1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET Facultatea de Drept

CRIMINOLOGIE si PENOLOGIE - SINTEZĂ-

2

CRIMINOLOGIE şi PENOLOGIE - SINTEZĂ-

Prof.univ.dr. Rodica Mihaela Stănoiu

SCOPUL CURSULUI : Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele criminalităţii şi strategia de prevenire a acesteia în timp ce cursul de penologie oferă, pe lângă noţiuni generale despre scopul şi funcţiile sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general şi special de executare a unor asemenea sancţiuni. CONŢINUT: CRIMINOLOGIE Tema I. Noţiuni generale 1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei, evoluţie. 2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate, criminologia generală.

1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei ,evoluţie.

Originea criminologiei Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale.

Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, odată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, "Omul delincvent". Acesta este considerat a fi "părintele criminologiei moderne" însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu un secol mai devreme sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham care sunt consideraţi a fi şi întemeietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.

Criminologia clasică are următoarele trăsături: - centrarea studiului criminologic asupra faptei comise; - considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane;

3

- proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă un caracter constant

ca urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariţiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deţinuţilor.

Astfel, apare "criminologia pozitivistă" care se caracterizează prin următoarele trăsături: - centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului; - determinismul ca fundament al acţiunii umane; - proporţionalizarea pedepsei funcţie de periculozitatea făptuitorului.

Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry, etc.

Evoluţia criminologiei.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, criminologia a apărut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminală, psihologia criminală, sociologia criminală, fără a fi o disciplină autonomă.

Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetări în acest domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie.

2. Formarea criminologiei ca ştiinţă : criminologiile specializate, criminologia generală.

Criminologiile specializate. Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au

determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenului criminalităţii, precum şi un început de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii specializate: criminologie sociologică,psihologică, etc.

Criminologia generală. Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală

care nu este un inventar al criminologiilor specializate şi nici o "super ştiinţă". Este o abordare a problematicii criminalităţii din perspectivă integratoare biopsihosociolegală.

Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop, funcţii şi metode de cercetare proprii.

Tema a II a: OBIECTUL CRIMINOLOGIEI : 1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă; 2. Concepţiile sectoriale; 3. Concepţiile eclectice de unificare; 4. Tendinţe actuale ;

4

1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă.

Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu o fragmentare a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost clasificate în două grupuri: concepţii sectoriale şi concepţii unificatoare.

2. Concepţiile sectoriale. Au fost clasificate astfel:

a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penală. Reunim aici criminologia clasică precum şi unele concepţii din criminologia pozitivistă. Se încearcă o delimitare de ordin conceptual de dreptul penal şi se propun numeroase definiţii criminologice ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă, ce depăşeşte sfera normativului juridic.

b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă mai largă.

c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen global.

3. Concepţiile eclectice , de unificare. Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să unifice, pe planul

obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul şi criminalitatea. 4. Tendinţe actuale. În deceniile 6, 7 controversele cu privire la obiectul de studiu al criminologiei revin în

actualitate; se încearcă o redefinire a principalelor concepte (crimă, criminal, criminalitate) şi se consideră că cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către descifrarea mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept “ criminale” şi examinarea formelor de reacţie socială .

Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global. Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică, fiind un

ansamblu de elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel, se consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă criminalitatea reală, infracţiunea, infractorul, dar şi victima infracţiunii precum şi reacţia socială faţă de criminalitate.

TEMA a IIIa Scopul şi funcţiile criminologiei : 1. Scopul general şi scopul specific, imediat şi mediat. 2. Funcţiile criminologiei: descriptivă, explicativă, predictivă, profilactică.

1. Scopul criminologiei. Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul ştiinţelor penale - de a

fundamenta o politică penală eficientă în lupta împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi - şi un scop particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia

5

socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.

2. Funcţiile criminologiei :

a) Funcţia descriptivă: Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii în ansamblu, o etapă importantă în cunoaşterea obiectului de cercetare al criminologiei, a fost promovat de Şcoala cartografică (studiul statistic al stării şi dinamicii criminalităţii).Conceptele operaţionale de ordin descriptiv utilizate de criminologie sunt: mediu, teren personalitate, act. b) Funcţia explicativă: Explicarea naturii, a cauzelor care determină

criminalitatea, a condiţiilor care o favorizează reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care operează criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor.

c) Funcţia predictivă: Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia fenomenului criminalităţii, fenomen cu o determinare complexă. Conceptele de ordin predictiv cu care operează criminologia sunt: prezent,viitor,similitudine, hazard, probabilitate prognostic.

d) Funcţia profilactică: Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor problema studierii mijloacelor de tratament menite să contribuie la prevenirea criminalităţii. După o perioadă în care funcţia profilactică a criminologiei a fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea de prevenire ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de criminologie sunt:reacţie socială, control social,tratament, reintegrare.

TEMA a IVa. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie 1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice: metodologie,

metodă şi tehnică -concepte. 2. Dualism şi sinteză în criminologie. 3. Metode particulare. Clasificare. Metoda clinică, metoda comparativă,

metoda tipologică, metoda de predicţie. 4. Tehnici de cercetare: observaţia, chestionarul, interviul, tehnica

documentară, tehnicile secundare.

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască sensul

conceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente între aceste noţiuni.

Metodologia, rezultat al reflecţiilor filozofice legate de explicaţia cauzală oferită de determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice.

Metoda este „ acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”. Este un produs ideativ, o creaţie a minţii ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de metode particulare.

6

Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizează o metodă sau alta .

2. Dualism şi sinteză în criminologie.

Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe ceea ce îi conferă un anume dualism însă, pe măsura afirmării sale ca disciplină autonomă îşi dezvoltă propriile metode şi tehnici de cercetare. Acest dualism nu este un inventar de metode şi tehnici împrumutate ci are o finalitate integratoare.

3. Metode particulare

Clasificare. a) metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda experimentală); b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.). Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei

a) Metoda observaţiei. Observaţia este de două feluri:

- Empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine completă a fenomenului studiat, etc.;

- Ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii ştiinţifice, etc. b) Metoda experimentală.

Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de experimentator. Tipuri de experiment:

- după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment de teren (fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje);

- după natura variabilei independente: experiment provocat şi experiment invocat; - după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: experiment "înainte" şi

"după", experiment "după", experiment "ex post facto". Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control:

- controlul de precizie; - controlul statistic; - controlul la întâmplare.

c) Metoda clinică. Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi prescrierea unei terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere criminale şi studii de caz propriu-zis.

d) Metoda tipologică. Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu tipul

noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie criminologică a actului criminal.

Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie. În criminologie, tipologiile se clasifică în două: tipologii specifice (cea creată de

Lombroso privind existenţa unui tip unic de criminal înnăscut, etc.) şi tipologii de împrumut (realizate de E.Kretschmer, W. Sheldon, etc.). O altă clasificare are în vedere orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale, psihologice, sociologice.

7

e) Metoda comparativă. Metoda comparativă este întâlnită în toatee fazele cercetării criminologice, ela

descrierea şi explicarea până la prognozarea fenomenului infracţional, la toatee nivelurile e interpretare,- fenomen, faptă penală, făptuitor, victimă- atât în cercetarea de natură cantitativă cât şi calitativă.

Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: procedeul concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.

f) Metodele de predicţie. Acestea au ca scop :

- formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului criminalităţii pe o anumită perioadă de timp (de obicei 5 ani);

- evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin prevederea semnelor unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o conduită delincventă, cum ar fi, de exemplu recidiviştii).

Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de pronostic(Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie(S.U.A.).

4. Tehnici Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei

a)Observaţia. Tipuri de observaţie:

- în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă; - funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială; - funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetăride diagnostic) şi

nesistematizată (cercetări cu scop explorativ). - funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă şi internă

(participantă).Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală. Tipuri de observatori:

- observator anonim şi observator cunoscut - observator participant şi participant observator Calităţile observatorului.

b)Chestionarul. Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice, cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal ce urmează a fi înregistrat în scris.

Tipuri de chestionar: - după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de opinie; - după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o singură temă) şi

chestionare omnibus (cu mai multe teme); - după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate, postcodificate,

mixte; - după modul de recoltare a informaţiei: chestionare autoadministrate şi chestionare

administrate prin operatorii de anchetă. Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de prezentare,

dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestora.

8

c)Interviul. Asemănări şi deosebiri dintre interviu şi chestionar. Tipuri de interviu:

- interviu formal şi interviu neformal; - interviu direct şi indirect; - interviul clinic; - interviu sensibil, neutru, sever.

Erorile de răspuns. d)Tehnica documentară.

Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente por fi utilizate în scopuri ştiinţifice.

Tipuri de documente: orice document - în sens larg În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici demografice,

judiciare, economice etc., dosarele privind cauzele penale, documentele persoanele, mass-media. Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză statistică.

e)Tehnicile secundare. Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, comportamentul individual şi de grup, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în etiologia criminalităţii.

Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt: i) Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon)

- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective); ii) Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui infractor în raport cu un noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele antisociale etc. Tema a V a. Etapele cercetării 1. Consideraţii prealabile : tipuri de cercetare, alegerea temei; 2. Cadrul cercetării : problematica cercetării sau cadrul teoretic, (cadrul de referinţă, cadrul

conceptual,elaborarea ipotezelor), cadrul concret; 3. Analiza şi interpretarea. 1. Consideraţii prealabile:Tipuri de cercetare. Alegerea temei

Tipuri de cercetare. În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamentală şi cercetare

aplicativă.În cadrul acestei clasice diviziuni există în criminologie o diversitate de tipuri de cercetare: a) cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care determină şi a

condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni) . b)cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară eficacitatea sistemului judiciar).

b)cercetarea activă ( reprezintă ştiinţele sociale). c)cercetarea operaţională ( reprezintă ştiinţele exacte).

