lungul anilor. în 1965 el îsi schimba denumirea în Comitetul consultativ de experti în domeniul prevenirii criminalitatii si tratamentul delincventilor, iar în 1971 devine Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si lupta contra delincventei. Prin rezolutia 1991/1 februarie 1992, Consiliul Economic si Social a dizolvat si Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si lupta contra delincventei format din experti cu titlu personal si a creat o noua Comisie interguvernamentala pentru prevenirea criminalitatii si justitiei penale. Printre atributiile Comitetului, si ulterior ale Comisiei, figureaza si prepararea congreselor pentru prevenirea criminalitatii si tratamentul delincventilor pe care ONU le organizeaza la fiecare 5 ani2 . De asemenea, în cadrul organismelor si mecanismelor specializate functioneaza Serviciul de prevenire a criminalitatii si justitiei penale al oficiului ONU de la Viena care, la recomandarea Adunarii Generale la 23 decembrie 1995, prin rezolutia 50/214 s-a transformat într-o Divizie Specializata. Aceasta are sarcina sa formuleze optiuni de politica penala si sa promoveze rezolutiile ONU în acest domeniu. Acest organism functioneaza în strânsa colaborare cu o retea de institute regionale afiliate ONU. Aceste institute au, printre altele, sarcina de a promova recomandarile ONU în domeniu, de a sprijini guvernele sa aplice normele 13 internationale si instrumentele ONU, de a furniza avize consultative asupra problemelor de politica penala, de a organiza stagii de pregatire a specialistilor, de a realiza

9

cercetari stiintifice în doeniul justitiei penale, de a organiza seminarii regionale si de a facilita cooperarea între statele membre ale ONU. Aceasta retea reuneste în prezent, în ordinea înfiintarii lor: Institutul ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor din Asia si Extremul Orient (UNAFEI), 1961, Fuchu (Japonia); Institutul Interregional de Cercetare al ONU asupra Criminalitatii si Justitiei Penale (UNICRI), 1968, Roma (Italia); Institutul Latino-American al ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor (ILANUD), 1975, San Jose" (Costa-Rica); Institutul European pentru Prevenirea si Controlul Criminalitatii afiliat ONU (HEUNI), 1981, Helsinki (Finlanda); Institutul African ONU pentru Prevenirea Crimei si Tratamentul Delincventilor (UNAFRI), 1989, Kampala (Uganda). Acestora li se alatura Centrul International de Criminologie Comparata (CICC) de la Montreal (Canada), Institutul Australian de Criminologie de la Canberra (Australia), Institutul International de înalte Studii si Stiinte Penale de la Siracusa (Italia), ca si alte centre de cercetare ce colaboreaza cu ONU.

Un rol important în dezvoltarea criminologiei îl are Comitetul European pentru Probleme Criminale (CEPC) din cadrul Consiliului Europei care, printre alte atributii, organizeaza conferinte de cercetari criminologice, colocvii criminologice si conferinte ale Directorilor administratiilor penitenciare. In cadrul CEPC exista Consiliul Stiintific Criminologie, organ consultativ, format din reputati specialisti în domeniu, care pregateste manifestarile stiintifice privind cercetarea criminologica.

Sectiunea a Il-a FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA

3. CRIMINOLOGIILE SPECIALIZATE. Studiile aprofundate întreprinse între cele doua razboaie mondiale au drept consecinta o acumulare de cunostinte cu privire la fenomenul criminalitatii, precum si un început de specializare pe plan profesional în acest domeniu. Aceasta face ca, la un moment dat, problematica criminalitatii sa capete o anumita autonomie în sânul disciplinelor amintite. Este debutul unui proces treptat, dar constant, care va duce la desprinderea acestor capitole din disciplinele respective si la formarea unor criminologii specializate. Aceasta desprindere se traduce, în fapt, într-o largire a ariei de investigare la toate aspectele fenomenului criminalitatii.

10

Acestea sunt însa descrise si mai ales explicate, cel mai adesea, de pe pozitiile teoretice si metodologice ale disciplinei de „origine". Cu privire la particularitatile acestui proces, criminologul francez Jean Pinatel21, arata ca biologia criminala, care se limita în perioada de debut a antropologiei criminale la studierea trasaturilor biologice ale infractorului, începe sa-si largeasca aria de investigatie asupra multitudinii de probleme privind fenomenul criminalitatii. Este vorba de un studiu criminologie general ce comporta o abordare de ansamblu specifica biologiei. Acelasi lucru se întâmpla si cu psihologia criminala care, cu timpul, ajunge sa studieze din perspectiva psihologica aspectele generale ale criminalitatii, devenind astfel o criminologie psihologica; ca si cu sociologia criminala, criminologia sociologica ce apare în urma acestui proces fiind considerata o criminologie cu orientare sociologica. Ca o consecinta a acestui proces, criminologia începe sasi contureze o identitate proprie. Ne aflam deja, în acest stadiu, în plin proces de afirmare a criminologiei modeme, dispersata înca în criminologii specializate, inevitabil tributare domeniilor respective (biologie, psihologie, psihiatrie, sociologie etc). 4. CRIMINOLOGIA GENERALA. Procesul de unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generala reprezinta urmatoarea etapa în evolutia acestei discipline. Adjectivul „general" este folosit în mod conventional si semnifica mai ales caracterul unitar si autonom al criminologiei în raport cu criminologiile specializate. Acest proces nu este lipsit de dificultati întrucât saltul de la criminologiile specializate la criminologia generalavnu se reduce Ia o simpla operatiune de aditionare. Criminologia generala nu reprezinta un inventar al criminologiilor specializate si nici o superstiinta în care „s-ar topi gratie unui miracol creator criminologiile specializate"22. Acest salt semnifica mai ales o schimbare de perspectiva sau mai exact o abordare a problematicii criminalitatii dintr-o perspectiva integratoare biopsihosociolegala23. în perioada 1960-1970 s-au facut pasi importanti în aceasta directie, si avem în vedere mai ales lucrarile lui Pinatel, Leaute, Szabo, Radzinowicz, Manheim, iar doua decenii mai târziu cele ale lui Gassin (1988), Kaiser (1989), Jeffery (1990), Beirne, Messerschmidt (1991), Schneider (1993). 5. CONCLUZIE . Fara îndoiala ca asamblarea criminologiilor specializate într-un tot coerent, unitar, este un proces foarte dificil care întâlneste, în calea desavârsirii sale, multe obstacole. Cele mai importante dintre acestea rezulta din complexitatea obiectului de

11

cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicatiei cauzale diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenta criminologiei fata de stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formare a unor specialisti în acest domeniu. în pofida acestor dificultati, criminologia - asemanator altor discipline, confruntate cu dificultati similare - prin volumul de cunostinte pe care 1-a acumulat vreme de peste un secol, prin metodele de cercetare utilizate, prin impactul tot mai puternic pe care-1 are în viata sociala a devenit o realitate de necontestat.

Sectiunea a HI-a OBIECTUL CRIMINOLOGIEI 6. PARTICULARITATI. Unul din principalele criterii de delimitare a criminologiei de alte stiinte îl reprezinta obiectul de studiu. Cu privire la obiectul de studiu s-au exprimat multe puncte de vedere, cel mai adesea controversate, de la viziuni pesimiste precum celebra afirmatie a lui Thorsten Sellin potrivit caruia „criminologia reprezinta o regina fara regat" facuta în 1950 cu ocazia celui de al II-lea Congres international de criminologie de la Paris, pâna la cele optimiste de felul lui Laignel-Lavastine si V.V. Stanciu care considera criminologia, asa cum am vazut, un fel de superstiinta. Conceptiile cu privire la obiectul de studiu reflecta, în mod firesc, particularitatile istorice si epistemologice ale procesului de formare a criminologiei. Faptul ca a aparut si s-a dezvoltat, o perioada de timp, în cadrul altor discipline stiintifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline. Consecinta cea mai directa a fost fragmentarea obiectului de cercetare. Formarea criminologiei generale reprezinta, prin urmare, rezultatul unui proces de integrare mai ales în privinta obiectului de studiu. Pentru o întelegere mai buna a acestui proces am clasificat diferitele opinii cu privire la obiectul de studiu, în doua grupuri: conceptii sectoriale si conceptii unificatoare, fiecare grup prezentând mai multe variante.

7. CONCEPTIILE SECTORIALE A) Dupa cum am aratat, „criminologia clasica" si-a concentrat atentia asupra faptei penale. în acea perioada nu se punea înca problema unei delimitari de dreptul penal, asa încât conceptul de infractiune este în egala masura utilizat si în criminologie. Criminologia pozitivista propune nu numai o schimbare de perspectiva cu privire la obiectul de studiu, dar si o delimitare de ordin conceptual, de

12

dreptul penal. Garofalo, în primele pagini ale cartii sale, arata ca punctul de plecare al stiintei criminologice trebuie sa fie „notiunea sociologica a crimei"24. Acest proces de delimitare va continua timp de aproape un secol, sustinut fiind mai ales de reprezentantii orientarii sociologice.

Se considera astfel ca infractiunea în acceptiunea sa juridicopenala - sinonima în criminologie cu notiunea de crima sau de delict este pur formala (creatie a legii), relativa (variind în timp si spatiu) si eterogena (însumând fapte foarte diferite, de la omor pâna la fapte minore). S-au propus astfel numeroase definitii criminologice ale infractiunii care ar rezolva neajunsurile de mai sus. Gassin2 5 defineste infractiunea, din punct de vedere criminologie ca o realitate umana si sociala, anterioara oricarei incriminari, ce consta într-o agresiune a unei persoane sau a unui grup îndreptata împotriva celor mai importante valori ale grupului social. Cert este ca majoritatea autorilor care sustin ca obiectul criminologiei îl constituie fapta penala (infractiunea, crima, delictul) îi confera acestuia o acceptiune foarte larga, ce depaseste sfera normativului juridic. Un exemplu în acest sens îl ofera Sellin26, care întelege prin „crima" orice încalcare a normelor de conduita din societate, indiferent daca acestea constituie obiectul unei reglementari juridice, iar Sutherland27 sustine ca obiectul criminologiei îl constituie infractiunea ca fenomen social. Desi socoteste ca pentru a constitui infractiune fapta antisociala trebuie sa fie incriminata ca atare de lege, Sutherland confera o acceptiune foarte larga conceptului prin aceea ca include în sfera acestuia, alaturi de faptele ce încalca legea penala, si pe cele de natura civila si administrativa, extinzând astfel foarte mult obiectul criminologiei. Pentru Garofalo - care este, asa cum am vazut, printre primii criminologi ce se delimiteaza de conceptele penale - agresiunea loveste în sentimentele morale elementare ale indivizilor, pentru Durkheim aceasta afecteaza emotiile sau pasiunile colective. Influentat de sociologul american Talcott Parson, Gassin2 8 considera ca obiectul criminologiei îl constituie „actiunea criminala" care, ca varianta a „actiunii sociale", în viziunea lui Parson presupune urmatoarele elemente: 1) un subiect-actor care poate fi un individ, un grup sau o colectivitate; 2) o situatie ce include obiecte fizice (obiecte materiale, conditiile geografice, climaterice etc.) si obiecte sociale (ceilalti actori) cu care subiectul-actor intra în raport; 3) semne si simboluri prin intermediul carora subiectul-actor parvine sa cunoasca mediul ambiant, sa-1 resimta si sa-1 evalueze; 4) reguli, norme si valori care ghideaza actiunea acestuia, adica modul în care va actiona fata de

13

obiectele fizice si sociale care formeaza mediul sau29. Luând ca baza aceasta definitie, Gassin considera ca actiunea criminala, ca varianta a actiunii sociale, se caracterizeaza prin faptul ca atitudinea adoptata de actor într-o situatie data este contrarie regulilor, normelor si valorilor acceptate în acea societate30. Gassin considera ca, astfel definita, actiunea criminala prezinta un mai mare grad de generalitate, având totodata si o semnificatie mai precisa în raport cu conceptul juridico-penal de infractiune. B) Tot din grupul conceptiilor sectoriale fac parte si acele opinii potrivit carora obiectul criminologiei îl constituie studiul infractorului (criminalului, delincventului, concepte sinonime în criminologie). Aceasta viziune a dominat la sfârsitul secolului al XlX-lea si începutul secolului XX, datorita influentei exercitate de scoala pozitivista, ca si datorita faptului ca antropologia este cea care adapostea în acea perioada cercetarea criminologica31. Focalizarea studiului stiintific asupra infractorului o întâlnim însa si ulterior, în cadrul acelor pozitii teoretice ce confera eficienta cauzala exclusiva sau prioritara factorilor ce se situeaza la nivelul personalitatii individului. Acestea acopera o arie larga de modele explicative, de la cele de tipul eredoconstitutional, psihologic, psihiatric pâna la teoriile „personalitatii criminale", în variantele sale moderne. Rând pe rând, criminalul, deviantul, anormalul sunt considerati a constitui obiectul criminologiei32. Si îh legatura cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) au existat unele controverse între penalisti si criminologi, primii considerând ca un asemenea calificativ nu poate fi conferit decât acelei persoane care a fost condamnata definitiv pentru comiterea unei infractiuni, în timp ce criminologii au în vedere orice persoana care a comis o infractiune, indiferent daca a fost condamnata, urmarita sau chiar cunoscuta de catre politie.

C) Ca fenomen global, criminalitatea a constituit, într-o prima etapa, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior devine unul din punctele de referinta ale acelor orientari de inspiratie sociologica, cum sunt cele ale patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale sau conflictului de cultura. Fenomenul criminalitatii este cel mai adesea însa inclus în formele mai largi de devianta sau marginalitate, astfel încât criminologia se confunda cu sociologia deviantei33.

14

8. CONCEPTIILE ECLECTICE DE UNIFICARE. Depasirea unor puncte de vedere restrictive, a unor modele explicative monocauzale în favoarea unor modele mai complexe, ce se sprijina pe o analiza multifactoriala a cauzelor criminalitatii, determina si o schimbare de optica cu privire la obiectul criminologiei. îndeosebi în perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial se impune o conceptie mai larga cu privire la obiectul criminologiei, încercându-se o unificare a diferitelor sale laturi. Astfel, potrivit unor opinii34, „criminologia trebuie sa se ocupe de studiul crimei si criminalului, asa cum sunt definite de lege". Pe aceeasi linie de gândire se considera ca „obiectul criminologiei îl constituie factorii sociali si individuali care stau la baza comportamentului criminal"35. Eforturile de sinteza la care ne-am referit au reusit, într-o oarecare masura, sa depaseasca stadiul unor simple aditionari ale criminologiilor specializate, încercând o unificare în planul obiectului de studiu a problematicii referitoare la crima, criminal si criminalitate. Un exemplu în cadrul acestor orientari îl ofera Tratatul de criminologie al lui J. Pinatel. Acesta a sesizat corect ca ne aflam în fata unui obiect complex de cercetare ce reclama o analiza diferentiata a diferitelor sale niveluri: crima, criminal, criminalitate35; odata aceste diferente corect relevate, mai ales sub raport metodologic, împarte criminologia într-o „criminologie generala", pe care o socoteste o stiinta cu caracter enciclopedic dar si sintetic, ce urmareste sa unifice si sa compare datele criminologiilor specializate si o „criminologie clinica", ce ar avea ca obiect abordarea multidisciplinara a cazului individual36.

9. CELE DOUA CRIMINOLOGII. în deceniile 6 si 7 ale secolului XX controversele cu privire la obiectul de studiu revin din nou în actualitate. De aceasta data se reproseaza criminologiei nu numai faptul ca a „împrumutat" obiectul de studiu din dreptul penal, conferind caracter axiomatic postulatelor fundamentale ale acestuia, dar se pune sub semnul întrebarii însasi realitatea acestor postulate. Sursa acestor controverse trebuie cautata pe de o parte în dezvaluirile pe care cercetarile cu privire la cifra neagra a criminalitatii (criminalitatea nedescoperita) le aduc mai ales referitor la frecventa fenomenului în toate mediile sociale, iar pe de alta parte, la ceea ce Gassin denumeste fenomenul de „colonizare" al stiintelor sociale de catre curentul interactionist, de ^modelul conflictual", de

15

analiza sociala de inspiratie neo marxista37. în criminologie aceasta se traduce - arata acelasi autor3 8 - prin banalizarea delincventei si prin dramatizarea reactiei sociale.

încercarea de topire a criminalitatii în fenomenul mai larg al deviantei nu era dupa cum am vazut o noutate. Noua era tentativa de a demonstra ca nu exista crima în sine, nici ca act individual, nici ca fenomen social. Actiunea criminala, considerata ca o forma de devianta, care nu prezinta trasaturi specifice este socotita a fi o „constructie"a reactiei sociale, o inventie culturala a grupului social dominant. In aceasta viziune criminalul (infractorul, delincventul) nu ar fi decât purtatorul unei atare etichete. Se lanseaza noi concepte asa-zis „neutre" în locul celor respinse. Crima devine în unele opinii39 „situatie problema", „act problema" sau simplu „eveniment" , comportamentul criminal devine „comportament problema" sau „comportament marginal".

Se propun', în consecinta, modalitati noi de abordare a obiectului de cercetare. Acestea s-ar traduce, în primul rând, printr-o încercare de redefinire a principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate) dintr-o perspectiva interactionista ce urmareste sa releve, mai cu seama, mecanismele sociale prin care se ajunge la atare „etichete" si reactia sociala fata de acestea41. Postulatele fundamentale ale dreptului penal si-ar pierde astfel caracterul axiomatic, devenind simple ipoteze, supuse verificarii42. Centrul de greutate al cercetarii criminologice s-ar deplasa de la problematica comportamentului delincvent si a „trecerii la act" catre descifrarea proceselor de interactiune prin care anumite comportamente sunt etichetate drept „criminale" si examinarea formelor de reactie sociala formale sau neformale. Obiectul criminologiei l-ar constitui, în aceasta optica, structurile sociale care impun un anumit sistem de valori si norme, precum si mecanismele prin care un comportament este etichetat ca delincvent. Partizanii acestei orientari propun „o noua criminologie" pe care o denumesc „criminologia reactiei sociale", diferita de „criminologia traditionala" (clasica si pozitivista) atât prin obiectul de studiu, cât si prin modelele utilizate, dar mai ales prin finalitatea umarita43.

10. EVALUARE CRITICA. Principala slabiciune a conceptiilor sectoriale rezida în lipsa unei perspective unificatoare cu privire la obiectul de studiu, în neputinta de a integra diferitele laturi ale fenomenului într-un tot coerent care sa asigure unitatea obiectului si

16

autonomia disciplinei criminologiei în sistemul stiintelor. Limitarea obiectului de studiu fie la infractiune (crima, delict), fie Ia infractor (criminal, delincvent), lasa în afara fenomenul social al criminalitatii, dupa cum directionarea cercetarii numai asupra fenomenului global si mai ales a laturii sale cantitative, neglijeaza total sau confera un rol periferic personalitatii individului în geneza crimei.

Conceptiile înfatisate sufera, asa cum am vazut, si de o anumita confuzie de ordin conceptual, în modul în care formuleaza unele din postulatele fundamentale ale criminologiei. Tentativele de redefinire a conceptelor de crima, criminal si criminalitate dintr-o perspectiva diferita de aceea a dreptului penal s-au soldat cu un esec, majoritatea autorilor revenind astazi la conceptele traditionale. De altfel, trebuie aratat ca însusi Durkheim arata ca „numim crima orice act pedepsit si facem din crima astfel definita, obiectul unei stiinte speciale, criminologia"44. Cât priveste perspectiva propusa de „criminologia reactiei sociale", aceasta a avut meritul de a încerca sa ofere criminologiei o noua identitate, care sa-i permita sa formuleze proprii interogatii, sa elaboreze concepte proprii si sa ofere raspunsuri specifice problemelor criminalitatii. Obiectia adusa cu privire la starea de dependenta a criminologiei fata de dreptul penal nu este, prin urmare, în totalitate lipsita de temei. Tezelor înfatisate li se pot aduce însa si serioase critici. O analiza mai atenta arata astfel ca „împrumutul" de concepte la care criminologia apeleaza este cel putin tot atât de frecvent si în raport cu alte stiinte cum sunt psihologia sau sociologia. De altfel, aceasta este o trasatura a stiintelor cu caracter interdisciplinar si nicidecum una specifica criminologiei si nimic nu a împiedicat-o si n-o împiedica sa-si dezvolte un sistem propriu de teorii si concepte. S-a gresit, de asemenea atunci, când s-a considerat ca stiinta criminologiei îsi poate dobândi o noua identitate prin respingerea globala a postulatelor dreptului penal, când, mai degraba o implicare mai mare a sa în sfera juridicului ar avea consecinte pozitive pe planul îmbogatirii acestor postulate. Sesizând caracterul excesiv al unora din tezele noii criminologii, unii autori au subliniat de altfel ca latura penala a comportamentului antisocial nu trebuie în nici un caz abandonata45, modalitatile de construire si de consacrare a interdictiilor penale, fiind unul din domeniile fundamentale de cunoastere în criminologie46. In final, aceste controverse nu au dus la o ruptura epistemologica între vechea si noua criminologie, ci mai degraba la o oarecare

17

largire a orizontului de cercetare, criminologia având astazi cel putin doua puncte de focalizare, deseori înlantuite, dar care-si pastreaza identitatea -trecerea la act si reactia sociala*1,

11. CONCLUZIE. în raport cu cele -aratate consideram ca obiectul generic al criminologiei îl reprezinta criminalitatea ca fenomen social global. Transformarea acestui concept4 8 într-un concept operational cu valente integratoare, susceptibil sa permita elaborarea unei teorii explicative cu privire la cauzele criminalitatii, necesita adoptarea unei vizium sistemice asupra fenomenului cercetat. Intr-o atare viziune, fenomenul criminalitatii apare ca un ansamblu de elemente, ca un sistem ce se comporta ca un întreg cu proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile elementelor componente. Conceptul astfel definit se deosebeste de acela de totalitate a infractiunilor savârsite pe un anumit teritoriu într-o perioada de timp. în aceasta ultima acceptiune, termenul de criminalitate nu face decât sa fixeze dimensiunile spatiale si temporale ale fenomenului si sa evidentieze - în cazul unor cercetari concrete - latura cantitativa a acestuia. Tinând seama de masura în care criminalitatea este cunoscuta, precum si de masura în care se reactioneaza prin mijloacele dreptului penal împotriva acesteia49, se face distinctie între criminalitatea reala, criminalitatea aparenta si criminalitatea legala: -criminalitatea reala însumeaza totalitatea infractiunilor savârsite pe un anumit teritoriu într-o perioada determinata, -criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor descoperite, -criminalitatea legala cuprinde totalitatea infractiunilor pentru care s-au pronuntat hotarâri de condamnare ramase definitive. Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta sau descoperita, numita cifra neagra a criminalitatii, reprezinta infractiunile ce ramân necunoscute de catre organele judiciare. Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reala, cercetarea stiintifica încercând, prin metode si tehnici din ce în ce mai perfectionate, sa surprinda dimensiunile reale ale fenomenului. Viziunea sistemica asupra fenomenului criminalitatii permite sesizarea relatiilor dintre elementele componente - crima si criminalul -interconditionarea lor reciproca, precum si ansamblul caruia i se subsumeaza. înauntrul acestui sistem, infractiunea (crima, delictul) ca element

18

component al sistemului trebuie privita ca parte a unui întreg de care o leaga o infinitate de conexiuni, de întrepatrunderi, de influente reciproce, dar care nu-si pierd identitatea, având particularitati si functii proprii,

în aceeasi viziune se cere a fi studiat si conceptul de infractor. Abordarea sistemica a personalitatii infractorului se impune a fi directionata spre descifrarea acelor interactiuni în si prin care se structureaza conduita antisociala. Operând cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) ca element al sistemului, îi conferim acestuia o semnificatie complexa ce cuprinde notiunea psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a infractorului. Ceea ce trebuie retinut este ca studiul criminalului nu poate fi nici un moment rupt de studiul crimei, iar crima nu poate fi conceputa izolat, ca o entitate abstracta, ci numai ca o fapta constienta a omului. în viziunea înfatisata, obiectul sintetic al criminologiei, fenomenul criminalitatii, integreaza elementele componente, infractiunea, infractorul, într-un ansamblu unitar ce se comporta ca un întreg cu proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile si functiile elementelor componente. Ca atare, legitatile fenomenului nu sunt identice cu legitatile elementelor componente, cauzalitatea fenomenului nefiind data de suma aritmetica a cauzelor particulare ale elementelor componente. O problema interesanta care s-a ridicat este aceea daca în obiectul criminologiei nu ar trebui inclus si un al patrulea concept si anume victima infractiunii. S-a reprosat tot mai mult criminologiei ca si-ar fi concentrat eforturile asupra problematicii infractorului, neglijând aproape total studiul victimologic. Astfel, unele studii de criminologie au evidentiat, îndeosebi în cazul grupului de infractiuni contra persoanei si contra proprietatii, o anumita relatie între infractor si victima, relatie a carei eficienta contributiva»în producerea actului infractional nu ar putea fi neglijata în cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre victima si autorul infractiunii ocupa astazi un spatiu foarte important în cercetarea criminologica. Victimologia se afirma tot mai mult ca un capitol distinct al criminologiei multi autori considerând ca avem deja o disciplina autonoma cu acest nume. Dat fiind locul pe care studiul victimei îl ocupa, mai ales în examinarea situatiilor precriminale, consideram la rândul nostru ca în

19

obiectul criminologiei se include si victima infractiunii. Totodata, cu toate rezervele mentionate referitoare la opiniile partizanilor „criminologiei reactiei sociale" suntem de parere ca studiul reactiei sociale face de asemenea parte din obiectul de studiu al riminologiei. Unele precizari ni se par însa indispensabile în finalul acestei sectiuni. Acumularea treptata de cunostinte, pe masura dezvoltarii cercetarii stiintifice, a noilor descoperiri ce se produc în natura si societate, impun o viziune dialectica asupra obiectului de cercetare, în sensul unei permanente reconsiderari a continutului si limitelor acestuia. Obiectul de studiu nu constituie, prin urmare, un dat imuabil, ci sufera continue modificari, în raport cu noile probleme ce apar si care se cer a fi examinate si explicate. Dialectica în abordarea obiectului de cercetare nu trebuie însa înteleasa ca o cale de extindere nelimitata a acestuia. Important ni se pare, sub acest aspect, sa deosebim cu onestitate între obiectul propriu-zis al unei stiinte (obiect ce-i asigura identitatea, îi confera autonomia si îi stabileste locul în sistemul stiintelor), de ceea ce am denumi „sfera de interese" a acelei discipline (domeniile conexe a caror date le fructifica din propria perspectiva). Aceasta din urma excede întotdeauna obiectului de cercetare. A include, prin urmare, toate faptele de devianta în obiectul criminologiei ar însemna a transforma aceasta disciplina într-o stiinta generala despre devianta, si o suprapunere inevitabila altor domenii de cunoastere. A include în sfera obiectului numai o parte din fenomenele de devianta impune gasirea unor criterii stiintifice care sa justifice optiunile, criterii ce nu ne-au fost înca oferite, criteriul normativului juridico-penal ramânând pâna în momentul de fata, dupa opinia noastra, cel mai convingator.

20

Sectiunea a IV-a SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI

12. IMPORTANTA. Având ca obiect de studiu crima (în sens de act individual, ca si de fenomen global), criminalul, victima, precum si reactia sociala fata de crima, criminal si victima, criminologia nu detine monopolul acestui obiect. Dupa cum vom vedea, sj alte stiinte - si mai ales stiintele penale - au acelasi obiect de studiu. în aceste conditii care nu sunt specifice criminologiei, ci si altor discipline ce se situeaza la confluenta mai multor domenii ale cunoasterii - stabilirea scopului imediat si a functiilor prezinta o importanta deosebita. Acestea (scopul si functiile) devin criterii esentiale pentru particularizarea domeniului criminologiei. Opiniile cu privire la scopul si functiile criminologiei au evoluat de-a lungul timpului, în raport cu evolutia însasi a criminologiei si mai ales cu conceptiile privitoare la obiectul de studiu.

13. SCOPUL. Pentru precizarea scopului criminologiei este necesar sa se ia în consideratie, pe de o parte, raporturile criminologiei cu alte stiinte, dar mai ales cu stiintele penale, iar pe de alta parte stadiul actual de cunostinte teoretice si metodologice pe care criminologia le-a acumulat. în ansamblul lor, stiintele penale urmaresc sa fundamenteze o politica penala eficienta în lupta împotriva criminalitatii, care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa previna criminalitatea si sa traga la raspundere penala pe cei vinovati. Acestea constituie scopul general al acestor discipline, scop pe care îl urmareste în egala masura si criminologia. Infaptuirea scopului general se realizeaza însa de fiecare disciplina stiintifica prin modalitati specifice. în consecinta, pe lânga scopul general exista si un scop particular si imediat. Acesta din urma constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia traditionala, studiind crima, criminalul si criminalitatea, a urmarit relevarea cauzelor ^care îi determina pe oameni sa savârseasca atare acte reprobabile. în acest sens, criminologul francez J. Leaute5 0 considera ca scopul crimi-nologiei generale este sa cerceteze raporturile în cadrul carora se produce fenomenul criminalitatii si sa desprinda acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe când scopul criminologiei clinice îl constituie reconstituirea interactiunilor

21

particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei. Indiferent de orientarea teoretica, „criminologia traditionala" a fost dominata de paradigma etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta criminologiei nu se limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor masuri de profilaxie a criminalitatii51. Schimbarile intervenite în deceniile 6 si 7 ale secolului XX cu privire la obiectul criminologiei, determinate de ceea ce am numit „criminologia reactiei sociale" au dus si la unele schimbari cu privire la conceptia despre scopul criminologiei. S-a sustinut ca aceasta nu ar trebui sa se limiteze la dezvaluirea acelor trasaturi sau particularitati specifice crimei si mai ales criminalului, care l-ar deosebi de noncriminal ci, sa procedeze mai ales la o operatie de „despecificare"52, care sa arate ca dimpotriva nu exista nici o deosebire între criminal si noncriminal, crima si criminalul nefiind decât consecinta reactiei sociale. Pretinzând a avea un obiect de studiu diferit de criminologia traditionala, criminologia reactiei sociale, sau noua criminologie cum mai este denumita, îsi revendica într-o prima etapa un scop si functii diferite de aceasta. Scopul criminologiei reactiei sociale ar fi acela de a descifra mecanismele prin care se „fabrica" deosebirile dintre criminali si noncriminali, de a „demistifica" crima si în final de a o elimina definitiv din categoria formelor de devianta53. Fie ca paradigma reactiei sociale a înlocuit pentru o vreme paradigma etiologica, fie ca s-a constituit ulterior ca o alternativa a acesteia, scopul criminologiei s-a extins. In prezent se considera ca stiinta criminologiei are ca scop verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de acestea54, urmarind în plan practic prevenirea criminalitatii, umanizarea formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor. Atât atingerea scopului particular (imediat), cât si a scopului general este însa, fara îndoiala, conditionata de progresul cercetarii stiintifice. Ca parte integranta a stiintei contemporane, criminologia este necesar sa-si dirijeze prioritatile, sa coordoneze eforturile si sa conjuge rezultatele cu acele domenii de cercetare din care s-a desprins în vederea realizarii scopului mentionat.

14. FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea atât a scopului general, cât si a scopului particular (imediat), criminologia îndeplineste anumite functii. Acestea sunt: functia descriptiva, functia explicativa, functia predictiva si functia profilactica.

22

A) Functia descriptiva. Fenomenologia5 5 criminalitatii constituie o etapa obligatorie în cunoasterea obiectului de cercetare. De altfel, descrierea fenomenului criminalitatii a constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constanta în criminologie, având în vedere atât continuitatea istorica pe care scoala cartografica si variantele sale ulterioare o asigura studiului stadstic al starii si dinamicii fenomenului, cât si interesul deosebit pe care îl acorda cercetarilor de ordin cantitativ. Promotorii acestor orientari s-au straduit, aproape un secol, sa demonstreze, pe calea studiului descriptiv, existenta unor diferente semnificative între infractori si noninfractori56. Principalele concepte operationale de ordin descriptiv pe care criminologia le utilizeaza sunt acelea de mediu, teren, personalitate, situatie act. Complexul personalitate-situatie constituie schema fundamentala a explicatiei „trecerii la act". Pentru a descrie caracteristicile generale ale criminalitatii, ca si a principalelor grupe de infractori (volumul, dinamica, frecventa etc), precum si corelatiile acestui fenomen cu factorii politici, economici, geografici,, culturali, demografici etc, criminologia apeleaza la o gama variata de surse de documentare. Cea mai frecvent utilizata dintre ele este statistica. In ultimii ani criminologia a reusit sa realizeze un sistem statistic propriu continuând însa sa apeleze si la datele statistice întocmite în alte domenii de activitate, cum sunt statistica judiciara, economica, 55 Prin fenomenologie se întelege studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene. Termenul desemneaza deopotriva si curentul filosofic si psihologic bazat pe ideea cunoasterii directe a fenomenelor mentale si a descrierii lor concrete demografica, culturala etc. Fiind de acord cu importanta cercetarilor de ordin descriptiv, majoritatea criminologilor considera însa ca stiinta criminologiei nu se poate limita numai la latura cantitativa a fenomenului.

B) Functia explicativa. Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor care o determina si a conditiilor care o favorizeaza reprezinta scopul imediat al cercetarii criminologiei. De aici decurge importanta functiei explicative a criminologiei. Cercetarea etiologica a preocupat pe marea majoritate a specialistilor, istoria criminologiei fiind în realitate o istorie a diferitelor conceptii etiologice. Rezervele cu privire la importanta cercetarilor de natura etiologica au aparut, mai cu seama, în deceniile 6 si 7 ale secolului XX, odata cu noua criminologie. O serie de specialisti si-au exprimat tot mai frecvent

23

îndoiala cu privire la rolul si importanta cercetarii fundamentale în criminologie, vizând, în cadrul acesteia, îndeosebi cercetarea etiologica. Originea acestor opinii este însa ceva mai veche si are la baza o anumita viziune asupra categoriilor filozofice de cauza si efect"', a modalitatilor specifice prin care acestea se manifesta în domeniul criminologiei. Astfel, teoria „factorilor" reprezinta rezultatul unor conceptii ce considera ca nu se poate vorbi în criminologie de actiunea unor cauze si conditii, ci numai de existenta anumitor factori care influenteaza comiterea crimei58. Majoritatea specialistilor este însa de parere ca scopul acestei discipline nu poate fi atins daca se neglijeaza cercetarea etiologica59. Principalele concepte operationale de ordin explicativ la care criminologia apeleaza sunt acelea de cauza, conditie, efect, factor. Asemenea opinii întâlnim si în lucrari mai recente. 59 Astfel, se arata, pe drept cuvânt, ca specialistii în criminologie sunt atrasi în ultimii ani cu prea multa usurinta de anumite mode sau curente filozofice pasagere, în loc sa se aplece cu mai mare atentie spre problemele concrete ale criminalitatii. Este de dorit sa se revina la cercetari etiologice sistematice, la studii de evaluare care evidentiind carentele metodelor de tratament aplicate, sa propuna o perfectionare a acestora.

C) Functia predictiva. Poate fi oare anticipata evolutia unui fenomen cu o determinare atât de complexa cum este criminalitatea? în raport cu pozitia adoptata fata de aceasta interogatie se recunoaste sau nu o functie predictiva criminologiei. Pentru construirea modelelor prospective, criminologia apeleaza la variate domenii ale cunoasterii stiintifice, de la cel matematic pâna la cel euristic. Conceptele operationale de ordin predictiv sunt si ele foarte variate. Amintim dintre acestea pe acela de prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognostic, care de asemenea nu au o conotatie specifica în criminologie. Predictia urmareste cel putin doua obiective: a) anticiparea unor schimbari ale caracteristicilor fenomenului (volum, intensitate, structura) pe o perioada de timp; b) evaluarea probabilitatii producerii evenimentului (faptei antisociale). In cadrul celui de-al doilea obiectiv se încearca sa se evalueze posibilitatea producerii evenimentului la o vârsta timpurie, precum si posibilitatea repetarii evenimentului (riscul de recidiva).

24

D) Functia profilactica. Nu putine au fost acele orientari care au considerat ca cercetarea remediilor criminalitatii excede ariei de preocupari a criminologiei, aceasta revenind unor alte discipline, cum este dreptul penal, politica penala, penologia etc. Curentul clinic în criminologie are meritul de a fi adus în atentia cercetarilor problema studierii unor mijloace de tratament menite a contribui la prevenirea criminalitatii. O perioada s-a comparat astfel, criminologia cu medicina si pedagogia60. Dupa cum medicina nu poate fi conceputa în afara aplicarii sale la tratamentul si prevenirea maladiilor, pedagogia, în afara aplicarii sale la dezvoltarea armonioasa a psihologiei copilului, tot asa, criminologia exista prin prezenta unor valori specifice, ce se manifesta prin aplicarea criminologiei la profilaxia crimei si la tratamentul de resocializare a infractorilor.

16. DUALISM SI SINTEZA. Aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost elaborate în vederea realizarii altor scopuri decât acelea ale explicarii criminalitatii, cât si interferenta ce se produce aici între metodele proprii stiintelor sociale si metodele specifice unor alte domenii de cercetare (medicina, biologie etc.) au drept consecinta un anume dualism pe plan metodologic. Dualismul metodologic nu are însa semnificatia unui mozaic, a unui inventar de metode si tehnici împrumutate din alte discipline, ci are o finalitate integratoare. Acest lucru este posibil, în primul rând, datorita obiectului specific al criminologiei. Folosirea unor metode din alte ramuri ale stiintei la studiul criminalitatii face ca acestea sa dobândeasca, în procesul aplicarii lor concrete, trasaturi, particularitati deosebite, functie de obiectul cercetat. „Daca exista metode comune pe ansamblul stiintelor sociale - arata Albert Brimo - nimeni nu poate nega ca fiecare stiinta sociala utilizeaza în mod specific aceste metode, conform propriului sau obiect"3. Modalitatile de cercetare multi- si interdisciplinare4 pe care criminologia ca stiinta de granita le dezvolta pe plan metodologic, nu se rezuma asadar la o preluare automata a metodelor si tehnicilor de cercetare apartinând altor discipline stiintifice, la aplicarea lor tale quale la studiul criminalitatii, întrucât nici pe plan teoretic si nici sub raport metodologic criminologia nu se confunda cu stiintele cu care se învecineaza. Ea se sprijina pe rezultatele acestor stiinte într-un scop si într-o finalitate ce-i sunt proprii5.

25

Abordarea interdisciplinara a fenomenului criminalitatii, ca una din caile fundamentale de realizare a unei sinteze cu functii metodologice în criminologie, decurge din însasi natura complexa a acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens investigatii cu caracter sociologic, psihologic etc.

Fiecare din specialistii ce alcatuiesc echipele de cercetare criminologica6 vine cu experienta, cu explicatiile, cu rezultatele obtinute în domeniul propriu. Fiecare observa, descrie si explica criminalitatea de pe pozitiile disciplinei sale. Dar cercetarea criminologica nu se opreste aici. Daca s-ar întâmpla astfel într-adevar, nu ne-am afla decât în fata unui inventar de date venite din cele mai diferite discipline, dar care nu ar putea constitui arsenalul stiintific al unei discipline autonome, ele ramânând, în cel mai bun caz, parti sau capitole ale disciplinei de baza, prin extinderea obiectului de cercetare si asupra fenomenului criminalitatii. Se impune, asadar, o integrare progresiva a rezultatelor obtinute, într-o perspectiva originala, care sa constituie fondul teoretic si metodologic propriu stiintei criminologiei7. în cadrul acestui efort de sinteza se coreleaza concluziile privind diferitele laturi ale fenomenului studiat, observându-se pâna la ce punct anumiti factori se asociaza sau se neutralizeaza8. O atare corelare devine posibila, numai în masura în care si pe plan metodologic se realizeaza conlucrarea efectiva între diferitele metode si tehnici utilizate. Acesta este sensul unei reale cercetari interdisciplinare si aceasta a fost calea prin care s-a realizat trecerea de la sociologia criminala, unde predomina viziunea sociologului, la criminologia sociologica, unde dominanta este viziunea criminologului, de la psihologia criminala la criminologia psihologica s.a.m.d. Criminologia generala este rezultatul acestui proces de sinteza. Paralel cu folosirea unor metode „de împrumut", criminologia îsi dezvolta însa, pe masura afirmarii sale ca disciplina autonoma, propriile sale metode si tehnici de cercetare9. • Nu se exclude, desigur, posibilitatea unor cercetari individuale în domeniul criminologiei. Istoria criminologiei ne ofera, de altfel, numeroase exemple în acest sens. Abordarea interdisciplinara în cadrul unor echipe complexe apare însa ca cea mai adecvata cale, mai ales în stadiul actual de dezvoltare a diferitelor ramuri ale stiintei.

26

9 G. Houchon arata, înca din 1967, ca în fata metodologiei criminologice sta sarcina imediata ca, alaturi de aplicarea unor instrumente de cercetare împrumutate din stiintele sociale, sa se treaca la construirea unor tehnici de cercetare proprii care sa studieze fenomenele specifice criminologiei.

7. DELIMITARI CONCEPTUALE. în finalul acestei sectiuni unele clarificari de ordin conceptual sunt absolut indispensabile pentru întelegerea problemelor examinate în acest capitol. Prima clarificare are în vedere conceptul de metodologie. O privire în istoria gândirii filosofice desprinde un anumit moment în care pe omul de stiinta începe sa-1 preocupe nu numai explicatia cauzala pe care determinismul o ofera, dar si functia metodologica a determinismului, rolul pe care cauzalitatea îl ocupa în procesul de cunoastere. Ca rol al acestor reflectii filosofice, legate mai ales de empirismul englez si rationalismul francez, se pun bazele unui domeniu de cugetare distinct, si anume metodologia considerata ca stiinta care se ocupa cu studiul metodelor stiintifice. Pe masura progresului stiintific, din metodologia generala se desprind metodologiile particulare, fiecare domeniu de cercetare elaborând propriile sale reguli si norme de cunoastere. Cu alte

cuvinte, drumul pe care gândirea îl parcurge catre cunoasterea obiectului de studiu devine un capitol distinct al oricarei discipline stiintifice. Atât metodologia generala, cât si metodologiile particulare nu trebuie sa fie confundate cu diferitele procedee de realizare a unor actiuni practice, cu un „îndreptar tehnic", asa cum în mod gresit se foloseste. O alta clarificare are în vedere conceptul de metoda si acela de tehnica. Prin metoda se întelege acea ordine ce se pune în studierea si învatarea unei stiinte10. Cu ajutorul metodei, cunoasterea spontana se transforma în cunoastere critica. In aceasta acceptiune metoda este un produs ideativ, o creatie a mintii ce se diversifica în activitatea de cercetare stiintifica într-o pluralitate de metode particulare. Fiecare din aceste metode particulare da nastere în procesul concret de studiere a fenomenelor si proceselor lumii naturale si sociale, la tehnici diferite.

Tehnica sau procedeul constituie, prin urmare, o anumita metoda în actiune sau, altfel spus, felul practic în care se utilizeaza o metoda sau alta11. Aceasta si explica de ce, în anumite cazuri aceeasi

27

denumire este folosita atât cu privire la o metoda, cât si pentru a desemna tehnica de realizare în concret a acesteia.

Sectiunea a Il-a

METODE PARTICULARE

18. CLASIFICARE. în abordarea obiectului sau de studiu, criminologia utilizeaza o serie de metode de cercetare. Adoptând pentru toate aceste metode denumirea comuna de metode particulare, se impune ca în cadrul lor sa operam o serie de distinctii, fata de împrejurarea ca unele au un grad mai mare de generalitate, fiind utilizate în egala masura de o serie întreaga de stiinte, în vreme ce altele sunt proprii numai unor sau unei stiinte anume.

Apartin primei categorii metode de maxima generalitate, cum ar fi metoda observatiei sau metoda experimentala.

Din cea de-a doua categorie fac parte acele metode cu un grad mai redus de generalitate, la care apeleaza numai anumite discipline stiintifice, asa cum este metoda clinica, sau metode proprii numai unei stiinte.

O alta clasificare este aceea în metode cantitative si metode calitative.

Studiind aspectele generale, cât si pe cele individuale, atât factorii obiectivi cât si factorii subiectivi implicati în geneza actului infractional, urmarind o explorare, dar si o masurare a fenomenului, criminologia apeleaza în egala masura la metode apte sa studieze fenomenul în ansamblul sau, dar si la metode de cunoastere a personalitatii infractorului, la metode susceptibile de a dezvalui latura cantitativa dar si latura calitativa a obiectului supus cercetarii.

Metodele folosite au astfel un caracter complementar. în acest sens, M. Grawitz arata ca metodele studierii cazului particular, aspectelor calitative, aduc o bogatie de date susceptibile de a fi generalizate, de a sugera ipoteze de cercetare verificabile prin metode cantitative12, în acest mod, cercetarea cantitativa este aproape întotdeauna precedata

28

si succedata de o cercetare calitativa.

Prezentam în cele ce urmeaza unele dintre metodele de cercetare mai frecvent utilizate.

19. UNELE METODE PARTICULARE UTILIZATE ÎN DOMENIUL 'CRIMINOLOGIEI A) Metoda observatiei. Asa cum se arata în literatura de specialitate13, prin caracterul sau cuprinzator si indispensabil tuturor celorlalte metode, prin calitatea sa de a decela frecventa fenomenelor, de a le surprinde în stare naturala, de a le sesiza dependentele complexe si conditionarile factoriale, observatia reprezinta una dintre principalele cai de cunoastere a fenomenului criminalitatii. Nici una dintre metodele particulare - clinica, tipologica, predictiva - nu se poate dispensa de observatie, aceasta reprezentând izvorul cunoasterii, momentul contactului initial între subiect si obiect. Trebuie facuta însa o distinctie neta între observatia stiintifica si observatia empirica. > Exista, asa cum arata Stahl, reguli generale ale observatiei stiintifice14. Cunoasterea si respectarea acestor reguli si de catre cercetatorul criminolog constituie premisa fundamentala a trecerii la etapa investigarii fenomenelor prin tehnicile particulare ale observatiei si, de aici, la obtinerea unor rezultate semnificative pe plan stiintific. O observatie empirica este la îndemâna oricui; aceasta ia nastere spontan, în contactul zilnic dintre individ si realitatea înconjuratoare. Prin natura sa, observatia empirica este limitata la sfera de interese a individului, la grupul social din care face parte. Ea este incapabila sa ofere o imagine completa a fenomenului observat, fiind cantonata la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia. Caracterul spontan al observatiei empirice se repercuteaza inevitabil asupra profunzimii si exactitatii acesteia. Observatia empirica pacatuieste cel mai adesea prin superficialitatea si inexactitatea datelor furnizate. Sunt retinute mai ales aspectele de suprafata, partea spectaculoasa a evenimentului sau situatiei date.

Un alt neajuns al observatiei empirice îl reprezinta caracterul subiectiv al informatiilor culese. Observatorul va fi inevitabil influentat de propriile sale opinii, de situatia sa personala, de interesele sau prejudecatile sale în raport cu faptul de viata observat. Observatia empirica este astfel insuficient cenzurata critic si de cele mai multe ori nu este dirijata catre un obiectiv precis.

29

Observatia stiintifica presupune o contemplare intentionata si metodica a realitatii15. In literatura de specialitate se arata ca în stiintele sociale regulile care ghideaza observatia sunt complexe, ca în stadiul actual de dezvoltare a acestor stiinte observatia presupune, ca un criteriu de referinta, existenta unor abstractii stiintifice cu un continut determinat.

Referindu-ne la domeniul criminologiei, trebuie subliniat ca fenomenul criminalitatii este o abstractie, el poate fi observat prin structurile sale concrete. Observatia va privi mai ales comportamentul delincvent, individual si de grup, actiunile în care si prin care acesta se manifesta, ca si reactiile pe care faptele antisociale le provoaca în rândurile membrilor societatii.

M. Vermes este de parere ca în domeniul criminologiei observatia îmbraca un aspect obiectiv si unul subiectiv. Observatia pe care o denumeste obiectiva se refera la forma de manifestare exterioara a faptei penale, la împrejurarile în care a fost savârsita, la metodele si mijloacele de savârsire, la consecintele acesteia si la orice alte împrejurari de natura obiectiva. Observatia în sens subiectiv priveste studiul personalitatii infractorului. Autorul recunoaste însa ca în cercetarea concreta aceste doua aspecte nu sunt separat investigate, ci se afla într-o permanenta întrepatrundere16.

în criminologia traditionala, comportamentul delincvent a constituit punctul central al observatiei criminologice. Aceasta si explica într-un fel locul pe care îl ocupa în metodologia criminologica tehnicile de observatie ale individului.

Criminologia reactiei sociale a mutat centrul de gravitate de la studiul individului delincvent la studiul grupului social. în cadrul acestei orientari s-au dezvoltat îndeosebi tehnicile de observatie a opiniilor si atitudinilor grupului.

Nu se poate nega însa si aportul pe care observatia empirica îl poate aduce în cercetarea stiintifica. O mare parte din bagajul de cunostinte pe care îl poseda în prezent criminologia se datoreaza acumularilor realizate de-a lungul timpului pe baza observatiilor empirice.

30

B) Metoda experimentala sau, mai pe scurt, experimentul, constituie una dintre metodele cu grad ridicat de generalitate, aplicata în cele mai diferite domenii ale stiintei. Pe calea experimentului, omul de stiinta urmareste sa sesizeze legaturile de interconditionare între diferitele fenomene, dar mai ales sa recunoasca înlantuirea cauzala dintre acestea.

Experimentul reprezinta o observatie provocata în conditii determinate sau alese de însusi experimentator. Aceasta metoda - arata Eduard Claparede1 7 - este deci susceptibila „de a ne ajuta sa constatam fenomene care dupa cursul natural al lucrurilor nu ar avea prilejul sa se manifeste si care sunt totusi importante pentru solutionarea problemei puse".

Realizarea oricarui experiment implica determinarea unei probleme si elaborarea unei ipoteze al carei adevar sau falsitate vor fi confirmate sau infirmate în cursul cercetarii. Cel mai adesea se pune problema de a determina legaturile ce unesc doua variabile, de a compara efectele a doi factori pentru a decanta care este cauza si care este efectul în cadrul procesului studiat.

M. Grawitz1 8 propune în acest sens urmatoarea schema de desfasurare a experimentului: în scopul de a se aprecia actiunea unui anumit factor (variabila independenta) asupra altor factori (variabilele dependente) este necesara compararea a doua elemente, dintre care numai unul va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-1 studiem. De aici, necesitatea de a constitui doua -grupuri cât mai asemanatoare, grupul experimental A si un grup de control C. Variabila X, a carei influenta urmeaza a fi masurata va actiona numai în cadrul grupului A. în cazul în care ipoteza este exacta, fenomenul Z legat de variabila X va trebui sa apara în grupul A si sa fie absent sau foarte slab în grupul C. Influenta variabilei X va rezulta astfel din diferenta dintre intensitatea fenomenului Z în grupul A în raport cu grupul C.

Unii specialjsti atrag însa atentia ca distinctia între laborator si mediul natural este mai dificil de stabilit, întrucât ceea ce conteaza nu este atât cadrul de laborator (asadar locul propriu-zis de desfasurare a experimentului) cât latura „artificiala" a acestuia, care poate sa apara si în experimentul de teren, în masura în care subiectii respectivi o percep ca atare.

31

în raport cu variabila independenta, experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul sa actioneze (sa introduca) variabila independenta. în experimentul invocat, variabila independenta nu este introdusa de catre experimentator, ci face parte din conditiile antecedente24, experimentatorul limitându-se numai la a nota influenta acesteia asupra fenomenului studiat.

în raport cu modalitatile concrete de manipulare a variabilelor exista, de asemenea, mai multe tipuri de experiment. Astfel, tipul de experiment denumit „înainte" si „dupa" implica observarea fenomenului atât înainte de introducerea variabilei independente, cât si dupa introducerea acesteia. Pentru a cunoaste, de exemplu, influenta nor filme de violenta asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionarea unui film de violenta, cât si dupa vizionarea acestuia. In tipul de experiment care se limiteaza doar la controlul „dupa", grupul este observat numai dupa introducerea variabilei independente, aprecierea rezultatelor facându-se în raport cu grupul de control. Tipul de experiment „ex post facto" este asemanator celui de tipul „dupa", cu deosebirea ca variabila independenta nu este introdusa de cercetator, ea existând în realitatea studiata unde, asa cum arata M. Grawitz25, a fost introdusa cel mai adesea involuntar, de catre altcineva.

Asa cum aratam, experimentul necesita în marea majoritate a cazurilor, alaturi de grupul experimental, si un grup de control, aceste grupuri deosebindu-se între ele numai în ceea ce priveste factorul a carui actiune se urmareste .

25 Autoarea arata în aces sens ca un tip mai recent îl reprezinta "simularea", care apare ca o concretizare a unui model distinct de obiectul caruia se aplica (op. cit., p. 837).

Pentru a alcatui doua grupuri cât mai asemanatoare se folosesc, în general, procedeele urmatoare27:

a) controlul de precizie consta în alcatuirea unui grup de control asemanator grupului experimental prin verificarea similitudinii fiecarui element component în parte, în asa fel încât sa existe aceeasi reprezentare în ambele grupuri a

32

totalitatii factorilor individuali;

b) controlul statistic se limiteaza la verificarea frecventei elementelor similare în ambele grupuri;

c) controlul la întâmplare consta în alcatuirea unor esantioane aleatorii, considerându-se ca numai astfel poate fi neutralizata influenta multitudinii de factori întâmplatori, întotdeauna prezenti.

Cercetarea stiintifica pe baza unor grupuri de control este indispensabila în criminologie. într-adevar, una din caile prin care concluziile cu privire la indivizii infractori dobândesc valoare stiintifica este compararea acestora cu noninfractorii.

Nu putem atribui o anumita valoare (de cauza, de conditie, de factor) unui anume fenomen decât în masura în care el este prezent în cazul individului infractor si absent sau foarte slab reprezentat în cazul noninfractorului.

Una dintre erorile cele mai grave ce i se atribuie lui Lombroso, eroare ce din pacate nu este eliminata nici astazi în totalitate din cercetarea criminologica, o reprezinta lipsa unor grupuri de control adecvate. Desigur, alcatuirea unor astfel de grupuri este departe de a fi

o problema simpla, cu atât mai mult cu cât, si sub acest aspect, în criminologie apar unele dificultati proprii. Astfel, statisticile demografice, desi ofera unele date cu privire la populatie în general, nu sunt întotdeauna suficiente pentru alcatuirea grupului de control. La rândul sau, statistica judiciara nu ofera nici ea datele necesare alcatuirii unor esantioane reprezentative, asa încât criminologul este nevoit sa-si alcatuiasca, în majoritatea cazurilor, propriile sale esantioane. Un obstacol foarte important îl reprezinta, de asemenea, volumul ridicat al criminalitatii nedescoperite. Cifra neagra a criminalitatii va constitui întotdeauna o sursa de incertitudine cu privire la puritatea esantionului de noninfractori.

In criminologie trebuie aratat ca, pe lânga dificultatile de ordin metodologic, trebuie întotdeauna avute în vedere si unele aspecte de

33

ordin moral, etic si juridic atunci când stabilim problema pe care vrem s-o supunem studiului experimental si tipul de experiment pe care intentionam sa-1 utilizam.

Unii specialisti28 considera astfel, ca sistemul penal în totalitatea sa constituie un adevarat experiment, întrucât finalitatea acestuia este incerta. Prevederile legale cu privire la suspendarea executarii pedepsei, la probatiune, la liberarea conditionata, la modalitatile de executare a pedepsei pot fi considerate veritabile experimente. Se confera, desigur, aici o acceptiune foarte larga experimentului. Pentru a ne afla în prezenta unui experiment ar trebui ca legislatia respectiva sa se aplice unui anumit grup experimental si sa nu se aplice unui alt grup, aflat într-o situatie juridica egala. Dar ideea de justitie presupune, dimpotriva, un tratament egal la situatii egale. Ori, criminologul nu poate sa nu tina cont de aceste limite.

în aceeasi ordine de idei apare de neconceput provocarea unor comportamente delincvente, crearea unor situatii care sa favorizeze savârsirea de infractiuni, în scopul studierii acestora. Criminologul nu are dreptul sa actioneze cu nici un factor care ar determina sau furniza o orientare antisociala a subiectului. El se va limita numai la studierea acelor comportamente care au fost determinate de anumiti factori criminogeni. Criminologul va estima în atare situatii posibilitatile privind evolutia ulterioara a fenomenului (a comportamentului delincvent, a recidivei, a criminalitatii în ansamblul sau sau pe grup de infractiuni). în astfel de cazuri, ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea previziunii29. Aceasta nu exclude utilizarea experimentului provocat în domeniul criminologiei.

Ramâne la dispozitia acestui tip de experiment acea zona a cercetarii criminologice destinata examinarii actiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului criminalitatii. Asa cum arata V.V. Pancratov30, aplicarea acestei metode îndeosebi la domeniul profilaxiei crimei, la examinarea influentei factorilor pozitivi nu-i miscoreaza importanta, întrucât raspunsul la întrebarile de ce unii oameni savârsesc infractiuni si alti oameni nu savârsesc infractiuni reprezinta doua laturi ale aceleiasi probleme. Asemenea experimente s-au realizat în diferite tari ale lumii, unul dintre cele mai frecvent citate fiind experimentul lui Cabot cunoscut sub numele „Cambridge Somerville Youth Study", asupra

34

caruia vom reveni în cele ce urmeaza.

