Lect.univ.dr. COSTACHE GHEORGHE

CRIMINOLOGIE SI PENOLOGIE

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DE CRIMINOLOGIE 1.1. Originea criminologiei Izvoarele istorice atestă faptul că despre criminalitate s-au făcut studii de specialitate în mod ştiinţific de abia începând cu secolul al XVII-lea, deşi despre criminalitate ca fenomen social se poate vorbi de la apariţia primelor forme de organizare a comunităţii umane. Necesitatea autoprotejării comunităţii umane a generat implicit şi primele preocupări de pedepsire a unor comportamente deviante ca o necesitate a protejării valorilor şi normelor instituite de comunitate. Conform istoricului O. Drîmba‚"în mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care prin acţiunile lor amplificau starea de risc. Faptul că legea talionului răzbate prin negura timpului până în civilizatul Babilon al regelui Hammurabi şi chiar mult după aceea reprezintă o dovadă în acest sens". În timp, fapta reprobabilă, dar şi pedeapsa ce trebuia aplicată pentru săvârşirea acesteia a cunoscut valenţe noi mai ales de ordin religios şi numai într-o anumită măsură caracter socio-economic. În scopul valorizării superioare a sentimentului religios, crima a fost considerată fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului1 din aceste considerente actul de justiţie fiind privit ca un dar divin.

1 Jean Pinatel – Traite de droit penal et de criminologie, Tome III Paris, Dalloz 1963 p. 61

De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre pe care sunt gravate articolele Codului său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Conferind esenţă divină activităţii legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau să le respecte întocmai, sub imperiul unor sancţiuni extrem de severe2. Din aceste considerente pedepsele erau apreciate ca fiind o retribuţie pentru răul făcut ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. Cu toate că majoritatea pedepselor erau modelate după principiul legii talionului (dacă cineva a scos ochiul unui om liber să se scoată şi al lui, dacă cineva a scos dintele unui om egal cu el să i se scoată şi dintele lui) totuşi aplicarea lor se făcea diferenţiat în funcţie de poziţia socială pe care o ocupa fie făptuitorul fie partea vătămată. În acest context este demn de remarcat faptul că demnitarii se bucurau de unele privilegii în cazul în care săvârşeau delicte minore însă erau pedepsiţi aspru în cazul în care ar fi comis delicte grave. Trebuie remarcat şi faptul că delictele premeditate erau singurele care se pedepseau. Codul lui Hammurabi a influenţat, într-o măsură importantă reglementările penale ale popoarelor din zona de confluenţă. Astfel în Egipt în timpul Regatului Nou se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omucidere, viol şi adulter feminin precum şi pentru furt din mormintele regale. Judecătorii corupţi primeau de asemenea pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă3. Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntară, răpirea de persoane, vrăjitoria, adulterul, incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin uciderea cu pietre

2 O. Drîmba – Istoria culturii şi civilizaţiei vol.I, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1985 p. 61-105 3 O. Drîmba – op.cit. p. 126

(lapidare) – era încredinţată fie familiei care suferise ofensa fie întregii comunităţi. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spânzurarea ori tragerea în ţeapă4. Popoarele din antichitate bazându-se pe normele de convieţuire pe care le-au îmbinat cu elemente al evoluţiei istorice şi cu preponderenţă a învăţăturilor religioase şi-au elaborat norme legislative şi instituţii ale căror sarcini rezolvau problemele pentru care au fost create. În Grecia antică începând cu secolul al VII-lea î.e.n. s-au manifestat primele preocupări în vederea realizării primelor reglementări juridice care ă fie aplicabile tuturor membrilor societăţii cu obligaţia ca aceştia să le şi cunoască. Legile scrise au fost elaborate de învăţaţii vremii numiţi legislatori. Din perioada respectivă istoria reţine numele celebrilor legislatori Solon şi Drakon, remarcaţi, primul prin a fi recunoscut ca unul dintre cei mai mari înţelepţi ai Greciei antice, iar cel de-al doilea prin asprimea legilor pe care l-ea formulat. Legislatorii au rămas în istorie şi prin aportul deosebit pe care l-au adus cu privire la creşterea rolului statului în aplicarea legii penale prin crearea unui cadru instituţional adecvat şi eliminarea arbitrariului. Din cercetarea izvoarelor istorice legislative rezultă faptul că un aport deosebit la cercetarea criminalităţii l-au avut şi filozofii lumii antice cum ar fi Platon, Socrate, Aristotel, Seneca, care în operele lor au făcut referire la anumite concepte din care unele sunt valabile şi azi. Dintre filozofii menţionaţi mai sus, în scrierile lui Platon găsim idei conform cărora pedeapsa nu putea fi justificată prin ea însăşi ca reacţie la răul produs prin fapta reprobabilă ci trebuia să fie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic al aplicării acesteia. De aici se poate trage concluzia că filozoful antic identificase scopul pedepsei ca fiind acela al prevenirii săvârşirii altor fapte în viitor. 4 Idem p. 185

Platon afirma că: „acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi5”. Aristotel, un alt filozof al lumii antice este primul care surprinde efectul sărăciei şi mizeriei sociale asupra factorilor favorizanţi în comiterea delictelor. În operele sale se regăsesc două teze de o importanţă deosebită conform cărora „omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură lipsit de lege şi dreptate este cea mai rea dintre toate”. O a doua teză care scote în evidenţă rolul preventiv pe care trebuie să-l aibă o pedeapsă aplicată ce se aplică unei persoane care a comis un delict se referă la aceea că „o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei”. Preocupările faţă de problema criminalităţii se regăsesc şi în operele literare ale antichităţii aşa cum sunt poemele homerice, Antigona, Oedip, Medeea şi altele. De asemenea preocupări în domeniul criminologiei se regăsesc şi în datele furnizate de istoria medicinei legale, chiar Hipocrate fiind consultat de specialiştii vremii în situaţiile unor omoruri. În concluzie se poate afirma că la fel ca şi izvoarele dreptului, filozofiei sau artelor, izvoarele criminologiei sunt îndepărtate în timp începând odată cu startul omului spre umanitate. 1.2. Formarea şi apariţia criminologiei

Apariţia criminologie ca ştiinţă nu poate fi precizată cu

exactitate în timp, cei mai mulţi specialişti în domeniu apreciind 5 Platon, Dialoguri, Protagoras,Paris,ed.Les Belles Lettres,1966,324, a.b.

că medicul militar italian Cesare Beccaria este întemeietorul acesteia, în lucrarea sa - Despre infracţiuni şi pedepse - apărând primele idei care scot în evidenţă umanismul şi importanţa prevenirii delictelor. Totuşi înaintea lui Beccaria, Thomas Morus a scos în evidenţă necesitatea prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale. Aceleaşi idei cu scop preventiv prin îmbunătăţirea moravurilor se regăsesc şi în opera lui Montesquieu. Pornind de la ideile predecesorilor săi Beccaria a fost primul care a criticat tirania şi arbitrariul ce dominau justiţia italiană scoţând în evidenţă importanţa dreptului natural conform căruia toţi oamenii să fie consideraţi egali în faţa legii şi să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii, pledând împotriva dreptului „divin”.

Potrivit opiniilor sale dreptul de a pedepsi este al societăţii raportând pedeapsa la pericolul social al faptei şi vinovăţia făptuitorului. Pe baza unor cercetări experimentale având ca punct de pornire aspectele psihiatriei judiciare medicul militar Cesare Lombroso a susţinut în opera sa „Omul delincvent”, că ar fi găsit imaginea model a infractorului descriindu-l ca pe o persoană predestinată să comită delicte datorate unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Această operă a sa a avut un puternic impact asupra lumii ştiinţifice din acea vreme dar şi după aceea, el fiind recunoscut în domeniul criminologiei ca fiind părintele criminologiei antropologice. În domeniul cercetării criminologice un rol important în ocupă şi profesorul în drept şi sociologie Enrico Ferri care a abordat în cercetările sale rolul factorilor sociali în determinarea criminalităţii motiv pentru care acesta este cunoscut în ştiinţa criminologică ca întemeietorul criminologiei sociale. Pentru prima dată în izvoarele istoriei criminologice noţiunea de criminologie se regăseşte în lucrarea cu acelaşi

titlu a magistratului italian Raffaele Garofalo în care a scos în evidenţă o teorie a criminalităţii naturale independentă de oricare altă ştiinţă lucru ce i-a adus critici vehemente din partea specialiştilor în domeniu. Cercetătorii italieni menţionaţi mai sus nu s-au preocupat numai de identificarea şi studierea fenomenelor criminologiei şi prin activitatea lor s-a adus un aport substanţial la dezvoltarea politicii penale şi la prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin reacţia socială împotriva criminalităţii. Controversele în domeniul criminologiei s-au accentuat odată cu apariţia teoriilor elaborate de cercetătorii francezi în domeniu bazate pe etiologia criminalităţii. Dacă italienii considerau criminalitatea ca fiind cauzată de factori preponderent biologici, francezii susţineau că aceasta este determinată de factori preponderent sociali. Această controversă s-a accentuat şi mai mult odată cu apariţia teoriei medicului francez Andre Lacassagne conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale revine societăţii. Toate aceste contradicţii au determinat aprofundarea cercetărilor privind studiul fenomenului infracţional într-un cadru instituţional bine definit ceea ce a prefigurat apariţia noii discipline ştiinţifice care s-a numit criminologie. 1.3. Evoluţia criminologiei

Starea şi dinamica fenomenului infracţional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie, psihologie şi psihiatrie6 . Întrucât influenţa cercetărilor medicului militar Lombroso s-a menţinut în cadrul studiilor făcute şi de alţi

6 R.M. Stănoiu, Introducere in criminologie, ed. Academiei, Bucureşti 1989 p. 13

cercetători, criminologia s-a numit o perioadă de timp „antropologie criminologică „. De altfel, sub această denumire s-au şi desfăşurat primele congrese în domeniu, perioadă în care criminologia nu se constituise ca o disciplină autonomă şi ea apărea ca parte componentă a altor ştiinţe care abordau într-un fel sau altul probleme legate de descrierea, explicarea şi interpretarea fenomenului infracţional. Cele două conflagraţii mondiale au produs o stagnare a cercetării criminologice, însă odată cu înfiinţarea în 1934 a Societăţii Internaţionale de Criminologie cu sediul la Paris au fost reluate cercetările în acest domeniu promovându-se la nivel internaţional preocuparea cercetării ştiinţifice a criminologiei. Societatea Internaţională de Criminologie a fost integrată în structurile O.N.U. în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea sub auspiciile Consiliul Economic şi Social care a creat iniţial Comitetul Consultativ Special de experţi în problemele criminalităţii care ulterior s-a transformat în Divizia Pentru Justiţie Penală şi Prevenire a Criminalităţii. Preocupările O.N.U. şi ale organizaţiilor specializate din cadrul acestora în domeniul prevenirii criminalităţii au determinat realizarea unor cursuri internaţionale de criminologie în cadrul cărora se analizează bazele teoretice şi conceptuale, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii. În anul 1981 O.N.U. a realizat un acord cu guvernul Finlandei şi au creat Institutul Helsinki pentru controlul şi prevenirea criminalităţii, iar din 1993 acesta poartă numele de Institutul European Pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, obiectivul acestuia fiind reprezentat de schimbul de informaţii între ţările europene în vederea prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional. În ţara noastră după o perioadă îndelungată în care studiile criminologice au avut un caracter sporadic, în 1990 s-a

înfiinţat Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică. De asemenea a cunoscut o nouă dezvoltare învăţământul superior în domeniul criminologiei şi au fost înfiinţate colective de cercetători în domeniu la Inspectoratul General al Poliţiei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei. 1.4. Criminologia generală Afirmarea criminologiei ca ştiinţă a trebuit să demonstreze prin metode proprii de cercetare şi tehnici de explorare a criminalităţii că are un obiect propriu de studiu apt să facă aprecieri privind fenomenul infracţionalităţii şi că pe baza cercetărilor efectuate este în stare să propună metode şi programe specifice şi eficiente în vederea limitării şi prevenirii fenomenului infracţional. Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil7. Această stare de fapt rezultă din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de formarea unor specialişti în acest domeniu.8 În contextul profundelor schimbări sociale, mondiale o parte din cercetătorii criminologi manifestă reţineri în ceea ce priveşte posibilitatea abordării la nivel global a problemei criminalităţii şi au criticat studiile criminalităţii la nivel general care au abordat nediferenţiat conceptele legate de crimă, criminal, criminalitate şi reacţie socială.

7 R.M. Stănoiu op.cit. p. 15 8 R.M. Stănoiu op.cit. p. 16

Ţinând cont de considerentul potrivit căruia criminalitatea este un fenomen complex şi se află permanent în evoluţie, criminologia contemporană abordează o orientarea realistă şi pragmatică având drept scop adaptarea cadrului şi metodelor sale la nevoile contemporane care vor contribui în mod sigur la realizarea sarcinilor şi obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a propus.

CAPITOLUL II

NOŢIUNI GENERALE DE PENOLOGIE 1.1. Consideraţii privind ştiinţa penitenciară 1.1.1 Scurt istoric

Apariţia şi dezvoltarea comunităţilor umane arhaice au generat implicit şi ivirea primelor forme de conflicte de interese, fie că se refereau la cele de ordin material sau de ocuparea unor teritorii mai avantajoase, fie că se refereau la ocuparea rolului conducător al grupărilor empiric organizate.

Numai că, deşi criminalitatea cunoaşte o creştere simţitoare, până la scindarea primelor forme de comunităţi, nu se poate vorbi de luarea unor măsuri de pedepsire în lipsa unor norme morale prestabilite.

În acest context, se poate vorbi de existenţa preocupărilor pentru aplicarea unor pedepse pentru comportamente individuale considerate ca periculoase, numai din dorinţa comunităţii de a se autoproteja împotriva acelor comportamente care le periclitau însăşi existenţa.

Preocuparea pentru autoprotejare a fost dată de reacţia grupului aflat în pericol, la adresa celor care, prin acţiunile lor amplificau o stare de risc.

Date despre existenţa unui sistem sancţionator pe meleagurile Daciei antice nu se găsesc în izvoarele scrise, însă cu certitudine că ele au existat. Aceasta se poate deduce din scrierile istoricilor altor naţiuni din împrejurul Daciei care-i caracterizau pe înaintaşii noştri "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".

Faptul că se face referire că sunt "cei mai drepţi" conduce imediat la concluzia că înaintaşii noştri aveau un sistem de

organizare bine pus la punct cu ierarhii stabilite şi cu norme care trebuiau respectate şi puse în aplicare de toţi membrii comunităţii.

După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, împăratul Traian a impus respectarea în aceste noi teritorii ocupate, normele dreptului roman care presupunea implicit şi aplicarea unor pedepse în cazul celor vinovaţi de anumite fapte.

Aceste norme de drept roman s-au îmbinat cu obiceiurile de judecată şi pedepsire aplicate de băştinaşi în tradiţionalele "sfaturi ale bătrânilor" care reprezentau "instanţa", ce se pronunţa cu privire la pedepsirea faptelor ce aduceau atingere normelor de convieţuire ale comunităţii.

Sistemul roman şi cel băştinaş au acţionat secole de-a rândul până la cucerirea Bizanţului de către Imperiul Otoman (1413). În toată această perioadă legislaţia bizantină a avut mare influenţă asupra voievodatelor şi cnezatelor româneşti din cele 3 provincii (Muntenia, Transilvania şi Moldova).

Legislaţia din cele 3 provincii a funcţionat sub denumirea de "Jus Valahicus" sau Legea Românească până în secolul al XIV-lea având în structură elemente geto-dacice peste care s-au suprapus dreptul romano-bizantin şi normele de conduită şi morală ale popoarelor migratoare care au fost asimilate de către băştinaşi.

Acest sistem complex de norme a fost cunoscut sub denumire de " datina norodului", ca o formă a legii nescrise a poporului, însă istoricul Dimitrie Cantemir în lucrarea "Descrierea Moldovei" aminteşte de o lege scrisă ce era întemeiată pe "legile împăraţilor romani şi ţarigrădeni ca şi pe hotărârile soboarelor bisericeşti".

De asemenea, în lucrarea "Noţiuni statistice asupra Moldovei", a prinţului Nicolae Şuţu de la 1380 se găsesc referiri cu privire la existenţa unei ocne aparţinând ocolaşilor de Trotuş unde "pe vremuri a avut loc o răscoală a tâlharilor ce lucrau în ea, ocazie cu care dărâmăturile acesteia i-au îngropat atât pe tâlhari cât şi pe cei care îi păzeau".

Dacă luăm în considerare faptul că în antichitate de cele mai multe ori se aplicau pedepse deosebit de severe pentru fapte minore, "aruncarea în ocne" era o pedeapsă tot la fel de dură deoarece munca în acest loc nu se stabilea pe o perioadă de timp ci ea se referea la tot restul vieţii.

Pedepsirea infractorilor şi a criminalilor era aplicată în toate statele, iar criminalii erau de nesuportat în nici o ţară.

Acest lucru reiese şi dintr-un act emis la 1391 de Despotul Ştefan, domnitorul părţii dunărene a Serbiei, care împroprietăreşte mânăstirile Tismana şi Vodiţa din Tara Românească cu o suprafaţa importantă de pământ, dar pentru care se specifică în mod expres că pe aceste moşii se poate aşeza oricine cu excepţia criminalilor care trebuie să ceară voie de la Domnitor.

La 1421, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun se menţionează întru-un document cum că nouă hoţi au jefuit pe consulul francez Guillber de Lannoy care călătorea prin Moldova, şi din porunca domnitorului au fost prinşi şi aduşi cu ştreangul de gât în faţa cavalerului pentru a hotărî dacă îi iartă sau îi omoară.

Locuri în care erau închişi hoţii, tâlharii, criminalii, existau la mânăstiri, în clopotniţele bisericilor, în mine, pe lângă administraţie, însă ele nu erau organizate în acest scop.

Foarte multe informaţii despre evoluţia şi regimul pedepselor de la noi se regăsesc în documente aparţinând unor străini ce au trecut pe la noi precum şi din pravilele şi legiuirile domneşti, cu toate că există perioade destul de mari de timp în care nu se regăsesc trimiteri sau date cu privire la închisori sau aplicarea pedepselor.

Primele legi care au fost elaborate şi care vizau şi aplicarea unor pedepse pentru anumite fapte se regăsesc în secolul al XVII-lea, în speţă fiind vorba de "Pravila Mică de la Govora" din 1640 dată de domnitorul Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti (1633-1654) precum şi în "Cartea românească de învăţătură a pravilelor împărăteşti" ce a fost tipărită din

porunca domnitorului Moldovei, Vasile Lupu (1634-1653) la Mânăstirea Trei Ierarhi.

Evoluţia socio-politică a determinat o preocupare constantă în ceea ce priveşte sancţionarea faptelor antisociale, măsurile legislative începând să evolueze în consonanţă cu legile europene începând cu secolul al XVIII-lea.

Se poate spune că situaţia dramatică din sistemul închisorilor europene, menţionată în documentele vechi, se regăsesc şi în temniţele româneşti, mulţi dintre cei care au fost aruncaţi în întunecimea acestora sfârşind fără a mai vedea lumina zilei, suportând cele mai groaznice suferinţe trupeşti şi sufleteşti, aşteptând moartea ca pe un dar al divinităţii.

Aplicarea pedepselor de-a lungul istoriei a cunoscut profunde transformări şi au început cu aplicarea măsurilor fizice, plată în natură pentru răul sau dauna produsă sau privarea de libertate pe o perioadă bine determinată prin legi speciale.

Despre rolul şi tipul acestor pedepse, dozarea lor în funcţie de fapta produsă, dar mai ales de condiţiile de executare şi ce se urmăreşte prin aceasta, vom face referire în cele ce urmează.

1.2. Caracterizarea conceptului de ştiinţă penitenciară. Dreptul execuţional penal oferă direcţiile principale ale

politicii statului privind executarea pedepselor în vederea prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Dreptul execuţional penal este o ramură de drept ce cuprinde norme juridice care privesc relaţiile sociale ce se nasc cu ocazia executării pedepselor, a asigurării unei influenţe pozitive prin educarea condamnaţilor, în vederea prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi de apărare a ordinii de drept.

Dacă dreptul penal fixează noţiunea, scopul şi temeiul răspunderii penale şi pedepsele aplicabile pentru o anumită faptă, dreptului execuţional penal îi revine sarcina de a

reglementa relaţiile sociale în domeniul executării efective a pedepselor penale.

Dreptul penitenciar reglementează acele relaţii sociale care apar în cadrul executării unei pedepse privative de libertate între persoanele ce execută o pedeapsă cu închisoarea pe de o parte şi administraţia penitenciarelor pe de altă parte.

Practic, dreptul penitenciar sau ştiinţa penitenciară are ca obiect de studiu numai executarea pedepselor privative de libertate pe când dreptul execuţional penal reglementează executarea tuturor pedepselor inclusiv pe cele private de libertate.

Ştiinţa penitenciară s-a dezvoltat în statele occidentale ca o disciplină de studiu socio-umană.

Ea are ca obiect de studiu modul în care se execută pedepsele privative de libertate ce se realizează în locuri anume destinate denumite penitenciare.

Astfel, ştiinţa penitenciară studiază organizarea sistemului penitenciar şi regimul de viaţă al condamnaţilor, măsura în care executarea unei pedepse privative de libertate, contribuie la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către condamnat sau de către alţii.

În vederea realizării scopului pedepselor, acela de a preveni săvârşirea de noi fapte penale, în perioada executării pedepselor privative de libertate, trebuie să se desfăşoare un vast program cu măsuri de ordin juridic, psihologic şi pedagogic deosebit de complexe, toate aceste domenii intercondiţionându-se şi interacţionând în procesul educativ.

În acest context, penologia este o disciplină teoretică ce are rolul de a studia pedepsele, oferind dreptului execuţional penal acele date, informaţii, cunoştinţe sau idei cu privire la natura şi funcţiile pedepselor precum şi a modului în care acestea trebuie puse în aplicare în vederea prevenirii comiterii de noi fapte antisociale.

1.3. Noţiunea, scopul şi funcţiile sancţiunilor penale. 1.3.1. Noţiunea de sancţiune. În literatura de specialitate9, sancţiunea este definită ca

fiind o pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care încalcă dispoziţiile ei, deci se poate afirma că a sancţiona este echivalent cu a pedepsi.

Din acelaşi document, în accepţiunea generală, pedeapsa este definită ca fiind o măsură de represiune, o sancţiune aplicată celui care a săvârşit o greşeală, însă în accepţiunea ştiinţelor juridice, pedeapsa este o măsură de constrângere prevăzută de lege şi aplicată cuiva de o instanţă judecătorească drept sancţiune pentru o infracţiune.

În conformitate cu prevederile art. 52 din Codul penal, pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Sistemul nostru legislativ are în vedere faptul că pedeapsa, indiferent care ar fi ea şi sub ce formă va fi aplicată şi fără a condiţiona-o de calitatea făptuitorului, trebuie să nu cauzeze suferinţe fizice de nici un fel şi de asemenea să nu înjosească persoana condamnatului.

1.3.2.Scopul pedepsei. De-a lungul istoriei s-au adus foarte multe argumente care

să justifice într-un fel sau altul pedepsirea, folosind de cele mai multe ori aceleaşi concepţii şi oferind aceleaşi motivaţii, cum ar fi:

a) punerea în imposibilitate a infractorilor, care viza luarea acelor măsuri care să-i împiedice pe infractori să mai comită şi alte fapte antisociale. În antichitate era văzută ca un mijloc fizic de pedepsire prin tăierea mâinii pentru furt, desfigurarea

9 Colectiv - Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. p. 772; 945

prostituatelor, castrarea pentru infractorii cu înclinaţii sexuale etc.;

b) retribuirea, sau pedeapsa meritată, care presupune să se acţioneze asupra făptuitorului şi să i se producă acelaşi rău pe care el l-a produs prin fapta săvârşită. Cu alte cuvinte, "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte";

c) intimidarea, care presupune că prin pedeapsa aplicată făptuitorului, oricare pedeapsă ar fi, influenţează prin inhibarea şi abţinerea altora, dar şi a autorului de a mai comite fapte antisociale.

d) resocializarea, care pune în centrul atenţiei preocupările şi eforturile generale care trebuie să conducă la ideea că prin pedeapsă, cu ajutorul unui tratament aplicat adecvat făptuitorului, acesta se va îndrepta, îşi va reveni, îşi va reconsidera atitudinea faţă de normele şi valorile colectivităţii.

Deşi diferite ca filozofie, totuşi, aşa după cum se observă din cele prezentate, scopul general este de a împiedica pe făptuitori dar şi pe alţii de a mai comite fapte antisociale.

Deci am putea concluziona că scopul pedepsei este egal cu prevenirea comiterii de infracţiuni.

Pentru a se asigura că pedeapsa are principal scop reeducarea făptuitorului şi nu pedepsirea fizică sau psihică a acestuia de către cei puşi să vegheze asupra modului cum se execută efectiv, legiuitorul a incriminat actele de violenţă de orice natură ce s-ar putea exercita asupra oricărei persoane inclusiv asupra celor private de libertate.

Astfel, în articolul 2671 C.p. este incriminată tortura, conform căreia “Fapta prin care se provoacă, cu intenţie, unei persoane, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, cu scopul de a obţine de la acea persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care acesta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face promisiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare

ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt practicate de către un agent al autorităţii publice, sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres ori tacit al unor asemenea persoane’’.

Din aceasta se poate concluziona că orice pedeapsă aplicată oricărei persoane nu trebuie să aibă un efect crud, inuman, degradant sau să pună persoana la oprobriu public sau batjocură.

Astfel, scopul pedepsei este acela de a contribui prin efectul său la prevenirea săvârşirii de noi fapte infracţionale iar prin executarea efectivă se urmăreşte formarea unei atitudini corecte şi responsabile faţă de muncă, de a-l determina pe individ să-şi asigure existenţa prin muncă cinstită şi să se înscrie în ansamblul de norme ce reglementează ordinea de drept şi regulile generale de convieţuire socială.

1.3.3. Funcţiile pedepsei. Pentru a putea înţelege mai bine care sunt funcţiile

pedepsei, după ce am văzut scopul acesteia, va trebui să abordăm pedeapsa sub aspectul categoriilor şi limitelor ce se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice.

În articolul 53 C.P. sunt prezentate pedepsele ce se aplică persoanelor fizice, acestea fiind de trei feluri:

a) pedepse principale; b) pedepse complementare; c) pedepse accesorii. Din aceste 3 feluri de pedepse, fiecare la rândul ei are mai

multe componente. Astfel, pedepsele principale se împart în: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei Pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani; b) degradarea militară; Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64, în condiţiile prevăzute în art.711 C.P. Ca o noutate pentru sistemul sancţiunilor în legea penală

românească, s-au prevăzut în Codul Penal şi pedepse pentru persoanele juridice, reglementate în art. 531 C.P. care prevede că şi acestea sunt pedepse principale şi pedepse complementare.

În cazul persoanelor juridice pedeapsa principală este amenda de la 2.500lei la 2.000.000 lei.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare ce se pot aplica persoanei juridice, vizează într-un fel sau altul obiectul de activitate al acesteia, ele fiind următoarele:

a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de

la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o perioadă de la 3 luni la trei ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;

e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare Din prezentarea categoriilor şi limitelor pedepselor se pot

deduce funcţiile pedepselor care sunt următoarele: a) indiferent că este persoană fizică sau juridică pedeapsa

are rolul de a crea o intimidare generală; b) corijarea sau îndreptarea celui care comite o

infracţiune; c) limitarea posibilităţilor de a comite noi infracţiuni prin

izolare sau eliminare ; d) reeducarea infractorului prin participarea la programele

ce se desfăşoară fie cât este privat de libertate fie prin

acţiuni desfăşurate de organele non-guvernamentale, a celor neprivaţi de libertate;

e) reinstaurarea ordinii de drept în societate; f) puterea exemplului ca o componentă de bază în

prevenirea infracţiunilor. Toate elementele componente ce ţin de scopul şi funcţiile

pedepsei, indiferent de ce natură ar fi ea, au ca ţel final realizarea unei puternice influenţe în rândul comunităţilor în general şi al societăţii pe ansamblu, pentru limitarea, stoparea, reducerea şi prevenirea fenomenului infracţional.

CAPITOLUL III

SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI 3.1. Scopul criminologiei La fel ca şi obiectul său de studiu, scopul criminologiei devine permanent, odată ce evoluează cercetările ştiinţifice în domeniu, din ce în ce mai clar, mai bine conturat şi mult mai precis. Criminologia, având în vedere permanenta sa confruntare cu realitatea infracţională, a fost necesar să îşi reanalizeze şi să se reorienteze în ceea ce priveşte scopul cercetării sale şi a introdus în obiectul de studiu măsurile de prevenire a criminalităţii. 3.1.1. Scopul general al criminologiei În studiile sale, criminologul francez J. Pinatel arată că: "Definirea noii politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, ştiinţă complexă care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie şi ştiinţele juridice10". Din acest context se poate concluziona că scopul general al criminologiei îl constituie realizarea unei politici penale eficiente, care să conducă nemijlocit la combaterea faptelor antisociale şi, bineînţeles, la realizarea unui deziderat major, acela de prevenire a fenomenului infracţional. Sintetizând, se poate face afirmaţia că scopul general al criminologiei este identic cu cel al ştiinţelor penale, însă el se deosebeşte esenţial de acestea, în sensul că dacă dreptul penal este o ştiinţă normativă, criminologia este o disciplină ce are în studiu fenomenologia penală. 10 Jean Pinatel - La societe criminogene, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1971, p.7

Cu toate acestea, ele nu se exclud, ba, din contră, între ele există raporturi permanente, ambele conlucrând la elaborarea doctrinelor de prevenire şi represiune, contribuind astfel la aplicarea concretă în practică a activităţilor multiple de combatere a fenomenului infracţional. 3.1.2. Scopul imediat al criminologiei Am prezentat mai sus în mod detaliat şi explicit, diferenţele dintre scopul general al criminologiei şi scopul ştiinţelor penale. În referire la scopul imediat, există de asemenea o diferenţiere semnificativă, aceasta rezultând din faptul că în timp ce criminologia are în vedere să găsească, să identifice şi să stabilească cauzele concrete ce conduc la producerea criminalităţii, dreptul penal are în vedere să apere prin normele sale, valorile şi relaţiile sociale fundamentale. 3.2. Funcţiile criminologiei Criminologia contemporană scoate în evidenţă faptul că obiectul şi scopul acestei ştiinţe îşi găsesc cel mai bine înţelegerea în funcţiile pe care aceasta le are. Aceste funcţii conduc la cunoaşterea şi explicarea ştiinţifică a problemelor de bază ale fenomenului criminal. În acest context, marea majoritate a cercetătorilor în domeniu consideră că funcţiile de bază ale criminologiei sunt: funcţia descriptivă şi funcţia explicativă. Pe lângă aceste două funcţii de bază, promotorii teoriilor moderne în domeniu, care iau în calcul şi domeniul politicii penale, în care criminologia trebuie să aibă o reală implicaţie, mai adaugă celor două funcţii menţionate mai sus şi funcţia predictivă (de anticipaţie) şi funcţia profilactică (de prevenire)11. 11 R. M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.32

3.2.1. Funcţia descriptivă Este una din cele mai importante funcţii care stau la baza cunoaşterii criminalităţii şi prin ea se studiază şi consemnează principalele date referitoare la "volumul" criminalităţii dintr-o zonă teritorială bine definită (ţară, regiune, oraş), într-o perioadă de timp dată (1 an, 10 ani etc.). Tot prin această funcţie se pot cunoaşte mai multe elemente ale fenomenului criminalităţii, cum ar fi:

a) felul crimelor (actelor antisociale) comise - infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului etc.;

b) categoriile de persoane care au comis faptele antisociale - clasificate după sex, vârstă, cultură etc.;

c) locurile cele mai "favorabile" care au uşurat săvârşirea faptelor antisociale - mediu urban, mediu rural;

d) factorii sociali care au influenţat într-un fel sau altul comiterea de infracţiuni - procese de urbanizare, situaţii economice etc.

Pentru o înţelegere mai corectă, vom detalia conceptele folosite de criminologul francez J. Pinatel în domeniu şi anume: mediul, terenul, personalitatea şi actul, care sunt cele mai uzitate concepte operaţionale de ordin descriptiv.

Mediul - este un concept care poate fin analizat sub mai multe accepţiuni şi anume:

a) mediul fizic sau geografic, care se referă la mediul înconjurător, natural, realizat de formele de relief, de anotimpuri, de climă şi care au o puternică influenţă asupra personalităţii omului;

b) mediul social, care din punct de vedere criminologic poate fi analizat din două perspective şi anume: mediul personal şi mediul social global.

Mediul personal scoate în evidenţă modelele de comportament promovate, scopurile şi acţiunile colective,

relaţiile interpersonale, sistemele de norme şi valori la care aderă.

Referindu-se la mediul personal sau psihosocial, criminologul belgian E. de Greeff a făcut următoarele distincţii:

a) mediul ineluctabil (mediul familial); b) mediul ocazional (şcolar-profesional); c) mediul ales sau acceptat (anturajul); d) mediul impus (militar, penitenciar). În acest context, trebuie făcută precizarea că dacă o

persoană se adaptează mai uşor sau mai greu la unul din aceste tipuri de mediu, nu înseamnă că automat este şi de acord cu el. Tocmai de aceea, permanent, poate exista un dezacord care poate evolua şi care poate duce la o inadaptare care naşte de cele mai multe ori un conflict.

Un alt concept folosit în cercetarea criminologică de funcţia descriptivă este terenul, care are rolul de a desemna trăsăturile de ordin bioconstituţional al individului.

În vederea stabilirii sferei sale de acţiune, J. Pinatel face următoarele precizări12:

a) la bază este ereditatea, moştenirea informaţională genetică;

b) dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice, se obţine nativul;

c) dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului, în uter, se obţine congenitalul;

d) dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin odată cu creşterea, se obţine constituţionalul;

e) dacă la constituţional se adaugă modificările determinate de influenţele fizice şi psihice de-a lungul existenţei umane, se obţine terenul.

Un concept cu care se va lucra foarte mult în cadrul criminologiei în general şi al acestei funcţii în special, este cel 12 J. Pinatel. op. cit., p.45-46

de personalitate - concept faţă de care au fost diverse controverse şi diferenţe de opinie, însă cel mai recomandat este folosirea acestuia conform definiţiei date de psihologie şi anume: "personalitatea semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, purtătorul funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice13".