Alegerea temei

Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt esenţiale:

9

a) Factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului, experienţa sa practică);

b) Ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul originalităţii, actualităţii, şi utilităţii temei;

c) Posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei, timpul afectat temei, bugetul necesar,componenţa echipei de cercetare , accesul la sursele de documentare).

2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic- cadrul de referinţă, cadrul

conceptual, elaborarea ipotezelor.Cadrul concret. Problematica cercetării sau cadrul teoretic: presupune trei faze succesive :

a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se expun scopurile, obiectivele urmărite, aria de referinţă.Un rol important pentru stabilirea cadrului de referinţă revine documentării.

b) Cadrul conceptual : - se definesc nominal conceptele,

- dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite dimensiuni, - despicarea dimensiunilor în indicatori (“ realităţi” uşor măsurabile ); un indicator

măsurabil şi cuanificabil devine o variabilă; - sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor ( un indice exprimă

combinarea mai multor indicatori). c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează cercetarea , introducând o ordine logică şi fiind o “ propunere de răspuns la o întrebare pusă”. În criminologie cercetările au la bază ipoteze prealabil formulate care confirmă sau infirmă o anumită teorie criminologică (privind cauzele fenomenului criminalităţii, creşterea acestuia în anumite perioade , etc.).

Cadrul concret

El constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de cercetare. 3) Analiza şi interpretarea.

Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii de înseriere, clasificare, ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în categorii şi notate cu cifre de cod. După codificare, informaţiile sunt prezentate sub formă de tabele. Valorificarea datelor se va face de către cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de decizie, de organismele cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

Tema aVI a. Criminologia în sistemul ştiinţelor 1. Autonomia criminologiei; 2. Dependenţa criminologiei; 3. Criminologia în învăţământul universitar; 4. Definiţia criminologiei. 1. Autonomia criminologiei

Caracterul autonom al criminologiei:

10

Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat, criminologia este o ştiinţă autonomă.Deşi are legături strânse cu alte ştiinţe criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul penal sau cu alte ştiinţele sociale. Caracterul unitar al criminologiei:

După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60 care combină dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.

Caracterul interdisciplinar al criminologiei: Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare, în plan teoretic şi metodologic realizează într-o finalitate proprie „ sinteza criminologică”.

Caracterul complex al criminologiei: Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o ştiinţă cu caracter

atât teoretic cât şi practic. Ea face parte din categoria ştiinţelor complexe deoarece operează cu concepte care implică judecăţi de valoare, dar care nu au semnificaţie decât în cadrul unei aplicări în practică.

3. Dependenţa criminologiei

Criminologia şi ştiinţele penale a)Criminologia şi dreptul penal: -Deosebiri: După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic –

criminalitatea şi un obiect specific- triada infracţiune răspundere penală, sancţiune.Criminologia urmăreşte în planul scopului imediat prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială, tratamentul delincvenţilor.Dreptul penal are ca scop imediat apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două se deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite.

-Dependenţa:Criminologia este dependentă de dreptul penal mai ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a pedepsei etc.criminologia influenţează dreptul penal.

b) Criminologia şi dreptul procesual penal: Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită influenţei criminologiei. Studiul reacţiei sociale se concentrează asupra mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent mai ales în condiţiile în care garanţiile procesuale nu sunt respectate sau sunt minime. c) Criminologia şi ştiinţa penitenciară –penologia:

Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în mediu închis, fiind asimilată la începuturile ei criminologiei.Datorită amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a devenit improprie , fiind înlocuită cu cea de penologie.Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie. d) Criminologia şi politica penală:

Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la cunoaşterea criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală. Politica penală alături de dreptul penal definesc „ axul ” în jurul căruia criminologia îşi desfăşoară cercetările.

11

e) Criminologia şi criminalistica Criminalistica răspunde la întrebarea „cine ”, criminologia la întrebarea „ de ce”. Criminologia oferă criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica oferă date cu privire la relaţia victimă- infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.

f) Criminologia şi sociologia penală: Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului penal şi diferiţi factori ai vieţii sociale.Ca scop, sociologia penală urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra normelor penale.Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.

g) Criminologia şi alte ştiinţe: Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce ştiinţele de care

este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar,- sociologia,psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordează numai anumite aspecte ale fenomenului criminalităţii.

3. Criminologia în învăţământul universitar.

Modelul european Italia: Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină în ultimele decenii se înregistrează o sporire a numărului de catedre de criminologie în alte facultăţi ( sociologie, psihologie, etc.) existând organizat şi un doctorat în criminologie.Şcolile de specializare în criminologie clinică cu o durată de trei ani de pe lângă facultăţile de medicină( Milano, Genova, Bari) se adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie, psihologie etc. Franţa: Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de drept, existând şi „filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat . Belgia: Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau considerate centre de specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în criminologie alături de cea de bază. Din anul universitar 1968-1969, Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în criminologie.

Modelul nord- american: În toate centrele universitare, colegiile din S.U.A., se menţine împărţirea domeniului criminologiei în două domenii: criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi educaţiei specializate (ca profesie).Criminologia se preda în departamentele de sociologie , iar programele universitare destinate formării specialiştilor în justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie şi criminologie. În prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale de sociologie ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de tratament şi resocializare.

Modelul canadian: Criminologia ca disciplină universitară şi ca profesie ocupă în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960 când a fost înfiinţat în cadrul departamentului de sociologie al Universităţiidin Montreal o secţie de învăţămînt criminologic, transformat într-un departament autonom apoi în” Şcoala de Criminologie”. Şcoala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri (servicii sociale comisii de liberare condiţionată,clinici pentru sprijinul copiilor delincvenţi).

12

4. Definiţia criminologiei Ştiinţa despre criminal: Potrivit lui de Greff, „ criminologia reprezintă ansamblul ştiinţelor criminale dar reprezintă de asemenea omul criminal” Ştiinţa despre crimă:

Sutherland şi Cressey înglobează în sfera criminologiei procesele de elaborare a legilor, încălcările acestor legi, reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera criminologiei penologia şi sociologia penală. Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii:

Reprezentanţii orientării sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării sociale sau patologiei sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei sau a fenomenelor de marginalizare. Ştiinţa despre dinamica actului criminal: După anul 1950, criminologia etiologică

este criticată, conturîndu-se o nouă orientare promovată de E. de Greff. care elaborează o teorie bazată pe mecanismele „ trecerii la act”.

Ştiinţa despre reacţia socială: Potrivit reprezentanţilor „ noii criminologii” , delictul delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor de reacţie socială (de etichetare).

Definiţia criminologiei: Criminologia este ştiinţa care studiază factorii şi dinamica actului criminal precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor.

Tema a VII a Confruntări de idei în criminologie 1. Privire generală asupra principalelor orientări. 2. Cauzalitatea în criminologie.

1. Privire generală asupra principalelor orientări

Teoriile criminologice. În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene sau

comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.Componentele de bază ale unei teorii sunt:conceptele, variabilele postulatele, forma.

În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la o mai bună înţelegere a unor procese şi fenomene sau la elaborarea unor programe de prevenire şi tratament.

În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate funcţie criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu orientarea etiologică predominantă şi anume: biologică, psihiatrică psihologică şi sociologică, un loc aparte fiind rezervat teoriilor integrative. În caracterizarea fiecărei orientări determinantă a fost prioritatea pe care diferiţi autori a conferit-o unor categorii de cauze în geneza fenomenului studiat.

2. Cauzalitatea în criminologie

Consideraţii generale:Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă,nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupări. Este o exigenţă impusă de însăşi raţiunea de a fi a oricărei ştiinţe care nu se poate mulţumi cu datul , care este chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice

13

esenţa fenomenului. Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un fenomen produs, de a-l explica post-factum, ci mai ales în posibilitatea pe care o are ca, utilizând datele astfel obţinute să poată prevedea apariţia unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene să fie prevenite dacă sunt negative sau favorizate dacă sunt pozitive. Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie, efect, factor,

posibilitate, realitate): Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare constituie un sistem aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se subsumează.

Orice sistem se caracterizează printr-o structură(o anumită formă de organizare care prezintă două dimensiuni datul-dimensiunea sincronică, starea în care se găseşte sistemul în momentul descrierii sale şi dimensiunea diacronică care reflectă evoluţia în timp).

Orice sistem are o funcţie-definită ca un complex de proprietăţi care se exercită în raport cu alte sisteme .

Cauza este fenomenul care precedă şi determină un alt fenomen – efect. Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală

propriu- zisă, influenţează prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză. Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat. Este

un concept mult mai larg decât cele de cauză şi condiţii. Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie:

Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii problema raportului de cauzalitate este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a fenomenului studiat trebuie să se identifice factorii care au contribuit la apariţia unui comportament delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de cauză sau condiţie favorizantă. Criminologul se va confrunta nu numai cu dificultăţile legate de complexitatea fenomenului studiat dar şi cu acelea datorate faptului că trebuie să reconstituie „ realitatea” care a precedat actul criminal.

Tema aVIII a. Orientarea biologică 1. Caracterizare generală. 2 Teoria atavismului evoluţionist; 3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale; 4. Teoriile bioconstituţionale; 5. Noile tendinţe; 6. Evaluare critică.

1. Caracterizare generală

În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste care atribuie comportamentului delincvent un substrat organic precum şi concepţiile moderate în cadrul cărora investigaţia cu privire la rolul factorilor biologici nu exclude alte influenţe.Caracteristic pentru ansamblul acestor teorii este limitarea obiectului criminologiei la studiul delincventului, încercarea de demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent.

2. Teoria atavismului evoluţionist.

14

Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa consacrată denumită "Omul delincvent".

El formulează ipoteza atavismului evoluţionist potrivit căreia caracterele omului primitiv şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor "stigmate anatomice" (malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale nasului etc.), ipoteză pe care o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei.

Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc la concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi

nebunul moral. Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal ar exista o diferenţă

de natură. El realizează o tipologie a indivizilor care cuprinde alături de criminalul înnăscut tipul

pasional, epileptic, ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificării menţionate.