Cât priveste experimentul de teren de tipul „ex post facto", se citeaza cercetarile întreprinse în S.U.A. referitoare la pedeapsa capitala în doua state învecinate si asemanatoare din punct de vedere geografic, economic si social.

Elementul de diferentiere îl reprezinta mentinerea pedepsei capitale într-unui din aceste state si abolirea acesteia în celalalt stat, evidentiindu-se consecintele asupra evolutiei ratei criminalitatii.

Pentru a ilustra mai bine modul în care metoda experimentala a fost aplicata în domeniul criminologiei, ne vom opri pe scurt asupra cercetarii realizate de prof. Cabot în S.U.A.

în cadrul proiectului de cercetare „Cambridge Somerville Youth Study", la care ne-am referit deja, prof. Cabot a pornit de la ideea ca un rol deosebit în formarea personalitatii individului îl detine contactul cu personalitati pozitive. El a elaborat astfel ipoteza de cercetare potrivit careia delincventa juvenila ar putea fi considerabil diminuata, în masura în care s-ar oferi predelincventilor sprijinul unor asistenti sociali specializati, care, în calitate de consilieri sfatuitori, sa canalizeze aspiratiile acestora catre un ideal moral si etic în viata. Pentru a realiza experimentul, prevazut pe o perioada de 10 ani, s-a procedat la selectionarea unui grup de 650 de baieti între 6 si 12 ani proveniti din localitatile Cambridge si Somerville (Massachusetts - S.U.A.). Jumatate din acest esantion urma sa constituie grupul experimental si cealalta jumatate grupul de control31. Grupului experimental i s-a asigurat un numar de consilieri sfatuitori (fiecarui consilier sfatuitor i s-au repartizat 35 de subiecti), grupul de control urmând sa evolueze în mediul social obisnuit. Pe parcursul experimentului s-au ivit unele impedimente legate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial (efectivul grupurilor ca si al consilierilor sfatuitori diminuându-se considerabil), de imposibilitatea mentinerii unui contact strâns între consilierii sfatuitori si subiectii respectivi.31 Pentru asortarea grupurilor s-au utilizat o serie de criterii destul de complicate descrise pe larg de Powers Witner (vezi A. Normandeau, op. cit., p. 312).

35

în 1945, când proiectul intra în faza de evaluare a rezultatelor, ramasesera numai 15 de subiecti. Concluziile acestui experiment au relevat o diferenta de comportament foarte mica între cele doua grupuri. Un alt exemplu se refera la o cercetare privind „Perfectionarea formelor si metodelor de prevenire a manifestarilor infractionale" realizata în Institutul de Cercetari Juridice. Experimentul s-a desfasurat la un liceu din Bucuresti (clasele X-XII). Ipoteza de cercetare ce urma sa fie verificata consta în aceea ca reactia de respingere a manifestarilor antisociale este cu atât mai intensa cu cât subiectul este mai afectat prin acea manifestare.

Esantionul de 120 de elevi a fost împartit prin control aleatoriu, în grupul experimental E si grupul de control C. Subiectilor li s-a prezentat o situatie în care într-unui din mijloacele de transport din capitala doi tineri comit acte de agresiune asupra calatorilor, urmând sa se înregistreze reactiile produse de atare fapte si sa se solicite opiniile cu privire la modalitatile de rezolvare a acestor situatii conflictuale. Variabila independenta (implicarea subiectului) a fost introdusa numai în grupul E. La prima vedere, ipoteza de cercetare pare sa se fi verificat, în sensul ca reactia de respingere a fost mult mai intensa în grupul E, iar solutiile de rezolvare mult mai eficiente. Dificultatile de ordin metodologic ale acestui experiment, printre care alcatuirea grupului, implicarea vadit „artificiala" a subiectilor si perceperea ei ca atare de catre subiecti, caracterul ipotetic al raspunsurilor, imposibilitatea de a controla toti factorii, ne determina sa privim cu rezerva rezultatele obtinute. Ca sa ne oprim numai la un singur exemplu, dar edificator dupa parerea noastra pentru a justifica aceste rezerve, vom arata ca, nedumeriti de stereotipia reactiei subiectilor apartinând unei anumite clase (care ofereau ca solutie de rezolvare mai ales apelarea la organele de politie), am aflat ulterior ca, putin timp înainte de desfasurarea experimentului, clasa respectiva audiase o conferinta prezentata de un ofiter de politie cu privire la prevenirea actelor antisociale. C) Metoda clinica. Metoda experimentala ofera cu precadere posibilitatea unei explorari a infractorului în general si mai putin a unui infractor determinat. Procedând la fragmentarea personalitatii acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control, ea se cere a fi completata prin alte metode care sa permita o abordare a personalitatii infractorului în unitatea si dinamica acestuia.

36

O astfel de metoda este metoda clinica. Subliniind caracter complementar al acestor doua metode, M. Grawitz3 2 evidentia: totodata diferenta dintre cele doua metode, diferenta ce priveste at obiectul investigat si scopul urmarit, cât si mijloacele de realizare fiecareia dintre ele.

Metoda clinica cerceteaza astfel cazul individual într-un sec precis determinat, si anume formularea unui diagnostic si prescriere unei terapeutici. Cât priveste mijloacele de realizare, metoda clinic nu opereaza cu variabile, ci se bazeaza pe anamneza. Dealtfel, î literatura de specialitate multi autori mai denumesc metoda clinica t anamneza3 3 sau istoria cazului, sau studiu de caz.

în legatura cu aceasta ultima denumire, alti autori3 4 sunt d parere ca metoda clinica si metoda cazului individual nu se suprapun metoda clinica, apelând la o gama mai variata de tehnici de realizare are o arie mai larga de cuprindere. Frecventa aplicare pe care metoda clinica o are în domeniu criminologiei se datoreaza importantei pe care o ocupa, în cadru acestei discipline stiintifice, studiul personalitatii infractorului.

Criminologia clinica, în ansamblul sau, are ca suport metodologic aceasta metoda. Organizata potrivit principiilor clinicii medicale35, criminologia clinica îsi propune astfel sa orienteze regimul de executare a sanctiunilor penale si programul de resocializare a infractorului în raport cu concluziile ce rezulta din examenul clinic al acestuia. Pe baza unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor trasaturi ale personalitatii infractorului. Acestea vor permite formularea unui diagnostic, pe baza caruia criminologul clinician urmeaza sa evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un prognostic social. Pornind de la diagnosticul si prognosticul formulat, se va elabora un program de tratament adecvat.

Metoda clinica nu-si propune, prin urmare, sa compare un infractor cu un noninfractor sau diferite categorii de infractori între ele, ci îsi concentreaza atentia asupra unui caz determinat, urmarind o reconstituire a carierei antisociale a individului pe parcursul unei perioade de timp. Este vorba, în acest caz, de o recompunere a unei realitati, dar din multiple unghiuri. Aceasta „recompunere" - arata

37

G. Kellens3 6 - implica studierea parcursului social al individului, a experientelor sale succesive, a integrarii sale în circuitul social, o evaluare a eului sau, a insertiilor sale, o examinare a anturajului acestuia, ca si a diferitilor agenti de control social. O atare cunoastere necesita o incursiune în viata individului ca si un examen multidisciplinar al acestuia (medical, psihologic etc). Metoda clinica se realizeaza astfel în practica printr-un complex de tehnici de investigare cum sunt: observatia, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examenele de laborator etc.

In majoritatea situatiilor, studiul de caz se limiteaza la o reconstituire a biografiei infractorului pe baza examinarii diferitelor documente (biografii, autobiografii, jurnale, note, dosare) sau convorbirile avute cu acesta sau cu persoane apropiate lui (familie, prieteni).

In acest sens, A. Normandeau3 7 atrage atentia asupra deosebirii dintre: a) studiile asa numite de follow-up 8; b) studii descriptive ale unor cariere criminale; c) studiul de caz propriu-zis.

Studiile de follow-up au urmarit, îndeosebi în prima perioada, efectele diferitelor metode de tratament asupra unor grupuri de infractori eliberati din penitenciare. Cu timpul, sfera unor atare studii s-a largit considerabil.

Cercetarile de acest fel ne pot astfel arata ce devin într-un viitor mai apropiat sau mai îndepartat condamnatii eliberati din penitenciar; câti dintre acestia devin cetateni onesti care respecta legea, câti îsi reiau activitatea infractionala; care este tipul de infractor care persista într-o activitate infractionala periculoasa, care este tipul care va abandona activitatea criminala; la ce vârsta se produc aceste schimbari; daca închisoarea reuseste sa împiedice recidiva; cum se pot ameliora metodele de tratament.

Un exemplu de astfel de studii îl constituie cele realizate de sotii Glueck. Acesda au reusit sa-si urmareasca subiectii pe o perioada ce a depasit în general 10 ani. Intr-unul dintre primele studii realizate, ei au urmarit un esandon de 510 barbati liberati conditionat din Massachusetts Reformatory, a caror pedeapsa expira între 1921 si 1922.

38

O perioada test de 5 ani (perioada de liberare conditionata), aproape toti cei 510 condamnati au fost urmariti cu minutiozitate (27 dintre acestia n-au putut fi gasiti, iar 55 au decedat între timp).

Rezultatele obtinute de sotii Glueck au aratat: 21,1% succes total, 16,8% succes partial si 61,1% esec total, rezultate ce difera simtitor fata de rapoartele oficiale, care indicau 80% succes total.

Pe baza acestui studiu, sotii Glueck au formulat importante observatii cu privire la perfectionarea mijloacelor de supraveghere si asistenta sociala în timpul liberarii conditionate.

Esantionul respectiv a fost urmarit în continuare pe o perioada de 10 ani (împartita în doua etape de câte 5 ani fiecare)39. Este important de retinut, sub aspect metodologic, modul în care sotii Glueck au cautat sa separe factorii care tin de procesul inevitabil de maturizare si îmbatrânire, de acei factori care intereseaza îndeosebi studiile de follow-up, referitori la tratamentul penitenciar si la eficacitatea acestuia în prevenirea criminalitatii.

Rezultatele arata, ceea ce de altfel s-a evidentiat si prin cercetarile efectuate pe baza altor metode, ca cel mai mare pericol de recidiva exista în primii 5 ani de la eliberare. Aceasta concluzie este deosebit de importanta pentru organizarea asistentei postpenale, pentru gasirea acelor cai si mijloace care sa previna ca fostii condamnati sa-si reia imediat contactul cu mediul anterior.

Studiul descriptiv urmareste sa descrie carierele criminale ale unor infractori, indiferent daca acestia au fost supusi sau nu unui tratament penal. Pe calea unor astfel de studii pot fi relevate aspecte care sunt mai greu de sesizat din statistica judiciara, cum ar fi modul în care unii infractori trec de la savârsirea unor fapte mai usoare la unele mai grave, care tipuri de infractori sunt mai predispusi sa continue activitatea infractionala. Astfel de studii pot servi ca punct de plecare în studiile de caz, în stabilirea unor tipologii.

Studiul de caz propriu-zis priveste cariera infractionala a unui individ anume. Exista în principiu doua modalitati de prezentare a studiului de caz:

39

- prima modalitate este aceea de a prezenta istoria detaliata a unuia sau mai multor indivizi infractori, lasând cititorul sa traga concluziile de rigoare; - a doua modalitate urmareste o prezentare a unor cazuri care au menirea sa sprijine pozitia teoretica a autorului (cu privire la etiologia faptelor, la motivatia subiectilor) sau sa serveasca la construirea unor tipologii. Sunt citate, în acest sens, lucrarile lui W. Healy, Von Henting, E. Sutherland, sotii Glueck si altii, în care sunt descrise pe larg vietile unor infractori pe o perioada îndelungata de timp. Bogatia de informatii oferita de atare cercetari trebuie însa neaparat trecuta prin filtrul unei critici, determinate în principal de lipsa de reprezentativitate a cazurilor alese, de tendinta de a alege în general cazuri spectaculoase etc. D) Metoda tipologica. Este una dintre cele mai vechi metode utilizate în criminologie. Metoda tipologica serveste, în principal, la descrierea unui asa-numit tip criminal în opozitie cu tipul noncriminal, la descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional, violent, escroc etc.) si, în sfârsit, la stabilirea unei tipologii criminologice a actului infractional, tipologie mai adecvata dupa parerea unor specialisti nevoilor cercetarii criminologice, în raport cu tipologia legala.

Metoda tipologica a fost îmbratisata îndeosebi de partizanii tendintei bioantropologice, preocupati de a argumenta existenta unui tip constitutional. Metoda tipologica este prezenta însa si în criminologia de orientare psihologica-psihiatrica, ca si în cea de orientare sociologica. Ceea ce le distinge este, desigur, optica potrivit careia sunt retinute trasaturile ce servesc la construirea tipologiilor respective.

A. Normandeau4 0 situeaza metoda tipologica undeva între metoda statistica (prea saraca pentru a releva caracteristicile esentiale ale fenomenului examinat) si studiul de caz (bogat în relevarea unor trasaturi individuale, dar inutilizabil în studiul unui numar mai mare de indivizi).

Metoda tipologica are la baza notiunea de tip. Tipul reprezinta o combinatie a mai multor trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat41. O grupare de tipuri între care se repartizeaza diferitele trasaturi caracteristice ale fenomenului studiat reprezinta o tipologie. Orice

40

tipologie opereaza asadar o selectie, oprindu-se asupra acelor trasaturi care prezinta o asemenea importanta pentru descrierea fenomenului dat, încât permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar42.

Max Weber, unul din promotorii acestei metode, diferentiaza tipul atât de ipoteza, cât si de descriere concreta. Spre deosebire de ipoteza, tipul corespunde unei realitati concrete, iar spre deosebire de descrierea concreta, tipul nu retine decât anumite aspecte ale fenomenului.

Diferitele tipologii întâlnite în criminologie se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice si în tipologii de împrumut, iar pe de alta parte, în tipologii constitutionale, psihologice, sociologice, în raport cu orientarea teoretica respectiva44.

C. Lombroso si E. Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice. C. Lombroso a încercat sa demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnascut, prin retinerea anumitor trasaturi, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, C. Lombroso a realizat o tipologie mai diferentiata, descriind si alte tipuri de criminal (vezi infra 58).

41 H.J. Eysenck, Crime and Personality, London, Routledge, 1964, p. 8, considera tipul ca reprezentând un grup de trasaturi combinate între ele, iar trasatura ca un grup de acte sau tendinte legate la rândul lor între ele.

42 A. Brimo, op. cit., p. 313. în acest sens P. Popescu Neveanu precizeaza ca nu orice asociere de trasaturi alcatuieste un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnanta, consistenta si semnificativa. Spre deosebire de clasificare, care distinge grupuri la care indivizii apartin în exclusivitate, metoda tipologica conduce la imagini "ideale", de referinta, la care raportam indivizii concreti, acestia putând apartine mai multor categorii tipologice, existând astfel tipuri intermediare si mixte (vezi Dictionar de psihologie. Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p. 736).

44 Numeroase clasificari sunt posibile, fiecare din tipologiile enuntate fiind susceptibila, la rândul ei, de alte clasificari.

Un alt exemplu de tipologie este cel realizat de Seeling. Autorul austriac retine astfel 8 tipuri de criminali: 1. criminali profesionisti, care evita în general sa munceasca, principala sursa de venit provenind din infractiune; 2. criminalii contra proprietatii; 3. criminalii agresivi; 4.

41

criminalii carora le lipseste controlul sexual; 5. criminalii care actioneaza sub imperiul unei „crize"; 6. criminalii care actioneaza în baza unor reactii primitive; 7. criminalii care actioneaza sub influenta unei anumite ideologii; 8. criminalii caracterizati prin lipsa de disciplina sociala.

Asa-numita tipologie de împrumut a servit, asa cum aratam, celor mai diverse orientari.

Curentul bioantropologic si-a concentrat astfel eforturile în a demonstra existenta unui tip constitutional, predispus la delincventa datorita unei lipse de armonie de natura biofizica.

Cercetarile mai recente nu-si mai propun însa sa izoleze un tip de criminal diferit de restul speciei umane, ci sa stabileasca anumite legaturi între delincventa si unele trasaturi de natura biopsihofizica. Criminologia s-a folosit în acest domeniu îndeosebi de clasificarile realizate de E. Kretschmer si W. Sheldon (vezi infra 64).

Orientarea sociologica s-a servit, de asemenea, de unele tipologii de împrumut, cum ar fi cele realizate de Reisman si Howard Becker (tipul inter-directed si other-directed), tendinta actuala, cu exceptia tipologiilor constitutionale si psihanalitice, fiind aceea a unei abordari complexe sociologice si psihologice. în cadrul tipologiilor astfel realizate, la o extrema se gaseste tipul singuratic (solitar) al infractorului, iar la cealalta extremitate infractorul de cariera, partea de mijloc fiind ocupata de „white collar crime" si infractorii care comit infractiuni din culpa.

E) Metoda comparativa. Precedând, succedând, fiind utilizata paralel sau asociat cu alte metode, metoda comparativa o întâlnim în toate fazele procesului de cercetare criminologica, de la descrierea si explicarea pâna la prognozarea fenomenului infractional, în macrocriminologie ca si în microcriminologie, la toate nivelurile de interpretare fenomen, fapta penala, faptuitor, victima - atât în cercetarea de natura cantitativa, cât si în cea de natura calitativa. Nu întâmplator, A. Brimo4 6 afirma astfel ca, prin vocatie, ca si prin utilizare, metoda comparativa reprezinta metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în stiintele sociale.

Referindu-se la metoda comparativa, E. Durkheim4 7 arata: „Nu

42

avem decât un anumit mod de a demonstra ca între doua fapte exista o relatie logica, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan si de a cerceta daca variatiile pe care le prezinta în aceste combinatii diferite de împrejurari, dovedesc ca unul depinde de celalalt".

Orice comparatie presupune astfel cel putin doua elemente, doua fapte, doua procese ce urmeaza a fi comparate. într-o prima etapa se. vor evidentia asemanarile si deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapa urmatoare ele sa fie explicate.

Metoda comparativa utilizeaza astfel procedeele de inductie elaborate de Stuart Mill. Criminologia foloseste dintre acestea, cel mai adesea procedeele concordantelor, al diferentelor si al variatiilor concomitente.

-Procedeul concordantei are în vedere faptul ca, atunci când producerea unui anumit fenomen este precedata în timp de actiunea altor fenomene aparent noncontingente, pentru a putea determina cauza este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare sa determinam elementul comun existent în cuprinsul lor, acesta constituind cauza. Asadar, când XC este urmat de E YC este urmat de E ZC este urmat de E

Atunci C cauzeaza E.

Operând cu un exemplu voit simplist - pentru a facilita întelegerea procedeului expus - aratam ca: într-o scoala ni se prezinta situatia a trei elevi care sunt depistati ca au savârsit mai multe furturi din autoturisme.

Analizând situatia fiecaruia dintre ei se constata ca toti trei provin din familii dezorganizate. Elementul de concordanta îl reprezinta asadar, în acest caz, familia dezorganizata (lipsa unui climat familial adecvat, lipsa de supraveghere), element care ar putea constitui cauza comportamentelor respective.

- Procedeul diferentelor. Ori de câte ori un fenomen se produce

43

în cazul în care sunt întrunite anumite conditii, dar el nu se mai produce când una dintre aceste conditii lipseste, atunci aceasta presupusa conditie constituie cauza fenomenului. Deci, daca XYC este urmat de E dar XY nu mai este urmat de E

Atunci C cauzeaza E.

Operând cu exemplul de mai sus, sa presupunem ca dintre cei trei colegi de clasa provenind din familii dezorganizate, numai unul singur devine infractor. Din analiza situatiei sale reiese ca acesta fusese atras într-un anturaj nociv, compus din indivizi dubiosi care aveau antecedente penale.

Aplicând procedeul aratat reiese ca acest factor de diferentiere anturajul nociv - ar constitui în cazul în speta cauza comportamentului respectiv.

-Procedeul variatiilor concomitente. In masura în care mai multe fenomene preceda un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variaza în acelasi fel cu fenomenul care succede constituie cauza: XYC este urmat de E X!YC este urmat de E XY'C este urmat de E XYC1 este urmat de E1 Atunci C cauzeaza E.

Sa presupunem ca avem de-a face cu doua colectivitati umane, apropiate între ele ca obiceiuri, nivel de viata, mediu geografic etc. si care prezinta o stare infractionala asemanatoare. La un moment dat se constata ca în cadrul uneia dintre aceste comunitati creste brusc numarul infractiunilor de violenta. Procedându-se la analiza acestei situatii, se constata ca în acea comunitate crescuse considerabil numarul localurilor în care se consumau bauturi alcoolice.

44

Trebuie aratat însa ca aceste procedee nu apar niciodata ca procedee izolate si ca inductia, ca si deductia, nu constituie decât momente ale cunoasterii stiintifice, legate foarte strâns între ele48.

Utilizarea metodei comparative în criminologie ridica aceleasi probleme ca si în alte discipline sociale, cu privire la ce comparam (obiectul comparatiei), cum comparam (criteriile ce determina comparatiile), la ce nivel se situeaza comparatiile (determinarea unei dimensiuni comune).

în orientarea psihiatrica-psihologica metoda comparativa a fost utilizata îndeosebi ca una din principalele cai de evidentiere a deosebirilor de natura sau de grad între „personalitatea criminala" si cea „normala" (vezi infra 80).

Pentru a masura specificitatea „personalitatii criminale", s-a procedat la o adaptare a testelor psihologice la nevoile proprii de comparatie ale criminologiei. Se înscriu în acest cadru cercetarile efectuate de E. de Greeff, J. Pinatel etc. (vezi infra 78, 80).

Criminologii de orientare sociologica au încercat sa stabileasca anumiti indici cantitativi pentru a compara criminalii în raport cu cei care nu au comis fapte antisociale. Aceasta directie de cercetare este ilustrata de unele dintre studiile efectuate de sotii Glueck, ca si de studiile, numite „de cohorta", realizate mai ales de M. Wolgang în S.U.A. si de Christie în Norvegia. Aceste studii urmaresc evolutia pe o perioada de timp determinata (de obicei 10 ani), a unui grup ce prezinta în momentul începerii cercetarii un numar suficient de mare de trasaturi sociale comune.

La sfârsitul perioadei respective se evidentiaza trasaturile diferite ce apar la acei tineri care nu au comis fapte antisociale în raport cu cei care au comis astfel de fapte în mod sporadic sau sistematic si pe baza acestei analize comparative se trag unele concluzii de ordin etiologic. Analiza comparativa a servit drept suport metodologic si acelor conceptii cu privire la caracterul ereditar al criminalitatii (studiile de arbore genealogic, studiile întreprinse pe categorii de gemeni, studiile privind anomaliile genetice).

45

Analiza comparativa utilizata de promotorii criminologiei „reactiei sociale" urmareste sa evidentieze anumite aspecte legate de fenomenul de alienare, de stigmatizare, de conflictul dintre normele impuse si valorile acceptate. Metoda comparativa serveste, de asemenea, la realizarea unor studii privind controlul social, la elaborarea unor programe de tratament si prevenire a delincventei, la construirea unor tipologii privind atitudinea opiniei publice fata de justitia penala etc. In aceeasi ordine de idei sunt de mentionat si acele cercetari întreprinse în scopul de a dezvalui proportiile criminalitatii nedescoperite (cifra neagra a criminalitatii). F) Metodele de predictie. Problemele legate de previziunea stiintifica în domeniul criminologiei privesc raportul dintre legitatile statistice si prognosticul fenomenului infractional, optiunea cu privire la factorii predictiei de natura individuala, activitatea de planificare în domeniul previziunii si controlului criminalitatii. Metodele de predictie au urmarit în principal doua obiective: pe de o parte, formularea unor previziuni cu privire la evolutia fenomenului infractional pe o perioada de timp data (de obicei 5 ani), iar pe de alta parte, evaluarea probabilitatilor de delincventa. In cadrul celui de-al doilea obiectiv se pot grupa doua categorii de cercetari:

- cercetarile care au ca scop sa evalueze probabilitatea de delincventa, sa prevada, cu alte cuvinte, semnele unei delincvente viitoare la o vârsta foarte frageda; - cercetarile care urmaresc sa evalueze probabilitatea de delincventa, sa prevada, asadar, comportamentul viitor al persoanelor care au deja o conduita delincventa. Cercetarile predictive cu privire la fenomenul criminalitatii privesc în general diferitele încercari de a estima, pe o perioada de timp, numarul condamnatilor definitiv (criminalitatea legala). Astfel de studii s-au realizat în tarile nordice, în Marea Britanie, în Franta etc.

Cercetarile s-au desfasurat în principal pe baza a doua ipoteze de cercetare, denumite ipoteza „saraca" si ipoteza „îmbogatita"4 .

In cadrul ipotezei „sarace" nu s-a folosit decât o singura corelatie, si anume aceea între evolutia criminalitatii si variabila timp.

46

Ipoteza numita „îmbogatita" introduce pe rând si alte variabile, cum ar fi demografia, industrializarea etc.

Metodele de predictie individuala urmaresc, asa cum aratam, o estimare a probabilitatilor ca un individ sau un grup de indivizi sa devina delincventi sau sa persiste în delincventa.

Primele studii de predictie în criminologie sunt considerate a fi cele ale lui Warner publicate în 1923.5 0 Elaborarea unor metode de predictie proprii criminologiei se datoreaza însa scolii germane de criminologie, reprezentata de Schiedt, Meywerk, Schwaab, Gerecke si Frey, si scolii americane, reprezentata de Burgess, Argow, Ohlin, Wilkins si, în special, de Sheldon si Eleonor Glueck.

înainte de a înfatisa foarte pe scurt metoda schemei de prognostic pusa la punct de scoala germana, ca si a tabelelor de predictie ale sotilor Glueck, doua precizari se impun.

Metodele amintite sunt folosite pentru a evalua probabilitatea de delincventa fie a unui grup, fie a unui individ anume.

Tehnicile de realizare vor diferi însa dupa cum este vorba de un grup de delincventi sau de un caz particular (predictia asociindu-se aici cu alte metode de investigatie a infractorului, cum sunt studiul de caz, follow-up etc).

Cât priveste evaluarea conduitei unui grup, concluziile desprinse nu se vor putea, desigur, extinde asupra indivizilor luati ca personalitati distincte. Astfel, într-o predictie de 80% esec cu privire la un grup liberat conditionat, nu se va putea sti daca individul X nu apartine tocmai minoritatii de 20%. Studiul de prognostic al grupului de infractori prepara însa terenul unei predictii individuale, contribuind la selectia preliminara a factorilor predictivi51.

Legata nemijlocit de acest ultim aspect, ce-a de-a doua precizare are în vedere modalitatile de selectionare a factorilor predictivi, a asa-numitelor simptome de delincventa. Indiferent ca este însa' vorba de o predictie de grup sau de o predictie individuala, metodele criminologice de predictie se bazeaza pe un principiu comun, si anume acela de izolare a unui anumit numar de

47

factori care fac probabila aparitia conduitei delincvente. Cu cât acest numar de factori este mai ridicat, cu atât gradul de probabilitate este mai mare.

Prezentam pe scurt în cele ce urmeaza principalele metode de predictie:

a) în cadrul schemei de prognostic pusa la punct de Schiedt, Meywerk si Schwaab distingem doua etape, într-o prima etapa se aleg 15 factori diferiti si se calculeaza de câte ori acesti factori au fost prezenti (%) în cazurile de recidiva ale grupului studiat. în cea de-a doua etapa, se calculeaza, în raport cu fiecare membru al grupului studiat, câti factori (din cei 15) se întâlnesc si care este proportia de recidivisti. Aceasta metoda a fost perfectionata de Gerecke si Frey, care au introdus si alte elemente.

b) Pentru a ilustra metoda tabelelor de predictie, ne vom opri pe scurt asupra cercetarilor întreprinse de sotii Glueck52.

Proiectul de cercetare a debutat în 1939; rezultatele au fost publicate în 1950. Sotii Glueck au lucrat cu un esantion de 1000 de minori, format din 500 minori delincventi si 500 nondelincventi, vârsta, nivelul de inteligenta (Q.I. global), originea etnica si mediul social repartizându-se identic în cele doua grupuri. Au selectionat apoi 15 factori predictivi, dintre care 5 factori de natura sociala, 5 factori privind caracterul (folosind testele Rorschach) si 5 factori relativ la trasaturile de personalitate (pe calea interviului).

în sfera factorilor sociali, sotii Glueck îi retin îndeosebi pe cei legati de relatiile de familie: - disciplina exercitata de tata asupra copilului, care poate fi prea severa sau sporadica, slaba, ferma sau binevoitoare; - disciplina exercitata de mama, care poate fi nepotrivita, medie sau potrivita; - afectiunea manifestata de tata asupra copilului, care poate fi indiferenta sau ostila; puternica, dar prea protectoare;

48

- afectiunea manifestata de mama asupra copilului, care poate fi indiferenta sau ostila; puternica, dar prea protectoare - coeziunea familiei, care poate fi prezenta, absenta sau numai unele elemente de coeziune. în ce priveste factorii de natura psihologica ei au retinut urmatoarele cinci trasaturi (care pot fi puternice, medii sau absente); afirmarea sociala, dispret, banuiala, înclinare catre distrugere, instabilitate emotiva sau caracter impulsiv.

Ca trasaturi de personalitate s-au retinut urmatoarele trasaturi (care pot fi evidente, slabe sau lipsind vizibil): spirit aventuros, libera exprimare în actiune, sugestibilitate, încapatânare, inconstanta în emotii.

Pornind de la aceasta categorie de factori s-au construit trei "table (tabele) de predictie", fiecare din cei 1000 de minori fiind plasat în raport cu trasaturile (factorii) întrunite într-unui din aceste trei tabele.

întrucât fiecare din cei 5 factori nu prezinta în cadrul categoriei respective aceeasi importanta, s-a procedat la o ponderare a acestora. Coeficientul de ponderare a fost determinat de numarul (%) de minori delincventi din tabelul minorilor apartinând categoriei respective care întruneau factorul în discutie (intensitatea factorului). Pentru a întelege mai bine aceste operatii, reproducem unul din tabele care se refera la

ponderea factorilor sociali (tabelul nr. 1).

Tabelul 1

Ponderea factorilor sociali*

Factorii sociali Coeficientul de pondere 1. disciplina exercitata de tata fata de copil prea severa sau sporadica 72,5 slaba 59,8

49

ferma, dar binevoitoare 9,3 2. disciplina exercitata de mama - nepotrivita 83,2 - medie 57,5 - potrivita 9,9 3. afectiunea tatalui - indiferenta sau ostila 75,9 - puternica, dar prea protectoare 33,8 4. afectiunea mamei - indiferenta sau ostila 86,2 - puternica, dar prea protectoare 43,1 5. coeziunea familiei - absenta 96,9 - unele elemente de coeziune 61,3 - prezenta 20,6

Astfel, cum reiese din tabel, 96,9% din delincventi provin din familii unde nu exista o coeziune între membrii familiei.

Reproducem, de asemenea, un tabel de detaliu care ilustreaza cum se distribuie unul din cei cinci factori în interiorul grupului (tabelul 2).

Tabelul 2

Disciplina exercitata de tata*

Grupul delincvent Grupul nondelincvent Total nr. % nr. % Nr. % Prea slaba 122 59,8 82 40,2 204 100 Prea severa 120 75,0 40 25,0 160 100 Episodica 191 69,9 82 30,1 273 100 Ferma, dar afectuoasa 26 9,3 255 90,7 281 100

50

Total 459 459 918

Prin adunarea cifrelor celor mai scazute si celor mai ridicate, nota fiecarui subiect poate varia în raport cu cei cinci factori sociali între un minim de 116,7 si un maxim de 414. Daca ne aflam, de exemplu, într-o situatie care întruneste la disciplina ferma, dar binevoitoare 9,3, disciplina potrivita exercitata de mama 9,9, afectiune puternica a tatalui 43,1 si coeziune familiala 20,6, vom avea un total (minim) de 116,7; tot astfel se calculeaza si ipoteza cea mai

defavorabila, adica coeficientul cel mai ridicat posibil pentru fiecare din cei 5 indicatori. Totalitatea notelor posibile a fost repartizata între acest minim

si maxim, de ex.: 116,7-188; 200-149 s.a.m.d., calculându-se apoi procentajul de delincventi si de nondelincventi în cadrul fiecarei categorii.

Reproducem astfel „tabla de predictie sociala" (tabelul 3).

Tabelul 3

Tabla de predictie sociala*

Total coeficientii ponderati Procentajul de delincventi în fiecare din categoriile alese Procentajul de nondelincventi în fiecare din categoriile alese Total

51

populatie nr. % nr. % nr. Sub 200 24 8,2 269 91,8 293 De la 200-249 40 37,0 68 63,0 108 De la 250-299 122 63,5 70 36,5 192 Peste 300 265 89,2 32 10,8 297 Total 451 439 890

Metodele de predictie, elaborate în mare masura datorita eforturilor sotilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetarilor criminologice. Ele nu mai reprezinta, asadar, o adaptare a unor metode elaborate în cadrul unor alte discipline la studiul criminalitatii, ci o „cale" specific criminologica de cercetare.

Sectiunea a IlI-a TEHNICI

20. UNELE TEHNICI UTILIZATE ÎN DOMENIUL CRIMINOLOGIEI. A) Observatia. Avem în vedere aici tehnica observatiei ca procedeu practic de cercetare, spre deosebire de observatie ca metoda generala de cunoastere (vezi supra 19).

Surprinderea, urmarirea si examinarea manifestarilor de comportament delincvent prin tehnica observatiei se poate realiza, functie de scopul urmarit, fie pe subiecti infractori în stare de libertate sau detinere, aflati în diferite faze ale procesului penal, fie pe subiecti aflati în libertate (înainte de a fi descoperiti sau dupa executarea sanctiunii). Asa cum se subliniaza în literatura de specialitate53, desi mediul închis nu ofera avantaje, îndeosebi sub aspectul concluziilor ce s-ar putea trage cu privire la particularitatile comportamentului delincvent relevate pe calea observatiei, totusi el este preferat de catre cercetatori. In determinarea unei atare optiuni, un rol important îl joaca, dupa parerea noastra, dificultatile de ordin metodologic, ca si cele de ordin organizatoric, pe care observatia le ridica în cazul cercetarii criminologice în general si care pot fi mai lesne depasite în cazul cercetarilor desfasurate în mediul închis.

1. Tipuri de observatie. Functie de fenomenul studiat, de etapele cercetarii, de obiectul si scopul urmarit, de pozitia observatorului

52

fata de sistemul observat, se pot distinge mai multe tipuri de observatie54: - în raport cu fenomenul studiat, relatia observatorului cu realitatea supusa observatiei poate fi directa (nemijlocita) sau indirecta (mijlocita); în consecinta, observatia poate fi directa, si acesta este tipul de care ne ocupam aici, si indirecta, de care ne ocupam în paragraful destinat tehnicii documentare55; - functie de etapa cercetarii, observatia poate fi globala, de familiarizare prealabila cu tot complexul de situatii în care se manifesta persoanele vizate, sau partiala, axata pe o anumita tema, pe anumite aspecte diferentiate56; - în raport cu obiectivele si scopurile urmarite, observatia poate fi nesistematizata, de tip calitativ, sau sistematizata, de tip cantitativ. Observatia stiintifica, spre deosebire de simpla impresie, are întotdeauna un caracter sistematic, susceptibil însa de nuante si grade diferite57. Nu ne propunem aici o enumerare exhaustiva, ci numai o trecere în revista a pnncipalelor tipuri de observatie. Observatia documentelor reprezinta o observatie indirecta.

în principiu, în cazul cercetarilor cu scop explorativ, unde se urmareste o abordare globala, o identificare a problemelor ce urmeaza a fi studiate, ipotezele de cercetare nefiind înca elaborate, observatia va fi aproape întotdeauna nesistemadzata, în sensul ca ea se va realiza în limitele unei scheme de abordare elastica, cu categorii foarte largi, foarte suple, carora, asa cum subliniaza M. Grawitz58, li se poate întotdeauna adauga o dimensiune pe parcursul cercetarii.

In cazul cercetarilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate dinainte, observatia are întotdeuna un caracter sistematic. Aceasta se va limita, prin urmare, la anumite aspecte, considerate semnificative într-un context determinat si în functie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observatie reclama din partea cercetatorului o perfecta stapânire a conceptelor (criminologice, juridice, sociologice, psihologice etc.) cu care opereaza, ca si o experienta bogata în domeniul tehnicilor de investigare în general, a observatiei în special.

M. Grawitz5 9 arata ca operatia de sistematizare se poate realiza pe doua cai: fie prin clasificarea comportamentelor în categorii, fie prin notarea comportamentelor si clasarea - în raport de intensitatea acestora - pe o scala de apreciere (cele mai cunoscute scale sunt ale lui Guetzkov si Heyns). Autoarea subliniaza ca, în fapt, cele doua cai

53

sunt identice: fie ca este vorba de o cifra, fie de o categorie, observatorul considera un anumit comportament apt sa figureze într-o anumita clasa sau alta. Si într-un caz si în altul, comportamentul studiat trebuie în prealabil definit. Astfel, daca dorim sa cercetam violenta în cadrul unui grup de infractori, va fi necesar sa definim mai întâi conceptul ca atare si apoi sa selectionam un anumit numar de atitudini considerate a exprima o conduita agresiva acuta60, ce vor fi clasificate ulterior într-un numar determinat de categorii sau ordonate în cadrul unei scale de apreciere.

Cele doua tipuri de observatie amintite, sistematizata si nesistematizata, sunt complementare, ele fiind deseori utilizate succesiv în diferitele etape ale cercetarii.

în raport cu pozitia observatorului fata de sistemul studiat, observatia poate fi externa, observatorul ramânând în afara sistemului studiat, sau interna, observatorul patrunzând în interiorul acestuia.

Observatia interna implica o participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poarta si denumirea de observatie participanta sau participativa.

în principiu, cercetarile de diagnostic, realizate pe baza observatiei cantitative, sistematizate, permit mai usor cercetatorului sa patrunda în grupul studiat. O atare cale este îmbratisata însa si atunci când observatorul nu poate patrunde în interiorul grupului (nu are acces, nu este admis), situatie frecventa în domeniul criminologiei.

O observatie nesistematizata, de tip calitativ, este însa mai greu de realizat fara participarea cercetatorului la viata grupului studiat.

Participarea ca atare este susceptibila de forme si grade diferite. Aceasta se poate limita la simpla prezenta a observatorului în grup si la consemnarea aspectelor care îl intereseaza, pâna la interventia efectiva în desfasurarea evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau chiar pâna la asumarea rolului de lider. Se face în acest sens distinctia între participarea pasiva si participarea activa.

54

De asemenea, participarea poate fi totala, valorile si normele grupului fiind integral preluate de catre observatorul participant6', sau numai partiala, membrii grupului acceptând sa se destainuiasca observatorului, acesta ramâne însa un marginal, posedând ceea ce W. White denumeste „valoare de strain".

Alegerea unui tip de observatie sau altul este determinata de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanti sunt, dupa parerea noastra, nivelul de cunostinte atins în domeniul criminologiei, natura si scopul cercetarii întreprinse, caracteristicile subiectilor observati, conditiile concrete în care se desfasoara cercetarea (bugetul, timpul, locul etc).

Cercetarea criminologica ofera, din acest punct de vedere, numeroase exemple de utilizare a mai tuturor tipurilor de observatie directa.

Astfel, F.M. Thraser, pentru a observa manifestarile de comportament ale unui grup de delincventi, a apelat la tehnica observatiei directe de tip participativ, anonim, activ, introducându-se în interiorul grupului si comportându-se ca un membru al acestuia.

Sunt si alte exemple de criminologi care, pentru a studia comportamentul 'de grup al infractorilor, au petrecut un anumit timp în penitenciare printre detinuti sau au reusit sa se introduca în interiorul unui grup de delincventi. Desigur însa aceste cazuri, prin dificultatile deosebite pe care le ridica (introducerea în grup prin substituirea observatorului în rol de infractor, acceptarea de catre grup, participarea la viata grupului), sunt mai rare.

Un exemplu interesant de cercetare pe calea observatiei nesistematizate, participante, deschise, partiale este cel realizat la Universitatea din Montreal în cadrul anchetei privind folosirea drogurilor în scopuri nemedicale. Mai multe echipe de cercetare au strabatut marile orase canadiene urmând a lua legatura si a stabili contacte cu „anumite medii de contracultura"62, pentru ca, pe baza informatiilor culese, sa se poata acorda un ajutor social, material si profesional, acelor tineri ce s-ar gasi într-o situatie dificila.

Asa cum se arata în concluziile raportului amintit, pentru a realiza

55

asemenea contacte, cercetatorii s-au folosit de tehnica observatiei participante, limitata la a împartasi experienta de viata a acelor tineri, evitându-se, pe de o parte, tendinta de a patrunde prea adânc în intimitatea acestora, iar pe de alta parte, excesul de „dascaleala", care ar fi avut darul sa-i îndeparteze pe tineri, sa-i determine sa devina reticenti în exprimarea framântarilor, a greutatilor si aspiratiilor lor.

Ocupându-se pe larg de utilizarea observatiei directe în mediu închis, Jean Pinatel6 arata ca prin astfel de cercetari se urmaresc în principal doua obiective: pe de o parte, acela de a determina care este atitudinea intima a subiectilor fata de fapta comisa, iar pe de alta parte, acela de a pune în evidenta manifestarile de comportament ale infractorilor.

Este vorba, desigur, de doua obiective complementare, studiul comportamentului completând studiul atitudinii intime a infractorului64.

Cunoasterea atitudinii infractorului fata de viata sa anterioara

si, în acest cadru mai larg, fata de fapta comisa - prezinta o deosebita

importanta, deoarece asa cum subliniaza autorul francez, eficienta masurilor de reeducare va depinde neconditionat de modul în care se va obtine adeziunea subiectului, manifestata prin schimbarea profunda, calitativa a aspiratiilor si optiunilor sale, prin dorinta acestuia de a rupe definitiv cu viata anterioara.

Studiul atitudinii intime se va completa, asa cum aratam, cu studiul obiectiv al manifestarilor de comportament apte sa puna în evidenta atitudinea reala a detinutilor. Aceasta va fi raportata la relatiile cu ceilalti codetinuti, la relatii cu personalul de supraveghere, la modul în care acesta respecta regulile de disciplina, la volumul si cantitatea muncii depuse etc.

2. Tipuri de observatori. Observatia se realizeaza de catre un observator individual sau de catre o echipa de cercetare. Cel mai adesea, observatia nesistematizata de tip participativ se realizeaza de un singur observator sau de o echipa restrânsa de cercetare.

56

Observatia cantitativa sistematizata presupune, dimpotriva, colaborarea unui numar mai mare de specialisti. Observatorul poate ramâne anonim sau poate fi cunoscut (în aceasta calitate) de catre membrii grupului observat.

Observatorul anonim va putea patrunde mai profund în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat în ceea ce priveste posibilitatea de miscare si întrebarile ce le-ar putea pune 65; observatorul cunoscut va avea posibilitatea de a se misca si de a interoga fara restrictii, între el si membrii grupului va exista însa întotdeauna o subtila demarcatie.

Unii autori fac, de asemenea, o delimitare între observatorul participant si participantul observator66. Desigur, în acest din urma caz nu este vorba de un observator propriu-zis, ci de un membru al grupului care se comporta ca un observator. M. Grawitz atrage în acest sens atentia ca, în limite mai largi sau mai restrânse, cele doua tipuri coexista în cazul observatiei participante, întrucât realizarea acesteia implica o participare si din partea subiectilor observati, unii dintre acestia ajungând sa se comporte ca adevarati observatori. Delimitarea de mai sus are însa în vedere, îndeosebi, acele situatii în care observatorul nu poate - din anumite motive - sa patrunda în interiorul grupului. El va face în acest caz apel la participantii observatori, membri ai grupului care, în aceasta calitate, vor observa si vor furniza observatorului informatiile respective.

Indiferent carui tip va apartine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte important în reusita tehnicii observatiei.

De altfel, caracteristica principala a acestei tehnici rezida tocmai în aceea ca instrumentul de cercetare îl reprezinta însusi cercetatorul sau, altfel spus, capacitatea acestuia de a privi, asculta si retine din realitatea înconjuratoare acele manifestari semnificative în raport cu obiectivele propuse. Din aceasta trasatura decurg avantajele, dar si marile dificultati pe care tehnica observatiei le prezinta67.

Cel ce îsi asuma rolul de observator trebuie sa posede o înalta pregatire teoretica, dublata de o bogata experienta practica în domeniul pe care îl studiaza. Aplicarea observatiei în criminologie ridica

57

si sub acest aspect numeroase probleme. Observatorului îi sunt necesare solide cunostinte de criminologie, psihologie, sociologie, drept, ca si o anumita experienta cu privire la mediul infractional în general, a celui penitenciar în special (evident, când observatia se realizeaza în mediu închis).

Observatorul trebuie sa fie înzestrat cu darul de a sesiza usor evenimentele ce-1 înconjura, de a surprinde semnificatia acestora, legaturile si conexiunile dintre diferitele fenomene si procesele studiate.

Observatorul participant trebuie sa posede o capacitate ridicata de integrabilitate în unitatea sau sistemul studiat. în cazul observatiei sistematizate, rigoarea, precizia se impun pe primul plan. în sfârsit, dar nu în ultimul rând, observatorul trebuie sa fie un examinator lucid si obiectiv al realitatii observate.

67 în acest sens, M.A. Bertrand arata ca toate problemele inerente acestei tehnici provin din faptul ca principalul instrument de culegere si evaluare a datelor este un instrument uman (op. cit., p. 17).

Lucrarile de specialitate se ocupa pe larg de riscurile legate de subiectivismul observatorului si de caile de înlaturare a acestora. în acest sens, specialistii atrag atentia - mai ales în cazul observatiei participante - asupra faptului ca implicarea observatorului în sistemul studiat sa nu impieteze asupra neutralitatii acestuia68. în aceeasi ordine de idei, se insista asupra pericolului pe care îl prezinta imersiunea, adica limitarea observatiei la trairile subiective ale observatorului. Se atrage atentia, de asemenea, asupra distorsiunilor de ordin afectiv sau cultural6 9 care pot sa intervina pe parcursul realizarii acestei tehnici.

Oricare dintre tehnicile de investigatie sociala ce presupune stabilirea unei relatii nemijlocite între investigator si subiectii investigati, ridica numeroase probleme cu privire la natura, la limitele si la implicatiile acesteia, în planul validitatii si fidelitatii rezultatelor.

Prima si totodata una dintre cele mai dificile probleme este aceea a stabilirii contactului cu subiectii observati.

58

Asa cum aratam, studierea comportamentului antisocial nu se poate limita la mediul închis. Universul restrâns al penitenciarului reduce inevitabil nevoile si aspiratiile individului, modifica reactiile acestuia, asa încât apare imperios necesar ca studiile în mediu închis sa fie completate cu studii în mediu deschis.

Dar infractiunea, ca fapta reprobata de societate si pedepsita de lege, nu se petrece de obicei „la lumina zilei". Cunoasterea unor astfel de fapte este în mod obisnuit ascunsa cu mare grija, iar mediul infractional este un mediu în care un „strain" cu greu poate patrunde. Cel mai adesea, criminologul poate lua contact cu infractorii numai dupa ce acestia sunt descoperiti de catre organele competente.

Nu trebuie exclusa însa si posibilitatea stabilirii unor contacte anterioare acestui moment, cercetarea criminologica înregistrând suficiente exemple în acest sens. în astfel de situatii se ivesc însa numeroase alte complicatii, determinate mai ales de pozitia observatorului în raport cu evenimentele ce se petrec în cadrul grupului, de o anumita obligatie de loialitate care apare în atare conditii, de limitele acestei obligatii etc. Iata deci înca un motiv pentru care cercetatorii prefera mediul închis.

Un alt aspect tot atât de important este legat de acceptarea de catre grup a prezentei observatorului.

Prezenta unui strain în interiorul unui grup este întotdeauna de natura sa ridice anumite probleme. în cazul grupurilor de infractori exista sanse sporite ca o astfel de prezenta sa fie greu tolerata.

Depasirea acestei dificultati este în mare masura conditionata de calitatile observatorului, de modul în care acesta va sti sa aleaga cele mai adecvate procedee de investigare. Astfel, în anumite situatii, va fi mult mai indicat pentru observator sa ramâna în afara grupului, alteori, dimpotriva, numai o participare la viata acestuia îi va netezi calea spre obtinerea informatiilor dorite; în alte cazuri va fi nevoit sa apeleze la participanti-observatori etc.

în situatiile în care observatorul îsi va dezvalui calitatea (observator cunoscut) este important de asemenea modul cum el va sti sa înfatiseze

59

scopul si utilitatea cercetarii, felul în care va reusi sa capteze interesul celor observati.

Cât priveste natura relatiei dintre observator si observati, îndeosebi în cazul observatiei participante, aceasta depaseste prin complexitate caracterul unor simple raporturi de comunicare.

Faptul ca observatorul patrunde în intimitatea grupului, ca împartaseste pe o anumita perioada de timp experienta de viata a acestuia face ca subiectii observati mai devreme sau mai târziu sa nu se mai simta stânjeniti de prezenta observatorului si sa adopte o atitudine fireasca, lipsita de artificialitate.

Specialistii atrag însa atentia asupra limitelor relatiei observator-observati. în acest sens, se recomanda ca înca de la început, criminologul sa stabileasca o linie de demarcatie foarte precisa între el si subiectii observati. Aceasta îi va permite sa determine mai exact pozitia sa în cadrul grupului, evitând astfel eventualele suspiciuni de „spionaj", ca si încercarile de a fi considerat ca „unul de-ai lor" si manipulat în acest sens70.

Cea mai buna cale de urmat pentru observator, arata Polski, este aceea „de a se topi în decor, de a trece cât mai neobservat, de a pastra ochii si urechile deschise si gura cât mai închisa, de a astepta cu rabdare momentul în care infractorul începe sa se destainuiasca7 .

B) Chestionarul. Chestionarul reprezinta una din tehnicile de cercetare la care criminologii apeleaza foarte des.

Frecventa lui aplicare se datoreaza într-o oarecare masura si faptului ca, în raport cu alte tehnici de recoltare a datelor, creeaza impresia ca nu ridica probleme deosebite, parând a fi si la îndemâna acelora mai putin familiarizati cu metodele si tehnicile de cercetare în stiintele sociale. Este, desigur, o falsa impresie, determinata de o necunoastere a acestui procedeu de investigare sociala, de confuzia care se face între chestionar si un simplu inventar de întrebari alcatuit la întâmplare.

Aparenta facilitate metodologica explica însa, asa cum aratam, numai partial „popularitatea" chestionarului. Marea lui raspândire se explica mai ales prin aria de cuprindere foarte larga, acest procedeu

60

putând fi utilizat în cele mai diferite scopuri, pe esantioane mari, cu o structura eterogena, dispersata teritorial. Nu este, de asemenea, de neglijat nici latura economica, chestionarul fiind considerat o tehnica mai putin costisitoare în raport cu alte tehnici de investigare.

în criminologie, chestionarul este utilizat îndeosebi în acele cercetari ce urmaresc sa culeaga date care sa permita o evaluare de ansamblu a fenomenului, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazeaza în mare masura pe tehnica chestionarului (pentru a obtine datele cu privire la cifra neagra). Chestionarul este frecvent aplicat si în studiile privind reintegrarea postpenala, predictia comportamentului delincvent, reactia sociala fata

de faptele antisociale, ca si în alte capitole importante ale criminologiei.

în literatura de specialitate, chestionarul nu este în mod unitar definit. Astfel, unii autori considera chestionarul ca o varianta a interviului, caracterizata prin aceea ca întrebarile sunt redactate dinainte, în scris72. Alti autori sunt de parere ca interviul standardizat, si chestionarele prin corespondenta constituie tehnici independente de recoltare a datelor, ambele folosind însa ca instrument comun formularul sau chestionarul73.

O definitie mai cuprinzatoare care reuseste sa puna în evidenta trasaturile ce particularizeaza tehnica chestionarului în raport cu alte tehnici de cercetare, deosebindu-1 totodata de procedeele vulgarizatoare

de investigare, este cea data de Sepdmiu Chelcea, dupa a carui opinie chestionarul reprezinta o „succesiune logica si psihologica de întrebari scrise sau imagini grafice, cu functie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi înregistrat în scris"74.

1. Tipuri de chestionar. Chestionarul poate fi clasificat functie de diverse criterii, cum ar fi: natura si întinderea informatiei cerute prin întrebare, momentul codificarii informatiei (raspunsului), modul de recoltare a informatiei etc. Asemenea clasificari servesc îndeosebi unor scopuri de sistematizare stiintifica, în practica chestionarul îmbracând cel mai adesea o forma mixta ce reuneste elementele

61

comune ale mai multor tipuri de chestionare. a) Dupa natura informatiei cerute, chestionarele se pot împarti în chestionare de întrebari factuale, chestionare de opinii, chestionare de întrebari privind atitudinea, motivatia, interesele, înclinatiile subiectilor investigati etc.

Chestionarul de date factuale cuprinde întrebari ce se refera la date, fapte, evenimente, împrejurari, de natura obiectiva, prin care se urmareste fie identificarea persoanelor chemate sa raspunda la întrebari, fie determinarea nivelului de cunostinte ale acestora. Dealtfel, întrebarile factuale mai poarta si denumirea fie de întrebari de identificare (vârsta, sex, profesie etc.) sau de clasificare (informatiile culese urmând a fi clasificate în functie de grupurile principale de persoane interogate), fie de întrebari de cunostinte. Se poate afirma însa ca prima categorie de întrebari (de identificare sau de clasificare) nu lipseste din nici un chestionar stiintific, indiferent de tipul acestuia.

In legatura cu chestionarele factuale, sau mai exact cu partea de întrebari factuale a oricarui chestionar, se insista îndeosebi asupra locului pe care aceste întrebari este indicat sa-1 ocupe în structura chestionarului. Cu exceptia esantionului pe cote (unde este necesar ca de la început operatorul de ancheta sa cunoasca daca si în ce masura subiectul interogat se încadreaza în categoria de vârsta, sex, ocupatie etc.) se recomanda ca întrebarile de identificare sau clasificare sa fie plasate la sfârsitul chestionarului si sa fie precedate de o scurta si clara explicatie, care sa convinga esantionul interogat ca datele respective nu intereseaza decât în scopul de a clasifica informatiile în raport cu categoriile retinute si ca anonimatul raspunsurilor va fi pe deplin respectat. Aceasta ultima explicatie este necesara si în cazul esantionului pe cote.

Atare recomandare trebuie privita cu toata seriozitatea mai ales în cazul investigatiei criminologice, date fund cel mai adesea caracteristicile subiectilor chestionati. Complexul de culpabilitate sau de stigmatizare, teama de agravare a situatiei ca si alte împrejurari fac ca subiectii interogati sa manifeste, în majoritatea cazurilor, o retincenta sporita fata de orice forma de interogare, dar îndeosebi fata de întrebarile de identificare.

Chestionarele de opinie vizeaza investigarea unor factori de

62

natura subiectiva, fiind, pentru acest motiv, mult mai dificil de realizat. Asa cum arata A. Moser75, dificultatea deriva, mai ales, din incertitudinea „cunoasterii" raspunsului de catre subiectii interogati (acestia nu s-au gândit, n-au înteles, n-au reflectat suficient etc), ca si în faptul ca opinia unei persoane asupra oricarei probleme are, aproape întotdeauna, mai multe laturi, iar intensitatea opiniei fata de aceeasi situatie, eveniment, împrejurare este foarte diferita de la individ la individ.

în cazul chestionarelor de opinie, formularea întrebarilor prezinta astfel o deosebita importanta. Orice schimbare în formularea întrebarilor, în succesiunea logica sau psihologica a acestora poate determina modificari importante în darea raspunsurilor.

Dupa întinderea informatiei, se disting între chestionarele speciale, care abordeaza o singura tema, si chestionarele omnibus, cu mai multe teme. Chestionarele cu o singura tema sunt destul de rare. Sunt de preferat chestionarele omnibus care, pe lânga cantitatea mai mare de informatii culese, ofera, asa cum arata S. Chelcea, si posibilitatea de a surprinde interactiunea si conditionarea dintre faptele sau fenomenele sociale studiate.

b) în raport cu momentul codificarii informatiei, chestionarele , se împart în precodiftcate, postcodiftcate si mixte. întrebarile precodificate, sau închise, limiteaza optiunea subiectului la una din variantele de raspuns dinainte fixate în chestionar. Persoana care raspunde (în chestionarele autoadministrate) sau operatorul de ancheta, odata cu înregistrarea raspunsului, va completa si codul corespunzator.

în raport cu variantele de raspuns propuse subiectilor interogati, se disting între chestionarele cu raspunsuri dihotomice7 7 de tipul „da", „nu" si chestionare cu alegere multipla.