Trebuie remarcat faptul că, componentele enumerate mai sus, ar fi insuficiente dacă nu s-ar pune în discuţie şi conceptul de situaţie, care reprezintă un ansamblu de împrejurări subiective şi obiective ce preced actul criminal, cu o participare directă şi nemijlocită a personalităţii.

Cele mai importante dintre situaţiile ce preocupă studiul criminologic sunt situaţiile precriminale, care au fost abordate în mod deosebit de criminologul suedez Olof Kimberg, făcând în acest sens următoarea clasificare:

a) situaţii specifice sau periculoase, în care ocazia nu trebuie căutată de infractor;

b) situaţii nespecifice sau amorfe, în care ocazia trebuie căutată de infractor;

c) situaţii mixte sau intermediare, în care pe de o parte situaţia este căutată, iar pe de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta.

Criminologul austriac Exner a reliefat în opera sa cel mai pregnant caracterul complexului personalitate-situaţie şi a evidenţiat că felul în care se pot săvârşi unele infracţiuni sunt favorizate de diverse împrejurări.

În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte un individ cu o anume personalitate, acesta trebuie să-i dea un răspuns. Răspunsul dat este actul infracţional.

În criminologia clinică, complexul personalitate-situaţie constituie schema fundamentală a explicaţiei trecerii la act14.

13 P. Popescu-Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, p.268 14 J. Pinatel, op. cit., p.48-49

Aşa după cum am mai arătat anterior, fenomenul criminalităţii şi legăturile acestuia cu alţi factori de ordin economic, cultural, social etc. se realizează pe baza unor documentări întocmite pe diverse căi, printre care cele mai importante sunt datele statistice.

Criminologia însă, nu dispune de baze statistice şi atunci îşi culege datele ce o interesează din alte domenii, cum ar fi statistici judiciare, date din penitenciare, studii demografice etc.

Având în vedere aceste greutăţi în colectarea datelor ce interesează, analiza situaţiei criminalităţii trebuie să ia în calcul şi o serie de factori de o complexitate deosebită, cum ar fi: cadrul legislativ, tipul de politică penală, nivelul de dezvoltare socio-economică etc.

Aşa de exemplu, atunci când se procedează la o descriere a dinamicii criminalităţii pe o perioadă mai mare de timp, un factor important care trebuie luat în considerare este evoluţia politicii penale15.

Acest lucru este deosebit de important, întrucât faptele considerate ca antisociale, ce se impun a fi pedepsite, se modifică de la o perioadă la alta de timp, astfel că este imperios necesar cunoaşterea aspectului, deoarece de el depinde într-o mare măsură incriminarea unor fapte sau dezincriminarea altora.

3.2.2. Funcţia explicativă Pentru a accede mai uşor la interpretarea funcţiei

explicative, vom porni de la opinia lui H. Mannheim, conform căreia "faptele nu au nici un fel de înţeles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere generală, iar noi avem nevoie de un nivel considerabil de cunoaştere a vieţii în general şi experienţa anumitor sectoare specifice, pentru a ajunge la o interpretare corectă a faptelor observate". 15 R. M. Stănoiu, op. cit., p.34

În acest context, trebuie precizat că pentru a înţelege care este scopul imediat al cercetării criminologice, trebuie pornit de la înţelegerea esenţei, a naturii, a condiţiilor şi cauzelor ce favorizează fenomenul infracţional.

Cei mai mulţi criminologi au avut în preocupările lor căutarea explicării cauzelor fenomenului infracţional, ceea ce duce la concluzia că istoria criminologiei poate fi considerată ca o istorie a modelelor etiologice.

Pentru a explica mai bine istoria criminologiei, s-au folosit o serie de concepte, ca de exemplu: factorul, condiţia, cauza, mobilul, indicele.

De-a lungul timpului însă, o serie de cercetători în domeniu, mai ales în deceniile 6-7 din secolul al XX-lea şi-au manifestat unele rezerve cu privire la folosirea conceptelor mai sus menţionate şi a modului de cercetare, astfel că dintr-o cercetare etiologică a fenomenului infracţional, având drept elemente cauza, condiţia, le-au abandonat şi au mers pe ideea folosirii conceptului de factori, care ar reprezenta ca o observare globală orice element care ar avea legătură cu actul infracţional.

În acest context, H. Mannheim arăta că: "Înainte de toate, există o concluzie foarte simplă, dar fundamentală, că în criminologie nu există cauze ale crimei să fie atât de necesare, cât şi suficiente. Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, în conjugare cu alţi factori. Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur factor, care în mod invariabil, ar determina acest rezultat".

Această ipoteză a fost însă criticată de alţi cercetători în domeniu, bazându-se pe faptul că intră în contradicţie cu obiectul şi scopul criminologiei.

Pentru a clarifica conceptele operaţionale utilizate pentru explicarea fenomenului infracţional, adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un simptom care

permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat16.

3.2.3. Funcţia predictivă Evoluţia criminalităţii prin fapte antisociale izolate sau de

grup restrâns şi apariţia criminalităţii organizate, precum şi a altor fapte noi de la o etapă la alta, în funcţie de evoluţia condiţiilor socio-economice, a pus şi pune serioase probleme oamenilor de ştiinţă, forurilor naţionale şi internaţionale, pentru contracararea şi limitarea acestui fenomen.

Având în vedere gravele prejudicii pe care le creează, s-a impus realizarea unei aprecieri ştiinţifice a acestui fenomen infracţional şi a dinamicii sale, pentru a putea fi evaluat corespunzător, în vederea luării tuturor măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Pentru a realiza procedee sau metode predictive, ştiinţa criminologiei va apela la modelele din alte domenii de activitate din sfera cunoaşterii.

Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale, cât şi autorii implicaţi17.

Pentru a realiza o cercetare de predicţie, se folosesc în criminologie concepte precum: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, hazard, risc, prognoză.

3.2.4. Funcţia profilactică În dinamica dezvoltării economico-sociale şi a

permanentelor schimbări politice, apar permanent dezechilibre datorate acestor treceri de la o etapă la alta, astfel că în acest

16 J. Pinatel - op. cit., p.51 17 Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.33

context şi activităţile specifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţionalităţii nu poate rămâne în aşteptare.

Criminologia, ca ştiinţă, se implică plenar, prin toate pârghiile sale, în realizarea de studii, în vederea întocmirii de programe specifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, aceasta fiind practic principala sa misiune. Dar pentru a putea realiza acest lucru, trebuie să aibă o strânsă colaborare cu alte ştiinţe, cum ar fi dreptul penal, penologia şi politica penală în general.

Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional18.

În realizarea funcţiei profilactice se operează cu o serie de concepte specifice, cum ar fi: reacţie socială, modelul clasic de prevenire, control social, răspuns social, tratament, resocializare, reinserţie socială.

3.3. Definirea criminologiei Din obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei ca ştiinţă

rezultă că aceasta este într-o strânsă legătură cu alte ştiinţe şi acţionează în acele sectoare care vizează în principal fenomenul infracţional, pentru a-l înţelege şi a cunoaşte mai bine condiţiile, factorii şi alte elemente ce conduc spre comiterea infracţiunii.

De altfel, rezultatele cercetării criminologice declanşează uneori modificări ale doctrinei în general şi ale legislaţiei penale în special, criminologia aflându-se într-o relaţie de interdependenţă cu dreptul penal ca ramură din cadrul sistemului de drept în general şi cu dreptul penal ca ştiinţă în cadrul acestui sistem.

18 Gh. Nistoreanu, C. Păun - idem, pg.34

Acest lucru face ca în activitatea practică, prin rezultatele obţinute de criminologie, să se acţioneze pentru corectarea unor mijloace juridice care sunt deja puse în practică, dar care nu-şi pot atinge scopul general de prevenire a fenomenului infracţional, fie să stea la baza creării altora noi, pentru înfăptuirea scopului propus.

În cadrul cercetărilor ştiinţifice ce le efectuează, criminologia are în vedere atât studierea fenomenului infracţional pentru cunoaşterea acestuia sub toate valenţele sale, cât şi realizarea unei practici anticriminale.

Sintetizând cele prezentate, o posibilă definire a criminologiei ar fi următoarea:

Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul infracţional şi acţionează în direcţia prevenirii şi combaterii acestuia.

CAPITOLUL IV

EXECUTAREA PEDEPSELOR PRINCIPALE

NEPRIVATIVE DE LIBERTATE 3.1. Noţiuni generale despre pedeapsă Transformările socio-economice şi schimbările politice ce

au avut loc după 1989 au generat implicit şi o adaptare a sistemului legislativ în general şi cel al politicii penale în special, având la bază şi sistemele legislative internaţionale de drept, recomandările şi documentele elaborate de organismele internaţionale din care România face parte şi ale căror prevederi le-a ratificat.

În acest context, intern şi internaţional, problematica diversificată a nevoilor societăţii, a impus elaborarea unui sistem de executare a sancţiunilor penale şi prin metode neprivative de libertate.

Această formă s-a impus numai ca urmare a aplicării unor pedepse de scurtă durată ca urmare a comiterii unor fapte ce nu au urmări grave şi când instanţa care o aplică, ţinând cont în mare măsură şi de persoana făptuitorului consideră că este mai eficientă aplicarea acestora decât încarcerarea într-un penitenciar.

Aplicarea unor asemenea pedepse mai are în vedere şi alte considerente dintre care se pot menţiona următoarele:

a) procesul de educare şi reeducare ce se realizează în penitenciar, unde cu toate că se depun eforturi susţinute în acest sens, nu este suficient de eficient ca să schimbe comportamentul făptuitorului, sens în care se poate spune chiar că perioada de detenţie influenţează negativ comportamentul unui deţinut;

b) imaginea nefavorabilă ce o conferă unei persoane executarea unei pedepse cu închisoarea în penitenciar, care reprezintă un stigmat greu de trecut şi de înlăturat în vederea reintegrării în societate a celui ce execută pedeapsa închisorii în penitenciar;

c) costul tot mai ridicat necesar întreţinerii unui deţinut pe timpul executării pedepsei închisorii, suportat din bani publici, de la bugetul de stat, fără ca cei în cauză să participe la realizarea de bunuri ori valori cu care să se autoîntreţină în penitenciar. În cele mai multe cazuri doar 25-30% din deţinuţi prestează o muncă utilă în penitenciar iar valoarea muncii lor acoperă maximum 20% din cheltuielile de întreţinere.

Costul întreţinerii unui deţinut în penitenciarele româneşti la nivelul anului 2004 era de aproximativ 200.000 lei /zi, în condiţiile în care majoritatea penitenciarelor au gospodării agro-zootehnice unde se realizează produse de origine animală şi vegetală necesară hranei într-o proporţie considerabilă

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere că infractorii sunt oameni cu carenţe în educaţie, în pregătire, în atitudinea pe care o au despre lume şi viaţă iar măsurile ce se iau pentru îndreptarea lor în sistemul privativ de libertate nu-şi ating întotdeauna scopul, datorită lipsei de personal de specialitate din penitenciare, suprapopularea exagerată, izolarea de cei dragi.

Aşadar, de mult ori în loc să avem un simplu infractor ce şi-a ispăşit binemeritata pedeapsă, iese din închisoare un potenţial criminal ori un infractor mai înrăit.

Acestea sunt doar câteva considerente ce conduc către ideea aplicării unor pedepse neprivative de libertate, dar care se aplică şi se pot menţine pe toată perioada pronunţată, numai dacă persoana infractorului îndeplineşte câteva condiţii, cum ar fi: angajamentul că nu va mai comite alte fapte şi că va avea un comportament corespunzător, altfel pedeapsa se va transforma într-una privativă de libertate.

3.2.Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Codul penal român prevede în, capitolul V, individualizarea pedepselor, care reglementează la Secţiunea a III-a suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată persoanelor fizice. Instanţa de judecată este cea care în procesul de individualizare a pedepselor prin hotărârea penală de condamnare a infractorului, suspendă executarea pedepsei, numai dacă sunt întrunite anumite condiţii prevăzute de lege. Această pedeapsă aplicată de instanţa de judecată, are la bază capacitatea infractorului de a se autoeduca fără ca acesta să execute pedeapsa într-un loc de deţinere şi va trebui să demonstreze că are puterea de a se îndrepta fără să execute efectiv pedeapsa privativă de libertate. Trebuie avut însă în vedere faptul că aplicarea de către instanţa de judecată a suspendării condiţionate a executării pedepsei, nu reprezintă o individualizare a pedepsei, ci este mai degrabă o individualizare a modului de executare a pedepsei. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este " o măsură de individualizare a reacţiuni penale pe care o poate lua instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de judecată"19. În sistemul legislativ românesc, suspendarea condiţionată a executării pedepsei a fost introdusă prin Codul Penal din anul 1937 iar în Codul Penal din 1969 după modelul franco – belgian s-au menţinut în art. 81-86 condiţiile de aplicare a pedepsei cu suspendarea executării. Ulterior, aceste condiţii au cunoscut diverse modificări, care sunt cuprinse în art.81 CP. Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 81 Cod Penal, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru un infractor pe o perioadă determinată de timp dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

19 Constantin Bulai – Drept Penal român - partea gen. vol.II, Ed. Anza S.R.L., Bucureşti, 1992

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă. Această primă condiţie ce trebuie avută în vedere la aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării pedepsei, scoate în relief faptul că nu se poate aplica decât în cazul comiterii unor infracţiuni pentru care legea cere în mod expres să aibă o limită de pedeapsă. În acest context, se are în vedere ca pedeapsa aplicată pentru fapta comisă să nu depăşească 3 ani, sau cu amendă ceea ce conduce la concluzia că şi faptele pentru care se aplică astfel de sancţiuni sunt de un pericol social mai redus, dar mai ales că făptuitorul nu prezintă un grad de pericol ridicat, deci s-ar putea îndrepta mai uşor şi şi-ar putea revizui atitudinea faţă de normele morale şi sociale prin autoeducare şi nu este necesară izolarea lui de societate prin privare de libertate. Aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, se poate face şi în cazul concursului se infracţiuni dar de data aceasta numai dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 2 ani şi dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii stipulate în acelaşi articol. Reducerea la doi ani a cuantumului pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, a avut în vedere gradul de pericol oarecum ridicat al făptuitorului care, iată, persistă în comiterea de fapte antisociale. În ambele cazuri, fiind vorba de pedeapsa aplicată şi nu de cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită20, legiuitorului, îi revine sarcina de a decide asupra aplicării acestei forme de pedeapsă neprivative de libertate. b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 CP; Această condiţie exclude aplicare suspendării executării pedepsei pentru infractorii care au mai fost condamnaţi 20 C.Bulai, op. citată, pag.93

anterior, deoarece acest lucru ar pune sub semnul întrebării capacitatea de "autoeducare” a făptuitorului datorată şi perseverenţei în ceea ce priveşte comiterea de infracţiuni. Existenţa unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni în trecutul făptuitorului ar demonstra totodată să acesta nici prin măsuri de izolare faţă de societate nu a înţeles necesitatea corectării comportamentului, iar dacă ar fi lăsat în libertate, înseamnă că şi-ar continua nestingherit activitatea infracţională, ceea ce nu ar fi decât un precedent şi pentru alţi făptuitori, iar scopul pedepsei nu ar putea fi atins.

Executarea unei pedepse privative de libertate are ca scop principal de a proteja societatea de atitudinea dăunătoare a infractorilor şi de a-i educa sau reeduca pe aceştia în vederea reinserţiei sociale. Aplicarea suspendării condiţionate a executării unei astfel de pedepse a avut tocmai rolul de a determina schimbarea atitudinală a celor ce beneficiază de această instituţie de drept penal, individul având acele calităţi necesare care să contribuie esenţialmente la corijarea lui printr-o autoeducaţie şi abţinere de la a mai comite fapte antisociale. Aşadar, se poate observa cu uşurinţă din condiţiile prezentate anterior că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu reprezintă un drept al condamnatului, acest lucru fiind lăsat la aprecierea instanţei de judecată care este suverană în aplicarea ei dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru a o putea acorda sau nu. În acest sens, instanţa poate respinge cererea formulată de un inculpat în favoarea aplicării acestor dispoziţii, însă, atunci când o aplică, este obligată să motiveze hotărârea luată. Odată aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei, făptuitorul trebuie să-şi reanalizeze comportamentul pe o perioadă de timp numită "termen de încercare” ce se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani (art. 82 Cod penal).

Neadaptarea comportamentului la regulile de convieţuire şi neabţinerea de la a mai comite infracţiuni, au drept urmare revocarea acestui beneficiu. Astfel, dacă în timpul termenului de încercare, cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (art. 83 alin. 1 Cod penal). În cazul în care, infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare, nu se mai poate aplica revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. De asemenea, revocarea nu mai are loc dacă infractorul a săvârşit o infracţiune din culpă, caz în care se poate aplica din nou suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În afara cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei, acest beneficiu poate fi anulat şi în cazul în care se constată că înainte de pronunţarea hotărârii definitive de suspendare a executării pentru o faptă, cel condamnat mai săvârşise altă infracţiune pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate, chiar după expirarea termenului de încercare. În cazul în care, se anulează suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa va aplica după caz dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau a recidivei. Trebuie remarcat faptul că legiuitorul, deşi a fost îngăduitor în ceea ce priveşte atingerea scopului pedepsei fără o privare de libertate, totuşi, atunci când se constată că acesta nu-şi respectă obligaţiile ce-i revin şi nu depune toate eforturile pentru o reintegrare şi o schimbare de atitudine, şi măsurile sunt corespunzătoare indiferenţei sale.

3.3.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicate persoanelor fizice.

Această instituţie a fost introdusă în sistemul nostru de drept prin Legea 104 din 1992 fiind o noutate în domeniu la vremea respectivă, care presupune de fapt o suspendare condiţionată a executării pedepsei, dar care impune ca în perioada termenului de încercare, condamnatul, să respecte anumite reguli fiind supus unei supravegheri speciale. La fel ca şi la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, şi în acest caz, legiuitorul a avut în vedere persoana făptuitorului, pedeapsa ce se va aplica, lăsând la latitudinea instanţei de a hotărî în acest fel, ceea ce demonstrează, că a fost convinsă că toate elementele luate în calcul, vor ajuta ca scopul pedepsei să poată fi atins fără o privare de libertate. Pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere trebuie întrunite următoarele condiţii prevăzute de art. 861 Cod Penal : a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi aplicată şi în cazul concursului de infracţiuni, dar numai dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani închisoare, dar sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute în art. 861 , alin 1 lit b) şi c). Aşa după cum se observă şi în acest caz, se ia în considerare pedeapsa aplicată şi nu cea prevăzută în maximul special al unei infracţiuni. b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 C.P. Această prevedere, exclude posibilitatea aplicării instituţiei respective pentru cei care au fost condamnaţi închisoare, mai mare de un an ceea ce înseamnă că în antecedente au fapte grave, lăsându-i totuşi o marjă destul de mare a pedepsei închisorii de un an, ceea ce demonstrează

îngăduinţa manifestată de legiuitor şi încrederea că ţinând cont de persoana făptuitorului noua pedeapsă îşi va atinge scopul. c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. Cea de-a treia condiţie stipulată în art. 861 din Codul penal are în vedere exclusiv persoana făptuitorului. Iată deci că indiferent câte activităţi şi ce măsuri s-au luat faţă de un infractor şi oricâte organizaţii sau persoane ar încerca să-l educe sau să-l reeduce, legiuitorul a considerat că singurul în măsură să-şi readapteze comportamentul la normele pe care tocmai le-a încălcat, este tot făptuitorul. Din toate cele trei condiţii, se poate observa încrederea legiuitorului în capacitatea oamenilor fie ei chiar infractori, de a-şi remodela şi a-şi revizui atitudinile comportamentale conforme cu normalitatea în care trăieşte. Ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere, se aplică persoanelor fizice, şi reprezintă o modalitate de individualizare a executării pedepsei, aceasta fiind la latitudinea instanţei, infractorul având doar o simplă vocaţie, nefiind un drept al său. Instanţa de judecată are însă obligaţia atunci când pronunţă o asemenea hotărâre să o motiveze. În acest context, instanţa va fixa şi un termen de încercare (art. 862 din Codul penal), care se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani. Faptul că la cuantumul pedepsei, instanţa are latitudinea de a adăuga o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani ca termen de încercare, demonstrează convingerea legiuitorului că instanţa va analiza cu deosebit discernământ luarea unei astfel de măsuri iar hotărârea ce se va pronunţa, va fi puternic influenţată de persoana făptuitorului.

În interiorul acestui termen de încercare, condamnatul este supus unor reguli stricte de supraveghere de către organele de stat, având în acelaşi timp şi o serie de obligaţii de a căror respectare ţine menţinerea suspendării aplicate. Măsurile la care trebuie să se supună sunt stipulate în art.863 din Codul penal şi se referă la: a) să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui, la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare a infractorilor; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă. Măsurile de supraveghere impuse sunt menite să creeze celui condamnat convingerea că nu mai are latitudinea de mişcare şi de acţiune benevolă, acestea fiind atent supravegheate şi monitorizate de instanţa abilitată. Acest aspect va determina pe cel condamnat să se autocontroleze, să-şi impună un standard de conduită încadrat în normele rezultate din măsurile prevăzute de lege. Pe lângă măsurile de supraveghere la care condamnatul este supus în virtutea legii, instanţa poate să îi mai impună respectarea uneia sau mai multor obligaţii, care sunt enumerate în art. 863 alin 3 din Codul penal: a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită decât în condiţiile stabilite de instanţă; c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) să nu intre în legătură cu anumite persoane; e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării. În cazul în care persoana condamnată nu se încadrează în respectarea măsurilor şi obligaţiilor stabilite de instanţă, organele prevăzute de lege ca fiind abilitate să urmărească modul în care persoana în cauză se încadrează în limitele stabilite, vor sesiza instanţa competentă pentru revocarea suspendării. În această situaţie, instanţa poate fie să revoce suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei. De asemenea, în condiţiile în care, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate, suspendarea executării pedepsei se anulează.

3.4. Executarea pedepsei la locul de muncă. Prin introducerea acestei forme de executare a pedepsei, specifică dreptului nostru penal, legiuitorul a considerat că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate şi trimiterea condamnatului în penitenciar. Această pedeapsă are specific faptul că se execută prin muncă efectivă fie la locul de muncă al făptuitorului fie la un alt loc de muncă. Aplicarea acestei pedepse atrage însă şi unele restricţii sau limitări ale unor drepturi ale condamnatului (dreptul la salarizare, vechime în muncă). Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune în toate cazurile numai cu acordul scris al unităţii unde va executa pedeapsa şi dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani; b) cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la

pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când

condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.P. Aplicarea acestei pedepse se face numai cu consimţământul inculpatului şi este neremunerată. Modul în care se execută pedeapsa la locul de muncă, este reglementat de art.868 C.P. şi obligă pe condamnat să îndeplinească toate îndatoririle de la locul de muncă dar şi cu următoarele limitări al drepturilor ce-i revin:

a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locurile de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. În cazul condamnatului minor, limitele se reduc la jumătate;

b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute lalit.a) ;

c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;

d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărârea instanţei de judecată;

e) condamnatul nu poate fi promovat; f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în

raport cu fapta săvârşită nu poate ocupa funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de gestiune; Acesta va stabili prin încheierea respectivă, următoarele: a) locul în care cel condamnat urmează să execute munca în folosul comunităţii; b) natura muncii ce urmează să o presteze avându-se în vedere aptitudinile, pregătirea profesională şi starea de sănătate; c) programul de executare a muncii

Un exemplar din încheiere este înmânat condamnatului iar un exemplar persoanei desemnată de instituţia abilitată unde a fost trimis să-şi execute pedeapsa. Înainte de a începe executarea pedepsei la locul de muncă, persoana condamnată, va efectua un examen medical pentru a se stabili dacă este aptă pentru munca stabilită de judecătorul delegat sau dacă starea sănătăţii nu pune în pericol sănătatea personalului de la locul unde urmează să execute pedeapsa. Trebuie remarcat faptul că în cazul în care persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile din punct de vedere medical cerute la locul de muncă, instanţa este cea care va dispune o altă formă de executare a pedepsei. În cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă, după ce hotărârea a rămas definitivă, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă.

În cazul în care infracţiunea este comisă din culpă, instanţa poate să dispună şi pentru aceasta executarea la locul de muncă, caz în care instanţa nu mai dispune revocarea ci aplică regula concursului de infracţiuni.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă se mai poate dispune de instanţă şi în cazul în care cel condamnat, nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă, ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă.

Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi înlocuită de instanţa de judecată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul în care cel condamnat nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.

În situaţia revocării executării pedepsei la locul de muncă, ca urmare a faptului că cel condamnat se sustrage de la

executarea pedepsei la locul de muncă, restul din pedeapsă rămas neexecutat se va executa într-un loc de detenţie.

Legiuitorul a avut în atenţie şi stimularea celor condamnaţi să execute pedeapsa la locul de muncă de a se preocupa să îşi îndeplinească conştiincios sarcinile de serviciu, sens în care după executarea a cel puţin două treimi din pedeapsă şi dacă a dat dovezi temeinice de îndreptare, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă. Solicitarea poate fi adresată instanţei fie de condamnat fie de conducerea instituţiei unde execută pedeapsa.

În situaţia în care după încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la împlinirea duratei pedepsei cel condamnat comite o nouă infracţiune, instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă aplicând dispoziţiile legale conform cărora va executa pedeapsa într-un loc de deţinere. Abordarea acestor forme de pedepse neprivative de libertate s-a făcut ca urmare a experienţei statelor europene care au condus la concluzia că reeducarea se poate face şi fără a priva de libertate pe făptuitor, cu cheltuieli mai puţine din partea statului, iar lăsarea în libertate în comunitate va contribui în mod direct şi la procesul de prevenire a săvârşirii de infracţiuni, implicând mai mult comunitatea locală, organele şi organismele nonguvernamentale în această importantă activitate. Toate aceste măsuri neprivative de libertate se pot reuni în conceptul larg al probaţiunii, ca principală formă de reeducare a celor care au comis infracţiuni şi ca factor esenţial al prevenirii.

CAPITOLUL V

METODE ŞI TEHNICI

DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

4.1. Metodele cercetării criminologice Pentru a obţine rezultatele ştiinţifice dorite, criminologia

se foloseşte de o serie de metode de lucru adaptate la obiectul său de studiu.

Dintre metodele folosite, unele au un domeniu de aplicare mai mare, fiind folosite şi de alte domenii de cercetare, pe când altele sunt proprii sau specifice numai uneia sau alteia dintre ştiinţe.

Dintre metodele generale, folosite şi de alte ştiinţe, enumerăm:

a) metoda observării; b) metoda experimentală; c) metoda istorică, etc. Aceste metode sunt aplicate la studiul criminologic în

condiţiile impuse de diversitatea lumii, sau de găsirea unor fenomene sau aspecte identice în alte domenii ale realităţii, care aparent sunt lipsite de contingenţă.

În acest context se poate exemplifica metoda istorică care este aplicată oricărui fenomen ce are o oarecare evoluţie temporală, care, se naşte, se dezvoltă şi dispare.

Dacă luăm să analizăm fenomenul infracţional care ne interesează în cauză, într-o anumită perioadă de timp şi desfăşurat pe o anumită arie geografică, nu se poate analiza corespunzător, fără a fi comparat cu evoluţia aceluiaşi fenomen într-o perioadă anterioară, deoarece nu ar avea la ce să fie raportat şi de aici a se desprinde evoluţia sau involuţia

cercetării şi transformările care au avut loc ca urmare a curgerii timpului.

De-a lungul timpului, cercetarea criminologică a cunoscut şi a perfecţionat mai multe metode de predicţie.

De altfel se poate aprecia faptul că metodele de cercetare cum ar fi observarea, ipoteza, experimentul şi teoria, îşi găsesc locul în metode precum cele: descriptivă, explicative sau predictive.

Studiind aspectele generale, cât şi pe cele individuale, atât factorii obiectivi cât şi factorii subiectivi implicaţi în geneza, starea şi dinamica fenomenului infracţional, urmând o explorare, dar şi o măsurare a criminalităţii, criminologia apelează în egală măsură la metode apte să studieze fenomenul în ansamblul său, dar şi la metode de cunoaştere a personalităţii infractorului, la metode susceptibile să dezvăluie atât latura cantitativă cât şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării.21

4.1.1. Observarea Este una din metodele de baza ale cercetării criminologice

şi ale cunoaşterii fenomenului infracţional, care, prin caracterul său cuprinzător şi indispensabil tuturor celelalte metode, prin calitatea sa de a decela frecvenţa fenomenelor, de a le surprinde în stare naturală, de a le sesiza dependinţele complexe şi condiţionările factoriale.22

Din contactul permanent pe care un individ îl realizează cu lumea înconjurătoare, ia naştere o observare empirică dar care se limitează la graniţa grupului din care individul face parte, însă nu poate să dea o imagine complexă şi completă a fenomenelor pe care le observă.

21 RM Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti 1981, p.62 22 Ana Tucicov-Bogdan, Psihologia generală şi psihologia socială, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 66

Această metodă de observare nu reţine decât aspecte care sunt cu totul deosebite, ea fiind în general superficială şi de cele mai multe ori inexactă, de cele mai multe ori având un caracter pur subiectiv.

Cu toate că observarea empirică are un caracter subiectiv şi de reţinere a aspectelor spectaculoase, ea are un aport consistent la cercetarea ştiinţifică, multe din bazele de cunoaştere ale criminologiei şi care s-au acumulat în timp realizându-se pe observarea de acest gen.

Cunoaşterea cu adevărat profundă a fenomenului infracţional necesită depăşirea empirismului, transformarea observării empirice în observare ştiinţifică.23

4.1.2. Observarea ştiinţifică Presupune o contemplare intenţionată şi metodică a

realităţii, fiind orientată către un scop bine determinat.24 În cercetarea criminologică, observarea presupune studiul

comportamentului delincvent de grup sau al individului, acţiunile prin care acesta se manifestă precum şi reacţiile membrilor societăţii la faptele antisociale.

În domeniul criminologiei clinice, punctul de bază al observării criminologice îl constituie comportamentul delincvent al individului, însă criminologia reacţiei sociale pune accent deosebit pe studiul grupului social.

4.1.3. Experimentul Este acea metodă de cercetare a criminologiei care

presupune o observare impusă de anumite condiţii provocate de cel care face experimentul.

23 Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Ed. Europa Nova Bucureşti 1996, p.58 24 Idem, p.58

Această metodă dă posibilitatea cercetătorului să descifreze ce conexiuni sunt între diferite fenomene şi ce legături de cauzalitate se află între ele.

Pentru a realiza un experiment, se porneşte de la identificarea unei probleme de analiză, elaborarea unor ipoteze care pe parcursul cercetărilor se vor dovedi a fi false sau adevărate.

În vederea realizării scopului propus de experimentator, acesta are obligaţia să respecte la rândul său nişte reguli care sunt general valabile pentru orice experiment, ca de exemplu:

a) elaborarea ipotezelor de lucru; b) abordarea problemelor studiate în mod cauzal; c) crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare

grupului asupra căruia se acţionează experimental; d) asigurarea acţiunii unui singur factor – unei singure

variabile – în acelaşi timp; e) eliminarea influenţei factorilor externi pe toată durata

experimentului; f) obiectivitatea cercetătorului în efectuarea

experimentului, în analiza şi sinteza datelor obţinute.25 Având la bază mai multe criterii luate în seamă de o serie

de cercetători în domeniu, experimentul a fost clasificat după următoarele criterii:

a) natura variabilei independente: - provocat; - invocat

b) locul de desfăşurare a experimentului: - de laborator - de teren

c) procedeele de manipulare şi verificare utilizate. În cazul variabilei independente, există tipul de

experiment „înainte” şi tipul „după” care presupun o observare atentă a fenomenului atât înaintea cât şi după introducerea variabilei. 25 Idem p. 60.

Ex: cunoaşterea manifestărilor unui grup şi influenţa pe care o are asupra sa vizualizarea unui film cu o violenţă agresivă.

4.1.4. Metoda clinică În cazul experimentelor, cercetătorul are ocazia să

observe comportamentul infractorului în general şi nu al unui individ.

De aceea, această metodă se impune a fi completată cu alte metode de natură a aborda un infractor sub aspectele personalităţii sale, în unitatea şi dinamica sa.

Această metodă poartă denumirea de metoda clinică care are drept scop să investigheze individul în complexitatea sa, să stabilească un diagnostic şi să prescrie un tratament.

Spre deosebire de celelalte metode, care se bazează pe variabile operaţionale, metoda clinică are ca punct de plecare anamneza (studiu de caz).

De regulă, studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită în cercetarea criminologică, lucru ce face ca această metodă să fie folosită cel mai frecvent. Această metodă duce la o cunoaştere a personalităţii infractorului din toate punctele de vedere.

Pe baza unor tehnici complexe de examinare, se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul clinician urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un prognostic social.26

Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat se va elabora un program adecvat de tratament.

În acest sens J. Pinatel precizează că noţiunea de tratament îmbracă în criminologia clinică, cel puţin două accepţiuni:

26 J. Pinatel - Traité de droit pénal et de criminologie. Tome III Criminologie, Paris Dalloz, 1963, p. 395-396

a) aceasta se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a pronunţării unei sentinţe (pedeapsă, normă de siguranţă, măsură educativă) etc.

b) într-o a două accepţiune, mai puţin juridică, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modulării personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura factorii de recidivă şi a favoriza resocializarea.

Trebuie remarcat faptul că metoda clinică se deosebeşte de studiile de follow-up, care au ca obiect să studieze în mod descriptiv cariere criminale.

4.1.5. Metoda tipologică Este una din metodele vechi de cercetare ale criminologiei

şi a început cu studiul tipurilor psihiatrice (criminali nebuni) şi a continuat cu tipurile sociologice (criminalul profesional) şi îndeosebi tipurile psihologice şi psihopatice.

Această metodă a fost folosită pentru: a) descrierea aşa zisului „tip criminal”, în contrast cu tipul

noncriminal; b) descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de

ocazie, pasional, violent, escroc etc.); c) stabilirea unei tipologii criminologice a actului criminal. Metoda tipologică este un instrument util de cunoaştere a

fenomenului criminal, fiind o metodă de trecere de la cunoaşterea fenomenului general la cunoaşterea fenomenul individual.

Această metodă are la bază noţiunea de tip, ceea ce reprezintă o combinaţie de trăsături caracteristice ale fenomenului studiat.

Tipologia reprezintă o grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice ale fenomenului studiat.

Cesare Lombroso şi Enrico Ferri au realizat în cadrul studiilor lor primele tipologii specifice.