În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că nu a folosit grupuri de control care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale;

Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau gândirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale. 2. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale.

Ereditate şi mediu. Reprezentant - Charles Goring. Critică teoria lui Lombroso. Foloseşte grupuri de control în cercetările sale şi

demonstrează că anumite inferiorităţi fizice ale criminalilor sunt ereditare iar comportamentul social este un comportament moştenit.

Arborele genealogic Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori

au antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Cauza principală a criminalităţii ar fi ereditatea.

Gemenii Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici . S-a încercat să se

demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

Copiii adoptaţi Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat să stabilească

anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi şi anume să stabilească dacă comportamentul delincvent al unora dintre aceştia urmează linia de comportament a părinţilor biologici sau a părinţilor adoptivi. Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.

Biotipurile criminale Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui E. Kretschmer şi

aceea a lui W.Sheldon. Pornind de la aceste tipologii, criminologii au încercat să realizeze diferite asociaţii cu criminalitatea.

Inteligenţa şi crima. Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între anumite deficienţe

mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard. Cromozomul Y

15

Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile cromozomice şi criminalitate. Corelaţii semnificative apar între surplusul de cromozomi şi criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia), Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca). 3. Teoriile bioconstituţionale

Teoria inadaptării biologice Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg. Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului pentru a se descoperi

cauzele care-l determină pe acesta să comită infracţiuni. Pentru a desemna personalitatea foloseşte conceptul structură biologică actuală. Teoria are două variante:

a) varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez Sjobring. Consideră că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi soliditatea. În raport de distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor (supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid etc.)

De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de funcţie morală. b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de inteligenţă etc. care

determină o deficienţă a funcţiei morale. Acordă prioritate factorilor biologici în etiologia crimei. Teoria constituţiei delincvente

Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio. Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de constituţie care ar

cuprinde, pe lângă elementele ereditare şi congenitale şi pe cele dobândite, în special, în prima perioadă a vieţii.Introduce conceptul de prag( este folosit acest concept în cadrul concepţiei potrivit căreia teninţele criminogene vorr fi mai puteernice la anumiţi inivizi, determinându-i să reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii, având praguri de reacţie diferite) şi consideră crima ca fiind o manifestare a inadaptării individului la mediu. 4. Noile tendinţe

Premise: Cercetările din epoca modernă( studiul neuronului ca entitate anatomică, chirurgia creierului studierea funcţionalităţii creierului animalelor ) au permis o acumulare de informaţii care au fost folosite la explicarea unor comportamente şi procese psihice. Reconsiderarea orientării: Evaluarea rolului factorilor biologici în geneza

criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut,afirmîndu-se că nu există nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violenţei episodice, care să fie determinat numai de factorii biologici. Direcţii de cercetare: S-au realizat cercetări care pun în evidenţă relaţia dintre

factorii biologici şi criminalitate. Astfel s-a demonstrat existenţa unor factori care au o legătură directă cu comportamentul antisocial (tumori, epilepsia ) sau o legătură indirectă (complicaţii prenatale).Alte cercetări au constatat o legătură între delincvenţă( comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă direcţie de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei dar cu excepţia nivelului testosteronului ( au apărut anumite corelaţii între nivelul acestuia şi comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.

5. Evaluare critică.

Limitele teoriilor prezentate: Principala limită a acestor teorii constă în tendinţa de biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componentă esenţială a

16

personalităţii umane de transformare a anomaliilor bioconstituţionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi. Concluzie: Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice, această orientare are

anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă (studiul personalităţii infractorului,introducerea examenului multidisciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).

Tema a IX a. Orientarea psihiatrică-psihologică 1. Caracterizare generală; 2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică; 3. Teoria psihomorală; 4. Teoria personalităţii criminale; 5. Evaluare critică. 1. Caracterizare generală În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a căror principală trăsătură constă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul individului , ca şi variante nuanţate a căror linie de demarcaţie între orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat. 2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică

Sigmund Freud Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul (conştiinţa de sine), Supraeul

(conştiinţa morală) şi Sinele (instincte şi tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul dintre instinctele şi tendinţele profunde ale individului şi normele primite prin educaţie. Existenţa unor stări tensionale între aceste trei instanţe duce la conflict care se poate rezolva prin: sublimare şi refulare.

Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul Supraeului şi se datorează incapacităţii individului de a depăşi complexul oedipian.

Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită complexului de vinovăţie. Influenţa psihanalizei asupra criminologiei.

Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza lui Freud. Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instanţe ale personalităţii. Alte cercetări au analizat o personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi regulile de conduită din viaţa socială.

Neofreudianismul: În ultimele decenii s-a produs o schimbare importantă în abordarea personalităţii.Un număr important de psihiatri resping ideea de om biologic şi sau acela de om psihologic, considerând că individul îşi controlează comportamentul şi are responsabilitatea acţiunilor lui (A. Adler, E. Fromm,Ray Jeffery).

2. Teoria psihomorală Etienne de Greeff.

Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces criminogen în evoluţia căruia se disting trei faze:

17

- faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă); - faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei); - faza trecerii la act când acceptă eliminarea victimei şi în care individul trece

printr-o stare periculoasă. Noel Mailloux

Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea personalităţii există două momente: apariţia identităţii autentice şi consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de identificare consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă. 3. Teoria personalităţii criminale

Jean Pinatel. Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor considerând că între aceştia

este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care transformă asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantă şi nu ca un dat. Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului dinamic al personalităţii criminale care trebuie privită în mişcare. De asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a "societăţii criminogene" caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale. 4. Evaluare critică.:

Limite: Eroarea acestei orientări constă în considerarea infractorului ca posesor al unei personalităţi de un tip aparte , diferenţiată ca natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea constă în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de ordin psihologic. Concluzie: Multe din conceptele freudismului ca instanţele personalităţii, simbolistica

visurilor etc. au intrat definitiv în vocabularul criminologic.În plan etiologic, se reţine ca valoroasă ideea situării cauzelor directe ale infracţiunii la nivelul individului şi al personalităţii sale.Acestei orientări i se datorează acumularea unui bogat material factual care a permis sondarea universului psihic al infractorului dezvăluind aspecte interesante cu privire la motivaţia actului infracţional, dinamica producerii acestuia etc.

Tema a Xa. Orientarea sociologică 1. Caracterizare generală 2. Şcoala cartografică; 3. Şcoala sociologică; 4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual: şcoala ecologică de la Chicago , teorii de esenţă culturalistă :teoria asociaţiilor diferenţiale, teoriile controlului social,teoriile conflictului de cultură, teoriile subculturilor delincvente,teoriile dezorganizării sociale. 5. Teoriile criminologice inspirate din modelul conflictual.Interacţionismul şi teoriile etichetării, criminologia reacţiei sociale, criminologia critică. 6. .Evaluare critică.

1. Caracterizare generală:

În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi concepţii privind cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriile prezentate după apartenenţa teoriei fie la modelul consensual fie la modelul conflictual de analiză socială.Sunt prezentate teorii extreme

18

care explică “socialul prin social” ca şi acele variante care avansează teorii specifice cu privire a comportamentul delincvent încercând o explicare a “individualului prin social”. 2. Şcoala cartografică

Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii încercând să surprindă anumite "regularităţi" în dinamica acesteia. Reprezentanţi: A.M.Guerry, A.J.Quetelet (care a formulat legea termică a criminalităţii), H.Mayhew.

3. Şcoala sociologică Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuţi

reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul şcolii mediului social. Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală. Crima este, în

opinia sa necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de anomie pe care-l defineşte ca fiind o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte (crize economice, războaie).

Tarde este autorul teoriei imitaţiei pe care o consideră principala cauză a criminalităţii. În opoziţie cu Durkheim nu consideră crima un fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el infractorul este un parazit în cadrul societăţii.

E. Ferri şi sociologia criminală În concepţia lui Ferri crima are o determinare multiplă. Împarte factorii angrenaţi în

producerea infracţiunii în trei categorii şi anume: factori antropologici, factori fizici şi factori sociali. Dintre aceştia acordă prioritate factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de educaţie etc.)

3. Teoriile criminologice inspirate din modelul consensual

Caracterizare. Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat şi propun drept

remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.

Şcoala de la Chicago. Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între ecologia umană şi cea

vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să explice cauzele delincvenţei în marile concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era foarte ridicată.

Reprezentanţii, C.R.Shaw şi H.D.McKay, consideră imigranţii ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare.

Teorii de esenţă ”culturalistă”

a)Teoria asociaţiilor diferenţiale Reprezentant: E.Sutherland. Acesta propune o abordare multifactorială a criminalităţii.

Porneşte de la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecţi ce apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de subiecţi ce le consideră negative. Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociaţiile diferenţiale sunt diferite funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate, intensitate. Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe. b)Teoria conflictelor de cultură

19

Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca fiind conflicte de sensuri, de semnificaţii cu privire la norme, interese şi valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultură când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori şi norme.

c)Teoria subculturilor delincvente Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social, economic, cultural ce

separă clasele şi grupările sociale. Acordă un rol important studiului poziţiei familiei americane în societate şi reţine două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi subcultura populară. Apartenenţa la o subcultură delincventă s realizează printr-un proces de interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele şi norme.

Teoriile de esenţă ”funcţionalistă”

a)Teoria lui R.K.Merton Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret spre

deosebire de Durkeim. Consideră că mediul social are o structură socială şi una culturală. Anomia ar reprezenta o "ruptură" în structura culturală când apare o discrepanţă între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Criminalitatea este un răspuns la neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi atinge scopurile individul recurge la mijloace ilicite. b)Teoria lui Cloward şi Ohlin

Autorii leagă delincvenţa de anomie însă consideră această modalitate specifică de reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton) ci unul colectiv. Explică acest fenomen cu ajutorul "structurii de oportunitate", adică ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile. Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente şi identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul violent şi modelul izolat.