Chestionarele cu întrebari închise, sau precodificate, sunt recomandate în acele cazuri în care se pot anticipa toate categoriile de raspuns. în literatura de specialitate se insista asupra faptului ca în asemenea situatii variantele de raspuns sa fie exhaustive, sa se excluda reciproc si sa cuprinda ca o ultima varianta „altele" sau „alte situatii". în

63

general, întrebarile factuale se preteaza mult mai bine la acest procedeu. Tipul de chestionar cu întrebari închise prezinta, printre alte avantaje, si pe acela de a putea fi adresat unor subiecti cu o pregatire scolara mai scazuta, de a asigura mai bine anonimatul subiectilor investigati si de a facilita analiza statistica a raspunsurilor. Printre dezavantaje se subliniaza pericolul de sugestibilitate pe care îl creeaza variantele de raspuns dinainte stabilite, atractia catre raspunsurile pozitive sau moderate, influenta pe care o exercita ordinea de prezentare a alternativelor (se opteaza în general catre prima sau ultima alternativa) si, în sfârsit, asa cum arata Moser, includerea fortata a raspunsurilor într-una din categoriile retinute.

Asa cum subliniaza Maurice Duverger - remarca valabila de altfel pentru toate tipurile de chestionare, indiferent de criteriul clasificarii -, întrebarile deschise si închise prezinta deopotriva avantaje si dezavantaje.

Unii autori considera ca este mai judicios sa se vorbeasca de chestionare cu raspunsuri trihotomice, întrucât în afara de "da" si "nu", subiectul are la alegere si un al treilea raspuns: "nu stiu". Vezi S. Chelcea, op. cit., p. 154. 78 Autorul arata, în acest sens, ca nici o codificare mai nuantata nu înlatura acest pericol, întrucât un numar sporit de coduri face sa creasca posibilitatea ca raspunsurile îndoielnice, marginale, sa fie codificate necorespunzator (op. cit., p. 330).

în acest sens, întrebarile deschise evita o serie din pericolele semnalate deja - proprii întrebarilor închise (sugestibilitate, atractia catre anumite variante de raspuns etc); ele ridica, în schimb, unele probleme legate de dificultatea sporita de codificare, de procentul mult mai ridicat de raspunsuri „nu stiu" sau „nu am nici o parere".

Iata de ce majoritatea autorilor opineaza ca tipul de întrebare (închis sau deschis) sa fie ales numai în raport cu natura problemei investigate si cu caracteristicile esantionului investigat. Uneori va fi indicat un anumit tip de întrebare, alteori un alt tip de întrebare si cel mai adesea un procedeu mixt ce va alterna întrebarile deschise cu întrebarile închise.

c) Dupa modul de recoltare a informatiei, chestionarele se împart în chestionare autoadministrate si chestionare administrate prin operatorii de ancheta.

64

Caile de realizare concreta a acestui tip de chestionar pot fi diferite: prin posta (asa-numitele chestionare prin corespondenta sau postale, foarte raspândite în anchetele cu esantioane mari), prin publicare, prin extemporal (chestionare autoadministrate colectiv, subiectii fiind convocati într-o încapere unde li se înmâneaza chestionarele si raspund concomitent la întrebari).

Chestionarul autoadministrat este recomandabil, îndeosebi datorita avantajului pe care îl prezinta sub aspect economic (esantioane mari, populatie dispersata, raspunsuri concomitente, completarea nu implica un personal specializat). O alta calitate a acestui tip de chestionar o constituie obtinerea datelor direct de la sursa, neinfluentate si nefiltrate de catre operatorul de ancheta, ca si posibilitatea abordarii unor teme mai personale, în conditii sporite de anonimat.

Chestionarele administrate de catre operatorii de ancheta implica folosirea unui personal specializat sau macar instruit în acest scop. Acest tip de chestionar constituie o forma a interviului standardizat (vezi infra CI). Ne limitam aici numai la a sublinia ca folosirea operatorului de ancheta face posibil ca acest instrument sa poata fi aplicat si în cazul în care esantionul interogat are un nivel de scolarizare mai scazut, permite abordarea unei problematici mai variate (întrucât diferitele aspecte ce se ridica pot fi explicate, lamurite si chiar aprofundate cu ajutorul operatorului), asigura reprezentativitatea esantionului. Dar aspectul cel mai important ce trebuie retinut în legatura cu acest tip de chestionar este acela ca datele obtinute vor fi întotdeauna îmbogatite cu observatiile proprii pe care operatorul de ancheta le va face în timpul contactului cu subiectul interogat. Astfel de observatii prezinta o deosebita importanta în cercetarea criminologica, stiut fiind ca reactiile de comportament, mediul ambiant, conditiile de viata ale subiectului interogat joaca un rol foarte important în interpretarea de ansamblu a datelor.

2. Alcatuirea chestionarelor. Alcatuirea oricarui chestionar ridica întotdeauna probleme privind forma de prezentare, dimensiunile chestionarului, formularea întrebarilor, ordinea de prezentare a acestora. a) In privinta formei de prezentare, se insista în special asupra faptului ca acesta sa se înfatiseze într-o forma atragatoare, eficienta si usor de mânuit. Numerele de cod trebuie vizibil marcate. Indicatiile, explicatiile, instructiunile date trebuie

65

sa fie cât mai politicos si mai simplu enuntate.

Caracterul secret al raspunsurilor este necesar sa fie cât mai clar exprimat în partea de început a chestionarului. Exemplul cel mai folosit este acela al anchetelor guvernamentale din Marea Britanie, care utilizeaza urmatoarea formula: „Atunci când se analizeaza rezultatele anchetei, niciodata nu mentionam numele persoanelor chestionate, dar am vrea sa le clasificam dupa unele criterii: vârsta, sex, ocupatie etc".

b) Cât priveste dimensiunile chestionarului, este necesar sa se evite, pe cât posibil, atât supradimensionarea, cât si subdimensionarea chestionarului. Un chestionar prea lung nu înseamna neaparat si o sursa mai bogata de informatii. Plictiseala, oboseala, determinate de numarul prea mare de raspunsuri afecteaza calitatea raspunsurilor, sporeste numarul de raspunsuri „nu stiu" sau de nonraspunsuri. Un chestionar prea scurt prezinta, la rândul sau, riscul de a nu oferi suficiente date despre fenomenul investigat.

c) Desigur, problema centrala a oricarui chestionar o constituie formularea întrebarilor. Succesul investigatiei întreprinse va depinde în foarte mare masura de modul în care întrebarile vor reusi sa exprime cât mai exact obiectivele cercetarii. Pentru a raspunde cât mai corect la întrebari, este necesar ca subiectii investigati sa înteleaga în primul rând la ce trebuie sa raspunda.

Specialistii în materie recomanda unele reguli ce trebuie avute în vedere la formularea întrebarilor, atragând totodata atentia asupra faptului ca pentru fiecare întrebare exista multiple forme de exprimare „teoretic acceptabile"80, asa încât alegerea alternativei ideale sau cât mai aproape de ideal trebuie sa fie precedata de o matura chibzuinta asupra riscurilor ce le comporta eventualele formulari. Formulari diferite vor antrena întotdeauna raspunsuri diferite.

O importanta deosebita în formularea întrebarilor o are, prin urmare, limbajul. Acesta trebuie sa fie simplu, precis, corect gramatical. Se recomanda sa se evite limbajul tehnic, neologismele, arhaismele, jargonul, cuvintele sau expresiile imprecise, cu dublu sens, echivoce, vagi, ambigue. Experienta personala ne arata ca o buna parte din raspunsurile eronate sau „nu stiu" obtinute cu ocazia efectuarii anchetei

66

privind „Cunoasterea legii" s-au datorat folosirii excesive a limbajului tehnico-juridic. în descrierea unor infractiuni ca insulta, marturia mincinoasa, abandonul de familie etc. s-a folosit în exclusivitate terminologia Codului penal81. Sub acest aspect, rezultate mai bune s-au obtinut cu prilejul anchetei socio-juridice privind „Reactia sociala fata de comportamentele deviante", unde s-a evitat aproape total limbajul juridic, folosindu-se în general, o cale mai atractiva de formulare a întrebarilor, sub forma unor foarte scurte povestiri82.

Iata un exemplu privind modul diferit în care aceeasi infractiune (însusirea bunului gasit, prevazuta de art. 216 Cod penal) este formulata în cele doua chestionare amintite.

în chestionarul privind „Cunoasterea legii": întrebare: Fapta de a nu preda autoritatilor un bun gasit este o fapta prevazuta de legea penala?

în chestionarul privind „Reactia sociala fata de comportamentele deviante": întrebare: Jean P. a înapoiat proprietarului portofelul pe care l-a gasit si care continea o suma importanta de bani. Avea Jean P., potrivit legii, obligatia sa restituie portofelul cu bani proprietarului sau autoritatilor?

întrebarile nu trebuie sa fie sugestive, sa influenteze subiectul în darea raspunsului. Expresii ca „nu credeti ca", „nu este asa ca" se recomanda sa fie evitate.

între' alternativele de raspuns, alternativa corecta nu trebuie pusa nici prima, nici ultima. Alaturi de sugestibilitate exista si alti factori care pot influenta reactiile subiectului investigat si, implicit, raspunsurile primite. Astfel, cunoscutul specialist Roger Mucchielli are în vedere urmatorii factori de natura psihosociala care pot influenta conduita subiectului:

- tendinta de a se conforma opiniilor grupului; - sugestibilitatea; - tendinta de imitare; - teama de judecata altuia; - tendinta de prestigiu;

67

- participarea la emotiile colective; - supunerea fata de unele stereotipuri, mai ales de natura culturala.

Autorul alatura acestor factori, reactiile de natura biologica ale individului, cum sunt instinctul de aparare împotriva oricarei încercari de patrundere în eul interior, tendinta de a evita efortul etc.8 3

Acesti factori trebuie observati cu atentie, atât în momentul formularii întrebarilor, cât si în momentul interpretarii rezultatelor. Astfel, evitarea reactiei de prestigiu necesita o cunoastere profunda a caracteristicilor populatiei investigate. Moser atrage atentia asupra faptului ca „ar fi imprudent sa presupunem ca persoanele care raspund vor admite de bunavoie ca sunt ignorante. Dimpotriva, s-a vazut deoseori ca asemenea persoane, chiar daca sunt gresit informate si sunt constiente de acest lucru, tot vor da un raspuns oarecare"84.

Cu ocazia interpretarii rezultatelor anchetei privind „Cunoasterea legii", am constatat în grupa formata din functionari cel mai ridicat procent de raspunsuri eronate (30,5%), si cel mai scazut procent de raspunsuri „nu stiu" (4,9%). Neîndoielnic ca ocolirea alternativei „nu stiu" în favoarea celorlalte (si de aici optiunea catre alternativele incorecte) s-a datorat reactiei de prestigiu a acelui grup, care nu a vrut sa-si recunoasca ignoranta.

în general, femeile, persoanele cu o pregatire scolara medie, tinerii sau cei foarte în vârsta sunt mai înclinati catre o astfel de reactie. In esantioanele de infractori, reactia de prestigiu este mai frecventa în cazul minorilor sau în cazul celor care au savârsit fapte de violenta.

Frecventa este, asa cum aratam, si tendinta de fatada sau acea reactie de subordonare fata de ceea ce se considera permis, etic, moral, la nivel macrosocial. O asemenea reactie de fatada am înregistrat-o în raspunsurile primite la chestionarul privind „Reactia sociala fata de comportamentele deviante". Procentul ridicat de profunda dezaprobare manifestat de cadrele didactice fata de manifestarile de indiferenta sociala (întrebarea nr. 26 referitoare la lasarea fara ajutor a unor persoane vârstnice, bolnave etc), în raport cu raspunsurile date de cadrele didactice la alte întrebari din chestionar, s-a datorat în mare masura reactiei de fatada.86

68

a) în structura chestionarului, întrebarile vor fi prezentate într-o anumita succesiune. La stabilirea ordinii de prezentare se va tine cont de faptul ca întrebarile nu constituie elemente izolate, ci se afla într-un raport de conditionare reciproca, în asa fel încât orice schimbare a succesiunii uneia sau unora dintre acestea antreneaza modificarea ansamblului.87 In construirea chestionarului se foloseste, în majoritatea cazurilor,

fie tehnica pâlniei (funnelling), fie tehnica pâlniei rasturnate (reversed funnelling). în primul caz, se porneste de la problemele de ordin general privind tema cercetata, trecându-se treptat la problemele de ordin particular. In tehnica pâlniei rasturnate se porneste de la întrebari particulare, specifice, trecându-se treptat la problemele mai generale.

în raport cu functia pe care o îndeplinesc în structura chestionarului, distingem diferite tipuri de întrebari88, cum sunt:

• întrebarile introductive sau de contact, prin intermediul carora subiectul ia contact cu problema investigata. Indiferent de tehnica folosita, se recomanda sa nu se înceapa chestionarul cu întrebari personale care creeaza o senzatie de jena sau teama si nici cu întrebarile ale caror raspunsuri solicita un efort special din partea subiectului interogat. • întrebari de trecere, care prepara problemele ce urmeaza a fi discutate în continuare.

Acestor întrebari este necesar sa li se acorde importanta cuvenita în alcatuirea chestionarului, întrucât subiectii sunt în general foarte sensibili la orice schimbare brusca a temei.

Refuzul de a continua sa raspunda la întrebare, se poate datora unei treceri bruste de la o tema la alta, de la o întrebare indirecta la o întrebare directa. Se recomanda astfel ca întrebarile de trecere sa prepare o schimbare progresiva a temei.

Iata un exemplu de întrebari de trecere extrase din chestionarul privind administrarea justitiei în Quebec (Canada):

- aveti rude în politie? - aveti prieteni politisti?

69

- câti ani de studii se cer, dupa opinia dvs., pentru ca o persoana sa se poata angaja în politie? • întrebarile filtru opereaza o selectie printre subiecti, oprind trecerea la întrebarile urmatoare a unor categorii de subiecti. Exemplu de întrebari filtru din acelasi chestionar privind administrarea justitiei:

- Potrivit opiniei dvs., este justificata existenta a trei niveluri de organizare a politiei (federal, provincial, municipal)? 1. Da; 2. Nu; 3. Nu stiu. - Daca raspunsul dvs. este Nu, la care dintre aceste niveluri trebuie concretizata organizarea politiei? - Federal; - Provincial; - Municipal. 80

• întrebarile bifurcate, spre deosebire de întrebarile filtru, separa raspunsurile pozitive de cele negative si permit trecerea tuturor subiectilor la întrebarile urmatoare. • întrebarile de identificare servesc la separarea si analizarea raspunsurilor functie de datele de ordin personal retinute. • întrebarile de control au rolul de a verifica daca subiectul a înteles sensul exact al întrebarilor, daca se contrazice în raspunsurile date etc.

în ordinea de prezentare a întrebarilor, trebuie sa se tina cont de asa-numitul efect,,halo" sau de pozitie, care consta în contaminarea raspunsurilor. Aceasta contaminare se produce fie prin iradierea sentimentelor (reactia de iritare provocata de o anumita întrebare le va influenta pe celelalte), fie prin organizarea logica a gândirii (antrenarea prin deductie a unor raspunsuri si evitarea unor raspunsuri contradictorii). Acest efect se poate înlatura prin dispersarea întrebarilor susceptibile de iradiere la sfârsitul chestionarului, ca si prin alte procedee descrise pe larg în lucrarile ce aprofundeaza aceste probleme.8

70

C) Interviul. Alaturi de chestionar, interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare stiintifica utilizata frecvent în criminologie.

între interviu si chestionar exista multe asemanari, dar si multe deosebiri, ceea ce face ca ele sa ramâna tehnici independente de investigare.

Definind interviul ca acea tehnica de cooperare verbala între doua persoane, anchetatorul si anchetatul, ce permite anchetatorului sa culeaga anumite date de la anchetat cu privire la un obiect precis,

A. Brimo9 0 pune în evidenta acele raspunsuri care particularizeaza tehnica interviului si anume: - existenta unei relatii sociale si psihologice între doua persoane, cel care intervieveaza si cel intervievat; Vezi, în acest sens, R. Mucchielli, op. cit.; L. Festinger, D. Katz, op. cit. 90 A. Brimo, op. cit., p. 208. H. Stahl arata ca în investigatia sociologica propriu-zisa, termenul de interviu, utilizat mai mult în domeniul gazetaresc, nu este potrivit. Acest termen are, în conceptia lui H. Stahl, o acceptiune mult mai restrânsa decât "convorbirea" sau ceea ce sociologii francezi numesc "entretien" (p. 242-243). Dealtfel, si Brimo precizeaza ca utilizeaza termenului de interviu în acceptiunea de "entretien". Metodologia criminologica, desi a adoptat termenul de interviu, îi confera, de asemenea, o acceptiune mai larga, si anume aceea de "convorbire fata în fata între anchetator si anchetat".

- rolul precis determinat pe care fiecare dintre acestia îl detine în cadrul relatiei amintite; - informatia culeasa apare ca rezultat al unei strategii întrun circuit cu dublu sens.

Atare trasaturi sunt însa puse mai bine în evidenta daca la un pol situam chestionarul cu întrebari închise autoadministrat, iar la celalalt pol interviul complet neformal sau nedirectionat. Intre cele doua extreme se situeaza o serie de procedee ce combina elementele proprii chestionarului si interviului, exemplul cel mai concludent constituindu-1 chestionarul administrat prin operatorii de ancheta, care împleteste elemente specifice atât chestionarului (formularul de întrebari dinainte stabilite), cât si interviul (prezenta relatiei de

71

comunicare). De altfel, dând preeminenta acestei ultime trasaturi, majoritatea autorilor considera chestionarul administrat prin operatori de ancheta ca o varianta a interviului formal.

1. Tipuri de interviu. Sub denumirea de interviu se grupeaza, asadar, mai multe procedee prin care se recolteaza informatii de la si despre persoana interogata. Aceste procedee difera între ele în raport cu tipul de comunicare ce se stabileste între anchetator si anchetat, cu gradul de libertate (formalizare) pe care anchetatorul îl are de a determina cursul interviului, cu nivelul la care se situeaza informatia obtinuta. Distingem astfel mai multe tipuri de interviu.

a) Se face, în primul rând, deosebirea între interviul formal si interviul neformal. Denumirile acestor doua tipuri de interviu sunt foarte diferite: structurat si nestructurat; global si formativ; inflexibil si flexibil; standardizat si calitativ; controlat si necontrolat; exterior si interior. Interviul neformal are la rândul sau mai multe variante: interviul complet neformal (nedirectionat, neghidat), interviul conversatie si interviul ghidat sau concentric.

Interviul formal se caracterizeaza prin aceea ca intervievatul raspunde la o serie de întrebari al caror numar, ordine si formulare sunt dinainte stabilite. Raspunsurile sunt înregistrate textual sau într-o forma standardizata de catre operatorii de ancheta.

Relatia de comunicare între intervievat si cel care intervieveaza, desi prezenta, este destul de limitata. Operatorul de ancheta nu are libertatea sa schimbe formularea sau succesiunea întrebarilor. El poate numai sa orienteze desfasurarea interviului în limitele permise de instructiuni (de exemplu, poate da unele explicatii suplimentare).

Chestionarul administrat prin operatorii de ancheta constituie, asa cum aratam, o varianta a interviului formal.

Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebari dinainte stabilite. El se caracterizeaza printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în a dirija cursul interviului.

72

Aceasta libertate este aproape totala în cazul interviului complet nedirectionat. Odata precizata tema generala a interviului, persoana intervievata este lasata sa vorbeasca în legatura cu tema respectiva, fara a i se impune o anumita schema. Operatorul nu intervine decât atunci când considera ca interlocutorul are nevoie sa fie sustinut pentru a continua relatarea sau atunci când doreste sa elucideze anumite puncte ramase neclare.

In cadrul acestui tip de interviu, sarcina operatorului de ancheta este numai în aparenta usoara. în realitate, acesta trebuie sa fie un profesionist de foarte buna calitate, care sa posede solide cunostinte de psihologie. Lui îi revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere, acea relatie de comunicare, acea stare de empatie (capacitatea de a trai sentimentele altora), care sa-1 determine pe cel intervievat sa raspunda, în cunostinta de cauza, la toate întrebarile puse. Interviul conversatiei^ asa cum arata si denumirea, se desfasoara ca o convorbire fata în fata, ca un schimb de pareri între intervievat si operator, cu privire la o tema cât mai concreta si mai clar precizata pentru interlocutor (nici aici nu exista chestionar sau întrebari structurate).

Rolul operatorului este activ, el intervenind permanent în raport cu diferitele aspecte discutate.

Interviul ghidat sau concentric se apropie mai mult de tehnicile formale de investigate, fara a avea însa rigiditatea acestora. Desi interviul nu se desfasoara pe baza de chestionar, problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume si cel mai adesea sunt sistematizate de catre operator, într-o lista de control sau printr-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esentiale în jurul carora operatorul va organiza si va dirija cursul interviului. Operatorul are libertatea de a formula întrebarile, de a determina succesiunea acestora, de a pune întrebari suplimentare. El ghideaza interlocutorul în asa fel încât acesta sa raspunda la toate problemele puse în discutie. In practica, functie mai ales de natura si scopul cercetarii, cel mai adesea se folosesc procedee ce combina elementele formale cu elemente mai putin formale.

Cu ocazia cercetarilor criminologice privind infractiunile de

73

violenta, întreprinse la unul din penitenciarele din tara, ne-am folosit de atare procedee mixte de investigare.

în convorbirile noastre cu persoane aflate în detentie am utilizat la început interviul nedirectionat, lasând pe infractor sa vorbeasca nestingherit despre toate faptele, evenimentele, împrejurarile care direct sau indirect - au avut legatura cu fapta comisa. Ulterior, am trecut la un interviu ghidat, în cadrul caruia am abordat teme legate de familia infractorului, de grupul de prieteni, de manifestarile de agresivitate ale interlocutorului în decursul timpului, de atitudinea fata de fapta (imediat dupa comitere, ca si în momentul desfasurarii interviului).

Experienta acumulata în acest domeniu arata ca atunci când exista posibilitatea sa studiem dinainte dosarele persoanelor ce urmeaza a fi investigate, sa clarificam unele aspecte legate de împrejurarile comiterii infractiunii si de personalitatea infractorului, este mai bine sa utilizam interviul ghidat sau concentric. Aceasta, deoarece studierea dosarelor ne va permite o structurare judicioasa a problemelor ce le vom aborda în cadrul interviului.

Când o asemenea posibilitate nu exista sau nu vrem sa o utilizam (pentru a evita unele prejudecati, pentru a nu fi legati de consideratiile pur juridice ale cauzei) este mai indicat sa apelam la tehnicile neformale de investigatie. De altfel, aceste tehnici se recomanda a fi folosite, în principiu, în stadiul de început al cercetarii, în faza de explorare prin procedee mai standardizate.

b) în raport cu modalitatea prin care sunt culese datele (informatiile), se disting interviul direct si interviul indirect.

Interviul direct se bazeaza pe modalitatea directa de punere a întrebarilor si de interpretare a rezultatelor, considerându-se ca raspunsul reflecta exact ceea ce subiectul a înteles si a dorit sa exprime.

Interviul indirect utilizeaza o cale ocolita de culegere a datelor si de interpretare a raspunsurilor. întrebarile puse urmaresc sa obtina anumite informatii de la cel intervievat pe o cale indirecta. Raspunsurile sunt interpretate prin prisma informatiilor pe care interlocutorul

74

le furnizeaza în mod indirect, prin analizarea continutului latent al acestor informatii92.

c) Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precadere în psihiatrie, el este folosit în special în criminologia clinica.

Examenul psihiatric al infractorului se bazeaza, în special, pe interviul clinic, care îmbraca fie varianta interviului dirijat, fie a interviului nedirectionat.

Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizeaza personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza marturisirilor sale.

Foarte importante ni se par, sub acest aspect, observatiile lui

M.H. Mannheim reproduse de Pinatel93 cu privire la experientele întreprinse de sociologul W.C. Reckless si de psihiatrul L.S. Seeling, care au încercat sa determine, în raport cu acelasi subiect, o prostituata de culoare, deosebirile dintre un interviu sociologic si un interviu psihiatric. Astfel, în timp ce psihiatrul a facut o analiza a personalitatii acesteia, sociologul s-a preocupat de obtinerea unor informatii privind antecedentele, acordând mult mai putina atentie reactiilor mentale ale subiectului, în cazul în care se abordau anumite aspecte mai sensibile. Sociologul s-a preocupat mai mult de consecintele sociale si juridice ale prostitutiei, în raport cu psihiatrul, pentru care prezenta mai putina importanta faptul ca subiectul era o prostituata. în acest contrast între obiectiv si subiectiv exista însa, adauga Mannheim, o exceptie importanta. Atât sociologul, cât si psihiatrul au cautat sa cunoasca atitudinea subiectului fata de experienta sa delictuala.

O varianta a acestui tip de interviu o constituie tehnica de Case-Work .care se utilizeaza cu precadere în asistenta postpenala a condamnatilor sau în perioada de probatiune. Aceasta se bazeaza pe o succesiune de convorbiri, în cadrul carora asistentul social specializat în probleme de criminologie (sau o alta persoana cu pregatire adecvata) cauta sa sprijine pe delincvent, sa-1 puna, asa cum arata

75

H. Stahl94, în situatia psihica si materiala de a se lua singur în stapânire, de a recapata încrederea în el, de a avea curajul sa duca o viata normala. d) în raport cu natura relatiei ce se stabileste între cel ce intervieveaza si cel intervievat se face distinctie între interviul sensibil, interviul neutru si interviul sever. Interviul sensibil este caracterizat prin comportamentul pozitiv al persoanei care intervieveaza, tradus prin exprimarea simpatiei fata de subiect (nu si fata de opiniile acestuia), printr-o atitudine deschisa, sensibila, de încurajare a acestuia. Acest tip de relatie este folosit în special în interviul nedirectionat, clinic.

Interviul neutru are la baza o relatie indiferenta, operatorul nu manifesta în cursul interviului nici un fel de reactie de simpatie sau antipatie, de aprobare sau dezaprobare. Interviul formal se bazeaza, în general, pe un asemenea tip de relatie între intervievat si cel ce intervieveaza.

în cazul interviului sever, relatia respectiva se aseamana mai mult cu un interogatoriu, motiv pentru care se recomanda a fi evitat în domeniul criminologiei.

2. Realizarea interviului. Aptitudinea de a determina un interlocutor necunoscut sa-si dezvaluie cunostintele, parerile, sentimentele, cu privire la problemele ce formeaza obiectul interviului, nu este o însusire la îndemâna oricarei persoane. Nu întâmplator se afirma deci ca interviul este mai mult o arta decât o tehnica. Una din problemele fundamentale ale interviului o constituie, prin urmare, alegerea si selectionarea acelor persoane (operatorii de ancheta) care sa posede calitatile necesare unui interviu cu un grad cât mai mare de fidelitate si validitate.

Exista, desigur, calitati native, cum sunt inteligenta, onestitatea, caracterul extravertit care recomanda persoanele ce poseda asemenea calitati pentru rolul de operator de interviu. Exista alte calitati, tot atât de importante, ca tactul, cultura, interesul, care se dobândesc în cadrul unui permanent proces de instruire, de maturizare, de experienta acumulata de la o cercetare la alta.

S-a scris mult în literatura de specialitate cu privire la acest

76

subiect95. Exista manuale anume destinate operatorilor de interviuri.96

Specialistii examineaza, într-un cadru mai larg, referitor la totalitatea problemelor legate de realizarea unui interviu, diversi factori, de natura obiectiva sau subiectiva, interna sau externa, care influenteaza pozitiv sau negativ desfasurarea interviului.

Unele experiente releva, astfel, modul în care vârsta, sexul, statutul socioprofesional, înfatisarea fizica, îmbracamintea sau vocea celui ce intervieveaza influenteaza asupra reactiilor persoanei care raspunde la întrebari.

Alte experiente evidentiaza importanta mediului ambiant, a timpului si locului de desfasurare a interviului, a influentei pe care prezenta unei a treia persoane o poate avea asupra interlocutorului. Concluziile acestor experiente urmaresc, în final, sa sublinieze cât de importante sunt, pentru asigurarea succesului unei cercetari, alegerea celor mai potrivite persoane si instruirea lor atenta în raport cu particularitatile fiecarei cercetari în parte (tema aleasa, caracteristicile esantionului, conditiile concrete de realizare a interviului etc). în acest sens, Moser arata97, pe drept cuvânt, ca este dificil a decide ce calitati sunt în general recomandate pentru un operator de interviu, întrucât importanta fiecarei calitati nu este întotdeauna aceeasi, ea variaza de la o ancheta la alta.

™ A se vedea, pe larg, Ch. Channell, R. Kahn, L'interview comme methode de collecte, în: Methodes des sciences sociales, Editura L. Festinger si D. Katz, Paris, P.U.F., 1959; Bemard S. Phillips, Social Research. Strategy and Tactics. The Dorsey Press, 1969; Aurora Perju Liiceanu, Experimentul psihologic ca act de comunicare interpersonala, în: Revista de psihologie, 17, nr. 4, 1971, p. 391; Elena Florea, Maria Micu, Interviul sociologic. Valoarea si limitele lui, în: Teorie si metoda în stiintele sociale, voi. III, Bucuresti, Editura politica. 1966, p. 257. 96 De exemplu, Social Survey. A handbook for interviewers, London, Central Office of

77

Information. 97 CA. Moser, op. cit., p. 277.

87

78

3. Erorile de raspuns. Aceasta problema a fost în parte discutata la chestionar. Cele aratate acolo cu privire la erorile ce pot aparea datorita alcatuirii si formularii gresite a întrebarilor ramân valabile si în cazul interviului desfasurat pe baza de chestionar. O alta sursa importanta de erori se poate datora operatorilor de interviu, în functie de personalitatile lor si modului în care acestia pun întrebarile, înregistreaza si interpreteaza raspunsurile.

Asa cum arata Moser98, pentru a decide asupra unei actiuni preventive, cercetatorul stiintific trebuie sa stie care anume trasaturi ale operatorului de interviu pot sa genereze erori substantiale de raspuns si care sunt aspectele interviului ce permit introducerea erorilor.

O problema care este pe larg examinata în literatura de specialitate se refera la influenta distorsionata a opiniilor operatorului, întrebarea care se pune este daca si în ce masura opiniile politice, sociale, juridice ale operatorului influenteaza raspunsurile. Cercetarile întreprinse de „National Opinion Research Center" din Anglia si comentate pe larg în lucrarea lui Moser arata ca distorsiunile nu se datoreaza îndeosebi influentei opiniilor operatorului, cât mai ales anticipatiilor acestuia cu privire la impresiile si comportamentul interlocutorului99.

Specialistii evidentiaza astfel trei tipuri de anticipatii:

a) Anticipatii structura-atitudine. Operatorul, dupa primele

raspunsuri îsi face o parere cu privire la atitudinea

interlocutorului si continua - considerând ca interlocu

torul este consecvent în atitudine - sa interpreteze restul

raspunsurilor în lumina acestei anticipatii.

b)

79

Anticipatiile de rol. Operatorul îsi face, de la începutul interviului, o impresie despre interlocutor (vârsta, tipul social, ocupatia). Raspunsurile îndoielnice, ambigue, marginale le va interpreta în lumina anticipatiei pe care si-a facut-o cu privire la tipul de personalitate pe care subiectul îl reprezinta.

Ibidem, p. 354. lbidem, p. 356-357.

88

80

c) Anticipatiile de probabilitate. în acest caz, operatorul anti

cipeaza o anumita distribuire a opiniilor în esantionul in

vestigat si interpreteaza raspunsurile îndoielnice în lumina

acestei anticipatii. Aceste concluzii prezinta o deosebita

importanta si în domeniul criminologiei, atare anticipatii

fund destul de frecvente, mai ales atunci când intervievarea

este precedata de studierea dosarului infractorului.

Pentru evitarea sau, atunci când erorile s-au produs, pentru

descoperirea acestora, un rol mai important îl au, pe lânga pregatirea si

experienta operatorului, buna sa credinta, constiinciozitatea cu care

întelege sa-si îndeplineasca obligatiile.

Exista anumite procedee de depistare a erorilor100, cum sunt

comparatia rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea

coerentei (îndeosebi prin încercarea de a obtine aceeasi informatie prin

doua sau mai multe procedee) sau reintervievarea subiectilor, aceasta

din urma fiind calea cea mai des utilizata.

D. Tehnica documentara. Tehnica documentara este proprie cercetarii pe documente si priveste modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri stiintifice. Alaturi de celelalte tehnici fundamentale, tehnica documentara constituie astfel o tehnica de recoltare si manipulare a datelor cuprinse

81

în documente, principala ei caracteristica fiind, asa cum sugestiv se arata, ca se foloseste de alte mijloace „decât ochii sau urechile cercetatorului"10 1 (ca în cazul observatiei, respectiv al interviului). Altfel spus, tehnica documentara opereaza prin intermediul lecturii documentelor102, iar nu prin contactul uman cu faptul social103.

Caracterul oarecum secundar al surselor documentare nu trebuie însa subapreciat, astfel de surse fiind mai întotdeauna bogate în material informativ, iar deseori singurele disponibile pentru cercetator.

Cu privire la erorile de interviu, a se vedea, pe larg: A.R. Eckler, L. Pritzker, Measuring the accuracy of enumerative surveys, în: Bulletin of the International Statistical Institute, 33, 1951, p. 7-24; H.H. Hyman, Interviewing in social research. Chicago, The University of Chicago Press, 1955.

' A. Normandeau, op. cit., p. 126. 102 Tehnica documentara este considerata astfel o observatie indirecta.

103

J. Carbonnier, Sociologie juridique. Paris, Armând Colin, 1972, p. 178. 89

82

1. Tipuri de documente. în sensul cel mai larg al acestei acceptiuni, orice document (scris, iconografic, fotografic, cinematografic, oficial sau privat, public sau secret etc. - criteriile de clasificare putând fi foarte diferite) care poate furniza anumite date legate de problematica cercetarii poate constitui sursa de documentare pentru criminologi. O enumerare exhaustiva a acestora aparând astfel ca imposibil de realizat, ne vom referi numai la cele mai uzitate surse documentare în criminologie. Importante date cu privire la faptele penale si la faptuitorii

acestora pot fi obtinute prin examinarea diferitelor statistici de

mografice, economice, sanitare etc. Asemenea date pot servi ca

material de baza (la construirea esantioanelor etc.) atunci când nu se

utilizeaza si alte surse, pot completa datele obtinute prin cercetarile de

teren sau pot servi la analiza comparativa a acestora.

O alta sursa importanta o constituie dosarele privind cauzele penale. Din cuprinsul acestora se pot culege informatii cu privire la împrejurarile comiterii cauzei, la scopul si mobilul infractiunii, la trasaturile de personalitate ale infractorilor etc. Din pacate, trebuie spus ca dosarele penale sunt înca destul de sarace în date care sa permita tragerea unor concluzii cu privire la etiologia infractiunii.

O importanta deosebita o prezinta documentele personale (scrisori, jurnale, însemnari, biografii) apartinând celor însarcinati cu supravegherea sau observarea infractorilor (educatori sau supraveghetori din penitenciare sau alte institutii de reeducare, criminologi, psihologi, psihiatri, asistenti sociali) sau ale infractorilor însisi. Atare documente contin uneori o bogatie de informatii imposibil de obtinut prin tehnicile standardizate.

în cazul unor cercetari privind sistemul de norme si valori si mecanismele de receptare a acestora sau al studierii atitudinilor si opiniilor colectivitatii fata de actele antisociale, o importanta sursa de

83

documentare prezinta pentru criminolog mijloacele de comunicare în masa (presa, radioul, televiziunea).

2. Tipuri de analiza. Denumirea de tehnica documentara acopera în realitate o gama variata de procedee de examinare stiintifica a documentelor. Astfel sunt de amintit, în acest sens, tehnicile clasice de analiza documentara de tip intuitiv-subiectiv, precum analiza literala, istorica sau lingvistica etc.

90

84

Acestora li s-au alaturat pe parcursul timpului, datorita cantitatii foarte mari de date pe care explozia informationala a ultimelor decenii a adus-o în fata oamenilor de stiinta si în raport cu care tehnicile clasice devenisera insuficiente, noi tehnici si instrumente menite sa permita o dezmembrare a ansamblului în unitati susceptibile a fi numarate, clasate, masurate, ierarhizate.

Oprindu-ne numai asupra acestora din urma, ne-am propus sa înfatisam în cele ce urmeaza, pe de o parte, unele aspecte privind analiza de continut, iar pe de alta parte, unele aspecte referitoare la analiza statistica a criminalitatii.

a) Bemard Berelson defineste analiza de continut ca „o tehnica de cercetare a continutului manifest al comunicatiilor, având drept scop interpretarea acestora"104.

Este vorba aici de sensul cel mai larg al notiunii de comunicatie, ce semnifica orice mesaj transmis, indiferent de modul de transmitere (scris, verbal, vizual etc).

Analiza de continut urmareste deci sa descifreze mesajul real al comunicatiei, caracteristica acesteia constând în înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin procedeee standardizate ce fac posibila transformarea materialului brut într-un material susceptibil de

o examinare stiintifica. Mesajul este astfel „desfacut" în elementele sale componente. Prin calcularea frecventei de aparitie si relevarea corelatiilor, observatorul poate sa distinga între semn si semnificatie, între continutul si continatorul comunicatiei105. F. Kerlinger subliniaza ca analiza de continut este o tehnica indirecta de observatie, investigatorul supunând investigatiei „comunicarea" prin care indivizii s-au manifestat . în criminologie s-a apelat foarte des la analiza de continut în cercetarile de natura experimentala, în examinarea datelor obtinute prin chestionare sau sondaje de opinie, în studiile de tipologie a delincventei grave, în examinarea agresivitatii ca factor de delincventa si în general în orice cercetare care implica masurarea opiniilor, a atitudinilor.

85

B. Berelson, Content analysis in comunication research, Glencoe, 1952 p. 18, în C. Lindzey, Handbook of social psychology, 1959. 10 5 A. Brimo, op. cit., p. 142. 10 6 F. Kerlinger, op. cit., p. 544. 91

86

Un domeniu în care s-a folosit prea putin, dupa opinia noastra, aceasta tehnica este acela al prevenirii faptelor antisociale.

Concluziile pe care analiza de continut le poate releva cu privire la gradul de influentare pe care îl exercita mass-media asupra indivizilor ar putea fi cu succes folosite în alegerea celor mai eficiente cai de educatie juridica.

într-adevar, analiza de continut permite mai ales un studiu al comunicatiei în cadrul relatiei emitator-receptor.

H. Lasswell, unul dintre promotorii acestei metode, propune astfel urmatoarea schema care ilustraza relatia de mai sus: a) cine vorbeste; b) ce spune; c) cum spune; d) cui spune; e) cu ce rezultat Studiile realizate potrivit schemei propuse de Lasswell au evidentiat concluzii interesante cu privire la efectele mesajului asupra receptorului (de exemplu, efectele unui film de violenta asupra tinerilor telespectatori), la diversii factori care pot influenta receptionarea mesajului 07. Studiile întreprinse de P. Lasarfeld108 cuprind, de asemenea, observatii interesante privind auditoriul (fie ca individualitate, fie ca grup social).

Desi nu întotdeauna prezentate într-o ordine identica, lucrarile de specialitate indica urmatoarele etape pe care este necesar sa le parcurga orice analiza de continut: alegerea categoriilor; determinarea unitatilor de analiza; cuantificarea rezultatelor; verificarea analizei de continut.

Categoriile nu reprezinta altceva decât elementele semnificative în raport cu care continutul comunicatiei va fi clasat si cuantificat.

Alegerea categoriilor este poate cea mai importanta etapa, transpunerea corecta a ipotezei de cercetare în diferitele categorii asigurând în cea mai mare masura succesul cercetarii. Asa cum arata Berelson, o analiza de continut valoreaza cât valoreaza categoriile acesteia109.

Aplicarea frecventa în practica a acestei tehnici (în diverse domenii de cercetare) a permis selectarea unor categorii cu o sfera mai larga de utilizare. Daca nu se poate vorbi înca de o standardizare în aceasta directie, se pot enumera totusi, asa cum arata R. Pinto si M. Grawitz110,

87

tipuri de categorii cu o frecventa mult mai ridicata decât altele.

H. Lasswell, L'analyse de contenii et le language de la politique, în: Revue francaise de science politique, 1952. 10 8 P. Lasarsfeld, Qualitative Analysis, Boston, Alhyhard and Bacon, 1970. 10 9 B. Berelson, op. cit., p. 21. 11 0 R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 479. 92

88

Astfel, domeniul sau materia supusa examinarii apeleaza la categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci, rubricilor principale ale jurnalelor, revistelor, emisiunilor de radio si televiziune etc; directia comunicatiei corespunde categoriilor udlizate îndeosebi în anchetele de opinii: favorabil, defavorabil, indiferent; valorile sau standardele sunt exprimate în general prin: statutul social, economic, familial etc: în raport cu actorii cel mai adesea se apeleaza la categoriile de vârsta, sex, profesie, nivel de instructie etc.

Asa cum aratam, orice analiza de continut are la baza o operatie delicata de dezmembrare a întregului în partile sau unitatile sale constitutive. Diferitele aspecte sau laturi ale fenomenului pot fi astfel retinute ca unitati de înregistrare. Este foarte important însa ca unitatea de înregistrare sa nu fie confundata cu unitatea de numerotare (cu modul în care diferitele unitati de înregistrare sunt numarate, masurate etc). B. Berelson111 enumera cinci unitati majore: cuvintele, temele, caracterele, itemul, spatiul-timp masurat. Dintre acestea, tema si itemul"2 sunt cele mai importante.

în scopul cuantificarii rezultatelor sunt utilizate procedee mai simple si mai complicate. De la simpla numarare la procedeul cel mai des utilizat cum este acela al calcularii frecventelor (care permite sa se stabileasca intensitatea, asadar, „importanta" unui element) pâna la tehnici mai complexe.

b) Statistica reprezinta o pretioasa sursa de documentare, oferind, în principiu, criminologului acele date care sa-i permita o apreciere globala cu privire la structura si evolutia fenomenului si la principalele caracteristici ale populatiei delincvente.

Statistica nu poate însa oferi mai mult de atât. Ea nu poate surprinde latura calitativa a fenomenului. Asa cum arata Petre Andrei, statistica sufera de un defect capital, ea „nu înfatiseaza decât partea exterioara, obiectiva si materiala a fenomenelor si nicidecum spiritul

111 B. Berelson, op. cit., p. 489. 11 2 Unii autori atrag însa atentia ca termenul de item este folosit într-un sens larg,

89

desemnând întregul continut, si într-un sens restrâns, când este echivalent cu unitatea de înregistrare (vezi R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 476. Vezi^e larg si H. Stahl, op.cit., p. 125.

93

90

lor ca si necesitatea teleologica care le determina. Ea nu arata

interiorul psihic al actiunilor sociale"113.

O precizare se impune însa. Ea priveste deosebirea esentiala

care exista între statisticile oficiale si cele destinate în exclusivitate

unor scopuri de cercetare stiintifica.

Referindu-ne la domeniul care ne intereseaza, prima categorie

cuprinde statisticile diferitelor organe (politie, procuratura, justitie) ce

contabilizeaza anumite date cu privire la fenomenul infractional; cea

de-a doua categorie are în vedere fie acele statistici întocmite anume

pentru a studia anumite probleme (pentru a verifica o ipoteza de cer

cetare), fie pentru a stabili anumite corelatii rezultate pe baza

prelucrarii datelor culese din teren prin diferite tehnici de investigare.

Vom înfatisa în cele ce urmeaza unele strategii de cercetare

utilizate în diferite tari, în scopul ameliorarii statisticilor oficiale

privind criminalitatea.

Principalele reprosuri aduse statisticii judiciare se refera, pe de

o parte, la faptul ca aceasta nu oglindeste decât partial fenomenul, criminalitatea reala ramânând necunoscuta, iar pe de alta parte, ca sistemul de contabilizare a datelor, utilizat în prezent în majoritatea statelor, se bazeaza exclusiv pe criterii cantitative de înregistrare, înlaturând astfel posibilitatea unor aprecieri de natura calitativa asupra fenomenului.

91

Iata de ce, încercarea de a determina un raport cât mai exact între criminalitatea reala, criminalitatea aparenta (descoperita) si criminalitatea legala constituie una din preocuparile constante ale specialistilor în criminologie. Numeroase sunt astfel eforturile depuse în mai toate tarile în vederea perfectionarii procedeelor de dezvaluire a criminalitatii.

în sfera acestor preocupari se înscriu si acele strategii de cercetare pe baza carora se încearca sa se descopere macar o parte din cifra neagra a criminalitatii.

Cu variatii care nu schimba pe fond esenta, cele mai reprezentative ni se par a fi, în acest sens, studiile de autoconfesiune sau autoportret si studiile de victimizare.

11 3 P. Andrei, Opere sociologice, voi. II, Sociologie generala, Editura a IH-a, Bucuresti, Editura Academiei, 1978, p. 253.

94

92

Foarte succint, studiul de autoportret consta în interogarea unui grup - ales din populatia unui anumit teritoriu - cu privire la faptele penale comise, indiferent daca acestea au fost urmarite sau judecate de catre organele judiciare; studiul de victimizare consta, de asemenea, în interogarea unui grup anume, dar cu privire la faptele penale ale caror victime au fost în decursul timpului persoanele interogate.

în studiile de autoportret, esantioanele cuprind, în majoritatea cazurilor, fie elevi de diferite vârste, fie tineri aflati în cursul stagiului militar. Tehnica folosita de anchetatori este în general aceea de a prezenta subiectilor o lista cuprinzând cele mai diferite fapte penale, acestia urmând sa raspunda daca au comis sau nu vreuna dintre faptele enumerate, iar în caz afirmativ, de câte ori au comis fapta respectiva si de câte ori a fost descoperiti si adusi în fata organelor competente.

Concluzii

1. Delincventa reala este mult mai mare decât cea oficiala. Foarte multi din subiectii investigati marturisesc a fi comis cel putin o fapta pentru care ar fi trebui sa raspunda penal. în S.U.A., unii autori, printre care Dentler si Monroe, considera ca cel mult un sfert din cei care au comis infractiuni ajung în statistica oficiala. Studiile efectuate la Helsinki arata ca numai 3 pâna la 1% din cei care comit furturi sunt cunoscuti de catre politie. Cercetarile întreprinse în Marea Britanie confirma aceleasi date. 2. Desi majoritatea subiectilor investigati marturisesc a fi comis macar o data un fapt penal, foarte putini dintre acestia au persistat în conduita ilicita. Cercetarile în acest domeniu au relevat si un alt aspect deosebit de interesant. Astfel, între subiectii interogati, „delincventii oficiali" (cei care au aparut cel putin o data în fata unui organ penal) marturisesc a fi comis un numar mult mai mare de fapte si dintre cele mai grave, în raport cu delincventii neoficiali. în acest sens, Nils Christie conchide ca grupul restrâns de delincventi înregistrati în statistica oficiala este implicat în cele mai multe din delictele comise, concluzie deosebit de importanta pentru

93

elaborarea unor masuri adecvate de prevenire. în ansamblul lor însa, aceste cercetari evidentiaza putine deosebiri între delincventul oficial primar si cel neoficial, constatare ce nu mai este valabila însa în privinta recidivistilor.

95

94

E). Tehnicile secundare. în cazul unor cercetari stiintifice ce-si

propun sa dezvaluie trasaturile psihologice ale infractorului, compor

tamentul individual si de grup, intensitatea factorilor de inadaptare si

rolul lor în etiologia criminalitatii, criminologia este nevoita sa recurga

la tehnici de cercetare complexe, realizate cel mai adesea printr-o

colaborare între diversii specialisti ai echipei criminologice de cercetare.

Prin intermediul acestor tehnici, se încearca sa se patrunda

dincolo de ceea ce tehnicile fundamentale pot sa dezvaluie în stadiul

actual, cu privire la factorii angrenati în producerea actului infractional.

Se încearca astfel, prin intermediul tehnicilor secundare, denu

mite astfel întrucât ele se folosesc alaturi de una sau unele dintre tehni

cile fundamentale114, o dezvaluire a universului profund al infractorului,

în vederea formularii unui diagnostic si a unui prognostic social, pre

cum si a elaborarii unui tratament de recuperare sociala.

Ne vom limita numai la o informare succinta cu privire la unele

dintre tehnicile secundare cu aplicare mai frecventa în criminologie.

1. Testele. Trasaturile psihologice ale infractorului sunt puse în evidenta în special prin examenul psihologic al acestuia. Factorii psihologici astfel relevati, alaturi de factorii medicali (relevati pe baza

95

examenului medical), vor fi coroborati cu factorii de natura sociala si legala rezultati îndeosebi din cercetarile efectuate pe baza tehnicilor fundamentale. Sinteza tuturor acestor factori va permite în final o apreciere globala a personalitatii infractorului. în general, examenul psihologic al infractorului - fie ca se afla în stare de libertate, fie ca se afla în detentie - se realizeaza pe baza testelor.

Testul, potrivit definitiei data de H. Pieron115, constituie o proba determinata ce implica îndeplinirea unei sarcini, identica pentru toti subiectii examinati, în scopul aprecierii succesului ori esecului sau notarii numerice a reusitei.

într-un sens mai larg, testul este definit ca o proba standardizata în ceea ce priveste administrarea si interpretarea-cotarea ei si care furnizeaza date asupra anumitor caracteristici psihofiziologice sau psihice116.

11 4 A. Normandeau (op. cit., p. 307) considera ca tehnicile secundare sunt întotdeauna tributare uneia sau mai multor tehnici fundamentale. 11 5 Reprodusa de P. Landreville, Methodologie de la criminologie (Curs litografiat), Universiade Montreal, 1971, p. 13. 11 6 Paul Popescu Neveanu, op. cit., p. 79.

96

96

Desi în literatura de specialitate exista numeroase clasificari ale testelor , asa cum arata P. Landreviile , nici una din acestea nu se raporteaza cu adevarat la domeniul criminologiei.

Autorul canadian ne propune în acest sens urmatoarea schema a testelor utilizate în criminologie:

senzori motor Teste de reusita inteligenta Wechesler-Bellevue realizare

Teste de comportament Nye si Short

MMPI

CPI

f chestionare {

Inadaptare sociala

Jessnes

Eysenck

Teste de personalitate obiective

Cattel

Rorschach TAT

[ proiective Semantic Rep de Kelly Szondi

Ne vom opri pe scurt numai asupra unora dintre testele cu o

97

mai mare aplicare în cercetarea criminologica, ce figureaza în schema de mai sus.

117 Testele sunt clasificate astfel în raport cu factorii interni de comportament, cu modul de administrare, cu materialul utilizat etc. Brimo utilizeaza clasificarea functionala a testelor, care distinge doua tipuri principale:teste de eficienta (ce se subdivid la rândul lor în teste de aptitudini si teste de cunostinte) si teste de personalitate (care se împart în teste subiective si teste proiective) (op. cit., p. 224-225). 118 P. Landreville, op. cit., p. 13.

97

98

a) Testele de reusita studiaza aptitudinile operationale ale

persoanei, retinând ca indice reusita testului.

In aceasta categorie se situeaza si testele de inteligenta.

Pentru a studia tulburarile de inteligenta si ponderea acestora în

etiologia infractiunii, criminologia face apel la testele psihologice si

pedagogice care permit stabilirea unei scari metrice a inteligentei"9.

Pentru masurarea nivelului general al inteligentei se foloseste,

îndeosebi, testul Binet-Simon.

Testul se bazeaza pe diferenta între vârsta reala si vârsta

mentala. El consta dintr-o lista de întrebari pe care autorii au întocmit

o în urma chestionarii unui esantion de copii, retinând numai acele întrebari la care 75% din copiii interogati au dat raspunsuri corecte. Pe baza acestor raspunsuri, s-a construit o scala de vârsta, socotindu-se ca la 3 ani un copil trebuie sa stie câti ani are, sa arate gura, nasul; la 5 ani sau 6 ani sa poata copia un patrat; la 7 ani sa indice patru culori date, sa arate mâna dreapta, mâna stânga; la 10 ani sa poata construi fraze simple, sa critice fraze absurde; la 12 ani sa spuna mai mult de 60 de cuvinte în trei minute, sa defineasca cuvinte abstracte. Masurarea pe scala se face în felul urmator: daca un copil de 7 ani nu poate raspunde decât la întrebarile stabilite pentru un copil de 4 ani, înseamna ca acesta va avea o vârsta reala de 7 ani si o vârsta mentala de 4 ani, deci o întârziere de dezvoltare intelectuala de 3 ani. Pe aceasta baza, Binet defineste idiotul ca acel subiect a carui vârsta mentala nu depaseste 4 ani, imbecilul atinge între 4 si 7 ani.

Testul Binet-Simon a suferit în decursul anilor revizuiri

succesive.

99

Principala ameliorare a testului Binet-Simon a constituit-o introducerea de catre W. Stern în anul 1912 - pe scara metrica a inteligentei - a notiunii de cotient intelectual. QI reprezinta raportul între vârsta mentala - obtinuta pe baza raspunsurilor la test - si vârsta reala, cronologica (QI = VM/VR). Starea considerata normala este egala cu unitatea. Daca, de exemplu, un copil de 7 ani nu se deose

11 9 Pe drept cuvânt însa, Brimo atrage atentia ca testele de inteligenta nu masoara inteligenta în sine (sau vreuna din componentele acesteia, ca memoria, imaginatia etc), ci ele au o valoare comparativa, furnizând numai o indicatie (necesar a fi interpretata) cu privire la inteligenta individului.

98

100

beste în raspunsuri de media copiilor de 7 ani, vârsta mentala va fi de 7 ani, iar QI egal cu unitatea, care se exprima prin multiplicarea cu 100. Cei întârziati mental se vor situa astfel sub 100, cei avansati peste 100120.

Testul Wechsler-Bellevue este construit pe diferentierea individuala a subiectilor, pe faptul ca inteligenta este „impregnata de factori motivationali"121. Testul cuprinde 12 grupe de probe, împartite în probe verbale si probe nonverbale (de performanta):

- probele verbale se refera la: 1. informatia generala; 2. întelegerea generala; 3. aritmetica; 4. similitudini; 5. proba de vocabular; 6. memoria cifrelor. - probele nonverbale se refera la: 1. completarea de imagini; 2. aranjarea de imagini; 3. amplasarea de obiecte; 4-5. proba de cod A-B; 6. labirint. b) Testele de personalitate urmaresc dezvaluirea unor trasaturi ale individului care îl fac sa reactioneze într-un anumit mod în orice situatie s-ar afla122 .

Testele de personalitate sunt frecvent utilizate în cazul cercetarilor criminologice experimentale prin care se urmareste explorarea personalitatii infractorului, dezvaluirea într-o prima etapa a acelor factori care ar putea diferentia pe plan psihologic infractorul de noninfractor, pentru ca într-o etapa ulterioara sa se poata conchide asupra unei eventuale corelatii între criminalitate si anumite tipuri de personalitate.

Testele de personalitate se împart în teste analitice de tip chestionar, teste obiective si teste proiective.

Testele de personalitate de tip chestionar se bazeaza într-o mare masura pe capacitatea de autoobservare si introspectie a individului. Ceea ce intereseaza în raspunsurile date nu este numai continutul subiectiv, dar si ceea ce acesta releva, eventual fara stirea subiectului, cu privire la trasatura de caracter subiacenta.

Ulterior, tehnica de calcul QI a fost perfectionata (luându-se în consideratie si alti

101

factori, cum ar fi scaderea memoriei odata cu înaintarea în vârsta etc.) prin introducerea unui coeficient de comparare în tabelele QI. 121 P. Popescu Neveanu, op. cit., p. 730. 12 2 P. Landreville, op. cit., p. 15.

99

102

Cele de tip chestionar pot investiga o singura trasatura de perso

nalitate - chestionarele unifazice, sau mai multe trasaturi - chestionare

multifazice.

Unul dintre testele de personalitate de dp chestionar, cu mare

aplicare în domeniul criminologiei, este „Inventarul Multifazic de

Personalitate Minnesota" (MMPI). Textul exploreaza simultan 9 trasaturi

de personalitate si serveste la depistarea tulburarilor de personalitate123.

Testul cuprinde o lista de 550 de propozitii aparent nesemni

ficative pentru subiect, asupra carora urmeaza sa se pronunte daca sunt

adevarate sau false. Testul include o scala larga de propozitii false ce

vizeaza anumite comportamente sociale.

Cercetarile în domeniul criminologiei pe baza testului MMPI se

datoreaza în special lui Hathaway si Monachesi. Acestia au încercat sa

masoare diferentele care apar, pe baza raspunsurilor primite, între

infractori si noninfractori. în acest scop, testul a fost aplicat unui grup

de 49 de tineri infractori si unui grup de 56 de tineri noninfractori.

Rezultatele au relevat - în opinia celor doi autori12 4 - diferente

semnificative în special în grupa de chestiuni denumite DP (deviatii

psihopatice).

103

Astfel, media de raspunsuri la seria DP pentru o populatie

normala este de 50; în esantionul testat ea a fost de 61 în grupul de

noninfractori, asadar, o diferenta de 7 puncte, considerata de autorii

citati ca semnificativa.

Dupa parerea lui Vold125, deosebirile, desi statistic semnificative, sunt mult prea putin numeroase decât asemanarile si nu permit tragerea unei concluzii cu privire la raportul dintre tulburarile de personalitate si delincventa.

Testele proiective sunt astfel construite încât incita subiectul ca, prin intermediul raspunsurilor la diferite probe la care este supus, sa-si proiecteze personalitatea. Ele sunt utilizate pentru „a dezvalui eforturile latente, imaginile si sentimentele pe care subiectul este incapabil sau foarte putin dispus sa le exprime" 26'.