De altfel, aşa cum deja am arătat în cursurile anterioare, Lombroso a încercat să demonstreze existenţa tipului unic de criminal înnăscut, teorie care ulterior a abandonat-o, realizând o tipologie mult mai diferenţiată, abordând în cercetări şi tipul de criminal pasional, bolnav mintal, etc.

Criminologul austriac Seeling, a realizat într-o clasificare, opt tipuri de criminali:

a) criminali profesionişti, care evită în general să muncească, principala lor sursă de venit provenind din săvârşirea de infracţiuni;

b) criminali contra proprietăţii; c) criminali agresivi; d) criminali cărora le lipseşte controlul sexual; e) criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o

soluţie: crima; f) criminali caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială; g) criminali dezechilibraţi psihic; h) criminali care reacţionează în baza unor reacţii

primitive. 4.1.6. Metoda comparativă Constă în studiul unui grup de criminali în comparaţie cu un

grup de necriminali. Este des întâlnită în criminologia juvenilă (a minorilor).

Pentru a putea realiza metoda comparativă (de comparaţie) trebuie să existe cel puţin două elemente care să poată fi comparate, caz în care, pentru început, se vor evidenţia asemănările şi deosebirile între ele iar după aceea se vor face comentariile corespunzătoare.

În vederea efectuării studiilor comparative se cer respectate anumite condiţii:27 27 D. Szabo: Crime et villes, Payai, Paris, 1960.

a) grupele comparate să fie omogene (ex: infractori majori cu neinfractori majori, infractoare femei cu neinfractoare femei) etc.;

b) aspectele studiate să fie de acelaşi fel sau de aceeaşi natură (ex: mediu de familie la o familie şi la alta) etc.;

c) examenul să se facă în condiţii similare – timp, loc, stare psihică, etc.28

Aceste cercetări comparative, pot conduce la elaborarea unor ipoteze privind factorii criminali şi anume că:

a) nivelul de pregătire şi instrucţie în general este mult mai redus la un grup de criminali decât la un grup de necriminali;

b) condiţiile de mediu ale familiilor unui grup de criminali sunt mult mai rele decât în cazul unui grup de necriminali, etc.

4.1.7. Metoda de predicţie În general, cercetarea în domeniul previziunii este foarte

complexă şi cuprinde în general toate domeniile: politica penală, dreptul penal, penologia dar în egală măsură şi criminologia.

Aspectele de previziune în domeniul criminologiei se referă la:

a) raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;

b) opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natură individuală;

c) activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.29

Obiectivele urmărite care au stat la baza metodei de predicţie au fost:

a) realizarea unei previziuni privind fenomenul infracţional pe o perioadă de timp stabilită;

b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă, care la rândul ei presupune:

28 I. Oancea: Probleme de criminologie, Ed. All Educational SA, Bucureşti, p. 25-26 29 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit. p. 67

- să evalueze probabilitatea delincvenţei juvenile, - să evalueze probabilitatea recidivei.

Indiferent ce fel de predicţie se realizează, fie asupra unui grup, fie asupra unui individ, metodele criminologice de predicţie au la bază un principiu comun şi anume ipoteza unui anumit număr de factori care fac posibilă apariţia conduitei delincvente.

4.2. Tehnici de cercetare criminologică 4.2.1. Observarea Observarea dezvoltă aspecte privitoare la probleme referitoare la adaptarea sa la obiectivele cercetării criminologice, la adecvarea acesteia la grupurile studiate şi relaţia creată între cei care fac observarea şi cei observaţi. Observarea reprezintă o tehnică fundamentală de percepere şi interpretare a fenomenului infracţional. Tehnica observării este recomandată a fi folosită în studierea unor grupuri reduse ca număr şi a activităţilor concrete deoarece atitudinile comportamentale se studiază şi se pot interpreta mai uşor. Această tehnică presupune să urmărească, să surprindă şi să examineze unele manifestări şi atitudini comportamentale ale unor grupuri sau a unor subiecţi infractori care pot fi în stare de deţinere sau în stare de libertate. În activitatea de cercetare criminologică sunt cunoscute mai multe tipuri de observare şi anume :

a) în raport cu ţelurile avute de cercetătorul criminolog observarea poate fi sistematizată sau nesistematizată cu precizarea că în cel de-al doilea caz există totuşi la observarea ştiinţifică o sistematizare mai redusă ;

b) în raport de etapa cercetării, aceasta poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situaţii în care

se manifestă persoanele vizate sau parţiale când se axează numai pe o anumită tematică30 ;

c) având în vedere modul în care observatorul percepe problema în realitate, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (prin analiza şi studiul unor documente);

d) observarea poate fi internă (participativă) atunci când observatorul participă activ la viaţa grupului studiat care la rândul ei poate să fie activă sau pasivă ori să fie o observare externă care presupune ca cercetătorul să studieze grupul din afara sa.

În general, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului infracţional, unde se urmăreşte o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme clasice, cu categorii largi, suple31.

Atunci când se fac cercetări de diagnostic, observarea se va opri asupra unor aspecte semnificative în funcţie de obiectivul ales iar ipotezele de cercetare sunt stabilite dinainte lucru ce face ca observarea să capete un caracter sistemic.

Utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar a anumitor legităţi a fenomenului infracţional32. Efectuarea unui anumit tip de observare ţine cont de o serie de factori dintre care cei mai importanţi ar fi:

a) nivelul de cunoştinţe atins de criminologie; b) scopul şi natura cercetării întreprinse;

30 A. Tucicov-Bogdan - Psihologie Generală şi Psihologie Socială, Bucureşti, Ed. Didactica si Pedagogica 1973, p.66 31 M. Grawitz – Methodes des sciences sociales, Paris ed. Dalloz 1973, p. 801 32 R.M. Stănoiu – op.cit., p. 62

c) condiţiile în care se desfăşoară cercetarea etc. Tehnica observării se poate face fie de un singur cercetător fie de mai mulţi cercetători reuniţi într-o echipă de cercetare. Dacă la realizarea unei observări sistematizate se impune realizarea unei echipe cu un număr mare de specialişti care colaborează activ la realizarea scopului propus, observarea internă sau participativă nu se poate realiza decât de un singur observator sau în situaţii deosebite de o echipă dar foarte redusă ca număr de cercetători. În cazul observatorului participativ, acesta poate să fie cunoscut de membrii grupului supus observării sau poate să rămână anonim. Aşa după cum susţinea cercetătorul canadian A. Normandeau, "Observatorul anonim poate pătrunde mai profund în intimitatea grupului observat, dar va fi mai limitat în privinţa posibilităţilor de mişcare şi a întrebărilor pe care trebuie să le pună. Pe de altă parte, observatorul cunoscut se va putea mişca şi va interoga fără restricţii, dar între el şi membrii grupului va exista întotdeauna o subtilă demarcaţie". Trebuie totuşi subliniat faptul că indiferent cărui tip va aparţine observatorul, acesta are un rol deosebit în ceea ce priveşte reuşita cercetărilor întrucât culegătorul de informaţii este totuşi factorul uman, în cazul de faţă însuşi cercetătorul criminolog. În vederea realizării acestei tehnici trebuie avut în vedere faptul că observatorul trebuie să aibă un bagaj de cunoştinţe corespunzător, să fie uşor acceptat de grup şi să se integreze efectiv în acţiunile şi manifestările lor însă să dea dovadă de foarte multă obiectivitate în demersul făcut. Observarea şi investigarea unui grup în general şi a unui grup de delincvenţi în special presupune în primul rând realizarea unor relaţii de apropiere între observator şi observaţi lucru care este greu în cazuri de generalitate însă deosebit de dificil atunci când este vorba de investigaţii în

mediul infracţional. Acest mediu este aparte, are legi proprii nescrise iar pătrunderea şi mai ales rămânerea în structura grupului este deosebit de dificilă, iar de multe ori chiar imposibilă. Cercetătorul criminolog ia de regulă contact cu infractorii după ce aceştia au fost prinşi şi cercetaţi iar observarea pe care o poate realiza se poate face într-un mediu închis (aresturi, penitenciare, centre de reeducare) sau într-un mediu deschis atunci când observarea se face asupra unor persoane faţă de care s-a luat măsura unor pedepse neprivative de libertate. Trebuie avut însă în vedere că mediul închis schimbă de cele mai multe ori trăsăturile comportamentale şi de caracter ale individului, îi modifică dorinţele şi aspiraţiile sau reacţiile la diferiţi stimuli, astfel că cercetarea din mediul închis se impune a fi completată permanent cu cea efectuată în mediul deschis. O problemă deosebită în realizarea acestei tehnici este aceea legată de acceptarea observatorului de către grupul observat care are în primul rând la bază calităţile şi abilităţile de care dispune cercetătorul, dar care, la rândul lui, în funcţie de natura şi structura grupului, trebuie să-şi aleagă cele mai potrivite mijloace şi tehnici de observare-investigare. În cadrul acestei relaţii observator-observaţi, cercetătorul trebuie să stabilească de la început anumite limite pentru a putea evita anumite suspiciuni din partea componenţilor grupului dar mai ales să poată evita manipulări sau angajări în activităţi ilicite.

4.2.2. Chestionarul La fel ca şi în alte domenii de cercetare, tehnica folosirii chestionarului este frecvent utilizată în cercetarea criminologică, având în vedere faptul că poate fi folosită pe un

număr mare de subiecţi, ce se pot afla pe arii geografice diferite şi să reprezinte o structură eterogenă de persoane. Această tehnică poate fi aplicată pentru a evalua ansamblul infracţional în afară de datele statistice oficiale dar şi pentru a studia reacţia socială faţă de faptele antisociale, reintegrarea post-condamnatorie, natura şi frecvenţa diferitelor tipuri de infracţiuni, predicţia comportamentului delincvent, etc. Având în vedere scopul urmărit, tipurile de chestionar diferă după cum urmează :

a) după natura informaţiei de care este nevoie : - chestionarul factual, prin care se urmăreşte culegerea de date, fapte, evenimente, şi împrejurări concrete ; - chestionarul de opinie, prin care se urmăreşte studierea unor factori de natură subiectivă, caz în care cercetătorul trebuie să urmărească cu foarte mare atenţie modul, tipul şi succesiune logică a întrebărilor care pot influenţa răspunsurile subiecţilor ;

b) în funcţie de felul în care se codifică informaţia, chestionarele pot fi : - cu întrebări precodificate, la care subiectul chestionat este limitat la a opta pentru un răspuns fix (da, nu, probabil). De regulă acest tip de chestionar se foloseşte când răspunsurile sunt deja anticipate iar la acest procedeu se adaptează cel mai bine procedeul factual ;

- cu întrebări post-codificate, care permit subiectului investigat să-şi exprime liber răspunsul lăsându_i posibilitatea să dezvolte aspectele despre care este chestionat, caz în care informaţiile vor fi mult mai bogate şi mai variate ; - cu întrebări mixte, care combină primele două tipuri pentru a putea realiza o interpretare cât mai complexă a fenomenului urmărit. Pentru a putea realiza un studiu corespunzător al acestei tehnici, cercetătorul George Gallup a propus folosirea “Planului

în cinci dimensiuni de alcătuire a chestionarelor” care avea următoarea structură:

a) întrebări puse cu scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s-a gândit la ea ;

b) întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei ;

c) întrebări închise care urmăresc obţinerea unor răspunsuri ale acelor aspecte specifice problemelor investigate;

d) întrebări ce urmăresc să descifreze motivaţia opiniilor; e) întrebări care urmăresc stabilirea intensităţii opiniilor.

Rezultatele scontate ca urmare a acestei tehnici depind în mare măsură de felul în care cercetătorul ştie să_şi alcătuiască chestionarul şi dacă va ţine cont de următoarele aspecte:

a) forma de prezentare; b) mărimea chestionarului; c) modul de formulare a întrebărilor; d) succesiunea întrebărilor. În referire la forma chestionarului, acesta trebuie să fie

atractiv, să fie uşor de umblat cu el, să aibă un conţinut politicos şi pe cât posibil cât mai simplu. În ceea ce priveşte mărimea chestionarului, acesta trebuie să nu fie de dimensiuni impresionante, cum de altfel nici să fie subdimensionat şi trebuie să fie în limitele tematicii abordate în funcţie şi de tipul de chestionar folosit. Formularea întrebărilor este principala cale de a obţine rezultatele preconizate, ele trebuie să fie clare, concise, să folosească un mod de exprimare corect şi să nu lase loc de interpretări sau să se refere la aspecte cu dublu sens ori ambigue. De asemenea, întrebările nu trebuie să fie sugestive care ar putea uşor să influenţeze răspunsul subiectului chestionat. Totodată se recomandă ca întrebarea esenţială să fie pusă între alte întrebări colaterale iar între alternativele de răspuns varianta corectă nu va fi pusă nici prima dar nici ultima.

Având în vedere aceste considerente, cercetătorul, va urmări ca în structura chestionarului întrebările să se succeadă în asemenea fel încât legătura dintre ele să nu fie afectată, altfel rezultatul va fi modificat întru-cât întrebările trebuie să se condiţioneze reciproc. În acest context cercetătorul trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:

a) întrebările de la începutul chestionarului să îl pună pe cel chestionat în contact cu aspectul investigat;

b) întrebările următoare determină subiectul să treacă mai uşor la aspectele ce vor fi analizate în continuare;

c) întrebările "filtru ", selectează subiectiv obligând o parte din ei să treacă la următoarele probleme vizate;

d) întrebările bifurcate, separă răspunsurile pozitive de cele negative şi permit subiecţilor rămaşi în studiu să treacă la următoarele întrebări;

e) întrebările de identificare au rolul de a analiza şi a separa răspunsurile în funcţie de aspecte ce ţin de persoană;

f) întrebările de control au rolul de a verifica dacă subiectul a fost sincer, dacă se contrazice la diferite răspunsuri etc.

4.2.3. Interviul Se deosebeşte de tehnica de cercetare prin chestionare care este de natură a se aplica la studierea fenomenelor globale, prin aceea că este o tehnică flexibilă şi s-a impus ca un mijloc de investigare şi aprofundare a unor aspecte de persoana infractorului sau nemijlocit de cunoaşterea unei fapte. Este o tehnică de cercetare fundamentală fiind des utilizată în domeniul criminologiei. Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul ce permite anchetatorului

să culeagă de la anchetat anumite date privitoare la o anumită temă.33

Fiind o tehnică ce presupune în principal o legătură interpersonală, interviurile pot avea diverse forme în funcţie de anumite criterii, cum ar fi :

a) în funcţie de gradul de formalism: - interviul formal, care are specific faptul că

întrebările sunt stabilite dinainte, ocazie cu care se stabileşte şi o ordine a lor însă anchetatorul în acest caz nu poate depăşi limita întrebărilor prestabilite el încadrându-se strict în acestea şi în succesiunea lor;

- interviul neformal, care presupune că anchetatorul nu vine cu întrebări prestabilite, el este un interviu mai flexibil şi dă posibilitatea anchetatorului să dirijeze cursul interviului în direcţia pe care o doreşte. El nu face decât a preciza intervievatului tema generală de discuţii după care lasă subiectul să dezvolte aspectele pe care le cunoaşte în legătură cu problemele dezbătute, operatorul anchetator intervenind pe parcursul relatărilor acolo unde consideră că îl interesează aspecte de amănunt sau atunci când este cazul de a-l stimula pe subiect să continue relatarea. Pentru a realiza acest tip de interviu operatorul trebuie să realizeze un climat corespunzător care să permită subiectului să relateze toate datele despre care are cunoştinţă în legătură cu problema cercetată;

- interviul conversaţie, care sporeşte rolul operatorului de anchetă fiind mult mai activ decât în cazurile precedente şi se desfăşoară sub forma unui dialog între cei doi cu schimburi de păreri şi opinii referitoare la o temă dată;

- interviul ghidat, care presupune realizarea de către operatorul anchetator a unei liste de întrebări pentru interviu, însă, spre deosebire de interviul formal, acest tip de interviu nu este atât de rigid, întrebările concentrându-se în

33 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. p.74

jurul unei teme prestabilite în cadrul căreia se va realiza interviul.

De reţinut faptul că de regulă în activitatea practică se folosesc procedee care îmbină elemente formale cu altele mai puţin formale pentru a putea să se ajungă cât mai operativ la rezultatul dorit.

b) ţinând cont de felul în care intră în posesia datelor şi de felul în care se pot interpreta, există autori34 ce fac următoarele deosebiri între interviuri:

- interviul direct, care se bazează pe modul direct în care se pun întrebările şi se interpretează rezultatele, considerându-se că răspunsul dat de subiect este ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime;

- interviul indirect, care foloseşte o cale de a culege informaţiile ocolitoare, căutând răspunsurile prin întrebări indirecte;

c) interviul clinic este un tip aparte de interviu, folosit cu precădere în psihiatrie având ca principal scop de a cunoaşte trecutul subiectului şi a-i analiza personalitatea pe baza mărturiilor sale;

d) în funcţie de relaţia ce se stabileşte între anchetator şi subiectul intervievat se deosebesc interviurile sensibile, neutre şi severe:

- interviul sensibil, care presupune o apropiere a operatorului faţă de subiect, o simpatie faţă de el dar nu şi de faptele şi ideile acestuia;

- interviul neutru, care presupune o neutralitate totală a operatorului faţă de subiect;

- interviul sever, care este asemănător cu un interogatoriu şi de regulă nu este recomandat a fi utilizat în cercetarea criminologică.

Un operator de interviu trebuie să aibă calităţi deosebite pentru a obţine de la interlocutor, de cele mai multe ori

34 M. Grawitz – op cit, p 612

necunoscut, părerile, sentimentele, trăirile şi preocupările sale. În acest sens trebuie să fie bine instruit, cu un nivel bogat de cunoştinţe, cu o cultură generală bogată şi nu în ultimul rând să manifeste preocupare şi interes pentru cercetarea criminologică. În acest context, relaţia între intervievat şi operator trebuie să ocupe un loc central pentru a permite subiectului să se degajeze, să manifeste încredere faţă de persoana operatorului, să nu aibă nici un fel de suspiciune mai ales când subiectul se află în postura de privare de libertate. Întreaga activitate a operatorului trebuie să fie de aşa natură încât să nu lase impresia subiectului că este la un nou interogatoriu, se fac noi cercetări cu privire la alte fapte sau se urmăreşte obţinerea unor dovezi noi de incriminare. Operatorul trebuie să-i explice într-un limbaj pe înţelesul subiectului care este scopul discuţiilor cu el şi să-l determine să se destăinuie, să aibă dorinţa de a comunica, de a se explica. Un aspect deosebit de important cu care trebuie convins subiectul şi care este dificil de realizat constă în convingerea acestuia că răspunsurile sale sunt confidenţiale şi nu servesc decât scopului cercetărilor. În acest context, trebuie stabilit de la început că indiferent ce răspunsuri va da, acestea nu vor influenţa în nici un fel soarta şi situaţia lui juridică şi operatorul va căuta să-l incite pe subiect la discuţii în scopul obţinerii unor răspunsuri cât mai sincere. 4.2.4. Tehnica documentară

Tehnica documentară sau observarea indirectă presupune

studierea unor documente şi culegerea de date şi informaţii necesare obiectului cercetării. Această tehnică mai este denumită şi indirectă întru-cât nu operează printr-un contact direct cu oamenii ci cu documentele.

În vederea obţinerii datelor ce interesează se pot consulta şi studia o serie de documente şi fapte ce se pot clasifica în :

a) statistici oficiale, care cumulează date importante din toate sferele de activitate (social, economic, juridic, etc.). În cazul folosirii acestor date, trebuie însă avut în vedere faptul că în domeniul penal statisticile oferă date numai cu privire la criminalitatea aparentă (cea descoperită) sau cea legală (faptele pedepsite) însă nu evidenţiază cu nimic criminalitatea reală - cea care interesează în vederea elaborării unei corecte politici penale, de aceea datele statistice trebuie interpretate cu multe rezerve în cercetarea criminologică ;

b) dosarele privind cauzele penale, care oferă o imagine de ansamblu a cauzelor şi împrejurărilor săvârşirii faptelor, a mobilului dar şi unele trăsături de personalitate ale infractorului ;

c) reacţia socială, care este cel mai fidel reprezentat de mijloacele de informare în masă (presă, radio-tv).

Examinarea ştiinţifică a documentelor se poate face printr-o gamă variată de procedee, fie ele de natură istorică, lingvistică, literară, însă din punct de vedere al cercetării criminologice se disting numai două tipuri de analize menite să realizeze o mai bună ierarhizare şi împărţire a fenomenului criminalităţii, astfel:

a) analiza de conţinut, care are menirea de a aplica metode şi procedee standardizate ce vizează determinarea unităţilor de măsură, alegerea categoriilor specifice, verificarea analizei de conţinut şi cuantificarea rezultatelor. Cele mai frecvente categorii folosite sunt nivelul de instruire, sexul, vârsta, naţionalitatea, starea de recidivă etc.;

b) analiza statistică, ce permite operatorului o apreciere globală privind evoluţia şi structura fenomenului infracţional însă deşi este extrem de utilă, întrucât ne prezintă principalele caracteristici ale fenomenului infracţional are un mare neajuns

şi anume că ea ne prezintă situaţia numai cantitativ, nu şi calitativ, a spiritului şi cauzelor determinante.

4.2.5. Tehnicile secundare Pentru o cunoaştere complexă a trăsăturilor psihologice ale infractorului, factorii de inadaptabilitate şi rolul lor în determinarea acţiunii antisociale, se impun cercetări mult mai complexe, denumite de specialişti ca tehnici secundare deoarece ele se folosesc alături de tehnicile fundamentale studiate. Acestea dau posibilitatea de a cunoaşte mai profund universul infractorului şi permit mai bine să se realizeze o diagnosticare corectă şi punerea unui prognostic social corect. De regulă, pentru a scoate în relief mai bine trăsăturile psihologice ale infractorului se folosesc testele. Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi subiecţii examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului ori notării numerice a reuşitei35 De regulă cercetarea criminologică operează cu testele de personalitate şi testele de eficienţă. Testele de personalitate au menirea de a descoperii trăsăturile individuale ce îl fac pe subiect să aibă o anumită reacţie la un anumit moment dat. Testele de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice experimentale prin care se urmăreşte explorarea personalităţii infractorului, dezvăluirea - într-o primă etapă - a acelor factori care ar putea diferenţia pe plan psihologic infractorul de noninfractor, pentru ca într-o etapă ulterioară să se poată concluziona asupra unei eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate36.

35 Gh. Nistoreanu, C. Păun – op cit p. 79 36 R.M. Stănoiu – op cit p. 161

Testele de eficienţă se folosesc în general pentru a stabili gradul de inteligenţă şi ele studiază în principal aptitudinile operaţionale ale persoanei în funcţie de aceasta.

CAPITOLUL VI

TRATAMENTUL PENITENCIAR APLICAT PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

5.1. Privarea de libertate şi consecinţele acesteia. 5.1.1. Privarea de libertate.

Înfăptuirea justiţiei penale presupune printre alte măsuri prevăzute de lege şi aplicarea pedepselor privative de libertate pe care instanţele de judecată le aplică în conformitate cu prevederile legale pentru crima sau delictul săvârşit de inculpat. Complexul de activităţi deosebit de important ce se desfăşoară pe toată perioada cât o persoană este privată de libertate trebuie să ţină cont de o serie de factori care au în prim plan persoana privată de libertate care poate avea şi părţi pozitive nu numai negative, poate fi cu o educaţie corespunzătoare ori cu deficienţe educaţionale, să fi avut o comportare normală până la reţinere ori să fi fost cu tulburări de comportament. Odată cu privarea de libertate, persoana în cauză pierde numai dreptul la libertatea de mişcare, celelalte drepturi fundamentale specifice oricărei persoane şi le păstrează, iar administraţia penitenciară este obligată de lege să i le respecte sau să îi ofere posibilitatea de a se bucura de ele. Restrângerea acută a libertăţii de mişcare, presupune că şi o serie de elemente caracteristice acesteia, cum ar fi: relaţiile interpersonale, regimul libertin înlocuit cu un regim autoritar, intrarea într-un mediu închis, reducerea numărului de activităţi la propria-i alegere, etc., aduce şi o vădită atingere a integrităţii ca fiinţă umană.

Respectarea tuturor drepturilor persoanelor private de libertate dar şi nivelul educaţional avut la încarcerare, obligă personalul ce se ocupă de reeducarea, recuperare şi readaptarea la condiţiile de normalitate, să aplice tratamentul necesar pentru o reinserţie socială eficientă şi corespunzătoare. 5.1.2. Consecinţe ale privării de libertate Odată ajunse în penitenciar, persoanele faţă de care s-a luat măsura privării de libertate, sunt supuse unor factori de stres ce îşi pun pregnant amprenta asupra acestora, cei mai semnificativi fiind urătorii:

a) perioada condamnării; b) preocupările şi frământările de ordin psihic şi psihosocial; În acelaşi context, pedeapsa privativă de libertate, aplicată de instanţa de judecată, ridică o serie de probleme, care sunt date în principal de următoarele componente: a) perioada de timp - zile, luni, ani,- cât trebuie executată pedeapsa, trebuie să fie supravegheată, îndrumată şi verificată permanent pe toată durata detenţiei de personal calificat; b) locul executării pedepsei este anume destinat acestui scop şi anume penitenciarul, care fiinţează ca o instituţie cu o structură organizatorică complexă, ce reuneşte în acelaşi loc o bază materială propice scopului pe care îl are, cu o structură de personal bine definită şi nu în ultimul rând cu respectarea unor reguli de pază şi siguranţă riguroase, adaptate la problemele generale ale unităţii dar şi la cele care apar zi de zi; c) problematica ridicată de persoanele private de libertate ce pot fi extrem de dificile de la caz la caz, uneori chiar particulare, legate de nevoile şi necesităţile educaţionale, aspecte legate de aptitudinile, dorinţele şi posibilităţile de muncă, starea de sănătate etc.

Restricţiile cu care vine deodată în contact, conduc inevitabil la apariţia unor sentimente de frustrare care contribuie la realizarea unor tipuri de adaptare la condiţiile de detenţie, cum ar fi: a) comportament agresiv prin care persoana privată de libertate declară deschis rezistenţă la regimul vieţii de detenţie ce se manifestă prin atitudini agresive faţă de ceilalţi deţinuţi, faţă de personalul unităţii cu care vine în contact sau chiar prin reacţii autoagresive cum ar fi automutilările, autoincendieri, încercări de suicid,etc.; b) comportament de retragere sau defensiv prin care persoana privată de libertate se izolează de colectivitate, de ceilalţi deţinuţi, precum şi de programele oferite de administraţia aşezământului de deţinere, se interiorizează, încercând să-şi realizeze o lume proprie, imaginară, singuratică, încercând în acest fel să se refugieze în ireal; c) comportament de acceptare sau de consimţire a noului statut în care a ajuns, acceptând benevol într-o pasivitate excesivă toate regulile şi normele de convieţuire din penitenciar, singura lui preocupare fiind aceea de a nu atrage atenţia asupra sa, iar prin atitudinea pe care o adoptă să nu fie sancţionat ori pedepsit; d) comportament integrator specific acelor persoane private de libertate obişnuite cu viaţa de penitenciar care intră rapid în legătură cu ceilalţi deţinuţi şi relaţionează pozitiv atât cu aceştia cât şi cu personalul unităţii şi acceptă cu uşurinţă toate regulile şi normele de convieţuire penitenciară. Lipsirea de libertate presupune automat restrângerea spaţiului de mişcare şi, mai ales, organizarea timpului nu mai este la latitudinea sa ci trebuie să se conformeze unui program stabilit, general valabil pentru toţi deţinuţii. Reducerea spaţiului de mişcare duce automat la crearea unei atitudini de " apărare” a spaţiului ce-i revine ceea ce creează o anumită stare de încordare, de tensiune, menită să-l

determine pe individ să apeleze la orice forme de comportare pentru a-şi crea în spaţiul mic ce-i revine propria-i intimitate. Acest lucru conduce în cele mai multe cazuri la o exacerbare a apărării teritoriului propriu care are ca finalitate o agresivitate sporită şi de aici la apariţia unor relaţii tensionate ce pot genera conflicte. Frustrarea generată de lipsa posibilităţilor de mişcare este amplificată şi de inexistenţa unor bunuri sau materiale de uz personal pe care le-ar fi avut în libertate precum şi de renunţarea la anumite plăceri sau tabieturi care sunt imposibile în condiţiile de detenţie. De asemenea, lipsurile date de unele obiceiuri din viaţa liberă sau anumite îndeletniciri (consumul de alcool, jocurile de noroc,etc.) precum şi altele, îl determină pe deţinut să încerce să caute altele care să-i suplinească lipsurile manifestate de viaţa carcerală. În acest context, contactul cu viaţa detenţională, determină persoana privată de libertate să-şi redefinească viziunea asupra propriei persoane şi să-şi realizeze o "strategie” proprie prin care încearcă să reziste acestui nou statut pe care îl are, acela de deţinut. Criminologul canadian D. Clemmer37 a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca "socializarea” la cultura deviantă a deţinuţilor, proces prin care deţinutul ajunge să adopte şi să împărtăşească punctul de vedere al deţinuţilor privind lumea din penitenciar şi societate, în general. Detenţia induce adoptarea unei atitudini ostile "făţişe sau ascunse” faţă de personalul închisorii, faţă de lumea "din afară” şi dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale acestora intră în conflict cu unele dispoziţii ale autorităţilor. Acest fenomen de raliere sau "ataşare " la interesele deţinuţilor este rezultatul vieţii noi adaptate la condiţiile noi de detenţie şi impregnate de grupuri informale de deţinuţi ce 37 Citat de A.Bălan, E.Stănişor, M.Mincă, în Penologie, ed.Oscar Print, Bucureşti, 2002, pag.104.

reprezintă un puternic element de influenţare negativă, diametral opus faţă de preocupările, eforturile şi interesele personalului specializat din penitenciar. Trebuie menţionat faptul că grupurile ce se realizează în penitenciare au următoarele caracteristici:

a) statut şi rol formal sau informal; b) lideri formali sau informali; c) reprezentanţi formali sau informali.

Toţi aceşti exponenţi de "bază” ai grupului au un cuvânt greu de spus în cadrul colectivităţii şi majoritatea se supun ideilor sau doleanţelor lor, normele după care se ghidează sau orientează nu sunt întotdeauna la fel cu cele ale administraţiei locului de deţinere. De altfel nu de puţine ori se "adaptează” unor "reguli nescrise” transmise de la o "generaţie” de deţinuţi la alta. Dacă, privarea de libertate presupune în principal izolarea faţă de societate a individului, asta nu înseamnă că acest aspect presupune o izolare totală, şi "uitarea " acestuia într-o încăpere până la ispăşirea pedepsei pentru că nu s-ar face altceva decât să fie sălbăticit şi rupt de realitate. De aceea penitenciarele au rolul de a realiza acele condiţii care să reprezinte adevărate „supape“ ce trebuie să contribuie la evitarea dezumanizării, lucru ce se înfăptuieşte prin următoarele activităţi specifice: a) amenajarea unor spaţii de deţinere în comun cu alte persoane conform criteriilor de separaţiune, dar nu suprapopulate; b) angrenarea la activităţi specifice vieţii de detenţie în grup cu alţi deţinuţi;

c) realizarea unui climat de relaţionare directă cu deţinuţii şi cadrele penitenciarului sau membri ai unor societăţi ce desfăşoară activităţi specifice în unităţile de penitenciare. 5.2. Menţinerea ordinii şi disciplinei în penitenciare.

Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, a adoptat prin Consiliul Economic şi Social la 30.08.1955, Rezoluţia privind Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor, care cuprinde o serie de norme cu caracter de recomandare pentru toate statele membre. Sistemul penitenciar românesc s-a preocupat permanent pentru aplicarea unui regim legal de deţinere dar şi uman pentru toate persoanele private de libertate, preocuparea fundamentală a personalului de penitenciar fiind respectarea drepturilor omului, a regulilor minime privind tratamentul deţinuţilor şi asigurarea unui climat de siguranţă maximă. Realizarea acestor deziderate nu se poate înfăptui fără a se aplica un sistem de ordine şi disciplină desăvârşit atât în rândul personalului penitenciarului dar mai ales în rândul deţinuţilor. Aceste cerinţe sunt rezultatul următoarelor considerente: a) insuficienţa spaţiilor de cazare a persoanelor private de libertate; b) suprapopularea unităţilor de penitenciare existente; c) respectarea şi acordarea drepturilor legale ale persoanelor private de libertate; d) nevoile impuse de autogospodărire şi autofinanţare; e) numărul redus al cadrelor raportat la numărul persoanelor private de libertate; f) lipsa mijloacelor materiale necesare procesului instructiv-educativ şi formativ; g) persistenţa unor concepţii învechite cu privire la rolul şi statutul personalului. În vederea realizării unui climat de ordine şi siguranţă în cadrul unităţii, administraţia penitenciară, trebuie să asigure principalele drepturi ale persoanelor private de libertate, şi anume:

a) libertatea conştiinţei şi libertatea credinţelor religioase;

b) dreptul la informaţie; c) dreptul la petiţionare; d) dreptul la corespondenţă; e) dreptul la convorbiri telefonice; f) dreptul de a primi vizite; g) dreptul la asistenţă medicală; h) dreptul la asistenţă diplomatică; i) dreptul la încheierea unei căsătorii.

O parte dintre aceste drepturi sunt prevăzute şi detaliate în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2714 din 2008 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul pachetelor, precum şi categoriile de bunuri ce pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. De asemenea, sunt diferenţiate unele drepturi în funcţie de folosirea sau nefolosirea la muncă şi sistemul în care execută activitatea productivă. La baza climatului de ordine şi disciplină din unităţile administraţiei penitenciare a stat şi vor sta raporturile corecte, profesionale şi de pe poziţii echidistante dintre personalul unităţii şi deţinuţi. 5.3. Regimul disciplinar. Sistemul legislativ a prevăzut, pe lângă drepturile pe care administraţia penitenciară trebuie să la asigure deţinuţilor şi o serie de obligaţii pe care trebuie să le respecte aceştia, altfel, nu s-ar putea vorbi de ordine şi disciplină în aşezămintele penitenciare. Fără un sistem disciplinar corespunzător, nu ar fi posibilă viaţa într-o unitate penitenciară, având în vedere elementele

deja prezentate ce vizează munca într-un penitenciar şi care privesc supraaglomerarea, starea de recidivă, gradul de periculozitate, nivelul de educaţie şi altele. Regimul disciplinar al persoanelor private de libertate este reglementat38 şi cuprinde atât faptele ce sunt interzise a fi săvârşite pe timpul executării pedepsei, cât şi sancţiunile disciplinare ce se aplică în cazul nerespectării acestora. Principalele abateri disciplinare sunt: a) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite zone din penitenciar ori nerespectarea orei de revenire în penitenciar;

b) tulburarea în orice mod a programului de muncă, a programelor socio-educative, care se derulează în penitenciar;

c) procurarea sau deţinerea de bani, bunuri sau alte valori, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;

d) comunicarea cu exteriorul prin mijloace de comunicare la distanţă, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;

e) utilizarea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului;

f) nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate la executarea unei pedepse privative de libertate, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ale regulamentului de aplicare a acesteia, ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, după punerea acestora la dispoziţie dacă aceasta creează un pericol real pentru siguranţa sau ordinea în penitenciar Modul de constatare a abaterilor şi de aplicare a măsurilor disciplinare este reglementat de Legea de executare pedepselor. Sancţiunile disciplinare au caracter de obligativitate în toate cazurile în care s-au constatat abateri disciplinare şi nu pot fi facultative sau la aprecierea unuia sau altuia din cadrul unităţii.