Teoriile controlului social

a)Teoria înfrânării - Walter Reckless Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în aceleaşi condiţii, unii

comit crime şi alţii nu. Consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese esenţiale: unul la nivelul organizării sociale şi unul la nivelul individului. Teoria se bazează pe o construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă. b)Teoria controlului social -Travis Hirschi

Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea important nu este să se cerceteze cauzele criminalităţii ci cauzele conformismului. Probabilitatea ca un individ să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea următorilor factori: ataşamentul faţă de părinţi, şcoală, grupul de prieteni, angajarea într-o linie convenţională de conduită, implicarea în activităţi convenţionale, crezul în valori convenţionale.

Hirschi propune întărirea controlului social fiind adeptul modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

20

4. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual Caracterizare

Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi şi grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii ci numai printr-o transformare a acestora.

Curentul interacţionist Propune aflarea răspunsului la întrebarea "de ce o persoană este considerată delincvent"?. Reprezentanţi: F.Tannembaum, E.Lemert, H.Becker, Matza, Jeffry etc. Criminologia reacţiei sociale.

Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de fenomenul criminalităţii considerat a fi creaţia directă a reacţiei sociale. Cercetările criminologice vizează clarificarea problemelor privind analiza socio-politică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc.

Criminologia ”critică”

Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă. Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young. Propun un model formal

explicativ al actului deviant, arătând că acesta este rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi structurile politice, economice, specifice capitalismului. Se disting cinci etape cu valoare explicativă şi anume: originile îndepărtate ale actului deviant, originile imediate ale acestuia, actul însuşi, originile imediate ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale. 5. Evaluare critică:

Limitele teoriilor: Nici această orientare nu oferă o explicaţie deplină asupra cauzelor

fenomenului;studiind relaţiile dintre individ şi grupul social,aceste teorii nu depăşesc universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia asupra individului ca singura sursă de determinare socială.O altă eroare constă în tendinţa de socializare a omului, de exagerare a importanţei factorilor sociali şi neglijarea aproape totală a individului.

Concluzii: Deşi criminologia reacţiei sociale “, noua criminologie” a criticat

întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept cauze ceea ce erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate abandona cercetările asupra personalităţii umane, a infractorului în special.

Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie privite cu maximă responsabilitate, reîntoarcerea la mijloacele represive tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii. Eforturile de a se găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă de aboradare nuanţată atât a individului în particular cât şi a fenomenului infracţional global, de antrenare în activitatea de prevenire şi control a acesteia de factori multipli, de diversificare a formelor de răspuns social.

Tema a XI a - Teorii criminologice integrative 1. Caracterizare generală; 2. Teoria integrativă a violenţei;

21

3. Teoria “generală” a lui Hirschi şi Gotffredson; 4. Teoria integrării culturale diferenţiate a lui Denis Szabo 5.

1. Caracterizare generală Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii: - integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o singură teorie de

natură"multifactorială"; - integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin anumite adevăruri

iar contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a problemei studiate. Teoriile care sunt prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.

2. Teoria integrativă a violenţei Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti Consideră că o teorie integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a

comis o crimă. În elaborarea teoriei folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi teoria asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.

3. Teoria ”generală” a lui Hirschi şi Gottfredson Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie. Fenomenul criminalităţii

(care e format dintr-un număr impresionant de infracţiuni mărunte) trebuie privit ca un întreg în cadrul unei teorii integrative.

4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva antropologiei culturale.

Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă elementele constitutive ale oricărei ştiinţe umaniste şi le reuneşte într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată ca fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate modelează la rândul lor şi criminalitatea. Tema a XII a- Criminalitatea şi tranziţia. 1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989;

2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva controlului social;

3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor dezorganizării sociale, ale controlului social şi personalităţii criminale. 1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989. Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele profunde, de durată , comparabilă cu criza economică, generatoare de cauze ale criminalităţii dar implicând şi unele dintre efecte ale ei. În legătură cu dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează nu vizează dimensiunile fenomenului ( de la o rată de 192,5 infracţiuni la 100.000 locuitori în 1988 , s-a ajuns la 699 în 1989) ci ritmul de creştere, modificările în structura criminalităţii, mai ales în direcţia” marii criminalităţi”, a violenţei dar mai cu seamă percepţia la nivelul populaţiei ( comparativ cu perioada anterioară anului 1989, se situează pe primele locuri ale motivelor de nelinişte). Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie se constată următoarele:

22

- o creştere de 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada precedentă(1988, 1989), crescând cu 163% numărul celor învinuiţi.

- Creştere a infracţiunilor cu autori necunoscuţi (8085 –1991, 1154%-1991,1117-1992)

- Media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate (infracţiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relaţii de convieţuire socială) a crescut de peste 3 ori şi jumătate în perioada de tranziţie, cea mai importantă pondere o deţin infracţiunile contra proprietăţii care au generat un prejudiciu care depăşeşte cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.

- Infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori comparativ cu perioada anterioară., infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială crescând de peste două ori în raport cu perioada 1988-1989.

2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva controlului social.

În perioada comunismului , rata scăzută a criminalităţii era un slogan menit să ateste superioritatea sistemului însă, paradoxal, în planul politicii penale exista un model de reacţie socială deosebit de represiv. Rata reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu exactitate datorită lipsei statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale fenomenului (actele de clemenţă),lipsa studiilor de victimizare, a celor de auto raportare, cenzura mass-mediei, etc. În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii, cu excepţia unor cercuri de specialişti, ele nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise. În cadrul preocupărilor de identifica cauzele criminalităţii precum şi dimensiunile reale ale fenomenului , studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial(crize sociale – războaie, calamităţi-,dezechilibre sociale- migraţia, urbanizarea), la nivel micro- social( eşec, anturaj nociv, antecedente penale în familie,climat familial tensionat) şi la nivelul individului( de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc pentru producerea criminalităţii. Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate incontestabilă,explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate din controlul social oferă repere interesante.

Noţiunea de control social include grupuri mici precum familie, şcoală, anturaj şi procesele prin care aceste grupuri socializează individul. Există trei modele de control social( C.Ray Jeffery):

- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative,obiceiuri, cutumă; - controlul bazatpe schimbul de mărfuri şi servicii; - controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii. Dintre teoriile controlului social , cea care interesează în special este teoria angajamentelor- Travis Hirschi. El consideră că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să se cerceteze cauzele conformismului , nu cele ale criminalităţii.Probabilitatea ca individul să devină deviant sau conformist , depinde de intensitatea a patru factori: a) ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni; b) angajarea într-o linie convenţională de conduită; c) implicarea în activităţi convenţionale; d) crezul în valori convenţionale.

23

Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte în şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorulului social pentru a cultiva responsabilitatea individuală şi întărirea sistemului represiv prin sporirea severităţii sancţiunilor penale.

Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui comportament conformist nu justifică rata mai redusă a criminalităţii în sistemul totalitar.Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinei publice şi pentru transformarea totală a societăţii.Controlul social circumscris celui de al treilea model prezentat avea ca atribute esenţiale frica, violenţa, teroarea manifestă şi insidioasă. 3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor dezorganizării sociale, ale controlului social, şi personalităţii criminale. Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România după 1989 este creşterea criminalităţii. In contextul unei unor probleme complexe în plan economic, social, moral generate de necompetitivitatea economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială , scăderea nivelului de trai , creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme sau valori , slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei comportamentelor deviante- ca fenomen “ normal “de adaptare la starea de anomie , aşa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament “ inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala creştere a criminalităţii se datorează unor modificări importante la nivelul controlului social .Astfel, legea nu are deplină autoritate , la nivelul politicii penale s-au produs modificări ( abolirea pedepsei penale, introducerea cauţiunii , etc.), la nivel microsocial s-a produs o scădere a prestigiului şi autorităţii instanţelor de control social, existenţa comportamentului deviant “ la vedere” care sfidează direct normele sociale ( încălcarea normelor de circulaţie, comerţul stradal ilicit, prostituţia) este semnificativ în acest sens.Acest tip de comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul pe care îl are asupra populaţiei care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor statului de drept şi a ideii de justiţie în general. Teoriile controlului social, alături de Teoria asociaţiilor diferenţiale “ a lui E . Sutherland şi variantele Teoriei “ subculturilor delincvente” a lui Cohen ,Cloward şi Ohlin pot fi verificate în practică în domeniul delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav , generat , alături de alţi factori de risc, de “sărăcia infantilă”. Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este creşterea numărului de infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul minorilor şi tinerilor, violenţa de tip utilitar şi cea asociată crimei organizate, deţinând o pondere însemnată. Cel mai grav aspect este formarea, în perioada de tranziţie, a unui “nucleu dur” al criminalităţii format din infractori periculoşi pentru care activitatea criminală este un stil de viaţă , impunându-se ca o prioritate, adoptarea unor măsuri de politică penală deosebit de drastică faţă de aceştia.

24

PENOLOGIE TEMA I . Noţiuni generale 1. Ştiinţa penitenciară 2. Dreptul executării pedepselor 3. Penologia . Concepte. Definiţii. Delimitări.

1. Ştiinţa penitenciară Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu închis (de penitenciar), fiind asimilată în Europa, mai ales în Franţa, criminologiei. Datorită diversificării sistemului sancţionator prin introducerea unor pedepse neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie, utilizându-se cel mai adesea cea de penologie . Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi continuă să fie inclusă în criminologie.

Ştiinţa penitenciară este definită ca o disciplină socio-umană care studiază pedepsele privative de libertate ce se execută în penitenciare. Ştiinţa penitenciară nu este o ştiinţă normativă, nu studiază normele juridice privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condiţiile în care pedeapsa este eficientă, în care poate contribui la reeducarea condamnatului. În cadrul ei se studiază organizarea sistemului penitenciar, regimul de viaţă în penitenciar, se elaborează anchete sociale şi psihologice asupra deţinuţilor, cercetările clarificând o serie de aspecte dincolo de cele strict juridice, care pun în evidenţă eficacitatea acestei măsuri dar şi unele neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse.