12 3 P. Popescu Neveanu, op. cit., p. 730. 12 4 S.R. Hathaway, E.D. Monachesi, Analysing and Predicting Juvenile Delinquency with MMPI, University of Minnesota, 1953. 12 5 G.B. Vold, Teoretical Criminology, London, Oxford University Press, 1958. p. 131 si urm. 12 5 J. Pinatel, op. cit., p. 427.

100

104

Testul proiectiv se bazeaza pe studierea reactiilor subiectului la

prezentarea anumitor imagini si obiecte.

Un exemplu (cu mare frecventa de aplicare) de test proiectiv îl

constituie testul Rorschach sau „testul petelor de cerneala". Creat de

psihiatrul elvetian Herman Rorschach, el consta într-o descriere foarte

sumara, în a prezenta subiectului, într-o anumita ordine, 10 planse cu

pete de cerneala (unele acromatice, altele în culori).

Subiectul este invitat sa descifreze ceea ce vede în fiecare din

aceste planse. Raspunsurile sunt notate si clasificate dupa urmatoarele

criterii:

- modul sau tipul de perceptie (interpretare globala sau de detaliu...); - calitatea perceptiei (subiectul percepe mai întâi forma si apoi culoarea sau invers); - interpretarea pe care subiectul o da imaginii prezentate (fantezia, originalitatea raspunsului). Acest test este susceptibil sa puna în evidenta unele corespondente între raspunsurile date si anumite trasaturi de personalitate. Utilizate pe esantioane reprezentative de infractori si noninfractori, testele proiective de tipul Rorschach urmaresc sa descopere daca raspunsurile infractorilor se deosebesc statistic semnificativ de raspunsurile noninfractorilor, proiectând astfel un anumit tip de personalitate.

Cercetarile întreprinse pe baza testului Rorschach au dus la

105

rezultate controversate. Astfel, Pinatel, invocând cercetarile lui Bohm127, arata ca din punct de vedere criminologie testul a aratat ca persoanele antisociale se caracterizeaza prin raspunsuri care tradeaza agresivitatea, prin absenta raspunsurilor ce releva contacte afective (indiferenta afectiva) si prin raspunsuri ce dezvaluie o lipsa de stapânire (labilitate). Pe baza acestor rezultate, J. Pinatel conchide ca aplicarea testului Rorschach la studiul infractorului confirma ipoteza existentei unui nucleu al personalitatii criminale128.

12 7 E. Bohm, Traite du psychodiagnostic de Rorschach, Paris, P.U.F., 1935, p. 87, 93, 194, citat de J. Pinatel, în: op. cit., p. 429, nota 2. 12 8 J. Pinatel, op. cit., p. 429.

101

106

Marea majoritate a cercetarilor întreprinse pe baza testului

Rorschach," desi pun în evidenta existenta unor diferente pe plan

psihologic între infractor si noninfractor, în special sub aspectul

intensitatii anumitor trasaturi de personalitate, nu confirma însa teoria

existentei unui tip de personalitate specific infractorilor129.

Testele proiective, si îndeosebi testul Roschach, au fost utilizate

si în scopul selectionarii factorilor de predictie a comportamentului

delincvent.

Asa cum am aratat (vezi supra 19F), selectionarea factorilor de

natura psihologica s-a facut în cazul cercetarilor întreprinse de sotii

Glueck pe baza testului Rorschach.

Un alt test proiectiv care serveste la studierea personalitatii este

testul Szondi. Subiectului i se prezinta o serie de 48 de fotografii a

caror semnificatie psihologica este legata de anumiti factori patologici

(în numar de 8). Setul de 48 de fotografii se prezinta în 6 reprize,

cuprinzând câte 8 fotografii, fiecare fotografie corespunzând unuia

dintre cei 8 factori retinuti.

La fiecare repriza, i se cere subiectului sa aleaga doua fotografii

pe care le prefera (cu care se identifica) si doua fotografii pe care le

respinge, în ideea ca îsi exprima prin reactiile sale spontane anumite

107

trasaturi de personalitate.

Cu ocazia cercetarilor criminologice întreprinse la unul din penitenciarele din tara, pe un esantion de condamnati definitiv pentru infractiunea de omor, cei doi membri ai echipei mixte de cercetare (din care am facut parte) de profesiune psihologi - cercetatori stiintifici la Institutul de neurologie si psihiatrie din Bucuresti - au procedat si la examenul psihologic al infractorului pe baza testului Szondi. Rezultatele obtinute au permis conturarea unui profil psihodiagnostic al infractorilor examinati.

2. Scala de atitudini. Tehnicile fundamentale permit o cunoastere a celor mai diverse opinii apartinând subiectilor investigati. 12 9 M. Loosli Usteri, Le test de Rorschach dans le cadre de l'enquete medicojudiciare. Des limites et ses posibilites, în: Revue internationale de criminologie et de

police technique, 1957, p. 193-199.

102

108

Când este nevoie însa sa aflam cât de puternice sunt aceste opinii, care este intensitatea lor reala, care este directia în care se manifesta, daca ele reflecta cu adevarat structura latenta a personalitatii individului sau nu prezinta decât pareri accidentale, instabile, susceptibile de a fi usor schimbate, apare necesitatea de a se apela la anumite tehnici psihologice de masurare, apte de a releva una din dimensiunile fundamentale ale personalitatii, atitudinea130.

Atitudinea este diferita de opinie, ea constituind o parte integranta a personalitatii individului, o predispozitie a acestuia de a gândi, de a simti, de a se comporta într-un anumit mod13 1 fata de o situatie, fata de o idee, de o valoare data etc.13 2

în raport cu acelasi obiect (situatie, idee, valoare etc), atitudinea poate fi considerata din mai multe puncte de vedere. Astfel, atitudinea fata de pedeapsa cu moartea poate fi privita din punct de vedere moral, juridic, religios etc. Acestea constituie atributele atitudinii respective care, în ansamblul lor, definesc un continuum, un univers al acesteia133.

Tehnicile de masurare a atitudinii sunt socotite dupa unii autori

o extindere a tehnicii testelor134. Acestea urmaresc o masurare a intensitatii uneia sau unor atitudini, o clasificare a acestora functie de diferentele de intensitate, în scopul final al unei mai bune cunoasteri a fiintei umane. în criminologie, tehnicile de masurare a atitudinilor servesc la cunoasterea intensitatii atitudinii unui infractor în raport cu un noninfractor (pentru a cunoaste mai bine modul în care fiecare dintre acestia reactioneaza în raport cu acelasi sau aceiasi stimuli), a atitudinii comune unui grup de infractori în raport cu un alt grup de infractori (de exemplu,

13 0 P. Popescu Neveanu, op. cit., p. 634. 131 F. Kerlinger, definind astfel atitudinea, o deosebeste de trasatura care reprezinta o caracteristica constanta a individului de a raspunde într-un anumit mod în toate situatiile. Pentru exemplificare, Kerlinger arata ca acela care are o atitudine ostila fata

109

de straini se manifesta în mod ostil numai fata de acestia (straini), pe când acela care are ca trasatura de personalitate ostilitatea va fi ostil fata de toata lumea (op. cit., p. 483-484). 1, 2 P. Landreville, op. cit., p. 16. 133 R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 722. 13 4 A. Brimo, op. cit., p. 240.

103

110

cei ce savârsesc infractiuni de omor în raport cu cei care savârsesc infractiuni contra proprietatii, infractorii primari în raport cu recidivistii etc), a atitudinii comunitatii fata de faptele antisociale etc.

Tehnicile de masurare a atitudinii, dezvaluind o atitudine relativ constanta a individului în raporturile cu o situatie data, servesc, de asemenea, în predictia comportamentului delincvent.

Cele mai cunoscute procedee de masurare sunt scalele de evaluare a atitudinii.

Acestea se bazeaza pe ideea ca „exista o dimensiune sau un continuu de-a lungul caruia se pot însira atitudini individuale (de la cele mai favorabile pâna la cele mai defavorabile în raport cu o situatie, eveniment, idee etc.)135. Subiectul este invitat sa-si exprime aprobarea sau dezaprobarea în raport cu o serie de propozitii standardizate.

în raport cu proprietatile matematice si cu diferitele cai de colectare a datelor, exista mai multe procedee de scalare. Luând ca baza clasificarile ce apartin lui Coombs, Selltiz, Jahoda, Kerlinger, Le Blanc, înfatisam urmatoarea schema a celor mai cunoscute scale de atitudini136.

în tipul de scala calitativa, distanta dintre categorii este necunoscuta, în cel cantitativ este cunoscuta si egala si constituie masura propriu-zisa137.

Cea mai simpla dintre acestea este scala nominala. în functie de caracteristica masurata, ea împarte indivizii în doua sau mai multe grupuri. Scala nominala nu implica existenta unei gradari sau distante între grupuri. Exemplu de scala nominala în criminologie:

- infractor-noninfractor, - tipuri de infractor: - hot, - huligan, - prostituata etc.

111

133 CA. Moser, op. cit., p. 337. 136 A se vedea pe larg: CH. Coombs, La mesure dans les sciences sociales, theorie et methodes, în: L. Festinger, D. Katz, Les methodes de recherche dans les sciences sociales. Paris, P.U.F., 1963, tom. III, p. 522-540; F. Kerlinger, op. cit., p. 411-428. 13 7 P. Landreville, op. cit., p. 11.

104

112

Pentru celelalte tipuri de scala trimitem la lucrarile de specialitate138.

-Nominala

-Nominala

-Partial ordonata

Calitativa

-Ordinala

-Ordinala

-Metric ordonata

-Intervale aparent egale

Cantitativa -Clasamente aditionale

-Analiza ierarhica - cumulativa

13 8 Vezi pe larg R.M. Stanoiu, op. cit., p. 174 si urm.

105

113

Capitolul III CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL STIINTELOR

Sectiunea I AUTONOMIA CRIMINOLOGIEI

21. CARACTER AUTONOM. Precizarile cu privire la obiectul, scopul, functiile si metoda criminologiei se constituie în adevarate criterii de delimitare a criminologiei de alte domenii ale cunoasterii. Desprinderea de disciplinele stiintifice care au gazduit-o la începutul formarii sale, urmata de procesul de trecere de la criminologiile specializate la criminologia generala, au dus la formarea unei discipline cu caracter autonom. Prin obiectul si scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat, criminologia reprezinta astazi o stiinta autonoma. Desi are legaturi strânse cu alte stiinte, criminologia nu are un caracter auxiliar nici în raport cu stiintele penale si nici cu alte stiinte sociale. A o atasa numai uneia dintre acestea, implica inevitabil o alegere în defavoarea celorlalte, a o atasa tuturor înseamna practic a o anula ca disciplina de sine statatoare.

Opinia pe care o îmbratisam cu privire la caracterul autonom al criminologiei se delimiteaza astfel, atât de acele pareri care neaga acest caracter, cât si de tendintele de „imperialism criminologie", manifestate înca de reprezentantii scoalii pozitiviste, dar reluate ulterior si de alti autori, care considera criminologia un fel de super stiinta.

22. CARACTER UNITAR. O perioada de timp nu putini au fost cei care au contestat caracterul unitar al criminologiei. Printre acestia s-au numarat nume ilustre în criminologie, precum de Greeff si Sellin. Realizarea sintezelor criminologice din anii '60 ai secolului trecut, care combina sociologia si dreptul cu psihologia, psihiatria si biologia într-o disciplina autonoma orientata catre cercetarea, diagnosticul si tratamentul delincventilor, au contribuit si la afirmarea caracterului unitar al criminologiei. 106

114

115

în a doua parte a secolului XX decenii opinia potrivit careia criminologia reprezinta o stiinta integrata unitara se impune1.

Unii autori socotesc ca, asemanator altor stiinte (ex. dreptul penal), criminologia ca stiinta unitara, s-ar împarti într-o criminologie generala, care studiaza crima si criminalul în general, si într-o criminologie speciala, care studiaza tipuri anume de crima si criminal2.

O atare fragmentare nu se justifica în cadrul unui curs predat în cadrul facultatilor de drept de la noi din tara, unde, cu mici exceptii, criminologiei i se acorda un singur semestru de predare.

23. CARACTER INTERDISCIPLINAR. Prin obiectul sau de studiu, cri-minologia este o stiinta sociala cu caracter interdisciplinar. Studierea criminalitatii se face prin apelarea la domenii conexe ale cunoasterii umane. Modalitatile de abordare interdisciplinara, atât în aria teoretica, cât si în cea metodologica, specifice nu numai criminologiei ci devenind, am putea spune, o trasatura generala a stiintei contemporane, se realizeaza însa, asa cum am vazut, într-o finalitate proprie „sinteza criminologica". întelegerea corecta a acestei particularitati, mai ales a deosebirii esentiale între inventariere si integrare ne permite sa conchidem ca abordarea interdisciplinara a obiectului de studiu nu anuleaza caracterul autonom al criminologiei. De asemenea, în cadrul procesului general de delimitare, dar si de integrare pe care stiinta contemporana îl traverseaza, datorita acumularii de date si cunostinte care impun noi ramuri si subramuri, se poate vorbi si în criminologie de aparitia unor subramuri precum criminologia clinica, criminologia victimologica, criminologia ecologica, criminologia preventiva. Din ratiunile anterior înfatisate, în cadrul facultatilor de drept, acestea constituie capitole sau sectiuni, functie de timpul afectat orelor de predare, în cadrul cursului de criminologie generala.

24. CARACTER COMPLEX. O problema controversata a fost la un moment dat si aceea referitoare la natura criminologiei, în raport cu clasificarea stiintelor, în stiinte pure si stiinte aplicate. 1 J. Pinatel, Synthese criminologique, în Criminologie en action, PUM, 1968, p. 134-171

116

si L'integration des recherches biologiques en criminologie, în Revue de science criminelle et de droit penal compara, 1975, p. 450-456. 2 Vezi G. Kellens, De l'utiliti de la criminologie speciale, citat de R. Gassin, în Criminologie, Paris, Dalloz, 1988, p. 36, nota 3.

107

117

Scoala pozitivista, si avem în vedere mai ales pe Ferri, con

sidera criminologia, ca pe o stiinta aplicata. Aceasta conceptie a fost

ulterior sustinuta în criminologia contemporana de catre Pinatel.

La polul opus se situeaza acele opinii potrivit carora

criminologia este prin excelenta o stiinta pura, obiectul sau de studiu

implicând „o judecata de valoare negativa asupra unui rau social si nu

numai o simpla judecata asupra realitatii"3. Aceasta opinie a fost

prezentata la cel de-al II-lea Congres international de criminologie de

la Paris (1950).

Ulterior, controversa si-a mai pierdut din acuitate, în mare parte

datorita faptului ca delimitarea stricta între stiinte pure si aplicate nu

mai are aceeasi actualitate, astazi majoritatea stiintelor recunoscându

si si un caracter aplicativ. în consecinta, opinia dominanta este ca

datorita obiectului, scopului si functiilor sale criminologia are în egala

masura un caracter teoretic si practic, aliniindu-se sub acest aspect

alaturi de stiintele denumite, nu întâmplator, de un reputat reprezen

tant al scolii de criminologie de la Montreal, prof. Ellenberger, stiinte

complexe, prin faptul ca opereaza cu concepte ce implica judecati de

118

valoare (precum crima, vinovatie, raspundere, pedeapsa), dar care nu

au semnificatie decât în cadrul unei aplicari în practica4.

Sectiunea Il-a DEPENDENTA CRIMINOLOGIEI

25. PRECIZARI PRELIMINARE. Opinia înfatisata în sectiunea precedenta cu privire la autonomia criminologiei, nu face însa inutila orice discutie, referitoare la raporturile criminologiei cu alte stiinte. Constituirea acesteia ca disciplina autonoma nu are semnificatia unei rupturi definitive cu disciplinile care au gazduit-o. Integrarea datelor necesare sintezei criminologice nu se poate realiza decât printr-o continua conlucrare a criminologiei cu respectivele domenii. Important este însa ca aceste raporturi sa fie corect stabilite si întelese, pentru a se evita 3 R. Gassin, Criminologie, Paris, Precis Dalloz, 1988, p. 36. 4 L. Ellenberger, Recherche clinique et experimentale en criminologie, contribution a l'etude des sciences de l'homme, Montreal, PUM, 1968, p. 7 si urm.

108

119

unele confuzii. Astfel de clarificari sunt însa mai ales necesare pentru o delimitare mai precisa a finalitatii fiecareia din aceste discipline. Sub acest aspect, se impune mai întâi o examinare a raporturilor criminologiei cu stiintele penale, iar apoi a raporturilor criminologiei cu stiintele care studiaza comportamentul individual sau de grup precum si cu alte discipline la care face apel, precum biologia, statistica etc.

26. CRIMINOLOGIA SI STIINTELE PENALE. Denumirea de stiinte penale are cel putin doua acceptiuni. într-o acceptiune foarte larga, prin stiinte penale se înteleg toate acele discipline stiintifice care au ca obiect generic de studiu criminalitatea. S-ar include aici, atât acele stiinte care au ca obiect direct sau specific de studiu criminalitatea precum criminologia, cât si acele discipline pentru care criminalitatea constituie un obiect de studiu generic dar nespecific. Stiintele penale ar cuprinde astfel: dreptul penal (partea generala

si partea speciala), procedura penala, stiinta penitenciara, penologia,

dreptul penal international, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal

ecologic, politica penala, sociologia penala, criminologia, politia stiin

tifica sau criminalistica, medicina legala. într-o acceptiune restrânsa, în

cadrul stiintelor penale ar intra numai stiintele penale normative: dreptul

penal cu subramurile sale si procedura penala.

Prin caracterul sau autonom, unitar, complex si interdisciplinar,

prin statutul universitar pe care îl are astazi (vezi infra 31-35),

criminologia este o disciplina care, desi îsi are interferente foarte

puternice cu stiintele penale (întelese aici în acceptiunea restrânsa), nu

este o disciplina normativa.

120

Aceasta face cu atât mai importanta întelegerea legaturilor dintre stiintele penale normative, si avem în vedere mai ales dreptul penal, si criminologie.

Fara a relua aici cele deja înfatisate în raport cu obiectul si scopul criminologiei (vezi supra 12-13), facem numai unele precizari suplimentare, necesare întelegerii acestei probleme.

A) Criminologia si dreptul penal. Axând delimitarea dintre criminologie si dreptul penal mai ales pe trasatura mai sus relevata, unele opinii5 considera ca dreptul penal ca disciplina normativa studiaza

J. Pinatel, în P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, T. III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 4. 109

121

continutul abstract al normei penale, spre deosebire de criminologie care studiaza infractiunea ca fenomen natural si social; esential este, spune Pinatel, de a vedea în crima nu entitatea juridica elaborata de dreptul penal, ci fenomenul uman si social pe care îl exprima.

Aceasta deosebire este în prezent mai putin relevanta, întrucât, în doctrina dreptului penal, opinia potrivit careia în definirea conceptului de infractiune nu se poate face abstractie de componenta sociala si umana a faptei ilicite, tinde sa devina dominanta.

Un punct de vedere mai nuantat apartine criminologului elvetian Killias care considera ca stiinta criminologiei este chemata sa verifice în ce masura teoriile care inspira dreptul penal si ramurile de drept învecinate sunt pertinente din punct de vedere empiric6.

Delimitarea dintre criminologie si dreptul penal trebuie sa aiba în vedere, dupa opinia noastra, criteriile anterior examinate si anume obiectul de studiu direct sau specific, scopul imediat, functiile si metoda celor doua discipline.

a) Criteriul obiectului Dreptul penal ca si criminologia stu

diaza fenomenul infractional. Problematica criminalitatii este

studiata prin prisma principalelor sale institutii, infractiunea,

raspunderea penala si sanctiunile de drept penal. Obiectul

dreptului penal este deci dublu: un obiect generic, nespecific,

pe care îl reprezinta criminalitatea7 si un obiect specific, pe

care îl reprezinta triada infractiune - raspundere penala

sanctiunile de drept penal.

O alta deosebire importanta consta în aceea ca cele doua disci

122

pline abordeaza fenomenul criminalitatii în momente si etape diferite8.

Astfel, etapa formarii mecanismelor delincventei, nasterea

situatiilor conflictuale, factorii ce favorizeaza trecerea la act, apartin

criminologiei, în timp ce manifestarea obiectiva a faptei penale

începând cu faza actelor preparatorii si pâna la faza consumarii, intra

în sfera dreptului penal.

6 M. Killias, Precis de criminologie, Beme, Editions Staempfli & Cie SA, 1991, p. 18. 7 în acelasi sens Philippe Conte, Patrick Maistre de Chambon, Droit penal general. Paris, Masson, 1990, p. 3. 8 V.V. Kudriavtev, Sociologhiia provo i Kriminologhiia, in Sovetskoe gosudarstvo i pravo, 1969, p. 67-70.

110

123

în viziunea actuala, ce propune un obiect de cercetare complex care include si studiul reactiei sociale, criminologia se ocupa de diferitele forme de reactie sociala fata de criminalitate, pe când dreptul penal se ocupa cu preponderenta de reactia represiva, sau altfel spus „nu reprezinta decât una din formele reactiei sociale contra acestui flagel, printre altele"9. Dreptul penal nu indica, arata Killias, ce trebuie facut cu inculpatul pentru a îngradi criminalitatea, el indica numai posibilitatile

juridice pe care instanta le are la îndemâna în timpul procesului. Cautarea raspunsurilor la aceasta întrebare revine criminologiei.

Cercetarile aprofundate pe care criminologia le-a realizat în ultimii ani în domeniul criminalitatii ascunse (cifra neagra), pun în evidenta si alte deosebiri.

Asa cum pe drept cuvânt se subliniaza,10 dreptul penal nu are decât o viziune fragmentara si mediata asupra criminalitatii. El nu se ocupa decât de criminalitatea legala, studiul „cifrei negre" si a personalitatii delincventilor care nu au fost descoperiti ramânând în afara preocuparilor sale.

b) Criteriul scopului imediat. Având ca scop imediat verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de aceasta, criminologia urmareste în plan practic prevenirea criminalitatii, umanizarea formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor. Dreptul penal are ca scop imediat apararea valorilor sociale fundamentale împotriva criminalitatii.

c) Criteriul functiilor. Prin functiile sale, descriptiva, explicativa, profilactica si predictiva, criminologia vizeaza o sfera mult mai larga de sectoare ale vietii sociale, pe când dreptul penal având în principal o functie represiva, urmareste, cu precadere, perfectionarea sistemului sanctionator.

d) Criteriile metodei. Spre deosebire de dreptul penal care utilizeaza metodele specifice stiintelor juridice în ansamblul lor, precum metodele de interpretare, criminologia recurge la metode specifice stiintelor sociale pe care le adapteaza la obiectul sau de studiu.

124

9 Ph. Conte, de Chambon, op. cit., p. 4. 10 Ibidem.

111

125

Daca cele mai sus aratate sunt de natura a evidentia deosebirile

dintre cele doua stiinte, cel putin tot atât de importanta este si legatura

de dependenta dintre ele.

Dependenta criminologiei fata de dreptul penal se manifesta

mai ales prin împrumutul de concepte, si avem în vedere îndeosebi

conceptul de infractiune, care îi delimiteaza într-un anumit fel

domeniul de referinta. Putem spune ca stiinta criminologiei se îndnde

pâna acolo pâna unde dreptul penal îi permite.

La rândul sau, dreptul penal modern este tot mai influentat de

criminologie. De la procesul de creatiune a legii penale, în cadrul

caruia aportul criminologiei în stabilirea limitelor ilicitului penal este

considerabil, în modificarile ce s-au adus si înca se mai pot aduce

institutiei raspunderii penale1 1 si regimului sanctionator (individua

lizarea pedepsei, masurile de siguranta, regimul minorilor), pâna la

aplicarea în practica, criminologia exercita o influenta considerabila

asupra dreptului penal12.

Fata de cele aratate, se poate conchide ca vechile dispute, pe de

o parte, între „imperialismul criminologie" care considera dreptul penal ca un capitol al criminologiei si reprezentantii scolii tehnicojuridice de drept penal ce sustineau ca dreptul penal si criminologia sunt doua discipline complet distincte, fara nici o legatura între ele,1 3

126

iar pe de alta parte, între cei care sustin ca stiinta criminologiei ar fi o stiinta auxiliara dreptului penal si cei care pledeaza pentru caracterul autonom, sunt în prezent depasite. Obiectul generic comun si finalitatea comuna determina raportul de dependenta reciproca; obiectul si scopul imediat ca si functiile proprii o separa de dreptul penal. Raporturile între cele doua discipline este prin urmare un raport de complementaritate si nu de concurenta sau de subordonare.

A se vedea "Confrontation de la theorie generale de la reponsabilite' penale avec les donnees de la criminologie", in Annualles de la Faculte de droit de Toulouse, t. XVII, fasc. 1. 12 Rodica Mihaela Stanoiu, Quelques aspects de la contribution de la recherche criminologique au processus de la crâation des lois en Roumanie, in Revue Roumanie des sciences sociales, se"rie juridiques, 1984, no. 2, p. 14. 13 R. Gassin, op. cit., 17-18, M. Killias, op. cit., p. 19.

112

127

Cât priveste raporturile criminologiei cu partea speciala a

dreptului penal, ele se reflecta mai ales în influenta criminologiei

asupra procesului de incriminare-dezincriminare, datele criminologiei

oferind repere foarte importante cu privire la raportul dintre eficienta

luptei împotriva criminalitatii si sistemul de incriminari existent.

B) Criminologia si dreptul procesual penal. O interdependenta

deosebita se realizeaza si cu dreptul procesual penal.

Principiile si normele dupa care se desfasoara activitatea de

urmarire, judecata si sanctionare a celor care au comis infractiuni

intereseaza în mod direct criminologia. Studiul reactiei sociale asupra

criminalitatii, care constituie parte importanta a obiectului de cercetare

în criminologie, se concentreaza tocmai asupra mecanismelor si

relatiilor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent, a

efectelor stigmatizante ale procesului de etichetare, mai ales în

conditiile în care garantiile procesuale nu sunt respectate sau sunt

minime. De altfel, nu întâmplator, legislatiile procesuale moderne au

suferit importante modificari si datorita influentei criminologiei. Ca sa

ne oprim asupra unui singur exemplu, introducerea examenului

medico-psiho-social în unele legislatii, printre care si cea franceza, se

datoreaza presiunilor criminologiei.

128

C) Criminologia si stiinta penitenciara -Penologia. Pentru

întelegerea raporturilor criminologiei cu aceste discipline câteva

precizari se impun.

Stiinta penitenciara a avut initial, ca obiect de studiu, pedepsele în mediu închis (de penitenciar). In Europa, mai ales în Franta, stiinta penitenciara a fost la începuturile ei asimilata criminologiei. Ulterior, se produce o separare între cele doua discipline, atestata si prin crearea unei organizatii stiintifice internationale de sine statatoare.

Datorita amplificarii, dar mai ales a diversificarii sistemului sanctionator, prin introducerea unor sanctiuni alternative neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie, adoptându-se, cel mai adesea aceea de penologie14. Multi autori opteaza însa pentru denumirea de drept executional, care ar acoperi ambele domenii. Alti autori considera ca dreptul executional nu este decât o subramura a penologiei, alaturi de tehnica de administrare a institutiilor penitenciare si de terapautica sociala a criminalitatii15.

14 B. Bouloc, Penologie, Paris, Precis Dalloz, 1991. 15 B. Bouloc, op. cit.; R. Gassin, op. cit., p. 24.

113

129

în conceptia nord-americana, penologia a fost si continua sa fie

în majoritatea cazurilor inclusa în criminologie.

Influenta criminologiei în acest domeniu este foarte mare. Cercetarile criminologice cu privire la efectele criminogene ale sanctiunilor, mai ales ale pedepsei privative de libertate, care poate avea ca rezultat si depersonalizarea individului, programele de resocializare pe care criminologia le-a promovat de-a lungul timpului au dus Ia schimbari fundamentale în conceptia cu privire la scopul si functiile pedepsei. De asemenea, criminologia clinica pfera principalele repere în elaborarea programelor de tratament.

27. CRIMINOLOGIA SI POLITICA PENALA. O importanta deosebita prezinta, de asemenea, determinarea raportului dintre criminologie si politica penala. Desi nu exista înca un consens cu privire la conceptul de politica penala, ne raliem acelor puncte de vedere care considera ca politica penala are ca obiect de studiu organizarea stiintifica a activitatii de prevenire si combatere a criminalitatii, prin elaborarea unor strategii globale de lupta împotriva acesteia16.

Scopul politicii penale este acela de a determina principiile, a trasa directiile si a defini metodele si mijloacele de lupta împotriva criminalitatii.

Atingerea unor atare obiective implica, în mod necesar, o cunoastere profunda a fenomenului infractional, în masura sa permita

o evaluare a posibilitatilor de actiune, în vederea alegerii solutiei optime de interventie, atât în planul reglementarii juridice, cât si în acela al aplicarii practice17. Prin obiectul si finalitatea sa criminologia este aceea care aduce

o contributie esentiala la cunoasterea criminalitatii, la particularizarea principiilor de politica penala, principii ce dau expresie, în domeniul limitat al penalului, principiilor generale ale politicii unui stat. 16 Vezi pe larg O. Trasnea, Stiinta politica - studiu istorico-epistemologic. Bucuresti,

130

Editura Politica, 1970; C. Bulai, Stiinta politicii penale, în Studii si cercetari juridice, nr. 1, 1972, p. 79 si urm. 17 Rodica Mihaela Stanoiu, V. Nenciulescu, Rolul criminologiei in realizarea obiectivelor de politica penala, în Studii si cercetari juridice, nr. 2, 1982, p. 144 si urm.

114

131

La rândul sau, politica penala alaturi de dreptul penal definesc „axul" în jurul caruia criminologia îsi desfasoara cercetarile18. Asa cum arata Kellens19 paradigmele care îl ghideaza pe criminolog nu trebuie însa sa fie doctrine închise, ci grile de analiza nuantate, chei de lectura a unei realitati, multidimensionale. Criminologul, continua acelasi autor, trebuie sa defineasca de o maniera realista si rationala marja de libertate si optiunile ce trebuie sa opereze asupra realitatilor umane. Invocându-1 pe Reinhold Niebhur care scria ca democratia este

o solutie aproximativa la probleme insolubile, Kellens ne îndeamna sa observam ca stiinta criminologiei nu exista cu adevarat decât în democratii. 28. CRIMINOLOGIA SI CRIMINALISTICA. Confuziile frecvente care se fac între cele doua discipline se datoreaza, pe de o parte, faptului ca scoala enciclopedica austriaca de criminologie îngloba criminalistica în criminologie, iar pe de alta parte, unei oarecare similitudini fonetice dintre cele doua concepte. Sintetic, deosebirea între cele doua stiinte consta în faptul ca îsi propun sa raspunda la întrebari diferite. Criminalistica raspunde la întrebarea cine, pe când criminologia trebuie sa raspunda la întrebarea de ce.

In stadiul actual de evolutie a acestor discipline, când obiectul de cercetare al fiecareia dintre ele a devenit mult mai complex, criminologia alaturând paradigmei etiologice, paradigma reactiei sociale, iar criminalistica sau politia stiintifica - stiinta a probelor materiale îsi largeste considerabil domeniul, propunând chiar o noua denumire de stiinte forensic (ce includ si medicina legala) criteriul mai sus relevat, nu mai exprima decât partial deosebirea dintre cele doua discipline.

Importante ni se par, si în acest caz, mai ales raporturile de dependenta dintre cele doua stiinte.

R. Gassin, op. cit., p. 19. 19 G. Kellens, Entre theories et pratiques, la criminologie appliquee constitue-t-elle une discipline susceptible de professionnalisation?, in Profession Criminologue,

132

Specialisation ou professionalisation? Actes du XVIIIe Congres de l'Association francaise de criminologie sub directia lui R. Cairo, Anne-Marie Favard et R. Ottenhof, Toulouse, Eres, 1994, p. 27. 115

133

Astfel, criminologia ofera cunostinte extrem de pretioase cu privire la personalitatea infractorilor si a victimelor, la mecanismele trecerii la act, care ajuta criminalistica la perfectionarea metodelor de identificare. La rândul sau criminalistica vine în sprijinul criminologiei cu date la fel de pretioase referitoare la modul de executare a diferitelor tipuri de infractiuni, la relatiile dintre infractor si vicdma, date ce permit perfectionarea tipologiilor criminologice a faptelor, faptuitorilor si victimelor infractiunii.

29. CRIMINOLOGIA SI SOCIOLOGIA PENALA. în literatura de specialitate se face deosebirea între sociologia dreptului penal si a justitiei penale sau pe scurt sociologia penala, ramura a stiintelor penale (în sens larg) si sociologia criminala, ramura a sociologiei.20 Unii autori considera ca sociologia penala studiaza cu ajutorul metodelor sociologice diversele aspecte ale reactiei sociale fata de crima21. Definita astfel, aceasta include fara îndoiala si criminologia reactiei sociale. Nu întâmplator, acest punct de vedere este sustinut de reprezentantii criminologiei traditionale care neaga criminologia reactiei sociale, pe care o socotesc nici mai mult nici mai putin ca un „abuz" de limbaj22. Dupa cum am aratat (vezi supra 9), disputa între cele doua criminologii este în prezent depasita, studiul reactiei sociale facând parte din obiectul criminologiei. Unde se situeaza prin urmare diferenta, în masura în care recunoastem existenta unei sociologii penale separata de criminologie?

Ca si în cazurile anterioare examinate diferenta se situeaza tot la

nivelul criteriilor deja mentionate (obiect, scop, functii, metoda).

Obiectul sociologiei penale consta în studiul empiric al legilor, în studiul sociologic al sanctiunilor de drept penal si al functionarii justitiei penale. Astfel spus, sociologia penala studiaza interrelatiile dintre normele dreptului penal si diversii factori ai vietii sociale23.

J. Carbonier, Sociologie juridique. Paris, PUF, 1978, p. 44. R. Gassin, op. cit., p. 26. 22 R. Gassin, Ibidem. C. Bulai, Rodica Mihaela Stanoiu, Sociologia dreptului penal si criminologia.

134

Raporturile între ele. Perspectivele cercetarii sociologice în dreptul penal, în Studii si cercetari juridice, nr. 1, 1974, p. 122. 116

135

Criminologia studiaza mecanismele reactiei sociale în diferitele sale

faze, de la momentul stabilirii si individualizarii sanctiunii pâna la

aplicarea acestora.

Scopul imediat urmarit de cele doua discipline este diferit.

Criminoiogia studiaza cauzele si reactia sociala fata de criminalitate în

scopul prevenirii acesteia, umanizarii sistemului sanctionar si tratamen

tului delincventilor. Sociologia penala urmareste cunoasterea influentei

factorilor sociali asupra normelor penale precum si influenta inversa,

eficienta normelor si institutiilor dreptului penal asupra celor dintâi24.

Cât priveste metoda, sociologia penala utilizeaza metodele sociologiei pe când criminologia ca stiinta interdisciplinara face apel la un evantai mult mai larg de metode. Rezultatele cercetarilor fiecareia dintre ele sunt însa reciproc utilizate în îndeplinirea scopului general comun (vezi supra 13).

30. CRIMINOLOGIA SI ALTE STIINTE. Emanciparea criminologiei de stiintele „mama"2 5 nu înseamna si despartirea totala de acestea, pe de o parte, datorita faptului ca stiinta criminologiei ocupa un teren în care se întâlnesc diverse discipline care desi au alta finalitate se ocupa si de studiul criminalitatii (crimei, criminalului, vicdmei), iar de pe alta parte, dat fiind caracterul ei interdisciplinar, criminologia este dependenta de alte stiinte. Asa cum dreptul penal îi delimiteaza domeniul pe orizontala, alte discipline îi conditioneaza într-un anumit fel arhitectura verticala. Mai exact, modelul etiologic pe care criminologia îl propune, în oricare din viziunile sale, va fi marcat de stadiul pe care cunoasterea stiintifica 1-a atins în stiintele care studiaza omul si societatea umana. Acest aspect este pe larg tratat în partea a Il-a a cursului. Relatia dintre criminologie si aceste stiinte - si avem în vedere

136

în special sociologia, psihologia, psihiatria, biologia - nu este însa întotdeauna corect înteleasa. Aceasta se reflecta, mai ales, în cadrul acelor tendinte care continua, fie sa identifice criminologia cu capitole din disciplinele respective, negând astfel nu numai existenta unei criminologii generale, dar si stadiul intermediar al criminologiilor

C. Bulai, Rodica Mihaela Stanoiu, Ibidem. M. Cusson, Le modele Quebecois, în Profession Criminologue, op. cit., p. 31. 117

137

specializate, fie sa minimalizeze importanta criminologiei, limitând în

mod nejustificat obiectul si functiile acesteia26.

Atare tendinte sunt rezultatul unei viziuni înguste si depasite cu privire la obiectul, scopul si functiile criminologiei, datorat mai ales unei insuficiente întelegeri a procesului de integrare teoretica si metodologica pe care criminologia îl realizeaza într-o finalitate proprie.

Criminologia este o stiinta generala despre criminalitate, pe când sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau chiar subramuri ale acestora abordeaza numai anumite aspecte ale acestui fenomen. Astfel, biologia criminala studiaza trasaturi anatomofîziologice, aspectele genetice, biochimice, biosociale ale delincventului în vederea elaborarii unor terapii medicale de tratare si prevenire. Psihologia criminala studiaza caracterul, atitudinile si aptitudinile delincventului, precum si motivatia actiunilor criminale si procesele mentale care conduc la trecerea la act. Psihanaliza exploreaza motivatiile inconstiente pentru a ajunge la motivatiile aparente si imediate27. Desprinderea criminologiei de aceste discipline s-a facut treptat, etapa „criminologiilor specializate" anticipând criminologia moderna interdisciplinara.

Sectiunea a HI-a CRIMINOLOGIA ÎN ÎNVATAMÂNTUL UNIVERSITAR

31. PRECIZARI PRELIMINARE. Ne ocupam în aceasta sectiune atât de statutul criminologiei în învatamântul universitar, cât si de profesiunea de criminolog ca atare. în acest scop am ales exemplele cele mai semnificative, de natura a oferi o imagine de ansamblu a modului în care este organizata predarea criminologiei în 26 Analizând astfel raportul dintre criminologie si sociologia delincventei unii autori considera ca stiinta criminologiei se limiteaza la "aspectele delincventei legale" si la

138

studiul statistic al factorilor cu rol criminogen. Vezi D. Banciu, S. Radulescu, M. Voicu, Introducere în sociologia deviantei, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985, p. 104-105. 27 J. Pinatel, Criminologie et psychanalyse, în Revue fracaise de psychanalyse, 1953,

p. 281 si urm. 118

139

diferitele cicluri din învatamânt universitar, ca si a sanselor pe care posesorii unei diplome în criminologie (licenta, master, doctorat) îl au pe piata fortei de munca28.

Gruparea exemplelor alese pe zone geografice a fost determinata mai ales de ratiuni de sistematizare.

32. MODELUL EUROPEAN. Dintre tarile europene, am ales pe cele cu o puternica traditie în criminologie, precum Italia, Franta, Belgia, tarile nordice (Suedia, Finlanda, Norvegia), Marea Britanie si Irlanda. în aceste state, criminologia ocupa un loc foarte important ca disciplina de învatamânt, domeniu de cercetare si profesie. Italia. Asa cum sugestiv arata Gatti2 9 „se afirma adesea ca stiinta criminologiei s-a nascut în Italia cu scoala pozitivista 1/ reprezentata de Lombroso, Garofalo si Ferri, dar se spune mult mai putin ca, dupa marele sau succes initial, ea a cunoscut un declin rapid si-a pierdut autonomia si a ramas mai degraba izolata de influenta stiintifica a altor tari". Unul din semnele acestei decadente este ca dupa moartea lui Lombroso în 1909 nu a mai existat un învatamânt autonom si oficial pâna în 1963, anul de atribuire a catedrei de antropologie criminala lui Benigno di Tullio. . /

Predata initial la facultatile de drept si medicina, In ultimele decenii se înregistreaza o sporire considerabila a numarului de catedre de criminologie si la alte facultati ca sociologia, psihologia, \s stiintele politice, stiintele economice^Exista, de asemenea, organizat un doctorat în criminologie. Desi criminologia italiana contemporana se înscrie în curentul general de integrare, sinteza si interdisciplinaritate „conotatia clinica ramâne totusi predominanta"30. în consecinta, un rol esential în formarea profesionala,a criminologilor îl au scolile de specializare în criminologie clinica de pe lânga facultatile de medicina din Genova, Milano, Modena, Bari, Chieti. Având o durata de trei ani, specializarea se adreseaza celor ce au o licenta în

Pentru cei interesati în informatii suplimentare recomandam: L. Radzinowicz, In

140

search of criminology; Heineman, Book of Sociology, London, 1961 si Profession criminologue, sub directia lui R. Cairo, Anne-Marie Favard, R. Ottenhof deja citata.

9 U. Gatti, La formation du criminologue: La situation en Italie, in Profession Criminologue, op. cit., p. 59. 30 U. Gatti, Ibidem.

119

141

drept, medicina, sociologie, psihologie, pedagogie, stiinte politice, litere si filosofic Absolventilor li se asigura o calificare superioara pentru a lucra în acele activitati al caror scop îl constituie prevenirea si tratamentul delincventei. Programul de învatamânt este orientat în doua directii: orientarea medico-psihologica si de psihiatrie legala destinata medicilor si orientarea socio-psihologica destinata posesorilor de alte diplome31.

Desi domeniile în care se exercita profesia de criminolog sunt foarte variate (judiciar, penitenciar, medical, psiho-pedagogic, social), rolul cel mai important ramâne cel al delincventei juvenile.

Franta. în Franta criminologia este predata cu precadere la facultatile de dreptf Exista însa si „filiere specializate"3^ în cadrul programelor de diploma pentru studii aprofundate (DEA), de diplome de studii superioare specializate (DESS), unele universitati organizând si seminarii speciale de doctorat. Principalele universitati care poseda asemenea filiere specializate sunt: Aix - Marseille, Bordeaux, Grenoble, Montpellier, Nancy, Pau, Poitiers. Cursantii sunt în cea mai mare parte viitori juristi, psihologi sau medici. Nici una din diplomele mentionate nu confera însa un statut de „profesionist',)/ fapt pe cât de ciudat, pe atât de regretabil având în vedere ca, înca din 1956 la solicitarea UNESCO, Denis Caroll si Jean Pinatel, presedinte si respectiv secretar general al Societatii internationale de criminologie la acel moment, au trasat în chip stralucit33 liniile directoare ale învatamântului si formarii profesionale în criminologie34. Aceasta situatie constituie în prezent obiectul unor serioase critici din partea specialistilor, care propun o revizuire generala, în sensul unui program

de formatiune profesionala global si integrat în cadrul unor institute interdisciplinare cu o larga autonomie.

R. Cairo, La formation en criminologue dans les universites francaises, in Profession Criminologue, op. cit., p. 82. 32 R. Cairo, La formation en criminologie dans les universites francaises in Profession Criminologue, op. cit., p. 82. 33 R. Cairo, op. cit., p. 78.

142

34 D. Caroll, J. Pinatel, Le raport general sur l'enseignement de la criminologie, urmat de Recommandations practiques relatives a l'organization de l'enseignement de la criminologie (elaborat de J. Pinatel), citat de R. Cairo, p. 78. 120

143

Belgia. Criminologia belgiana, nascuta din uniunea dintre drept si medicina, a dobândit foarte de timpuriu dimensiunea interdisciplinaritatii.vln 1890 Henri Jaspar a înfiintat un cerc de criminologie la Universitatea Libera din Bruxelles. Cercul era condus de eminentul jurist Adolphe Prins si de psihiatrul Paul Heger35.

Medicul Louis Vervaeck, fondatorul primului laborator de antropologie, a initiat cursuri de antropologie criminala pentru magistrati, medici si personalul din administratia penitenciara. In 1921

vse înfiinteaza o scoala de criminologie si politie tehnica pe lânga Ministerul de Justitie, moment considerat a reprezenta recunoasterea criminologiei ca o disciplina de învatamânt necesara pentru magistrati ca si pentru cei ce lucreaza în politie si penitenciare.

înfiintarea scolilor de criminologie în cadrul facultatilor de drept, în 1929 la Louvain, în 1936 la Bruxelles, în 1937 la Gand si Liege reprezinta, asa cum se arata36 „etapele logice ale dezvoltarii criminologiei în Belgia". Aceste scoli de criminologie erau considerate ca centre de specializare a juristilor si a altor specialisti (medici, psihologi, psihiatri), care aveau un anumit rol în aplicarea noilor forme^/ de individualizare a pedepsei introduse în Belgia prin legea apararii sociale din 1930. Licenta speciala în criminologie pe care aceste scoli o acordau, se adauga celei de baza, asigurând o pregatire superioara celor interesati în studiul delincventei si justitiei penale. Nu exista deci o profesie de criminolog, ci numai o specializare în acest domeniu. Aceasta traditie s-a schimbat începând cu anul universitar 1968-1969, când Universitatea CatoliciLdin Louvain a introdus un program academic complet în criminologie3VCrirninologia înceta sa mai reprezinte numai o „specialitate", ea devenea o formatiune de baza, cu un program de patru ani, finalizat cu o diploma de licenta în criminologie. In urmatorul deceniu numarul studentilor în criminologie a crescut foarte mult, solicitarea criminologilor pe piata fortei de munca fiind foarte mare. Cerceta

rile recente destinate acestui aspect releva ca posesorii diplomelor de criminologie, gasesc foarte usor un loc de munca, majoritatea se bucura de o stabilitate a postului, iar numarul acelora care solicita o schimbare a domeniului de activitate s-a diminuat considerabil.

144

T. Peters, J. Van, Kerckvoorde, Profession criminologue: la situation en Belgique, in Profession Criminologue, op. cit., p. 46. 36 T. Peters, J. Van Kereckvoorde, op. cit., p. 47. 37 T. Peters, J. Van Kereckvoorde, op. cit., p. 48. 121

145

în Suedia criminologia ca stiinta si disciplina academica se

bucura de un mare interes. Astfel, la Universitatea din Stockholm, în

cadrul Facultatii de Stiinte Sociale exista un Departament de

Criminologie în cadrul caruia se desfasoara un program de doctorat.

Departamentul deruleaza numeroase programe de cercetare în

criminologie, iar unele dintre temele principale trateaza problema

delincventei juvenile si a relatiei dintre alcool si criminalitate.

De asemenea, la Universitatea Lund, în cadrul Departamentul de

Sociologie (Facultatea de Stiinte Sociale) exista patru specializari:

Sociologie, Sociologie Juridica, Antropologie sociala si Studii de media

si comunicare. în cadrul specializarii Sociologie juridica sunt

implementate proiecte de cercetare în criminologie, cele mai recente

teme vizând Victimele criminalitatii, Copiii -victime ale criminalitatii.

De asemenea, exista un program de doctorat38.

Spre deosebire de Suedia, în Finlanda criminologia este mai putin dezvoltata ca disciplina universitara. în primul rând, în sistemul universitar finlandez nu exista departamente de criminologie si nici specializari universitare în criminologie, criminologia fiind predata în cadrul altor facultati, precum dreptul, sociologia, psihologia, medicina

• . «IO si istoria .

Criminologia reprezinta însa o parte importanta a specializarii universitare în drept si este astfel predata în toate facultatile de drept din

146

Finlanda (Helsinki, Turku, Rovaniemi), dintre acestea însa numai Universitatea Turku are o catedra de criminologie, fondata cu sprijinul politiei.

La nivel post-universitar, începând din toamna anului 2001, se desfasoara în cadrul Universitatii Turku un Master în Sociologie juridica si criminologie, fondat în parteneriat de Facultatea de Drept si Facultatea de Stiinte Sociale.40

în afara facultatilor de drept, exista o catedra de „sociologie a deviantei" la Universitatea Kuopio. De asemenea, cercetari în domeniul criminologiei se desfasoara la Universitatea Jyvaskyla în cadrul departamentului de psihologie, la Universitatea Tampere de

38 http.7/www.soclaw.lu.se/o.o.i.s/4255 39 Lappi-Seppala, Tapio, Criminology in Finland în Criminology in Europe, Newsletter of the European Society of Criminology, Voi. 2, No. 1, March 2003, pag. 10. 40 http://www.law.utu.fi/english/index.htm

122

147

catre departamentele de stiinte sociale si politici sociale (în special cu

privire la carierele criminale), iar cercetari de criminologie clinica au

fost desfasurate la Universitatile Helsinki, Turku and Kuopio41.

în Norvegia criminologia are o traditie îndelungata, Departa

mentul de Criminologie din cadrul Facultatii de Drept, Universitatea

Oslo fiind fondat înca din 1954. în cadrul departamentului se

desfasoara cursuri universitare si postuniversitare (master si doctorat)

si sunt implementate programe de cercetare.

Principalele directii de cercetare vizeaza sistemul penitenciar,

criminalitatea economica, crima organizata, delincventa juvenila,

consumul de droguri, etc.4 2

în Marea Britanie criminologia este predata (atât la nivel

universitar, cât si post-universitar) în peste 40 de universitati43. De

asemenea, în cadrul a numeroase Universitati exista institute sau

centre de criminologie, cele mai cunoscute (inclusiv la nivel mondial)

fiind Institutul de Criminologie de la Universitatea din Cambridge si

Centrul de Criminologie de la Universitatea din Oxford.

Predarea criminologiei ca disciplina de învatamânt si cercetarea

criminologica au un trecut îndelungat în Marea Britanie. Astfel, la

148

Oxford predarea criminologiei a fost inaugurata în urma cu peste 50

de ani de catre profesorul Max Grilnhut. Continuând directia stabilita

de acesta, dr. Nigel Walker a întemeiat în 1966 Unitatea de cercetare

penala, care în 1976 si-a schimbat numele în Centnd pentru cercetare

criminologica. în 1991 Centrul a devenit parte a Facultatii de drept, iar

din august 2004 poarta numele de Centrul de Criminologie**.

La Oxford, Criminologia este predata în cadrul Facultatii de Drept, exista însa la nivel post-universitar numeroase programe de specializare, printre care Masterul în Criminologie, care poate fi frecventat de licentiati în drept, sociologie, politologie, economie, politici sociale, psihologie, istorie sau orice alta disciplina înrudita.

41 Lappi-Seppala, Tapio, Criminology in Finland în Criminologz in Europe, Newsletter of the European Society of Criminology, Voi. 2, No. 1, March 2003, pag. 10.

Informatii preluate de pe site-ul Departamentului de Criminologie, Universitatea Oslo http://www.jus.uio.no/ifk/engelsk/studies.html 43 cf British Society of Criminology, www.britsoccrim.org/courses.htm 44 Informatii preluate de pe site-ul Centrului pentru Criminologie, http://www.crim.ox.ac.uk/CCR/members.htm

123

149

La nivel post-universitar, Institutul de Criminologie al Universi

tatii din Cambridge organizeaza atât cursuri de master (Master în

Criminologie, Master în Cercetare criminologica, Master în Crimino

logie aplicata, penologie si management si Master în Criminologie

aplicata si management politienesc), cât si de doctorat în criminologie.

Admiterea la cursurile de master presupune detinerea unei diplome de

licenta, iar pentru admiterea la doctorat este obligatorie obtinerea unui

ddul de Master (sau efectuarea unui training de cercetare echivalent) în

criminologie sau într-o sdinta comportamentala sau sociala înrudita.

In cadrul institutiilor amintite sunt derulate numeroase programe

de cercetare pe o paleta larga de teme din domeniul criminologiei.

în Irlanda criminologia este mai putin dezvoltata, atât ca

ramura de cercetare, cât si la disciplina academica.

în 1997 a fost creat la Universitatea Limerick un centru pentru

justitie criminala, iar în 2000 a fost înfiintat primul Institut de

Criminologie din Irlanda la Facultatea de Drept de la Universitatea

Dublin, în cadrul caruia din 2001 a fost creat un program de doctorat.

Totusi, în ambele institutii criminologia nu constituie disciplina de

învatamânt, atributiile acestora constând în derularea programelor de

150

cercetare în domeniul criminologiei45.

Alte programe în aria criminologiei se desfasoara la Institutul de Administratie Publica: Master în management public (justitie penala) si Colegiul Hibernia - BA în justitie penala46.

33. MODELUL NORD-AMERICAN. într-un amplu studiu destinat examinarii criminologiei ca disciplina universitara si ca profesiune în Statele Unite ale Americii, Marc Le Blanc4 7 arata ca, de la începutul secolului si pâna în prezent, domeniul criminologiei se subdivide în doua parti: acela al criminologiei ca disciplina stiintifica si acela al justitiei criminale (penale) si educatiei specializate (ca profesie). în consecinta, colegiile, universitatile si organizatiile profesionale mentin aceste distinctii, criminologia ca stiinta a crimei si cf. O'Donnell, Ian, Criminology in Republic of Ireland în Criminology in Europe, Newsletter of the European Society of Criminology, Voi. 2, No. 1, October 2003, pag. 3. ^Ibidem. 47 M. Le Blanc, La criminologie aux Etats-Unis, discipline manifeste, formation eclatee et profession latente, in Profession Criminologue..., op. cit., p. 63 si urm.

124

151

profesiile de specialist în justitie criminala, dezvoltându-se paralel, dar în strânsa interdependenta48.

Ca disciplina stiintifica, criminologia se preda mai ales la departamentele de sociologie, desi criminologi celebri, precum sotii Glueck, si-au desfasurat prodigioasa activitate în facultatile de drept, iar Sheldon în acelea de medicina.

Programele universitare destinate formarii specialistilor în justitia criminala cuprindeau cursuri de drept, administratie si criminologie, întrucât învatamântul universitar în S.U.A. se caracterizeaza printr-o descentralizare foarte avansata si prin urmare printr-o mare autonomie a unitatilor de învatamânt, continutul acestor programe a fost si ramâne foarte diferit. Paralel, accesul la profesiunea de asistent social - foarte raspândita în S.U.A. - ca si la cea de psiholog specializat în delincventa era deschis celor care urmau unele cursuri oferite de anumite scoli sau departamente universitare de asistenta sociala (sau serviciu social) sau de psihologie. Aceasta situatie se mentine pâna în 1967, când, în urma publicarii raportului Comisiei Prezidentiale pentru Aplicarea Legii si Administrarea Justitiei (President's Commission on Law Enforcement and Administration of Justice), se produce o adevarata explozie a programelor de formare si specializare în justitia criminala, numarul acestora trecând de la 700 în 1973 la 1200 în 197849. în cursul anilor '80 ai secolului XX, evolutia acestor programe a urmat, potrivit caracte

rizarii lui Le Blanc, trei directii: de rationalizare, de standardizare si de diversificare. In aceeasi perioada s-au extins si programele de doctorat în criminologie sau în justitie criminala. De asemenea, numarul departamentelor de criminologie a sporit considerabil.

Desi distinctia între criminologie ca stiinta si justitia criminala ca profesie continua sa se mentina, prima fiind mai ales promotoarea cercetarii stiintifice, cea de-a doua „difuzând si operationalizând cunostintele criminologiei"50, unele tendinte de schimbare sunt vizibile. Printre acestea merita a fi retinute o anumita detasare a criminologiei si justitiei penale de sociologie, ca si revenirea în atentia programelor universitare a ideii de tratament si resocializare.

152

R. Hard, V.J. Webb, Questfor quality, New York, University Pres, 1984. M. Le Blanc, op. cit., p. 64. M. Le Blanc, Ibidem. 125

153

Cât priveste organizatiile profesionale, merita a fi mentionate mai ales Academy of Criminal Justice ce reuneste specialistii în domeniul justitiei criminale si American Society of Criminology ce reuneste pe cei interesati de domeniul criminologiei. Nici una dintre acestea nu controleaza, arata Le Blanc, exercitiul profesiei, dar propun principalii parametrii ai programelor de formare si specializare si poseda un cod etic ce reprezinta un ghid în exercitarea profesiei51.

34. MODELUL CANADIAN. Ca disciplina universitara si ca profesiune, criminologia ocupa în Canada, mai precis în provincia Quebec, un loc deosebit. „Totul a început în 1960", afirma Maurice Cusson 2. în acel an, în cadrul Departamentului de sociologie al Universitatii din Montreal s-a creat o sectie de învatamânt criminologie. în 1961, aceasta se transforma în departament autonom în cadrul Facultatii de stiinte sociale. Fondatorul acestui departament a fost Denis Szabo, sociolog format Ja Universitatea Catolica din Louvain. Ulterior, titulatura s-a schimbat în Scoala de criminologie. Referindu-se la auspiciile favorabile ale afirmarii criminologiei canadiene, Cusson retine patru categorii de factori:

- personalitatea deosebita a fondatorului, care, prin programele de învatamânt initiate, reuseste sa convinga, diferite organisme guvernamentale si neguvermanetale de utilitatea criminologiei; - momentul crearii departamentului de criminologie, care coincide cu momentul desprinderii acesteia de disciplinele „mama" si aparitiei primelor sinteze criminologice de anvergura, ce vor impune criminologia ca disciplina autonoma; - deschiderea catre interdisciplinalitate, promovata înca de la început de Denis Szabo. Desi sociolog, nu întâmplator el recruteaza în echipa sa reputati clinicieni precum psihiatrul Ellenberger, psihologul Frechette, specialista în asistenta sociala Marie-Andree Bertrand. Acestora li se vor alatura pe parcurs specialisti din diferite domenii precum dreptul, statistica, antropologia, biologia etc. care vor completa echipele de cercetare concepute a promova o criminologie

154

„complexa", teoretica si aplicativa. Modelul din Quebec se fundamenteaza astfel pe doua traditii concurente,•5 3 o 51 M. Le Blanc, idem, p. 71. 52 M. Cusson, op. cit., p. 29. 53 M. Cusson, op. cit., p. 30.