38 Art.70 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

La cercetarea abaterii trebuie individualizată răspunderea fiecărui deţinut în parte în cazul unor abateri colective, întrucât şi sancţiunea disciplinară trebuie să fie tot individuală şi nu colectivă. De asemenea, se vor avea în vedere urmările abaterilor săvârşite deoarece sancţiunea disciplinară nu exclude, acolo unde este cazul, răspunderea civilă, penală sau materială ori de câte ori prin aceeaşi faptă s-au lezat mai multe interese ori valori protejate de lege. 5.4. Tratamentul penitenciar aplicat persoanelor private de libertate în regim de maximă siguranţă, închis, semideschis şi deschis39. 5.4.1. Tratamentul penitenciar aplicat persoanelor private de libertate în regim de maximă siguranţă.

Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.

Persoanele care sunt condamnate să execute pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuse celor mai stricte măsuri în ceea ce priveşte "libertatea" de mişcare în incinta penitenciarului, în cazul în care este nevoie de scoaterea lor în afara unităţii, precum şi în ceea ce priveşte participarea lor la anumite activităţi. Pentru această categorie, personalul unităţii, va lua următoarele măsuri:

a) condiţii stricte şi permanente de pază, escortă şi supraveghere;

b) cazarea se va face pe cât posibil în mod individual; Cazarea se poate face şi în comun atunci când starea de

39 Art.18-24 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

sănătate sau participarea la diferite activităţi o impun cu condiţia ca numărul acestora să nu fie mai mare de 10;

c) locurile unde desfăşoară activităţi lucrative şi socio-educative ori moral-religioase vor fi amenajate pentru grupuri mici de deţinuţi şi în incinta penitenciarului;

d) realizarea unei supravegheri continue indiferent în ce loc s-ar afla. Acest regim se diferenţiază de toate celelalte prin exigenţa sa în ceea ce priveşte supravegherea dar nu presupune aplicarea unor măsuri coercitive sau de altă natură care să fie crude inumane ori degradante sau care să nu respecte Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, a Regulilor europene pentru penitenciare sau alte prevederi legale privitoare la viaţa în detenţie Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător.

5.4.2. Tratamentul penitenciar aplicat persoanelor

private de libertate în regim închis. Regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care să nu depăşească 15 ani. Executarea pedepsei în regim închis se face cu respectarea următoarelor reguli:

a) sunt cazate de regulă în comun; b) prestează munca în grupuri mici în interiorul

penitenciarului; c) participă la activităţi socio-educative în interiorul

penitenciarului; d) sunt supravegheaţi şi escortaţi la toate activităţile.

Persoanele care execută pedeapsa în regim închis se deosebesc de cele din regimul de maximă siguranţă prin aceea că pot executa activităţi lucrative şi în afara penitenciarului

sub pază şi supraveghere continuă, dar, numai cu aprobarea expresă a conducătorului penitenciarului. Regimul închis nu presupune aplicarea unor tratamente crude, inumane sau degradante ci se referă numai la măsurile stricte de supraveghere, pază şi escortare a acestor persoane la toate activităţile la care participă. Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. 5.4.3. Tratamentul penitenciar aplicat persoanelor private de libertate în regim semideschis. Regimul semideschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani. Acest regim se mai poate aplica şi următoarelor categorii de condamnaţi: a) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regim deschis care au comis o abatere disciplinară sau care datorită conduitei necorespunzătoare au devenit incompatibile cu acest tip de regim; b) persoanelor private de libertate clasificate iniţial în regimul închis care au avut o comportare bună; c) în mod excepţional, persoanelor private de libertate condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani, în considerarea naturii, modului de săvârşire a infracţiunii şi a persoanei condamnatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Lege Persoanele ce execută pedeapsa în regim semideschis se bucură de următoarele facilităţi:

a) sunt cazate în dormitoare comune; b) pe timpul zilei camerele rămân deschise iar pe

timpul nopţii acestea se închid şi se asigură;

c) prestează muncă în incinta sau în exteriorul penitenciarului în spaţii ce rămân deschise pe timpul zilei, dar sub supravegherea personalului neînarmat;

d) desfăşoară activităţi socio-educative sub supraveghere în spaţii rămase deschise în incinta penitenciarului pe timpul zilei; Facilităţile menţionate mai sus pe care le au persoanele private de libertate în regim semideschis, nu presupun că nu vor respecta celelalte reguli de ordine şi disciplină stabilite pentru toate categoriile de deţinuţi şi care constituie abateri disciplinare. Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. 5.4.4. Tratamentul penitenciar aplicat persoanelor private de libertate în regim deschis. Regimul deschis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an.

Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis, pot presta munca şi pot desfăşura activităţi socio-educative în incinta sau în afara penitenciarului fără supraveghere.

Persoanele care execută pedeapsa în acest regim pot presta muncă sau pot participa la activităţi socio-educative la fel ca orice persoană liberă, având însă obligaţia de a reveni la locul de cazare după terminarea programului.

Pentru deplasarea în exteriorul locului de deţinere au obligaţia de a respecta timpul, zonele şi traseele stabilite de administraţia locului de deţinere.

Persoanele care execută pedeapsa în acest regim le sunt interzise:

a) procurarea, deţinerea sau comercializarea de băuturi alcoolice sau substanţe psihotrope;

b) să frecventeze localuri publice

c) să conducă autovehicule în alte condiţii decât cele stabilite de administraţia locului de deţinere

d) să intre în legătură cu anumite persoane ori să se deplaseze în anumite locuri

e) să poarte sau să deţină arme, muniţii, substanţe toxice sau explozive de orice fel

f) să părăsească locurile unde sunt planificate să îşi desfăşoare activitatea înainte de terminarea programului fără aprobarea persoanei desemnată de conducerea locului de deţinere

Persoanele care execută pedeapsa în acest regim, pe timpul cât se află în afara locului de deţinere pot deţine asupra lor bani sau mijloace electronice de plată şi pot efectua cumpărături pentru suplimetarea hranei sau de bunuri de igienă personală ori îmbrăcăminte precum şi telefoane mobile cu obligaţia ca la întoarcere în unitate să le predea personalului unităţii care le va păstra în locuri special amenajate. Toate celelalte drepturi privind persoanele private de libertate li se acordă în mod corespunzător. Pentru toate regimurile de executare a pedepselor, deţinuţii, vor purta haine personale civile. Pe durata executării pedepsei, deţinuţii pot trece dintr-un regim de detenţie mai sever la un regim de detenţie mai blând prin hotărârea judecătorului delegat, la cererea expresă a persoanei condamnate, ţinându-se cont şi de raportul comisiei de individualizare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

CAPITOLUL VII

CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL

7.1. Consideraţii generale

Un aspect deosebit de important în combaterea fenomenului infracţional îl reprezintă analiza crimei ca factor individual, aspect ce are în principal căutarea şi găsirea cauzelor care determină şi concură la înfăptuirea faptelor antisociale. Fenomenul infracţional în general este privit ca un fenomen social, însă el este un fenomen ce ţine de individ care însumează faptele acestora comise cu vinovăţie care prin acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi sunt sancţionate de sistemul legislativ penal. Pentru a putea clasifica toate elementele cauzale ale actului infracţional, trebuie mai întâi căutate şi studiate componentele personalităţii infractorului, a condiţiilor în care el săvârşeşte fapta şi toate mecanismele care au concurat la determinarea trecerii la comiterea actului interzis, inclusiv a situaţiei concrete de viaţă. Altfel spus, fapta antisocială este rezultatul dintre interacţiunile ce iau naştere între situaţia concretă de viaţă şi personalitatea făptuitorului. Teoriile criminologice care abordează etiologia infracţională acordă valori diferite rolului acestor factori. În acest sens, teoriile de orientare bio-psihologică accentuează în mod deosebit asupra rolului personalităţii infractorului. Dintr-o altă perspectivă, susţinătorii teoriilor sociologice acordă cea mai mare atenţie situaţiilor pre-criminale, afirmând că între personalitatea non-infractorilor şi cea a infractorilor

nu sunt deosebiri esenţiale, ci numai factorii de mediu determină apariţia comportamentului deviant, antisocial. 7.2. Personalitatea infractorului Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea legată de unitatea bio-psiho-socială40. Din punctul de vedere al cercetării criminologice, personalitatea infractorului este complexă şi însumează noţiuni psiho-sociale de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor. În ansamblul său, personalitatea este un concept de ordin descriptiv, care reprezintă un proces de adaptare la lume a fiinţei umane având ca obiectiv dezvoltarea şi conservarea. Premisa formării personalităţii are la bază componentele native ale individului, dar ele sunt puternic influenţate de condiţiile politice, socio-economice, şi culturale în care trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană. Infrastructura biologică reprezintă pilonul central în jurul căruia se formează personalitatea unui individ, dar în strânsă legătură cu structura socială în care trebuie să se integreze. Fiinţa umană în general având scopul central de dezvoltare, conservare şi adaptare la lumea înconjurătoare şi la societate, pentru a atrage parametrii de eficienţă maximă, trebuie să pornească de la cea mai importantă componentă a sa şi anume componenta biologică, ce este reprezentată de sistemul nervos central. Activitatea sistemului nervos cerebro-spinal, de care depinde viaţa psihică, se întregeşte cu cea a sistemului neuro-vegetativ, care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă legătura dintre biotip şi componentele

40 P. Popescu-Neveanu - Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, p.532

personalităţii, respectiv aptitudinile, temperamentul şi caracterul41. Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă42.

De regulă, aptitudinile sunt moştenite, însă ele se pot dobândi şi prin procesele învăţării şi ale perfecţionării individului.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice determinate atât de secreţiile endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi de sistemul de activare reticulară din diencefal. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ al etiologiei, dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană, care arată că nu există tipuri pure de temperament şi că aceste tipuri conţin atât trăsături pozitive, cât şi negative43.

Caracterul reprezintă ansamblul de însuşiri care se manifestă constant şi durabil în faptele de conduită ale individului44.

Comportamentul (conduita) reprezintă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism45.

Analizând în profunzime componentele bio-constituţionale şi bio-psihologice care se transformă ca urmare a factorului iniţial biologic care este componenta de bază a personalităţii, se poate concluziona că personalitatea umană nu este numai consecinţa eredităţii, ci interacţiunile dintre individ şi mediu se răsfrâng efectiv asupra componentelor personalităţii.

Permanent, omul îşi modelează personalitatea în cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică şi socială prin

41 N. Mărginean - Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.14 42 P. Popescu-Neveanu - op.cit., p.60 43 R.M. Stănoiu - Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.116 44 Al. Roşca - Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.504 45 N. Mărginean - op.cit., p.14

acumularea şi înmagazinarea complexului socio-cultural pe care îl alege societatea.

Orice tip de personalitate definit prin activitatea sa este modelat prin procesul de socializare, în conformitate cu modelul societăţii în care există, în concordanţă cu nivelul cultural promovat de acesta.

Aşadar, conceptul de personalitate presupune o evoluţie a fiinţei umane în raport de modificările ce se produc în sfera relaţiilor sociale şi a mediului social.

Pentru a identifica factorii care determină ori care promovează atitudinile antisociale ale personalităţii, trebuie examinate în mod obligatoriu condiţiile sociale în care individul îşi desfăşoară procesul de socializare.

Formarea personalităţii este influenţată în mod decisiv de relaţiile sociale, dar la rândul lor sunt determinate de activitatea oamenilor care sunt creatorii factorilor sociali.

Concluzionând, se poate spune că personalitatea umană este produsul epocii în care trăieşte omul şi pe care o reflectă la nivelul conştiinţei, acţionând totodată, constructiv sau distructiv, asupra sa.

Astfel, dacă adaptarea pasivă la mediu, cu scop de conservare, este operată de reflexe şi instincte care sunt precumpănitor ereditare, adaptarea activă, cu scop de conservare şi dezvoltare, este operată de voinţa organizată a caracterului, luminată de învăţare şi inteligenţă şi controlată de emoţii şi sentimente46.

Maturizarea poate fi caracterizată ca fiind un amplu proces ce vine din interior spre exterior pentru dezvoltare şi împlinire, dar aici trebuie remarcat faptul că învăţarea este un proces complementar al maturizării în vederea unei adaptări la condiţiile de mediu, lucru ce nu se poate realiza numai printr-o repetare a instinctelor ereditare.

Procesele de maturizare sunt marcate de o serie de valenţe şi de tendinţe. 46 N. Mărginean - op.cit., p.39

Valenţele sunt excitaţii ale mediului social, iar tendinţele provin din interiorul fiinţei umane şi pot fi de natură ereditară, ori pot fi dobândite prin procesul de învăţare. Trebuie totuşi făcută distincţia că tendinţele biologice sunt în general de ordin ereditar, pe când tendinţele sociale sunt rezultatul învăţării.

Cele două componente, valenţele şi trăsăturile, se conjugă între ele, rezultând ceea ce este cunoscut sub denumirea de comportament, firesc oricăror fiinţe umane.

În domeniul criminologiei, cea mai importantă componentă a personalităţii umane rămâne caracterul, care, interpretat şi cercetat corespunzător cu acţiuni asupra sa, poate avea un rol de seamă în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, dar mai ales în reeducarea şi reinserţia socială a delincvenţilor.

Pentru a putea analiza aspecte privind personalitatea infractorului, trebuie mai întâi clarificată noţiunea de infractor în accepţiunea criminologiei.

În vederea stabilirii noţiunii de infractor, trebuie pornit de la ceea ce îl etichetează pe om pentru a avea această denumire şi anume de la infracţiune, care este fapta pe care acesta a săvârşit-o, iar între faptă şi individ există o legătură organică.

În accepţiunea Codului penal, la art.17 este stipulat că: "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie".

În acest context, se poate lesne înţelege că infractorul este acea persoană care a săvârşit cu vinovăţie o faptă antisocială şi care este pedepsită de legea penală. Din acest enunţ se poate trage concluzia că nu orice persoană poate fi "etichetată" ca infractor, ci numai acelea care au săvârşit cu vinovăţie o faptă antisocială, care generează implicit efecte juridice penale.

Aşa cum preciza însă reputatul criminolog R.M. Stănoiu, "în criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul

trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei care a comis o infracţiune, exprimând totodată interrelaţia dintre individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia".

În această viziune sistemică, personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, deficitară pentru individul care a comis o infracţiune47.

Personalitatea unui individ nu este statică, ea cunoaşte profunde transformări, este într-o dinamică continuă, ea se formează de regulă până la vârsta de 25 de ani, însă şi după această vârstă ea evoluează în funcţie de influenţa factorilor exogeni. Deci, cunoscând aceste aspecte, pentru analiza structurii personalităţii infractorului există controverse în ceea ce priveşte acordarea de prioritate fie factorilor endogeni (individuali), fie factorilor exogeni (cei din mediul social).

Deşi în prezent cercetătorii pornesc de la premisa conform căreia nu se mai pot face aprecieri că unii se nasc infractori, rolul factorilor endogeni nu se neglijează, dar nici nu se cuantifică, acordându-se o atenţie deosebită celor doi factori interni şi externi, fiecare având rolul lui în detensionarea personalităţii infractorului la a comite fapte antisociale.

Odată cu înaintarea în vârstă - am arătat că maturizarea se produce până în jurul vârstei de 25 de ani - şi acumularea de noi cunoştinţe socio-culturale, fiecare individ îşi desăvârşeşte formarea personalităţii, socializarea devenind pozitivă sau negativă, în funcţie de factorii sociali preexistenţi.

Faptul că factorii sociali favorizează sau determină orientarea antisocială a personalităţii au făcut să confere orientării sociologice în criminologie posibilitatea de a arăta că factorii de mediu au o importanţă determinantă în formarea personalităţii.

47 R.M. Stănoiu - op.cit., p.119

Trebuie totuşi avut în vedere şi faptul că situaţia socio-economică, dezorganizarea socială, aspectele legate de conflictele culturale au un rol important asupra ratei criminalităţii ca fenomen social, însă, la nivelul individului, nu se poate concluziona că o socializare negativă atrage implicit după ea săvârşirea de infracţiuni.

Aşadar, conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei periodicităţi predestinate pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând o diferenţă de grad48.

Personalitatea cu un comportament antisocial se formează în aceleaşi condiţii ale vieţii sociale (şcoală, familie, mediu de muncă etc.) ca şi indivizii cu o personalitate noninfractoare, numai că diferă modul de receptare, ca şi conţinutul informaţiilor receptate, precum şi importanţa pe care le-o acordă.

Astfel, personalitatea cu un comportament antisocial va asimila cu predilecţie acele informaţii cu caracter perturbator, care îi vor influenţa negativ comportamentul.

Un individ cu trăsături negative de comportament va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a individului49.

O influenţă deosebită asupra formării personalităţii cu orientări antisociale o au şi componentele mediului psihosocial, atenţia criminologică fiind îndreptată mai ales asupra familiei, şcolii, profesiei / locului de muncă.

Familia este cea mai importantă componentă cu rol determinant asupra socializării individului care are rolul pe de o parte de a realiza socializarea copiilor pentru a creşte ca membri normali ai societăţii, iar pe de altă parte de a stabiliza personalitatea adultului - ţinând cont de vârsta până la care se realizează formarea personalităţii.

48 J. Pinatel - op.cit., p.475 49 R.M. Stănoiu - op.cit., p.145

Funcţiile de socializare ale familiei se realizează prin următoarele situaţii specifice:

a) situaţii de "educare morală", în care sunt esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul îşi formează o primă imagine despre lume şi viaţă, despre norme şi valori;

b) situaţiile de "învăţare cognitivă", care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare convieţuirii sociale;

c) situaţiile de invenţie şi imaginaţie, care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare;

d) situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană50.

Un rol determinant în formarea personalităţii copilului îl constituie climatul conjugal, care este dat de relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi copii.

Existenţa unui cuplu armonios, cu legături afective, de bună înţelegere şi comunicare permanentă care acordă o atenţie deosebită creşterii copiilor, asigură cu certitudine premisele unei socializări pozitive.

Dacă însă relaţiile sunt dominate de certuri frecvente, bătăi, consum de alcool şi relaţii permanent tensionate ori familii dezorganizate, acestea nu pot conduce decât la influenţe negative asupra personalităţii copilului şi creează premisele unei socializări negative.

Trebuie avut însă în vedere şi faptul că există şi familii care în mod intenţionat au o comportare care influenţează în mod negativ personalitatea copilului.

Un lucru demn de remarcat este faptul că modul în care se comportă membrii familiei care sunt corecţi, cinstiţi, cu atitudini sănătoase despre lume şi viaţă, va constitui un exemplu pozitiv pentru copii, pe care aceştia îl urmează de cele mai multe ori.

50 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.168

În afara acestor elemente componente ale stilului de viaţă al unei familii, un rol important îl ocupă şi preocuparea pentru stilul educativ.

O familie care este interesată de felul în care copilul învaţă, de modul în care se comportă, care îi explică pe înţelesul lui realităţile vieţii pentru a-l determina să aibă dorinţe şi idealuri, de a-l motiva să-şi aleagă un viitor de a se forma în spiritul respectului, al cinstei şi corectitudinii, de felul în care îşi poate satisface dorinţele şi cerinţele proprii, vor da o premisă certă pentru promovarea unei personalităţi armonioase.

Toate acestea nu trebuie să ducă la desfrâu, pentru că printr-un răsfăţ exagerat, printr-o toleranţă excesivă şi un stil de educaţie permisiv, pot ajunge în situaţii similare cu cei care provin din familii ce manifestă indiferenţă în educaţia propriilor copii.

Şcoala are rolul de a forma şi dezvolta atitudinile pozitive, cunoştinţele dobândite în fază empirică în familie, ea are un rol deosebit în formarea personalităţii individului şi de a-l pregăti pentru viaţă.

Între modul de pregătire şi educaţie şi criminalitate este o strânsă legătură ce nu poate să nu fie luată în seamă. Astfel, cei ce au lipsuri evidente în ceea ce priveşte educaţia în general, care nu au reprezentarea corespunzătoare între bine şi rău, între licit şi ilicit sunt în general predispuşi la acte antisociale.

În acelaşi context trebuie însă avut în vedere că la rândul ei şi şcoala poate să aibă carenţe în ceea ce priveşte rolul educativ al tinerei generaţii. Astfel, punând un accent mai mare pe factorul instructiv, de transmitere a cunoştinţelor, poate trece în planul secund sau să neglijeze total aspectul educaţional, lucru ce ar permite tânărului să ajungă în anturaje în care să creadă că se poate afirma ori să îşi satisfacă propriile nevoi de apreciere, iar de aici nu mai este mult până la trecerea la act.

Profesia, dacă este considerată o meserie prin ea însăşi, nu poate fi luată în calcul ca un mijloc de a evita actele antisociale, însă de gradul de însuşire al acesteia, de stabilitatea în muncă, de însăşi existenţa sau lipsa ei din preocupările unui individ, trebuie ţinut cont la analiza fenomenului infracţional.

De cele mai multe ori, delincvenţii sunt fără profesie, sau cu o profesie precară, nu s-au ţinut de muncă, au avut prezenţa sporadică la serviciu şi au format grupuri de anturaje care îşi asigură existenţa din expediente.

În concluzie, socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încât prescripţiile socio-culturale ale mediului psiho-social devin constante şi repere ale personalităţii51.

7.3. Situaţia preinfracţională Din analiza oricăror fapte antisociale se poate concluziona

că mecanismul comiterii unei infracţiuni nu este dată numai de un anumit tip de personalitate, ci ea este practic un răspuns la o situaţie concret dată pe care personalitatea cu orientare antisocială îl dă acesteia.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii delincventului, care precede actul infracţional52.

Conform criminologului R. Gassin, situaţia preinfracţională se distinge prin două elemente:

51 S.M. Rădulescu - Anomie,devianţă şi patologie socială,Ed.Hyperion, Bucureşti, 1991 52 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.172

a) evenimentul care determină apariţia ideii infracţionale în conştiinţa delincventului;

b) circumstanţele în care se pregăteşte executarea faptei.

În cazul primului element - evenimentul - acesta poate avea şi o perioadă oarecare de timp sau poate să fie instantaneu (ex. omorul în cazul flagrantului la adulter), ceea ce demonstrează că ideea comiterii omuciderii i-a venit pe loc, instantaneu, în momentul constatării evenimentului. Dar timpul poate avea influenţe când este vorba de o delapidare sau de o spargere de locuinţă, care se pot corobora şi cu lipsurile materiale uneori.

În cel de al doilea caz - circumstanţele - acestea pot să aibă sau pot să nu aibă legătură cu actul infracţional (ex. o portieră lăsată deschisă la un autoturism - în cazul furtului de şi din auto).

Alături însă de cele două elemente, victima joacă un rol deosebit în determinarea delincventului să treacă la comiterea infracţiunii. Astfel, poate fi o provocare efectivă din partea victimei, ceea ce creează circumstanţe propice mecanismului de trecere la act.

7.4. Mecanismul trecerii la act Elementul de bază care deosebeşte esenţial pe infractor

de noninfractor este trecerea la săvârşirea faptei antisociale, care este de fapt răspunsul personalităţii cu orientare antisocială pe care îl oferă unei situaţii determinante.

Aşa după cum s-a arătat anterior, situaţia concretă de viaţă a unui individ are influenţe asupra trecerii la act, iar personalitatea individului are importanţă sub aspectul trăsăturilor de caracter şi a identităţii sale.

Cele două elemente, personalitatea orientată antisocial şi situaţia creată, pot oferi sau nu condiţia propice trecerii la act. Astfel, subiectul nu este împins în mod necesar să treacă la

act, însă este pus să aleagă între acesta şi a se abţine de la comiterea infracţiunii.

Practic, individul trebuie să ia o decizie care este influenţată de mai multe criterii motivaţionale valorice, materiale, afective şi morale. Astfel, se poate concluziona că deliberarea depinde de gradul orientării sale antisociale, care este determinant în luarea deciziei.

În acest context, pentru un individ cu o puternică înclinaţie a orientării antisociale, decizia va fi imediată şi va fi în mod normal cea a trecerii la act.

În ceea ce priveşte opţiunea către săvârşirea unei infracţiuni, aceasta este şi o eliberare psihică pentru infractor, practic a unui eşec social.

Atunci însă când gradul de orientare antisocială al unui individ este de o mai mică intensitate, decizia pe care o va adopta nu va fi cea de a comite fapta antisocială.

Desigur, nu excludem eventualitatea ca infracţiunile să fie săvârşite spontan, din culpă ori cu praeter intentie, dar acestea sunt excepţia care confirmă regula şi constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală53.

53 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu şi alţii - Drept penal, p.82

CAPITOLUL VIII

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PERSOANELOR CONDAMNATE

LA PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

6.1. Noţiunea de drepturi şi obligaţii.

Privarea de libertate reprezintă una dintre cele mai severe măsuri pe care o dispune o instanţă de judecată faţă de o persoană care a comis o faptă antisocială. Această măsură este aplicată ca urmare a luării în calcul a mai multor considerente prevăzute de legea penală şi presupune izolarea individului pe o perioadă determinată în una din unităţile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Măsura are drept scop atât protejarea societăţii de un individ care nu a respectat normele morale şi sociale de convieţuire, dar şi de a-l determina pe el precum şi pe alţii prin puterea exemplului de a se abţine de la comiterea de noi fapte antisociale. Prin condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, persoana în cauză îşi pierde în principiu dreptul la libertatea de mişcare şi de a hotărî singur asupra propriilor activităţi precum şi alte câteva prevăzute expres de lege cum ar fi dreptul de a alege şi a fi ales, dreptul de asociere şi altele. Odată pierdute aceste drepturi, cele mai multe însă îi rămân şi se bucură de ele, Constituţia conferindu-i o serie de drepturi fundamentale cum ar fi:

a) dreptul la viaţă; b) dreptul la apărare; c) libertatea de conştiinţă; d) libertatea de exprimare; e) dreptul la informaţie; f) dreptul la învăţătură;

g) accesul la cultură; h) dreptul la ocrotirea sănătăţii; i) dreptul de petiţionare şi respectarea secretului

corespondenţei; j) dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; k) dreptul de proprietate asupra bunurilor. Administraţia locului de deţinere are obligaţia să

respecte aceste drepturi precum şi altele stipulate în legi, hotărâri şi ordine de linie precum şi obligaţia de a desfăşura astfel de activităţi încât nimeni să nu lezeze interesele deţinutului în perioada executării pedepsei privative de libertate. De asemenea, persoana privată de libertate are obligaţia de a respecta anumite reguli legate de viaţa în comunitate, pentru a se putea bucura de toate drepturile ce i se conferă de acest nou statut.

6.2. Drepturile persoanelor private de libertate. 6.2.1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.

Dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului prevăzut şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acesta fiind asigurat şi garantat tuturor persoanelor private de libertate de către personalul administraţiei penitenciarului unde persoana în cauză execută pedeapsa privativă de libertate. Executarea pedepsei într-un penitenciar presupune luarea unor măsuri de către administraţia acestuia pentru repartizarea deţinuţilor pe camere sau dormitoare comune, pe criterii de separaţiune specifice, care au în vedere durata pedepsei, starea de recidivă, vârsta, sexul şi alte considerente. De asemenea, la repartizarea deţinuţilor pe camere trebuiesc avute în vedere eventualele relaţii de ură şi duşmănie ce ar putea exista între deţinuţi fie din perioada cât au fost în libertate, fie din perioada când au mai executat alte pedepse

ori au participat la comiterea de fapte împreună iar ulterior au fost arestaţi din cauza unuia din ei. Au fost situaţii în care în penitenciar au ajuns persoane care au comis infracţiuni în mod special pentru a putea să se întâlnească cu un anumit individ pe care să se răzbune ca urmare a existenţei unor relaţii conflictuale anterioare. În acelaşi context, se pot exemplifica şi cazuri de deţinuţi care au urmărit să fie transferaţi dintr-o unitate în alta până să ajungă în apropierea celor pe care îi căutau pentru a se răzbuna în mod direct sau indirect prin intermediul altora, bazându-se pe influenţa avută asupra celor slabi. Discuţiile ce se poartă cu fiecare deţinut în parte cu ocazia încarcerării, studiul dosarului de penitenciar, dar şi datele şi informaţiile culese de la poliţie sau de la alte structuri ori persoane, inclusiv de la cele vizate de personalul penitenciarului, conferă posibilitatea luării tuturor măsurilor de evitare ca cei în cauză să se poată întâlni, fiindu-le protejată astfel viaţa şi integritatea corporală. De asemenea, la cererea expresă a unui deţinut care se consideră ameninţat ori consideră că viaţa sau integritatea corporală îi este pusă în pericol, măsurile organizatorice interioare ce se iau trebuie să conducă la protejarea celui în cauză. Respectarea dreptului la viaţă, presupune pe lângă protejarea faţă de eventuale agresiuni din partea altor deţinuţi a integrităţii corporale şi a vieţii unuia faţă de altul sau alţii, şi asigurarea celor necesare întreţinerii vieţii cum ar fi: hrana, asistenţa medicală, condiţii decente de cazare, aspecte ce sunt reglementate prin ordine specifice ale ministrului justiţiei. În acest context, fiecare deţinut este alocat la o normă de hrană în funcţie de starea sănătăţii, de faptul că prestează sau nu o muncă şi ce fel de activitate precum şi în ce condiţii, etc. Astfel, deţinuţii primesc zilnic trei mese calde cu un aport caloric specific efortului pe care îl fac, precum şi

suplimente alimentare şi antidotul necesar (lapte, apă minerală), dacă lucrează în condiţii, cu substanţe ori în medii toxice, nocive sau care ar putea să-i afecteze starea de sănătate. De asemenea, în funcţie de starea de sănătate se oferă deţinuţilor regimuri alimentare conform prescripţiilor medicale (cardiac, T.B.C., diabetic,etc.), dar şi în funcţie de opţiunea sa religioasă (catolic, musulman, ortodox, adventist,etc.), precum şi în funcţie de dorinţa sa de a servi hrană vegetală sau cu aport de proteine de origine animală. O sarcină deosebită a personalului care coordonează activitatea deţinuţilor la ateliere sau alte puncte de lucru este aceea de a respecta normele specifice de protecţie a muncii în vederea asigurării integrităţii fizice şi prevenirea îmbolnăvirilor profesionale. Starea de sănătate şi întreţinerea acesteia este o problemă des invocată de persoanele private de libertate, unii profitând de această situaţie a privării de libertate pentru a efectua tot felul de analize care de care mai sofisticate şi complexe, chiar dacă nu au efectiv nici un simptom de boală, ci numai pentru că au acces neîngrădit la actul medical în mod nelimitat şi gratuit. Pentru menţinerea stării de sănătate în rândul efectivelor de deţinuţi, care este o componentă de bază a unităţilor de penitenciare, în fiecare unitate funcţionează cabinete medicale pe deferite specialităţi (medicină generală, stomatologie, psihiatrie, radiologie), iar la nivelul sistemului penitenciar, funcţionează spitale de specialitate. Pot apare şi situaţii în care afecţiunea medicală a unei persoane privată de libertate să nu poată fi tratată în cabinetele sau spitalele din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, caz în care, acesta este internat şi ţinut sub pază în spitalele de specialitate din reţeaua Ministerului Sănătăţii până la însănătoşire.

În cazul în care afecţiunea este deosebit de severă, pe baza expertizei medico-legale se solicită instanţei de judecată competente, întreruperea executării pedepsei. Asigurarea integrităţii psihice se realizează atât prin repartizarea persoanelor în camere sau dormitoare corespunzătoare stării sale psihice care să nu-i dăuneze în vreun fel precum şi angrenarea permanent la programe socio-educative menite să-i ridice moralul afectat de starea de reţinere şi de îndepărtarea de familie precum şi de lipsa posibilităţii de a dispune după bunul său plac de timpul şi opţiunile sale. 6.2.2. Dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie. Ambele drepturi sunt garantate prin Constituţia României şi nu pot fi afectate de starea de reţinere sau deţinere. Mai mult, Codul de procedură penală consacră prin art. 6 garantarea dreptului la apărare a învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. De asemenea, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu are apărător ales (art.6 alin 4 din Codul de procedură penală). În acest context, trebuie menţionat şi faptul că, orice persoană privată de libertate are acces nestingherit la justiţie, aceasta putând adresa cereri, petiţii sau deschide acţiuni în instanţă pentru orice problemă sau interes care consideră că i-a fost încălcat sau afectat, lucru garantat şi de prevederile art.44 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor, care reglementează dreptul la petiţionare, iar în aliniatul 3 al acestui articol este prevăzut că: "În sensul prezentei legi, termenul de petiţie include orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice, instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale”.