2. Dreptul executării pedepselor Dreptul executării pedepselor sau “Dreptul execuţional penal” se poate defini ca o ramură de drept alcătuită dintr-o totalitatea normelor juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal .

Obiectul dreptului executării pedepselor este alcătuit dintr-un un grup de relaţii sociale speciale, şi anume cele care apar în activitatea de executare a pedepselor principale, complimentare, etc. Domeniul dreptului executării pedepselor: ansamblul de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul executării sancţiunilor de drept penal.

Caracterele : - sistem cuprinzător de norme de drept - caracter autonom - caracter de drept public

Scopul: educarea eficientă a celui care execută pedeapsa, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi apărarea ordinii de drept precum şi realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor.

25

3. Penologia Penologia este ştiinţa care studiază mijloacele de apărare sociale contra faptelor antisociale

declarate infracţiuni.Este o disciplină nenormativă, social-psihologică care studiază atât sancţiunile privative de libertate cât şi celelalte sancţiuni alternative, neprivative de libertate.

Deosebirile intre penologie şi dreptul executării pedepselor sunt următoarele: Penologia este o ştiinţă nenormativă cu caracter social-psihologic care studiază evoluţia

pedepselor, privative sau neprivative de libertate în societate în timp ce dreptul executării pedepselor este o ştiinţă normativă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale legate de executarea sancţiunilor de drept penal .

Ştiinţa penitenciară este tot o ştiinţă nenormativă care tratează regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie,ea studiază exclusiv executarea pedepselor în mediu închis.

Penologia oferă date despre natura, funcţiile pedepselor, studiază evoluţia pedepselor în societate, modalităţile de executare ale acestora, apariţia de sancţiuni drept penal noi (măsuri educative), sancţiuni penale alternative şi propune schimbări în sistemul executiv penal care să apere societatea împotriva infracţiunilor şi să perfecţioneze mijloacele de reeducare socială.

TEMA a II a. :Reacţia socială faţă de criminalitate

1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială; 2. Modelele de reacţie socială;

1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială

Reacţia socială se concretizează în modelele de politică penală. Prin reacţie socială se înţelege orice reacţie de apărare a societăţii

împotriva celor care încalcă normele de conduită general aplicabile.În raport de calitatea celui care măsura întinderea şi gravitatea represiunii, reacţia socială poate fi clasificată în represiune privată şi represiune etatizată.

Odată cu progresele realizate de umanitate în ultimele decenii a evoluat, căpătând contur ştinţific şi problematica infracţionalităţii, infractorilor şi a reacţiei sociale.

Se disting procupări în acest sens atât la nivel naţional, cât şi la nivelul celor mai înalte foruri mondiale, inclusiv O.N.U., care a constituit în cadrul Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) în februarie 1992 Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţiei penale .

2. Modelele de reacţie socială

Modelul represiv: A fost aplicat în două etape:

a) ajuridică, care include răzbunarea privată nelimitată (legea junglei sau legea celui mai tare) şi răzbunarea privată limitată (predarea vinovatului, pedeapsa echivalentă, compoziţie)

b) juridică, reprezentată prin represiune etatizată, ca cea mai evoluată formă a reacţiei represive.

26

Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentanţii şcolii clasice de drept penal al cărei întemeietor a fost Cesare Beccaria şi e caracterizat prin următoarele:

-pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei; -scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă, respectiv, prevenirea generală şi specială.

Cesare Beccaria prezintă în lucrarea sa “ Dei delitti e delle penne” aspecte privind represiunea etatizată ca model de reacţie socială.C. Beccaria introduce ideea de utilitate socială a pedepsei, cu semnificaţia că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru ispăşire ci pentru a împiedica săvârşirea altor “ rele” în viitor. Pedeapsa terbuie să fie proporţională cu gravitatea faptei fără a ţine seama de personalitatea făptuitorului care era văzut ca o entitate abstractă, atributele principale ale pedepsei find uniformitatea şi severitatea .Scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă.Ca modalităţi de individualizare, pedepsele erau: eliminatorii,corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau interdicţii. Beccaria s-a declarat împotriva pedepselor brutale şi infamante, considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea criminală dacă îşi vor da seama că un au nimic de pierdut.El s-a pronunţat împotriva pedepsei cu moartea, apreciind că trebuie aplicată numai în cazuri excepţionale.

Modelul preventiv: E fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sf. sec .al XIX lea, cel mai de seamă reprezentant fiind E. Ferri.El afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin economic şi social care să elimine şi să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalităţii, măsuri denumite substitute penale (exemple:iluminatul străzilor,descentralizarea administrativă,reducrea consumului de alcool, reducerea timpului de lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ prin care se urmăreşte vindecarea infractorului, recuperarea acestuia (pe larg în lucrările : «Criminologie »- G. Nistoreanu, C. Păun- Ed.Europa Nova, Bucureşti 1996 şi « Criminologie »-I. Iacobuţă- Ed. Junimea Iaşi, 2002 ).

Modelul mixt:

Apare după cel de-al război mondial şi are ca reprezentanţi pe F. Grammatica în Italia, Marc Ancel în Franţa şi pe T. Sellin în S.U.A.Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului ca o consecinţă a umanizării noilor legislaţii penale pe baza cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului. TEMA a III a. Influenţa criminologiei asupra modelelor de politică penală

1. Măsurile de siguranţă. 2. Examenul individual 3. Terapia resocializării 4. Noile tendinţe. 1. Măsurile de siguranţă.

Criminologia a avut o contribuţie importantă la lărgirea mijloacelor de combatere a criminalităţii prin susţinerea introducerii în legislaţia penală a măsurilor de siguranţă.Sunt necesare pentru că unor categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane bolnave) iar altora pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt suficiente ( infractorul rămâne cu arme, bani, provenind din infracţiune).

27

Sunt sancţiuni penale,măsuri de constrângere Se aplică de instanţele de judecată, uneori de parchet persoanelor care au comis infracţiuni.

Măsurile de siguranţă sunt reglementate în partea generală a Codului Penal şi sunt destinate să întâmpine prin înlăturarea anumitor stări de pericol social relevate de faptă săvârşirea de noi infracţiuni.Aceste măsuri sunt : obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată.

Examenul individual

Presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării acestuia.Acest examen de personalitate a infractorului se află la baza individualizării judiciare a pedepsei, fiind urmată de o individualizare penitenciară cu aceeaşi finalitate.

Prima sa aplicare practică s-a realizat în anul 1907 în Argentina ,înfiinţându-se un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional.Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia, Chile,Germania, Austria şi Franţa.

În S.U.A., la închisoarea San Quentin din California s-a înfiinţat, în anul 1944, un centru de orientare curativă care examina persoana infractorului şi aviza tratamentul care urma să i se aplice în penitenciar.

2. Terapia resocializării Denumită şi tratamentul individual de resocializare, aceasta se bazează pe

rezultatele cercetărilor criminologice clinice, având ca finalitate ameliorarea tendinţelor reacţionale ale infractorului, valorificarea aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivaţilor şi modificarea atitudinii sale. Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica sa. Metoda clinică constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi.Fără a distinge între desfăşurarea tratamentului în libertate, în mediu liber, semi-liber sau închis, tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metode terapeutice, psiho-pedagogice, psihanalitice etc. Această terapie este valoroasă prin faptul că implică infractorul în procesul de resocializare, el e pus în situaţia de a coopera la transformarea propriei personalităţi.

3. Noile tendinţe în politica penală

Neoclasică: Se manifestă ca un model nou de politică penală represivă, tendinţă ce trebuie

să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate, infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor funcţionarilor publici corupţi, conform recomandărilor de politică penală ale celui de al VII lea Congres al O.N.U. de la Havana,1990 care a avut ca temă generală „ Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţia penală în perspectiva

28

secolului XXI”. S-a materializat atât în legislaţiile penale din ţările europene , foste socialiste, care îşi înăspresc sancţiunile cât şi în ţările occidentale( ex. noul cod francez). Moderată:

Consecinţă a tentaţiei echilibrului, având ca premize două idei: represiunea prea severă şi renunţarea la sancţiunea penală vor avea drept consecinţe accentuarea dificultăţilor în relaţiile interumane.Această orientare apreciază că reducerea disparităţilor sociale, economice şi culturale este între indivizi este de natură să contribuie la o mai bună integrare socială, la implicarea cetăţenilor în rezolvarea problemelor comunităţii şi, astfel, la diminuarea criminalităţii.

Se preconizează, printre altele: -aplicarea mai frecventă a unor alternative la pedeapsă, cum ar fi munca în serviciul comunităţii, -soluţionarea conflictelor penale prin mediaţiune şi dejuridicizare( justiţie restaurativă).

Tendinţa radicală:

Cunoscută şi sub denumirea de “ noua criminologie”, propune un model aboliţionist de politică penală, punând în discuţie legimitatea sistemului penal şi necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal , incluzând un ansamblu de măsuri şi acţiuni care să asigure protecţia socială, dar şi o “ gestiune” echitabilă a conflictelor.

În acest context, rolul criminologiei constă în examinarea critică a sistemului de justiţie penală existent şi preconizarea unor soluţii de restrângere treptată şi înlocuirea întregului ilicit penal.

TEMA a IV a. Scopul şi funcţiile sancţiunilor penale 1. Funcţia morală 2. Funcţiile utilitare: exemplaritate, intimidare, readaptare socială, eliminare. 3. Scopul sancţiunii penale. 1. Funcţia morală :

Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace infractorului o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a condamnatului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia că respectarea legii penale este o necesitate. 2. Funcţiile utilitare

Exemplaritate : Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane deoarece există persoane care se abţin de la săvârşirea de infracţiuni nu din convingere ci din tema de pedeapsă. Intimidare : Prin aplicarea sancţiunii se consolidează forţa de intimidare exercitată

asupra destinatarilor normelor de drept penal . Readaptare socială : Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini

corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

29

Reeducarea condamnatului care să conducă după executarea pedepsei la o deplină readaptare socială tinde la modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea concepţiilor şi deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale în procesul de readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din punct de vedere social, educaţia şcolară şi pregătirea profesională în diverse meserii ,activităţi sociale şi culturale , educaţia religioasă. Eliminare : Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din societate.