155

orientare psihologica si clinica de origine europeana si o orientare sociologica de inspiratie americana;

- satisfacerea unei cerinte sociale. Nevoia de schimbare a polidcii penale în sensul promovarii unui regim mai uman pentru delincventi, bazata în principal pe tratarea si reeducarea acestora, avea deja o anumita traditie în Quebec, fund sustinuta înca din 1944 de Reverendul Noell Mailloux care preda psihologia delincventei la Universitatea din Montreal si de psihiatrul Bruno Cormier de la Universitatea McGill, care în 1955 initiaza terapii de grup pentru delincventi. Anii '60 ai secolului XX, marcati puternic de curentul clinic promovat mai ales de Jean Pinatel, al carui Tratat de criminologie apare la Paris în 1963, stimuleaza si mai mult nevoia de schimbare amintita. Aceasta se traduce prin înfiintarea unor clinici pentru sprijinul copiilor delincventi, prin dezvoltarea unor servicii sociale, prin înfiintarea unei comisii nationale de liberare conditionata si a unor servicii de probafiune. Toate aceste structuri aveau nevoie de personal specializat. Scoala de criminologie de la Montreal, organizând un ciclu complet de învatamânt (licenta, masterat, doctorat), devine principala furnizoare de profesionisti în criminologie. Ulterior, prin initierea unor programe de specializare pentru studenti straini, gratie mai ales sprijinului fundatiei Ford din S.U.A., prin invitarea ca profesori a celor mai reputate personalitati ale criminologiei mondiale, prin organizarea de conferinte si seminarii, capata un renume international fiind considerata în prezent, una dintre cele mai prestigioase institutii de învatamânt superior în criminologie.

Experienta din Quebec nu ramâne izolata, alte universitati înfiintând departamente sau scoli autonome de criminologie, precum cele de la Universitatea din Ottawa sau Vancouver. Concomitent cu activitatea didactica, în aceste institutii de învatamânt superior se desfasoara si o prodigioasa activitate de cercetare stiintifica. O contributie importanta la progresul stiintific al criminologiei în Canada îsi aduce si Societatea Canadiana de Criminologie precum si

156

Centrul de Criminologie Comparata (C.I.C.C.) de la Montreal.

127

157

35. ROMÂNIA. întrucât în tara noastra nu exista un învatamânt criminologie autonom, neputându-se vorbi de un model românesc, în finalul acestei sectiuni ni s-au parut necesare unele succinte consideratii. Ca disciplina de învatamânt, criminologia a avut în România o soarta vitrega. In primele decenii ale secolului al XX-lea când, sub influenta pozitivismului, criminologia a început sa fie introdusa ca disciplina de studiu în cadrul facultatilor de drept sau medicina din Europa, în mod suprinzator, având în vedere nivelul ridicat al scolii românesti din acea perioada, ea nu suscita în mod deosebit si constant interesul specialistilor, desi opinii cu privire la fenomenul criminalitatii gasim în lucrarile unor personalitati de seama ale vietii stiintifice din România, ca Ion Tanoviceanu54, Mina Minovici55, Constantin Parhon56. Aceasta si explica, probabil, absenta acesteia din programa de învatamânt superior. O exceptie o reprezinta Facultatea de Drept din Cluj, unde gratie reputatului profesor Traian Pop, autor al unui remarcabil Curs de criminologie aparut în 1928, criminologia se bucura de un anumit statut. Aceasta traditie va fi continuata de prof. Constantin Stegaroiu.

Cu ocazia reformei învatamântului din 1948, de inspiratie sovietica, criminologia este scoasa din programul de învatamânt universitar. Va fi reintrodusa abia în 1969 în facultatile de drept ca disciplina de un semestru. Progresul disciplinei este mult frânat si datorita faptului ca, spre deosebire de celelalte tari est europene, care odata cu reintroducerea criminologiei în învatamântul universitar au înfiintat si unele unitati specializate de cercetare în acest domeniu (centre, institute, consilii), în România nu s-a produs o asemenea schimbare.

Nici dupa 1989 situatia nu s-a îmbunatatit prea mult. Criminologia continua sa ocupe, în cadrul învatamântului de stat si în majoritatea facultatilor de învatamânt particular, locul de „cenusareasa" iar în planul cercetarii criminologice au existat unele tentative laudabile în cadrul structurilor din Ministerul Public si Ministerul de Interne, precum si ale Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Române.

54 I. Tanoviceanu, Curs de drept penal si procedura penala, 1912, I. Tanoviceanu, v. Dongoroz, Tratai de drept penal si procedura penala. Bucuresti, 1924. 55 Mina Minovici, Tratat complet de medicina legala, Bucuresti, Editura Socec,

158

1928-1931. 56 CI. Parhon, Constitutia somato-psihica si raporturile ei cu criminologia, în Revista de drept penal si stiinta penitenciara, nr. 3-4, 1930 Idem, Raporturile dintre psihiatrie, stiinta dreptului si criminologie, în rev. cit., nr. 8-9, 1936.

128

159

Primii pasi au fost facuti, în 1990, prin crearea Societatii Române de Criminologie si Criminalistica - afiliata la Societatea Internationala de Criminologie -, unde cei preocupati de aceasta stiinta fascinanta se reunesc periodic, cu ocazia unor mese rotunde sau simpozioane. A urmat înfiintarea doctoratului în criminologie, organizat la Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Române (1996) si a Institutul National de Criminologie (2002), institutie publica aflata în subordinea Ministerului Justitiei, ca structura specializata pentru cercetarea stiintifica a fenomenului criminalitatii. Primul masterat în criminologie din România (2005) la Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative a Universitatii Crestine "Dimitrie Cantemir" din Bucuresti reprezinta un alt pas important în dezvoltarea criminologiei din tara noastra, existând astfel posibilitatea specializarii în criminologie a celor care îndragesc aceasta disciplina. Acest fapt ne determina sa credem ca exista speranta ca în viitor sa se afirme si profesia de criminolog în România.

Sectiunea a IV-a DEFINITIA CRIMINOLOGIEI

36. O MARE DIVERSITATE. Nu exista lucrare de criminologie care studiind problemele generale ale criminalitatii sa nu propuna o definitie. Se spune astfel, ca numarul definitiilor egaleaza pe acela al criminologilor. Asa se face ca, din nevoia pe care fiecare autor o simte de a mai adauga ceva celor ce s-au spus deja, s-a ajuns, în unele situatii, la o prolixitate în care, încercându-se sa se spuna totul fara a se reusi, esentialul se pierde în detalii nesemnificative. Marea diversitate a definitiilor nu se explica însa numai prin dorinta de originalitate a diferitilor autori. Ea are o cauza mult mai profunda, ce rezida în particularitatile de formare ale acestei discipline, dar, mai ales, în evolutia conceptiilor cu privire la obiectul, scopul si functiile criminologiei. Acestea se constituie în veritabile criterii, dupa care se atribuie valente definitorii unor elemente în defavoarea altora.

37. STIINTA DESPRE CRIMINAL. Primele definitii apartin criminologiei pozitiviste. Centrata mai ales pe studiul criminalului, elementul de baza al definitiei îl constituie persoana celui care încalca legea. Aceasta conceptie apartine nu numai lui Lombroso, ci în egala 129

160

161

masura lui Ferri. Denumind principala sa lucrare Sociologia criminala", Ferri îi confera o acceptiune foarte larga ce înglobeaza totalitatea stiintelor penale. In aceasta viziune, sociologia penala, sinonima cu criminologia, „va studia nu numai delictul în sine ca raport juridic, ci de asemenea sau în primul rând, pe acela care comite delictul, asadar pe delincvent"57. Aceasta conceptie a fost sustinuta pe parcursul anilor si de alti criminologi, unii dintre acestia fund nume ilustre în criminologie precum Etienne de Greeff sau Heuyer. Astfel, pentru de Greeff, „criminologia reprezinta, fara îndoiala, ansamblul stiintelor criminale dar reprezinta de asemenea omul criminal."5 8 Potrivit opiniei lui Heuyer, „Criminologia nu studiaza crima în sine... studiul criminalului constituie obiectul criminologiei"59.

38. STIINTA DESPRE CRIMA. Conceptia obiectivista60 socoteste criminologia ca o stiinta a crimei. Aceasta linie de gândire afirmata înca de criminologia clasica „intuitiva" (dar care nu propune o definitie întrucât nu intervenise delimitarea de dreptul penal), o regasim ulterior, asa cum am aratat (v. supra 7), la Garofalo, Durkheim, Sellin, Sutherland, Cressey. Potrivit ultimilor doi, criminologia studiaza: încalcarea legilor, reactia fata de încalcarea legilor („the breaking of laws; the reaction to the breaking of laws")61. înglobând prin urmare în cadrul criminologiei atât procesele de elaborare a legilor, cât si încalcarile acestor legi, precum si reactia sociala fata de aceste încalcari, Sutherland si Cressey includ în sfera criminologiei si sociologia penala si penologia. Definitia, si asa foarte ampla a criminologilor americani, se amplifica si mai mult prin faptul ca atribuie, asa cum am vazut (v. supra 7), conceptului de infractiune o acceptiune extrem de larga. Definitia lui Sutherland ilustreaza în mod elocvent modul în care conceptia despre obiect se repercuteaza asupra definitiei criminologiei. 57 Ferri, La sociologie criminelle. Editura frantaise, 1905, p. 20-21. 58 E. de Greeff, La double orientation de la criminologie, în "Travaux de la semaine internationale de Strasbourg", mai 1954, p. 26, citat de Gassin, op. cit., p. 10. 59 G. Heuyer, Histoire des doctrines en criminologie, în Revue Internationale de Criminologie et de police technique, 1950, p. 121. 60 R. Gassin, op. cit., p. 10.

162

61 E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Principles of Criminology, 8th Editura Philadelphia,

J.B. Lippincott, 1970, p. 3.

163

39. STIINTA DESPRE FENOMENUL CRIMINALITATII. Aceasta conceptie a fost sustinuta de acei reprezentanti ai orientarii sociologice care au îmbratisat mai ales varianta patologiei sociale sau a dezorganizarii sociale. Datorita faptului ca fenomenul criminalitatii este inclus, în aceasta viziune, cel mai adesea, în fenomenele mai largi de devianta sau de marginalitate, ceea ce ni se propune, nu este propriu-zis o definitie a criminologiei, ci mai mult a sociologiei criminale62. 40. STIINTA DESPRE CAUZELE CRIMINALITATII. în fostele tari comuniste din Europa, opinia dominanta considera criminologia ca pe o stiinta care studiaza cauzele criminalitatii63. Aceasta opinie, care raporteaza definitia criminologiei mai ales la scopul si la functiile acesteia, a dominat pâna în anii '50. De altfel, în multe lucrari de specialitate, criminologia primei jumatati a secolului al XX-lea este denumita si „criminologia etiologica". 41. STIINTA DESPRE DINAMICA ACTULUI CRIMINAL. O schimbare importanta se produce în anii '50. Aceasta schimbare se datoreaza mai ales progreselor înregistrate în aria metodologica. Daca criminologia etiologica s-a sprijinit îndeosebit pe metodele cantitative, în perioada la care ne referim cercetarea criminologica se îndreapta mai ales spre metodele calitative. Rezultatele criminologiei etiologice sunt supuse unor serioase critici, mai ales cu ocazia celui de al II-lea Congres International de Criminologie de la Paris (1950). Se contureaza o noua perspectiva de cercetare, în care accentul se pune în special pe procesele care duc la delincventa. Promotorul acestei noi orientari a fost criminologul belgian Etienne de Greeff, care elaboreaza o teorie centrata pe procesele si mecanismele „trecerii la act" (vezi infra 78), teorie care va pune bazele criminologiei denumita „dinamica", în opozitie cu „criminologia etiologica". Aceasta linie de gândire a fost continuata ulterior de o serie de reputati criminologi, printre care amintim pe Becker64 care propune un model „secvential" al dinamicii delincventei (vezi infra 93) sau pe Cohen cu modelul „arborelui"65.

" J.M. van Bemmelen, Criminologie, Tjeenl Willinik Zwolle, 1942 în P.J. van der Walt,

G. Cronje, B.F. Smith, Criminology. An Introduction, Pretoria Haum, 1982, p. 20. 63 Rodica Mihaela Stanoiu, Introducere în criminologie, Bucuresti, Editura Academiei,

164

1989, p. 21 si urm. 64 H. Becker, Outsiders, New York, Free Press, 1973, editia I-a, 1963. 65 A.K. Cohen, Delinquent Boys: The Culture of the Gang, New York Press, 1955; The Sociology of the Deviant Act; Anomie Theory and Beyond, în American Sociological Review, 1965, 30 (1); 5-14. 131

165

42. STIINTA DESPRE REACTIA SOCIALA. Disputa între „criminologia etiologica" si „criminologia dinamica" se atenueaza în deceniul urmator, prin reconsiderarea importantei cercetarilor cu privire la cauzelor fenomenului, dar si prin recunoasterea importantei proceselor si mecanismelor trecerii la act. Spre sfârsitul anilor '60 ai secolului XX apare însa o noua controversa care repune în discutie postulatele fundamentale ale „cri

_^minologiei traditionale", denumire tot mai des folosita, ce include atât criminologia etiologica, cât si criminologia trecerii la act (dinamica). încercând sa opereze, asa cum am vazut (v. supra 9), o schimbare la nivelul obiectului de studiu, reprezentantii „noii criminologii" considera ca delictul, delincventul si delincventa nu sunt decât o consecinta a mecanismelor de reactie sociala (de etichetare si stigmatizare). în consecinta, criminologia ar fi stiinta care studiaza procesele si mecanismele de reactie sociala începând cu cele de creare a legii penale si pâna la cele de aplicare a acesteia. Criminologia traverseaza astfel, mai bine de doua decenii, o adevarata criza de identitate, vorbindu-se la un moment dat de doua criminologii, criminologia traditionala si criminologia reactiei sociale (v. supra. 9).

43. Definitie. Disputa între cele „doua criminologii" îmbraca în jurul anilor '80 forma unui compromis, socotindu-se ca pâna la elaborarea unei noi paradigme care sa le integreze, criminologia contemporana are doua puncte de focalizare, trecerea la act si reactia sociala. în lumina celor aratate, definim criminologia ca stiinta care studiaza factorii si dinamica actului criminal66, precum si reactia sociala fata de acesta, în scopul prevenirii criminalitatii, umanizarii sistemului de represiune si reintegrarii sociale a delincventilor.

66 Conferim aici notiunii de „act criminal" o acceptiune larga ce cuprinde atât actul individual, cât si fenomenul social al criminalitatii cu toate laturile sale.

132

166

PARTEA a Il-a

DE LA CRIMINOLOGIA CLASICA LA CRIMINOLOGIA POSTMODERNA

167

••I

168

Capitolul I

CONFRUNTARI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE

Sectiunea I

CONSIDERATII GENERALE

43. CE ESTE O TEORIE? în sensul cel mai larg, prin teorie se întelege un ansamblu sistematic de idei sau de cunostinte . In Antichitate teoria semnifica contemplatia lumii (în lb. greaca theoria înseamna contemplatie), cu referire în special la miscarea astrelor. începând cu Renasterea, teoria evoca o creatie a spiritului uman 2. Asa cum foarte sugestiv arata Karl Popper, „teoriile sunt plasele pe care le aruncam pentru a prinde ceea ce numim «lumea»; pentru a o rationaliza, a o explica si a o stapâni. Ne straduim sa facem ochiurile plasei tot mai înguste"3. Componentele de baza ale unei teorii sunt: (1) conceptele, (2) variabilele, (3) postulatele, (4) forma*. Orice teorie presupune astfel un set de concepte cu ajutorul carora se încearca sa se explice anumite evenimente sau comportamente5. O teorie poate postula un raport fix, în sensul ca rezultatul y se va produce ori de câte ori conditiile x si z se vor realiza; o atare teorie se considera a fi determinista6. în stiintele sociale majoritatea teoriilor nu sunt deterministe, ele nu postuleaza decât o tendinta. Astfel de teorii sunt denumite probabiliste sau statistice.

Asa cum arata Popper, „teoriile stiintifice sunt în continua schimbare"7, în momentul în care experienta ulterioara infirma o teorie, ea va fi corectata sau abandonata. Omul de stiinta va cauta sa elaboreze o noua teorie care va tine cont de toate experientele anterioare8.

1 Larousse, Dictionaire de la Philosophie, Paris, Librairie Larousse, 1964, p. 300.

2 Ibidem. 3 K.R. Popper, Logica cercetarii, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981, P- 9 1 •

169

J.E. Holman, J.F. Quinn, Criminology: Applying Theory, West Publishing Company, 1992, p. 5. 5 N. Timasheff, Sociological Theory, New York; Random House, 1957, p. 5 si urm. V. pe larg si Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare în criminologie. Bucuresti, Editura Academiei, 1981. 6 M. Killias, Precis de criminologie, Berne, Editions Staempfli & Cie SA, 1991, p. 26. 7 K. Popper, op. cit., p. 106. 8 M. Killias, op. cit., p. 24. 135

170

44. TEORIILE CRIMINOLOGICE. în criminologie, teoriile servesc fie pentru a explica anumite fenomene sau comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent individual sau de grup, comportamentul vicdmei, reactia sociala etc), fie pentru a contribui la o mai buna întelegere a unor procese si fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de prevenire si tratament. Cele mai multe din teoriile criminologice fac parte din prima categorie. Primele încercari de a raspunde la întrebarea de ce unii oameni savârsesc fapte reprobabile, le gasim înca în antichitate. în acceptiunea înfatisata la pct. anterior (43), primele teorii care si-au propus sa ofere o explicatie stiintifica comportamentului delincvent apar la sfârsitul secolului al XTX-lea. De atunci si pâna în zilele noastre, evolutia criminologiei este marcata de o succesiune de teorii, de mai larga sau de mai redusa întindere, adesea contradictorii, încât se poate afirma ca istoria criminologiei este însasi istoria teoriilor explicative cu privire la criminalitate.

Teoriile criminologice în marea lor majoritate fac parte din categoria teoriilor probabiliste sau statistice.

45. CRITERII DE CLASIFICARE. Multitudinea de teorii criminologice, marea lor diversitate, caracterul lor adesea contradictoriu ridica probleme deosebite atunci când se pune problema unei prezentari sistematice. Sunt astfel posibile mai multe modalitati de prezentare. - Criteriul cronologic al înfatisarii diferitelor teorii în succesiunea lor, preferat de multi autori, are avantajul de a pune mai bine în lumina evolutia istorica a acestei discipline, continuitatea de idei, efortul de a se constitui si afirma ca stiinta unitara. Acest criteriu prezinta dezavantajul unor inevitabile paralelisme, unor repetari datorate faptului ca unele din teoriile criminologice au coexistat în aceeasi perioada istorica. - Un alt criteriu ar fi acela geografic. Ca si criteriul cronologic, acesta prezinta dezavantajul unor suprapuneri inevitabile, criminologi din zone geografice diferite îmbratisând, de multe ori, aceleasi conceptii.

46. CRITERIUL ALES. în înfatisarea diferitelor teorii am optat pentru criteriul modelului etiologic. în acest scop am operat mai întâi o selectie; retinând numai principalele teorii, cele care au marcat într-un fel sau altul gândirea

171

criminologica, constituind momente de referinta în evolutia disciplinei, lasând în afara analizei noastre punctele de vedere mai

136

172

putin semnificative. Am acordat, de asemenea, un spatiu mai restrâns

acelor teorii care nu mai prezinta astazi decât un interes istoric,

acordând un spatiu mai larg noilor teorii criminologice.

în al doilea rând, am procedat la o grupare a diferitelor teorii în

raport cu orientarea etiologica predominanta si anume: biologica,

psihiatrica, psihologica si sociologica9, un loc aparte am rezervat

teoriilor integrative. Optând pentru aceasta modalitate de prezentare, o

precizare se impune însa.

Sub egida unei orientari comune sunt inevitabil reunite teorii si

conceptii extreme, alaturi de modele mai complexe de natura

plurifactoriala. Determinanta asadar, în caracterizarea orientarii

respective, a fost prioritatea pe care diferiti autori au conferit-o unor

categorii de cauze în geneza fenomenului studiat. Criteriul ales impune

însa, ca înainte de a trece la prezentarea principalelor orientari, sa

înfatisam unele aspecte privind problema cauzalitatii în criminologie.

Sectiunea a Il-a CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

47. CONSIDERATII GENERALE. Orice domeniu de cunoastere umana care - prin multitudinea de date care le vehiculeaza, prin obiectul, scopul si functiile sale ca si prin metodele de cercetare pe care le utilizeaza - se constituie ca o stiinta autonoma, nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind

173

sfera sa de preocupari. Este o exigenta impusa de însasi ratiunea de a fi a oricarei stiinte, care nu se poate multumi cu datul, care este chemata sa priveasca dincolo de aparente, sa sesizeze, sa analizeze si sa explice esenta fenomenului.

Criteriul modelului etiologic nu duce automat la o similitudine în clasificarea diferitelor teorii. Cu titlu de exemplu aratam ca Denis Szabo utilizând acelasi criteriu procedeaza la o clasificare diferita, considerând astfel ca stiinta criminologiei a fost dominata de patru modalitati de abordare inspirate pe rând de: personalitatea criminala, societatea criminogena, viziunea interactionista, problematica vietimologica, în Orientations actuelles de la criminologie et son influence sur la politique criminelle, în Revue internationale de criminologie et de police technique, 1984, nr. 4, p. 406.

137

174

Un demers stiintific implica1 0 doua componente principale:

explanqns - partea explicativa, dedicata analizei cauzale (studiul

antecedentei cauzale a fenomenului prezent) si analizei legice (studiul

legilor generale care guverneaza evolutia în timp a aceluiasi fenomen);

explanandum - partea descriptiva (descrierea fenomenului explicat).

Ceea ce trebuie retinut, prin urmare, este, pe de o parte,

corelatia între cele doua componente, dependenta uneia de cealalta, iar

pe de alta parte, succesiunea lor în cadrul demersului stiintific, ordinea

de abordare care difera în raport cu finalitatea urmarita.

în ipoteza în care se pleaca de la un dat, fenomenul fiind cunos

cut în ipostazele sale aparente, atunci explanadum este precendent. Aici

se tinde la descifrarea mecanismului intern al fenomenului, ceea ce

presupune analiza procesului de geneza, deci analiza determinarii sale

cauzale, precum si analiza legilor care-i dirijeaza evolutia. Finalitatea

cercetarii astfel structurata este explicativa, postdictica.

Când însa se pleaca de la o anumita cauza cunoscuta, când se

cunosc circumstantele în care aceasta actioneaza, precum si legile care

guverneaza domeniul respectiv, atunci explanans este cel care preceda.

Se cauta, de aceasta data, conturarea ante-factum a fenomenului efect.

175

Finalitatea unui demers stiintific astfel conceputa este predictica.

în practica, cele doua finalitati înfatisate sunt complementare, se gasesc în egala masura, se presupun si se implica.

Forta stiintei nu rezida neaparat în capacitatea sa de a explica un fenomen produs, a-1 explica post-factum, satisfacând astfel setea de cunoastere proprie fiintei umane, cât mai ales în posibilitatea pe care o are ca, utilizând drept premise datele astfel obtinute, sa poata prevedea aparitia unor fenomene similare si aceasta nu ca un scop în sine, ci numai pentru ca astfel respectivele fenomene ar putea fi prevenite când sunt negative, sau favorizate - când sunt pozitive - cazând sub controlul vointei umane.

48. CONCEPTE OPERATIONALE. întelegerea corecta a principalelor teorii explicative prezentate în capitolele urmatoare implica unele clarificari de ordin conceptual, la care de fapt ne-am referit în partea I precum acelea de: sistem, functie, structura (v. supra. 10 Vezi Cari Hempel, Paul Oppenheim, Studies in the logic of explanation, în Edward

H. Madden, The structure of scientific thought. An introduction to philosophy of sciens, Boston, Routledge and Kegan Paul, 1960. 138

176

11), cauza, conditii, efect, probabilitate (v. supra. 14). Aceste explicatii le consideram necesare, pe de o parte, pentru ca evidentiaza aria universala a studiului cauzalitatii careia criminologia nu i se poate sustrage, iar pe de alta parte, pentru ca ajuta la întelegerea particularitatilor pe care aceste concepte le prezinta în criminologie.

49. SISTEM, STRUCTURA, FUNCTIE. Prin sistem trebuie înteles un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare constituie la rândul sau un sistem, aflate în relatii între ele, precum si cu întregul caruia i se subsumeaza, ansamblu având drept sarcina de rezolvat realizarea anumitor marimi, a unor valori de comanda, în conditiile unui mediu cu variatii diferite sub raportul influentelor si deci posibil perturbant". Un sistem se caracterizeaza printr-o anumita structura, întelegând prin aceasta o anumita forma de organizare care prezinta o dimensiune sincronica, exprimând datul, starea în care se gaseste sistemul în momentul descrierii sale si o viziune diacronica, reflectând geneza si evolutia în timp.

Orice sistem are o anumita functie cu semnificatia unui complex de proprietati care se exercita în raport cu alte sisteme sau componente ale acestora. în vreme ce structura exprima relatii de stare, functia exprima relatii de actiune.

50. CAUZA, CONDITIE, EFECT, FACTOR. Cauza este fenomenul care precede si determina sau genereaza un alt fenomen - efect. întrucât totdeauna cauza actioneaza în anumite circumstante,

care într-un fel sau altul îsi exercita influenta în procesul de generare,

studiul relatiei cauzale nu se poate dispensa de o analiza a acestor

circumstante, constituind conditiile.

Asadar, conditiile sunt acele împrejurari care, lipsite de eficienta cauzala propriu-zisa, deci incapabile în sine de a genera un anumit efect, prin prezenta lor alaturi de fenomenul cauza, influenteaza evolutia acestuia în diferite moduri, favorizând-o, potentând-o ori frânând-o, pâna la stadiul producerii efectului.

177

Aparent simpla, la prima vedere, determinarea cauzei unui efect se dovedeste de foarte multe ori în practica deosebit de dificila.

" L. von Bertalanffy, General Theory of System, în The Social Science, Paris, Monton, UNESCO, 1968, p. 309.

139

178

în primul rând pentru ca, în cadrul conexiunii universale, orice

fenomen apare în dubla ipostaza, de cauza si efect, atât în raport cu

diverse lanturi cauzale, cât si, chiar, în cadrul aceluiasi lant cauzal.

în al doilea rând pentru ca, asa cum aratam, actiunea unei cauze

în declansarea unui anumit efect nu este singulara, ci se conjuga cu

actiunea altor fenomene cu eficienta pozitiva sau negativa, în rândul

carora urmeaza a se opera o selectie.

O atare selectie apare cu atât mai dificila, în ipoteza în care este

vorba despre fenomene sociale, cum este cazul actiunilor umane, în a

caror geneza obiectivul se împleteste cu subiectivul în proportii dificil

sesizabile.

în principiu, în cadrul operatiei de selectie, se va proceda la eliminarea acelor fenomene care au cu efectul legaturi prea îndepartate si nesigure ca sa fi putut exercita o anumita influenta asupra producerii sale. Acestea constituie conditiile întâmplatoare. în urma unei astfel de operatii, vor ramâne numai acele fenomene aflate cu efectul în relatii necesare, deci fenomenele în lipsa carora efectul nu s-ar fi putut produce, producerea lui implicându-le în mod necesar. Vor fi retinute pe aceasta cale o serie de fenomene cu eficienta contributiva diferita, din rândul carora, alaturi de cauza, fac parte conditiile necesare si suficiente, precum si conditiile necesare.

Desi toate se gasesc în relatii de necesitate cu efectul, necesitatea cu care efectul decurge din prezenta lor comporta grade diferite. Astfel, conditia necesara fund prezenta, aceasta nu înseamna ca efectul se va produce în mod obligatoriu, ea creeaza numai o posibilitate abstracta, cu un grad de probabilitate mai redus, asadar mai îndepartata în realitate, în relatia dintre conditia necesara si efect.

179

Conditia necesara si suficienta, în schimb, creeaza posibilitatea concreta, cu un grad de probabilitate mai ridicat, deci mai apropiata de realitate. în sfârsit, cauza este cea care transforma posibilitatea în realitate. Cauza reprezinta totdeauna principiul activ, factorul generator, în vreme ce conditiile constituie elementul pasiv în procesul de generare si aceasta chiar daca în practica ele constau în actiuni, în manifestari pozitive.

în procesul de identificare a cauzei, un rol important revine si studierii relatiei dintre conditii si cauza. Atât cauza cât si conditiile desigur cele favorizatoare - concura la producerea efectului. Relatia dintre ele are însa caracter întâmplator, în masura în care apartin unor serii cauzale independente.

140

180

Spre deosebire de cauza si conditii, conceptul de factor este mult mai larg. Prin factor se întelege orice element care concura la producerea unui rezultat. în raport de eficienta contributiva exista factori determinanti, factori predispozanti si factori favorizând.

51. POSIBILITATE SI REALITATE. Posibilitatea desemneaza o stare virtuala a unui fenomen, o ipostaza viitoare în care acesta poate trece în masura în care sunt îndeplinite anumite conditii. Realitatea semnifica o stare actuala, o ipostaza prezenta a unui fenomen, care apare astfel ca înfaptuit. Aceste doua concepte formeaza o unitate dialectica, asa încât se poate spune ca posibilitatea defineste o realitate viitoare, în devenire, iar realitatea, o posibilitate înfaptuita. Calificarea unui anumit fenomen drept posibil presupune o

analiza a directiilor de evolutie în viitor a realitatii, determinându-se în

ce masura întrunesc atributul necesitatii.

Masura în care posibilitatea se transforma în realitate, sansele unei

atare trasformari, deci, pâna la urma, gradul de apropiere dintre o posibi

litate actuala si o realitate viitoare este determinat prin conceptul de pro

babilitate. Probabilitatea ca factor cognidv este udla în toate acele situatii

în care, datorita multitudinii si complexitatii factorilor care concura sau se

opun la aparitia unui anumit fenomen, elementul de necesitate în tranzitie

de la posibilitate la realitate apare ca insuficient definit.

Asa se explica semnificatia sa deosebita în analiza unui numar

mare de evenimente întâmplatoare de acelasi fel, care se manifesta

independent sau relativ independent unul de altul.

181

La un numar suficient de mare de cazuri, abaterile, diferentierile

de amanunt îsi pierd semnificatia, esential fiind efectul la care se ajunge.

în masura în care raportul dintre numarul de cazuri în care posibilitatea -o anumita posibilitate - s-a transformat în realitate si numarul total de cazuri examinate este suficient de semnificativ, se poate aprecia ca tendinta are valoare de necesitate. Acest raport poarta denumirea de frecventa si este o manifestare la nivel de ansamblu a probabilitatii existente la nivel individual.

în lumina celor aratate, se poate spune ca gradul de probabilitate al producerii unui anumit efect este de fapt gradul de probabilitate al aparitei cauzei sale si al actiunii acesteia în contextul anumitor conditii. Practic, probabilitatea producerii efectului este determinata de repetabilitatea, de frecventa fenomenului cauza.

141

182

Cu cât, în anumite circumstante, un fenomen intervine mai frecvent, cu atât posibilitatea producerii efectului scontat creste. Asa fiind, posibilitatea creata pentru ca un fenomen sa produca un anumit efect, va fi o posibilitate concreta. Dimpotriva, cu cât este mai putin frecvent, posibilitatea creata de a produce respectivul efect are mai putine sanse de a se transforma în realitate, constituind astfel doar o posibilitate abstracta.

52. PARTICULARITATILE RAPORTULUI DE CAUZALITATE ÎN CRIMINOLOGIE. Ideea ca actul criminal este un act determinat de anumite cauze este legata de criminologia pozitivista, puternic influentata de determinism. Identificarea „cauzelor crimei" devine, asa cum se arata, pentru o lunga perioada de timp, problema centrala a criminologiei12. Datorita complexitatii fenomenului studiat, fenomen cu o determinare multipla, problema raportului de cauzalitate este foarte dificila si prezinta anumite particularitati. Ca si în alte domenii, pentru a formula o explicatie fenomenului studiat se va cauta sa se identifice care sunt factorii care au contribuit la aparitia unui comportament delincvent si în ce masura contributia adusa are valoare de cauza sau numai de conditie favorizanta. în stabilirea raportului de cauzalitate, criminologul are de întâmpinat nu numai dificultatile legate de complexitatea fenomenului studiat dar si acela datorat faptului ca trebuie sa reconstituie acea „realitate" care a precedat actul criminal. De cele mai multe ori, debutul acestei „realitati" ca si momentele sale esentiale sunt foarte greu, daca nu imposibil de situat în timp. La aceasta se adauga si pozitia sa în raport cu faptuitorul, imposibilitatea unei abordari directe în momentele cele mai propice studiului stiintific. Operatia de separare a cauzelor de conditii devine astfel extrem de anevoioasa. Acesta este si motivul care i-a determinat pe unii criminologi sa sustina ca, în criminologie, nu se poate realiza o

asemenea departajare, teoriile etiologice identificând în cel mai fericit caz numai o serie de factori care se asociaza cu delincventa13.

12 D.J. Shoemaker, Theories of Delinquency: An Examination of Explanation of Delinquent Behavior, Oxford University Press, 1984, p. 6.

183

13 Vz. pe larg G. Hauchon, La recherche sur l'etiologie du crime, în Etudes relatives a la recherche criminologique, 1.1, Strasbourg, Conseil de l'Europe, 1967, p. 5 si urm.

142

184

De altfel, nu întâmplator, aceasta problema este ocolita sau i se acorda un spatiu foarte restrâns în marea majoritate a lucrarilor de specialitate. Printre putinii autori care trateaza acest subiect, Hirschi si Selvin indica urmatoarele criterii (minime) care trebuie avute în vedere la identificarea factorilor contributivi: (1) sa se asocieze sau sa se afle în conexiune cu delincventa; (2) conexiunea sa fie de natura temporala, în sensul ca factorul sa preceada efectul, adica delincventa; (3) conexiunea sau legatura originara între delincventa si factorul contributiv sa nu dispara atunci când intervin si alti factori ce precedfactorul în discutie™.

Rationând pe criteriile mai sus mentionate, Schoemaker1 5 atrage atentia ca nu rareori se întâmpla ca - desi între factorul contributiv si delincventa se stabileste o conexiune, si aceasta conexiune este de natura temporala - totusi sa nu ne aflam în fata unui raport de cauzalitate, un alt factor ce preceda atat delincventa cât si factorul în discutie fiind adevarata cauza. Astfel, arata acelasi autor1 atunci când se stabileste o relatie între delincventa si performantele scolare scazute ale unui minor, relatia poate sa nu fie cauzala. S-ar putea ca în familia minorului sa existe o puternica stare conflictuala care sa determine atât rezultatele slabe la învatatura cât si comportamentul delincvent al minorului. Cu alte cuvinte, procesul de identificare a cauzelor este un proces dificil si minutios, care implica o atenta examinare a contextului în care actul criminal a avut loc, a traseului social al faptuitorului înainte si în timpul comiterii actului ca si a altor elemente. Asa cum pe drept cuvânt se arata17, factori ce contribuie la savârsirea unei infractiuni într-o situatie pot sa nu aiba nici un efect în alta situatie, dupa cum pot sa aiba un efect chiar pozitiv în alt context.

Pe un plan mai general, cele ce preceda au rolul de a atrage atentia ca: (1) teoriile criminologice în ansamblul rol sunt teorii probabilitiste ce indica numai o tendinta a fenomenului si nicidecum o certitudine; (2) nici una dintre teoriile expuse nu ofera un raspuns complet problemei cauzalitatii actului delincvent, care continua sa fie

o problema „deschisa" pentru oamenii de stiinta. 14 Travis Hirschi and Hanah C. Selvin, False Criteria of Causality, în L. Savitz and N. Johnston (eds.), Crime and Society, New York: Wiley, 1978, pp. 219-232. 13 D. Schoemaker, op. cit., p. 7.

185

16 Ibidem. 17 J.E. Holman, J.F. Quinn, op. cit., p. 9.

143

186

Capitolul II

ORIENTAREA BIOLOGICA1

Sectiunea I

TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST

53. PRECURSORII. Sorgintea acestei teorii o gasim în evolutionismul lui Darwin, în conceptia lui Morell asupra degenerescentei2, în studiile de fizionomie ale lui Lavater si de frenologie ale lui Gali si Spurzheim, precum si în lucrarile alienistilor Pritchard, Maudsley si altii. 54. CESARE LOMBROSO (1835-1909). „în istoria criminologiei - scrie Marvin Wolfgang - nici un nume nu a fost probabil atât de mult elogiat sau contestat ca acela a lui Cesare Lombroso"3. Dupa studii de anatomie si patologie la Universitatile din Pavia, Padua si Viena, în 1874 devine lector de medicina legala la Universitatea din Torino, iar ulterior profesor de psihiatrie si antropologie. în 1880, împreuna cu Ferri si Garofalo înfiinteaza revista Archivio di Psichiatria e Antropologia Criminale4. 55. REVELATIA. La începuturile carierei sale de medic militar a întreprins unele studii prin care, pe baza unor masuratori antropometrice, a încercat sa demonstreze existenta unor trasaturi specifice la locuitorii din anumite zone geografice ale Italiei. în 1860 a Reunim în cadrul acestei orientari teoriile reductioniste ce atribuie un substrat

organic comportamentului delincvent, precum si conceptiile moderate în cadrul carora

investigatia cu privire la rolul factorilor biologici este mai subtila si nu exclude alte

influente. Caracteristic pentru ansamblul acestor teorii este limitarea obiectului

criminologiei la studiul delincventului, încercarea de a demonstra existenta unor

187

trasaturi specifice de ordin bioantropologic ce diferentiaza delincventul de

nondelincvent, determinismul biologic ca ipoteza etiologica fundamentala.

De o deosebita importanta pentru aprecierea corecta a acestei orientari este întelegerea exacta a unora din conceptele fundamentale cu care stiintele biomedicale opereaza, cum sunt acelea de ereditate, congenital, constitutional, motiv pentru care recomandam consultarea lucrarilor de specialitate în domeniu. 2 Ch. Morell, Traite des degenerescences de Tespice humaine. Paris, 1857. 3 M. Wolfgang, Cesare Lombroso, în H. Manheim, Pioneers in Criminology, London; Steven & Sons Limited, 1960, p. 168. 4 Vezi pe larg J. Pinatel, La vie et l'oeuvre de Cesare Lombroso, Paris, 1959, p. 217 si urm.

144

188

început cercetarile asupra criminalilor. „Revelatia" naturii criminale o are - asa cum el însusi o relateaza - într-o dimineata cenusie de noiembrie când, fiind de garda, face autopsia criminalului Vilella si ajunge la concluzia ca el, omul criminal, reproduce instinctele feroce ale omului primitiv si ale animalelor inferioare.

56. L'UOMO DELINQUENTE. Influentat puternic de curentul pozitivist alaturi de care unii autori adauga si ura de o viata a lui Lombroso fata de „idealism", reprezentat, în conceptia sa de acele opinii care explicau comportamentul uman prin referire la factorii spirituali5, Lombroso publica principala sa lucrare L'uomo delinquente, în 1876. în primele editii ale acestei lucrari, Lombroso extinde conceptia

lui Gali cu privire la corelatia dintre anomaliile cutiei craniene si

functiile creierului si la alte trasaturi ale individului. Pe baza exame

nului antropometric biologic, medical si psihologic a 5.907 delincventi,

el formuleaza ipoteza atavismului evolutionist, potrivit careia carac

terele omului primitiv si ale animalelor inferioare pot apare la anumiti

indivizi sub forma unor „stigmate anatomice" (malformatii ale sche

letului si cutiei craniene, asimetrie bilaterala, dezvoltarea masiva a

maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor,

picioarelor, degetelor), ipoteza pe care Lombroso o largeste ulterior

incluzând si degenerescenta datorata epilepsiei.

Aceste anomalii (la care ulterior adauga si altele de natura fiziologica, constitutionala sau psihologica) ar deveni semnificative prin numarul lor. Când la un criminal sunt întrunite mai multe anomalii

189

- mai ales de natura atavica - acesta constituie dupa Lombroso un criminal înnascut, prin care întelege un individ cu puternice înclinatii criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a mediului. Anomaliile amintite nu ar fi prin ele însele generatoare de acte criminale, ci ar permite numai identificarea unor predispozitii pentru comiterea unor atare acte.

Studiile de psihiatrie îl duc, de asemenea, la concluzia unei similitudini între criminalul înnascut si nebunul moral.

Esential prin urmare în teoria lui Lombroso este încercarea acestuia de a demonstra ca între criminal si noncriminal exista o diferenta de natura, idee reluata sub diferite forme de o mare parte din curentele si teoriile criminologice post-lombrosiene.

5 P. Beime, J. Messerschmidt, Criminology, Harcourt Brace Jovanovich, Inc. 1991, p. 303.

145

190

57. CONTESTAREA. Conceptiile lui Lombroso au determinat la vremea respectiva dispute aprige în rândul oamenilor de stiinta. în 1889, la cel de al doilea Congres de antropologie criminala de la Paris, se declanseaza o adevarat cruciada împotriva lui Lombroso. Garofalo propune formarea unei comisii de 7 antropologi care sa reprezinte cele doua scoli de criminologie (clasica si pozitivista). Aceasta comisie urma sa realizeze un studiu comparativ pe un esantion compus din 100 de criminali înnascuti, 100 de persoane ce prezinta tendinte criminale si 100 de cetateni onesti. Lombroso a fost de acord sa abandoneze teoria criminalului înnascut, în situatia în care se va demonstra ca trasaturile fizice, mentale si psihologice ale grupului de criminali înnascuti se vor dovedi identice cu cele ale celor doua grupuri de control. Desi propunerea lui Garofalo a fost acceptata, ea nu s-a concretizat deoarece

s-a socotit ca este practic imposibil sa se evidentieze cu acuratete

deosebirile si asemanarile între cele trei grupuri.

Printre cei mai ferventi adversari ai lui Lombroso s-au numarat Lacassagne, Manouvrier, Topinard, Tarde. Acestia au subliniat lipsa de fundament stiintific a conceptelor pe care Lombroso le-a folosit, absurditatea unora din principalele teze, ca si erorile de ordin metodologic. Criticând, de exemplu, lipsa de rigoare stiintifica a teoriei asimilarii criminalului înnascut cu nebunul moral, Tarde sublinia ca atavismul nu poate fi nici un caz asimilat cu nebunia morala, concept la rândul sau destul de echivoc, care este mai degraba un produs al civilizatiei decât al salbaticiei6.

Ironizându-1 pe Lombroso, Topinard spunea ca unele din fotografiile criminalilor înnascuti îi amintesc de proprii sai prieteni. în aceeasi ordine de idei, Ferri a aratat ca 63% din soldatii italieni prezinta aceleasi trasaturi considerate de Lombroso stigmate criminogene.

58. REVIZUIREA TEORIEI. Sub influenta criticilor aduse, în editiile ulterioare ale Omului criminal Lombroso expune o tipologie mai complexa ce cuprinde, alaturi de criminalul înnascut, a carui proportie o limiteaza la 35-40% din totalul criminalilor, tipul pasional, epileptic, ocazional (ce prezinta doua subtipuri - pseudocriminal si criminaloid), din obisnuinta. Ca urmare a unor cercetari pe esantioane

191

feminine Lombroso considera femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificarii mentionate. Interesant este ca, desi socoteste ca G. Tarde, La criminalite comparee. Paris, 1886, p. 11 si urm. 146

192

odata cu evolutia sociala criminalitatea feminina va creste, cea mai

mare parte a femeilor nu ar fi criminale datorita unui conservatorism

ce îsi are cauza în imobilitatea ovulului în raport cu spermatozoidul7.

Cea mai mare „concesie" pe care Lombroso o face la sfârsitul

carierei sale este aceea de a recunoaste si influenta altor factori,

în afara celor biologici, în geneza actului infractional. Mannheim8

sugestiv arata ca ultima lucrare a lui Lombroso9 începe cu cuvintele:

„Fiecare crima îsi are originea într-o multitudine de cauze..." ,§tig

matul si inferioritatea biologica ramân însa postulatele fundamentale

ale teoriei sale.

59. EVALUARE CRITICA. Principalele erori ale lui Lombroso se situeaza în plan metodologic. Abordarea statica a individualitatii fizice, neglijarea totala a laturii dinamice, a schimbarilor ce se produc în structura somato-fiziologica a individului în cursul vietii, lipsa unor grupuri control care sa ofere un suport stiintific afirmatiilor sale cu privire la pretinsa diferenta între criminal si noncriminal sunt numai câteva din aceste erori. Lovitura cea mai puternica data teoriei lombrosiene a venit din partea cercetarilor de antropologie moderna, care au aratat ca procesele ce caracterizau gândirea omului primitiv nu difera radical de cele ale omului epocii actuale. Sectiunea a Il-a

TEORIILE EREDITATII

60. EREDITATE SI MEDIU. Teoria lui Lombroso a avut o audienta foarte scazuta în Anglia. Nu întâmplator, de aici vor veni si cele mai serioase critici, care vor lansa însa si o noua ipoteza referitoare la geneza

193

criminalitatii. Aceasta apartine lui Charles Goring, care o expune în cartea sa The English Convict: A Statistical Study (1913) si priveste rolul ereditatii. Asa cum arata KarI Pearson, .Lucrarea lui Goring ocupa un loc 7 C. Lombroso, W. Ferrero, The Female Offender, London; Fischer Unwin, 1895. 8 H. Mannheim, Comparative Criminology. A Text Book, London, Routledge and Kegan Paul, 1965. 9 C. Lombroso, Crime, its Causes and Remedies, Boston, Little Brown, 1911 (trad. din 1b. italiana).

147

194

aparte în istoria criminologiei... nu este prea mult sa spunem ca Goring înlatura în primele capitole ale sale, pentru totdeauna încâlcitele si exuberantele productii ale scolii lombrosiene"10. Principalele critici au în vedere mai ales aspecte de ordin metodologic: lipsa unor studii statistice pe esantioane largi, minutios selectate ca si lipsa grupurilor control. Acestea au facut ca tentativa lui Lombroso de a demonstra diferenta între criminali si noncriminali sa esueze. Procedând la o testare a teoriei criminalului înnascut, Goring a parcurs trei faze: o analiza statistica pe un esantion de condamnati care sa confirme prezenta a 37 de trasaturi lombroziene, o comparatie între datele obtinute în prima faza cu trasaturile unui esantion control de noncriminali format din soldati, studenti si supraveghetori din doua spitale diferite si, în sfârsit, o analiza generala a trasaturilor fizice ale criminalilor. La capatul acestei cercetari, Goring nu a descoperit nici o diferenta semnificativa între trasaturile fizice ale criminalilor în raport cu grupul control. Goring constata însa o

anumita inferioritate de ordin fizic în rândul infractorilor (mai ales sub raportul înaltimii si al greutatii), pe care o pune însa pe seama ereditatii. Comportamentul social este considerat astfel, în opinia lui Goring, un comportament mostenit. Cei care mostenesc predispozitii deviante vor fi incapabili sa se adapteze la o viata sociala normala. Insistând asupra rolului ereditatii, el considera ca un procent de 68% din urmasii infractorilor devin ei însisi infractori, minimalizând sau chiar negând rolul familiei ca si influenta mediului social. Goring propune ca remediu împotriva crimei, eugenia (modificarea tendintelor criminale, izolarea si supravegherea celor predispusi a comite crime pentru a limita ocaziile favorabile, reglementari speciale privind procreerea în cazul debililor mentali si epileticilor).

Analizând critic contributia lui Goring, Beirne si Messerschmidt ajung la o concluzie total diferita de cea a lui Pearson, socotind ca, în ciuda eforturilor depuse, Goring nu a reusit sa demoleze teoria lui Lombroso, audienta acesteia continuând înca multa vreme. In fond, Goring nu a facut decât sa înlocuiasca teoria criminalului înnascut cu teoria ereditatii".

195

10 K. Pearson, Charles Goring and Ins contribution to Criminology, în P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 307.

" Ibidem.

148

196

61. ARBORELE GENEALOGIC. Studiile de arbore genealogic, realizate în S.UA. de catre Dugdale si Estabrook asupra familiei Kalliak12, au încercat sa demonstreze ca în familiile ai caror întemeietori au avut antecedente penale exista un numar mult mai mare de infractori; pe aceeasi baza s-a conchis ca ereditatea constituie principala cauza a criminalitatii. Aceste concluzii n-au rezistat unor analize critice, care au relevat erorile de ordin metodologic (un numar redus de cazuri studiate, set insuficient de indicatori care sa permita separarea influentelor ereditare de cele ambientale), precum si lipsa de acuratete stiintifica a unora din afirmatii13. 62. GEMENII. Studiile pe gemenii monozigotici si dizigotici, datorate în special lui J. Lange, W. Healy, A. Bronner, au încercat sa demonstreze ca predispozitia ereditara în comiterea actului infractional constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic. Lange a realizat astfel în 1929 un studiu în închisorile din

Germania, unde a indentificat 30 de perechi de gemeni, dintre care 13

perechi monozigotici si 17 perechi dizigotici. Lange a constatat 10

cazuri de comportament antisocial concordant al gemenilor mono

zigotici, fata de numai doua a celor dizigotici. Rezultatele acestor

cercetari le publica în lucrarea sa intitulata, semnificativ pentru

conceptia sa teoretica, „Crima ca un destin"14, lucrare ce a facut

obiectul unor severe critici în literatura de specialitate.

Sintetizând rezultatele predecesorilor sai, Christiansen1 5 indica un procent de 66,7% de gemeni monozigotici cu comportament antisocial concordant, comparativ cu 30,4% al gemenilor dizigotici.

în propriul sau studiu realizat în Danemarca pe gemenii nascuti între 1880-1910 (6.000 perechi), Christiansen a constatat cifre mult mai scazute: 35,8% concordanta în conduita antisociala a monozigoticilor de sex masculin fata de 12,3% a dizigoticilor; în cazul

197

sexului feminin procentul este de 21,4% si, respectiv, 4,3%.

12 H. Mannheim, op. cit. 13 H. Mannheim, Ibidem. u J. Lange, Crime as destiny. A study of criminal twins, London, George Allen and Unwin Ltd., 1931. '" K. O. Christiansen, Threshold of tolerance in various population groups illustrated by results from Demisii Criminological twin study în The mentally abnormal offender, Editura by A.V.S. de Reuck and Ruth Porter, Boston, Little Brown, 1968.

149

198

63. COPIII ADOPTATI. Studii mai recente, realizate mai ales în S.U.A. si Suedia, au urmarit sa evidentieze anumite corelatii în cazul copiilor adoptati, sa stabileasca situatiile în care comportamentul delincvent al unora dintre acestia urmeaza linia de comportament a parintilor biologici (este prin urmare ereditar) sau a parintilor adoptivi. Astfel, studiul realizat de Raymond Crowe în 1975 în statul Iowa (SUA), raporteaza o rata foarte ridicata de comportamene delincvente printre copiii adoptati a caror mama biologica avea antecedende penale. într-un alt studiu, realizat de Remi Cadoret în 1978 pe un lot de copii adoptati, se semnaleaza prezenta a 246 de cazuri în care delincventa copiilor se coreleaza cu aceea a parintilor biologici16. într-un amplu studiu realizat de Samoff Mednick, William Gabrielli si Barry Hutchings în 1987 în Danemarca, studiu ce a avut în vedere o perioada mai lunga de timp (1924-1947), se ajunge la concluzii interesante, în sensul ca cel mai ridicat coeficient de risc de delincventa (24,5%) exista în acele situatii în care, atât parintii biologici, cât si cei adoptivi au antecedente penale. Daca nici unul dintre parinti nu are antecedente penale, procentul copiilor adoptati care devin delincventi este de 13,5%. Daca numai parintii adoptivi au antecedente penale procentul este de 14,7%. în sfârsit, atunci când numai parintii biologici au antecendente penale, 20% din copiii adoptati devin infractori. Concluzia lui Mednik si a colaboratorilor sai este ca anumite predispozitii mostenite de la parintii biologici infractori pot determina o crestere a probabilitatii ca descendentii acestora, adoptati de alte familii sa devina infractori17.

Trebuie subliniat ca tot în cadrul studiului citat s-a examinat si corelatia între copiii adoptivi care au comis fapte penale si statutul socio-economic al parintilor adoptivi, ca si al parintilor biologici. S-a relevat astfel ca, în situatia în care ambele categorii de parinti au un statut social ridicat, rata criminalitatii copiilor adoptivi este foarte scazuta. In situatiile în care atât parintii biologici, cât si cei adoptivi au un statut precar, rata criminalitatii este ridicata. Aceste ultime concluzii ne fac sa ne întrebam, alaturi de

16 Vz. pe larg P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 482. 17 S. Mednick, W. Gabrielli, B. Huntchings, Genetic Factors in the Etiology of Criminal Behaviors, in The Causes of Crime: New Biological Approaches, Cambridge, Cambridge University Press, 1987, p. 74-91.

199

150

200

Beime si Messerechmidt , care este totusi influenta factorului biologic, daca acesta poate fi modificat de mediul social?

64. BIOTEPURILE CRIMINALE. Varianta moderna a antropologiei criminale o reprezinta curentul biodpologic, ce are la baza clasificarile facute îndeosebi de E. Kretschmer în Germania, N. Pende în Italia, Hooton si W. Sheldon în S.U.A. Pornind de la constitutia corporala, E. Kretschmer1 9 stabileste urmatoarele tipuri:

-astenic (constitutie verticala, sistem osteomuscular firav), -atletic (dezvoltare musculara buna, trunchi piramidal cu baza mare în sus), -picnic (constitutie orizontala, scund, sistem osteomuscular plapând), -displastic (cu diferite malformatii corporale).

Asocierile cele mai importante pe care le face cu criminalitatea se refera la: a) distributia diferitelor tipuri constitutionale printre infractori, în raport cu noninfractorii, concluzia fiind ca exista o distributie general asemanatoare, tipul picnic fiind ceva mai putin reprezentat printre infractori decât în restul populatiei; b) corelatia dintre tipul constitutional si tipul de infractiune, astenicul fiind puternic asociat cu infractiunile contra proprietatii, atieticul cu infractiunile contra persoanei, picnicul cu fraudele, escrocheriile, displasticul cu infractiunile sexuale.

De o mai mare influenta în rândul criminologilor s-a bucurat tipologia lui W. Sheldon20. Sheldon însusi a aplicat propria tipologie, constituita în raport cu gradul de dezvoltare a celor trei foite embrionare, stabilind o corelatie între dezvoltarea corporala si trasaturile energo-dinamice ale personalitatii de genul endomorf-viscerotonic, mezomorf-somatotonic, ectomorf-cerebrotonic, unui esantion de 200 de delincventi internati într-un institut de reeducare. Fiecare tip se caracterizeaza (sau are tendinta) printr-un temperament diferit:

18 Ibidem. 19 E. Kretschemer, Physique and Character, New York, Harcourt, 1925, p. 24 si urm.

201

20 W. Sheldon et al., The Varieties of Human Physique, New York, Harper, 1940, p. 5 si urm.

151

202

- tipul endomorf este relaxat si emotional constant; - tipul mezomorf este dominator, compeddv, nemilos; - dpul ectomorf este retras, imprevizibil. Sheldon ajunge la concluzia ca, întrucât cele mai multe cazuri de delincventa apar în cazul dpului mezomorf, crima ar avea cauze biologice21.

Tipologia lui W. Sheldon a fost udlizata si în alte studii crimino

logice. Cel mai cunoscut dintre ele este al sotilor Glueck22, care, pe baza

clasificarii lui Sheldon, au comparat constitutia fizica a unui esantion de

500 de delincventi cu constitutia fizica a unui grup control format din

500 de nondelincventi. Sotii Glueck au constatat ca 60,1% din cei 500

de delincventi apartin tipului mezomorf, comparativ cu 30,7% în grupul

de control. în cercetarile ulterioare, sotii Glueck au relevat si alte

corelatii - semnificative, dupa opinia lor - între tipul fizic, trasaturile de

personalitate si delincventa .

O ampla critica a acestor conceptii au facut-o Sutherland si

Cressey2 4 care au subliniat lipsa de suport stiintific a concluziilor

respective.

Trebuie aratat însa ca aceasta directie de cercetare nu a fost

abandonata. Amintim în aceasta ordine de idei studiile facute de

Gibbens25, Eysenck26, Cortes si Gatti27. Ultimii doi au examinat un

esantion de 100 de infractori si un grup de control de 100

203

noninfractori si au constatat ca un procent de 57% de delincventi

apartin tipului mezomorf si 16% celui ectomorf.