Secretul corespondenţei este garantat prin lege, are caracter confidenţial şi nu poate fi deschisă sau reţinută, decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. Pentru a preveni însă introducerea în penitenciare, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă, corespondenţa poate fi deschisă şi verificată, fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate. În cazul în care, există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută, caz în care persoana privată de libertate va fi informată în scris despre acest lucru iar corespondenţa va fi clasată într-un dosar special care se păstrează de administraţia penitenciarului. Dispoziţiile menţionate mai sus, nu se aplică în cazul corespondenţei cu apărătorul, cu organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului, precum şi cu instanţele sau organizaţiile internaţionale a căror competenţă este acceptată ori recunoscută în România De asemenea, pentru a se conferi garanţia integrităţii corespondenţei, în penitenciare sunt montate cutii poştale unde deţinuţii îşi pun singuri corespondenţa, iar de aici este ridicată de personalul serviciilor de poştă şi nu de personalul administraţiei penitenciare. Având dreptul la accesul nelimitat şi neîngrădit la justiţie, implicit are dreptul şi la un apărător ales ori numit de organele judiciare, din oficiu. În acest sens, pentru a-şi putea asigura apărarea, apărătorul poate lua legătura cu clientul său atât în instanţa de judecată în timpul şedinţei de judecată, cât şi la sediul penitenciarului, unde sunt spaţii special amenajate în acest sens. Întâlnirile dintre apărătorul ales sau numit din oficiu la sediul penitenciarului, se pot face oricând, pe baza

împuternicirii avocaţiale înregistrate la barou şi a carnetului de avocat, aceste întâlniri având caracter confidenţial (art. 48, alin 5 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor). 6.2.3. Libertatea conştiinţei şi libertatea credinţelor religioase. Aşa după cum prevede Constituţia precum şi în conformitate cu prevederile din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor, libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, nu pot fi îngrădite. În acest sens, în fiecare unitate penitenciară, s-au construit fie biserici, fie capele sau paraclise, toate unităţile având în structura personalului angajat şi preot. Deşi în toate unităţile de penitenciar sunt amenajate spaţii pentru religia ortodoxă care este majoritară, totuşi, persoanele private de libertate nu sunt obligate să participe la slujbele oficiate de preoţii acestora, ci pot opta pentru o altă religie sau cult din categoria celor recunoscute de lege în România. Pentru acele categorii, preotul unităţii, pe baza cererilor exprese ale persoanelor private de libertate, ţine legătura cu bisericile sau reprezentanţii altor culte din cele recunoscute de lege, şi asigură prezenţa acestora în penitenciare pentru săvârşirea slujbelor specifice şi luare legăturii cu misionarii religiilor respective. De asemenea, preotului unităţii sau oricărei alte persoane îi este interzis să determine ori să facă presiuni asupra persoanelor private de libertate să adere la o religie ori să facă prozelitism în vreun fel.

6.2.4. Dreptul la informaţie. Accesul la informaţiile de interes public al persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, nu poate fi îngrădit şi este garantat de Constituţie şi de lege. Pentru a putea avea acces la informaţie, persoanelor private de libertate li se pun în mod gratuit la dispoziţie de administraţia locului de deţinere publicaţii cotidiene de circulaţie locală şi naţională, precum şi posibilitatea de a audia emisiuni radio ori viziona programe TV, după un program zilnic orar stabilit de serviciul de reintegrare socială, ţinând cont şi de derularea altor activităţi socio-educative. Totodată, la stabilirea programului de audienţe radio-TV, se au în vedere şi activităţile productive dar mai ales respectarea timpului legal de odihnă. Persoanele private de libertate pot face şi abonamente din bani proprii la publicaţiile care doresc, cu respectarea prevederilor legale în acest sens. Dreptul la informaţie este asigurat şi prin legătura cu familia ce se poate realiza prin vizite periodice, cu o frecvenţă stabilită prin Ordin al ministrului justiţiei, precum şi prin posibilitatea de a telefona din penitenciar membrilor de familie sau prietenilor ori rudelor. Un mijloc deosebit privind accesul la informaţie este asigurat de dreptul nelimitat la corespondenţă, ce se poate realiza fie din surse financiare proprii fie din surse puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului, pentru persoanele care nu au banii necesari pentru procurarea celor necesare (plicuri, timbre, instrumente de scris). De asemenea, tot în sprijinul persoanelor private de libertate, pentru a fi la curent cu apariţia anumitor prevederi legislative ce-i privesc în mod direct, vine şi obligativitatea personalului de specialitate de a prelucra pe grupuri, actele normative nou apărute în domeniu.

Aducerea la cunoştinţă a noilor acte normative, sau de larg interes cetăţenesc, se face cu toate categoriile de deţinuţi, inclusiv cu cei care au deficienţe de înţelegere şi vorbire precum şi cu cei care nu vorbesc limba română. 6.2.5. Dreptul la învăţătură. Dreptul la învăţătură se referă în principal la minorii şi tinerii ce se află privaţi de libertate în unităţile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, însă este la fel de valabil şi pentru deţinuţii majori care sunt analfabeţi ori nu au terminat cursurile primare sau gimnaziale. În penitenciarele pentru minori şi tineri şi în centrele de reeducare, învăţământul primar şi gimnazial este obligatoriu pentru toi minorii şi se realizează cu personal didactic din afara unităţii.

În penitenciare se organizează cursuri de şcolarizare pentru ciclul primar, gimnazial şi liceal.

Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot urma cursuri de învăţământ universitar în forma frecvenţă redusă Învăţământul în penitenciare, este organizat şi coordonat de serviciul de reintegrare socială, prin intermediul unei scoli în a cărei circumscripţie teritorială funcţionează penitenciarul. În acest context, şcoala respectivă repartizează personal didactic pentru clasele înfiinţate în penitenciar, care susţin orele pe baza programei şcolare specifică oricărei şcoli. Pentru a nu constitui un stigmat pentru tot restul vieţii deţinutului, documentele care atestă nivelul de pregătire obţinut în timpul privării de libertate, nu vor avea antetul sau alte menţiuni din care să rezulte că a început sau şi-a definitivat cursurile şcolare în detenţie. Cheltuielile legate de instruirea şcolară sunt suportate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar în cazul cursurilor de învăţământ

universitar, de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice ori juridice. 6.2.6. Dreptul de a primi vizite, bunuri şi bani. Pentru a menţine legătura cu familia dar şi cu alţi prieteni, persoanele private de libertate pot primi vizita acestora periodic, conform prevederilor legislaţiei şi a ordinelor în vigoare. Numărul şi periodicitatea vizitelor este în funcţie de categoria din care face parte persoana privată de libertate şi este reglementată de Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2714 din 2008 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul pachetelor, precum şi categoriile de bunuri ce pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate Numărul de vizite la care au dreptul persoanele private de libertate este: a) condamnaţii cărora li se aplică regimul deschis beneficiază de 5 vizite/lună; b) condamnaţii cărora li se aplică regimul semideschis beneficiază de 4 vizite/lună; c) arestaţii preventiv şi persoanele condamnate pentru care nu s-a stabilit încă regimul de executare a pedepsei beneficiază de 4 vizite/lună; d)condamnaţii cărora li se aplică regimul închis beneficiază de 3 vizite/lună; e) condamnaţii cărora li se aplică regimul de maximă siguranţă beneficiază de două vizite/lună f) minorii şi femeile gravide ori care au născut, pentru perioada în care îngrijesc copilul în locul de deţinere, beneficiază de 8 vizite/lună; g) minorii sancţionaţi cu internarea într-un centru de reeducare beneficiază de un număr nelimitat de vizite.

Odată cu vizita, aceştia pot primi şi pachete cu alimente, dar care să fie în următoarele limite:

- Persoanele private de libertate pot primi lunar un pachet cu produse alimentare în greutate de maximum 10 kg, la care se poate adăuga o cantitate de maximum 6 kg de fructe şi legume, precum şi o cantitate de maximum 20 litri de apă minerală şi/sau băuturi răcoritoare. - Pe lângă pachetele prevăzute la aliniatul precedent, persoanele private de libertate pot primi anual 3 pachete, în condiţiile şi cantităţile prevăzute la alin. (1), cu ocazia zilei naţionale sau a altor sărbători religioase importante ale cultului sau religiei căruia/căreia îi aparţin şi cu ocazia zilei de naştere.

- Persoanele private de libertate pot primi, cu titlu de recompensă, pachete în condiţiile şi cantităţile prevăzute la alin. (1).

- Pachetele prevăzute la alin. (1) - (3) se primesc cu ocazia efectuării uneia dintre vizitele prevăzute la art. 4 din Ordinul M.J. nr. 2714 din 2008.

De asemenea, toate persoanele private de libertate, cu excepţia minorilor, pot primi lunar 1.200 de ţigări. Persoanele private de libertate pot primi medicamente numai la recomandarea unui medic consultant, a unui medic specialist, cu avizul medicului unităţii, în baza unei prescripţii medicale, întocmită în două exemplare, un exemplar însoţind în mod obligatoriu medicamentele primite Persoanele private de libertate, pot primi şi alte bunuri de folosinţă sau uz personal, în limitele şi cantităţile stabilite de Ordinul ministrului justiţiei menţionat mai sus, cu excepţia armelor de foc, a drogurilor, a obiectelor ascuţite sau tăietoare, alimente ce necesită a fi preparate termic înainte de folosire, iar alte bunuri se pot primi numai cu aprobarea conducătorului penitenciarului (aparatură audio video, fierbătoare de cafea, etc.). În timpul executării pedepsei privative de libertate, persoanele din această categorie pot primi sau deţine sume de

bani, însă nu asupra lor, ceea ce este interzis, ci în conturi a căror evidenţă se ţine centralizat de administraţia locului de deţinere. Banii pot proveni fie din sume pe care le-au avut asupra lor în momentul reţinerii, fie din munca prestată pe timpul detenţiei, fie primiţi de la familie sau de la alte persoane. Sumele de bani din cont nu au plafon şi nu sunt limitate sau restricţionate cu privire la tipul de monedă (lei sau valută). Persoana ce are sume de bani în cont se poate folosi de ei pentru a face cumpărături de la magazinele amenajate în incinta unităţilor, sau pentru a plăti anumite expertize sau controale medicale, altele decât cele care se fac prin intermediul cabinetelor medicale din unitate (de exemplu un control medical la un anumit medic dintr-o clinică particulară). Sumele de bani de care poate face cumpărături, sunt reglementate prin Ordin al ministrului justiţiei iar bunurile cumpărate sunt numai din categoria celor prevăzute că pot fi primite şi păstrate pe perioada detenţiei. 6.2.7. Dreptul la încheierea unei căsătorii. Încheierea unei căsătorii în perioada privării de libertate se poate face fie între parteneri ce se află în detenţie, fie când unul dintre ei se află în stare de libertate. Acest act deosebit de important în viaţa unei familii, se poate realiza în incinta penitenciarului, caz în care administraţia unităţii este obligată să asigure prezenţa oficialităţilor şi să se ocupe de realizarea actelor şi analizelor medicale premergătoare acestui eveniment. Pe documentele de încheiere a căsătoriei, se trece la "locul încheierii căsătoriei" denumirea localităţii în a cărei circumscripţie teritorială se află amplasat penitenciarul. După încheierea căsătoriei, soţii pot rămâne împreună în penitenciar într-o cameră anume destinată, 48 de ore, însă numai cu aprobarea conducătorului unităţii.

În cazul în care unul dintre viitorii soţi execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis, se poate încheia căsătoria în localitatea de domiciliu, numai cu aprobarea conducătorului penitenciarului, şi pot primi în acest scop o învoire de până la 5 zile În afară de drepturile menţionate mai sus, persoanele private de libertate mai au dreptul să primească zile câştig ca urmare a muncii prestate şi bani pentru acest lucru, aspecte tratate într-un alt capitol din cele ce urmează. 6.3. Obligaţiile persoanelor private de libertate. În timpul executării pedepselor privative de libertate, persoanele din această categorie au următoarele obligaţii54: a) să respecte prevederile prezentei legi, ale regulamentului de aplicare a dispoziţiilor acesteia, ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, după punerea lor la dispoziţie potrivit art. 43 din Legea 275/2006; b) să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală; c) să se supună percheziţiei corporale ori de câte ori această măsură este necesară, în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare a legii; d) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia penitenciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca. În contextul obligaţiilor prevăzute mai sus, fiecare unitate de penitenciar îşi întocmeşte un Regulament de ordine interioară propriu, unde sunt detaliate obligaţiile ce revin persoanelor private de libertate, în funcţie de locul unde se află: la cameră, în curţile de plimbare, la sectorul de acordare a drepturilor de vizită, pachet sau telefon, la prezentarea în faţa instanţelor de judecată sau organelor de urmărire penală, pe timpul transferului, etc. 54 Art.55 din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor.

Obligaţiile pe care le au persoanele private de libertate sunt în consonanţă cu drepturile pe care le au şi nu vin în nici un fel să aducă atingere sau să lezeze pe cineva în ceea ce priveşte drepturile fundamentale prevăzute de lege. Dispoziţiile cu privire la obligaţiile persoanelor private de libertate sunt valabile şi se aplică şi în centrele de reeducare şi penitenciarele de minori şi tineri. 6.4. Sancţiunile ce se pot aplica persoanelor private de libertate pe timpul executării pedepsei. Respectarea drepturilor specifice unei persoane private de libertate şi obligaţia ca aceştia să respecte pe timpul executării pedepsei a obligaţiilor menţionate mai sus dar şi a celor din regulamentele de ordine interioară, conduc nemijlocit şi la datoria acestora de a se încadra în programul unităţii şi de a se abţine de la comiterea altor abateri. Nerespectarea obligaţiilor specifice atrag după ele şi aplicarea de pedepse administrative, pentru acest lucru fiind prevăzute următoarele sancţiuni:

a) avertismentul; b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi

cultural-artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună; c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o

perioadă de cel mult o lună; d) suspendarea dreptului de a primi şi cumpăra bunuri

cu excepţia celor pentru igiena individuală pe o perioadă de cel mult două luni;

e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni;

f) izolarea pentru maximum 10 zile. Sancţiunile prevăzute la lit. d) şi e) nu se aplică femeilor însărcinate sau care au în îngrijire copii de până la un an. Sancţiunea cu izolarea nu poate fi aplicată minorilor, femeilor însărcinate şi femeilor care au copii în îngrijire în

vârstă de până la 12 luni, iar în toate celelalte cazuri nu se poate aplica decât cu avizul medicului unităţii. De asemenea, în cazul minorilor, limitele sancţiunilor prevăzute la lit. b-e, se reduc la jumătate.. Toate sancţiunile ce se aplică persoanelor private de libertate au caracter individual, fiind interzise pedepsele colective precum şi folosirea oricăror mijloace de imobilizare sau degradante sau umilitoare. Pentru a preveni comiterea unor abuzuri din partea personalului penitenciarului, precum şi pentru a da posibilitatea persoanei condamnate să se apere, procedura de constatare, cercetare şi stabilire a sancţiunii, sunt reglementate prin lege, oferind astfel garanţia că o măsură sancţionatorie ce se ia este pe deplin justificată şi reflectă corect gravitatea faptei. Aplicarea unei sancţiuni disciplinare nu exclude răspunderea penală, civilă sau materială, în cazul în care prin abaterea săvârşită s-a lezat şi una din prevederile legislative ce reglementează acest domeniu. De asemenea, aplicarea sancţiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul la apărare, dreptul la petiţionare, dreptul la corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la hrană, dreptul la lumină ori dreptul la plimbarea zilnică. Rolul sistemului de drepturi şi obligaţii este acela de a forma la persoanele private de libertate acele trăsături, convingeri şi comportamente care să-l determine să nu mai comită fapte antisociale şi să-l redea societăţii ca pe un cetăţean apt să se încadreze în regulile de viaţă şi conduită normale.

CAPITOLUL IX

CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ

9.1. Consideraţii generale Dezvoltarea socio-economică şi schimbările de ordin

politic la nivele naţionale dar şi globale, pe fondul diferenţelor de cultură, au făcut ca şi fenomenul infracţional să cunoască o amploare deosebită, realizând o diversitate a faptelor pe fondul adâncirii decalajelor dintre clasele sociale.

În acest context general, problema prevenirii fenomenului infracţional devine pe zi ce trece o problemă tot mai acută, iar combaterea ei nu poate fi evitată, indiferent câte greutăţi sau inconveniente ar genera.

Evenimentele din 1989 din România, trecerea de la o societate închisă spre una democratică şi punerea primelor baze ale transformărilor economico-sociale au făcut în mod direct să crească şi infracţionalitatea, apariţia unor infracţiuni noi, a unor forme noi de operare, a unei noi mentalităţi în general, iar structurile statului de drept, chemate să realizeze controlul social, sunt încă în faza de formare, uneori au fost luate pe nepregătite sau funcţionează la parametri scăzuţi.

În acest context general şi al ţării noastre în special, criminologia este chemată mai mult ca oricând să desfăşoare activităţi specifice ştiinţei, pentru a identifica şi studia îndeaproape cauzele generatoare de criminalitate, dinamica fenomenului infracţional şi să elaboreze măsuri ce se impun, programe concludente de acţiune în vederea prevenirii criminalităţii în general, dar şi de reeducare, resocializare şi reinserţie socială a delincvenţilor.

Elaborarea unei politici penale eficiente, care să conducă la diminuarea fenomenului infracţional, trebuie să aibă ca bază de pornire rezultatele concrete ale cercetărilor criminologice,

care trebuie să ofere cauzalitatea şi legităţile criminalităţii ca fenomen social.

Prin cercetările criminologiei, trebuie să se ofere dinamica fenomenului infracţional, esenţa cauzală a acestora şi pe baza acestora să elaboreze strategii, metode şi procedee posibile de acţiune în înfăptuirea activităţilor concrete de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Numai în acest fel ştiinţa criminologiei poate contribui la individualizarea principiilor politicii penale ale unui stat.

Trebuie remarcat totuşi faptul că toate rezultatele cercetărilor criminologiei nu pot să-şi atingă scopul propus, să se materializeze într-o politică penală justă şi eficientă, decât dacă şi aportul economico-financiar al statului în cauză este considerabil, altfel nu rămâne decât la stadiul de teorie inteligentă, greu sau imposibil de pus în practică.

9.2. Definirea conceptelor Încă din antichitate, din scrierile lui Platon şi până la

cercetătorii criminologi de astăzi, conceptul de prevenire a reprezentat un complex de teorii, idei, măsuri şi activităţi menit să conducă la un singur şi unic scop: reducerea sau limitarea faptelor antisociale. El a reprezentat şi reprezintă principalul obiectiv al politicii penale al oricărui stat.

Acest concept surprinde un domeniu atât de vast, încât uneori este difuz şi tocmai de aceea, pentru a putea defini conceptul de prevenire, trebuie mai întâi să fie clarificate care sunt obiectivele, sfera de acţiune şi direcţiile de prevenire.

Prevenirea în general înseamnă a avertiza pe cineva de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, a atrage atenţia, a încunoştiinţa, a face atent despre un anumit fenomen, lucru sau activitate.

În ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii, în accepţiunea criminologiei înseamnă a preîntâmpina săvârşirea pentru prima dată de către o persoană a unei acţiuni ori

inacţiuni care, prin rezultatul produs, ar aduce atingere normelor şi valorilor morale de convieţuire, care ar reprezenta un pericol social şi care, pe cale de consecinţă, ar atrage răspunderea prevăzută de legea penală.

Măsurile de prevenire îşi pot atinge scopul şi pot fi orientate către acest lucru numai dacă există formată o concepţie clară asupra cauzelor şi fenomenelor care influenţează într-un fel sau altul fenomenul infracţional.

Acestea trebuie să aibă la bază cunoaşterea, în plenitudinea sa, a fenomenului infracţional, întrucât măsurile prevăzute trebuie să fie eşalonate în etape, în obiective cu bătaie mai lungă sau apropiată şi nu trebuie să se aplice izolat sau sporadic, ci trebuie să fie generalizat şi continuu.

Prevenirea criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său, nu ca o totalitate de infracţiuni săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp dată, ci ca sistem înţeles ca ansamblu superior organizat de elemente aflate în relaţii între ele, cât şi cu întregul căruia i se subsumează, ansamblul care este orientat către realizarea unor efecte specifice, în condiţii specifice55.

Având în vedere că în societate omul este cel care acţionează în toate sferele activităţii pentru punerea în practică a dorinţelor şi aspiraţiilor sale, se subînţelege şi faptul că, în ceea ce priveşte prevenirea, acţiunile sale trebuie să vizeze luarea unor măsuri în cadrul acelor domenii - social, juridic, economic - care au o implicaţie mai mare în influenţarea factorilor determinanţi care conduc la săvârşirea actelor infracţionale.

Dacă avem în vedere toate elementele prevenirii, nu putem concluziona că aceasta are drept scop preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni, ea are un rol tot la fel, dacă nu chiar mai important, de a împiedica repetarea comiterii unei fapte penale de acelaşi autor.

55 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.206-207

În cea de a doua situaţie, când subiecţii au cu totul alt statut, se impun alte concepte ce se realizează prin măsuri de resocializare şi reinserţie socială a celor care au comis infracţiuni, au fost condamnaţi şi au executat pedeapsa stabilită de legiuitor.

Concluzionând, putem aprecia că: "prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic, destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional"56.

9.3. Modelul clasic de prevenire a criminalităţii Primele forme de reacţie socială antiinfracţională au fost

de natură represivă. Aceste forme au fost valabile o perioadă destul de mare

de timp, deşi primele idei de măsuri cu caracter preventiv se găsesc încă din scrierile lui Platon, aşa după cum au fost ele menţionate la începutul cursului. Măsurile cu caracter represiv au dezvoltat şi sisteme legislative corespunzătoare acestor scopuri.

Altfel spus, prevenirea era bazată pe efectul de inhibare psihică datorat potenţialei pedepse ce ar urma săvârşirii unei fapte antisociale.

Idei de a înlocui măsurile represive le regăsim în scrierile lui Platon, care sugera înlocuirea ideii retributive cu ideea utilităţii sociale a pedepsei, astfel, sancţiunea ar fi trebuit să aibă un scop de prevenire generală, datorat forţei exemplului şi un scop de prevenire specială, ca urmare a efectului intimidant al pedepsei.

Platon afirma că: "acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele, care este un 56 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.207

lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi".

Ideile lui Platon au fost reluate şi de alţi gânditori ai antichităţii şi nu numai, cunoscându-se de asemenea şi teoriile lui Aristotel privind rolul preventiv al pedepsei, potrivit căruia: "o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei".

Cesare Beccaria, cunoscut ca întemeietor al şcolii clasice de drept penal, a abordat şi el problema prevenirii din perspectiva acţiunii omului, ca fiind o fiinţă raţională şi acţionând sub imperiul liberului său arbitru, lucru pentru care este nevoit să suporte consecinţele faptelor sale, motiv pentru care - aprecia el - "cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă, cu atât omul se va abţine să comită actul incriminat şi cu cât aplicarea legii este mai certă şi mai rapidă, cu atât efectul preventiv va fi mai evident".

Aşadar, odată cu trecerea timpului, pe baza cercetărilor criminologice şi a autorilor acestora, efectul prevenirii prin inhibare şi intimidare a început să se estompeze, rolul acesteia devenind din ce în ce mai complex.

În altă ordine de idei, un aport deosebit la întărirea rolului preventiv prin metode mai puţin represive, l-au avut adepţii doctrinei pozitiviste, care insistă pe necesitatea luării unor măsuri cu caracter social şi economic, care să conducă la eliminarea factorilor generatori ai criminalităţii.

Astfel, se insistă şi se reuşeşte adoptarea unor concepte noi, potrivit cărora societatea trebuie protejată prin măsuri penale şi extrapenale, de natură a conduce la limitarea ori stoparea fenomenului infracţional.

Dacă în cazul prevenirii generale se iau măsuri menite a stopa un individ să comită pentru prima dată o infracţiune, în cazul celor care deja au săvârşit o faptă penală şi au fost

pedepsiţi pentru ea, altfel se pune problema determinării acestora să nu mai greşească.

Acest proces se realizează prin prevenirea specială, care presupune un complex de măsuri, destinat să împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele care deja au săvârşit o infracţiune57.

În cazul recidiviştilor, legea penală a prevăzut în toate cazurile aplicarea unei sancţiuni mult mai severe, având în principal drept scop de a-i izola de comunitate o perioadă cât mai mare de timp, perioada de detenţie fiind folosită pentru includerea în programe speciale, menite să conducă prin educarea, reeducarea, tratamentul psihosocial sau medical, la determinarea acestora de a se reintegra social la liberare şi de a se abţine de la comiterea altor fapte.

În acelaşi context, forţa exemplului constituie încă o măsură de natură a influenţa într-o bună parte scăderea fenomenului infracţional.

9.4. Modelul social

Evoluţia fenomenului infracţional şi creşterea ratei criminalităţii din ultimii ani, care s-a manifestat atât în ţările occidentale cât şi în ţările din Europa centrală şi de est ca urmare a transformărilor socio-politice de la sfârşitul secolului XX, au produs o criză a instituţiilor de control social în general şi sistemului justiţiei în special.

Acest fenomen a făcut implicit să sporească numărul delicvenţilor primari (cei care comit o infracţiune pentru prima dată) dar şi rata recidivei a cunoscut o creştere simţitoare .

Transformările socio-politice au determinat implicit şi apariţia unor strategii noi în ceea ce priveşte găsirea unor căi, a unor mijloace corespunzătoare noilor situaţii apărute, în vederea prevenirii comiterii de fapte antisociale. 57 Gh. Nistoreanu, C. Păun - op.cit., p.210

Unul din cele mai utilizate modele de acţiune în limitarea fenomenului infracţional este acela de a atrage comunitatea la efortul general depus, la acţiuni menite să contribuie la stoparea criminalităţii. Acest lucru nu înseamnă că sarcina instituţiilor statului, a justiţiei în special, se diminuează sau se anulează iar sarcina controlului social o preiau cetăţenii din comunitate.

Din contră, rolul instituţiilor justiţiei se menţine, chiar îşi diversifică aria de cuprindere a fenomenului infracţional, comunitatea având rolul de a se implica în programe specifice de asistenţă comunitară, de consiliere a persoanelor care nu se pot adapta la noile condiţii.

Modelul social de prevenire urmăreşte adoptarea acelor măsuri care să conducă la scăderea necesităţii de a comite fapte antisociale, care este o realizare deosebită dar care nu se poate înfăptui decât dacă se realizează o creştere a nivelului economico-social în general, a bunăstării societăţii în special.

Pentru a putea realiza acest deziderat este necesar ca cel puţin două elemente ale societăţii să fie active şi anume:

a) pe de o parte, comunitatea trebuie să participe activ la acţiunile de prevenire şi să realizeze o coeziune perfectă între membri societăţii;

b) pe de altă parte, alocarea unor fonduri consistente pentru ridicarea nivelului de trai şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale în general.

Abordând prevenirea prin prisma modelului social, aceasta se poate realiza pe trei fronturi:

a) prevenirea primară; b) prevenirea secundară; c) prevenirea terţiară. Prevenirea primară reuneşte ansamblul de activităţi

elementare dar deosebit de necesare şi importante în lupta împotriva criminalităţii.

Ea are la bază măsuri de natură socială, educativă, economică şi culturală care coroborate şi dezvoltate în mod

corespunzător au menirea să elimine factorii generatori ai criminalităţii şi să preîntâmpine comiterea de acte infracţionale.

Unul dintre cele mai importante roluri este acela de a forma la toţi membrii societăţii un nivel de pregătire şi de socializare pozitivă prin programe specifice care să se desfăşoare în familie, şcoală, loc de muncă şi care să creeze condiţiile necesare implementării acestora prin apariţia de noi locuri de muncă, prin asigurarea de condiţii de locuit decente , a petrecerii timpului liber în condiţii plăcute şi de asigurarea stării de sănătate corespunzătoare.

Rolul modelului de prevenire primară din cadrul modelului social este acela de a acţiona pentru a determina pe potenţialii infractori să renunţe la ideea aplicării intenţiilor lor criminale în practică.

În acest context, la nivel internaţional dar şi naţional se desfăşoară programe menite să stopeze fenomenul infracţional.

La noi în ţară, atât la nivel statului prin Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Sănătăţii şi altele dar şi printr-o serie de organizaţii non-guvernamentale se desfăşoară o serie de programe cu aplicabilitate în şcoli, în mediul social în general, ce îşi propun limitarea sau stoparea fenomenului infracţional.

Familia şi şcoala constituie principalii vectori spre care se îndreaptă majoritatea acţiunilor de prevenire.

În ceea ce priveşte familia, se acţionează pentru orientarea şi educarea în primul rând a părinţilor tineri, pentru ajutorul celor care nu se adaptează la noile condiţii de viaţă precum şi la activităţi specifice de educare a copiilor proveniţi din familii dezorganizate şi din familii care nu au capacitatea de a educa copiii în mod corespunzător.

Alături de familie şi împreună cu ea, şcoala are un puternic rol în activitatea de educare preventivă. Ea este cea care, prin rolul său formativ pronunţat, contribuie cel mai mult la oferirea tinerei generaţii a acelor cunoştinţe necesare, care

să formeze respectul faţă de lege şi normele morale, implicaţiile ce decurg din comiterea unui delict şi urmările acestui fapt, importanţa sistemului judiciar, să conştientizeze importanţa valorilor morale şi nu în ultimul rând să le formeze acele deprinderi şi cunoştinţe de aşa natură încât să evite comportamentul deviant.

Se poate aprecia că şcoala are şi timpul şi metodele necesare de a dezvolta la tineri acele convingeri morale durabile care să determine integrarea lor corectă în societate. Constatându-se că orientarea spre tratamentul individual al şcolarilor ori abordarea unui aspect educaţional singular s-au dovedit a fi contraproductive58,

Eforturile s-au îndreptat în două direcţii: a) către supravegherea şcolarilor în vederea reducerii

violenţei,- în acest scop sunt angajaţi tineri absolvenţi aflaţi în şomaj;

b) organizarea unor cursuri speciale în afara orelor de program, pentru copiii care au probleme de asimilare a noţiunilor şi de adaptare la mediul şcolar.

Odată cu parcurgerea cursurilor şcolare şi acumularea bagajului de cunoştinţe specifice, nu înseamnă că prevenirea şi-a terminat toate sarcinile şi abandonează individul.

Găsirea unui loc de muncă şi continuitatea muncii are un rol tot la fel de important ca şi şcoala. Prin desfăşurarea unei activităţi utile, care să-i asigure cele necesare, care să determine asumarea responsabilităţilor adaptate la propriile nevoi, fac ca educaţia socială să capete noi valenţe.

Pierderea locului de muncă din diverse motive şi rămânerea, o perioadă mare de timp fără o sursă de venit, nu fac decât să-l conducă pe individ către medii periculoase, să-şi piardă încrederea în sine, să-l determine să recurgă la fapte şi acte infracţionale.

58 Conf. JOHN GRAHAM - Crime Preventions Strategies en Europe ant North America, Helsinki, nr. 18/1990 citat de Gh. Nistoreanu, C. Păun, în „Criminologie”, Ed. Europa Nova , 1996, p.213

Aceste aspecte determină programele de prevenire să se îndrepte în trei direcţii59:

a) identificarea şi chiar crearea de noi locuri de muncă pentru tineri, prioritate absolută având cei cu responsabilităţi sporite ( cu familie proprie, copii, părinţi bătrâni şi bolnavi);

b) organizarea timpului liber pentru tinerii rămaşi fără loc de muncă; acest tip de acţiune preventivă ia în considerare atât activităţile preventive cât şi cele de reconversie şi recalificare a tinerilor ;

c) crearea de facilităţi de tratament pentru cei cu probleme deosebite (tineri care se droghează, alcoolici, etc.)

Activităţile specifice prevenirii secundare, sunt în sarcina organelor legislative şi executive cărora le revine sarcina de a elabora sistemul legislativ şi mai ales de punere în practică a acestora.

Practic se poate aprecia că obiectul de activitate al prevenirii secundare este acela de adoptare a unei politici penale corespunzătoare.

Bineînţeles că la baza elaborării politicii penale stau studiile şi rezultatele criminologiei şi aceasta este cea care se confruntă în mod direct cu fenomenul infracţional şi are ca scop final anihilarea factorilor criminogeni.

În ceea ce priveşte prevenirea terţiară, aceasta are rolul de a acţiona în vederea evitării recidivei în cazul persoanelor care au comis deja o infracţiune

Acest lucru se face prin programe de reeducare, resocializare şi reinserţie socială.

Programele trebuie să fie legate direct de necesităţile delicvenţilor, mai ales de acelea care, dacă sunt satisfăcute în mod adecvat vor duce la un comportament pro-social şi de asemeni să urmărească evoluţia convingerilor şi atitudinilor pentru a face durabilă schimbarea de comportament.

59 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova Bucureşti 1996-p. 213-214

Programele abordate trebuie să ţină cont de necesităţile delicvenţilor şi nu delicvenţii să-şi stabilească necesităţile în funcţie de programele existente.

Acest tip de prevenire trebuie să-şi impună rolul deosebit ce-i revine în detrimentul fostelor activităţi specifice de represiune.

9.5. Modelul situaţional

Prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin modelul

situaţional este de natură a dezvolta idei de stopare a fenomenului infracţional prin măsuri relativ simple cu costuri scăzute, dar care să fie realiste.

Acestea sunt realizate în concret prin măsuri de siguranţă ce îngreunează comiterea unei infracţiuni precum şi prin măsuri care să influenţeze costurile şi beneficiile celor care comit infracţiunea.

În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă care se iau în vederea preîntâmpinării săvârşirii unei fapte penale, acestea se referă la montarea unor sisteme eficiente de securitate (senzori, geamuri antiefracţie) sau realizarea unor dispozitive de pază sigure.

În acelaşi context se înscrie şi luarea unor măsuri de a înlătura sau de a face accesul cât mai greu al infractorilor la bunul vizat (ex. - punerea unui autoturism în garaj asigurat şi nu lăsarea lui la voia întâmplării) sau de înlăturare a mijloacelor care pot servi la comiterea infracţiunilor (ex. - verificarea antitero a tuturor pasagerilor înainte de îmbarcarea în avion).

O altă măsură care poate să influenţeze costurile şi beneficiile infractorilor este cea legată de marcarea proprietăţii (gravarea, poansonarea unor coduri sau nume pe obiecte) ceea ce le face mult mai greu vandabile, ori montarea de camere video în diverse locuri (magazine, staţii PECO) unde orice mişcare este înregistrată, ceea ce face ca riscul infracţiunii să fie mult mai mare sau să efectueze cheltuieli

mari în vedere anihilării sau punerii tehnicii în imposibilitatea de a-l filma la comiterea faptei.

9.6. Resocializarea infractorului

Resocializarea este un proces educativ , reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori generale acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei60.

Aşa după cum rezultă şi din definiţie, activitatea de resocializare presupune că trebuie realizată o serie de activităţi specifice pentru formare de trăsături menite a conduce la împiedicarea unui delincvent de a repeta fapta comisă.

Astfel, a educa presupune a transmite şi a determina pe cei care au comis infracţiuni să-şi însuşească acele norme şi valori acceptate de întreaga societate şi pe care el le-a încălcat ca urmare a unei socializări negative pe care a avut-o, deci a unei lipse elementare de educaţie.

În ceea ce priveşte reeducarea, aceasta se referă la cei care datorită unor situaţii conjuncturale au suferit o inadaptare la noul sistem de norme şi valori existent.

Atât educarea cât şi reeducarea se poate realiza prin activităţi concrete, atât de factură teoretică dar mai ales de natură practică, prin care infractorii trebuie să dobândească respectul faţă de semenii lor, respectul faţă de lege şi formare acelor trăsături care să-l determine să_şi asume responsabilitatea pentru nevoile avute prin muncă şi alinierea la standardele normale de viaţă.