Eliminarea temporară se realizează când pedeapsa se execută în locuri de deţinere o anumită perioadă de timp ; eliminarea definitivă se realizează în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

3. Scopul sancţiunii penale

Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Realizarea acestui scop include atât prevenţia specială adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat cât şi prevenţia generală adică prîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de alte persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală. TEMA a Va. Regimul general de executare a sancţiunilor penale. 1. Penitenciarul; 2. Executarea în mediu deschis sau semi –deschis; 3. Executarea în libertate.

4. Probaţiunea.

1. Penitenciarul. Preliminarii

Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de libertate, un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor condamnaţi, paza şi supravegherea lor. După capacitatea lor, există penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari şi foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).

Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direcţia Generală a Penitenciarelor,structură care face parte din Ministerul Justiţiei, iar la nivel local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentată de un director civil, preferabil licenţiat în drept ajutat de un director adjunct militar care răspunde de paza şi securitatea penitenciarului. În cadrul fiecărui penitenciar există o comisie formată din director, un educator, un medic sau un psihiatru precum şi şeful compartimentului de evidenţă şi organizarea muncii care analizează comportarea condamnaţilor şi face propuneri privind regimul şi tratamentul acestora. Personalul este format din personal de pază şi supraveghere, personal administrativ, personal specializat (psihologi, pedagogi, etc.).

30

Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii variate cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale, etc. În funcţie de durata pedepsei ,în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung.

Regimul de deţinere a) Formele regimului de deţinere existente în România:

Regimul de deţinere în comun se caracterizează prin aceea că persoanele condamnate sunt ţinute impreună ziua şi noaptea, iau masa, dorm împreună, lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ţinute separate de bărbaţi. Regimul de deţinere celulară constă în ţinerea condamnaţilor închişi în celule separate ziua şi noaptea (mănâncă, dorm, eventual lucrează în celulă).Se aplică celor condamnaţi pentru infracţiuni grave, celor condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată. Regimul de deţinere mixt constă în ţinerea condamnatului ziua în comun şi noaptea, izolat, în celulă. Regimul de deţinere progresiv constă în deţinerea la început în regim celular şi, în măsura îndreptării şi comportării bune a condamnatului, la deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară-regim de“semilibertate”, iar în final trecerea la libertatea condiţionată. Regimul de deţinere în România parcurge următoarele faze: faza deţinerii în carantină, faza deţinerii în comun (cu excepţia condamnaţilor pentru infracţiuni grave), faza muncii în afara penitenciarului fără pază (tot în această fază unii condamnaţi pot fi trecuţi în colonii penitenciare, spitale, penitenciare cu regim de semilibertate), ultima fază de executare a pedepsei fiind cea a liberării condiţionate în termenul hotărât de instanţă. Regimul de ordine şi disciplină:

Condamnaţii sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: programul zilnic; disciplină şi ordine interioară; să se supună percheziţiilor; să respecte regulile de igienă; să îndeplinească în bune condiţii muncile la care sunt repartizaţi, să execute dispoziţiile date de conducere şi de personalul penitenciarului, etc. Regimul de muncă şi calificare profesională

Munca este o componentă a regimului penitenciar, o obligaţie înscrisă în Codul Penal, un mijloc de reeducare şi este o necesitate pentru menţinerea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor.

Condamnaţii vor fi repartizaţi în sectorul industrial, în construcţii sau vor face munci organizate în penitenciar. La repartizarea în muncă se au în vedere aspecte cum ar fi: sănătatea, capacitatea de muncă, pregătirea profesională a condamnaţilor. Muncile cu caracter permanent se plătesc ( o cotă de 40% revenindu-i condamnatului ), iar cele cu caracter gospodăresc din cadrul penitenciarului nu sunt plătite.

Activitatea instructiv – educativă şi de reeducare se va realiza prin programe adecvate în cadrul cărora se vor urmări: cunoaşterea de sine, educaţia morală, cunoaşterea defectelor şi propriilor tendinţe. Activitatea educativă se realizează cu un corp de educatori , instructori ( profesori cu

31

experienţă,psihologi, psihiatri etc.).Completarea studiilor condamnaţiilor se va face prin programe de şcolarizare, în colaborare cu instituţii de învăţământ public care asigură certificate şcolare. Drepturile condamnaţilor sunt următoarele: dreptul de a anunţa familia despre

situaţia în care se află,dreptul de a se consulta cu avocatul,dreptul de a primi vizite, de a coresponda cu aceştia dreptul la îngrijire,tratament medical ,dreptul la instruire, dreptul de i se respecta credinţa religioasă .

2. Executarea în regim deschis sau semi- deschis

În penitenciarele cu regim semi-deschis cei condamnaţi sunt trataţi cu exigenţă şi cu încredere,fără a fi înconjuraţi de personal de pază în mod strict.Regimul semi-deschis se caracterizează printr-o muncă creativă, disciplină liber consimţită care oferă condamnatului simşul responsabilităţii organizând gradual revenirea la viaţa normală. Pot beneficia de acest regim condamnaţii nerecidivişti cu pedepse de până la 5 ani care îndeplinesc o serie de condiţii( au executat 1/7 din pedeapsă, au vârsta peste 21 ani, manifestă regret pentru victimă, nu execută condamnări pentru infracţiuni grave, au constant o comportare pozitivă etc.).Obligaţiile, interdicţiile precum şi consecinţele la care se expun în caz de nerespectare se află într-un regulament pe care îl semnează condamnaţii.

Obligaţiile condamnaţilorse referă la: respectarea programului de muncă, îndeplinirea activităţilor productive, respectarea regulilor de igienă, grija faţă de bunurile din camerele de deţinere etc.Ei au o serie de drepturi, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare: dreptul de a circula liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social obişnuit, dreptul la echipament, asistenţă medicală , odihnă, petiţionare, vizite, corespondenţă.

3.Executarea în libertate

Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau executarea în regim deschis sau în libertate se aplică în situaţia în care o persoană este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt următoarele:

A) Executarea pedepsei închisorii în condiţii de deţinere în penitenciar exercită o influenţă negativă, în special asupra infractorilor primari( a celor care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune);

B) Penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoacă teamă, suspiciune şi atrage oprobiul asupra celui ce a executat pedeapsa acolo, constituind o piedică în calea integrării sale în societate(căsătorrie, profesie);

C) Procesul de reeducare al condamnaţilor este dificil şi puţin eficient în penitenciar; D) Costurile ridicate ale executării pedepsei în penitenciar ; E) Executarea pedepsei într-un loc de deţinere înseamnă o rupere de familie, de profesie.

Executarea pedepsei închisorii fără privare de libertate se limitează la : A) condamnaţi pentru comiterea unor infracţiuni uşoare, cu un grad redus de pericol social pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la cel mult unu sau doi ani; B) să fie vorba despre condamnaţi care au comis infracţiuni din culpă şi care sunt infractori primari;

32

C) aceşti condamnaţi să fie supuşi condiţiei să nu mai săvârşească alte infracţiuni pe o perioadă de timp.

În cazul acestui regim se menţine pedeapsa cu închisoarea dar ea este înlocuită, substituită ( spre exemplu cu executarea pedepsei la locul de muncă).

Executarea pedepsei închisorii în regim deschis îmbracă următoarele forme: A) obligarea la muncă fără privare de libertate (executarea pedepsei la locul de

muncă); B) suspendarea condiţionată a executării pedepsei; C) executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară; D) liberarea condiţionată; E) executarea pedepsei închisorii de către condamnatul cetăţean străin prin plata

unei amenzi. Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale şi în Legea nr. 23/1969

privind executarea pedepselor.

4. Liberarea condiţionată. Este o formă de individualizare a executării pedepsei. Această instituţie complementară a regimului de executare este reglementată în Codul Penal în art.59-61 şi urmăreşte reducerea pedepsei cu închisoarea şi punerea în libertate a persoanei înainte de termen. Măsura se ia la îndeplinirea condiţiilor exprese de acordare, prevăzute în lege, după executarea unei părţi din pedeapsă. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de liberare condiţionată sunt:

- Executarea unei părţi din pedeapsa aplicată. - Perseverenţa şi disciplina în muncă. - Dovezi concrete de îndreptare. - Se iau în considerare antecedentele penale.

La cererea condamnatului, comisia din penitenciar formată din comandantul unităţii, un reprezentant al compartimentuluide tratamente şi siguranţa deţinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socio- educative şi procurorul delegat analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Codul Penal şi redactează un proces verbal în acest sens. Procesul verbal este trimis instanţei de judecată competente să acorde liberarea condiţionată, adică cea din judeţul în care se află sediul penitenciarului. Efectele imediate şi provizorii ale liberării condiţionate : punerea în libertate a condamnatului , liberare cu efect provizoriu; condiţionarea condamnării în perioada în care condamnatul trebuie să aibă o conduită bună şi să nu săvârşească noi infracţiuni;efectul moral care constă în satisfacţia condamnatului că, prin propriul efort a fost eliberat înainte de termen. Efectele finale şi definitive ale liberării condiţionate:dacă condamnatul nu a săvârşit alte infracţiuni, pedeapsa se consideră executată, iar liberarea condiţionată şi provizorie se transformă în liberare definitivă, condamnatul fiind în stare de libertate ca şi cum ar fi executat pedeapsa în întregime. Dacă a săvârşit o infracţiune în perioada de până la împlinirea termenului, instanţa poate dispune menţinerea sau revocarea măsurii liberării condiţionate.

33

5.Probaţiunea.