21 W. Sheldon, Varietes of Delinquent Youth, New York, Harper, 1949. Vezi si R.M.

Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare în criminologie. Bucuresti, Editura Academiei, 1985, p. 83. 22 Sheldon and Eleanor Glueck, Physique and Delinquency, New York, Harper and Brothers, 1956. 23 Pentru sinteza cercetarilor facute de sotii Glueck, vezi pe larg, Sheldon and Eleanor Glueck, Of delinquency and crime. A panorama of years of Search and Research, Springfield, Illinois, Charles C. Thomas Publisher, 1974. 2 E.H. Sutherland, D.R. Cressey, Criminology, Philadelphia (New York, Toronto),

J.B. Lippincott, 9th Editura, 1974). 25 T.C.N. Gibbens, Psyhiatric Study of Borstal Lads, London, Oxford University Press, 1973. H.J. Eysennk, Crime and Personality, Routledge and Kegan Paul, 1964. 27 Delinquency and Crime: A Biopsychosocial Approach, New York, Seminar Press, 1972. 152

204

Si aceste studii au fost criticate mai ales sub aspect metodologic2 8 (erori în selectionarea esantioanelor, în efectuarea masuratorilor antropometrice etc).

65. INTELIGENTA SI CRIMA. în primele decenii ale secolului trecut, unele dintre cercetarile care au încercat sa stabileasca o corelatie semnificativa între anumite deficiente mentale si criminalitate se datoreaza lui Goddard. Acesta, luând ca baza testul de inteligenta Binet-Simon, a constatat în casele de corectie de baieti din Massachusetts, 28% din minorii infractori cu un QI mai mic de 75, procent care se ridica la 89% la delincventele minore din casele de corectie din Illinois. Goddard însusi aduce unele corectii teoriei sale, iar cercetarile ulterioare, folosind tehnici avansate de masurare a inteligentei, au infirmat aceasta ipoteza. Relatia dintre criminalitate si inteligenta a revenit din nou în actualitate, spre sfârsitul secolului XX. în unele lucrari se afirma ca aspectele majore ale inteligentei relevate prin masuratorile QI ar fi mostenite29, iar nivelul de inteligenta al criminalilor ar fi semnificativ mai scazut decât al noncriminalilor. Wilson si Herrnstein se feresc sa afirme ca inteligenta scazuta ar fi o cauza majora a criminalitatii, iar pe un plan mai general factorii biologici ar reprezenta singurele cauze ale criminalitatii. Tot ceea ce se afirma este existenta unei corelatii semnificative între crima si inteligenta scazuta. Motivele acestei corelatii pot fi în opinia cercetatorilor americani3 0 foarte diverse, precum: (1) tinerii cu un QI scazut au inevitabil rezultate scolare mai slabe; ca raspuns la sanctiunile scolare si la frustrarile din familie ei pot mai usor sa încalce legea; (2) tinerii cu un QI scazut sunt orientati mai mult în prezent decât în viitor; orientarea în prezent, manifestarile hedoniste predispun mult mai mult la delincventa decât 28 Vezi pe larg, Saleem A. Shan and Loren H. Roth, Biological and Psychophyiological Factors in Criminality, in Handbook of Criminology, Editura by Daniel Glaser, Chicago, Rand Mc. Hally College Publishing Company, 1974, p. 101-175. 29 J.Q. Wilson and R. J. Herrnstein, Crime and Human Nature, New York: Simon and

205

Schuster, 1985, p. 148-172. 30 J.Q. Wilson and R.J. Herrnstein, op. cit., p. 166-172.

153

206

orientarea catre un viitor care urmareste anumite scopuri, actioneaza în vederea obtinerii unor recompense;

(3) un QI scazut înseamna o capacitate mai scazuta de a construi rationamente abstracte; întrucât rationamentul moral este un tip de rationament abstract, acesti tineri sunt mai putin capabili sa faca deosebirea între bine si rau; (4) un QI scazut se coreleaza nu numai cu o mai mare implicare în acte antisociale, dar si cu o probabilitate mult mai mare ca aceste acte sa fie descoperite; cei mai inteligenti reusesc mai usor sa „scape", aparând în statisticile oficiale cu o rata a criminalitatii mai scazuta. Desigur, aceste cercetari trebuie privite cu toata prudenta. Nu toti cei cu inteligenta redusa comit infractiuni, dupa cum nu se poate nega ca oameni cu inteligenta peste medie devin infractori. Numai astfel se poate explica, cum pe drept cuvânt se subliniaza, „White Collar Crime" (criminalitatea gulerelor albe)31.

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere factorul social care are un rol foarte important. în acest sens Christopher Jencks3 2 arata ca „aspectul care trebuie cercetat nu este acela daca un QI scazut indica o probabilitate statistica ca atare indivizi vor comite omoruri, violuri, furturi, ci de ce o fac". Jencks sustine ca tinerii cu un QI mai scazut comit crime, nu datorita faptului ca sunt mai impulsivi, mai imorali sau mai ostili decât cei cu un QI ridicat, ci pentru ca scoala si piata de munca îi trateaza ca fiind mai impulsivi, mai imorali sau mai ostili. Daca se întâmpla astfel, continua Jencks, corelatia dintre inteligenta si crima variaza considerabil de la un tip de societate la altul; cea care nu va oferi acestor tineri nici o speranta, se poate astepta la o reactie în consecinta din partea lor.

66. CROMOZOMUL Y. O mare audienta au avut la un moment dat acele cercetari care au pretins ca exista o corelatie semnificativa între anomaliile cromozomice si criminalitate. P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 488. 32 Ch. Jencks, Genes and Crime, în New York Review of Books (Feb. 12), 1987, p.

207

37-38. 154

208

Dupa cum se stie, celula organismului uman are 46 de cromo

zomi ce formeaza 23 de perechi distincte, în fiecare pereche existând

un cromozom matern si unul patern33.

Cariotipul omului normal este reprezentat, prin urmare, de for

mula genetica 46, XY în cazul sexului masculin si de 46, XX în cazul

celui feminin.

Anumite accidente genetice pot însa determina fie un minus, fie

un surplus de cromozomi sexuali în formula genetica.

Cât priveste minusul de cromozomi sexuali, în literatura de

specialitate se arata ca procentul de femei infractoare cu cariotipul 46,

XO este nesemnificativ 4.

Corelatii semnificative ar apare, potrivit unor opinii, între

surplusul de cromozomi si criminalitate.

Multa vâlva au facut astfel în anii '60-'70 ai secolului 20 cerce

tarile Patriciei Jacobs35 în Marea Britanie. Examenul genetic a 197 de

delincventi dintr-o închisoare din Edinbourgh a constatat ca 7 dintre

acestia aveau cariotipul 46, XYY, într-un alt grup examinat procentul

fiind de 2,8% (în populatia generala fiind de 1 la 700). Pe baza acestor

209

cercetari, P. Jacobs ajunge la concluzia ca frecventa acestei anomalii

printre detinuti s-ar datora surplusului de cromozomi Y care ar predestina,

genetic, individul la crima. Cromozbmul „Y" a fost de altfel si denumit

cromozomul crimei, mai ales datorita speculatiilor mass media3 6 facute în jurul cazului Richard Speck - care a ucis la Chicago, la 14 iulie 1966, 8 asistente medicale - banuit a apartine acestui cariotip, banuiala neconfirmata ulterior, si a lui Daniel Hugon care a ucis la Paris, la 4 septembrie 1965, o prostituata, purtator al aceluiasi damnat cromozom.

Vezi Fiziopatologie, sub rEditura M. Saragea, Bucuresti, Editura Academiei, 1981,

p.52. Asa cum se precizeaza în unele lucrari, printre noii nascuti de sex masculin nu s-au gasit fiinte viabile cu cariotipul 46, XO. Vezi, pe larg, Lise Moor Aberations Chromozoniques portant sur Ies chromozomes et le comportement antisocial, în Annales intemationales de criminologie, 1967, p. 469 si urm.; Hivert et Breton, Cytoginetique et criminologie, în Revue pe'nitenciaire et de droit p£nal, 1968, p. 493 si urm. 35 Patricia A. Jacobs, W. H. Price, S. Richmond, R.A.W. Ratcliff, Chromosome surveys in penal institutions and approved schools, în Joumal of Medical Genetics, 8, 1971, pp. 49-58. 36 Chicago Tribune, november, 26, 1968.

155

210

în literatura de specialitate se citeaza si alte studii care au

încercat sa stabileasca o ampla lista de tulburari de comportament,

printre care si manifestari antisociale, derivate din aceasta anomalie37.

Se apreciaza ca, pe ansamblu, aceasta anomalie ar fi de 10 ori

mai frecventa printre infractori, frecventa cariotipului XYY fiind dupa

unele date în populatia generala de 0,15%38.

Cel mai amplu studiu dupa cunostinta noastra, care a infirmat ipo

teza lansata de Patricia Jacobs, este cel realizat în Danemarca de cerceta

torii americani Herman Witkin si Sarnoff Mednik39. Studiul a cuprins

initial toate persoanele de sex masculin nascute la Copenhaga între 1844

si 1947, un total de 31.436 din care s-a selectionat un esantion de 4.558

de persoane, cercetarea finala facându-se pe 4.139 de subiecti.

Dintre acestia, numai 12 subiecti au fost depistati cu formula

46, XYY, 5 dintre ei având probleme minore cu justitia, cazul cel mai

grav si unicul cu violenta fiind al unui adolescent condamnat la 9 luni

închisoare pentru loviri.

Cât priveste corelatia între anomalia 47, XXY cunoscuta sub numele de sindromul Klinefelter, unele cercetari arata ca persoanele respective prezinta un risc crescut pentru tulburari mentale, tulburari în sfera sexualitatii (homosexualitate, transexualitate, pedofilie).

211

Exista multiple rapoarte de cercetare care constata un procent mai ridicat de infractori cu aceasta formula genetica în penitenciare (2% dupa Forssman, 0,9% dupa Casey, 1% dupa Nielsen)40.

Autorii acestor rapoarte de cercetare mentioneaza însa ca aceasta anomalie genetica se asociaza întotdeauna cu factori defavorizanti din mediul familial sau social al individului, aceasta fiind de altfel concluzia generala a acestor cercetari41.

37 R.D. Owen, The 46, XYYmale, în Psychological Bulletin, 1972, no. 78, p. 209-233. 38 Potrivit cercetarilor lui Nielsen facute pe un lot de 900 de delincventi, procentul ar fi de 1,44%, în J. Nielsen, Prevalence and 2 years incidente of chromosome abnormalities among all males in a forensic psychiatric clinic, în British Journal of Psychiatry, 1971, nr. 119, p. 503 si urm. 39 L'Express, 30 aout-5 sept. 1976, pp. 56-58. 40 Vezi pe larg, Quentin Debray, L'importance dufacteur genetique en criminologie, în Cahiers de deTence sociale, 1973, p. 49 si urm. 41 S. Shan, N. Both, op. cit., pp. 138-139.

156

212

Sectiunea a IlI-a

TEORIILE BIOCONSTITUTIONALE

67. TEORIA INADAPTARII BIOLOGICE. Cel mai de seama reprezentant al acestei orientari este criminologul suedez Olof Kinberg, fondatorul teoriei inadaptarii biologice, expusa pe larg în lucrarea sa Basic problems of Criminology aparuta la Copenhaga în 1935, ale carei principale enunturi le prezentam în cele ce urmeaza42. Pentru a descoperi cauzele care determina savârsirea unei infractiuni este necesar sa se studieze, arata O. Kinberg, personalitatea individului.

Locul central în cadrul acestui studiu este conferit conceptului de constitutie biopsihologica, prin care Kinberg întelege dispozitiile ereditare normale care se gasesc în fiecare dintre noi, ca si caracterele fenotipice rezultate din acestea, cu conditia ca factorii mezologici ce actioneaza asupra individului în timpul dezvoltarii sale fetale si postfetale sa nu difere sensibil de aceia care sunt considerati normali, în sensul biologic si statistic al termenului, specific omului în general43.

Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structura biologica actuala, prin care întelege modalitatile prin care partile unui întreg sunt îmbinate pentru a realiza functia. Kinberg precizeaza astfel ca structura, în aceasta semnificatie, nu vizeaza numai trasaturile anatomice mai mult sau mai putin statice, ci se refera la toate procesele biologice, termenul având astfel o conotatie atât statica, cât si dinamica, anatomica si fiziologica44.

Structura biopsihologica este compusa din doua grupe de trasaturi:

- prima este constituita din trasaturile ereditare normale, determinate de genele care se gasesc la toti indivizii în cantitate variata si diferit grupate. Genele normale si manifestarile lor fenotipice4 formeaza nucleul constitutio4 Pentru prezentarea teoriei lui O. Kinberg am utilizat versiunea franceza a lucrarii,

213

aparuta sub titlul Les problemes fondamentaux de la Criminologie, Paris, Cujas, 1966. "ibidem,p. 213. "ibidem, p. 214. 45 Fenotip - rezultatul vizibil si constatabil din organism, raspuns adenomului fata de incitatiile si tensiunile mediului. Vezi P. Popescu-Neveanu, Dictionar de psihologie. Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p. 268.

157

214

nai, care, din punct de vedere dinamic, reprezinta suma tendintelor reactionale ale individului;

-a doua grupa cuprinde trasaturile ereditare patologice. Teoria criminologica a lui Kinberg are astfel doua variante: varianta constitutionala si varianta patologica.

A. Varianta constitutionala se bazeaza pe lucrarile psihiatrului suedez H. SjSbring. Potrivit acestuia, factorii fundamentali ai constitutiei biopsihologice sunt în numar de patru46: capacitatea (nivelul maxim pe care poate sa-1 atinga inteligenta unui individ sub influenta 'unor conditii mezologice optime); validitatea (cantitatea de energie

cerebrala de care dispune un individ); stabilitatea (facultatea proceselor

cerebrale de a mentine si a restabili cu usurinta echilibrul emotional);

soliditatea (relatiile între elementele constelatiilor nervoase la un anumit

moment, tendinte de integrare sau, dimpotriva, de disociere).

Pentru a desemna rolul acestor trasaturi în structura de personali

tate, O. Kinberg a utilizat denumirea de „radicali constitutionali"41.

In raport cu distribuirea acestora (surplus, mediu, slab), ajunge

la urmatoarea clasificare a individului: supercapabil, supervalid,

superstabil, supersolid si, respectiv, subcapabil, subvalid, substabil,

subsolid, între acestia situându-se tipul mediu.

Un al doilea concept explicativ în teoria Iui Kinberg este acela de functie morala, care ar cuprinde ideile si emotiile morale ale individului^apacitatea acestuia de a evalua normele morale si/promptitudinea cu care reactioneaza la stimulii morali. în aceasta conceptie, functia morala este o parte integranta a personalitatii. în raport cu functia

215

morala, O. Kinberg distinge patru categorii de subiecti:

a) indivizi cu o functie morala limitata la anumite cunostinte si evaluari general acceptate, carora elementul emotional le lipseste complet sau este foarte slab. Dupa opinia lui Kinberg, numai înapoiatii mental si bolnavii grav sunt lipsiti de rudimentele unei functii morale. Cunoasterea ca anumite fapte sunt interzise de morala constituie astfel functia elementara morala care este foarte rar absenta;

46 O. Kinberg, op. cit., p. 214-215. 47 O. Kinberg, op. cit., p. 216.

158

216

b) indivizii care poseda cunostinte mai mult sau mai putin

aprofundate asupra regulilor de morala acceptate si care

sunt capabili sa reactioneze emotional la stimuli adecvati;

c) indivizi a caror functie morala a suferit modificari în

urma unor leziuni patologice ale tesutului cerebral;

d) indivizi cel mai adesea bine adaptati la regulile de con

duita acceptate, care nu manifesta nici un semn exterior

care sa ateste o functie morala defectuoasa, dar care sunt

insensibili fata de actele imorale.

Aplicarea la etiologia actului infractional, pe care O. Kinberg o

face, este urmatoare: normele penale incriminatoare exprima evalua

rile morale acceptate de mediu, permitând unui individ sa reactioneze

armonios la stimulii acestui mediu48.

Inadaptarea reprezinta deci o incapacitate a individului de a

reactiona armonios la stimulii mediului caruia îi apartine. Infractiunea

reprezinta, astfel, rezultatul anumitor trasaturi biologice ale indivi

dului, care îl determina sa reactioneze la anumiti stimuli exteriori prin

acte încriminate de lege.

217

în raport cu distinctiile mentionate, O. Kinberg considera ca

depistarea trasaturilor ce compun nucleul constitutional ar permite sa

recunoastem cu certitudine tendintele reactionale (de inadaptare), cu

alte cuvinte, predispozitiile catre comiterea unor acte antisociale49.

B. Varianta patologica. Alaturi de varianta constitutionala, apartinând domeniului normal, Kinberg expune varianta patologica, care include bolile mentale, tulburarile grave de inteligenta, datorate fie dispozitiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale, infectiilor microbiene etc; toti acesti factori vor determina, potrivit lui Kinberg, o deficienta a functiei morale. Desi modelul etiologic propus de Kinberg este mai complex decât conceptiile anterior înfatisate, introducându-se alaturi de factorii

48 Potrivit lui O. Kinberg, factorii mezologici sunt considerati ca stimuli susceptibili de a declansa reactii din partea organismului, intensitatea ca si modalitatea de actiune fiind diferita în raport cu fiecare individ. 49 Astfel, un subiect supercapabil, supervalid, superstabil si subsolid va fi predispus sa devina escroc sau hot de profesie, întrucât trasaturile sale predominante sunt inteligenta, activitate, lipsa de consideratie fata de cei din jur, raceala afectiva, tendinta catre acte nechibzuite.

159

218

biologici, si factorii psihologici si mezologici, afinitatile criminolo

gului suedez cu determinismul pozitivist sunt evidente50.

Prioritatea pe care o acorda factorilor biologici în etiologia

crimei apare mai ales din modul în care examineaza functia morala.

Valabil ramâne, în opera lui Kinberg, situarea omului ca fiinta

umana cu o individualitate distincta în centrul preocuparilor cri

minologice, profunzimea analizei stiintifice, rigoarea metodologica,

dar mai ales ideea pe care Kinberg tine sa o sublinieze în mod

deosebit, într-unui din studiile sale51, potrivit careia ar fi o grava

eroare de a crede ca indivizii care comit sporadic sau frecvent acte

asociale sau criminale ar fi în mod necesar diferiti de cei care nu le

comit. Prin aceasta, Kinberg se desparte net de antropologia criminala,

atragându-si însa criticile promotorilor personalitatii criminale

specifice52.

68. TEORIA CONSTITUTIEI DELINCVENTE. Promotorul acestei teorii a fost italianul Benigno di Tullio. Desi conceptul fundamental al acestei teorii este similar cu cel utilizat de Kinberg, di Tullio îi confera o semnificatie mult mai larga. Constitutia cuprinde, în opinia acestuia, pe de o parte, ejernentele ereditare si congenitale, iar pe de alta parte, elemente dobândite în special în prima perioada a vietii. Studiind radiografiile unui grup de infractori care au comis omoruri, di Tullio a constatat ca jumatate din acestia prezentau leziuni osoase ale cutiei craniene53.

219

Pe baza acestor cercetari, el formuleaza teoria constitutiei delincvente care ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente (ereditare, congenitale, înnascute) ce determina anumite tendinte criminogene. Acestea nu conduc prin ele însele la comiterea crimei, ci numai favorizeaza ca un subiect sa comita mai usor crima decât un altul.

50 M. Ancei în Prefata la O. Kinberg, op. cit., p. III. 51 O. Kinberg, Quelques aspects criminologiques recents, Revue de science criminelle,

1957, p. 789. 52 în acest sens, J. Pinatel considera aceasta idee ca una din marile slabiciuni ale teoriei inadaptarii, P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, T. III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 203. 53 B. di Tullio, Tratatto di antropologia criminale. Roma, Edizioni Criminale, 1945,

p. 37 si urm.. 160

220

Un alt concept important în teoria lui di Tullio este acela de

prag. Tendintele criminogene vor fi mai puternice la anumiti indivizi,

determinându-i sa reactioneze la unele excitatii exterioare diferit de

altii. în realitate, ce trebuie retinut în conceptia lui di Tullio este ca,

daca toti indivizii pot prezenta reactii antisociale, declansarea acestora

nu este conditionata de o intensitate similara a stimulului. Pentru unii

poate fi slaba, pentru altii poate fi puternica, între acesti doi poli, dupa

cum remarca J. Pinatel5, existând o multitudine de stari intermediare.

Crima, ca si în conceptia Iui Kinberg, ar reprezenta o mani

festare de inadaptare a individului la mediu.

Un loc important în preocuparile lui di Tullio5 5 l-au ocupat

infractiunile de violenta. Referindu-se la omor, di Tullio arata ca, ori de

câte ori instinctele se încarca de afectivitate, fie lent, precum în cazul unor

stari pasionale, fie precipitat, ca în cazul unor stari emotive, ele provoaca

dezvoltarea unor tensiuni nervoase, care, atunci când sunt prea puternice,

pot determina o slabire a vointei si predispune individul la reactii violente.

In general, elementul periculos în cazul tipului pasional se datoreaza

faptului ca emotiile afectate de secundaritate se prelungesc în timp. Orga

nizate pe o tema de ura si gelozie, asociate cu o restrângere a câmpului

221

constiintei si cu o împrejurare care favorizeaza transformarea lor în

actiuni, aceste emotii devin, usor, surse ale omorului.

Apropierile lui di Tullio cu determinismul pozitivist, în ciuda

rezervelor si criticilor pe care acesta le adreseaza, este si mai evidenta

decât în cazul lui Kinberg, di Tullio sustinând teza unei constitutii

specifice (delincvente) care separa infractorul de noninfractor.

Sectiunea a IV-a NOILE TENDINTE

69. PREMISE. Evolutia cunoasterii creierului si a aparitiei proceselor psihice este strict dependenta de evolutia mijloacelor de investigare. Puterea de marire a microscoapelor, investigatia prin RMN (rezonanta magnetica nucleara), capacitatea de a explora procesele ionice si electrice, 54 J. Pinatel, op. cit., p. 204. 55 Vezi pe larg, B. di Tullio, op. cit., p. 122 si urm.

161

222

posibilitatea de a doza anumite substante în cantitati infinitezimale permit obtinerea de date tot mai complexe si poate mai contradictorii.

Daca primele cercetari din epoca moderna (începând cu Ramon Cajal si Marinescu) s-au axat asupra neuronului ca entitate anatomica, cercetarile ulterioare s-au axat pe trei mari directii: studierea cazurilor patologice (chirurgia creierului si disectia cadavrelor), studierea functionalitatii creierului animalelor de laborator, utilizarea modelelor in vitro (de ex., culturile de celule nervoase). Toate aceste modalitati au permis

o acumulare extraordinara de informatii asupra modului de organizare si functionare a creierului animal si uman (însa mult mai putin asupra acestuia din urma). Datele obtinute au fost de fiecare data grabit utilizate pentru a explica o serie de comportamente si procese psihice. într-o interesanta analiza, Gerard Percheron delimiteaza 6 ipoteze care au facut la timpul lor cariera:

-creierul ca o cantitate de materie cenusie cu cât ar exista mai multa materie cenusie cu atât individul este mai inteligent si mai adaptat. Ipoteza infirmata în repetate rânduri; -creierul ca o juxtapozitie de organe un creier motor, un creier olfactiv, un creier emotional etc. Numarul imens de legaturi între diferitele zone functionale nu permite la ora actuala sa se mai sustina asemenea delimitari; -creierul taiat în doua ipoteza existentei unui creier drept „feminin, artist si emotiv" si a unuia stâng „masculin, întreprinzator si rational" este combatuta de nenumaratele variatii individuale întâlnite zilnic; -creierul cu trei etape evolutive un creier reptilian (instinctual), unul mamifer (afectiv) si unul tipic uman (rational), „creierul triun" în expresia lui C.D. MacLean57 . Datele clinice si paraclinice nu justifica o asemenea

223

împartire;

Fondation Royaumont, ouvrage colJect, 1987: Sur l'individu, cap. Neuromythologies,

p. 95-122. 57 7970: The Triune Brain. Emotion and Scientific Bias, în F.O. Schmidt: Neurosciences, C.D. MacLean, Rockefeller Univ. Press, p. 336-349. 162

224

- creierul fluid - posibilitatea de a doza substante în cantitati infinitezimale (prin metoda RIA = RadioImmuno-Assay) a dus la descoperirea a zeci de substante prezente în tesutul cerebral si la lansarea ipotezei ca toate procesele cerebrale (dar si comportamentale sau emotiile) pot fi explicate prin prezenta sau absenta unui neuromediator (acetilcolina, catecolaminele, aminoacizii s.a.) sau unui neuromodulator (endorfinele si enkefalinle). Ipoteza nu este decât o exagerare pe care o putem pune pe seama dezvoltarii unor tehnici într-o perioada de impas pentru alte tipuri de investigatii (de ex., investigarea proceselor cerebrale cu ajutorul PET, adica a captarii emisiei de pozitoni, cercetarea citoarhitectonicii cerebrale, sau a modului în care semnalul chimic devine informatie); -o ultima ipoteza, aceea a creierului ca masina de calcul pe baza unor retele neuronale similare tranzistorilor, a fost suficient dezbatuta si criticata.

70. RECONSIDERAREA ORIENTARII. Examinarea raportului dintre biologie si criminalitate, desi nu mai ocupa în criminologia contemporana locul privilegiat pe care 1-a detinut în perioada de început nu este nici pe departe o directie de cercetare abandonata. Perspectiva din care sunt abordate însa aceste probleme este diferita de jnterpretarile socotite astazi naive ale pionierilor criminologiei.

într-adevar, progresele din genetica, biochimia sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie, obliga la o regândire a raportului „nature-nurture" care trebuie înteles astazi ca o actiune continua si complexa între organism si mediu58.

De pe aceasta pozitie teoretica de principiu, evaluarea rolului si a limitelor factorilor biologici în geneza criminalitatii se face în prezent cu mult mai multa prudenta decât în trecut, afirmându-se ca nu exista nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violentei episodice care sa fie determinat numai de factorii biologici59. Nu se poate, prin urmare, afirma existenta unei relatii directe monocauzale între factorii biologici si criminalitate.

225

Vezi, pe larg, S.A. Shan, L.H. Roth, op. cit., p. 101-103. Ibidem.

163

226

Ce se poate spune este ca persoanele care sufera de anumite tulburari la nivelul factorilor biologici prezinta un risc mai ridicat de a se angaja în acte antisociale.

71. DIRECTII DE CERCETARE. în lumina precizarilor de mai sus trebuie întelese si interpretate concluziile unor cercetari cu privire la relatia între factorii biologici si criminalitate. în cadrul acestora se disting , între factorii care au legatura mai directa cu comportamentul antisocial, si factorii care au numai o legatura indirecta.

în prima categorie se includ:

- tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului limbic, care pot avea drept consecinta tulburari de comportament; - epilepsia sub diferitele sale forme; - anomaliile de ordin endocrin. Cea de a doua categorie se refera la: - complicatiile prenatale; - tulburarile de comportament minore pe fond microsechelar; - anomaliile cromozomice si alte cercetari genetice ce ar putea sa releve o posibila componenta ereditara în personalitatea infractorilor, la care ne-am referit deja. Cât priveste prima categorie de factori, unele cercetari61 par sa

confirme existenta unor relatii între agresivitate (dar si alte compor

tamente anormale) si afectarea sistemului limbic (care are un rol

determinant în reglarea functiilor instinctive si a emotiilor).

Alte cercetari au constatat forme de comportament agresiv

227

(loviri, distrugeri), ca o consecinta a unor encefalite epidemice sau subacute62.

Cercetari mai ample au examinat raportul între epilepsie si comportamentul delincvent. Examenul electroencefalografic al unor detinuti a relevat, potrivit unor studii, un procent ridicat de anomalii. Astfel,

60 S. Shan, L. Roth, op. cit., p. 111. 61 P. Flor-Henry, Psyhiatric syndromes considered as manifestation of lateralized temporal-limbic dysfunction, in L.V. Latiner, K.E. Livingston, Surgical Approaches in Psychiatry, Lancaster, 1979, Medical & Technical Publ. 62 C. Brill, Postencephalitic conditions, în American Handbook of Psychiatry, New York, Editura by S. Ariety, voi. II, Basik Books, 1959.

164

228

raportul lui Hill si Pond citat frecvent în literatura de specialitate indica

18 epilepdci printre 105 persoane care au comis infractiunea de omor,

autorii precizând însa ca nu exista dovezi ca vreunul din cei 18

infractori sa fi suferit o criza în dmpul comiterii crimei63.

In general, cercetarile efectuate pe esantioane de infractori au indi

cat un procent ridicat de anomalii EEG, 40-50% din infractori prezentând

în cadrul unor studii astfel de anomalii, comparativ cu 10-15% cât

reprezinta acest procent în populatia generala. în grupuri selectionate (ex.

cei condamnati pentru omor), procentul este si mai ridicat64.

în aceeasi ordine de idei, alte cercetari au constatat ca, în

grupurile de infractori care au comis acte repetate de violenta, rata

anomaliilor EEG este de 5 ori mai mare decât în cel al infractorilor

care au comis o singura infractiune de violenta65.

O directie interesanta de cercetare este si aceea care

examineaza influenta factorilor biochimici asupra crimei: pornind de

la unele studii care sustin ca manifestarile de violenta sunt

influentate de anumiti factori biochimici precum glucoza, nivelul

colesterolului, metabolismul energetic, nivelul testosteronului,

sindromul premenstrual s-a încercat sa se vada, daca nu exista o

229

influenta mai generala a acestor factori în geneza actului criminal.

Rezultatele sunt mai degraba negative, cu exceptia poate a nivelului

testosteronului, unde au aparut anumite corelatii, dar interpretarile

sunt contradictorii.

Astfel, Leo Krentz si Robert Rose6 6 au constatat ca detinutii condamnati pentru infractiuni de violenta au un nivel ridicat de testosteron în raport cu cei condamnati pentru infractiuni contra proprietatii. în cadrul unui studiu realizat în California pe un lot de infractori deosebit de violenti care au comis violuri, nivelul testosteronul era de asemenea mai ridicat decât în grupul de control

63 Himmelhoch, J. Pincus, D. Tucker, T. Detre, Sub-acute encephalitis: behavioral

and neurological aspects, în British Journal of Psychiatry, 116, p. 534-538. 64 Z.A. Sayed, S.A. Lewis, R.P. Brittain, An electroencephalographic and psyhiatric study of thirty two insane murderers, în British Journal of Psyhiatry, 1969, no. 115, p.

1115-1124. Vezi si Dumitru Constantin, Ignat Roman, Sebastian Neagu Sadoveanu, Electroencefalografie, Ghid, Bucuresti, Editura militara, p. 127. 65 D. Williams, Neural factors related to habitual aggression. Consideradion of differences between those habitual aggressives and others who Jiave commitled crimes of violence, în Brain, 1969, no. 2, p. 503-520. 66 Vezi pe larg P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 486-487.

165

230

• • • •

231

.'îi' .'îi'

232

în cazul criminalului ocazional, Supraeul îsi suspenda functia

morala, iar Eul este incapabil sa mai realizeze echilibrul individului.

Referitor la criminalii de obicei, acestia nu ar prezenta un

conflict între Eu si Supraeu. în marea majoritate a cazurilor, ei apartin

unui mediu antisocial, conduita lor fiind în armonie cu normele morale

ale mediului.

Cât priveste complexul de vinovatie ca explicatie a crimei,

Alexander si Healy", referindu-se la societatea nord-americana,

considera ca nu este suficient prin el însusi sa constituie cauza

infractiunii. Acesta se întrepatrunde cu o serie de factori psihologici si

sociali, cu anumite trasaturi ale stilului de viata american în care

exibarea exagerata a faptelor criminale, cultul pentru violenta duce la

reactii de supracompensare din partea unor indivizi ratati.

Ulterior, ipoteza absentei Supraeului (drept criteriu de

diferentiere între infractor si noninfractor) a fost înlocuita cu ipoteza

Supraeului regresiv, potrivit careia Supraeul legat de sine în primii ani

ai copilariei, nu reuseste sa se desprinda de acesta, odata cu trecerea la

vârsta adulta. In cazul infractorului, legatura dintre Sine si Supraeu

dureaza pâna la vârsta adulta, personalitatea acestuia fiind

caracterizata de un Supraeu arhaic.

233

B) O alta ipoteza avansata de A. Aichhorn, Healy si Bronner opune personalitatii de tip nevrotic (personalitate în conflict cu ea însasi, în care Supraeul, desi structurat la timp, a ramas totusi primitiv, în asa fel încât relatiile interpersonale si intrapersonale sunt traite în maniera sadomasochista a agresiunii), o personalitate în conflict cu societatea. în aceasta varianta, infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu si regulile de conduita impuse de viata sociala.

In aceeasi ordine de idei, se cuvine a fi amintita si interpretarea data de Kate Friedlander13, potrivit careia delincventul obisnuit, ce constituie 80% din detinuti, poseda un „caracter antisocial", ca si cea a lui M.D. Lagache, care dezvolta ipoteza Supraeului primitiv, concen-

F. Alexander and W. Healy, Roots of Crime, Psychoanalitic studies, New York, Patterson Smith, Mentclair, 1935, p. 180. 12 A. Aichhorn, Wayward Youth, New York, Viking, 1925; W. Healy, A. Bronner and A.M. Bowers, The Structure and Meaning of Psycho-Analysis, New York, 1930. 13 K. Friedlander, La delinquence juvenile, Paris, PUF, 1951, p. 5 si urm. 172

234

rând în jurul notiunilor de egocentrism si imaturitate trasaturile psihologice ale „tipului ideal" de criminal14 . C) O alta interpretare, influentata de tipologia lui Jung

(extravertit -introvertit) apartine lui H. Eysenck15. încercând sa demonstreze existenta unei personalitati specifice a infractorului, Eysenck considera ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta în esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral si social. Eysenck ajunge la concluzia ca tipul extravertit manifesta o mai redusa conditionare si apare mai frecvent printre infractori16.

Sunt de amintit aici, desi nu în legatura directa cu freudismul, cercetarile criminologice bazate pe tipologia psiho-fiziologica a lui Le Senne, Heymans si Wiersma efectuate în Franta de Resten17, ale caror rezultate le reproducem în sinteza în cele ce urmeaza.

Cele opt tipuri de temperament rezultate din combinarea a trei trasaturi considerate fundamentale, si anume emotivitate, rezonanta si activismul, s-ar exprima în diferite forme de conduita delincventa, dintre care amintim:

— tipul amorf (nonemotiv - nonactiv - primar, ce se manifesta prin nevoia de a-si satisface rapid trebuintele fundamentale, prin lipsa capacitatii de a rezista unor astfel de tendinte, prin imaturitate intelectuala, lene, predispozitie spre consumul de bauturi alcoolice) se întâlneste în 20% din infractiunile de furt, într-o proportie foarte ridicata în cazurile de prostitutie si în rândul bandelor de tineri delincventi; 14 Vezi D. Lagache, Psycho-Criminogenese, în Actes du Ile Congres international de criminologie, t VI, Paris, PUF, 1950, p. 190.

H.J. Eysenck, Crime and personality, London, Routledge and Kegan Paul, 1964, p. 120 si urm. 16 în aceeasi ordine de idei, autorul citeaza si studiul lui B.J. Fine, realizat la Institutul

235

de Cercetari al Armatei S.U.A., pe 993 de subiecti care au comis accidente de circulatie, studiu în care se ajunge la concluzia ca persoanele extravertite au comis mai multe accidente de circulatie si ca sunt mai frecvent orientate spre o conduita antisociala decât cele introvertite. La aceeasi concluzie au ajuns si Sayed în studiile efectuate la o închisoare din Londra, ca si Frank si Warburton lg Penitenciarul Joliet din Chicago, la care Eysenck face de asemenea referire. (Vz. H.J. Eysenck, op. cit.). 17 R. Resten, Caracterologie du criminal, Paris, P.U.F., 1959. 173

236

- tipul apatic (nonemotiv - nonactiv - secundar, caracterizat prin dificultatile pe care le are de a-si rezolva problemele fundamentale de viata) reprezinta 35% din infractiunile sexuale si tipul de recidivist prin definitie; - tipul nervos (emotiv - nonactiv - primar) reprezinta 1/3 din infractiunile contra bunurilor si contra persoanelor; - tipul sentimental (emotiv - nonactiv - secundar) se întâlneste mai putin printre infractori; - tipul coleric (emotiv - activ - primar) reprezinta 30% din infractiunile de violenta si constituie, în general, 16% din populatia penitenciara. - tipul pasional (emotiv - activ - secundar) are incidenta criminologica mai redusa si se întâlneste în 10% din infractiunile contra persoanei. D) O aha interpretare ,ce îsi are sursa în conceptia lui Freud, apartine lui John Dollard si echipei sale de la Universitatea Yale (SUA)18.

Teoria sa „frustrare-agresiune" se concentreaza, asa cum arata si numele, pe relatia dintre cele doua concepte si rolul acestora în geneza criminalitatii violente. Conceptul de frustrare este definit în literatura de specialitate ca fiind starea emotionala negativa care apare la privarea individului sau grupului, la neîmplinirea unor asteptari si sperante ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinte sau drepturi cvenite19. Agresiunea este comportamentul destructiv si violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine20.

Se considera astfel ca agresiunea este un comportament deviant de raspuns, o reactie fata de situatii sau de experiente percepute de subiect ca fiind frustrante. De aici, Dollard trage concluzia ca orice frustrare provoaca o agresiune si orice agresiune este rezultatul unei frus

18 J.Dollard, L.W.Dood, N.E.Miller, O.H.Mowrer, R.Sears, Frustration and agresion,

237

New- Haven, Yale University, Press, 1939; E.B. Mc. Neil, Psychology and agression, Journal of Conflict Resolution, sept. 1939, 3, p. 195-294; G.Moser, L'agression, PUF, Que sais-je? 1987, p.73-82, citate de R. Gassin în Criminologie, Paris, Precis Dalloz, editia a 5-a, 2003, p.178-179. 19 A.Bogdan -Tucicov, S.Chelcea, M.Golu, P.Golu, C.Mamali, P.Pânzaru, Dictionar de psihologie sociala. Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1981, p.102. 20 P. Popescu Neveanu op.cit., p. 34-35.

174

238

trari. întrebarea care se pune este daca agresiunea nu poate fi evitata prin amenintarea cu pedeapsa. Da si nu, raspunde Dollard. Da, în sensul ca, daca pedeapsa este suficienta, va exista o inhibitie a manifestarii agresive. Dar inhibitia nu înseamna neaparat disparitia dispozitiei catre agresiune. Ce se va petrece atunci? Totul va depinde de controlul (controlurile) care actioneaza în acel moment asupra celui frustrat.

Patru tipuri de raspuns sunt posibile:

1. liberarea directa a agresiunii contra agentului frustrant (omucidere, loviri, vatamari); 2. deplasarea agresiunii catre un substitut al agentului frustrant sau catre o conduita deghizata sau atenuata (calomnie în loc de loviri); 3. autoagresiunea, când subiectul îsi îndreapta agresiunea contra lui însusi (suicid); 4. sublimarea agresiunii, aceasta devenind inofensiva, energia agresiva fiind astfel consumata într-un mod constructiv, social acceptat. Pornind de la cele mentionate, autorul german H.D. Schwind,21 ofera cîteva exemple în acest sens. De regula, publicul sportiv arata o disponibilitate crescânda catre actiuni agresive. Daca, de exemplu, victoria echipei adverse împiedica realizarea scopului urmarit (victoria propriei echipe) asteptarile publicului nu se vor împlini.

De asemenea, în urma unor cercetari s-a mai constatat ca cei mici pot fi pregatiti sa reactioneze constructiv la frustrare. întâmplarile neplacute din mediu la care copiii pot raspunde cu agresiune pot fi: furia sau ironia colegilor de scoala sau a fratilor la adresa lor, pretentiile exagerate privind rezultatele scolare, aprecierea nedreapta din partea profesorilor precum si ignorarea lor.

Concluziile criminologilor converg în considerarea frustrarilor din copilarie si adolescenta ca având un rol important în geneza comportamentului agresiv, respectiv criminal, al adolescentilor sau

239

adultilor. Acest comportament se prezinta ca un raspuns la astfel de insuccese, nereusite.

21 Hans-Dieter Schwind, Kriminologie. Eine Praxisorientierte Einfhrung mit Beispielen, Kriminalistik Verlag, Heidelberg 1995, p. 46-47

175

240

Astfel, aceste cercetari au ajuns la o dubla concluzie:

1. agresiunea nu e în mod necesar consecinta unei frustrari; 2. frustrarea nu e o sursa suficienta pentru agresiune. In anii 60 ai secolului al XX-lea, L.Berkovitz a încercat sa reformuleze teoria, sustinând ca frustrarea nu este decât o conditie favorizanta a agresiunii, reactia de agresiune propriu-zisa neaparând decât atunci când intervin si alte doua categorii de elemente intermediare: starea de furie a subiectului si anumiti indici evocatori de actualizare a agresiunii (arme, filme cu continut agresiv, prezenta unor persoane considerate agresive etc.)22.

77. NEOFREUDISMUL. în ultimele decenii s-a produs o importanta schimbare în abordarea personalitatii. Un numar important de psihiatri resping teoria lui Freud, iar pe un plan mai general, conceptul de om biologic sau acela de om psihologic (omul masina). Erikson, Alfred Adler, Harry Stack Sullivan, Karen Horney, Erich Fromm subliniaza rolul culturii si al socializarii în formarea personalitatii. Noua viziune asupra individului considera ca acesta îsi controleaza comportamentul, este liber si are responsabilitatea actiunilor lui. Fiinta umana este un actor si nu un reactor, este un creator si nu un robot, arata Jeffery23 comentând noua viziune umanista. în cartea sa The Idea of Man, Matson (1975) apara modelul omului umanist împotriva omului biologic si psihologic. El neaga ideea determinismului comportamentului uman, idee reluata si de Mortimer Adler24 în 1985. Acesta din urma sustine ca intelectul si vointa sunt imateriale si urmeaza în consecinta legile umaniste si nu legile stiintifice. în aceasta optica responsabilitatea morala este compatibila cu determinismul imaterial si nu cu cel material.

Referindu-se la domeniul criminologiei apare evident ca în timp ce teoriile anterioare descriau individul ca fiind expus la crima datorita unor impulsuri launtrice (omul pasiv), noile tendinte tind sa-1 considere pe criminal ca pe o fiinta care „se straduieste, realizeaza, doreste, asteapta, se zbate, esueaza" .

L.Berkovitz, Agression:a social psychological analysis, New York, McGraw-Hill, 1962.; Cf. G.Moser, op.cit.p.82-86, citat de R. Gassin, op.cit., 2003, p.179.

241

23 C. Ray Jeffrey, Criminology: An Interdisciplinary Approach, New Jersey, Prentice Hali, 1990, p. 214. 24 M. Adler, Ten Philosophical Mistakes, New York: Macmillan, 1985. 25 Stanton Wheeler, The Social Sources of Criminology, citat de G.M. Sykes, op. cit., p. 38.

176

242

O figura aparte a curentului amintit o reprezinta psihologul si sociologul american de origine germana Erich Fromm. Desi insistent criticat ca apologet al marxismului, Fromm2 6 încearca explicarea evolutiei personalitatii în context social. El insista asupra determinismului social al personalitatii, relevând faptul ca evolutia societatilor civilizate este nesanatoasa, centrata pe productia de bunuri materiale si pe consumul acestora; în acest context individul este alienat, îsi dezvolta trasaturi narcisice si destructive. Agresivitatea umana ar fi orientata în sens pozitiv, benign, atunci când serveste evolutiei individuale sau sociale (afirmarea personalitatii se face prin impunere, competitie) sau negativ, agresivitatea maligna, destructiva (aici fiind amintite interventiile omului asupra naturii, razboaiele, crima). Fromm propune o psihanaliza umanista, orientata pe dezvoltarea trasaturilor pozitive ale individului într-o societate sanatoasa.

Sectiunea a Il-a TEORIA PSIHOMORALA

78. ETDENNE DE GREEFF (1898-1961). Criminologia europeana de orientare psihologica este dominata o perioada de timp de psihiatrul belgian Etienne de Greeff27. Medic antropolog la penitenciarul din Louvain începând din 1926 si profesor de antropologie criminala din 1929 la universitatea din acelasi oras, a influentat lucrarile lui J. Pinatel, C. Debuyst si M. Frechette. Acesta a descris criminalii asa cum se vad ei însisi, iar în opera sa foarte bogata, care depaseste sfera criminologiei, a abordat doua teme care au retinut atentia: procesele criminogene si trecerea la act. De altfel, datorita lui E. De Greeff, se pun bazele criminologiei „dinamice" în opozitie cu criminologia „etiologica". E. Fromm, Escape front Freedom, New York: Rinehart & Co, 1941; The Anatomy of Human Destructiveness, Greenwitch Fawcett, 1976; Opere alese, Editura Politica, Bucuresti, 1983. 27 Vezi, pe larg, E. de Greef, Introduction a la Criminologie, Bruxelles, Van den Plans, 1946; Idem, Notre destine et nos instincts. Paris, Pion, 1945 ;Idem, Les

243

instincts de defense et de sympathie, Paris, PUF, 1947; Idem, L'homme et son juge, Desclee de Brouwer, 1962. 177

244

Potrivit lui E. de Greeff, structurile afective ale individului sunt

determinate de doua grupuri fundamentale de instincte: de aparare si

de simpatie. Când primele experiente de viata ale individului sunt

traite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sen

timent de injustitie, o stare de inhibitie si de indiferenta afectiva.

In conceptia lui E. de Greeff, personalitatea infractorului se

structureaza de-a lungul unui proces lent de degradare morala a

individului care, în final, îl conduce la comiterea actului infractional.

Explicarea acestui proces, denumit proces criminogen, nu se

poate face, potrivit lui E. de Greeff, decât prin intermediul formarii si

dezvoltarii personalitatii individului. Pornind, prin urmare, de la actul

criminal, este necesar sa se scruteze viata interioara a infractorului,

pentru a se putea evalua diferitele alternative pe care acesta le-a avut

la dispozitie.

Cât priveste forma si dinamica procesului criminogen, E. de

Greff transpune în criminologie o schema valabila pentru evolutia

psihica a oricarui individ care comite un act grav28.

în evolutia acestui proces se disting astfel trei faze. într-o prima

faza, individul, initial normal adaptat, sufera o degradare progresiva a

245

personalitatii ca urmare a unor experiente esuate. Convins de injustitia

mediului social în care traieste, el nu mai gaseste nici o ratiune pentru

a respecta codul moral al acestui mediu. Aceasta faza este denumita de

E. de Greeff faza asentimentului temperat, în timpul careia se naste ideea de crima care ia forme insidioase sau evidente, cuprinzând însa treptat universul individului. în cea de a doua faza, denumita a asentimentului formulat, individul accepta comiterea crimei, îsi cauta justificari, îsi schimba modul de a fi, limbajul, cauta un mediu social tolerant.

în cea de a treia faza apare criza în cursul careia este acceptata eliminarea victimei, cautându-se numai ocazia favorabila pentru

trecerea la act.

R. Allier, La psychologie de la conversion chez les peuples noncivilisis, Paris, Payot, 1925, în J. Pinatel, în P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit pinal et de criminologie, t. III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963. 178

246

E. de Greeff insista îndeosebi asupra acestei ultime faze, care constituie faza decisiva a iter criminis. In aceasta faza, individul trece prin asa-numita stare periculoasa29, care anunta iminenta trecerii la aer™. Aceste doua concepte ocupa un loc central în lucrarile lui E. de Greeff. Procesul criminogen este centrat la E. de Greeff, pe un Eu care consimte, tolereaza sau suporta ideea crimei31. Analizând o serie de tipuri de infractori, E. de Greef considera ca asentimentul eu-lui se gaseste la unii asasini care îsi impun ei însisi un proces de regresiune morala, îsi creeaza o personalitate pentru care crima nu este resimtita ca un act grav, intolerabil.

Toleranta eu-\ui se întâlneste, în special, la unele crime pasionale, unde predominanta este dezangajarea afectiva. In multe din atare situatii, comportamentul infractorului echivaleaza cu un suicid.

Elementul de diferentiere între infractor si noninfractor rezida, în conceptia lui E. de Greeff, în aceea ca primul trece mai usor la comiterea actului într-o situatie favorabila. Trasatura psihica fundamentala care permite acestuia trecerea la act este, dupa E. de Greeff, indiferenta afectiva a individului.

79. NOEL MAILLOUX. Teza existentei unei diferente de natura între personalitatea infractorului si cea a noninfractorului apare cel mai pregnant la criminologul canadian Mailloux dar cu referire speciala la delincventa din obisnuinta. El asimileaza fara rezerve infractorul cu debilul mental, caracterialul32 sau nevrozatul, transferând întreaga problematica a personalitatii infractorului în domeniul patologiei. Inspirat de psihanaliza freudiana, Mailloux considera ca alaturi de instinctul sexual exista un puternic instinct de conservare. Pe plan psiho-social acesta se exprima prin cautarea unei identiati autentice care particularizeaza individul si îl deosebeste de ceilalti. Aceasta identitate autentica joaca un mare rol în alegerea optiunilor, a alternativelor de conduita. 30 Primele reflectii cu privire la conditiile care favorizeaza "trecerea la act" s-ar datora lui Manouvrier, care a aratat ca, spre deosebire de oamenii onesti, infractorii apartin unei categorii distincte, pe care nici un motiv nu-i retine sa comita infractiunea

247

(J. Pinatel, op. cit., p. 387). 31 E. de Greeff, Le devenir iliment du processus criminogine, la duree condition de son etude, în J. Pinatel, op. cit., p. 324. 32 Termenul este utilizat în sens restrâns dupa uzantele limbajului psihologic francez, ceea ce semnifica perturbare de caracter (vezi P. Popescu-Neveanu, op. cit., p. 103). 179

248

minologiei clinice este, de asemenea, contestata. Cercetarile de evaluare

realizate între anii 1950-1970 au aratat ca efectul diferitelor terapii de

resocializare asupra ratei recidivei este similar cu acela al pedepselor

traditionale, adica minim. Aceste rezultate i-au facut pe unii cerce

tatori41 sa declare ca „nimic nu mai merge", ca tratamentul este un

veritabil esec, iar resocializarea o idee gresita.

Reprezentantii tendintei neoclasice42 reproseaza, dimpotriva, ca ideile criminologiei clinice au dus la un liberalism exagerat în locurile de detinere, la o devalorizare a sanctiunii penale, iar pe un plan mai general a însasi ideii de justitie.

Reactia clinicienilor în fata acestor reprosuri este ambivalenta. Se încearca, pe de o parte sa se apere vechile pozitii, invocându-se o anumita tendinta de denaturare a sensurilor si finalitatii criminologiei clinice43, iar pe de alta parte - si aceasta ni se pare important - o reexaminare critica a paradigmei explicative.

Aparând pozitia de principiu cu privire la obiectul si functiile criminologiei, Giacomo Cânepa44, unul din cei mai de seama reprezentanti ai curentului clinic, arata ca se impune o revedere a conceptului de personalitate, din perspectiva dualismului kantian dintre fenomen (aparenta obiectului examinat) si noumen (realitatea necunoscuta a acestui obiect).

Alaturi de definitia metodologica pe care clinicienii au privilegiat-o, Cânepa4 5 pledeaza pentru o definitie euristica apta sa exprime mai exact finalitatea examenului clinic. într-o atare perspectiva, inspirata de definitia „personalitatii" propusa de Allport, comportamentul antisocial, ca expresie a inadaptarii individului la mediu ar putea fi aprofundat, prin analiza „extensiva si globala" a sistemelor

249

41 R. Martinson, What works? Questions and answers about prison reform, in The public interest, nr. 35,1974, p. 22-54.

La prison ou tout est permis: Un interview d'Allain Peyrefitte, Paris Match, no. 1583, 28 sept., 1979, p. 30. 43 J. Verin, Partisans et adversaires du traitment de ressocialisation, Cahiers de dafense sociale, 1980, p. 26-28.

G. Cânepa, La personnalite criminelle. Orientations traditionnelles de la recherche, interit actuel et perspectives d'avenir, în Revue internationale de criminologie et de police technique, no. 1, 1987, p. 29. 45 Ibidem.

184

250

dinamice prin care se efectueaza adaptarea. Cânepa considera, astfel, ca

primul principiu pe care se sprijina cercetarea fundamentala în

criminologie se identifica cu conceptul de personalitate. Studiindu-se la

nivelul fiecarui individ componentele biologice, psihologice si socio

culturale în cadrul unei orientari, fie metodologice, fie fenomenologice,

se vor decela factorii multipli ai conduitei antisociale.

Aceasta reevaluare a conceptului criminologiei clinice este de

natura, potrivit autorului italian46, sa clarifice anumite neîntelegeri

datorate acelor acuzatii neîntemeiate, potrivit carora clinicienii ar mai

utiliza înca modele rigide, statice, pur biologice pentru studierea

personalitatii.

Referindu-se la unele din cercetarile efectuate la Genova, Cânepa4 7

arata ca persistenta în conduita antisociala este în strânsa legatura cu

anumite trasaturi psihologice ca impulsivitatea, indiferenta afectiva,

egocentrismul, scepticismul. Interpretarea acestor rezultate în lumina

teoriei lui Pinatel si a conceptului de „delincventa tipica" a lui Mailloux

au evidentiat necesitatea de a se depasi stadiul simplei descrieri a

trasaturilor de personalitate, în directia unui examen aprofundat a acestor

trasaturi, ca „expresie simptomatica a unui conflict"48.

251

O încercare de revizuire critica o sesizam si la Pinatel49, care

insista asupra caracterului dinamic al personalitatii ce trebuie privita în

miscare, în actiune, prin intermediul proceselor criminogene. In cadrul

acestor procese, rolul factorului social apare mai pregnant, Pinatel con

siderând criminalitatea ca o maladie morala a „societatii criminogene"

caracterizata printr-o profunda deteriorare a valorilor fundamentale50.

Implicându-se în anumite limite, în controversa dintre „criminologia

traditionala" si „noua criminologie", Pinatel considera ca stiinta nu

poate opera fara ipoteza determinista; totodata, dreptul penal nu poate fi

conceput în afara principiului liberului arbitru. Pentru Pinatel deci,

46 G. Cânepa, op. cit., p. 30.

47 G. Cânepa, op. cit., p. 31.

48 G. Cânepa, op. cit., p. 32.

49 J. Pinatel, Criminologie clinique et modeles: a delinquence et inadaptation juveniles, Rapport au 26e Cours international de criminologie, Pau, Bayonne, San

Sebastian 5-12 mai 1976. 50 J. Pinatel, La societe criminogene, Paris, Calman, Levi, 1971, p. 29 si urm.

185

252

„conduita criminala trebuie apreciata în termeni de probabilitate, în timp

ce reactia sociala se analizeaza într-o perspectiva determinista"51.

Aceeasi deschidere catre dialog o gasim si în studiile realizate

în Canada de Frechette5 2 si Le Blanc5 3 cu privire la dinamica

comportamentului delincvent. Pe plan metodologic, remarcabile ni se

par cercetarile facute de A.M. Favard Drillaud54 în Franta, pentru

operationalizarea si validarea teoriei lui Pinatel.

Pozitia de principiu a criminologiei clinice ramâne însa aceeasi,

elocventa fiind în acest sens opinia lui Noel Mailloux care considera

ca fara reconsiderarea critica a curentului, infractorul ar ramâne

„tristul necunoscut al criminologiei contemporane"55.

Sectiunea a IV-a EVALUARE CRITICA

82. LIMITE. Critica principala a acestei orientari consta în cautarea cu insistenta a autonomiei criminologiei într-o personalitate specifica, în considerarea infractorului ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferentiata, fie ca natura, fie ca grad, de personalitatea noninfractorului. în centrul acestor preocupari nu se situeaza deci personalitatea individului care a comis infractiunea, ci personalitatea criminala ca obiect de studiu specific.

51 J. Pinatel, Le phenomene criminel, Paris, Editions M.A., 1987, p. 10. 52 M. Frechette, M. Le Blanc, Des delinquances: emergence et developpement,

253

Chicoutimi, Gaetan Morin, 1985. 53 M. Le Blanc, Pour une approche integrative de la conduite delinquante des adolescents, Criminologie, no. 1, 1986, p. 73 si urm.; Bascoville, La reeducation evaluee, Montreal, Hurtubise, 1983. 54 A.M. Favard Drillaud, Operationalisation et validation du modele clinique de la personnalite criminelle, Centre de recherche de la Sauvegarde de l'Enfance de Pays Basque, 1985. 55 N. Mailloux, Le criminel, triste inconnu de la criminologie contemporaine, în Annales Internationales de criminologie, voi. 22,1984, p. 12.

186

254

Pe plan etiologic, limita esentiala a acestei orientari în oricare din variantele sale consta în reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic. Potrivit opiniei multor criminologi americani56, datele cercetarilor realizate arata ca numai o parte redusa a comportamentelor delincvente se datoreaza tulburarilor psihice, iar pe un plan mai general, diferenta dintre criminal si non criminal este foarte mica.

Dupa cel de al II-lea razboi mondial, în ciuda atractiei pe care freudismul a exercitat-o în abordarea comportamentului uman, a celui delincvent în particular, a fost evident ca acesta nu a oferit dovezi care sa demonstreze o geneza exclusiv de ordin psihologic a crimei.

Aceleasi limite le întâlnim la de Greeff, desfasurarea procesului criminogen fiind subordonata unui determinism psihomoral, neglijându-se aproape total importanta interactiunii dintre subiect si mediul social.

în ceea ce-1 priveste pe J. Pinatel, referirile pe care le face cu privire la rolul factorilor sociali sunt secundare. Relatiile si determinarile sociale sunt considerate ca fapte exterioare omului, esenta umana fiind redusa la dimensiunea psihologica. De aici neputinta acestor teorii de a furniza explicatii cu privire la cauzele generale ale criminalitatii.