Activităţile de resocializare au la bază metode terapeutice prin care se are în vedere o remodelare a personalităţii infractorului, o reînviere a motivaţiilor atitudinale, de ameliorare a tendinţelor reacţionale care să 60 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova Bucureşti 1996-p.217

conducă în final la o readaptare la mediul socio-cultural şi reinserţia sa socială.

CAPITOLUL X

PROBAŢIUNEA 4.1.Perspectiva istorică, începuturi

Îngrijorarea determinată de ineficienţa pedepselor privative de libertate aplicate persoanelor care au comis fapte penale, a determinat atât structurile guvernamentale cât şi reprezentanţii societăţii civile să încerce împreună găsirea unor soluţii ca alternativă la executarea pedepsei cu închisoarea.

Alternativele la pedeapsa închisorii au fost scoase cel mai bine în evidenţă de curentele şi doctrinele criminologice cu deosebire în a doua jumătate a secolului al XX–lea.

Apariţia conceptului de probaţiune are totuşi forme incipiente din a doua parte a secolului al XIX-lea şi se regăsesc în justiţia S.U.A şi a Marii Britanii, ţări în care a apărut posibilitatea ca unii infractori să rămână în libertate pe timpul suspendării executării pedepsei, însă, acordându-li-se sprijinul unor persoane care îşi ofereau voluntar serviciile în scopul reeducării.

Prima dispoziţie legislativă prin care se introducea instituţia probaţiunii în S.U.A. datează din 1878 în statul Massachusetts, prin această lege, tribunalul având dreptul să pronunţe măsura probaţiunii, iar primarul din Boston să numească şi să retribuie agenţii de probaţiune, care până în acel moment erau voluntari.

În anul 1917, 21 de state din S.U.A. aveau reglementată probaţiunea, ulterior măsura generalizându-se în toate statele61.

În Marea Britanie începuturile probaţiunii se regăsesc în jurul anului 1876, odată cu înfiinţarea Curţii Misionare de Poliţie de către Societatea de Cumpătare a Bisericii Engleze.

61 E.H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Paris Cujas, 1966, p. 44, citat de R.M. Stănoiu în Introducere în criminologie

În cadrul acestei Curţi existau misionari, care, pe baza convingerilor religioase cereau instituţiilor de judecată să le încredinţeze anumiţi infractori care erau la rândul lor condiţionaţi de a renunţa la consumul de alcool şi de a munci onest precum şi de a locui în locuri unde să poată fi permanent supravegheaţi.

În Franţa, originile probaţiunii se regăsesc în jurul anului 1912 când legea a prevăzut ca pedeapsă "libertatea supravegheată" care era de fapt o inspiraţie din sistemul legislativ anglo-saxon.

În accepţiunea legii franceze, infractorul este lăsat în libertate, cu obligaţia de a respecta anumite obligaţii impuse de instanţă, cu supraveghere din partea unui delegat ce se oferea voluntar, dar care nu avea nişte competenţe dinainte stabilite, nu i se stabilea nici un termen, nu i se cerea să aibă pregătire de un anumit fel. Această formă adoptată de sistemul francez nu a avut însă nici un fel de efect.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul apariţiei probaţiunii vom detalia modul în care s-a impus în Marea Britanie, care are o tradiţie considerabilă în acest domeniu.

În anul 1887 a fost adoptată Legea privind probaţiunea infractorilor primari prin care se prevedea posibilitatea liberării condiţionate a infractorilor condamnaţi pentru prima dată. Aceasta este prima lege a probaţiunii, ce a fost adoptată de Camera Lorzilor, dar care a reprezentat o nouă concepţie privind executare pedepsei şi s-a extins de la infractorii majori la infractorii minori, sarcina de a-i supraveghea revenind în continuare misionarilor voluntari.

Având în vedere rezultatele bune obţinute, parlamentul englez a elaborat în 1907 Legea privind probaţiunea infractorilor, prin care instanţele de judecată numeau agenţi de probaţiune care însă de data aceasta erau plătiţi. Această lege era valabilă pentru infractorii majori şi minori şi avea ca arie de acoperire întregul spectru infracţional cu excepţia omorului şi trădării.

La un an de la adoptarea acestei legi, în 1908, a fost adoptată Legea copilului, prin care apare ca noutate în materie, faptul că minorii putea fi plasaţi sub supravegherea unui agent de probaţiune pentru care s-au stabilit competenţe precise, inclusiv intervalul de vârstă care era cuprins între 16 şi 22 de ani.

În anul 1948, Legea Justiţiei Penale va înlocui legea din 1907 care a fost abrogată şi a adus ca noutate în domeniu, stabilirea perioadei de probaţiune de minimum 12 luni care la rândul ei a fost redusă în 1982 la 6 luni.

De asemenea, noua lege, introduce posibilitatea instanţelor de a cere rapoarte de probaţiune şi în alte cauze decât cele în care se impunea luarea măsurii aplicării probaţiunii.

O nouă Lege a Justiţiei Penale a fost adoptată în 1991 care introduce ca noutate în domeniu faptul că probaţiunea nu mai este considerată un mod de individualizare a pedepsei ci este stabilită ca o sancţiune distinctă, de sine stătătoare.

4.2. Conceptul şi sistemele de probaţiune. Instanţa de judecată, după administrarea probatoriului,

dispune printr-o hotărâre judecătorească definitivă, condamnarea infractorului la o pedeapsă privativă de libertate sau la o pedeapsă neprivativă de libertate.

Mai poate exista şi situaţia în care o instanţă de judecată pronunţă o pedeapsă privativă de libertate dar apoi suspendă executare acesteia şi dispune plasarea infractorului sub probaţiune.

Probaţiunea, reprezintă un ansamblu de măsuri de supraveghere a unei persoane care după ce a comis o infracţiune şi a fost trimis în judecată este de acord să fie plasat sub supravegherea unui agent de probaţiune care să urmărească pe o perioadă de timp bine stabilită dacă are o comportare corespunzătoare.

Sistemul de probaţiune asigură o corecţie fără detenţie, faţă de pedeapsa privativă de libertate, şi este de preferat, în special faţă de infractorii primari sau cei care au comis fapte minore, dar în mod deosebit în ceea ce-i priveşte pe infractorii minori şi tineri, pentru a-i feri de mediul carceral, care, cu toate condiţiile oferite, nu asigură încă o reeducare eficientă.

De regulă, probaţiunea impune respectarea unor reguli şi obligaţii stabilite de instanţa de judecată în conformitate cu prevederile legale pe care infractorul trebuie să le respecte întocmai iar consilierul de probaţiune trebuie să le urmărească şi să-i ajute pe aceştia să iasă din mediile nocive, infractoare în care au intrat.

Scoaterea unui individ dintr-un mediu nociv, infractor, are rolul de a-l îndepărta de factorii care stimulează comiterea de fapte antisociale, ori ducerea lui într-o închisoare nu ar fi cea mai potrivită măsură, efectele acesteia fiind uneori chiar mai nocive decât mediul din care a plecat.

În acest sens judecătorul Dennis Challen, din Wisconsin, S.U.A., afirma:

"Vrem ca ei să aibă stimă şi valorizare de sine… Aşa că le distrugem stima de sine.

Vrem ca ei să fie responsabili… Aşa că le luăm orice responsabilitate. Vrem ca ei să fie parte a comunităţii… Aşa că îi izolăm de comunitate. Vrem ca ei să gândească constructiv şi pozitiv Aşa că îi înjosim şi îi facem nefolositori. Vrem ca ei să nu fie violenţi… Aşa că îi punem într-un loc unde sunt înconjuraţi de

violenţă. Vrem ca ei să fie oameni blânzi şi iubitori… Aşa că îi supunem urii şi cruzimii. Vrem ca ei să nu mai fie nişte duri… Aşa că îi punem acolo unde numai durii sunt respectaţi.

Vrem să nu se mai întovărăşească cu rataţii… Aşa că punem toţi rataţii sub acelaşi acoperiş. Vrem ca ei să nu ne mai exploateze… Aşa că îi punem acolo unde toţi se exploatează unii pe

alţii. Vrem ca ei să-şi controleze propriile vieţi şi probleme,

să nu mai fie paraziţi… Aşa că îi facem să devină total dependenţi de noi"62.

Vizualizând şi aceste afirmaţii, putem uşor să apreciem că probaţiunea are rolul de a asigura îndreptarea infractorului în timp ce acesta se află în comunitate, în stare de libertate, iar activităţile specifice de îndreptare, nu se rezumă la o intervenţie pe un anumit nivel în ceea ce priveşte aplicarea şi executarea unei sentinţe.

Realizarea unui serviciu naţional de probaţiune şi introducerea metodelor comunitare de lucru cu infractorii demonstrează că şi România pune în aplicare măsurile din programul de pre-aderare la Uniunea Europeană.

După standardele europene, România are încă o rată ridicată a detenţiei, iar introducerea probaţiunii este un element central în reforma justiţiei, care nu va aduce doar beneficii directe( oferirea de rapoarte şi intervenţii comunitare), dar va contribui la procesul mai larg de reformă a justiţiei ( individualizarea pedepselor, implicarea comunităţii în justiţie şi cooperarea dintre agenţii).

Detenţia în general provoacă rupturi sociale care adesea devin iremediabile, cel condamnat îşi pierde locul de muncă şi legătura cu familia, iar instituţiile statului nu pot să suplinească rolul acestora în viaţa unei familii, indiferent ce rol are ea în structurile statale.

În acest context trebuie recunoscut că fiecare instituţie din cadrul sistemului justiţiei penale îşi are rolul ei şi trebuie să acţioneze la nivelul importanţei sale din societate.

62 Gheorghe Florian- Fenomenologie penitenciară, Ed.Oscar print, Bucureşti 2003, pag.16.

Astfel, poliţia este răspunzătoare în general de identificarea şi prinderea delincvenţilor, procuratura pune sub acuzare infractorii depistaţi, instanţele au responsabilitatea de a-i condamna, iar penitenciarele sunt responsabile cu deţinerea acelor infractori care le-au fost trimişi de instanţele de judecată.

Rolul serviciului de probaţiune în cadrul sistemului justiţiei penale se deosebeşte de acela al tuturora, deoarece serviciul de probaţiune are un rol important de jucat în toate fazele procesului penal şi conlucrează în mod specific cu toate celelalte instituţii.

Importanţa serviciului de probaţiune se regăseşte pe fiecare nivel instituţional şi poate fi reprezentat astfel:

Rolul serviciului de probaţiune în sistemul justiţiei penale

Rol Instituţia implicată Activitatea de probaţiune

Evitarea reţinerii Poliţia

Conlucrarea cu poliţia şi furnizarea de informaţii şi / sau sprijin pentru a se evita începerea urmăririi penale şi a arestării în special în cauzele cu minori şi tineri

Evitarea arestării Parchet

Asigurarea unor servicii de sprijin (ex. cazarea, munca şi supravegherea în familie) pentru a se evita punerea sub acuzare a delincvenţilor minori sau tineri ori care sunt foarte vulnerabili şi pot fi arestaţi

Arest preventiv Instanţa de judecată

Furnizarea de informaţii şi / sau servicii pentru a se evita arestarea preventivă până la judecată

Referate presentenţiale

Instanţa de judecată

Furnizarea de referate care să ajute instanţele în activitatea de dare a sentinţelor şi să promoveze darea unor sentinţe în comunitate (neprivative de libertate) în cazul în care acest lucru este adecvat

Activităţi pe perioada executării pedepsei

Penitenciar

Cooperarea cu penitenciarele, delicvenţii şi familiile acestora în scopul asigurării revenirii pozitive în comunitate şi reducerea numărului de cazuri de recidivă

Fiecare dintre aspectele prezentate, scoate în evidenţă rolul serviciului de probaţiune şi demonstrează rolul complex al acestei activităţi desfăşurate pe multiple planuri, care necesită o atenţie deosebită şi la care trebuie să participe în mod nemijlocit, direct şi pe deplin ancorat în nevoile sale, însuşi făptuitorul.

În acest context, probaţiunea este un act judiciar complex ce presupune acceptarea de către o persoană condamnată la o pedeapsă neprivativă de libertate de a fi supravegheat şi consiliat, de către un consilier de probaţiune în scopul reintegrării lui sociale. Probaţiunea are un caracter umanitar şi oferă o a doua şansă celor care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune sau au săvârşit infracţiuni minore, scopul acesteia fiind de a-l determina pe infractor de a se abţine de la săvârşirea de noi fapte antisociale dar şi de a avea o comportare morală corespunzătoare.

Dacă la început consilierii de probaţiune erau puternic implicaţi în viaţa delincventului: familie, serviciu, timpul liber, religie, etc., ulterior au devenit “lucrător de caz”, accentul punându-l pe consiliere, sfaturi din punct de vedere terapeutic, etc.

La începutul anilor ”60, s-au produs unele modificări sub aspectul obiectului activităţii de probaţiune, în sensul că s-a trecut de la o consiliere ce se făcea într-un birou al consilierului, la o asistenţă efectivă a infractorului, ajutându-l să se încadreze într-o muncă utilă, să se pregătească şi să se perfecţioneze profesional, să obţină bani prin muncă cinstită şi să aibă o locuinţă.

Acest aspect a transformat însă pe consilierul de probaţiune într-un intermediar, un avocat al delincventului în relaţiile cu celelalte instituţii publice în numele acestuia şi l-a îndepărtat de rolul său de terapeut, de sfătuitor.

Orientare respectivă s-a schimbat din nou la sfârşitul anilor ’’70, când, ţelurile reabilitării şi reintegrării sociale au

făcut loc unor noi teorii care se refereau în cea mai mare parte la şansele de eşec ale acestora şi scoteau în evidenţă faptul că pedeapsa trebuie să fie proporţională şi cu atitudinea comportamentală a persoanei infractorului.

În acest fel societatea va fi protejată şi şansa ca delincventul să recidiveze va fi diminuată.

4.3. Probaţiunea în România. Analizând din perspectiva istorică apariţia probaţiunii în

ţara noastră, vom observa că ea îşi are începuturile odată cu cea din ţările occidentale, având o vechime remarcabilă, astfel că găsim o mare diversitate de pedepse ce pot fi apreciate ca fiind o alternativă la pedeapsa închisorii, încă din Regulamentele organice şi ulterior până spre sfârşitul secolului al XIX-lea datorate în bună parte şi legislaţiei penale de inspiraţie franceză şi belgiană.

Astfel, legislaţia penală românească prevedea o serie de sancţiuni neprivative de libertate, cum ar fi: a) suspendarea condiţionată a executării pedepsei; b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c) executarea pedepsei la locul de muncă; d) libertatea supravegheată-măsură ce se aplica minorilor.

Supravegherea sancţiunilor alternative la pedeapsa închisorii se realiza în anii ”80 prin organizaţiile obşteşti, colectivele de muncă, organizaţiile de tineret dar şi de poliţie.

A existat o perioadă, (1985-1989), în care infractorii, după liberarea condiţionată erau luaţi în evidenţă de organele de poliţie (miliţie), după care, aveau obligaţia ca săptămânal să se prezinte la lucrătorul ce îl supraveghea, unde se purtau discuţii pe marginea activităţilor desfăşurate de infractor, dar în paralel, se făceau investigaţii despre atitudinea, comportamentul şi legăturile pe care acesta le avea în societate şi familie, precum şi la locul de muncă fiind permanent atenţionat că este sub supraveghere.

După 1990, această activitate a dispărut, considerându-se că vechea formă de supraveghere era o poliţie politică, astfel că ideea de probaţiune este reluată abia după anul 1995 de o serie de magistraţi, specialişti în domeniu, care căutau o alternativă la pedeapsa închisorii.

Paradoxal însă, primele încercări practice de a aplica unele elemente de probaţiune apar în penitenciare, în condiţiile în care, probaţiunea este practic o alternativă la pedeapsa închisorii.

Monitorizarea sistemului penitenciar românesc de tot mai multe organisme europene, a condus la faptul că problemele acestuia nu pot fi rezolvate printr-o intervenţie numai în acest mediu, ci în întreg spectrul politicii penale.

Aplicaţia probaţiunii a început experimental în anul 1997 sub "umbrela” Penitenciarului Arad unde s-a pus în aplicare un program iniţiat de Ministerul Justiţiei - D.G.P. cu asistenţă din partea Marii Britanii.

Acest prim program a pus bazele unei colaborări între penitenciar şi instanţele de judecată, parchetele de pe lângă acestea, serviciile sociale, poliţie, organizaţii nonguvernamentale şi alte instituţii ale administraţiei locale, care, împreună, trebuiau să participe la procesul de reeducare şi resocializare al infractorilor.

De ce s-a ajuns ca prin acest tip de program să se realizeze această reunire de forţe?, pentru că până la începuturile anilor '90, sistemul penitenciar era un sistem închis pentru oricine din afara perimetrului său.

Ulterior, acest sistem de probaţiune s-a extins până în anul 2000 în alte 10 unităţi de penitenciar, iar în anul 1998 s-a înfiinţat în cadrul Ministerului Justiţiei un departament special denumit Serviciul de probaţiune.

La 29.08.2000 a fost adoptată Ordonanţa nr.92 privind organizarea si funcţionarea serviciilor de reintegrare sociala a infractorilor si de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate

Prin această Ordonanţă, termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a sancţiunilor neprivative de libertate, motivându-se faptul că noţiunea de probaţiune ar crea posibilitatea să fie confundată cu sistemul de probe şi de administrare a acestora în procesul penal.

Aceste servicii de reintegrare socială funcţionează pe lângă fiecare tribunal şi sunt coordonate de Direcţia de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate din Ministerul Justiţiei, în cadrul fiecărui serviciu activând un şef de serviciu de reintegrare socială şi supraveghere şi consilieri de reintegrare socială şi supraveghere.

Activitatea acestor servicii a fost detaliată de Hotărârea de Guvern nr.1239 din 29.nov.2000 care a aprobat Regulamentul de aplicare al Ordonanţei nr.92/2000.

În conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere este competent să exercite atribuţiile prevăzute de lege cu privire la persoanele faţă de care s-au dispus măsurile prevăzute de art.863 alin.1 din Codul penal sau una ori mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art.863 alin.3 sau la art.103 alin.3 din Codul penal precum şi cu privire la inculpaţii pentru care instanţa a solicitat referate de evaluare, care locuiesc în circumscripţia tribunalului pe lângă care funcţionează serviciul de reintegrare socială şi supraveghere63.

Aceste servicii de reintegrare socială şi supraveghere sunt competente să desfăşoare activităţi specifice şi cu privire la persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate care sunt cuprinse în programe de resocializare.

Rolul esenţial însă al serviciilor de probaţiune îşi găseşte locul în avantajele pe care acesta îl oferă în procesul de reeducare şi reintegrare socială în cadrul cărora se pot enumera următoarele : 63 Prevederile se referă la dispoziţiile codului penal în vigoare până la 29.06.2005

a) este o activitate continuă, realizată de serviciul de reintegrare socială prin consilierii săi, căruia instanţa îi încredinţează un individ în virtutea şi prevederile stricte ale legii;

b) activitatea de supraveghere nu are caracter poliţienesc, probaţiunea fiind o împletire între asistare, control şi ajutor;

c) este o activitate de mare responsabilitate desfăşurată de personal calificat ce are rolul de a interveni în modificarea comportamentului infracţional;

d) se desfăşoară într-o strânsă legătură şi parteneriat cu organizaţii nonguvernamentale şi cu largul sprijin al comunităţii;

e) rolul esenţial al instituţiei probaţiunii este acela de a proteja societatea şi a preveni pe făptuitor să recidiveze, consilierul de probaţiune fiind primul care sesizează instanţa pentru revocarea hotărârii, în una privativă de libertate dacă va comite o nouă faptă. Avantajele oferite de instituţia probaţiunii în sistemul jurisdicţional românesc nu se pot vedea în prezent, însă o dată cu intrarea în vigoare a Codului penal în iunie 2005 care stabileşte noi forme de executare a pedepselor, cu o largă paletă a celor neprivative de libertate, dau garanţia că numărul deţinuţilor din penitenciare va scădea simţitor şi odată cu aceasta şi cheltuielile bugetare importante acordate acestui sector, iar scopul general al pedepselor acela de a preveni producerea de fapte antisociale şi de protejare a comunităţii va fi mult mai evident chiar şi fără aplicarea pedepselor cu închisoarea.

CAPITOLUL XI

LIBERAREA CONDIŢIONATĂ 11.1. Liberarea condiţionată. Evoluţie. 11.1.1. Liberarea condiţionată de-a lungul istoriei Instituţia liberării condiţionate a fost experimentată pentru prima dată în Spania, în anul 1835, de către colonelul Montesinos, care în perioada respectivă era guvernatorul închisorii din Valencia. Liberarea condiţionată a fost însă legiferată pentru întâia oară în Franţa, de Bonneville de Marsangy în “Institutions complimentaires du régime pénitentiaire – Paris, 1947”. La începutul secolului XX, în lume erau cunoscute mai multe sisteme penitenciare şi anume:

a) sistemul deţinerii în comun; b) sistemul celular; c) sistemul auburnian; d) sistemul progresiv; e) sistemul reformator.

Din cele 5 sisteme prezentate mai sus, sistemul progresiv (englez şi irlandez) în care se regăseau elemente de referinţă de la celelalte sisteme era singurul care cuprindea în procesul de individualizare administrativă a pedepsei instituţia liberării condiţionate ca fiind o ultimă etapă în care se stingea raportul de drept execuţional-penal. De altfel, acest sistem a fost propriu şi sistemului dreptului execuţional-penal român. În cadrul acestui sistem, fie el englez sau irlandez, îi sunt specifice mai multe etape în cadrul executării pedepsei: Sistemul englez Acest sistem avea în principal parcurgerea a trei etape şi anume: a) în prima etapă era prevăzută izolarea celulară severă, atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte, pe o perioadă de

timp de nouă luni, care de fapt, iniţial era de 18 luni. Timpul de izolare respectiv putea să fie redus până la o lună dacă deţinutul avea o comportare bună, dar putea fi şi prelungit până la un an în cazul în care comportarea celui vinovat era necorespunzătoare. Este uşor de remarcat faptul că o perioadă de timp atât de îndelungată, în care cel condamnat nu era scos la muncă sau nu venea în relaţii directe cu oamenii îi afectau grav personalitatea, conducând chiar la dezumanizarea sau sălbăticirea sa; b) în etapa a doua se realiza separaţiunea pe camere tip celulă în timpul nopţii, iar în timpul zilei, cel condamnat putea fi scos la muncă în comun. În această perioadă, condamnaţii erau grupaţi pe clase şi, prin stăruinţa depusă în muncă şi respectarea disciplinei, condamnaţii înaintau în clase, obţinând în trepte o îmbunătăţire a regimului de detenţie şi în acest caz erau însă unele restricţii, ce se refereau la faptul că pe timpul executării muncii deţinuţii nu aveau voie să vorbească între ei, ceea ce conducea în mod inevitabil la crearea de traume serioase în conştiinţa condamnatului; c) etapa a treia se referea la liberarea condiţionată, perioadă în care cel care beneficia de această instituţie era supravegheat şi controlat de către autorităţi. Sistemul irlandez Acest sistem se constituia ca o unire de elemente din sistemul auburnian, pennsylvanian, dar aducea şi o serie de noutăţi. Sistemul irlandez cunoaşte patru etape, din care prima şi a doua erau identice cu cele din sistemul englez, însă între etapa a întâia şi a treia se intercala o perioadă a închisorii intermediare. Cea de a patra etapă o reprezenta liberarea condiţionată, care se constituia şi în ultima etapă. Condiţia de bază de a

trece de la o etapă la alta o reprezenta buna comportare a condamnatului. În cadrul sistemului progresiv, liberarea condiţionată fiind considerată ca ultimă etapă, îl surprindea pe condamnat de cele mai multe ori ca fiind nepregătit pentru reintegrare socială, astfel că, nu de puţine ori, cel care beneficia de această instituţie recidiva.

11.1.2. Liberarea condiţionată în România.

În legislaţia din ţara noastră, instituţia liberării condiţionate a fost introdusă pentru prima oară în 1874 prin Legea pentru organizarea închisorilor, dar numai pentru minori, apoi a fost preluată de Legea penitenciarelor din 1929 iar în Codul penal a fost introdusă în 1936. Această instituţie este “o consecinţă a ideii că dacă infractorul s-a îndreptat în închisoare şi nu mai are purtările rele dinainte, poate fi eliberat fără pericol pentru societate din partea lui, faţă de care pedeapsa şi-a atins scopul. Este vorba de o reducere administrativă a pedepsei”64. În legea din 1929 privind organizarea penitenciarelor se prevedea sistemul progresiv de executare a pedepselor, detaliat pe mai multe faze şi anume:

a) faza izolării complete în celulă individuală ziua şi noaptea;

b) faza mixtă a izolării în timpul nopţii şi şederii în comun în timpul zilei;

c) faza coloniei penitenciare; d) liberarea condiţionată ca fază extrapenitenciară.

Fiecare din fazele prezentate mai sus aveau anumite scopuri în acest sens, colonia penitenciară avea drept scop pregătirea deţinuţilor în vederea liberării condiţionate. De altfel, munca în aceste colonii avea un regim mult mai blând 64 Codul penal adnotat, Eugen Petit şi Constantin Zatta, Editura Ziarul Universul, 1939, p.61

decât regimul ce se aplica în cazul aplicării pedepsei propriu_zise. Se putea considera ca o fază tranzitorie între închisoare şi liberare, trecerea prin colonia penitenciară. În cadrul Congresului penal italian ce a avut loc în Catania în anul 1923, s-a apreciat că munca constituie unul din principalele mijloace ce contribuie la reeducarea condamnaţilor. Liberarea condamnaţilor era considerată ca o fază din etapa ultimă a executării pedepsei şi avea punct de plecare data pronunţării hotărârii de liberare condiţionată şi se referea la toate pedepsele privative de libertate, cu excepţia închisorii contravenţionale, a detenţiei simple mai mici de 6 luni şi a închisorii poliţieneşti. În Codul penal erau de asemenea fixate duratele fiecărei faze. De exemplu, în cazul fazei izolării complete şi cea a liberării condiţionate, limita maximă, din prima etapă, nu se putea prelungi în timp peste limita maximă, dar cealaltă nu se putea acorda pe o durată mai mare, decât în proporţia fixată pentru fiecare pedeapsă. În Codul penal de la 1936, în art.32 alin.8 şi 41-44, se prevedea posibilitatea pentru deţinuţii care erau stăruitori în muncă şi disciplinaţi, că pot beneficia de instituţia liberării condiţionate atunci când ajungeau să execute ultimul sfert din pedeapsă. De această instituţie însă beneficiau numai acei condamnaţi care prezentau garanţii materiale şi dovedeau că au posibilităţi certe de a-şi asigura traiul după ieşirea din penitenciar. Din cele prezentate mai sus se poate trage uşor concluzia că cei care aveau o stare materială precară nu puteau să se bucure de instituţia liberării condiţionate. De remarcat faptul că şi în perioada respectivă foarte puţini din cei care aveau antecedente penale erau angajaţi, aceştia constituind de cele mai multe ori excepţii pentru cei

mai mulţi patroni, astfel că cel liberat condiţionat nu se putea reintegra în societate şi de cele mai multe ori recidivau, aceasta atât datorită lipsei unui loc de muncă sigur, dar şi legăturilor pe care aceştia le aveau cu elemente de la periferia societăţii. O piedică importantă în reintegrarea unui fost condamnat era existenţa cazierului şi teama că acesta va contamina şi pe ceilalţi salariaţi, lucru ce conducea inevitabil la săvârşirea de noi fapte antisociale şi, nu de puţine ori, la recurgerea la acte de disperare. Prin liberare condiţionată, în accepţiunea Codului penal din 1936, se înţelegea punerea în libertate anticipată a unui condamnat, dacă îndeplinea anumite condiţii. În conformitate cu prevederile art.41 alin.3 C.p., timpul petrecut în libertate condiţionată era socotit ca fiind în cadrul pedepsei, deci ca executare de pedeapsă. Potrivit art. 43 C.p., liberarea devenea definitivă numai atunci când durata pedepsei expira în întregime, iar persoanei ce a beneficiat de aceasta nu i s-a revocat beneficiul liberării condiţionate. Dintre cerinţele şi condiţiile pe care Codul penal le cerea în vederea acordării liberării condiţionate se pot enumera următoarele:

a) executarea unui anumit cuantum din pedeapsă; b) purtarea bună la locul de deţinere şi stăruinţa în muncă, dacă munca era obligatorie; c) posibilitatea de a-şi asigura existenţa, după liberare, prin muncă, dacă nu ar avea alte mijloace de existenţă. Codul penal prevedea de asemenea că, prin hotărârea de dispunere a liberării condiţionate instanţa de judecată fixa şi localitatea unde urma să se stabilească cel care beneficia de această instituţie, localitate care, din diferite motive ce ţineau fie de persoana făptuitorului, fie din motive de ordine publică, sau din raporturile sau relaţiile acestuia cu părţile vătămate, putea fi alta decât cea de domiciliu.

Pentru a se menţine liberarea condiţionată, erau prevăzute anumite cerinţe şi anume:

- obligaţia de a presta o muncă conform capacităţilor şi aptitudinilor sale, dacă existenţa sa nu se putea asigura decât din această sursă;

- obligaţia celui liberat condiţionat de a nu părăsi localitatea stabilită fără a avea încuviinţarea autorităţilor competente;

- în perioada de liberare condiţionată să despăgubească partea vătămată pentru daunele pe care i le-a produs prin săvârşirea faptei penale. Cerinţa respectivă fiind obligatorie numai dacă se prevedea acest lucru prin hotărârea de acordare a liberării condiţionate. Marele penalist român V. Dongoroz, interpretând textul legii penale, considera că există şi o altă cerinţă pentru menţinerea liberării condiţionate, aceasta fiind buna conduită pe care liberatul condiţionat trebuia să o aibă în perioada în care beneficia de această instituţie. Liberarea condiţionată putea fi revocată dacă persoana ce beneficiase de liberare, în perioada rămasă până la expirarea pedepsei săvârşea o nouă infracţiune, pentru care era condamnat definitiv, sau încălca fără motiv obligaţiile ce îi reveneau prin hotărârea de liberare. Nu era relevant faptul ca hotărârea de condamnare să se fi pronunţat după expirarea pedepsei, suficient în vederea revocării fiind comiterea unei noi infracţiuni în perioada de liberare condiţionată. Referitor la efectul revocării liberării condiţionate, Codul penal prevedea reîncarcerarea celui liberat condiţionat şi executarea atât a restului de pedeapsă rămas în timpul liberării, cât şi a pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în timpul liberării. În ceea ce priveşte procedura liberării condiţionate, art.529 şi urm. C.p.p. prevedea că aceasta se acorda de

tribunalul corespunzător locului unde condamnatul executa pedeapsa. Şi în Codul penal de la 1936, condamnatul nu avea dreptul, ci doar vocaţia de a fi liberat condiţionat. Prin folosirea în art.32 alin.8 a expresiei “poate obţine liberarea condiţionată“, rezulta cu claritate şi fără nici un fel de dubiu, facultatea judecătorului în acordarea sau neacordarea acesteia. Liberarea condiţionată a minorilor prevăzută în art.151 era deosebită de cea a majorilor prevăzută în art.41 C.p., în sensul că după executarea a două treimi din pedeapsă minorul putea să fie liberat condiţionat şi să fie supus supravegherii până la expirarea pedepsei. Când prin hotărârea judecătorului nu se dispunea şi asupra liberării condiţionate, minorii beneficiau de dispoziţiile art.41 C.p. privind liberarea condiţionată, dar numai după ce aceştia ar fi executat două treimi din pedeapsă. Pentru a putea beneficia de liberare condiţionată, minorii trebuiau să îndeplinească o singură condiţie şi aceea se referea la “dovezi temeinice de îndreptare”. Pentru ca minorilor să li se menţină liberarea condiţionată, erau supuşi unor reguli speciale în referire la felul lor de viaţă şi comportare (art.151 alin.3 C.p.), aceştia putând să fie şi plasaţi unor instituţii sau persoane (art.153 C.p.). Dacă minorul avea o comportare bună în timpul liberării condiţionate, aceasta ducea la premisa că pedeapsa era executată. În caz contrar, măsura liberării condiţionate se revoca, având drept urmare reîncarcerarea condamnatului şi executarea restului de pedeapsă. În secţiunea Instituţii complimentare pentru executarea pedepselor privative de libertate, Codul penal reglementează funcţionarea coloniilor penitenciare şi aplicarea instituţiei liberării condiţionate şi reintegrarea socială a condamnaţilor.

Coloniile penitenciare aveau drept scop să pregătească deţinutul în vederea liberării condiţionate, fiind considerate ca instituţii tranzitorii.

În aceste colonii, condamnaţii aveau privilegiul de un tratament îmbunătăţit faţă de cel al pedepselor la care fuseseră condamnaţi. Dintre deţinuţii ce se aflau în coloniile penitenciare şi întruneau anumite condiţii, unei anumite părţi dintre aceştia li se putea permite să muncească în afara coloniei, unii dintre ei chiar fără o supraveghere din partea cadrelor. Per a contrario, cei care aveau comportări necorespunzătoare şi nu dădeau dovezi temeinice de îndreptare sau garanţii că se vor reintegra în societate, erau trimişi înapoi în unitatea de penitenciar de unde proveneau. Obligaţiile stabilite prin hotărârea de liberare pentru cel liberat, cu privire la munca ce trebuia să o efectueze în perioada de liberare condiţionată, precum şi cea cu privire la interdicţia de a nu părăsi localitatea fără o încuviinţare prealabilă a autorităţilor competente, li s-a mai adăugat o altă obligaţie şi anume că acesta trebuia să se prezinte de două ori pe lună la primărie sau la poliţia localităţii, la zilele şi orele stabilite de acestea. Instituţia liberării condiţionate a suferit prin Decretul nr.87/1949 unele modificări, în care se stipula că aceasta se putea acorda indiferent de durata pedepsei, fără obligaţia celui condamnat de a trece prin colonia penitenciară, cu condiţia ca respectivul să-şi fi îndeplinit normele din munca pe care o avea de prestat. Reputatul profesor Tanoviceanu, aprecia oportun acordarea liberării condiţionate şi pentru cei condamnaţi la pedepse perpetue, considerând-o un “îndoit şi continuu stimulent”, lucruri ce ar rezulta din interesul pe care aceştia îl au pentru ca pedeapsa perpetuă să le fie comutată într-o

pedeapsă temporară ce le-ar acorda astfel posibilitatea de a solicita liberarea condiţionată. Ca o chestiune de noutate, liberarea condiţionată era admisă în Transilvania atunci când cel condamnat la o perioadă temporară ar fi executat trei sferturi din pedeapsă, iar cel care era condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, executase cel puţin 15 ani şi dacă aveau o purtare meritorie, ce dădea garanţii de îndreptare (art.48). În ceea ce priveşte străinii şi recidiviştii pentru anumite infracţiuni, aceştia nu puteau beneficia de instituţia liberării condiţionate (art.49). Liberarea condiţionată şi în acest caz se făcea la propunerea Comisiei de supraveghere, cu aprobarea ministrului justiţiei, tot el fiind acela care putea retrage liberarea condiţionată dacă cei liberaţi condiţionat încălcau regulamentele poliţieneşti în ceea ce priveşte viaţa sau chestiuni legate de reşedinţă (art.50). În cazul în care liberarea condiţionată era revocată, timpul pe care îl petrecuse în libertate nu conta la pedeapsă, însă dacă timpul pedepsei se împlinea fără ca să i se retragă libertatea condiţionată, se considera că pedeapsa este executată. Reglementarea liberării înainte de termen în conformitate cu prevederile Decretului nr.72 din 23 martie 1950 a venit să înlocuiască liberarea condiţionată ce era prevăzută în Codul penal din 1936 şi reglementată prin art.39 alin.3, 40, 41-44, 49,151 alin.2-5, precum şi de art.447-453 din Codul de procedură penală. Prin abrogarea prevederilor referitoare la coloniile penitenciare şi liberarea condiţionată din Codul penal, s-a introdus instituţia liberării înainte de termen, care prevedea alte aspecte, total diferite de liberarea condiţionată.