Definiţie: Din punct de vedere etimologic,termenul de probaţiune provine din latinescul “probatio “ care desemnează o perioadă de încercare,sau iertare.

Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi de a executa pedeasa în comunitate, sub supraveghere, sau reprezintă un mijloc de a asigura în aceelaşi timp controlul şi asistenţa infractorului în timp ce acesta este lăsat în comunitate sub supraveghere.

Scopul creării unui sistem de probaţiune : sprijinirea instanţelor de judecată în procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea pedepselor neprivative de libertate precum şi creşterea gradului de siguranţă a populaţiei prin supravegherea în comunitate a infractorului.

Avantajele probaţiunii şi, totodată dezavantajele sistemului de executare în penitenciar a pedepsei :

- Înlăturarea consecinţelor negative ale pedepsei privative de libertate , inclusiv prin reducerea influenţelor mediului penitenciar asupra infractorilor, mai ales asupra celor primari.

- Reducerea costurilor legate de privarea de libertate. - Evitarea ruperii legăturilor cu familia, cu mediul profesional. - Posibilitatea de reeducare este considerabilă faţă de mediul penitenciar. - Contribuţia personală a condamnatului la reintegrarea sa socială etc. - Pe un plan general,contribuie la diminuarea criminalităţii.

Cadrul legislativ: Probaţiunea, ca sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii are o vechime

apreciabilă în dreptul românesc.Astfel, în Regulamentele Organice şi spre sfârşitul secolului al XIX lea , în tradiţia penală prin filieră franceză şi belgiană se regăsesc o paletă largă de sancţiuni denumite generic alternative la încarcerare. În Codul Penal actual se regăsesc reglementate o serie de măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate: suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, eliberarea supravegheată- măsură educativă aplicată minorului.

Prin O.G. nr. 92/2000 adoptată la 29.08.2000, termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării pedepselor neprivative de libertate . Prin prevederile O.G. nr. 92, serviciile de probaţiune sunt organizate ca structuri independente faţă de parchet, instanţe, penitenciare în sistemul de justiţie, în subordinea unei direcţii de probaţiune din Ministerul Justiţiei.

Noutatea şi avantajele pe care le aduce instituţia probaţiunii sunt următoarele: - probaţiunea este un proces continuu: instanţa încredinţează spre

supraveghere serviciului de probaţiune un client în virtutea unor argumente strict juridice.

- supravegherea nu are caracter poliţienesc, ci este o posibilă completare între control, asistare, ajutor.

- activitatea de probaţiune este o activitate profesionistă desfăşurată de personal calificat.

- activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu organisme neguvernamentale.

- misiunea principală este de protejare a societăţii.

34

TEMA a VI a. Regimuri speciale de executare a sancţiunilor penale

1. Minori; 2. Regimul special al anumitor infractori majori. 3. Regimul special determinat de starea fizică sau mentală a condamnatului.

1. Minori Codul Penal prevede pentru minorii care răspund penal un sistem mixt format din măsuri educative şi pedepse (închisoarea şi amenda ale căror limite se reduc la jumătate fără ca minimul pedepsei închisorii să poată depăşi 5 ani, iar dacă legea prevede pentru infracţiunea săvâşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, i se va aplica minorului pedeapsa închisorii de la 5-20 ani). Măsurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se va face atunci când se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru reeducarea minorului. Măsurile educative prevăzute de Codul Penal sunt următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ. Mustrarea este acea măsură prevăzută în Codul Penal şi constă în dojenirea minorului şi în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte astfel încât să dea dovadă de îndreptare. Măsura se aplică în cazul unor fapte extrem de uşoare şi de regulă trebuie să fie luată o singură dată.O astfel de pedeapsă devine eficientă numai dacă instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe minor şi , totodată se adresează minorului cu maximă seriozitate, urmărind să influenţeze cât mai profund modul de a privi viaţa şi obligaţiile sociale pe care şi le asumă. Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului timp de un an sub supraveghere deosebită părinţilor minorului, tutorelui, înfietorului sau unei instituţii însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficienţa acestei măsuri se realizează dacă supravegherea în condiţii corespunzătoare îşi atinge scopul: îndreptarea minorului.Măsura se ia pe timp de un an şi durata are valoarea unui termen de încercare, astfel încât dacă săvârşeşte o faptă penală, instanţa va putea revoca măsura şi o va înlocui cu măsura internării într-un centru de reeducare. Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de libertate şi se ia ca măsură de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte penal de o anumită gravitate;se ia pe timp nedeterminat dar nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura este eficientă dacă minorul dă dovezi de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi de însuşire a pregătirii profesionale.Pentru a îşi atinge scopul, această măsură nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărârii , i-a mai rămas până la majorat, suficient timp pentru reeducare.Dacă în timpul liberării minorul are o purtare necorespunzătoare, instanţa poate revoca liberarea.Dacă în perioada liberării sau internării minorul săvârşeşte din nou o faptă penală instanţa îi poate aplica o pedeapsă revocând măsura internării sau dacă pedeapsa nu este necesară, menţine internarea şi revocă liberarea. Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate care are un caracter mixt : educativ şi medical. Ea se ia faţă de minorul care răspunde penal, care din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament şi de un

35

regim de instruire şi reeducare adecvat stării sale. Se poate lua până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar ea poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 2 ani dacă prelungirea este necesară pentru realizarea scopului internării. Această măsură presupune un subiect susceptibil de a fi educat, de a-şi modifica comportamentul potrivit exigenţele educatorilor.Dacă minorul este iresponsabil datorită afecţiunilor psihice de care suferă, se vor aplica prevederile art.48. Cod Penal privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul integral şi intelectual în limite normale, chiar dacă prezintă tulburări pe fondul unui deficit de instrucţie, măsura aceasta nu se va aplica. Măsura este eficientă atunci cînd starea fizică sau psihică a minorului s-a îmbunătăţit şi dă dovezi de îndreptare însuşindu-şi pregătirea profesională şi cunoştinţele disciplinelor predate.

Condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar general cu privire la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii, dar şi unui regim special de executare.Acest regim special trebuie să ţină seama de particularităţile şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei acestora, ca şi de protecţie şi asistenţă specială ce trebuie acordată tuturor minorilor în vederea dezvoltării armonioase a acestora.Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor pentru că:

A) nu muncesc dacă trebuie să termine şcolarizarea sau sunt folosiţi la treburi gospodăreşti interne; B) beneficiază de pachete şi vizite mai multe; C) pot primi învoiri şi permisii.

D)pot fi propuşi pentru liberare condiţionată.

2.Regimul special al anumitor categorii de infractori majori

Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în cazul săvârşirii unor infracţiuni dintre

cele mai grave (infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, contra statului , contra păcii şi omenirii,infracţiuni contra vieţii), se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale existente în celelalte penitenciare. Aceşti condamnaţi au o serie de probleme specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor (ex.:izolarea socială, dependenţă totală,sedentarism, singurătatea, uniformizarea şi monotonia vieţii) şi al problemelor care stau la baza comportamentului lor criminal.Cursurile de orientare şi pregătire socială, programele de tratament vor urmări menţinerea relaţiilor cu lumea exterioară.Aceşti condamnaţi se resemnează cu soarta lor, se adaptează foarte bine la viaţa de penitenciar, însă acest fenomen contravine scopului închisorii , reintegrarea socială a delincvenţilor.

Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen lung

Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au amenajate secţii speciale în regim închis.Condamnaţii la închisoare de lungă durată sunt o categorie dificilă, periculoasă iar executarea pedepsei închisorii ridică probleme multiple :

- regim special de detenţie , mai sever,

36

- regim de muncă, odihnă, disciplină sever - măsuri de pază şi supraveghere stricte - camere cu un mic număr de paturi, dacă este posibil.

Tratamentul acestor condamnaţi poate fi separat pe câteva domenii: muncă şi activităţi educaţionale, rutina specială, educativă, activităţi de relaxare, activităţi cu persoane din afara penitenciarului.Ca particularităţi, unele obligaţii şi interdicţii se accentuează, nu pot presta muncă în afara locurilor de deţinere, pachetele, vizitele , corespondenţa la intervale şi în cantităţi mai mici decât cele stabilite pentru celelalte categorii de condamnaţi. În ceea ce priveşte munca , numai după verificarea conduitei, a trăsăturilor de caracter, condamnaţii care au o calificare por fi folosiţi în domeniul respectiv.De asemenea, reeducarea acestora implică o muncă complexă şi importantă, fiind necesară examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.

Regimul aplicat tinerilor şi femeilor

Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaţilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21

ani să fie eficientă,este necesară cunoaşterea personală (studierea dosarului penitenciar, discuţii individuale) precum şi stabilirea unui program zilnic care să acopere în întregime timpul condamnatului.Programul va fi structurat astfel:

-Activităţi productive -Instruire teoretică, calificare, şcolarizare -Activităţi educative şi culturale. -În zilele de sâmbătă şi dumunică, meditaţii, studiu individual, acţiuni sportive, hobby. Programele desfăşurate în unităţile penitenciare vor fi structurate pe categorii de vârstă, nivel de şcolarizare,calificare profesională astfel încât aplicarea lor să determine un rezultat eficient.

Din punct de vedere al regimului de detenţie, în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi. Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar şi se poartă discuţii cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include munca – ele nu vor face munci grele ci o muncă potrivită (croitorie, ţesătorie) iar cele care sunt gravide sau au copii mai mici de un an , nu pot lucra mai mult de 8 ore/zi,-educaţia şi programe speciale care să rezolve o parte din problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problemă specială o reprezintă mamele care au copii sugari, sau în vârstă de până la 2,3 ani; dilema de a creşte copii departe de mamele lor sau în penitenciare este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare.