83. Concluzii. Cu toate aceste limite nu putem sa nu retinem contributia pe care orientarea psihiatrica-psihologica a adus-o la dezvoltarea criminologiei ca stiinta. Freudismul a revolutionat „modul în care noi vorbim despre noi însine"57. Multe din conceptele sale, ca instantele personalitatii, simbolistica visurilor, agresiunea subconstientului, sublimarea, refularea, complexul de vinovatie, au intrat definitiv în vocabularul criminologie. Acumularea unui bogat material factual, care a permis o explorare a universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte inedite cu privire la motivatia actului infractional, la dinamica producerii acestuia, se datoreaza, mai cu seama, acestei orientari.

Vezi, pe larg, G.M. Sykes, op. cit. Ibidem.

255

187

256

în plan etiologic, se retine, îndeosebi, ca valoroasa, ideea situarii cauzelor directe, nemijlocite ale infractiunii la nivelul individului uman si al personalitatii sale.

Se cuvine a fi mentionata contributia orientarii psihiatricpsihologice si în planul metodelor si tehnicilor de cercetare, dar mai cu seama în cel al terapiei resocializarii. Conceptul de personalitate criminala, cu toate limitele sale, a servit ca fundament la formularea diagnosticului si prognosticului criminologie. Dar cea mai de seama contributie a acestei orientari, focalizata, mai ales, dupa cel de al doilea razboi mondial în perimetrul curentului clinic, se regaseste în influenta pe care criminologia, legata tot mai mult de practica sociala, începe sa o exercite asupra modelelor de politica penala. Schimbarile de optica pe care clinicienii le aduc în conceptia cu privire la natura si scopul sanctiunii penale, accentul pe care îl pun pe diversificarea mijloacelor terapeutice de resocializare a infractorului si, într-un plan mai general, înclinarea catre optiunea preventiva se datoreaza, în mare parte, criminologiei clinice.

188

257

Capitolul IV ORIENTAREA SOCIOLOGICA1

Sectiunea I PRECURSORII

84. SCOALA CARTOGRAFICA. Reprezentantii acestei scoli au fost A.M. Guerry în Franta, A.J. Quetelet în Belgia si Henry Mayhew în Anglia. Scoala cartografica a pus în centrul preocuparilor sale analiza statistica a criminalitatii, încercând sa surprinda anumite „regularitati" în dinamica acesteia.

A.M. Guerry2 a cercetat legatura între anotimpuri si criminalitate prin metoda geografica si a considerat ca exista anumite corelatii între harta criminalitatii (distribuirea geografica a fenomenului) si unele variabile de ordin economic, social sau cultural. A.J. Quetelet3 a încercat sa surprinda pe baza studiului statistic, pe care 1-a considerat a fi principala metoda de cercetare a criminalitatii, anumite legitati, considerând astfel ca exista o anumita constanta în savârsirea infractiunilor. Pe aceasta baza el a formulat legea termica a criminalitatii - fiind de parere, ca si Guerry - ca infractiunile contra persoanei predomina în regiunile din sud si se savârsesc în special în sezonul cald, pe când cele contra proprietatii predomina în regiunile din nord si în sezonul rece. 1 Orientarea sociologica este de departe cea mai bogata în teorii si conceptii cu privire la cauzele criminalitatii. Optiunea pentru anumite criterii de selectie în defavoarea altora este cu atât mai dificila. Urmarind sa prezentam o informatie cât mai bogata si mai actuala, fara a neglija însa rolul precursorilor, ne-am oprit la una din clasificarile relativ recente, ce are în vedere apartenenta teoriei respective fie la modelul consensual,

258

fie la modelul conflictual de analiza sociala. Ca si în capitolele precedente vor fi incluse aici teorii extreme, în care cauzalitatea este tratata în cadrul unei problematici sociale largi, având ca principiu metodologic explicarea „socialului prin social", ca si acele variante care avanseaza teorii specifice cu privire la comportamentul delincvent încercând o explicatie a „individualuluiprin social".

2 A.M. Guerry, Essai sur la statistique morale en France, Paris, 1834. 3 A.J. Quetelet, Sur l'home et le developpement de ses facultes, ou Essai de physique sociale, Bruxelles, 1835.

189

259

Henry Mayhew a întreprins un amplu studiu de desenare si descriere a criminalitatii în a doua jumatate a sec. al XlX-lea în Anglia, oferind un tablou al starii de degradare sociala din acea perioada. Lucrarea sa în 4 volume, ,JLondon Labour and the London Poor" aduce în constiinta publicului problemele criminalitatii si cheama la interventie sociala.

Concluziile mai sus înfatisate, îndeosebi cele cu privire la legea termica a criminalitatii au fost infirmate de cercetarile ulterioare. Astfel, G. Tarde4 a aratat ca deosebirea între structura criminalitatii între regiunile nordice si sudice este datorata nu diferentelor de climat, ci mai ales unui grad diferit de dezvoltare social-economica. Alte studii au relevat ca opinia lui Quetelet, potrivit careia criminalitatea cunoscuta ar fi proiectia criminalitatii reale, s-a dovedit a fi falsa5.

în general, numarul limitat al cazurilor studiate, unele erori de ordin metodologic dar mai cu seama neglijarea factorilor individuali n-a permis acestei scoli sa formuleze concluzii cu caracter general asupra structurii si dinamicii criminalitatii si cu atât mai putin sa formuleze o teorie explicativa convingatoare.

85. SCOALA SOCIOLOGICA. Sunt reunite aici diferite orientari de la sfârsitul secolului al XlX-lea si începutul secolului al XX-lea, care si-au concentrat atentia asupra cercetarii rolului factorilor sociali în geneza criminalitatii. A) Scoala mediului social sau scoala lioneza, reprezentata de

A. Lacassagne, L. Manouvrier si G. Tarde, a promovat conceptia potrivit careia mediul social are rolul determinant în geneza criminalitatii. Un rol deosebit în cadrul acestei scoli 1-a jucat Gabriel Tarde. Contributia acestuia în domeniul criminologiei este examinata în special prin opozitie cu aceea a lui Durkheim6. Pozitia diferita pe care cei doi oameni de stiinta francezi o adopta cu privire la obiectul sociologiei, la metoda de cercetare, la limitele între sociologie si

G. Tarde, La criminalitate compare, Paris, 1866. 5 Vezi, Georges Kellens, Quetelet, la morale et la statistique, în Deviance et societe

260

Geneve, 1984, p. 13-14. 6 J. Pinatel, La pensee criminologique d'Emil Durkheim et sa controverse avec Gabriel Tarde, în Revue de science criminelle, 1959, p. 435-443. 190

261

psihologia sociala, la ceea ce este normal si ceea ce este patologic se

reflecta si în conceptia lor cu privire la fenomenul criminalitatii si la

cauzele infractiunii ca act individual.

Influenta lor în criminologie depaseste cu mult limitele acestei

orientari. De altfel, trebuie precizat ca plasarea lui E. Durkheim în

contextul acestei orientari a fost determinata tocmai de ratiunea unei

examinari paralele a contributiei lor la gândirea criminologica.

Analizând în unele din lucrarile sale criminalitatea, Durkheim7

o considera ca facând parte din orice societate normala. întrucât „nu poate exista o societate în care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, este inevitabil ca si printre aceste abateri sa fie unele care sa prezinte caracter criminal. Ceea ce le da acest caracter nu este importanta lor intrinseca, ci aceea pe care le-o împrumuta constiinta comuna"8. Crima este, dupa opinia lui Durkheim, necesara. Fiind legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale ea este si utila deoarece „aceste conditii cu care este unita sunt ele însele indispensabile evolutiei normale a moralei si a dreptului"9. Criminalitatea trebuie prin urmare analizata si explicata nu prin ea însasi, ci în legatura cu o cultura determinata în timp si spatiu. Ocupându-se de fenomenul de suicid10, Durkheim îl considera ca „pe oricare caz de moarte ce rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ comis de catre victima însasi care stie ca trebuie sa-si produca acest rezultat". Durkheim respinge ideea unei predispozitii psihologice la sinucidere si argumenteaza conceptia sa cu privire la determinismul social.

Dintre tipurile de sinucidere, o atentie deosebita o acorda sinuciderii anomice.

Nici o fiinta umana nu poate fi fericita, arata Durkheim, decât

262

daca nevoile sale sunt proportionate suficient cu mijloacele sale. Anomia

7 E. Durkheim, De la division du travail social, Paris, Alean, 1983; idem, Les regles de la mehode sociologique, Paris, Alean, 1985; idem, Le suicide. Etude de sociologie, Paris, Alean, 1987. 8 E. Durkheim, Regulile metodei sociologice. Bucuresti, Editura stiintifica, 1974, p. 116. 9 E. Durkheim, Ibidem. 10 E. Durkheim, Le suicide..., p. 7.

191

263

reprezinta, în conceptia lui Durkheim, o stare obiectiva a mediului social caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale, datorita unor schimbari bruste (crize economice, razboaie etc.)- Aceasta poate duce la o discrepanta între nevoile individului si mijloacele disponibile pentru a le satisface. Filonul anomiei, ca si perspectiva culturala au fost exploatate ulterior, de unele teorii criminologice contemporane. Conceptia lui G. Tarde1 1 se opune radical celei lui Durkheim. Contrar atitudinii antipsihologizante a lui Durkheim de a considera faptele sociale ca „lucruri", Tarde vede în social un fenomen de relatii psihosociale între indivizi, guvernat de legea imitatiei. De altfel, teoria imitatiei ocupa locul central în opera sa, teorie pe care o transpune si în criminologie. Angajarea individului pe cale criminala nu s-ar datora deci unor pulsiuni organice - Tarde fund si el la timpul respectiv un fervent critic al lui Lombroso - ci influentelor psihosociale pe care acesta le preia prin imitatie. Imitatia constituie, potrivit lui Tarde, cauza principala a criminalitatii.

Plecând de la aceasta conceptie, Tarde a studiat relatia dintre criminalitate si profesia exercitata, ajungând la concluzia ca exista un tip de criminal profesionist (spre deosebire de criminalul de ocazie), concept pe care-1 subsituie celui de criminal înnascut.

Tarde refuza sa considere crima ca un fenomen normal al vietii sociale12. Ideii de utilitate a lui Durkheim îi opune toate acele consecinte negative directe sau indirecte pe care criminalitatea le produce. Spre deosebire de Durkheim, Tarde considera infractorul ca pe un parazit, ca pe un intrus care se strecoara în sânul societatii.

Caracteristic pentru ansamblul conceptiei sale este recunoasterea unui determinism psihologic13 al faptelor de constiinta în etiologia actului infractional, fara însa sa excluda si alte influente.

Meritul acestei orientari consta în special în replica pe care a dat-o conceptiilor bioantropologice, deschizând noi perspective în fata cercetarii stiintifice a cauzelor criminalitatii, fructificate ulterior, mai ales în sociologia si criminologia nord-americana.

" G. Trade, La criminalite comparee, Paris, 1886.

264

12 Vezi J. Pinatel, "Introduction", în G. Tarde, La philosophie penale, Paris, Cujas, 1972. 13 Ceea ce-1 determina pe J. Pinatel sa-1 considere pe G. Tarde, în cadrul unei clasificari mai detaliate ca cea de fata, ca reprezentant al scolii interpsihologice.

192

265

Criticile ce i s-au adus au vizat îndeosebi conceptia lui Durkheim

cu privire la caracterul normal, necesar si util al criminalitatii, repro

sându-i-se chiar acestuia de a fi confundat notiunile de constanta14 si de

normalitate. Cât îl priveste pe G. Tarde, s-a evidentiat în cursul timpului

eclectismul conceptiilor sale, ca si lipsa de suport stiintific al genera

lizarilor pe care le-a facut cu privire la fenomenul imitatiei.

B) O alta grupare, reprezentata mai cu seama de von Lizt în Germania, A. Prins în Belgia si Van Hammel în Olanda, îsi dirijeaza cercetarile catre analiza statistico-matematica a criminalitatii, încercând sa surprinda legaturile între variatiile acesteia si alte fenomene sociale, cum ar fi: stratificarea sociala, concurenta, structura populatiei, repartizarea veniturilor15. Meritai acestei orientari este acela de a fi promovat metodele cantitative de analiza, de a fi contribuit la perfectionarea statisticii judiciare.

în planul explicatiei cauzale, aceasta orientare a încercat o conciliere între pozitivismul italian si orientarea sociologica franceza, fara însa a impune o teorie criminologica notabila16.

C) O a treia grupare o reprezinta acele cercetari inspirate de tezele filosofiei marxiste. Ideile lui Marx si Engels cu privire la rolul factorilor economici în dezvoltarea si evolutia societatii, la caracterul social determinat al criminalitatii, la „racilele" sistemului capitalist (exploatarea, mizeria, somajul, coruptia), ca principale surse ale criminalitatii, la necesitatea schimbarii revolutionare a acestei orânduiri stau la baza unor studii de criminologie realizate în Belgia (Ducpetiaux), în Franta (Dupuy si Legoyt), în Germania (Berg), în Italia (Turati, Battaglia, Loris).

Cele mai cunoscute apartin însa olandezului W.A. Bonger.

266

Acesta a întreprins o ampla analiza a rolului pe care conditiile economice îl detin în etiologia crimei, în societatea capitalista, asupra structurii si dinamicii criminalitatii achizitive, în raport cu oscilatiile

14 J. Pinatel, în P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, t. III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 65. 15 Vezi, pe larg, P. Spitari, Essai sur quelques aspects des grands courants criminologiques, în Annales de la Faculte de droit de sciences sociales de Toulouse, 1970, no. 1-2, p. 9-14. 16 J. Leaute, op. cit., p. 35.

193

267

economice, expusa pe larg în lucrarile sale . Lucrarile sale ofera si astazi elemente de referinta. Limitele acestei orientari au constat în exagerarea factorilor economici si absolutizarea lor în planul explicatiei cauzale.

86. E. FERRI (1856-1929) SI SOCIOLOGIA CRIMINALA. Considerat drept una din cele mai influente personalitati din istoria criminologiei sau chiar adevaratul fondator al acesteia18, Enrico Ferri, domina miscarea de idei în stiintele penale de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX. S-a nascut la San Bennetto, în provincia italiana Mantua. A absolvit Universitatea din Bologna. La 21 de ani (1877) îsi sustine teza de doctorat intitulata „Teoria imputabilitatii si negarea liberului arbitru" în care afirma ca liberul arbitru este o fictiune si propune înlocuirea acestuia cu notiunea de responsabilitate sociala, îsi continua studiile la Paris apoi revine în Italia, la Torino, unde devine unul dintre studentii lui Cesare Lombroso. Mai târziu, ajunge profesor de drept si sociologie la Universitatea din Roma si la Universitatea Noua din Bruxelles. A fost deputat în Parlamentul italian, dar si un avocat celebru.A fondat revista juridica "La scuola positiva" si a fost redactor-sef al ziarului socialist "Avanti".1 9 Nu ne oprim aici asupra principalelor trasaturi ale scolii pozitiviste al carei lider a fost în egala masura Enrico Ferri, ci numai asupra contributiei sale la dezvoltarea criminologiei. Atasat de Lombroso si antropologia criminala, lui Ferri apartinându-i, de altfel, denumirea de „criminalul înnascut", acesta depaseste însa conceptia reductionista a lui Lombroso, îmbratisând o viziune mult mai larga cu privire Ia fenomenul criminalitatii.

în conceptia lui Ferri, fiecare delict are o determinare multipla20. Examinând complexitatea factorilor angrenati în producerea infractiunii, Ferri îi împarte în trei categorii:

W.A. Bonger, Criminality and Economic Conditions, Boston, Little, Brown and Co. 1916; An Introduction to Crimonology, London, Methuen, 1935; idem, Race and Crime, New York, Columbia University Press, 1943. 18 J. Pinatel, op. cit., p. 69. 19 M. Cusson, La criminologie, Editura Hachette Livre, Paris, 2000, p.43

268

20 E. Ferri, Sociologie criminelle, Paris, Alean, 1905, p. 205 si urm. (Prima editie apare cu titlul / novi orrizzonti del dirito e della procedure penale, Torino, 1881). 194

269

a) factorii antropologici;

b) factorii fizici;

c) factorii sociali.

Concluziile cu privire la influenta factorilor fizici si sociali

(distinctie care a ridicat, la timpul respectiv, numeroase obiectii)21 în

geneza crimei se bazeaza pe studii ample întreprinse de Ferri în Franta

si Italia. El a încercat sa desprinda anumite legitati ale fenomenului

infractional asemanatoare celor din domeniul fizicii (influentat fiind

de asa-zisa lege universala a lui Mayer si Helmholz, ce cunoaste o

audienta foarte mare în acea epoca), cum ar fi aceea a saturatiei si

suprasaturatiei criminalitatii22.

Acordând prioritate factorilor sociali - între care enumera, în special, organizarea economica si politica, constituirea familiei, sistemul de educatie, productia industriala, alcoolismul - Ferri subliniaza ca legea saturatiei si suprasaturatiei este dependenta de influenta factorilor sociali, numai pe plan general, Ia nivelul fenomenului. Raportându-se însa la infractiunea concreta, aceasta nu va avea niciodata, potrivit lui Ferri, o determinare exclusiv biologica, fizica sau sociala. In orice delict, predominarea unuia din factori poate varia, cele trei categorii de factori regasindu-se însa întotdeauna.

In aceasta viziune asupra sociologiei criminale, Ferri reuneste doua elemente ce constituie ulterior, cadrul teoretic în care se vor înscrie teoriile sociologice cu privire la criminalitate: elementul de sinteza obtinut prin culegerea datelor oferite de diferitele discipline ce abordeaza criminalitatea cu studiul analitic al unui aspect determinat al vietii sociale23. Din aceasta unire se dezvolta ulterior criminologia

270

ca disciplina autonoma.

21 J. Pinatel, op. cit., p. 69. 22 Se are în vedere, prin aceasta lege, ca fenomenul cuprinde un numar determinat de infractiuni ce se comit cu o anumita regularitate în conditiile normale ale vietii sociale; perturbarile accidentale ale acestor conditii modifica regularitatile fenomenului. 23 D. Szabo, Le point de vue socio-culturel dans l'etiologie de la conduite delinquante, Travaux du XVIe Cours International de Criminologie, Paris, Libraire geneale de droit et de jurisprudence, 1968, p. 100 et urm.

195

271

Cu toate meritele incontestabile pe care Ferri le are, subliniate pe larg în lucrarile de specialitate24, critica nu 1-a ocolit. în ciuda viziunii sale complexe, analitice, dar si sintetice asupra criminalitatii, Ferri nu a reusit sa distinga exact cauzele care determina criminalitatea ca fenomen de masa si cauzele directe, nemijlocite care actioneaza la nivel individual, ipoteza interdependentei dintre acestea ramânând mai mult la stadiul unui deziderat si mai putin al unei demonstratii stiintifice convingatoare.

Sectiunea a Il-a TEORII CRIMINOLOGICE INSPIRATE DE MODELUL CONSENSUAL

87. CARACTERIZARE. Teoriile criminologice ce succed lui Ferri si scolii pozitiviste de criminologie sunt influentate în marea lor majoritate de sociologia nord-americana. Regasim în fiecare dintre ele atât discursul teoretic, cât si arsenalul metodologic specific diferitelor scoli si curente sociologice ce se succed în cursul timpului.Apare astfel întemeiata opinia2 5 potrivit careia delincventa (în special delincventa juvenila) nu numai ca a constituit în sociologia americana o preocupare constanta, dar ca unele dintre cele mai valoroase monografii reprezentative pentru scolile respective s-au realizat în acest domeniu. Din perspectiva propusa, teoriile criminologice sunt subsumate, functie de filiatia lor, la modelul consensual sau la modelul conflictual.

Dominant în stiintele sociale pâna în jurul anilor 1960, modelul consensual, inspirat îndeosebi de gândirea lui Durkheim, Pareto si Parsons, se caracterizeaza prin analogia pe care o face între stiintele naturii si stiintele sociale. între organismul biologic uman si societate ar exista astfel, o perfecta similitudine. Potrivit acestei conceptii, între diversele structuri (organisme) ale societatii exista o retea de

Vezi, pe larg, T. Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p. 371 si urm.; Petre Ionescu-Muscel, Savantul criminolog Enrico Ferri, profesorul si opera, în Revista positiva penala si penitenciara, 1929, nr. 1, p. 5-14; Jean Radulesco, Un grand savant

272

Enrico Ferri, în Revista de drept penal si stiinta penitenciara, 1928, nov.-dec, p. 3-15. 25 N. Herpin, Les sociologues americans et le siecle, Paris, PUF, 1973, p. 100.

196

273

interactiuni armonioase „de solidaritate", care ar contribui la

mentinerea ansamblului. Anumite conflicte ce ar putea sa apara între

diversele parti ale sistemului sunt resorbite printr-un mecanism

launtric de ajustare, de adaptare.

O privire retrospectiva asupra cercetarilor de inspiratie socio

logica întreprinse în câmpul criminologiei pâna în jurul anilor '60 ai

secolului trecut arata ca majoritatea teoriilor se supun modelului

consensual, considerând infractorul ca un inadaptat si propunând drept

remediu diverse teorii de resocializare a acestuia.

Denis Szabo2 6 însumeaza, în acest sens, modelului consensual toate acele teorii care, într-o forma sau alta, accepta ideea de adaptare ca o regula de functionare a societatii, opusa aceleia de ruptura (esec al adaptarii), ce intervine în acele cazuri în care adaptarea nu s-ar realiza normal. Intr-o atare optica, cercetarile întreprinse si-au propus sa evidentieze, prin examinarea multiplelor interactiuni ce se stabilesc între mediu si diversele grupuri sociale, factorii ce modifica tendintele normale de adaptare a individului la mediu. Esenta acestor teorii consta, asadar, în recunoasterea existentei unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plaseaza individul în categoria unor potentiali infractori.

Examinam, în cele ce urmeaza, unele dintre cele mai reprezentative teorii ce apartin modelului consensual.

88. SCOALA DE LA CHICAGO. O astfel de teorie, care s-a bucurat de o mare audienta la începutul secolului XX (anii '20-'30), a fost inspirata de curentul ecologic promovat de Scoala din Chicago. Modelul de analiza al acestei scoli porneste de la recunoasterea unei analogii între ecologia umana si vegetala. Orice element, indiferent de

274

natura sa (animal - vegetal; biologic - psihologic etc.) din momentul în care intra într-o anumita relatie de coexistenta spatiala cu unul sau mai multe elemente este susceptibil de a fi implicat într-o articulatie cauzala. Relatia dintre om si natura este examinata, prin urmare, prin intermediul particularitatilor spatiului ecologic. Ceea ce se urmareste sa se descopere sunt cauzele echilibrului sau dezechilibrul unui ansamblu eterogen de elemente dintr-un spatiu ecologic. Reprezentantii acestei D. Szabo, Criminologie et politique penale, Bruxelles-Montreal, Vrin-PUM, 1974, p. 41 si urm. 197

275

scoli vad în „mediul înconjurator" punctul de echilibru dintre un spatiu geografic dat „area" si dotarea tehnologica a indivizilor care locuiesc acest spatiu. Promotorii acestei scoli în criminologie au încercat sa explice cauzele delincventei în marile concentratii urbane în care proportia imigrantilor era foarte ridicata.

C.R. Shaw si H.D. McKay au considerat astfel grupurile de imigranti ca pe noi specii de plante ce traiesc pe pamânt ostil si încearca sa supravietuiasca, apelând la diferite forme de adaptare impuse de viata urbana aglomerata28. Analizând statistica delincventei juvenile pe o perioada de 7 ani, în raport cu locul în care dellincventul traieste (domiciliul, rezidenta), cei doi autori au întocmit o serie de harti geografice, în care au identificat 5 zone ecologice concentrice (de la zona I - Centrul orasului, pâna la zona V - Suburbie), calculând rata delincventei în fiecare din aceste zone.

Acelasi procedeu îl aplica ulterior si în alte orase din S.U.A. (Boston, Philadelphia, Cleveland, Cincinnati si RichmOnd).

Studiile efectuate la Chicago si în celalelte orase au scos în evidenta anumite corelatii între delincventa si unele perturbari ce apar în sfera diferitelor mecanisme sociale, în anumite zone ale orasului denumite zone de deteriorare morala sau de demoralizare personala (numar ridicat de familii dezorganizate sau conflictuale, deficiente în organizarea învatamântului, conditii de munca defavorabile, mediu ambiant lipsit de echipament socio-cultural). Delincventa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific unor cartiere defavorizate. Scoala din Chicago formulând conceptul de zona criminogena specifica (delinquency area).

Din aceeasi scoala sociologica se inspira si cercetarile realizate de Thrasher29. El porneste de la localizarea geografica a delincventei, care evidentiaza anumite zone în perimetrul marilor orase în care criminalitatea este mai ridicata decât în altele. Aceste zone ce se situeaza între centrul orasului si cartierele rezidentiale sunt locuite de

27 Park and Burgess, Introduction to the Science of Sociology, Chicago, University

276

Press, 1921, în Nicolas Herpin, op. cit., p. 25. 28 C.R. Shaw et al., Deliquency Areas, Chicago University Press, 1929; S.R. Shaw, H.D. McKay, Juvenile Delinquency and Urban Areas, Chicago University Press, 1942. 29 F.M. Thrasher, The Gang, University of Chicago Press, 1927.

198

277

familii sarace de imigranti care se adapteaza cu dificultate la viata de

oras. Potrivit lui Thrasher, delincventa juvenila este un rezultat al

acestei „aclimatizari" socio-geografice dificile la care se adauga,

inevitabil, o izolare culturala.

Prin prisma acestei teorii Thrasher examineaza banda (gang) de

adolescenti delincventi pe care o considera un „element interstitial" în

cadrul societatii, iar teritoriul în care banda opereaza ca o „zona

interstitiala" în perimetrul orasului30.

Meritul acestor teorii este acela de a fi deschis calea unor

cercetari mai complexe privind raportul dintre anumite fenomene

sociale - ca urbanizarea si industrializarea - si criminalitate, dar mai

ales acela de a fi inspirat un program special de lunga durata de

prevenirea criminalitatii.

89. TEORII DE ESENTA „CULTURALISTA". Un alt grup de teorii deriva din curentul culturalist care raporteaza personalitatea individului la cultura în care acesta se dezvolta. Atentia cercetatorilor se îndreapta spre studiul deosebirilor care exista între „personalitatea de baza"3 1 a indivizilor ce apartin unor culturi diferite si a mecanismelor de socializare prin care „un produs natural brut cvasiidentic la origine se diferentiaza, ca urmare a apartenentei sale la o cultura diferita32".

Tema centrala a orientarii culturaliste în criminologie este raportul dintre cultura si criminalitate, tema ce îmbraca diferite variante.

Apartenenta acestor teorii la modelul consensual, arata D. Szabo33,

278

este evidenta. Se porneste în elaborarea ipotezei de cercetare de la recunoasterea unui „tot" a carui vocatie ar fi aceea de a integra într-o armonie dinamica toate clasele, categoriile si tipurile care compun societatea globala, din care se defalca o parte, ce vine în conflict cu consensul cultural global.

Delincventa apare pe un fond de „adaptare inversa" a indivizilor care interiorizeaza normele si valorile opuse celor dominante.

M Idem, p. 20. 31 Cu privire la conceptul de "personalitate de baza", vz. P. Popescu Neveanu, op. cit.,

p. 536. 32 N. Herpin, op. cit., p. 31. 33 D. Szabo, op. cit., p. 43. 199

279

A) Una din cele mai cunoscute teorii derivate din acest curent este teoria „asociatiilor diferentiale" elaborata de Edwin Sutherland (1883-1950). S-a nascut în Gibbon, Nebraska, unde a terminat si colegiul în 1903. Sustine doctoratul în 1913 la Universitatea din Chicago în sociologie si economie politica si ulterior devine profesor la mai multe institutii de învatamânt superior (Illinois, Minnesota, Indiana). Detine functia de presedinte în cadrul urmatoarelor societati si asociatii: Societatea Americana de Sociologie (1939), Asociatia Cercetarilor Sociologice (1940), Societatea Sociologica Ohio Valley (1941).

Considerat a fi fondatorul criminologiei americane34, Sutherland depaseste interpretarile anterioare propunând o abordare multifactorala a criminalitatii privita ca un fenomen socio-cultural. Majoritatea specialistilor ataseaza aceasta teorie culturalismului, dar apropierea teoriei lui Sutherland si de „behaviorism"35 nu poate fi de asemenea neglijata. Potrivit lui Sutherland comportamentul delincvent este un comportament „învatat" ca oricare altul, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. Aceleasi mecanisme de baza, învatarea si socializarea care integreaza personalitatea într-o cultura data conduc, prin urmare, si la formarea personalitatii criminale.

Ipoteza pe care Sutherland36 o propune este urmatoarea: comportamentele delincvente se dobândesc prin asocierea cu subiecti care apreciaza favorabil aceste comportamente si prin izolarea de subiectii care le considera negative; un subiect ce se gaseste într-o situatie prielnica se angajeaza în conduite delincvente daca - si numai cu aceasta conditie - ponderea aprecierilor favorabile prevaleaza asupra aprecierilor defavorabile. Aceasta „asociatie diferentiala a individului cu diferiti subiecti" ar explica actul infractional. Filiatia cu teoria

34 D. Szabo, Le point de vue socio-culturel dans l'etiologie de la conduite delinquante, Travaux du XVe Cours international de criminologie, Paris, 1968, p. 102. 35 Behaviorismul întelege notiunea de comportament uman ca o suita de ajustari succesive ale individului la mediul social, în care învatarea experientei umane si adaptarea sociala sunt mecanisme fundamentale, Vz. Ana Bogdan Tucicov, în Dictionar

280

de psihologie sociala. Bucuresti, Editura Stiintifica si enciclopedica, 1981, p. 163. 36 E. Sutherland, D.R. Cressey, Principes de criminologie, Paris Cujas, 1966, p. 88 si urm. (trad. din lb. engleza, Editura consultata); a se vedea si E.H. Sutherland, Criminology, Philadelphia: J.B. Lippincott, 1924.

200

281

imitatiei a lui Tarde este evidenta, ipoteza lui Sutherland fiind însa

mai complexa prin semnificatiile ce le confera proceselor psihosociale

care intervin în cadrul învatarii.

Examinând astfel diferite modalitati de „asociatii diferentiale"

ale individului, Sutherland arata ca acestea pot varia sub raportul

frecventei, duratei, prioritatii si intensitatii37. Frecventa asociatiilor cu

modele criminale si respectiv izolarea fata de aceste modele joaca un

rol foarte important; durata acestor legaturi prezinta, de asemenea, o

importanta deosebita. Sutherland subliniaza, în special, elementul de

prioritate, aratând ca, cu cât asocierea cu modele criminale este mai

timpurie, cu atât „învatarea" se produce mai repede. Intensitatea are în

vedere „prestigiul" modelului criminal, puterea de atractie pe care

acesta o exercita asupra subiectului.

în esenta, comportamentul criminal se învata în cadrul „asociatiilor diferentiale" ce apar pe fondul unor conflicte socio-culturale, care reprezinta dupa Sutherland cauza generala a dezorganizarii sociale.

Conceptia lui Sutherland cu privire la criminalitate o regasim si în modalitatea de definire a crimei. Esential în definirea acesteia este existenta unor valori sociale ignorate sau negate de infractor si apreciate de majoritatea societatii pe de o parte, iar pe de alta parte existenta unor grupuri izolate care se departeaza de normele culturii globale cu care intra în conflict.

Asa cum se arata38, Sutherland continua linia de gândire a lui Durkheim, integrând studiul comportamentului individual în studiul

282

sociologic general al oricarui tip de comportament. Prin asocierea pe care o face între cultura criminala si cultura societatii globale, Sutherland reuseste sa identifice unele forme de criminalitate care scapa de sub incidenta legii penale. Cercetarile sale privind criminalitatea în mediile sociale înstarite, denumita „criminalitatea gulerelor albe" (white collar crime) au aratat ca, ceea ce denumim crirninalitatea legala, nu este decât o parte a criminalitatii, aceea a paturilor sarace, victime ale raporturilor de inegalitate existente în societate39.

Ibidem, p. 89.

D. Szabo, op. cit, p. 104. White collar crime, Dryden Press, New York, 1955. 201

283

Conceptia lui Sutherland, interesanta mai ales prin surprinderea

rolului pe care raporturile personale ale individului cu membrii

grupului social îl are asupra comportamentului acestuia, a descifrarii

mecanismelor psihosociale care intervin în formarea conduitei

delincvente si a unei viziuni mai largi cu privire la dimensiunile reale

ale criminalitatii, a stârnit totusi vii critici printre specialisti. S-a

reprosat acestei teorii ca escamoteaza doua probleme fundamentale40:

a) originea criminalitatii, întrucât „învatarea" unui comportament cri

minal presupune existenta prealabila a acestuia; b) cauza pentru ca

unii indivizi „învata" atare comportamente, iar altii nu.

Pe un plan mai general, teoria lui Sutherland a fost criticata

pentru faptul de a fi ignorat diferentele dintre indivizi, modul în care

trasaturile de personalitate ale fiecarui individ influenteaza procesele

de „învatare diferentiata" si adaptarea acestuia la viata sociala41.

Importanta procesului de socializare, particularitatile mecanis

mului prin care se realizeaza împrumutul de valori si norme în cadrul

imitatiei sau al învatarii, formeaza substanta si, a altor studii

criminologice din deceniul 6 si 7 ale secolului XX, din care amintim

lucrarile lui Empey, Skinner4, dar mai ales pe acelea ale lui Walter

284

Reckless43cu teoria „înfrânarii" (vezi 9IA) si pe Maurice Cusson44 cu

modelul de reglare sociala bazat pe „relatiile de schimb".

B) O alta teorie, cu larga audienta în criminologie, este aceea a

„conflictelor de cultura".

Primele cercetari bazate pe aceasta ipoteza au avut în vedere, în special, fenomenul de migratie. Cercetarile întreprinse de Thrasher45 la

4U H. Mannheim, Comparative criminology, London, Routledge and Kegan Paul,

1965, p. 599. 41 Vz. pe larg, O. Kinberg, Les problemes fondamentaux de la criminologie. Paris,

Cujas, 1966 (editie consultata), p. 285 si urm. 42 Vz., pe larg, T. Hirschi, Causes of Delinquency, Berkeley, University of California Press, 1969; L.T. Empey, S.C. Lubeck, R.L. Laporte, Explaining Delinquency

Construction. Test on Reformulation of a Sociological Theory, în: Studies in Social and Economic Process, Lexington, Heath Lexington Books, 1971; B.F. Skinner, Beyond Freedom and Dignity, New York, Bantam Book, 1972. 43 W.C. Reckless, Criminal Behaviour, New York, Mc Graw-Hill Book Co. 1940; The Crime Problem, New York, Appleton-Century Books 1967; American Criminology: New Directions, New York, Appleton-Century Books, 1973. 44 M. Cusson, Les Theories de Vechange et la dilinquance, 1976, în: D. Szabo, Criminologie et politique penale..., p. 44 si urm. 45 F.M. Thrasher, op. cit.

285

202

286

care ne-am referit deja au relevat astfel ca fenomenul de delincventa la Chicago era mult mai frecvent în comunitatile sarace de imigranti, îndeosebi printre minorii nascuti din parinti imigranti. în aceeasi ordine de idei, Eleanor Glueck46 arata ca deoarece conditiile sociale si economice în care traiau acesti copii nu erau diferite de cele ale parintilor, rata înalta a delincventei nu s-ar putea explica decât printr-un conflict de cultura. Amintim, de asemenea, si studiile lui Thomas si Znaniecki47 asupra imigrantilor polonezi în SUA, în care conflictul de cultura are mai ales semnificatia contrastului dintre stilul de viata rural si urban.

Teoria „conflictului de cultura" acopera însa în criminologie o arie mult mai larga de investigatie decât aceea a imigratiei.

Unul dintre cei mai cunoscuti promotori ai acestei teorii, criminologul american Thorsten Sellin48 confera astfel o acceptiune mai larga „conflictului de cultura".

Pentru Sellin „conflictele de cultura" sunt conflicte de sensuri, de semnificatie cu privire la norme, interese si valori sociale49. Ele se manifesta pe fondul proceselor de dezvoltare sociala sub forma unor conflicte mentale, sau a unor conflicte între coduri culturale50. Ele apar fie prin introducerea unor valori, norme si obiceiuri straine într-un sistem închis fie asa cum subliniaza Mannheim51, datorita unor inevitabile schimbari provocate de progresul real sau imaginar al civilizatiei, ca si a schimbarilor de ordin social din sânul sistemului.

în atare situatii, comportamentele membrilor unui grup sunt etichetate drept anormale sau delincvente de catre grupul cultural cu care se afla în opozitie (conflict de coduri culturale) sau chiar de membrii propriului grup (conflict de norme).

Comportamentul delincvent apare pe fondul acestor conflicte de cultura, când individul este obligat sa interiorizeze un sistem ambivalent sau chiar plurivalent de valori si norme. Sellin a considerat, în

46 Eleanor Glueck, Culture Conflict and Delinquency, în: Mental Hygene, voi. 21, no. 1, 1937, p. 44-66.

287

47 W.I. Thomas and F. Znaniecki, The Polish Peasant in Europe and America, New York, 1927. 48 Th. Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1938, p. 58.

49 Ibidem. 50 Ibidem. 51 M. Mannheim, op. cit., p. 563.

203

288

aceasta ordine de idei, ca cu cât numarul de contradictii între valorile

si normele unui grup si normele legale este mai mare, cu atât mai

ridicata este rata delincventei.

Teoriile criminologice întemeiate pe conceptia conflictului de cultura au dat nastere la multe speculatii si interpretari tendentioase, chiar rasiste, cu privire la criminalitatea paturilor sarace de imigranti si a populatiei de culoare în SUA, concluzii criticate la timpul respectiv. De altfel, unele studii au aratat ca varianta americana a acestei teorii nu este exportabila în situatia în care concluziile ar fi în totalitate reale, pentru alte sisteme culturale52, economice si sociale.

C) O alta varianta criminologica a culturalismului o reprezinta teoria lui Albert Cohen5 3 cu privire la „subculturile delincvente". Cohen porneste de la diferenta de statut social, economic si cultural ce separa clasele si grupurile sociale ce alcatuiesc societatea nordamericana. El examineaza pe larg pozitia familiei în societatea americana, retinând ca cel putin doua atitudini opuse separa diversele grupuri sociale: subcultura clasei mijlocii impregnata de etica protestanta (pe care Cohen o numeste „etica responsabilitatii individuale") si subcultura populara (denumita „etica reciprocitatii").

Atât timp cât procesul de socializare se desfasoara în familie, copiii interiorizeaza modele omogene, dar îndata ce iau contact cu mediul scolar apar contradictiile. Performantele copiilor sunt apreciate potrivit standardelor clasei mijlocii. Or, pe când copiii care apartin acestei clase primesc confirmarea educatiei pe care au primit-o în familie, cei din clasele sarace se gasesc într-o situatie confuza, ambivalenta. Autorul acorda atentie cu deosebire acelor grupuri defavorizate care, datorita unui statut socio-economic precar, a unor bariere culturale si educationale, traiesc un sentiment de izolare, de permanenta insatisfactie si frustrare. Atrasi de stilul de viata al clasei

52 Vezi, cu privire la aceste teorii, si: A.L. Wood, Minority-Group, Criminality and Cultural Integration, în Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science,

289

voi. 37, nr. 6, 1947; S. Shoham, The Application of the "Culture Conflict", Hypothesis to the Criminality of Immigrant in Israel, în: Journal of Criminal Law Criminology and Police Science, voi. 53, nr. 2,1962. 53 A.K. Cohen, Delinquent Boys: The Culture of the Gang, Glencoe, Free Press, 1955.

204

290

mijlocii, dar constienti de handicapul economic social si cultural care-i

face necompetitivi, ei interiorizeaza un sistem ambivalent, confuz de

modele, norme si valori care duc la serioase dificultati de adaptare.

Pentru rezolvarea acestei probleme, trei solutii sunt posibile în opinia

autorului54: a) abandonarea propriului mediu în favoarea modelelor si

valorilor specifice clasei de mijloc; b) acceptarea limitarilor, a ba

rierelor sociale si, în consecinta, adaptarea la modelele si valorile

proprii clasei din care provin; c) ruptura definitiva cu valorile

traditionale si alegerea caii delincvente. Analizând aceasta ultima

solutie, Cohen o face prin prisma conceptului de subcultura

delincventa. în sociologie, prin subcultura sau contra cultura se

întelege un ansamblu de valori, norme si moduri de viata care se

manifesta în opozitie cu cultura dominanta din societate55. Cei ce

adera la o subcultura resping o parte sau majoritatea valorilor,

normelor si comportamentelor ce exprima cultura dominanta dar nu

resping în totalitate aceste valori, norme si comportamente.Subcultura reprezinta un indicator al neintegrarii sociale56, subcultura delincventa fiind cel mai grav simptom de neadaptare. Examinând pe larg conceptul cu conotatia pe care acesta o are îh criminologie57, Cohen arata ca subcultura delincventa poate îmbraca diverse variante, dar ca exista anumite trasaturi comune. Astfel, Cohen caracterizeaza subcultura delincventa ca nonutilitara (tinerii nu comit infractiuni cu un scop material, ci pentru a se valoriza, a dobândi o oarecare faima),

291

malitioasa (rautacioasa, faptele sunt comise din placerea de a produce necazuri celorlalti si a sfida tabuurile), negativista.

Aceasta ultima trasatura, cea mai importanta dupa opinia autorului, sugereaza ca subcultura delincventa nu difera fundamental si nici nu este în conflict cu valorile si normele dominante, ci indica mai degraba o „polaritate negativa". Anumite comportamente sunt con

54 Ibidem, p. 28 si urm. 55 Vezi, Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu (Coordonatori) Dictionar de sociologie, Editura Babei, Bucuresti 1998, p.135-136 56 Ibidem 57 Ibidem, p. 18-23. Vezi, în acest sens, si comentariile lui H. Mannheim pe marginea conceptului de subcultura delincventa, op. cit., p. 509 si urm.

205

292

siderate a nu fi „corecte" numai datorita considerarii lor ca „gresite"

de catre cultura dominanta. Pentru acest motiv, arata Cohen, delinc

venta acestor tineri are un predominant caracter irational, negativ,

nonutilitarist. Cohen se ocupa pe larg de modelul în care se formeaza

si se perpetueaza aceste subculturi, dezvoltând o adevarata teorie a

spiritului subculturii delincvente careia îi ofera valente de gene

ralizare.

Apartenenta la o subcultura delincventa s-ar realiza astfel printr-un proces de interactiune între indivizi care au probleme similare de adaptare, interactiune ce duce în final la o solidaritate în grup, la constituirea de modele si norme comune58. Solutia avuta în vedere de autor este, prin urmare, o solutie colectiva si nu una individuala. Cohen, de altfel, tine sa sublinieze ca teoria sa nu încearca sa raspunda la întrebarea de ce un tânar devine delincvent si membru al unei bande, ci încearca sa clarifice o problema sociologica mai larga, aceea a aparitiei subculturilor delincvente în anumite sectoare ale vietii sociale si în rândul clasei defavorizate59.

Neglijând factorii individuali implicati în geneza crimei, ca si alte aspecte importante legate de procesul de socializare a tânarului în familie, scoala etc, Cohen nu poate lamuri mecanismele prin care unii tineri aleg calea „conformista", altii „subcultura delincventa", iar altii „delincventa solitara".

O alta latura neconvingatoare a acestei teorii, subliniata în literatura de specialitate60, consta în restrângerea nejustificata a sferei infractiunilor comise de bande de adolescenti la infractiunile nonutilitare, cu caracter irational, negativ, de sfidare. Or, asa cum alte studii au relevat, exista subculturi delincvente ce se caracterizeaza tocmai prin comiterea de infractiuni utilitare, iar în cadrul aceleiasi

293

subculturi, ambele genuri de delincventa coexista în mod frecvent.

Ipoteza subculturilor delincvente o gasim si în alte cercetari ulterioare61. Dintre acestea retin atentia studiile lui M.E. Wolfgang si

Ibidem, p. 59 si urm. 59 Ibidem, p. 148. 60 H. Mannheim, op. cit., p. 512. 61 D.M. Downes, Delinquent Subcultures in East London, 1965 si The Delinquent solution; Studies in Subcultural Theory, London, Routledge and Kegan Paul, 1966.

206

294

F. Ferracuti6 2 care introduc ipoteza subculturii delincvente în analiza infractiunilor de violenta. Potrivit celor doi autori63, întelegerea si explicarea fenomenului de violenta nu se poate face decât în raport cu contextul cultural care îl genereaza. în masura în care o societate sau un grup social valorizeaza tema violentei riscul comiterii unor fapte este mai ridicat. Cei doi autori au sustinut ca exista o relatie directa între rata omorului si modul în care grupul percepe violenta. Cu cât un individ este mai integrat într-o „subcultura violenta", cu atât creste riscul ca el sa comita fapte de violenta. Cercetarea amintita retine atentia si prin analiza amanuntita pe care cei doi autori o fac cu privire la modul de organizare, la normele de comportare, la traditiile si „codul de valori" al subculturii violente. De altfel, cei doi autori - pornind de la aceasta ipoteza - încearca sa construiasca o teorie generala a criminalitatii (vezi infra 99).

90. TEORIILE DE ESENTA ,,FUNCTIONALISTA". Functionalismul - ce-si pune amprenta, la un anumit moment, pe întreaga orientare sociologica - inspira, în mod direct, unele teorii criminologice cu mare audienta în deceniile 6-7 ale secolului trecut. Construite în jurul conceptelor de sistem social, structura sociala, functie, disfunctie, relatii, statusuri si roluri sociale, cu care functionalismul opereaza, aceste teorii examineaza procesul de devenire al delincventei, în cadrul mai larg, al cailor si modalitatilor în care un anume tip de organizare socio-economica, actioneaza asupra sanselor de adaptare a individului la sistemul de norme si valori dominant.

A) Una dintre aceste teorii apartine sociologului american

R.K. Merton64. El explica fenomenul mai larg al deviantei, în care include si delincventa, prin starea de anomie a societatii americane. Preluând de la Durkheim conceptul de anomie, Merton îi confera acestuia noi sensuri. în timp ce la Durkheim discursul cu privire la pericolul pe care îl reprezinta starea de anomie sociala ramâne într-un plan mai abstract, Merton examineaza - facând apel la exemple din societatea americana - pe un plan mult mai concret, consecintele negative ale anomiei.

62 M.E. Wolfgang, G. Ferracuti, The Subculture of violence: Towards and Integrated

295

Theory in Criminology, London, Tavistock, 1967. 63 Ibidem, p. 20 si urm. 64 R.K. Merton, Social Theory and Social Structure, Glencoe, Free Press, 1957.

207

296

Potrivit lui Merton, sistemul social este contradictoriu. Procedând la o analiza structurala a mediului în care traieste individul, Merton6 5 este de parere ca acesta cuprinde, pe de o parte, structura sociala (ansamblu organizat de relatii sociale în care sunt implicati membrii unei societati sau a unui grup), iar pe de alta parte, structura culturala (ansamblul organizat de valori normative ce guverneaza comportamentul membrilor acelei societati sau grup). în raport cu pozitia pe care un individ o ocupa în structura sociala, el este sau nu este în situatia de a actiona conform normelor prescrise de societate. Pentru clasa defavorizata66 sau pentru minoritatile etnice defavorizate, aceasta pozitie este determinata de salariile mici, de o calificare profesionala precara, de un nivel de educatie si cultura scazut.

Anomia este conceputa ca o „ruptura" în structura culturala ce se produce atunci când apare o discrepanta între normele sociale, scopurile culturale si capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora.

Ordinea sociala este, prin urmare, stabila atunci când exista un echilibru între scopurile ce urmeaza a fi atinse si mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, dezorganizarea sociala îsi face aparitia.

Merton nu leaga astfel aparitia fenomenului numai de crizele economice sau alte evenimente perturbante, ci îl plaseaza si în afara acestora. Pentru Merton, anomia se naste, asadar, ca rezultat al tensiunii dintre scopuri si mijloace. Devianta, în general, si criminalitatea, în special, reprezinta un tip de raspuns, o reactie a individului fata de neconcordanta dintre scopurile vehiculate si valorizate la nivel societal si mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge atare scopuri, individul recurge adesea la mijloacele ilicite. Merton arata ca în societatea americana, în majoritatea cazurilor, se ignora problema daca si în ce masura anumite obiective pot fi atinse pe cai legitime. „Visul american nu cunoaste nici o limita în calea succesului"67. în acest vis, succesul financiar joaca rolul predominant.

5 R.K. Merton, op. cit., p. 1331 si urm. 66 Desi foloseste notiunea de "clasa sociala", nici culturalismul, nici functionalismul nu au în vedere acceptiunea marxista. Vz. N. Herpin, op. cit., p. 119, nota 1.

297

67 R.K. Merton, op. cit., p. 136.

208

298

în raport cu modalitatile de adaptare a individului la mediul social, Merton construieste o tipologie descrisa pe larg în literatura de specialitate68. Astfel, potrivit lui R. Merton6 9 exista cinci tipuri de adaptare individuala: conformismul, inovatia, ritualismul, evaziunea, rebeliunea, pe care le prezinta schematic într-un tabel unde (+) semnifica „acceptare", (-) „respingere", (±) „respingerea principalelor valori si introducerea de valori noi".

Moduri de adaptare Scopuri Mijloace I. Conformism + + II. Inovatie + — III. Ritualism -+ IV. Evaziune --V. Rebeliune + +

Pe baza acestei tipologii, Merton încearca sa explice cauza pentru care chiar si indivizii având nevoi si aspiratii moderate încearca, în anumite situatii, sa si le satisfaca pe cai nelegitime, dar mai ales de ce tinerii apartinând claselor defavorizate, având la îndemâna posibilitati legitime infime pentru a-si satisface nevoile, sunt si cei mai expusi a ajunge la delincventa.

Si alte cercetari realizate în SUA au avut ca ipoteza centrala anomia. Astfel, într-un studiu realizat de Bernard Lander7 0 la Baltimore asupra a 8.464 de cazuri de delincventa juvenila, anomia constituie cel mai important indicator în cadrul analizei factoriale. Gradul de anomie a fost masurat prin rata delincventei. Cel de al doilea indicator al analizei a fost statutul socio-economic masurat prin nivelul educatiei.

în urma interpretarii rezultatelor s-a constatat ca acele zone ale orasului caracterizate de saracie, locuinte insalubre, venituri scazute se identifica cu starea de instabilitate si anomie. Lander ajunge astfel la concluzia ca delincventa juvenila în Baltimore este nemijlocit legata de anomie.

68 D. Banciu, S. Radulescu, M. Voicu, Introducere în sociologia deviantei, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985, p. 120-121. 69 R.K.Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Editura Armând

299

Colin, Paris, 1997, p.172 70 Citat de H. Mannheim, op. cit., p. 506-507.

209

300

B) Una din cele mai cunoscute teorii din acest grup este cea

a lui Cloward si Ohlin, expusa pe larg în lucrarea Delincventa si

oportunitate71.

Examinând raportul dintre aspiratiile si posibilitatile de realizare a acestora în societatea americana în functie de apartenenta individului la o anume clasa sociala, unii autori72 includ teoria lui Cloward si Ohlin în categoria teoriilor fundamentate pe conceptul de

clasa sociala.

Aceasta teorie poate fi atasata si teoriilor axate pe conceptul de „subcultura delincventa", întrucât delincventa este considerata si de Cloward si Ohlin ca o „structura". Spre deosebire de Cohen, subcultura delincventa semnifica, în opinia celor doi autori73, acea organizare a unui grup de delincventi pentru care infractiunea reprezinta însasi ratiunea de constituire a grupului. Acest termen este rezervat, prin urmare, acelor situatii în care rolurile atribuite si asumate de grup vizeaza în mod esential acte de delincventa în întelesul pe care legea penala îl confera acestora, si nu o „stare de spirit nonutilitara".

Schema explicatiei cauzale fiind însa construita în mod evident pe o platforma structural-functionalista (Parsons-Merton) ni se pare ca cel mai potrivit loc al acestei teorii ramâne în cadrul functionalismului. înfatisam în cele ce urmeaza elementele esentiale ale acestei teorii74

Ca si Merton, Cloward si Ohlin leaga delincventa de anomie. Spre deosebire de Merton ei considera însa ca aceasta modalitate specifica de reactie fata de inegalitatile sociale nu este un fenomen individual, ci unul colectiv. Mecanismul de baza care explica acest fenomen îl reprezinta „structura de oportunitate" (de aici si denumirea teoriei), adica ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul social le are la îndemâna pentru a-si realiza scopurile.

301

R.A. Cloward, L.E. Ohlin, Delinquency and Opportunity, New York, Free Press, 1960. 72 H. Mannheim, op. cit., p. 499-512. 73 R.A. Cloward, L.F. Ohlin, op. cit., p. 161 si urm. 74 Vz., pe larg, Rodica Mihaela Stanoiu, Prezentare cricita a unor cercetari recente în criminologia americana contemporana, în S.C.J., nr. 2, 1970, p. 247 si urm. 210

302

Examinând pe baza de interviuri si chestionare raportul dintre scopuri si mijloacele legitime sau nelegitime ale unor categorii de tineri, cei doi autori constata ca aspiratia catre o crestere permanenta a veniturilor ce caracterizeaza societatea americana în ansamblul sau, se face însa cel mai mult simtita în clasele de jos, în mediile cele mai defavorizate, tocmai acolo unde posibilitatile legitime de atingere a acestui scop sunt infime. Dar aspiratiile variaza de la o clasa la alta, nu numai ca intensitate, ci si ca natura. în timp ce în clasele sociale privilegiate exista tendinta de a judeca individul, mai ales în functie de stilul de viata si de apartenenta familiala, în clasele de mijloc aceasta se face în functie de venit si de anumite reguli de morala. în sfârsit, dupa parerea celor doi autori, în clasele de jos, banul este singurul criteriu de apreciere. Tânarul apartinând acestei clase sociale va avea la îndemâna doua modalitati de parvenire, fie schimbarea clasei sociale si integrarea lui într-o clasa superioara, ale carei valori si norme le va adopta, fie în functie de criteriile clasei sale (reusita economica).

Examinând cele cinci tipuri fundamentale de adaptare propuse de Merton (conformism, inovatie, ritualism, evadare, rebeliune) în raport cu apartenenta de clasa, scopuri si mijloace, cei doi autori îsi canalizeaza atentia asupra acelei categorii de tineri care, încercând sa reuseasca în functie de criteriile clasei lor, vor fi obligati, pentru a învinge barierele economice si culturale ce le stau în cale, sa apeleze la mijloace nelegitime.

în etapa urmatoare aria investigatiei se limiteaza, din categoria mentionata Cloward si Ohlin fiind interesati numai de aceia care, alegând mijloacele nelegitime, nu actioneaza solitar, ci îsi cauta parteneri, constituindu-se într-un grup social specific (banda),

Pentru a explica „evadarea" se apeleaza la teoria esecului, amplu dezvoltata de cei doi autori. Retinem din aceasta ca în fata unor esecuri repetate de a se ajunge la scopuri prin mijloace legitime, reactia indivizilor este diferita. în timp ce unii raporteaza cauza esecului la propria lor persoana (insuficienta pregatire fizica, psihica, intelectuala), altii acuza societatea, iar acuzând-o contesta inevitabil legitimitatea normelor sociale si juridice dominante. Aceasta reprezinta, dupa cei doi autori, tipul care va cauta evadarea în subcultura delincventa.

303

211

304

Identificând în continuare doua tipuri de evadare, una în care

individul interiorizeaza restrictiile sociale, dar utilizeaza mijloace legi

time, cea de a doua în care „reusita" este cautata tocmai prin mijloace

„ilegitime", cei doi autori75 disting trei „modele" diferite de subculturi

delincvente, în raport cu structurile de oportunitate nelegitime si anume:

modelul criminal, modelul violent si modelul izolat.

Prin urmare, daca alegerea între oportunitatea legitima si cea

nelegitima explica delincventa, oportunitatile diferentiate nelegitime si

ele limitate, explica „modelul de delincventa". Aceasta teza permite

celor doi autori sa stabileasca o corelatie între caracteristicile mediului

psiho-social si „modelul" de delincventa, mult mai nuantata decât cea

a lui Cohen.

Teoria lui Cloward si Ohlin s-a bucurat la timpul respectiv de o larga audienta, fund considerata una din cele mai complexe teorii criminologice de inspiratie sociologica. Meritul acestei teorii este, fara îndoiala, incontestabil. Logica cu care autorii coreleaza structurile diferentiate de oportunitate cu subculturile delincvente, metodele si tehnicile utilizate, aspectele critice pe care cei doi autori le releva cu privire la lipsa de perspectiva economica, sociala si culturala a unora din tineri, reprezinta aspectele perene ale acestei teorii.

Limitele acesteia rezida în universul redus în care-si plaseaza discursul teoretic. Nu apare astfel foarte exact care este legatura între subcultura delincventa si societatea globala, odata perioada adolescentei trecuta.

305

Teoria esecului ni se pare ca absolutizeaza alternativele înfatisate, între renuntare si delincventa existând un spatiu mult mai larg de optiuni, dovedit de altfel prin acele categorii de tineri ce provin din medii sociale diferite, angajati în activitati sociale pozitive.