Această instituţie însă nu stimula în nici un fel interesul celui care era liberat înainte de termen să adopte o atitudine şi o comportare în conformitate cu ordinea de drept. Ca asemănare între liberarea condiţionată şi liberarea înainte de termen, constatăm că ambele sunt vocaţii şi nicidecum un drept pentru deţinut. Aşa cum prevede Decretul nr.72/1950, în art.1: “Condamnaţii care în timpul executării pedepsei au o bună purtare, execută conştiincios munca repartizată sau dau dovadă că au devenit apţi pentru convieţuire socială pot obţine liberarea înainte de termen”. Din acest articol dar şi din următoarele rezultă condiţiile generale şi de individualizare care reglementează instituţia liberării înainte de termen şi anume: a) categoriile de condamnaţi ce puteau beneficia de liberarea înainte de termen (cei care desfăşurau activităţi productive acolo unde erau repartizaţi); b) conştiinciozitatea în munca desfăşurată; c) dovezile temeinice de îndreptare ce trebuiau să rezulte din fapte certe şi concludente; d) buna purtare şi aportul pe care trebuia să şi-l aducă la reeducarea altor condamnaţi şi la menţinerea ordinii şi disciplinei. Unui condamnat care respecta condiţiile prevăzute mai sus, la calculul pedepsei, pentru două zile muncite se considerau trei zile executate din pedeapsă, fapt ce demonstrează că un deţinut care executa două treimi din pedeapsă se putea libera înainte de termen. În prevederile Decretului nr.72/1950 nu se făcea o diferenţiere între diferitele categorii de munci pe care trebuiau să le execute condamnaţii, astfel că, indiferent dacă prestau o muncă grea sau una uşoară, beneficiau de aceleaşi drepturi.

Dacă în vechiul Cod penal era instituită o Comisie de supraveghere, prin Decretul nr.72/1950 s-a instituit Colectivul de penitenciar, care avea în compunerea sa un preşedinte, patru membri şi un secretar, care se poate considera organul similar prevăzut în Codul penal în vigoare până în iunie 2005- Comisia de propuneri pentru liberarea condiţionată. Pentru a putea beneficia de liberarea înainte de termen, condamnatul adresa o cerere instanţei de judecată corespunzătoare locului de deţinere în raza teritorială în care îşi desfăşura activitatea, cerere care trebuia să fie - conform prevederilor art.8 alin.2 din decretul sus-menţionat - avizată de Colectivul de penitenciar.

Respingerea cererii de liberare înainte de termen de către instanţa de judecată nu era susceptibilă de nici o cale de atac pentru cel condamnat.

În schimb însă, admiterea unei cereri de liberare înainte de termen de către instanţa de judecată putea fi atacată cu recurs, de procuror.

Se poate vedea cu uşurinţă din cele două aspecte prezentate că apare o inegalitate procesuală vădită, iar judecarea cererii fără a fi asigurată asistenţa juridică de specialitate, fără prezenţa celui condamnat, demonstrează faptul că contradictorialitatea procesului penal şi dreptul de a se apăra erau excluse. Un alt aspect ce demonstrează că liberarea înainte de termen era un arbitrariu evident, este şi acela că în cazul în care cererea prin care se solicita liberarea înainte de termen era respinsă, ea nu mai putea să fie reiterată decât după un timp util, pe care îl considera necesar colectivul de penitenciar.

Prin acest lucru însă, instanţa de judecată nu mai putea exercita un control în perspectiva comportării condamnatului pe timpul executării pedepsei, întrucât nu mai avea posibilitatea fixării unui nou termen de reexaminare, aceasta rămânând în sarcina exclusivă a colectivului de penitenciar.

Apariţia noului act normativ, Decretul nr.720/1956 privind liberarea înainte de termen a venit să îmbunătăţească în mod substanţial această instituţie ce era reglementată prin Decretul nr.72/1950, în sensul că se baza pe comportarea condamnatului şi a muncii prestate de acesta. Aşa după cum rezultă din cele de mai sus, punerea în libertate înainte de termen avea la bază două componente şi anume: a) munca prestată de condamnat; b) buna comportare pe care condamnatul o avea în timpul executării pedepsei. Pentru a se putea aplica în practică prevederile acestui decret, a fost necesară elaborarea unui Regulament de aplicare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1243 din 13 august 1957, precum şi instrucţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne, care veneau să completeze prevederile decretului sus-menţionat. Dispoziţiunile legale prevedeau aceleaşi condiţii de acordare a liberării înainte de termen ca şi Decretul nr.72/1950. Îndreptarea însă, ca scop în procesul de educare din cadrul executării pedepsei, avea în accepţiunea Regulamentului de aplicare a Decretului nr.720/1956 o altă condiţie, şi ea nu se referea numai la buna comportare a celui condamnat, ci şi la “executarea în mod conştiincios a muncilor repartizate prin îndeplinirea procentelor de norme stabilite”. În această categorie erau cuprinse şi prevederi referitoare la modul de îndeplinire a sarcinilor pentru unele munci ce se executau în regie. Cu toate acestea însă, pentru a se aplica cât mai echitabil şi mai corespunzător liberarea înainte de termen, trebuia să se ţină seama de specificul muncii prestate şi greutatea sarcinilor. Având în vedere considerentele prezentate mai sus, Comisia de propuneri pentru liberare înainte de termen, care era de data aceasta compusă din trei sau cinci membri şi din

care de data aceasta lipsea procurorul - aşa cum se prevedea în Decretul nr.72/1950 - analiza periodic situaţia fiecărui deţinut şi în condiţiile în care aceasta considera că o persoană condamnată poate fi liberată înainte de termen se întocmea un proces-verbal în care se făcea propunerea de liberare şi era înaintată Tribunalului Popular din raza teritorială a locului de deţinere. Noul act normativ dădea şi posibilitatea condamnatului să se adreseze Tribunalului, situaţie în care acesta cerea administraţiei locului de deţinere procesele-verbale întocmite cu ocazia examinării periodice şi avizul Comisiei de pe lângă penitenciar. Tot ca o noutate, în Decretul nr.720/1956 era prevăzută posibilitatea, faţă de prevederile Decretului nr.72/1950, ca în afară de procuror, ce putea folosi căi de atac împotriva Tribunalului, şi condamnatul să poată uzita de aceste căi împotriva încheierii pronunţate. În acest caz termenele de introducere a recursului erau diferite, astfel că procurorul putea introduce recurs în termen de 24 de ore, iar cel condamnat, în termen de trei zile de la data comunicării hotărârii. Cererea sau propunerea putea să fie reiterată în cazul în care aceasta era respinsă, fie la intervalele de timp stabilite de art.8 din Decretul nr.720/1956, fie la o dată pe care o stabilea instanţa de judecată. În condiţiile în care se acorda liberarea înainte de termen, aceasta nu mai putea să fie revocată. La data de 21 iunie 1968 s-a adoptat un nou Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, prin care instituţia liberării condiţionate a fost reintrodusă şi a fost reglementată prin articolele 59_61, fiind considerată ca mijloc principal de stimulare a condamnatului pentru o comportare exemplară. Art. 59 din Codul penal adoptat la 1968 prevede că: “ După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul

închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei.”. Din acestea rezultă faptul că s-au menţinut prevederile referitoare la caracterul facultativ de acordare a liberării condiţionate, precum şi caracterul condiţionat al liberării de executarea unui anumit cuantum din pedeapsă, dar aceasta cumulată cu alte condiţii referitoare la stăruinţa în muncă, dovezi temeinice de îndreptare şi că nu va mai comite infracţiuni, precum şi antecedentele sale penale. O dată pus în libertate ca urmare a beneficiului acestei instituţii, nu înseamnă că cel condamnat a executat în întregime pedeapsa. Art. 61 C.p. prevede că “Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune”. De aici rezultă abţinerea de a mai săvârşi anumite infracţiuni în timpul liberării condiţionate, consecinţele ce decurg din aceasta, precum şi faptul că se consideră executare de pedeapsă timpul petrecut în libertate condiţionată. Având în vedere unele criterii, art.59-60 C.p. stipula că cel condamnat poate beneficia de liberare condiţionată numai dacă a executat o anumită parte din pedeapsă, aceasta fiind diferenţiată (1/2, 2/3, 3/4, 1/3 şi 1/4), şi care avea la bază în principal natura infracţiunii săvârşite, durata pedepsei cu închisoarea pe care o execută, vârsta, dar s-au avut în vedere şi unele dispoziţii speciale, în principal pentru liberarea minorilor, femeilor şi a militarilor. În Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor s-a prevăzut şi faptul că pe baza muncii prestate în timpul

executării pedepsei, zilele câştigate prin muncă se consideră executate din pedeapsă şi se iau în calcul la stabilirea fracţiei în vederea liberării condiţionate. Art. 61 din Codul penal prevedea şi condiţiile în care dacă cel liberat condiţionat săvârşeşte o nouă infracţiune, în raport de natura acesteia, liberarea se poate revoca fie facultativ, fie obligatoriu. Dacă în perioada în care o persoană este sub beneficiul liberării condiţionate nu săvârşea o nouă infracţiune, perioada de timp scursă de la punerea în libertate şi până la împlinirea duratei pedepsei, se considera ca fiinţând în cadrul pedepsei şi se putea aprecia că pedeapsa era executată. În Codul penal adoptat în 1936, nerespectarea obligaţiilor ce reveneau condamnatului în perioada de liberare condiţionată atrăgeau revocarea acesteia dacă nu respecta regulile impuse, pe când prin Codul penal adoptat la 1968 se simt unele îmbunătăţiri în acest sens. Abţinerea condamnatului de a săvârşi o nouă infracţiune în timpul liberării condiţionate este singura condiţie pusă de lege, astfel că, autorităţile care se ocupă de modul în care se face reintegrarea sa socială, lipseşte cu desăvârşire. Dispoziţiile privitoare la liberarea condiţionată prevăzute în Codul penal din 1969 nu au suferit după 1989 modificări de substanţă, ci doar unele interpretări ce au avut la bază prevederile Constituţiei României. În legătură cu Decizia nr.1/1993 a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor referitoare la avutul obştesc, Constituţia apără deopotrivă proprietatea, indiferent cine este titularul acesteia, avutul obştesc restrângându-şi sfera de aplicabilitate. Aşa cum a fost ea definită în art.135 pct.3 din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ_teritoriale.

Pentru clarificarea dispoziţiilor legale cu privire la liberarea condiţionată, Legea nr.140/1996 privind modificarea Codului penal a adus unele schimbări în materia acestei instituţii, astfel: a) s-au majorat fracţiunile de pedeapsă de executat, de la 1/2 la 2/3 pentru cei pedepsiţi cu închisoarea până la 10 ani, de la 2/3 la 3/4 pentru cei pedepsiţi cu închisoarea mai mare de 10 ani, respectiv de la 1/4 la 1/3 şi de la 1/3 la 1/2, pentru anumite categorii de persoane (vârstnici şi minori); b) s-au prevăzut fracţiuni de pedeapsă de executat mai uşoare pentru infracţiunile săvârşite din culpă; c) a dispărut discriminarea, sub aspectul duratei fracţiei de executat din pedeapsă, pentru anumite genuri de infracţiuni comise; d) prin înlăturarea diferenţei referitoare la natura infracţiunii comise, particular sau obştesc, a rămas criteriul cuantumului pedepsei aplicate, respectiv până la 10 ani sau mai mare de 10 ani; e) s-au stabilit infracţiunile în raport cu celelalte modificări din Codul penal şi s-au adăugat altele, a căror săvârşire în perioada liberării condiţionate pot să atragă în mod obligatoriu revocarea liberării condiţionate. Nici schimbările introduse prin Legea nr. 140/1996 de modificare a Codului penal nu fac referire la controlul ce ar trebui să existe din partea unor autorităţi asupra celui ce se află în libertate condiţionată şi nici obligaţii speciale pe care să le aibă cel liberat condiţionat, în afară de aceea de a nu mai comite infracţiuni. Este demn de remarcat faptul că se menţine natura juridică a acestei instituţii ca o modalitatea de executare a pedepsei închisorii în stare de libertate. În Codul penal ce a intrat în vigoare în 1969, liberarea condiţionată este privită ca o instituţie de drept penal şi se

bucură de reglementări mult îmbunătăţite faţă de vechile prevederi legale. La 14 noiembrie 1996 prin promulgarea Legii nr.140, care a adus unele modificări Codului penal adoptat la 1969, s-au făcut referiri şi la reglementările privitoare la liberarea condiţionată. Apariţia legii respective a stârnit serioase controverse, atât în ceea ce priveşte practica judiciară, cât şi doctrina penală, în special cu privire la momentul intrării în vigoare a noilor prevederi legislative, precum şi la instituţia aplicării legii penale mai favorabile. În art.II, alin.1 din Legea nr.140/1996, se prevede că: “Dispoziţiile prezentei legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv, înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepţia celor care s-au sustras de la executare”. Pe lângă acest lucru, noile prevederi legale în materia instituţiei liberării condiţionate a înăsprit condiţiile referitoare la acordarea acesteia, în sensul că s-au mărit fracţiile de pedeapsă de executat pentru condamnaţii ce au săvârşit infracţiuni cu intenţie. Din analiza prevederilor art.II din Legea nr.140/1996 rezultă că acestea nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepţia celor ce s-au sustras de la executare. Este uşor de remarcat faptul că aceste dispoziţii legale se aflau în contradicţie cu prevederile art.15 alin.2 din Constituţie65, precum şi cu prevederile art.13 din Codul penal, care fac referiri clare la principiul legii penale mai favorabile, în cazurile în care apar situaţii de tranziţie în succesiunea legilor penale. Dacă avem în vedere prevederile Constituţiei, regulile privind succesiunea legilor mai favorabile, pot să fie în ansamblul lor, şi cu privire la anumite reglementări, norme şi 65 Art.15 alin.2 din Constituţie prevede: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”

instituţii, cum ar fi în cazul nostru instituţia liberării condiţionate din Codul penal. În consecinţă, dispoziţiile art.II alin.1 din Legea nr.140/1996 cu privire la incidenţa legii în raport cu infracţiunile săvârşite, înainte ca aceasta să fi intrat în vigoare, contravine prevederilor art.15 alin.2 din Constituţia României, astfel că art. II al.1 din Legea nr.140/1996 era neconstituţional. În acest sens s-a sesizat şi Curtea Constituţională a României şi, prin Decizia nr.214/1997 s-a pronunţat într-o excepţie de neconstituţionalitate în privinţa legii mai sus amintite, invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, constatând că art.II alin.1 din Legea nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal este neconstituţională. Situaţia prezentată mai sus a permis aplicarea prevederilor art.13 C.p., fiind considerată o situaţie de tranziţie, creată de data săvârşirii infracţiunii şi data rămânerii definitive a hotărârii. În consecinţă, Legea nr.140/1996 nu se aplica infracţiunilor săvârşite după data de 14 noiembrie 1996, când legea a intrat în vigoare. De altfel, a fost adoptată şi Legea nr.168/1997, care a venit în mod expres şi a modificat prevederile art.II din Legea nr.140/1996. Astfel, aplicarea noilor fracţiuni de executat din pedeapsă se calculează pentru faptele săvârşite înainte de data adoptării legii şi care, din diverse motive, au fost în timpul judecării şi nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă. 11.2.Condiţiile de acordare a liberării condiţionate. 11.2.1. Executarea unei părţi din pedeapsă. Condiţia sine qua non de acordare a liberării condiţionate este aceea că cel condamnat trebuie să execute o parte din

pedeapsa închisorii, alături de îndeplinirea şi a altor condiţii prevăzute de C.p., toate condiţiile trebuind să fie îndeplinite cumulativ. Executarea unei părţi din pedeapsa închisorii este de bază şi dacă aceasta nu este îndeplinită nu se poate trece la căutarea celorlalte condiţii pe care le prevede legea în vederea acordării liberării condiţionate. Durata din pedeapsă care trebuie să fie executată este compusă atât din perioada ce o execută efectiv, la care se poate adăuga timpul în zile considerate ca fiind executate şi câştigate ca urmare a unei munci prestate. De asemenea, durata din pedeapsă ce se execută ţine cont şi de felul pedepsei aplicate - detenţiune pe viaţă sau închisoare. În perioada de timp pe care cel condamnat trebuie să o execute efectiv se strâng dovezi privind personalitatea, modul de gândire şi comportamentul acestuia, pentru a putea să configureze gradul în care acesta s-a îndreptat sau dacă există premise certe că dă dovezi de îndreptare şi că poate să se reintegreze în societate. În conformitate cu prevederile Codului penal, persoana care este condamnată la pedeapsa închisorii trebuie să execute o anumită fracţie din pedeapsă prevăzută de lege pentru a beneficia de liberarea condiţionată. În stabilirea acestor fracţii de executat, legiuitorul a avut în vedere faptul că scopul pedepsei se poate atinge chiar şi în condiţiile în care nu se execută în întregime pedeapsa, având în vedere pericolul social al infracţiunii săvârşite, care se regăseşte în felul pedepsei aplicate. De asemenea, la aplicarea instituţiei liberării condiţionate legiuitorul ţine seamă - conform textului de lege - şi de antecedentele penale existente în trecutul făptuitorului. Fracţiunile din pedeapsă ce trebuiesc executate au fost stabilite după o atentă studiere a fenomenului infracţional, întrucât dacă fracţiunea de executat din pedeapsă ar fi prea

mare, atunci s-ar pierde din efectul stimulator al liberării condiţionate prin care acesta este determinat să aibă un comportament corespunzător, să fie stăruitor în muncă şi să dea dovezi temeinice de îndreptare. Dacă fracţiunea ar fi prea mică, atunci s-ar ajunge în situaţia ca pedeapsa aplicată să-şi piardă din caracterul preventiv_educativ, aceasta ajungând să fie un fel de suspendare condiţionată a executării pedepsei. Aşa după cum am arătat mai înainte, un condamnat, pentru a putea beneficia de instituţia liberării condiţionate, trebuie să execute o anumită fracţie din pedeapsă, care însă poate să nu fie executată efectiv şi se poate scurta dacă cel condamnat este stăruitor în muncă şi i se acordă zile câştig ca urmare a muncii prestate. În acest sens, la perioada din fracţie executată se adaugă zilele câştigate prin muncă, însă nu poate fi luată în calcul decât dacă cel condamnat execută în mod obligatoriu o anumită parte din pedeapsă, indiferent de câştigul pe care l-a realizat prin muncă. Astfel, în conformitate cu prevederile art.59 alin 2 din Codul penal, liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din pedeapsa închisorii când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani Aşa după cum rezultă din textele de lege prezentate mai sus, cel condamnat poate beneficia de instituţia liberării condiţionate numai după ce a executat efectiv fracţiunea din pedeapsă corespunzătoare situaţiei în care se află. În concluzie, un condamnat poate fi discutat de către Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate numai dacă a executat fracţia stabilită în mod expres de lege şi dacă îndeplineşte cumulativ şi celelalte condiţii prevăzute în textul de lege.

O situaţie nouă apărută în Codul penal românesc este problema aplicării instituţiei liberării condiţionate pentru deţinuţii condamnaţi la detenţie pe viaţă. În această situaţie specială, în art.551 C.p., legiuitorul a prevăzut că cel condamnat la detenţie pe viaţă poate beneficia de instituţia liberării condiţionate în mod excepţional, numai după ce a executat efectiv douăzeci de ani din pedeapsă, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale66. În cazul acestei categorii de deţinuţi, zilele câştigate ca urmare a muncii prestate nu pot fi luate în calcul la scurtarea perioadei din fracţia minimă de executat, stăruinţa acestora în muncă – în cazul în care sunt folosiţi la muncă – fiind luată în calcul doar ca un element aleatoriu la comportamentul avut de deţinut pe durata executării pedepsei. Refuzul deţinutului condamnat la detenţie pe viaţă de a munci poate conduce însă la eliminarea condiţiei privitoare la “stăruinţă în muncă“ şi poate avea ca efect, amânarea liberării condiţionate. Din cele prezentate mai sus rezultă cu claritate că, pentru a beneficia de instituţia liberării condiţionate, cel condamnat trebuie să execute efectiv o anumită perioadă din pedeapsă stabilită de Codul penal. Stabilirea acestei perioade efective din pedeapsă ce trebuie executată are drept scop în principal preîntâmpinarea posibilităţii ca un condamnat să se libereze după un interval de timp prea scurt de la începerea executării pedepsei, chiar dacă a obţinut rezultate bune în muncă, interval care ar fi însă insuficient pentru a se putea considera ca realizată activitatea de resocializare şi îndreptare a condamnatului. Trebuie specificat că durata din pedeapsă care poate fi luată în calcul ca fiind executată pe baza zilelor realizate câştig ca urmare a muncii prestate, este diferenţiată, aceasta

66 Liberarea condiţionată a deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă, fost introdusă prin Legea nr.140/1996, publicată în Monitorul Oficial nr.289 din 14 noiembrie 1996

depinzând de stăruinţa şi hărnicia condamnaţilor în prestarea muncii la care sunt puşi. În susţinerea ideii de mai sus se poate arăta faptul că există situaţii în care condamnaţi la aceeaşi pedeapsă pot fi liberaţi condiţionat la date diferite, deşi ambii au început pedeapsa la aceeaşi dată, au aceeaşi pedeapsă, au prestat munci şi au fost stăruitori în muncă, însă zilele realizate câştig prin munca prestată au fost diferite ca număr. Aceasta este posibil ca urmare a faptului că pentru prestarea anumitor munci se acordă procente de îndeplinire a normelor de muncă diferite şi de asemenea se ţine cont şi de munca prestată de către acesta în perioada arestului preventiv. Modul de calcul a zilelor realizate în plus pentru munca prestată se regăseşte în capitolul privind activităţile productive desfăşurate de persoanele condamnate. 11.2.2. Stăruinţa în muncă. Dacă condiţia sine qua non a instituţiei liberării condiţionate o constituie executarea unei fracţiuni din pedeapsă, atitudinea condamnatului faţă de muncă, antecedentele penale, disciplina şi comportarea pe timpul executării pedepsei sunt celelalte elemente care îndeplinite cumulativ conduc la vocaţia celui condamnat de a putea beneficia de instituţia sus-amintită. În subcapitolul ce urmează ne vom opri şi vom trata în amănunt condiţia care se referă la stăruinţa în muncă a condamnatului pentru a putea beneficia de liberarea condiţionată. În conformitate cu prevederile art.60.alin3.Cod penal, "regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru muncă…”. Aşa după cum rezultă din textul de lege, persoanele condamnate, pe timpul executării pedepsei, pot să presteze o

muncă utilă dacă au capacitatea şi pregătirea necesară pentru aceasta. Nu poate fi considerată ca sclavie sau altă formă de tortură munca deţinutului, dacă avem în vedere prevederile art.42 din Constituţia României, care prevede că: “nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată“. De asemenea, şi documentele internaţionale cu privire la munca forţată prevăd în mod expres condiţiile în care aceasta nu poate fi considerată sclavie, muncă forţată sau obligatorie. Astfel, în Convenţia nr.29/1930 a O.I.M.67, în referire la cele menţionate mai sus, constată că nu poate fi considerată muncă forţată sau obligatorie “munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judiciară, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executate sub controlul şi sub supravegherea autorităţilor publice şi ca respectivul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia particularilor, companiilor, sau persoanelor juridice”. Mai recent, la 12 februarie 1987 a fost adoptată Recomandarea nr.R(87)3 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei privind Regulile Europene pentru Penitenciare, în care se recomandă locurile şi condiţiile în care deţinuţii pot fi folosiţi la muncă, stipulându-se că: “Munca va fi asigurată de administraţia închisorii în propriile ateliere şi/sau ferme, precum şi în cooperare cu persoane (întreprinzători) particulari dinăuntrul sau din afara instituţiei”. Cu toate că munca persoanei condamnate se află la baza filozofiei penitenciare şi este una din principalele activităţi, se ştie că nu se poate asigura un loc de muncă permanent tuturor deţinuţilor. De altfel, Regulile Minime ale O.N.U. încearcă să găsească un echilibru între folosirea constructivă a timpului

67 Convenţia nr.29/1930 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, referitoare la munca forţată sau obligatorie.

deţinuţilor şi ocrotirea lor împotriva exploatării ca sursă ieftină şi abundentă de forţă de muncă. Pentru a se putea libera condiţionat, condamnatul trebuie să presteze o muncă utilă, prin care se înţelege activitatea desfăşurată de acesta potrivit aptitudinilor sale fizice şi capacităţilor profesionale, după un program de lucru bine determinat şi cu respectarea tuturor celorlalte norme. În ceea ce priveşte stăruinţa în muncă, ca una dintre cerinţele ce sunt luate în calcul la aplicarea liberării condiţionate trebuie avute în vedere şi raporturile juridice care se nasc în procesul de reeducare prin muncă. În acest context, munca utilă trebuie privită sub două aspecte şi anume: muncă utilă pentru societate şi muncă utilă ce are efecte educaţionale pentru condamnat. În ceea ce priveşte conceptul privind utilitatea muncii pentru societate, aceasta este privită ca acea activitate productivă realizată într-o întreprindere, instituţie, societate sau agent economic de către condamnat, pe baza unor contracte încheiate între administraţia penitenciarului şi beneficiarul respectiv şi care este salariată în funcţie de norme şi tarife de încadrare stabilite pentru ramura de activitate din care face parte unitatea beneficiară. În acest sens, putem arăta faptul că munca utilă pentru societate a condamnaţilor nu trebuie privită numai prin prisma unei munci intelectuale sau fizice efectiv desfăşurate, ci şi sub aspectul activităţii de organizare şi asigurare a condiţiilor necesare desfăşurării acestor munci în condiţii de deplină siguranţă. Aşa după cum precizam şi la calculul fracţiilor din pedeapsă ce trebuie executate, sunt anumite activităţi cu caracter permanent gospodăresc ce trebuie desfăşurate în unitate pentru bunul mers al instituţiei şi care ar putea fi considerate ca nefiind o muncă utilă pentru societate, ca de

exemplu: muncile desfăşurate de bucătari, frizeri, electricieni, fochişti şi alte activităţi. Aceste activităţi însă nu pot fi considerate ca fiind executate în afara societăţii; întrucât acestea asigură condiţiile de funcţionare în bune condiţiuni a unităţilor, nu se remunerează, însă, pentru executarea lor se acordă zile câştig.

Un alt aspect sub care trebuie privită munca desfăşurată de condamnat este acela al utilităţii acesteia pentru viaţa şi reeducarea celui care a încălcat legea.

În acest context, munca pe care o prestează un condamnat îi formează unele deprinderi şi trăsături de comportament ce conduc la disciplinarea acestuia, îi creează acea ordine firească a lucrurilor şi trebuie să îl determine să realizeze că în libertate singura modalitate de a-şi asigura existenţa este aceea de a presta o muncă utilă, determinându-l astfel să nu mai săvârşească o altă infracţiune. Obligativitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă în timpul executării pedepsei îi determină să desfăşoare activitatea pe care o au de efectuat cu maximum de conştiinciozitate, din cel puţin două puncte de vedere şi anume: realizarea sarcinilor pe care le au îi disciplinizează şi le creează atitudinea de ordine şi corectitudine, iar în al doilea rând, trebuie să îşi realizeze normele pe care le au, în cuantumul prevăzut pentru acordarea zilelor câştig pentru munca prestată. Atitudinea condamnatului faţă de muncă trebuie să se manifeste pe întreaga perioadă a folosirii sale la muncă şi nu doar sporadic, deoarece un condamnat care reuşeşte ca în mod permanent să îşi depăşească normele de muncă să realizeze produse de foarte bună calitate, să facă economii sau să raţionalizeze procese de producţie, conduc inevitabil la crearea convingerilor Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate că acesta s-a reeducat prin munca pe care a prestat-o şi că dacă îndeplineşte

şi celelalte condiţii prevăzute de lege poate fi luat în discuţie în vederea liberării condiţionate. O sarcină deosebită ce revine Comisiei este aceea de a determina dacă în cadrul activităţilor pe care un condamnat le-a desfăşurat, acestea au fost de natură să contribuie şi au influenţat favorabil comportamentul deţinutului sau cel condamnat a fost stăruitor în muncă numai pentru a realiza zile câştig şi a putea beneficia de instituţia liberării condiţionate pentru a se libera înainte de expirarea duratei pedepsei. Dacă, Comisia nu va reuşi să stabilească influenţa muncii asupra comportamentului celui condamnat, scopul liberării condiţionate şi implicit al pedepsei nu este atins, având în vedere că pe lângă munca utilă pe care o are de efectuat în perioada de detenţie se desfăşoară şi un vast complex de activităţi educative, concentrate tocmai pe reeducarea şi reintegrarea socială a individului. Convingerea Comisiei că cel condamnat desfăşoară activităţi utile numai pentru a beneficia de liberarea condiţionată este dată de faptul că se poate observa cu uşurinţă dacă respectivul a manifestat interes şi pentru celelalte activităţi educative care, coroborate cu rezultatele în muncă, să poată crea profilul comportamental al individului. Stăruinţa în muncă a celui condamnat creează convingerea Comisiei că acesta poate să-şi asigure principalele mijloace de existenţă prin muncă şi atunci când va fi în stare de libertate. Faptul că un individ care a beneficiat de instituţia liberării condiţionate a săvârşit după punerea în libertate o nouă infracţiune şi revine în penitenciar, dar care a avut la baza luării în discuţie la prima liberare stăruinţa sa în muncă, demonstrează fără putinţă de tăgadă că respectivul a muncit numai pentru a beneficia de instituţia de clemenţă şi a afişat doar superficial că şi la celelalte activităţi de reeducare a participat activ.

Există însă situaţia în care o anumită categorie de deţinuţi nu poate fi folosită la muncă şi nu au deci cum să fie stăruitori în muncă datorită stării de sănătate care nu le permite desfăşurarea unor activităţi productive, iar capacitatea intelectuală nu le permite să desfăşoare activităţi de cercetare, ştiinţifice ori de altă natură, sau datorită gradului nare de risc ce ar apare prin folosirea lor la muncă. În aceste condiţii, s-ar putea trage concluzia că această categorie de deţinuţi nu îndeplineşte unul din criteriile de bază prevăzute de lege pentru a beneficia de instituţia liberării condiţionate În situaţiile respective Comisiile vor analiza celelalte elemente ce condiţionează liberarea condiţionată şi vor face propuneri în consecinţă.

Faptul că în perioada executării pedepsei un deţinut este stăruitor în muncă demonstrează manifestarea de voinţă a acestuia de a se îndrepta şi creează convingerile necesare că dacă nu a făcut-o numai pentru a realiza zile câştig în vederea liberării condiţionate se va reintegra în societate. 11.2.3. Conduita condamnatului. Alături de fracţia pe care o are de executat şi stăruinţa în muncă, un alt element ce este luat în calcul la aplicarea instituţiei liberării condiţionate este acela al disciplinării condamnatului. Atitudinea de disciplină a unui condamnat pe timpul executării pedepsei este circumscrisă pe fondul conduitei pe care orice cetăţean, indiferent de statutul pe care îl are, trebuie să o aibă faţă de normele de convieţuire socială, dar mai ales pe conduita obligatorie de urmat pe care un condamnat trebuie să o aibă faţă de normele speciale instituite de Legea privind executarea pedepselor privative de libertate.

Disciplina la care este supus un condamnat în timpul executării pedepsei poate fi privită sub dublu aspect şi anume: a) comportamentul pe care trebuie să-l aibă orice cetăţean faţă de normale morale şi sociale sau faţă de o altă persoană, indiferent de statutul pe care-l are; b) comportamentul pe care trebuie să-l aibă un condamnat ce derivă din obligaţiile pe care le are pe timpul executării unei pedepse şi care reies din regulamentele specifice cum ar fi de exemplu obligaţia de a executa dispoziţiile date de personalul penitenciarului, obligaţia de a purta uniforma penitenciarului, obligaţia de a se supune percheziţiilor ori de câte ori este nevoie etc. Dacă se ţine cont de prevederile legale din actele normative ce reglementează viaţa de penitenciar, se poate concluziona că un condamnat este disciplinat dacă:

a) respectă regulile de conduită; b) respectă regulile de ordine interioară;

c) respectă obligaţiile ce le are în timpul executării pedepsei. Dacă în situaţia în care condamnaţii stăruitori în muncă dădeau posibilitatea conducătorului penitenciarului să le acorde anumite recompense, încălcarea regulilor de conduită menţionate mai sus conduce implicit la aplicarea de sancţiuni disciplinare ce se regăsesc la capitolul privind drepturile şi obligaţiile persoanelor private de libertate. Aplicarea uneia sau alteia din sancţiunile prevăzute de Lege, nu ţin întotdeauna numai de gravitatea faptei săvârşite ci de fiecare dată se are în vedere şi persoana şi conduita acesteia ori starea în care se afla la data săvârşirii abaterii. În acest context, aşa cum se specifică şi în textul de lege, abaterea disciplinară săvârşită de o femeie gravidă în timpul executării pedepsei cu închisoarea, deşi poate fi de aceeaşi gravitate cu cea săvârşită de un condamnat bărbat, nu poate fi pedepsită cu aceeaşi severitate ca cel de al doilea.