3. Regimul special determinat de starea fizică sau psihică a condamnatului

Condamnaţii inadaptaţi social Sunt acele persoane care au o structură psihică şi o experinţă de viaţă care le face dificil

procesul de adaptare sau integrare socială. Ei suferă de psihonevroze şi psihopatii , ele nefiind stări de boală psihică ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de control psihic insuficient. Ei vin uşor în conflict cu ceilalţi condamnaţi, au stări de nesiguranţă, au reacţii

37

disproporţionate în raport cu diferite situaţii în care sunt puşi.Este necesară supunerea la un tratament complex şi competent, care să ţină seama de specificul lor moral şi psihic.

Condamnaţii bolnavi Bolnavii fizici temporari pot fi trataţi de medicii din penitenciar, iar cei cronici, inclusiv

toxicomanii şi alcoolicii au nevoie de tratament de lungă durată, special.Ultimii pot fi trataţi în afara penitenciarului, în spitale de specialitate, necesitând un tratament special,ulterior urmând a se întoarce în penitenciar. Bolnavii psihici se caracterizează prin lipsa conştiinţei că sunt bolnavi, şi a pericolului social pe care îl reprezintă precum şi prin lipsa voinţei. În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă, schizofrenie, paranoia,etc.) vor fi examinaţi psihiatric, psihologic şi trimişi la tratament în spitale sau instituţii medicale speciale şi supravegheaţi în mod deosebit.

TEMA a VII a . Concluzii generale cu privire la : 1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie. 2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor europene în

domeniu.

1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie. Administraţia Generală a Penitenciarelor astfel cum a fost organizată după 1990, este o

instituţie militară, subordonată Ministerului Justiţiei, cu personalitate juridică . Ea asigură prin activităţile desfăşurate executarea pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive şi a măsurii educative de internare a delincvenţilor minori în centrele de reeducare. Această instituţie are o structură organizatorică compusă din 5 direcţii( Direcţia Siguranţa Deţinerii,şi Regim Penitenciar, Dir. Educaţie, Studii şi Psihologie Penitenciară, Dir. Resurse Umane, Dir. Logistică Dir.Financiară). Personalul administraţiei penitenciare este alcătuit din: personal de conducere, de supraveghere, cultural- educativ şi alte categorii. Organizarea şi funcţionarea sistemului penitenciar se stabileşte prin Regulament de organizare şi funcţionare aprobat de ministrul justiţiei, iar atribuţiile fiecărei persoane sunt stabilite prin fişa postului.

Activitatea de control a administraţiei penitenciare se referă la: control ierarhic, control judiciar, control administrativ, şi controale privind respectarea drepturilor persoanelor private de libertate. Aşezămintele penitenciare în număr de 43 aflate în subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor sunt grupate în funcţie de volumul complexitatea sarcinilor şi gradul de pericol social al deţinuţilor după cum urmează : -penitenciare de maximă siguranţă; - penitenciare de categoria I. Penitenciarele sunt organizate şi funcţionează în baza H.G. nr.212/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, fiind conduse de un comandant militar sau director( civil). La nivelul fiecărei unităţi sunt servicii şi compartimente similare cu cele din administraţia centrală precum şi secţii de deţinere pentru arestaţii preventiv minori tineri, bolnavi deţinuţi recidivişti sau foarte periculoşi conduse de comandanţi de secţie.

38

2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor europene în

domeniu.

Normele interne în materia executării pedepselor trebuie să se încadreze şi să respecte reglementările internaţionale în domeniu: - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. la 10.12.1948 -Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. la data de 4.11.1950 -Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor adoptat prin Rezoluţia nr.663C din 31.07.1957 de Consiliul Economic şi Social al O.N.U. -Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea R (87) 3 de Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei din 12.02.1987. -Recomandări şi rezoluţii ale Consiliului Europei care reglementează aspecte din întreaga sferă a executării pedepselor (Recomandarea asupra regulilor europene aplicate în comunitate, recomandarea cu privire la tratamentul deţinuţilor periculoşi , Recomandarea 1257 referitoare la condiţiile de detenţie aplicate în statele membre ale Consiliului Europei). Evaluările sistemului penitenciar românesc realizate de d-nul Andrew Barclay (Centrul Internaţional pentru studii penitenciare, Londra) în anul 1998 , şi cel realizat de d-na Carmen Martinez Aznar (consilier de pre-aderare al Uniunii Europene) din anul 2002 oglindesc reforma şi progresele realizate din punct de vedere al cadrului juridic de executare al pedepselor, al condiţiilor oferite de sistemul penitenciar românesc după 1990, subliniindu-se, totodată, aspectele negative pentru înlăturarea cărora s-au formulat recomandări. Au fost supuse evaluării aspecte precum:cadrul juridic, instruirea personalului, înfiinţarea comisiilor de monitorizare penitenciară, revizuirea codului de disciplină a deţinuţilor şi manualul de informare al lor, programele educative pentru deţinuţi,oficiile de ajutor juridic, îngrijirea sănătăţii, pregătirea pentru eliberare, problema automutilărilor şi a sinuciderilor deţinuţilor, vizitarea acestora, etc.

39

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Rodica Mihaela Stănoiu -“ Criminologie”, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002 2. Rodica Mihaela Stănoiu -“ Introducere în criminologie “, Bucureşti, Ed.Academiei, 1989 3. Rodica Mihaela Stănoiu -“ Metode şi tehnici de cercetare în criminologie”,Bucureşti,Ed. Academiei, 1981. 4.Rodica MihaelaStănoiu, -“ Tranziţia şi criminalitatea”, Bucureşti, Ortansa Brezeanu, Ed. Oscar Print, 1994 Tiberiu Dianu 5.Ortansa Brezeanu - “ Minorul şi legea penală “, Ed. All Beck,Bucureşti, 1998 6. Ortansa Brezeanu - “ Particularităţi ale criminalităţii în (coord.) perioada de tranziţie”, Ed.”Fundaţia România de Mâine”, 1999 7. Ortansa Brezeanu - “ Integrarea socială postpenală a (coord.) infractorilor între realitate şi perspectivă”, Ed. Fundaţia România de Mâine”, 2000 8. Ortansa Brezeanu - “ Prevenirea criminalităţii la început de mileniu”,Ed. Fundaţia România de Mâine “, 2001. 9. Gheorghe Diaconescu - “ Politica penală şi criminalitatea – Ortansa Brezeanu, realităţi şi perspective” P.Buneci 10. Valerian Cioclei - “ Criminologie etiologică”, Ed. Actami, Bucureşti, 1996 11.Valerian Cioclei - “ Manual de criminologie “, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 12. Aurel Dincu - “ Bazele criminologiei” , Ed. Proarcadia,Bucureşti, 1993 13.Ion Oancea - “ Probleme criminologice” , Ed. All, Bucureşti, 1994 14.Gh. Scripcaru - “ Criminologie clinică şi relaţională”, Ed. Sympozion, Iaşi, 1995 15. Emilian Stănişor, -“Penologie”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, Ana Bălan, 2002. Marinela Mincă 16. Ion Oancea - “ Drept Execuţional Penal”, Ed. All,

40

Bucureşti, 1998 17. Jacque Leaute - “ Criminologie et Science penitenciaire”, PUF, Paris,1972 18. Jaque Leaute - “ Criminologie et Penologie”, les course de droit, Paris, 1985 19.Bernard Bauloc - “ Penologie”, Precis Dallaz,1991 ♦ Legislaţia în materie de executare a pedepselor la zi ♦ Decretul 545/72 (devenit Legea 13/1973) privind executarea unor măsuri educative a

internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. ♦ Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.în

decembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/ 28.09.1990. ♦ Legea nr 82/18.05.1999 privind înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării

contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. ♦ O.G. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a

infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, aprobată şi completată prin Legea nr.129/2002.

41

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Gr. Dianu “Istoria închisorilor din România Studiu comparativ. Legi şi obiceiuri, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, 1901. 2. Traian Pop “Curs de criminologie”, Cluj, 1928 3. Petre Pandrea “Criminologie dialectică”, Bucureşti, 1945 4. C. Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse”, Bucureşti,Ed. Ştinţifică ,1965 5. Paul Popescu Neveanu “ Personalitatea şi cunoaşterea ei”, Ed. Militară, Bucureşti, 1969 6. Jean Pinatel “ La société criminogène”, Ed. Calman Levi, Paris, 1971 7. G. Antoniu “ Pedepsele privative de libertate şi rolul lor în politica penală a statului român”,înS.C.J. nr.3 /1976. 8. Jean Pinatel “ Tome III, Criminologie,Ed. Dallaz, Paris, 9. V. Dragomirescu “Psihosociologia comportamentului deviant”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976 10. Rodica Mihela Stănoiu “ Analiza socio juridică a reacţiei sociale faţăde comportamentele deviante”,S.C.J.nr.4/1976 11. N.Dan. Rodica Mihaela “Infracţiunile de violenţă( cauze şi Stănoiu, D. Banciu condiţii), Buletin Documentar, Criminologie, I, 1980 12. Rodica Mihaela Stănoiu, “ Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor de politică penală “, S.C.J.nr.2/1982 13. Constantin Păunescu “ Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984 14. Dan Banciu, Sorin V. “ Introducere în sociologia Rădulescu M. Voicu devianţei”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985 (forme şi mecanisme de control social) 15. C.Bulai “ Individualizarea măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă”, S.C.J.nr.3/1989 16. Sigmund Freud “Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.Psihologia vieţii cotidiene”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

42

1992 17. Ortansa Brezeanu “Din istoria regimului sancţionator al

minorului infractor din România“, Revista de Drept Penal nr. 2/1995, nr.1/1996 ,nr. 2 /1996

18. Ortansa Brezeanu “ Minorul în documentele ONU şi ale Consiliului Europei”,în Revista de Drept Penal, nr.3/1996 19. Florin Streţeanu “Modificări ale tratamentului sancţionator al minorului, Revista de Drept Penal nr.2/1997 ♦ Cartea albă a Copilului Român, 1997, Fundaţia” Copiii României” ♦ Revista de criminologie, criminalistică şi penologie, (colecţia 1999-2002)- Bibliotecă

Prof. Univ. Dr.Rodica Mihaela Stănoiu