91. TEORIILE CONTROLULUI SOCIAL. Mai dificil de încadrat într-un curent sau altul, teoriile controlului social au filiatii multiple, în care se regasesc atât linia de gândire a lui Sutherland, dar, deopotriva, si a lui Merton, la care se adauga si alte influente. Teoriile controlului social nu trebuie sa fie confundate cu conceptul de control social. Paternitatea conceptului i se atribuie lui Tarde76, iar în perioada initiala i s-a conferit un sens mai restrâns fiind

P. Beirne, J. Messerschmidt, Criminology, Harcourt Brace Jovanovich Inc., 1991, p. 426. 212

306

limitat la grupuri restrânse precum familia, scoala, anturajul individului

si la procesele prin care aceste grupuri socializeaza individul.

Asa cum arata Jeffery77, istoria controlului social reflecta mis

carea de la descentralizarea societatii spre centralizarea acesteia, de la

obicei la drept, de la informai la formal. Exista trei modele de control

social pe care sociologia le propune:

1. controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, pe obiceiuri si pe cultura; 2. controlul bazat pe schimbul de marfuri si servicii; 3. controlul bazat pe folosirea fricii, fortei si coercitiei. Primul model depinde de norme si valori. Prin intermediul socializarii, individul interiorizeaza normele culturale care apoi sunt considerate a fi corecte, drepte „ca o parte a constiintei sale"78. Normele astfel interiorizate creeaza obligatii morale. Teoria normativa a controlului social o gasim în conceptia lui Durkheim despre realitatea sociala a normelor si puterea de coercitie a acestora asupra comportamentului individului. Raspunsul la ordinea sociala se gaseste în consensul cu privire la aceste norme. Aceasta teorie considera ca individul nu are un fundament biologic sau psihologic care sa se opuna la normele colective. Plecând de la aceasta teorie, criminologia îsi propune sa explice de ce normele internalizate si considerate „drepte" de majoritatea indivizilor sunt totusi violate de o parte dintre acestia.

Cel de-al doilea model se bazeaza pe utilitarism, pe ideea ca oamenii cauta sa-si sporeasca placerile si sa reduca suferintele. Normele sociale sunt aplicate în baza principiului reciprocitatii potrivit caruia „eu voi face ceva pentru tine în ideea ca si tu vei face

307

ceva pentru mine"79. Teoria schimbului sau behaviorismul social cum mai este cunoscuta, este reprezentativa pentru acest model.

Al treilea model se bazeaza pe forta si violenta ca parte a politicii statale. Potrivit lui Jeffery doua motive principale justifica controlul social. Primul, pe linia de gândire a lui Hobbes si Freud, considera ca oamenii sunt prin natura lor antisociali si în consecinta trebuie sa fie

77 C. Ray Jeffery, Criminology: An interdisciplinary approach, Prentice Hali, Englewood Cliffs, New Jersey, 1990, p. 280.

78 Ibidem. 79 Ibidem.

213

308

controlati de catre societate. Devianta apare astfel ca o stare naturala a

omului. Criminologia avea prin urmare, sarcina de a explica nu de ce

oamenii încalca legile, ci de ce se conformeaza acestora.

Al doilea considera, dimpotriva, ca oamenii sunt funciarmente sociali, deoarece ei interiorizeaza norme la care se supun si care le limiteaza dorintele si impulsurile egoiste. In aceasta viziune conformitatea caracterizeaza pe om, criminologia având sarcina sa explice de ce legea este totusi încalcata.

Cele mai cunoscute variante ale teoriei controlului social în

criminologie sunt teoria înfrânarii (containment theory) a lui Walter

Reckless (1961)8 0 si teoria controlului social (social bonding theory) a

lui Travis Hirschi (1969)81.

A) Teoria înfrânarii. în anii '40 ai secolului XX, Reckless a constatat ca variatiile în rata criminalitatii a diferitelor grupuri sociale în SUA era determinata de diferentele privind capacitatea de înfrânare a comportamentelor ce violeaza norma juridica. Aceasta observatie a fost ulterior dezvoltata în cartea sa The Crime Problem (1961). Reckless se întreaba de ce în aceleasi împrejurari, unii comit crime si altii nu. El considera ca raspunsul la aceasta întrebare nu poate fi dat de cei care se plaseaza pe pozitiile dezorganizarii sociale.

Reckless considera ca infractiunea poate fi prevenita sau înfrânata prin doua procese esentiale: unul situat la nivelul organizarii sociale, celalalt la nivel individual.

Pentru a-si sustine teoria, el apeleaza la o serie de cercetari empirice realizate între 1951 si 1958 care relevau ca delincventii provin cel mai adesea din familii destramate, fiind lipsiti de o socializare adecvata sau de un control al familiei, al anturajului, al scolii. De asemenea, aceleasi date evidentiau ca recidivistii au un eu slab, un control personal scazut, si concepte si aprecieri foarte sarace

309

(poor seif concept). Comparativ cu acestia, „baietii buni" (non-

W. Reckless, The Crime Problem, New York: Appleton-Century, 1961. Vezi si Criminal Behavior, New York; Mc. Graw-Hill, 1940. 81 T. Hirschi, Causes of Delinquency, Berkeley: University of California Press, 1969. Vezi si Crime and the Family în Crime and Public Policy, Editura James Q. Wilson, 53-68, San Francisco: Institute for Contemporany Studies. 214

310

delincventii), care provin în general din familiile clasei de mijloc sau

din familii stabile afectiv, economic si spatial poseda concepte si

aprecieri pozitive care includ conformitatea fata de lege, un raspuns

pozitiv dat vietii familiale si parintilor. Teoria lui Reckless se bazeaza

pe o constructie ierarhica, în raport de capacitatea individului de a

înfrâna conflictele sociale si psihologice cu care se confrunta.

Astfel, frânele interne si externe ocupa o pozitie între presiunile

si atractiile (pulls) mediului social si impulsurile (pushes)

personalitatii individuale. în vârful ierarhiei se afla presiunile sociale

care apasa pe individ. Acestea sunt saracia, somajul, insecuritatea

economica, conflictele familiale, statutul de grup minoritar, lipsa de

oportunitati, inegalitatile sociale. La acelasi nivel se situeaza atractiile

sociale (social pulls) care îl trag pe individ în afara modelelor

acceptate de viata. Atare atractii includ influentele deviante,

companiile daunatoare, subculturi delincvente, o anumita mediatizare

a criminalitatii.

Potrivit lui Reckless, mediul apropiat (imediat) al individului reprezinta o bariera a frânelor exterioare. Aceasta bariera o reprezinta familia în care traieste si anturajul apropiat si include factori precum moralitatea, supravegherea, disciplina si norme rezonabile de asteptare (supape sigure de eliberare a tensiunilor). Daca aceste bariere sunt slabe, individul este vulnerabil în fata presiunilor si atractiilor sociale.

311

în interiorul individului exista o bariera de frâne interne. Indivizii înclinati spre devianta (cei ce poseda o frâna interna slaba) sunt probabil cei care poseda o anumita combinatie a unui autocontrol deficitar, toleranta scazuta la frustrare, lipsa simtului de responsabilitate si o orientare nepotrivita a scopurilor. Frânele interne reprezinta ultima linie de aparare împotriva presiunilor si atractiilor interne si externe.

în sfârsit, capatul de jos al ierarhiei consta din impulsurile psihologice. Acestea includ variate grade de ostilitate, agresivitate, sugestibilitate, revolta, reactii de vinovatie, sentimente de inferioritate si alte deficiente organice precum leziuni ale creierului sau epilepsie. Potrivit lui Reckless, unele din aceste impulsuri psihologice sunt de obicei prea puternice, în raport cu frânele interne si externe.

215

312

Recunoscând unele exceptii, cum ar fi crimele pasionale si

crima organizata, el considera ca teoria lui este o teorie generala, care

ar putea explica cele mai multe cazuri de delincventa sau crima.

Criticile aduse au în vedere mai ales unele din conceptele sale de baza, cum este acela de poor seif concept vag definite si astfel imposibil de testat. Ce înseamna exact, se întreaba Beirne si Messerschmidt82, acest concept? înseamna ca ceva este rau sau ca altii cred ca acel ceva este rau?

B) Un alt reprezentant de seama al teoriei controlului social în criminologie este Travis Hirschi. Acesta expune în 1969, în cartea sa Causes of Delinquency, varianta cunoscuta sub numele de Bonding Theory.

Adept al conceptiei lui Hobbes si Freud cu privire la natura umana, Hirschi considera ca cea mai mare parte a oamenilor au tendinte antisociale. Aceste tendinte sunt actualizate numai atunci când controlul social în variatele sale forme slabeste. /

Hirschi socoteste ca cele mai multe teorii de orientare sociologica, care au încercat sa explice criminalitatea prin factorii de tensiune precum diferentele sociale, saracia, somajul, familiile destramate, discriminarile de rasa sau sex - au esuat, întrucât, desi acesti factori pot fi corelati cu criminalitatea, nu exista nici o dovada ca ei reprezinta cauza fenomenului. Important, prin urmare, nu este sa se cerceteze cauzele criminalitatii, ci mult mai util, considera Hirschi, este sa se caute cauzele conformismului. în aceasta viziune, problema esentiala este aceea de a identifica motivatiile actelor de conformare fata de lege.

Probabilitatea ca individul sa devina deviant sau conformist depinde, potrivit lui Hirschi, de intensitatea a patru factori, si anume:

/) atasamentul fata de parinti, scoala, grupul de prieteni;

2) angajarea într-o linie conventionala de conduita;

313

3) implicarea în activitati conventionale;

4) crezul în valori conventionale.

în privinta primului factor, autorul arata ca tinerii se vor conforma legii în situatia în care acestia vor fi puternic atasati de modele pozitive precum parinti, profesori, prieteni cu un comportament conformist.

P. Beirne, J. Messerschmidt, op. cit., p. 420. 216

314

Hirschi mentioneaza ca un control social trebuie sa inspire tânarului teama de pedeapsa. în consecinta, lipsa de disciplina, lipsa de respect fata de parerile si asteptarile celorlalti, asocierile diferentiale cu grupuri delincvente se produc pe fondul unui atasament slab fata de modelele pozitive.

Cât priveste angajarea în roluri pozitive si implicarea în activitati conventionale (scolare, culturale etc.) cu cât acestea vor fi mai numeroase, cu atât mai mult vor fi descurajati tinerii de a se angaja în activitati antisociale.

Cât priveste cel de al patrulea factor, Hirschi considera ca cu cât crezul în anumite valori, precum respectul fata de lege, este mai puternic, cu atât mai redus este riscul aparitiei unei conduite delincvente.

Testarea teoriei s-a facut pe un esantion reprezentativ în San Francisco-Oakland, iar pe baza datelor rezultate Hirschi a tras unele concluzii cu privire la raportul dintre controlul social si delincventa, sistematizate de Beime si Messerschmidt în 7 puncte, dupa cum urmeaza:

1. Tinerii, cu cât sunt mai atasati de familie, cu atât mai putin se vor angaja în delincventa; 2. Cu cât performantele scolare vor fi mai bune, cu atât mai putin se vor angaja în delincventa; 3. Cu cât vor fi mai indiferenti fata de anturajul delincvent, cu atât mai mare este miza sa se angajeze într-un comportament conformist; 4. Bandele delincvente nu au coeziune si relatii calde între membrii sai; 5. Importanta tehnicilor de neutralizare în delincventa este neconcludenta; 6.

315

Nu exista nici o legatura cauzala semnificativa între delincventa si clasele sociale; 7. în SUA nici un segment al societatii nu încurajeaza mai mult decât altul delincventa. Câteva cuvinte cu privire la modelul de prevenire pe care teoria lui Hirschi îl propune.

217

316

De tip conservator, acesta se bazeaza pe întarirea controlului social. întrucât Hirschi si discipolii sai considera ca rata ridicata a criminalitatii în SU A se datoreaza unei politici excesiv de permisive în domeniul educatiei si al culturii, de care se face vinovat liberalismul anilor '6 0 ai secolului trecut, colapsului disciplinei în licee, politicii mult prea generoase a guvernului fata de saraci si sistemului de justitie prea blând fata de criminali, solutia propusa vizeaza restaurarea unei discipline stricte în scoala (îndeosebi la nivelele intermediare), reducerea sau eliminarea ajutorului social în scopul de a cultiva responsabilitatea individuala si întarirea sistemului represiv, mai ales prin sporirea severitatii sanctiunilor penale.

Modelul de control social bazat pe forta, amenintare si coercitie, teoria controlului social, în varianta lui Hirschi focalizata pe presiunile exercitate asupra individului de a adopta o conduita conformista si strategiile de prevenire ce readuc în actualitate functia de intimidare a pedepsei, ofera reperele unei eventuale teorii explicative privind rata scazuta a criminalitatii în perioada comunista83.

Sectiunea a HI-a TEORII CRIMINOLOGICE INSPIRATE DE MODELUL CONFLICTUAL

92. CARACTERIZARE. în mijlocul deceniului 7 al secolului XX, o anumita stare de tensiune se manifesta cu tot mai multa intensitate si în variante moduri în lumea occidentala. Reactia ostila a opiniei publice fata de razboiul din Vietnam, miscarea pentru drepturile civile în SUA, miscarile studentesti din mai 1968 din Franta si din alte tari, reflecta o anumita criza de valori a sistemului social. Conceptia despre stat ca aparator al intereselor legitime ale tuturor cetatenilor, ca „arbitru neutru" între diferitele grupuri sociale este tot mai mult pusa sub semnul întrebarii84.

Vezi pe larg Rodica Mihaela Stanoiu, Criminalitatea în România: trecut, prezent, viitor, în Tranzitia si criminalitatea, Bucuresti, Editura Oscar Print, 1994. S4 P. Landreville, Evolution theorique en criminologie: L'histoire d'un cheminement,

317

în Criminologie, voi. XIX, no. 1, PUM, 1986, p. 14 si urm.

218

318

Conceptele traditionale, vechile teorii sunt repuse în discutie,

valoarea modelului consensual este contestata, naivitatea sa epis

temologica fiind deseori ridiculizata. Pentru simbolistii interac

tionisti si etnometodologii deceniilor 7 si 8 ale secolului trecut,

societatea, departe de a reprezenta un „tot", este divizata într-o serie

de structuri sociale între care exista un complex de interrelatii de tip

conflictual determinate de interese antagoniste85. Modelul conflictual

de analiza sociala înlocuieste modelul consensual propus de

functionalism.

Conflictele între indivizi si grupurile sociale n-ar putea fi astfel

rezolvate prin adaptarea la diversele structuri ale societatii, ci numai

printr-o transformare a acestora.

Confruntarile epistemologice din domeniul stiintelor social

politice, disputa dintre Becker8 6 si Gouldner8 7 cu privire la asa-numita

„impartialitate" a stiintelor sociale fata de obiectul de studiu au

repercusiuni directe si asupra criminologiei.

Asistam la o reevaluare a teoriile explicative de pâna atunci, la

elaborarea unor noi teorii si puncte de vedere, unele dintre ele de

319

esenta neomarxista.

' 93. CURENTUL INTERACTIONIST. Punctul de plecare al acestei orientari se afla, asa cum arata si denumirea, în sociologia interactionista si îndeosebi în teoria etichetarii (labelling theory) cu privire la fenomenul mai larg de devianta. Devianta constituie, în aceasta viziune, o categorie semantica88 prin intermediul careia anumiti indivizi sunt etichetati si identificati ca atare.

Pentru criminologii interactionisti, întrebarea fundamentala „de ce individul este delincvent"? este înlocuita sau i se alatura întrebarea „de ce o persoana este considerata delincvent"?

Reprezentantii acestei conceptii sunt socotiti a fi F. Tannembaum,

E. Lemert si H. Becker. îndeosebi acesta din urma, în lucrarea sa E. Goffman, Tlie Presentation of Seif in Everyeday Life, Anchor Book, 1959; Stigma. Pelican Books, 1963; Strategic Interaction, University of Pennsylvania, Press, 1969. 86 H.S. Becker, Whose side are we on, în Social Problems, 14, nr. 3, 1967, p. 239-247. 87 A.W. Gouldner, Tlie sociologist as partisan sociology and the Welfare state, în American Sociologist, 3, nr. 2, p. 103-116. 88 N. Herpin, op. cit., p. 75. 219

320

nivelul colectiv. în cadrul analizei pe care o întreprind se pune accentul pe studierea relatiilor existente între membrii aceluiasi grup. Fiecare dintre aceste grupuri are o imagine bine stabilita cu privire la scara de valori, la interesele ocrotite, la comportamentele acceptate.

Grupul dominant îsi impune însa propriile valori si stigmatizeaza pe cei care aduc atingerea acestor valori.

94. CRIMINOLOGIA REACTIEI SOCIALE. Interactionismul formulat ca teorie globala asupra deviantei, îndeosebi cu ocazia Congresului international de criminologie de la Belgrad din 197399, apare tot mai frecvent în perioada urmatoare, sub denumirea de criminologia reactiei sociale, denumire de natura a marca si mai mult ruptura epistemologica cu criminologia traditionala. Aceasta noua orientare deplaseaza centrul de greutate al cercetarii criminologice din sfera personalitatii criminale si mecanismelor trecerii la actul infractional catre elucidarea proceselor sociale ce produc devianta si delincventa. Aceasta se manifesta, arata R. Gassin100, ca un proces dinamic de interactiune cu alte procese complexe de actiune si reactiune, de raspunsuri si contraraspunsuri în care intervin trei nivele de actiune sociala: elaborarea legii, reactiile interpersonale si procesul institutional al reactiei sociale. Acestuia din urma i se acorda o importanta aparte, considerându-se astfel ca problema fundamentala a criminologiei o reprezinta studierea ansamblului proceselor ce alcatuiesc reactia sociala fata de fenomenul delincventei, care este considerat a fi o creatie directa si nemijlocita a reactiei sociale.

Cercetarile criminologice situate pe linia acestei conceptii vizeaza cu precadere clarificarea unor probleme privind analiza sociopolitica a normei penale101, procesele de legiferare si aplicare a legii penale, sau ceea ce în limbajul reprezentantilor acestei conceptii este

99 A se vedea, pe larg, Al Vll-lea Congres international de criminologie, Belgrad, 1973, voi. I si voi. II, traducere existenta la Ministerul Justitiei. 10 0 R. Gassin, De quelques tendances recentes de la criminologie anglaise et nord

321

americaine, în: Revue de science criminelle et de droit penal compare, 1977, nr. 2, p. 249 si urm. toi 0/7 p. Landreville, Normes sociales et normes penales: notes pour une analyse socio-politique, Montreal, Les cahiers de l'Ecole de criminologie, no. 2, 1983, p. 15 si urm.

222

322

denumit incriminare primara si secundara98, interferenta dintre diferite tipuri de control social, impactul dreptului penal asupra traiectoriei sociale a individului99.

95. CRIMINOLOGIA „CRITICA". Criminologia reactiei sociale a creat în parte premisele aparitiei unei alte tendinte, si anume criminologia radicala sau critica100, de orientare neomarxista. Reprezentative pentru aceasta tendinta sunt lucrarile lui Ian Taylor, Paul Walton si Jock Young aparute în 1973 si 1975101, lucrari considerate, dupa unele opinii, ca punând bazele unei noi criminologii.

Autorii englezi propun un model formal explicativ al actului deviant. Acesta n-ar fi decât rezultatul unei stari conflictuale între individ si structurile politice si economice specifice capitalismului, infractiunea reprezentând actul politic prin care delincventul îsi exprima refuzul fata de organizarea sociala existenta102. Autorii englezi procedeaza, în lumina celor aratate, la o decupare a actului criminal, distingând astfel cinci etape cu valoare explicativa si anume: originile îndepartate ale actului deviant, originile imediate ale acestui act, actul însusi, originile imediate ale reactiei sociale si originile îndepartate ale acesteia103.

Pentru a explica originile îndepartate ale actului deviant, autorii citati considera ca este necesar sa se elaboreze o „economie politica" a crimei, care sa analizeze structurile societatii industriale avansate, bazata pe inegalitate în distribuirea puterii, a bogatiilor, a privilegiilor de clasa104.

O a doua preocupare ar trebui sa fie aceea de a explica de ce o anumita parte dintre indivizii supusi unor conditii structurale identice comit infractiuni, care sunt, cu alte cuvinte, originile imediate ale

Ph. Robert, La Question penale, Paris, Dalloz, 1984.

A.P. Pires, P. Landreville, V. Blankevoort, Systeme penal et trajectoire sociale, în DeViance et Societe\ p. 4,1981, p. 319-345. 10 0 Vz., pe larg, B. Krisberg, Crime and Privilege, Towards a New Criminology,

323

Englewood Clifs, Prentice Hali, 1975; A. Baretta, Criminologia critica e politica criminala alternativa, în: La questione criminale, 3,1977, p. 339-359; G. B. Traverso, A. Verde, Criminologia Critica, Padova, Edizioni Cedam, 1981. I. Taylor, P. Walton, J. Youg, The New Criminology: For a Social Theory of Deviance, London, Routdedge and Kegan Paul, 1973; Criticai Criminology, London, Routledge and Kegan Paul, 1975. 10 2 Y. Taylor, P. Walton, J. Young, op. cit, p. 268-269. 103 Ibidem, p. 270 si urm. 223

324

actului delincvent. Pentru a furniza o atare explicatie este necesar ca „economia politica a crimei" sa fie completata cu „psihologia sociala a crimei". Acesteia îi revine rolul de a explica „optiunea pentru calea criminala" sau pentru calea „conformista", în confruntarea pe care individul o are în mod permanent cu structurile politice si economice ale societatii capitaliste.

Infractiunea ca fapta antisociala prevazuta de legea penala, aduce atingere unor interese ce privesc valori de natura si importanta diferita. Criminologia este obligata sa explice si „alegerea pe care infractorii o fac în acest sens". Aceasta constituie cel de al treilea palier explicativ, care dupa parerea autorilor englezi, implica elaborarea unei teorii sociale complete asupra deviantei, care sa aprofundeze studiul dinamicii sociale a actului infractional si sa elucideze relatia dintre gândire si actiune.

Al patrulea palier explicativ este destinat examinarii originii imediate a reactiei sociale. Comiterea unei infractiuni da nastere mai întotdeauna la reactii sociale dintre cele mai diferite: de puternica dezaprobare (actul fiind de îndata adus la cunostinta organelor competente), de dezaprobare moderata (respins, comentat negativ, dar nu neaparat reclamat), de toleranta, de acceptare sau de indiferenta105.

Elaborarea unei „psihologii sociale a reactiei sociale" ar fi în masura sa explice motivul pentru care opinia publica si organele însarcinate cu administrarea justitiei au reactii atât de diferite fata de asemenea acte.

Ca si în cazul primului palier, originile îndepartate ale reactiei sociale - ultimul palier al teoriei examinate - trebuie cautate în structurile politico-sociale specifice societatii capitaliste. Initiativele politice ce duc la adoptarea anumitor legi, definirea însasi a infractiunii, aplicarea sanctiunilor penale sunt activitati ce apartin în exclusivitate acelui grup ce ocupa pozitia dominanta în cadrul structurilor respective. De aici necesitatea elaborarii unei „economii politice a reactiei sociale" care sa analizeze modul în care întreg sistemul penal capitalist, departe de a fi neutru, reprezinta un veritabil instrument de dominare asupra gruparilor defavorizate. De aici respingerea definitiei legale a infractiunii, necesitatea „definirii acesteia"

325

prin prisma unei economii politice a reactiei sociale.

Ibidem, p. 272.

224

326

Dar, asa cum arata pe drept cuvânt Marie Andree Bertrand

într-un studiu deosebit de interesant cu privire la perspectivele

traditionale si perspectivele critice, în criminologie nu sunt numai

britanicii care au inventat criminologia critica „presupunând

adauga autoarea - ca exista un curent ce poate fi identificat care sa

merite acest nume"106.

în universitatile si centrele de cercetare din Occident, aceasta

tendinta a reunit specialisti apartinând unor pozitii ideologice din cele

mai diferite, trasatura comuna constituind o reflectie critica cu privire

la obiectul de cercetare si la strategiile de interventie sociala.

întrucât o prezentare sistematica a acestor grupuri este dificil de

realizat,107 ne oprim succint numai asupra unora dintre acestea.

Amintim pe cel de la Universitatea Berkeley din California reunit,

dupa închiderea Facultatii de criminologie datorita orientarii sale

marxiste în jurul publicatiei Crime and Social Justice. Reprezentative

sunt pentru acest grup opiniile exprimate de Platt108, Hermann si Julia

M.A. Bertrand, Perspectives traditionnelles et perspectives critique en criminologie, Criminologie, no. 1, 1986, p. 98. Trebuie aratat ca Taylor si colaboratorii sai îsi revizuiesc partial conceptiile anterioare exprimate, renuntând la un anumit "romantism

327

anarhic" reprosat de o parte din critici. în lucrarea Criticai criminology (London, Routledge and Kegan Paul, 1975) influenta marxismului este si mai evidenta. 10 7 Grupul european pentru studiul deviantei si controlului social si-a tinut primul seminar la Florenta în 1973. In paginile revistelor "La questione criminale" editata de grupul de la Bologna (1975) si "Deviance et societe" (1977), reprezentative pentru noua orientare, publica cu regularitate articole de analiza critica socio-istorica si juridica a sistemelor penale. Dintre lucrarile situate pe pozitia criminologiei critice, pe lânga cele amintite, consemnam: N. Christie (Editura), Scandinavian Studies in Criminology, voi. V, London, Martin Robertson, 1974; H. Bianchi, M. Simondi, I. Taylor, Deviance and Control in Europe, London, John Wiley and Sons, 1975; J.P. Brady, The talking stone: evolution and action of people's Criminology, The Insurgent Sociologist, V, 1975, p. 73-79; J. Feest, K. Huchting, W. Lange, The Changing Nature of Legal Repression, Report on West Germany, Third Conference of European Group for the Study of Deviance and Social Control, Amsterdam, 9-12 sept. 1975; A.T. Turk, Prospects and pifalls for radical. criminology: a criticai response to Platt, Crime and Social Justice, 4, 1975, p. 41 si urm.; I. Hulsman et J. Bemat de Celis, Peines perdus. Le systeme penal en question, Paris, Editions du Centurion, 1982; A. Baratta, Conflict social et Criminalite, Pour la critique de la theorie du conflict en criminologie, Deviance et Socieete, 6,1982, p. 1-23; JJP. Brodeur, La criminologie marxiste: Controverses recentes, Deviance et societe , 8,1984, p. 43-70. 10 8 A.M. Platt, Prospects for a radical criminology in the United States, Crime and

328

Social Justice, no. 1, 1974, p. 2-10.

225

329

Schwendinger cu privire la necesitatea redefinirii conceptului de infractiune, în raport cu structurile conflictuale ce caracterizeaza societatea capitalista actuala.

O contributie remarcabila a venit din partea criminologilor din Canada, Germania, Italia, Franta, Olanda, Tarile Nordice. Pentru Baratta110, unul din reprezentantii grupului de la Bologna, dreptul penal actual este un drept inegal, întrucât: a) nu apara toate bunurile esentiale care intereseaza pe toti cetatenii; b) legea penala nu este egala pentru toti, statutul de criminal fiind distribuit în mod inegal între indivizi; c) distribuirea acestui statut este independenta de nocivitatea sociala si de gravitatea infractiunii.

în aceeasi ordine de idei, Nils Christie111 considera ca sistemul de justitie actual produce suferinte asemanatoare acelora pe care pretinde ca le combate. f

Sectiunea a IV-a EVALUARE CRITICA

96. LIMITE. Desi orientarea sociologica se caracterizeaza printr-o viziune mai cuprinzatoare asupra criminalitatii, nici aceasta nu reuseste în ansamblu sa ofere o explicatie deplina asupra cauzelor fenomenului. Teoriile centrate pe criminalitate ca fenomen de grup sau de clasa, desi pun în lumina raporturile acesteia cu saracia, mizeria, somajul, lipsa de educatie, ca si alte procese sociale, se opresc undeva la jumatatea demersului teoretico-explicativ, neacordând importanta cuvenita factorilor individuali.

109 H. Schwendinger, J. Schwendinger, Defenders oforder or guardian ofhuman rights, Issues in Criminology, 5, 1970, p. 123-157; The continuing debate on the legislatie approach to the definition of crime, Issues in Criminology, 7,1972, p. 71-81.

330

11 0 A. Baratta, Criminologie critique et critique du droit penal; introduction a la sociologie juridico-penale, Montreal, Cahiers de l'Ecole de criminologie, no. 14,1983. 111 N. Christie, Limits to Pain, Columbia University Press, 1981, p. 198.

226

331

Paradoxal, aceleasi limite caracterizeaza si teoriile centrate pe explicarea comportamentului delincvent individual. Studiind relatiile dintre individ si grupul social, aceste teorii nu depasesc universul restrâns al grupului, considerând influenta acestuia asupra individului ca unica sursa de determinare sociala.

De altfel, limitarea majoritatii acestor teorii la problematica delincventei juvenile le face inapte de a construi o teorie generala a comportamentului delincvent.

Reducerea problematicii socializarii numai la familie sau la anturajul restrâns al individului, nu poate constitui o schema de analiza etiologica valabila pentru o societate în permanenta schimbare, în care nivelele interiorizate în copilarie îsi pierd pe parcurs semnificatia, odata cu trecerea la perioada adulta. Impactul pe care organizarea societatii, evolutia sociala Ie au asupra formarii si dezvoltarii personalitatii, ocupa un loc secundar în cadrul acestor teorii. O alta eroare a acestor conceptii consta în tendinta de socializare a omului, în exagerarea importantei factorilor sociali si în neglijarea aproape totala a individului. Procedând în marea lor majoritate la o analiza a delincventei la nivelul grupului, aceste teorii sunt incapabile sa ofere o explicatie valabila cu privire la cauzele directe ale comportamentului delincvent. Chiar si în acele rare ocazii, când îsi propune o explicatie la nivel individual, cum este cazul teoriei „asociatiei diferentiale", conceptia ramâne tributara aceleiasi erori epistemologice, ce nu permite în final sa se raspunda la întrebarea de

ce în conditii sociale similare numai unii indivizi comit infractiuni. Cât priveste orientarile si curentele anilor '60 si '70 din secolul XX ele au avut fara îndoiala meritul de a aduce un val de aer proaspat în criminologie, de a incita pe cei dispusi poate sa se lase prada rutinei si conformismului sa nu abandoneze, sa caute noi solutii. Criminologia reactiei sociale, concentrându-si astfel eforturile asupra studierii proceselor de actiune si reactiune în cadrul carora devianta si respectiv delincventa nu ar fi decât rezultatul direct al reactiei pe care acestea le provoaca în sânul membrilor societatii, aduce, fara îndoiala, în câmpul reflectiei criminologice, elemente interesante.

332

227

333

în primul rând, ea atrage atentia, asupra necesitatii pentru criminologie de a-si extinde sfera de interes si asupra proceselor de elaborare a legii, cât si de aplicare a acesteia.

în al doilea rând, promotorii acestei tendinte scot în evidenta caracterul dinamic al actului infractional. în aceasta viziune, arata

R. Gassin112, devianta nu mai este considerata a fi o unitate statica, „un produs ineluctabil al personalitatii delincventului", asa cum este considerata de catre clinicieni, ci rezultatul unui proces dinamic de interactiune sociala. în al treilea rând, cercetarile orientate în aceasta directie aduc în discutie influenta pe care „stigmatizarea" o poate avea asupra conduitei individului si, în special, asupra persistentei acestuia în activitatea infractionala. într-adevar, fenomenul stigmatizarii este un fenomen real ce nu poate fi ignorat, care apare în urma comiterii infractiunii, dar mai ales în urma sanctionarii infractorului. Individul astfel etichetat devine inevitabil un marginal. /

Reactia de respingere a societatii determina aproape întotdeauna

o contrareactie din partea acestuia (a infractorului), manifestata cel mai adesea prin opozitia fata de normele legale. De aici, dificultatea pentru cel etichetat de a se smulge din mediul infractional, de a se integra în societate. în acest sens, cercetarile amintite conduc la concluzii interesante cu privire la cauzele recidivismului si la explicarea unor cariere criminale. Teoria reactiei sociale pacatuieste însa printr-o serie de exagerari, care o îndeparteaza de la explicatia stiintifica a fenomenului.

Negând actului infractional orice suport obiectiv, considerând ca fenomenul de delincventa nu exista ca atare, ci numai ca un produs al reactiei sociale, exponentii acestei conceptii ofera semnificatii de relatie cauzala unei relatii incontestabile, dar nu de aceasta natura. Mai mult decât atât, spre a putea ajunge la o atare concluzie, a fost necesar sa se afirme ca „temporal" reactia sociala precede fenomenul de delincventa. Viziunea formalista a adeptilor acestei teorii tinde astfel la o simplificare ce nu poate fi depasita decât acceptând încorsetarea realitatii incomparabil mai complexe, într-un veritabil pat al lui Procust.

334

11 2 R. Gassin, op. cit., p. 265.

228

335

Desigur, nu se poate nega ca delincventa este si un produs al

reactiei sociale, dar nu se poate ignora ca declansarea unei atare reactii,

formularea consensului social de oprobiu are drept sorginte, drept

impuls initial, actul infractional înteles ca o încalcare a unor prescriptii

legale imperative si nu ca un produs ineluctabil al reactiei sociale.

Ceea ce se pierde din vedere, mai ales în cadrul acestei viziuni,

este ca adeseori infractorii se recruteaza chiar din rândurile membrilor

clasei sau grupului aflat la putere, asa încât ideea adeptilor teoriei

reactiei sociale conform careia infractiunea este o eticheta aplicata

arbitrar de clasa sau grupul social dominant unor fapte savârsite de cei

din sfera sa nu se verifica, evidentiind aceeasi tendinta de simplificare

pe plan teoretic a unor realitati mult mai complexe.

în sfârsit, o ultima remarca priveste limitele în care grupul

social dominant actioneaza în sfera proceselor de care ne ocupam.

Nici acest aspect nu este însa supus unei analize îndeajuns de nuantate

de catre reprezentantii noii criminologii.

Desigur, atât în procesul de legiferare, ca si în procesul de

aplicare a legii, rolul hotarâtor îl are, asa cum aratam, grupul social

aflat la putere. Influenta acestora, nu este unica si nelimitata. în cadrul

proceselor amintite se reflecta întotdeauna si influenta altor grupuri

336

sau paturi sociale, a caror greutate si valoare sunt cu atât mai mari cu

cât societatea este mai democratica,

97. CONCLUZII. Este evident ca evolutia criminologiei este conditionata de progresul general al stiintei. Or, cu toate descoperirile exceptionale ce s-au facut în ultimul timp în diferite domenii, tainele universului uman nu sunt înca pe deplin luminate. Limitele criminologiei în descifrarea acelor meandre ale personalitatii individului sunt determinate, prin urmare, de stadiul actual al cunoasterii stiintifice. Reprosul „noii criminologi" este deci întemeiat cât priveste acele paradigme reductioniste care s-au pripit sa considere drept „cauze" ceea ce în realitate nu erau decât simple conditii. De aici însa si pâna la a nega importanta studierii personalitatii infractorului este o mare diferenta. Criminologul, tinând pasul cu progresele ce se înregistreaza în acele discipline legate în mod direct de studierea fiintei umane, nu poate în nici un caz abandona cercetarile privind personalitatea infractorului. Examinarea conditiilor sociale care determina criminalitatea nu înlatura nici pe departe studierea

229

337

personalitatii infractorului, modalitatile prin care acesta filtreaza influentele lumii înconjuratoare si alege în mod responsabil o directie sau alta de actiune. De aceea, preocuparile criminologiei traditionale, si îndeosebi ale celei clinice, de a analiza personalitatea infractorului si mecanismul care îl conduce la comiterea infractiunii, departe de a fi inudle, ele sunt, dimpotriva, indispensabile cunoasterii si întelegerii complexitatii proceselor cauzale si sub acest aspect reprosul adus clinicienilor este, dupa opinia noastra, neîndreptatit.

Cât priveste criticile aduse resocializarii - întemeiate sub aspectul acelor abuzuri si deformari aparute în practica - acestea par sa ignore anumite realitati care au contribui din plin la esecul acestei idei, precum mijloacele materiale precare, personal insuficient si necalificat, lipsa unei coordonari între diferitele organisme si institutii sociale.

Reîntoarcerea la mijloacele represive traditionale nu ni se pare astfel nici pe departe a fi o solutie care sa rezolve problema crimi-nalitatii.

Neîndoielnic, cresterea criminalitatii, exacerbarea violentei, necesitatea asigurarii unei protectii sporite membrilor societati sunt realitati care trebuie privite cu maxima responsabilitate. Eforturile pentru a gasi remedii cât mai eficace în aceasta directie trebuie însa canalizate pe o cale realista, de abordare nuantata atât a fenomenului infractional global cât si a individului în particular, de antrenare în activitatea de prevenire si control a acesteia a unor factori multipli, de diversificare a formelor de raspuns social.

Sub acest aspect nu putem sa nu fim de acord cu Leslie Wilkins11 3 care arata ca în raport cu efectele similare ale diferitelor forme de interventie penala trebuie preferate acelea care sunt cele mai umanitare si al caror cost social este cel mai putin ridicat.

Privite în ansamblu, teoriile examinate, desi au pretentia de a aduce schimbari esentiale cu privire la problemele fundamentale ale criminologiei nu au depasit înca stadiul unor tatonari de suprafata. Multe din tezele expuse prezentate ca „noi" sau radicale, nu fac decât sa reia idei exprimate cu mult înainte. Elocventa ni se pare în acest sens concluzia autorilor „criminologiei critice" ca nu exista o criminologie pentru întreaga societate, ci numai pentru o societate

338

determinata în timp si spatiu. Petre Pandrea o spusese în... 1945.

Capitolul V TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATE

98. CARACTERIZARE. Asa cum s-a vazut în capitolele ce preceda, teoriile criminologice prezentate, desi au depasit un anumit reductionism, ramân totusi tributare stiintelor din care criminologia sa desprins. încercarile de spargere a barierelor epistemologice ale disciplinelor „mama" nu sunt însa absente în criminologie si au urmat, sintetic prezentate, doua directii:

1. integrarea variatelor aspecte ale crimei si criminalului într-o singura teorie de natura „multifactoriala"; 2. integrarea selectiva - toate orientarile (teoriile, conceptiile) contin anumite adevaruri, iar contradictiile dintre ele reflecta natura complexa a problemei studiate. Cel de al doilea tip de abordare se bazeaza, prin urmare, pe o combinare a diferitelor teorii, într-o posibila si unica explicatie.

Examinam în cele ce urmeaza unele dintre cele mai semnificative teorii ce se înscriu în cadrul acestui proces de integrare considerând ca în cazul primei directii nu ne aflam decât în fata unei false integrari.

99. TEORIA INTEGRATA A VIOLENTEI. Reprezentantii acestei teorii sunt Wolfgang si Ferracuti. Pornind de la ideea ca sarcina criminologiei nu este aceea de a explica societatea, nici individul si nici macar individul în societate, ci numai un aspect specific al vietii sociale si anume violarea legii, acesti autori considera ca o teorie criminologica integrata este aceea care coreleaza o serie de opinii cu privire la „de ce, unde si cum" s-a comis o crima, într-o singura explicatie care va avea o mai mare valoare explicativa, ca oricare din sursele sale originare1. Necesitatea unei atare teorii o subliniaza înca în 1967 (vezi

339

supra 89) când studiaza subculturile de violenta. Cei doi autori încearca sa integreze în plan teoretic si metodologic concluziile lui Sellin cu privire la conflictul de cultura (vezi supra 89B), teoria lui

1 M. Wolfgang and F. Ferracuti, The Subculiure ofViolence, California, Beverly Hills: Sage Publications, 1982, p. 4-5.

231

Cohen privind subculturile delincvente (vezi supra 89 C) si rezultatele unui studiu pilot realizat la Universitatea din Montreal sub coordonarea lui Denis Szabo care si-a propus sa evalueze sistemul de valori morale ale delincventiloi^.O alta sursa de inspiratie o reprezinta Sutherland cu teoria asociatiilor diferentiale (vezi supra 89 A).

Teoria lui Wolfgang si Ferracuti are la baza conceptul de subcultura violenta ca varianta a subculturii delincvente. Aceasta se caracterizeaza printr-un sistem de valori si norme si printr-un stil de viata în care „tema" violentei domina.

Cei doi autori insista îndeosebi pe orientarea axiologica duala a indivizilor ce apartin unei subculturi delincvente, reflectata în internalizarea valorilor si normelor determinate de nevoia de autoaparare fata de un mediu considerat ostil dar si în aderarea la valorile si normele „oficiale".3

De aici rezulta prima lor concluzie: indivizii care împartasesc valorile si normele culturii violente nu actioneaza neaparat în orice situatie într-o maniera violenta ci numai ca sistemul de valori si norme propriu acesteia creaza asteptari de tip violent. Raspunsul violent este, astfel, fie asteptat, fie cerut de membrii grupului. Studiul de caz al unor infractiuni de violenta, cu precadere al omuciderii, îi duce la concluzia ca, în marea lor majoritate, atât faptuitorii cât si victimele apartin aceluiasi grup (subcultura) în care comportamentul violent reprezinta regula.

O alta concluzie interesanta este aceea ca numarul si varietatea situatiilor în care un individ recurge la violenta pot fi considerate ca un indicator al nivelului de asimilare a valorilor si normelor asociate

340

cu violenta.

Perceptia diferita a stimulilor de violenta si, în consecinta, varietatea de reactii, de la loviri usoare pâna la formele maxime de violenta precum omorul releva, potrivit lui Wolfgang si Ferracuti, importanta dimensiunii psihologice în procesul de aderare a individului la o subcultura violenta.

2 D. Szabo, F. Goyer, D.Gagne, Jugements morawc et milieu socio-culturehetude pilote, Departement de Criminologie, Universite de Montreal, 1964 citat de M. Wolfgang, F. Ferracuti, op.cit. p.129 si urm. 3 Wolfgang si Ferracuti, op.cit. p. 158-161.

232

Autorii considera ca Ethosul propriu subculturii violente se regaseste la toate categoriile de vârsta ,dar este mai prezent în perioada cuprinsa între adolescenta târzie si vârsta mijlocie (a 2-a). Aceasta constatare nu trebuie sa duca la concluzia ca toti cei care apartin acestor grupuri de vârsta (sau dupa caz, minoritare, de gen etc.) adera la stilul de viata violent ci, mai ales, faptul ca frecventa ridicata a comportamentului violent la aceste vârste reflecta anumite „diferente" în „învatarea violentei" ca un mecanism de rezolvare a unei probleme de natura conflictuala.4 Autorii preiau, asadar, de la Sutherland ideea comportamentului violent ca un comportament învatat prin asociere sau identificare diferentiata cu modele violente, sustinând ca nu toate persoanele expuse, chiar egal expuse, unor asemenea asocieri internalizeaza în mod egal valorile si normele specifice subculturii violente, deosebirile fiind puse pe seama diferitelor variabile ale personalitatii umane. Demna de retinut este si concluzia potrivit careia cel ce refuza sau esueaza sa traiasca în conformitate cu cerintele (asteptarile) conflictuale ale grupului risca sa fie respins de catre acesta. Barbatul care nu apara onoarea companiei sale feminine, „lasul" care evita riposta violenta sunt stigmatizati, împinsi în afara grupului sau chiar executati în maniera „reglarii de conturi" specifica criminalitatii organizate. Chiar si acei membri ai grupului care se conformeaza si unor

341

valori si norme "oficiale" nu considera tipul de raspuns violent ca imoral sau amenintator, mai mult, în situatia în care acest tip de raspuns se produce, acestia cauta sa-1 legitimeze si chiar sa-1 sprijine.

Analistii5 considera ca teoria integrata a lui Wolfgang si Ferracuti a fost una din primele încercari de a integra orientarile de ordin sociologic, antropologic, istoric si psihologic, incapabile fiecare dintre ele sa ofere o explicatie convingatoare a multitudinii de comportamente violente într-o „constructie" care sa ajute la întelegerea modului în care aderenta fata de un set de valori si norme ce „ valorizeaza" violenta se concentreaza în anumite grupuri sociale sau spatii ecologice specifice care pot propaga fenomene de violenta de o anumita amploare în societate.

4 ibidem, p.170-171 5 J.E. Holman, J.F. Quinn, Criminology, applying theory, West Publishing Company, 1992, p. 315

233

100. TEORIA „GENERALA" A LUI HIRSCHI SI GOTTFREDSON (TEORIA AUTOCONTROLULUI SCAZUT). Michael Gottfredson împreuna cu Travis Hirschi elaboreaza în ultimul deceniu al secolului XX, teoria autocontrolului scazut6. Aceasta teorie succede teoriei controlului controlului social (bonding theory, vezi supra 91B) a lui Hirschi, autorii prezentând-o ca o teorie „generala" cu privire la criminalitate. Conceptul de baza cu care autorii opereaza este acela de autocontrol (self-control). In sens larg, autocontrolul reprezinta „mecanismul si capacitatea de continua urmarire a comportamentului propriu, îndeosebi a reactiilor impulsive si de ponderare, modificare sau frânare a lor, de revenire la norma. Astfel, autocontrolul apare ca o dimensiune a stapânirii de sine"7. Acesta difera de la individ la individ si se întinde pe o scala de la scazut sau slab pâna la bun (adecvat) sau puternic.

Asa cum se arata în literatura de specialitate8, este aproape imposibil ca o persoana sa poata controla integral propria conduita. Incertitudinea determinata de actiunile altora sau de anumite evenimente, împrejurari, imposibil de prevazut care influenteaza inevitabil

342

conduita individului face ca, în anumite împrejurari, ceea ce apare ca auto-control sa fie partial „rezultatul influentei sociale exercitate de altii în situatia sociala concreta sau al interiorizarii"9.

In opinia lui Gottfredson si Hirschi, crima - ca orice alta forma de devianta - rezulta din incapacitatea individului de a dezvolta un autocontrol adecvat (potrivit). Autocontrolul se formeaza în primii ani de viata, în copilarie. Aceasta perioada este determinanta pentru evolutia ulterioara a individului. Atunci când copiii si tinerii esueaza în a-si construi un autocontrol potrivit (adecvat) exista riscul ca ulterior sa îmbratiseze modele de comportament deviante sau criminale. în acest sens, atentia principala a lui Gottfredson si Hirschi se îndreapta asupra familiei. Aceasta are rolul determinant în formarea si dezvoltarea autocontrolului. Cei doi autori ies astfel din cadrul teoriilor sociologice

234 traditionale care, asa cum am vazut, se focalizeaza pe experienta sociala a tinerilor îndeosebi în afara familiei.

Teoria ca atare se diferentiaza si de teoria anterioara a lui Hirschi (bonding theory) care acorda un rol esential controlului indirect. De aceasta data „controlul direct" al parintilor, modalitatile prin care acestia supravegheaza copiii, au rolul hotarâtor în formarea unui autocontrol adecvat (potrivit). Daca acesta nu se realizeaza sau se realizeaza defectuos copilul tinde sa devina impulsiv, sa fie lipsit de sensibilitate, sa reactioneze la frustrari mai degraba prin actiuni fizice decât prin actiuni verbale (pe cale orala).

în cazul în care persoanele care poseda un autocontrol scazut vin în contact cu ocazii criminogene atunci trecerea la act este mult mai rapida.

Interesanta în cadrul acestei teorii este analiza pe care cei doi autori o fac cu privire la elementele autocontrolului si semnificatia pe care le-o confera acestora la antecedenta cauzala a crimei. Astfel:

- spre deosebire de indivizii care poseda un autocontrol adecvat si care au capacitatea de a-si amâna satisfacerea dorintelor, cei cu un control scazut au tendinta de a raspunde imediat unor stimuli din mediul înconjurator

343

având o orientare, cum spun cei doi autori, „aici si acum"; - actele criminale procura într-o maniera simpla dar, mai ales usoara (lesnicioasa), satisfacerea dorintelor: bani fara munca, razbunare fara a apela Ia caile legale, etc; - actele criminale sunt excitante, riscante, palpitante ele presupun viteza de reactie, agilitate, dedublare. Indivizii cu un autocontrol scazut au tendinta de a fi aventurieri, materialisti,apeleaza cu precadere la „forta fizica"a argumentelor spre deosebire de cei cu un autocontrol adecvat care sunt de regula precauti, chibzuiesc consecintele actelor lor, apeleaza Ia argumente „verbale"; - comportamentul criminal împiedica dezvoltarea unor relatii de lunga durata privind locul de munca, cuplul, cercul de prieteni, instabilitatea fiind caracteristica acestora; 235 crimele au ca rezultat durere si disconfort pentru victime: deposedare de bunuri, vatamari corporale, violarea vietii private; indivizii cu un autocontrol scazut au tendinta spre egocentrism, indiferenta afectiva, lipsa de sensibilitate fata de suferintele si nevoile semenilor. Daca trasaturile ce caracterizeaza un autocontrol scazut, mai sus înfatisate, sunt identificate înainte de vârsta la care începe raspunderea penala ele pot fi, în opinia autorilor, corectate si riscul de a comite infractiuni redus.

Autorii sublinaza însa ca indivizii cu un autocontrol scazut sunt mai predispusi sa comita crime, cu alte cuvinte se regasesc într-o proportie mai ridicata printre criminali, acestea nefiind prin urmare consecinta necesara si automata a unui autocontrol scazut.

Interesanta este însa concluzia celor doi autori potrivit careia pe termen lung „satisfactiile" pe care comiterea unei crime le procura sunt infinit mai reduse decât consecintele negative ale acesteia: casatorii destramate, copii abandonati, locuri de munca pierdute, vieti risipite, destine distruse.

Teoria autocontrolului scazut a antrenat o serie de critici. Limitele teoriei rezida, în primul rând, tocmai în pretentia acesteia de

344

a oferi o explicatie „generala" a criminalitatii. Cel mai elocvent exemplu îl ofera „criminalitatea gulerelor albe" ai carei autori prezinta trasaturi de personalitate ce difera sensibil de portretul criminalului oferit de Gottfredson si Hirschi. O alta critica are în vedere faptul ca efectele autocontrolului scazut nu anuleaza si cu atât mai mult nu explica consecintele altor factori sociali ai crimei, îndeosebi cei obtinuti prin procesul de „învatare" (vezi supra 89A).

101. TEORIA INTEGRARII CULTURALE DIFERENTIALE A LUI DENIS SZABO (1929-). Denis Szabo s-a nascut în data de 4 iunie 1929 la Budapesta. La 19 ani devine student la Institutul de Sociologie al Facultatii de Litere a Universitatii din Budapesta. în 1948 paraseste Ungaria si-si continua studiile în Belgia la Universitatea din Louvain, Facultatea de Stiinte Politice si Sociale. îsi sustine teza de doctorat „Crime si orase" în 1956. Doi ani mai târziu accepta invitatia de a preda la Facultatea de Stiinte Sociale, Economice si Politice a Universitatii din Montreal unde ramâne definitiv. Initial înfiinteaza 236

Departamentul de Criminologie care, ulterior, devine Scoala de

Criminologie. O alta initiativa a renumitului criminolog canadian este

înfiintarea Centrului International de Criminologie Comparata (1969)

institutie cu un rol determinant în promovarea cercetarilor comparatiste

pe plan mondial. A publicat nenumarate carti si articole care au fost

traduse pe toate continentele. în 1987 devine unul dintre fondatorii

Asociatiei Internationale a Criminologilor de Limba Franceza (AICLF).

în prezent este presedinte de onoare al AICLF si al Societatii

Internationale de Criminologie.

Alaturi de o zestre impresionanta de titluri, diplome si medalii

prof. Szabo a primit si tidul de Doctor Honoris Causa din partea a

345

cinci universitati: Sienna Budapesta, Marsilia, Panteios din Atena10,

ultimul fiind acordat de Universitatea Bucuresti la 21 aprilie 2004.

Mentionam ca prof. Szabo este membru al Societatii Regale din

Canada, iar în anul 2004 a fost ales membru corespondent al

Institutului Frantei - Academia de Stiinte Morale si Politice.

Propunându-si mai mult un ghid de reflectie decât o teorie, în ceea ce denumeste „domeniul interdictiilor, deviantei, crimei si justitiei", într-un cuvânt „criminologie"11, Denis Szabo studiaza problematica acesteia din perspectiva antropologiei culturale. Considerând ca personalitatea si cultura reprezinta elementele constitutive ale oricarei stiinte umaniste, Szabo le reuneste în cadrul unei conceptii cu valente integrate. Szabo examineaza succesiv bazele antropologice ale personalitatii si organizarii sociale si concluzioneaza ca normalitatea (statistica), devianta, crima sunt vaste categorii comportamentale asupra carora se exercita procedurile de control social.

Daca exista, arata Szabo, în fiecare societate o tendinta naturala catre o anumita coeziune în jurul valorilor fundamentale, criminologia are o sarcina diferita, în raport cu modelul societal si gradul de integrare pe care îl prezinta fiecare model.

La nivelul fiecarui sistem social exista o combinatie unica între structura sociala (distributia pe vîrste, sexe, diviziunea sociala a muncii, mobilitatea sociala si geografica etc.) cultura (uzante si

10 M. Fournier, Entretiens avec Denis Szabo, Editura Liber, Montreal, 1998, p. 11-15 ii Denis Szabo, De Vantropologie a la criminologie comparee, Paris, Vrin, 1993, p. 67.

237

346

cutume, valori si norme) si personalitatea de baza (profile psihologice

ale trasaturilor asimilate prin socializare si enculturatie). Gradul de integrare a diverselor elemente în jurul valorilor culturale confera sistemelor sociale o semnificatie atât functionala (utilitara), cât si morala (adeziune libera a indivizilor), care permit stabilirea unei tipologii a societatilor.

Pornind de la aceasta clasificare, Denis Szabo distinge trei

categorii de sisteme sociale1": sisteme sociale integrate, caracterizate prin existenta unoi tensiuni între valorile sociale si individuale, între obiceiurile grupurilor ce compun societatea si regulile ce prescriu si sanctioneaza comportamentele individuale sau colective. Exista însa o corelatie, o armonie între mecanismele dc reglare sociala si legislatiile care administreaza conduitele. Criminologia, în aceste sisteme, reprezinta un instrument important de planificare sociala, de prevenire si represiune vizând ajustarea ripostelor la delincventa, corijarea indivizilor care tradeaza încrederea comunitatii. Evaluarea masurilor luate constituie scopul principal al cercetatorilor în criminologie. sisteme sociale partial integrate, în care se manifesta nu numai tensiuni dar si contradictii între valorile, normele si conduitele individuale sau colective. Daca dezacordul dintre grupuri si indivizi diversi privind valorile sau normele nu este insurmontabil la nivelul principiilor, interpretarile date însa pot varia considerabil si pot constitui surse de conflicte. In cadrul acestor sisteme, criminologia are tripla functie: acumularea de cunostinte, perfectionarea metodologiilor si construirea teoriilor cu capacitati de predictie din ce în ce mai subtile si precise; evaluarea performantelor sistemelor si practicilor socioculturale, a institutiilor si a programelor destinate prevenirii crimei; manifestarea unei atitudini critice în ce priveste practicile în vigoare.

12 Ibidem, p.73 si urm.

347

238 - sisteme sociale non integrate caracterizate prin opozitii aparent insurmontabile între valori, norme. Contradictiile determina conduite incompatibile, conflictuale unele în raport cu altele. în aceste sisteme sociale nu poate exista o armonic prestabilita între valorile care motiveaza conduitele, care justifica norme si mecanisme de reglare sociala si juridica pentru ca acestea nu se bazeaza pe o cultura comuna. Specific acestor sisteme sociale este si Iaptul ca în vaste regiuni coexista, într-o maniera alaturata, sisteme traditionale si moderne. Conflictele endemice care caracterizeaza sistemele sociale non integrate împiedica perpetuarea lor. Nu este deci surprinzator ca stiinta criminologiei nu are decât un rol limitat, preponderent utilitar, iar criminologii nu evalueaza functionarea institutiilor. Cercetatorii pot sa puna în evidenta nevoile justitiabililor, precum si necorelarile dintre aceste nevoi si protectia sociala. Rolul criminologiei trebuie sa fie esentialmente critic, în serviciul exigentelor justitiei sociale.

Schimbarile rapide pe care le cunosc sistemele si practicile socio-culturale în societatile dezvoltate reclama, prin urmare, un examen critic, permanent reînnoit asupra naturii conduitelor calificate drept antisociale. Crima, potrivit lui Szabo, trebuie sa fie considerata ca o structura sociala: aceleasi forte care modeleaza omul în societate modeleaza la rândul lor si criminalitatea. Extinderea unor sectoare de activitate va duce incontestabil la sporirea activitatilor ilicite. întelegerea si explicarea crimei trebuie sa urmeze dinamica schimbarilor sociale. Daca crima este un produs al societatii, noi suntem constrânsi sa supravietuim cu ea. Teoriile care sustineau ca delincventa se va reduce odata cu progresul social nu s-au verificat. Ceea ce s-a verificat, arata Szabo, este ca sfidarea criminalitatii se reînnoieste, se transforma si se adapteaza o data cu evolutia sociala. Restituind criminologiei sursa ei originara - antropologia -Szabo integreaza în discursul sau postulatele esentiale ale diferitelor orientari. Remarcabila este însa perspectiva comparatista care deschide criminologiei accesul la universalitate.

239

348