Indiferent de gravitatea faptei săvârşite şi măsura sancţionatorie care se ia faţă de un condamnat, o pedeapsă aplicată unui deţinut în timpul executării pedepsei va atrage după ea amânarea deţinutului la liberarea condiţionată şi va face ca membrii Comisiei, cât şi instanţa de judecată, să stabilească un termen mai îndelungat sau mai apropiat în privirea liberării condiţionate. Şi în situaţia în care un condamnat a fost pedepsit disciplinar iar ulterior, printr-o măsură compensatorie, aceasta i-a fost ridicată, Comisia cât şi instanţa de judecată poate ţine cont de aceasta. Trebuie însă reliefat şi faptul că la întocmirea caracterizării condamnaţilor pentru a fi propuşi în Comisie, se poate stipula faptul că deţinutul nu a fost sancţionat disciplinar şi cu toate acestea conduita şi comportamentul lui nu au fost conforme cu regulamentele. Astfel, este posibil ca în timpul executării pedepsei, condamnaţii să fi săvârşit unele abateri disciplinare dar faţă de care conducătorul penitenciarului să nu fi luat măsuri de sancţionare, din motive ce ţin de persoana făptuitorului, poziţia pe care acesta a avut-o după săvârşirea abaterii şi altele. În atare condiţii, deşi un condamnat a comis o abatere de la ordinea interioară, el poate să nu fie sancţionat disciplinar, însă comportarea sa pe ansamblu datorită acestui fapt, poate conduce la concluzia că reeducarea acestuia este incompletă. Faptul că un condamnat nu a fost pedepsit disciplinar pe timpul executării fracţiunii din pedeapsă necesară pentru a fi pus în discuţia Comisiei, nu poate duce întotdeauna la concluzia că deţinutul respectiv are o conduită corespunzătoare şi este disciplinat. Pentru ca acesta însă să fie considerat ca atare, este necesar ca în timpul executării pedepsei să fi dat dovadă de stăruinţă în muncă, să se fi încadrat în ordinea interioară etc.

Faptul că un condamnat a fost sancţionat disciplinar nu reprezintă un criteriu singular de apreciere a conduitei acestuia pe timpul executării pedepsei, iar Comisia, trebuie să privească în ansamblu întregul comportament pe care acesta l-a avut pe perioada executată. Legea nu condiţionează şi nici nu fixează termene de amânare a acordării liberării condiţionate în funcţie de gravitatea unor fapte săvârşite de condamnaţi pe timpul executării pedepsei, cum de altfel nu o condiţionează nici de o comportare excepţională, lăsând Comisiei, latitudinea de a lua în calcul toate elementele componente ce concură la acordarea liberării condiţionate. 11.2.4.Dovezile temeinice de îndreptare. O altă condiţie prevăzută de C.p. pentru acordarea liberării condiţionate este aceea că un condamnat, în timpul executării pedepsei, trebuie să dea dovezi temeinice de îndreptare. Aceasta duce la concluzia că în amplul proces de reeducare a condamnatului, acesta nu poate fi privit doar sub aspectul prestării unei munci utile pentru societate şi a comportării disciplinare, ci şi sub aspectul schimbării comportamentului şi a redresării sale morale. Dovezile temeinice de îndreptare sunt avute în vedere din momentul arestării şi până la data când este pus în discuţia Comisiei, deci, inclusiv în perioada arestului preventiv, care întotdeauna se deduce din perioada de executare. Atunci când legiuitorul a cerut ca o condiţie esenţială a aplicării liberării condiţionate dovezile temeinice de îndreptare a avut în vedere că pe perioada executării pedepsei condamnatul trebuie să se schimbe şi din punct de vedere moral, ceea ce înseamnă modificarea atitudinii sale faţă de

muncă, faţă de semenul său, faţă de regulile de convieţuire socială şi, nu în ultimul rând, faţă de ordinea de drept. În cadrul activităţilor de reeducare şi resocializare ce se desfăşoară de administraţia locului de deţinere trebuie urmărit interesul şi receptivitatea condamnatului la munca de redresare morală, iar cei abilitaţi cu această activitate urmăresc îndeaproape dacă acesta s-a îndreptat efectiv. În opinia mai multor specialişti, se susţine faptul că legiuitorul a folosit termenul, de îndreptare, cu scopul de a putea fi mai uşor înţeles de către oricine şi de a scoate în evidenţă rolul educativ pe care îl are legea noastră penală. Îndreptarea urmăreşte atingerea scopului prevenirii speciale, formarea la condamnat a calităţilor morale care să excludă posibilitatea comiterii de către acesta a unor noi infracţiuni, care se poate realiza prin activitatea de reeducare. Reeducarea condamnaţilor reprezintă o acţiune de formare a acelor trăsături morale pozitive de înlăturare din conştiinţă a concepţiilor vechi, greşite, care au dus la comiterea de infracţiuni, de transformare a atitudinii lor în vederea reintegrării de îndată în societate ca elemente utile. Reeducarea se referă la transformarea concepţiilor despre lume, a vederilor şi ideilor care-l fac pe om util societăţii. Atât componenta de îndreptare cât şi cea de reeducare trebuie avute în vedere pe timpul executării pedepsei, indiferent de gradul de periculozitate al infractorului şi natura infracţiunii săvârşite. Pentru a putea aprecia dacă un condamnat dă dovezi temeinice de îndreptare, trebuie avute în vedere următoarele elemente:

a) are o comportare demnă în timpul deţinerii, respectând întocmai prevederile regulamentelor; b) îşi îndeplineşte în mod conştiincios diferite sarcini ce îi sunt încredinţate;

c) participă nemijlocit la activităţile cultural-educative şi moral_creştine ce se desfăşoară de personalul specializat din penitenciar; d) manifestă interes în ridicarea nivelului de pregătire prin alfabetizare, şcolarizare, calificare sau recalificare într-o anumită profesie. Există însă şi o anumită categorie de deţinuţi care, cunoscând foarte bine condiţiile de bază pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi luaţi în discuţia Comisiei, pozează în a avea o conduită bună numai atunci când se apropie de momentul discutării în cadrul comisiei. Practica penitenciară a demonstrat aspectul menţionat mai sus şi activitatea zilnică din cadrul penitenciarelor cu deţinuţii recidivişti o demonstrează fără a fi nevoie de prea multe argumente. Problema stabilirii dovezilor temeinice de îndreptare revine deopotrivă Comisiei cât şi instanţei de judecată. Astfel, dacă o persoană a mai suferit mai multe condamnări pentru acelaşi tip de infracţiuni, comisia dar şi instanţa poate aprecia că durata de timp petrecută în detenţie nu a fost îndestulătoare pentru a crea convingerea temeinicelor dovezi de îndreptare. Concluzionând, putem aprecia că dovezile temeinice de îndreptare sunt acele elemente de fapt, date, stări ce privesc trăsăturile morale ale celui aflat în detenţie şi care exprimă o conduită statornică bună, iar cel condamnat a dobândit un minim de reguli de comportare. În cazul în care un condamnat, pe timpul executării pedepsei, a săvârşit în mod repetat abateri de la disciplină, cererea sa de liberare condiţionată este neîntemeiată, întrucât nu se respectă toate elementele prevăzute de lege pentru aplicarea acestei măsuri. Dacă un condamnat a avut de executat pedeapsa la locul de muncă, ce ulterior, din diferite motive, i s-a revocat şi a

fost trimis să-şi execute restul de pedeapsă în penitenciar, instanţa de judecată nu poate să îi respingă cererea de liberare condiţionată pentru simplul motiv că a avut o anumită atitudine care a dus la revocarea pedepsei aplicate iniţial. 11.2.5. Antecedentele penale. Ca o ultimă condiţie prevăzută în codul penal în vederea acordării liberării condiţionate este şi aceea a existenţei sau inexistenţei antecedentelor penale. În ceea ce priveşte punerea în discuţie în cadrul Comisiei, a condamnaţilor care nu au antecedente penale, aceştia vor obţine mai uşor liberarea condiţionată, pe când cei care au antecedente penale vor fi supuşi unei mai riguroase analize privind oportunitatea acordării liberării condiţionate. Abordarea problemelor sub acest aspect au în vedere faptul că infractorul primar, pentru care săvârşirea faptei a fost un simplu accident de viaţă, să poată fi liberat cât mai curând faţă de cel care, perioade lungi din viaţă, şi le-a petrecut în penitenciar ca urmare a săvârşirii unui lung şir de infracţiuni. Faptul că în trecutul unei persoane există multiple condamnări pentru acelaşi gen de infracţiuni sau pentru infracţiuni diferite, conduce la concluzia că aceasta trebuie ţinută mai mult timp în detenţie pentru îndreptare şi reeducare şi necesită folosirea de metode şi procedee diversificate în vederea realizării scopului prevăzut de lege. Instanţa de judecată, în momentul în care judecă cererea, sau propunerea Comisiei prin care se solicită liberarea condiţionată, ţinând cont de existenţa antecedentelor penale, în cazul în care respinge cererea, trebuie neapărat să stabilească un nou termen când deţinutul poate reveni cu o nouă cerere.

În cazul în care instanţa de judecată va lua în calcul antecedentele penale, aceasta trebuie să ţină cont de următoarele criterii: a) când au fost condamnările anterioare;

b) dacă deţinutul este sau nu recidivist; c) cuantumul pedepselor ce i-au fost aplicate în funcţie de gravitatea faptelor; d) natura infracţiunilor săvârşite; e) în ce perioade au fost executate pedepsele; f) dacă au apărut acte de amnistie sau graţiere; g) dacă a intervenit prescripţia sau reabilitarea. Deşi cu antecedente penale, Comisia, are obligaţia să analizeze şi să înscrie în procesele verbale toate datele necesare în vederea realizării unei imagini de ansamblu asupra trecutului infracţional al persoanei, dar mai ales asupra comportării şi atitudinii acesteia la locul de deţinere şi în special dacă prin exemplul său şi modul de comportare a contribuit la reeducarea celorlalţi condamnaţi. Tribunalul Suprem - secţia penală, prin Decizia nr.167 din 09 ianuarie 1971 (nepublicată) a precizat că: “Deşi existenţa unor antecedente penale nu constituie un impediment în liberarea condiţionată a unui condamnat, pentru a putea decide asupra cererii sau propunerii de liberare condiţionată în lumina tuturor cerinţelor prevăzute de art.59-60 C.p., instanţa nu se poate dispensa de cunoaşterea antecedentelor penale ale condamnatului (data şi natura infracţiunilor săvârşite, cuantumul, pedepsele aplicate etc.)”. În practica judiciară s-a pus problema că dacă un condamnat îndeplineşte toate celelalte condiţii însă are antecedente penale, acesta fiind unicul motiv pentru care instanţa de judecată îi respinge cererea, poate ca la o reînnoire a cererii să-i fie admisă. În acest context s-au emis două ipoteze şi anume: o primă ipoteză ar fi aceea că existenţa antecedentelor penale în cazul îndeplinirii tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege nu pot

duce pentru a doua oară la respingerea cererii de liberare condiţionată din acest unic motiv, ci numai dacă în perioada de amânare a încălcat celelalte condiţii prevăzute de Lege. La fel, se poate concluziona că refuzarea liberării condiţionate pentru a doua oară bazată numai pe existenţa antecedentelor penale care au constituit unic motiv al respingerii şi pentru ultima dată, nu este posibilă. O a doua opinie a fost că după respingerea prima dată a cererii sau propunerii de liberare condiţionată pe unicul motiv al existenţei antecedentelor penale, ea poate fi respinsă şi a doua oară, însă acest lucru nu poate sta la libera arbitrare a instanţei, aceasta având obligaţia să motiveze temeinic ce anume a determinat-o să ia o asemenea hotărâre şi convingerile ce şi le-a creat că reeducarea condamnatului nu a fost realizată pe deplin şi este necesară acordarea unui nou termen, cu toate că a dat dovadă de o bună comportare. Respingerea în mod repetat a cererii de liberare condiţionată bazată pe unicul motiv al existenţei antecedentelor penale nu reprezintă o modalitate ştiinţifică de abordare şi aplicare a legii penale; de altfel, din practica judiciară a ultimilor ani, existenţa numai a antecedentelor penale şi îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege nu mai constituie un element care să stea la baza respingerii cererii sau propunerii de liberare condiţionată. Legiuitorul are în vedere atunci când nu respinge propunerea de liberare condiţionată numai pe baza existenţei antecedentelor penale, faptul că la individualizarea pedepsei antecedentele s-au luat în calcul o dată şi, practic, ar însemna că antecedentele penale ar face ca făptuitorul să fie pedepsit de două ori: o dată la individualizarea şi aplicarea pedepsei şi a doua oară la punerea în discuţia Comisiei. Starea de recidivă nu poate constitui o piedică la acordarea liberării condiţionate - dacă în timpul detenţiei condamnatul a avut o conduită care satisface cerinţele (art.59

C.p.) - deoarece aceasta a fost avută în vedere la aplicarea pedepsei68. 11.3. Procedura acordării liberării condiţionate. Pentru a putea înţelege mai bine ceea ce reprezintă liberarea condamnaţilor, trebuie să facem precizarea de la început că aceasta reprezintă încetarea executării efective a pedepsei, lucru ce nu trebuie confundat cu expirarea duratei executării pedepsei închisorii. Aceasta din urmă înseamnă trecerea persoanei de la un regim privativ de libertate la o stare de libertate completă sau relativ limitată. Liberarea condamnaţilor se face de către conducătorul penitenciarului în următoarele situaţii: a) la expirarea duratei pedepsei închisorii în condiţiile în care condamnatul a executat în întregime durata pedepsei; b) la termenul hotărât de instanţa de judecată în cazul în care îi admite cererea sau propunerea de liberare condiţionată sau când instanţa pronunţă o hotărâre de punere în libertate. În această situaţie ne aflăm în cazul liberării condiţionate; c) la orice dată din parcursul executării pedepsei hotărâtă de către organele competente şi în condiţii anume prevăzute de lege, aşa cum se întâmplă în cazul graţierilor individuale; Analizând cele trei situaţii prezentate mai sus, se poate concluziona că cele trei moduri de liberare se referă numai la situaţiile în care faţă de persoanele respective s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii rămasă definitivă, nu şi la punerea în libertate a persoanelor care sunt arestate preventiv sau în faza derulării procesului penal. Cu toate că termenii de liberare şi punere în libertate nu sunt evidenţiaţi în Codul penal şi Codul de procedură penală ca

68 T.M. Bucureşti, secţia I penală, dec. nr.130/1993

având deosebiri între ei, deşi îi folosesc în mod foarte frecvent, între cei doi termeni există unele diferenţieri. Liberarea unei persoane dintr-un regim de detenţie are întotdeauna la bază faptul că aceasta a executat total sau parţial o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Ca noţiune, aceasta reprezintă o stingere a raportului juridic privind executarea pedepsei, raport ce se naşte între condamnat şi stat, care este reprezentat de administraţia locului de deţinere şi care are obligaţia să-i pretindă condamnatului să execute pedeapsa prevăzută în hotărârea judecătorească, iar cel condamnat are obligaţia să execute pedeapsa ce i-a fost stabilită prin hotărârea judecătorească, dar în acelaşi timp are dreptul de a cere administraţiei penitenciare să îl ţină în detenţie numai pe perioada de timp stabilită prin hotărârea judecătorească.

În Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor sunt reglementate situaţiile juridice privitoare la executarea pedepselor, reglementare care se identifică cu însăşi obiectul dreptului execuţional penal. În ceea ce priveşte noţiunea de liberare, trebuie arătat faptul că aceasta înseamnă stingerea unui raport de drept execuţional penal, care nu trebuie confundat şi identificat cu noţiunea de punere în libertate. Concluzionând, se poate afirma că punerea în libertate fiind o măsură cu caracter procesual penal, nu se poate asimila cu liberarea care, aşa cum s-a văzut mai sus, este o măsură de drept execuţional penal. 11.3.1. Comisia pentru personalizarea regimului de

executare a pedepselor privative de libertate. Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate îşi găseşte sediul materiei în Legea nr.294/2004 privind executarea pedepselor.

În conformitate cu prevederile legale, Comisia, este singurul organism abilitat din penitenciar care poate să sesizeze instanţa de judecată cu propuneri pentru liberare condiţionată a persoanelor aflate în executarea unei pedepse. Aceasta funcţionează în cadrul fiecărui penitenciar şi are rolul de a face propuneri instanţei de judecată pe a cărei rază teritorială îşi are sediul penitenciarul şi nu are calitatea de a dispune liberarea condiţionată. 11.3.2. Componenţa Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

În conformitate cu prevederile legii 275/2006 privind executarea pedepselor, Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate funcţionează în fiecare penitenciar din ţară. Această comisie are în componenţă, următorii membri:

a) conducătorul penitenciarului; b) adjunctul conducătorului penitenciarului, responsabil cu

siguranţa deţinerii şi regim penitenciar; c) medicul penitenciarului; d) şeful serviciului socio-educativ; e) un consilier din cadrul serviciului de protecţie a

victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, în a cărui circumscripţie teritorială se află penitenciarul, desemnat anual de directorul serviciului;

f) psihologul şi educatorul implicaţi în programul de reintegrare socială a persoanei condamnate

Conducătorul penitenciarului – în calitate de membru al Comisiei, este cel care cunoaşte mai amplu situaţia condamnaţilor ce sunt discutaţi şi, având în vedere faptul că el este cel care aprobă pedepsirea sau recompensarea deţinuţilor, poate să facă opinie dacă deţinutul ce este luat în discuţie a

dat dovezi temeinice de îndreptare şi prezintă garanţii după ce acesta se va libera, că nu va mai comite fapte antisociale. Adjunctul conducătorului penitenciarului, responsabil cu siguranţa deţinerii şi regim penitenciar – are posibilitatea, ţinând cont de sarcinile pe care le execută în unitate, să prezinte o imagine corespunzătoare pentru fiecare deţinut în parte şi, având vot deliberativ, poate aprecia la justa valoare gradul de îndreptare şi modul de comportare pe timpul executării pedepsei, putând să aprecieze justeţea acordării sau nu a liberării condiţionate. Medicul unităţii – este cel care informează comisia cu privire la starea de sănătate a condamnatului, dacă are obligaţia la tratament medical sau de a fi internat într-o instituţie medicală după punerea în libertate, documentând acest lucru pe baza unor examene medicale complexe ce stau la dosarul medical al deţinutului. Şeful serviciului socio-educativ – este de fapt şeful acestui compartiment şi este cel care conduce întreaga activitate de reeducare a deţinuţilor pe timpul executării pedepsei. În cadrul dezbaterilor Comisiei, educatorul este cel care îşi spune punctul de vedere cu privire la gradul în care măsurile educative întreprinse au concurat la îndreptarea comportamentului deţinutului, dacă acestea au fost suficiente, dacă s-au luat măsuri speciale de influenţare pozitivă, dacă a fost şcolarizat sau calificat în vreo meserie şi dacă timpul cât a stat în penitenciar a fost suficient pentru educarea şi îndreptarea acestuia. Cunoscând comportamentul de fiecare zi al deţinutului, educatorul apreciază dacă un deţinut a dat dovezi temeinice de îndreptare şi are obligaţia să comunice acest lucru şi celorlalţi membri ai comisiei, iar dacă nu, care ar fi timpul necesar pentru a realiza latura educativă a condamnatului.

Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere – are rolul de a cunoaşte persoanele care beneficiază de instituţia liberării condiţionate pentru a le lua în evidenţă şi de a le pune în vedere obligaţiile ce îi revin odată cu punerea în libertate în cazul în care instanţa va dispune odată cu liberarea şi măsuri de supraveghere. Psihologul şi educatorul implicaţi în programul de reintegrare socială a persoanei condamnate sunt cei care ţin la zi evidenţa modului în care persoana condamnată s-a implicat şi a fost sau nu receptiv la programul de reeducare sau în programul iniţiai la intrarea în penitenciar în funcţie de nevoile sale educaţionale. După terminarea lucrărilor Comisiei, aceasta, are obligaţia să aducă la cunoştinţă deţinuţilor ce au fost discutaţi hotărârea luată, să semneze procesul-verbal, iar după aceasta să înainteze procesele-verbale instanţei de judecată în a cărei rază teritorială îşi desfăşoară activitatea unitatea de penitenciar. 11.3.2. Natura juridică a Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Penitenciarul, ca organ administrativ specializat, reprezintă subiectul delegat al statului din cadrul raportului execuţional penal menit să asigure executarea pedepsei aplicate de instanţă persoanei condamnate. Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor arată sensul real al existenţei Comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, conferindu-i caracterul de organ special. Comisia, are caracter cvasijudiciar, întrucât contribuie la o mai bună individualizare administrativă a executării pedepsei, însă nu are calitatea de dispoziţie, de decizie, asupra modificării raportului juridic penal.

Membrii comisiei, examinează îndeplinirea de către condamnaţi a dispoziţiilor legii, însă abilitatea de a dispune liberarea condiţionată aparţine în exclusivitate judecătorului. Comisia, apreciază, iar instanţa de judecată hotărăşte şi aplică concret normele de drept penal. Nici unul din membrii Comisiei, nu poate da dispoziţii obligatorii comisiei. În unele cauze, instanţa de judecată poate dispune reducerea termenului de amânare propus de Comisie, dar la termenul stabilit de instanţă pentru reanalizarea situaţiei deţinutului, Comisia poate să-şi menţină opinia anterior exprimată. În cazul în care instanţa de judecată a stabilit un nou termen, este obligatoriu ca la data respectivă să se întrunească Comisia în vederea reexaminării situaţiei condamnatului. Având în vedere cele prezentate, se poate observa că există o autonomie proprie în activitatea Comisiei de propuneri pentru liberarea condiţionată însă, opinia acesteia este facultativă pentru instanţa de judecată. Din acest aspect rezultă faptul că, indiferent dacă opinia Comisiei, este de admitere sau de amânare, indiferent de termenul stabilit de aceasta, nu are caracter obligatoriu pentru judecător, întrucât - aşa după cum prevede Legea de organizare judecătorească - acesta se supune numai legii şi propriei conştiinţe. Actele pe baza cărora îşi desfăşoară activitatea Comisia, sunt de natură preponderent administrativă, ca de exemplu rapoartele prin care sunt sancţionaţi condamnaţii, fişele de evidenţă a zilelor muncite şi considerate ca executate ca urmare a muncii prestate, fişele de calcul a procentelor de îndeplinire a normelor de muncă, fişele medicale etc. Natura acestor acte fiind de ordin administrativ, se pune întrebarea cu privire la natura juridică a procesului-verbal întocmit de Comisie.

Procesul-verbal întocmit de Comisie, reprezintă pentru instanţa de judecată un mijloc de informare atunci când se propune liberarea condiţionată, sau un document de natură administrativă care evidenţiază faptul că o persoană condamnată este îndreptăţită la un anumit moment dat să beneficieze de liberarea condiţionată. În cazul în care procesul-verbal întocmit de Comisie, are anexată şi cererea condamnatului, care îl contestă, atunci acesta poate fi luat în calcul ca mijloc de probă ce serveşte la informarea judecătorului cu privire la comportamentul pe care deţinutul l-a avut pe timpul executării pedepsei. 11.3.3. Modalităţi de sesizare a instanţei de judecată privind liberarea condiţionată În conformitate cu prevederile art. 450 alin.1 Cod procedură penală, liberarea condiţionată “se dispune la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor Legii privind executarea pedepselor”. Din prevederile textului de lege, rezultă foarte clar că legiuitorul a prevăzut două posibilităţi legale de a sesiza instanţa de judecată privind acordarea liberării condiţionate şi anume:

a) la cererea condamnatului; b) la propunerea Comisiei, făcută în condiţiile legii privind executarea pedepselor. În acest context, se poate aprecia că legea a lăsat posibilitatea condamnatului să se adreseze direct instanţei de judecată pentru a fi liberat condiţionat, dar aceasta, în condiţiile în care condamnatul ce se află în executarea unei pedepse privative de libertate, poate constata că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Pentru a putea fi luată în discuţie cererea condamnatului ce se adresează direct instanţei de judecată, aceasta trebuie adresată conform art.450 alin.1 Cod procedură penală acelei

instanţe de judecată în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În situaţia în care persoana condamnată adresează o cerere de liberare condiţionată direct instanţei de judecată, odată cu care se înaintează şi procesul verbal întocmit în Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate şi care a considerat că persoana nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de codul penal, au fost opinii conform cărora, această cerere ar constitui o cale de atac împotriva procesului-verbal încheiat de Comisie. Aceste opinii nu pot însă să fie considerate ca întemeiate, întrucât cererea adresată de către deţinut nu poate avea caracterul unei căi de atac, chiar dacă acesta se adresase iniţial cu o altă cerere, Comisiei din penitenciar. Această cerere nu poate fi considerată ca fiind o cale de atac, deoarece Codul de procedură penală prevede în mod expres căile de atac. De asemenea, cererea adresată de deţinut nu poate fi considerată drept o cale de atac sau o contestaţie la executare şi pentru simplul motiv că activitatea Comisiei nu are caracter jurisdicţional, chiar în condiţiile în care examinarea situaţiei unui deţinut - care se materializează într-un proces-verbal în care se stabileşte dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale referitoare la liberarea condiţionată, este rezultatul unei concluzii ce se ia după o prealabilă deliberare a membrilor comisiei. În consecinţă, Comisia nu are competenţa legală de a hotărî, ci numai de a face propuneri, ceea ce demonstrează că nu are caracter jurisdicţional, deci cererea adresată de către deţinut nu poate fi considerată o cale de atac îndreptată împotriva procesului-verbal care a constatat nesatisfacerea vocaţiei de liberare condiţionată.

11.3.4. Conţinutul procesului-verbal întocmit de Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Aşa după cum am văzut până în prezent, Comisia, în urma analizării situaţiei unei persoane condamnate, întocmeşte un proces-verbal care poate fi privit sub două aspecte: a) este un temei legal de sesizare a instanţei de judecată atunci când Comisia face propuneri de liberare, sau, ca act administrativ cu valoare probatorie jurisdicţională atunci când acesta însoţeşte cererea persoanei condamnate; b) ca un mod de examinare a situaţiei persoanei condamnate, atunci când aceasta a îndeplinit condiţiile privind fracţiunea din pedeapsă ce trebuie executată conform codului penal, dar nu sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, comisia stabilind un nou termen, iar cel condamnat nu face plângere la instanţa de judecată. Liberarea condiţionată, deci înainte de termen, presupune, conform prevederilor legale, îndeplinirea unor condiţii referitoare la executarea unor anumite fracţii din pedeapsă, stăruinţa în muncă şi disciplină, antecedentele penale, dovezile temeinice de îndreptare, care trebuiesc îndeplinite cumulativ, iar lipsa unuia dintre acestea poate face să dispară vocaţia instituţiei liberării condiţionate. În procesul-verbal întocmit de Comisie, condiţiile menţionate mai sus trebuiesc şi detaliate, nu numai prinse ca o simplă enumerare a lor, pentru a da posibilitatea judecătorului să îşi formeze o părere privind comportamentul persoanei condamnate înainte de a se pronunţa cu privire la acordarea sau nu a liberării. Procesul-verbal întocmit de Comisie, trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele elemente:

a) antetul; b) componenţa comisiei; c) date referitoare la persoana condamnată;

d) fracţiunea ce trebuie executată şi cât a executat din pedeapsă; e) caracterizare privind activitatea pe timpul executării pedepsei; f) propunerea comisiei; g) menţiunea luării la cunoştinţă de către condamnat. Antetul este cel care arată unitatea ce a luat în discuţie comportamentul persoanei condamnate şi a întocmit procesul-verbal. Componenţa comisiei dă posibilitatea instanţei de judecată să se informeze cu privire la persoanele care au fost îndrituite conform legii să pună în discuţie persoana condamnată pentru a stabili dacă îndeplineşte sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de instituţia liberării condiţionate. Datele referitoare la persoana condamnată cuprind: numele şi prenumele, data şi locul naşterii, mandatele pe care le-a avut de executat, cuantumul pedepsei, starea de recidivă, descrierea pe scurt a faptei comise şi o rubrică referitoare la reduceri ale termenului de executat, contopiri, întreruperea executării pedepsei, data la care a început executarea pedepsei şi data când expiră durata pedepsei. Fracţiunea ce trebuie executată precizează cât trebuie să execute din durata pedepsei pentru a fi propozabil în vederea liberării condiţionate, respectiv 1/3, 1/2, 2/3 sau 3/4, în funcţie de durata pedepsei şi prevederile art.71-72 C.p. În cadrul fracţiunii ce trebuie executată, se stipulează în mod expres numărul de zile ce trebuie executate, de asemenea, numărul zilelor considerate ca executate pe baza muncii prestate. Tot în acest paragraf se înscriu data de la care a început executarea pedepsei, respectiv data când este propozabil pentru discutarea în Comisie.

Caracterizarea privind activitatea pe timpul executării pedepsei reliefează foarte succint comportarea pe care condamnatul a avut-o pe timpul executării pedepsei, dacă a fost recompensat sau pedepsit în perioada respectivă, dacă a fost stăruitor în muncă şi dacă comportamentul în general pe timpul executării pedepsei conduce la concluzia că dă dovezi temeinice de îndreptare, precum şi starea de recidivă. Propunerea comisiei reprezintă hotărârea pe care o iau cei 6 membri ai comisiei de a propune liberarea condiţionată înainte de termen sau, de a propune discutarea condamnatului respectiv la un nou termen, ca urmare a comportamentului său necorespunzător pe timpul executării pedepsei. Menţiunea luării la cunoştinţă de către condamnat. Procesul-verbal întocmit de Comisie, cu hotărârea pe care aceasta a luat-o, i se prezintă persoanei condamnate care, pe bază de semnătură, consemnează luarea la cunoştinţă despre hotărârea comisiei. 11.4. Procedura de judecată. Pentru o corectă înţelegere a judecării cererii sau propunerii pentru liberare condiţionată, trebuie mai întâi stabilită competenţa instanţei abilitată în acest sens. Competenţa teritorială În conformitate cu prevederile art. 450 alin.1 C.p.p., judecătoria competentă a dispune liberarea condiţionată după teritoriu, este acea instanţă în a cărei rază teritorială de activitate îşi are reşedinţa unitatea de deţinere. Au fost situaţii în care unele instanţe şi-au declinat competenţa atunci când condamnatul a fost transferat din penitenciarul de unde a formulat-o la un alt penitenciar ce se află în raza teritorială a altei judecătorii. În referire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că este greşită această practică, pronunţându-se că rămâne competentă în ceea ce priveşte

soluţionarea cererii sau propunerii de liberare condiţionată, judecătoria corespunzătoare locului de deţinere unde s-a formulat cererea sau propunerea. În ceea ce priveşte liberarea condiţionată a militarilor condamnaţi care devin inapţi serviciului militar în timpul executării pedepsei, competenţa soluţionării liberării condiţionate revine tribunalului militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. În conformitate cu prevederile art.171 şi 460 alin.1 C.p.p., la judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiţionată asistenţa juridică este obligatorie, întrucât condamnaţii fiind în stare de detenţie, nu au posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea. În cazul în care condamnatul nu are apărător ales, instanţa de judecată este obligată să-i asigure un apărător din oficiu, care îi va asigura asistenţă juridică atunci când condamnatul este prezent, sau îl va reprezenta atunci când acesta lipseşte. În cazul în care la o şedinţă de judecată se prezintă apărătorul ales al condamnatului, delegaţia apărătorului din oficiu încetează.

Având în vedere prevederile art.391 şi 460 alin.1 C.p.p., condamnatul trebuie legal citat atât în situaţia în care acesta a introdus cerere pentru liberare condiţionată, cât şi în cazul în care propunerea a venit din partea Comisiei.

Indiferent de situaţia care se judecă, prezenţa condamnatului arestat, la şedinţa de judecată este obligatorie.

La judecarea propunerii de liberare condiţionată sau a cererii condamnatului, Comisia, sau penitenciarul nu se citează. În ceea ce priveşte participarea procurorului la judecarea cererilor sau propunerilor de liberare condiţionată, aceasta este obligatorie, în caz contrar, sentinţele pronunţate fără ascultarea concluziilor procurorului sunt lovite de nulitate absolută.

De altfel, participarea procurorului la instanţa de executare dă o garanţie în plus privind asigurarea unei cât mai depline legalităţi la judecarea unor astfel de cauze. Ţinându-se cont de rolul important al parchetului în ceea ce priveşte respectarea legalităţii şi temeinicia liberării condiţionate, şi controlul său asupra condamnatului în faza de executare a pedepsei, legiuitorul a prevăzut în art.450 alin.4 C.p.p. modificat prin Legea nr.281/2003 că recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. Cu alte cuvinte, în cazul în care procurorul a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei care a dispus liberarea condiţionată, penitenciarul nu va libera pe condamnat până când instanţa de recurs nu soluţionează calea de atac a procurorului, ori când a expirat termenul legal de recurs. Odată investită cu puterea de a judeca cererile sau propunerile de liberare condiţionată, instanţa va verifica dacă pedeapsa pentru care se cere sau se propune liberarea condiţionată este definitivă, deoarece cei arestaţi preventiv nu pot cere şi nu pot fi propuşi pentru liberarea condiţionată.

Judecarea cauzelor privind liberarea condiţionată nu poate avea loc dacă la dosar nu există procesul-verbal al Comisiei. Judecătorul are obligaţia să stabilească prin orice mijloace de probă dacă este oportună şi prudentă liberarea condiţionată a deţinutului, putând să ceară în acest sens Comisiei şi actele ce au stat la bază în momentul discutării situaţiei condamnatului. Rezolvând propunerea Comisiei sau cererea formulată de condamnat, instanţa de judecată trebuie să se pronunţe printr-o sentinţă ce va fi comunicată de îndată prin intermediul locului de deţinere condamnatului. 11.4.1. Aspecte referitoare la respingerea cererii

sau propunerii de liberare condiţionată.

În situaţia în care instanţa de judecată constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, conform art.450 alin.2 C.p.p., prin hotărârea de respingere va fixa şi termenul după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare poate să fie reînnoită, însă acest termen nu poate fi mai mare de un an. Respingerea cererii sau propunerii de liberare condiţionată de către o instanţă de judecată fără a fixa un termen după care s-ar putea reveni cu o nouă cerere sau propunere, se face cu încălcarea dispoziţiilor legale sus arătate (art.450 alin.2 C.p.p.), soluţia respectivă fiind nelegală. De asemenea, termenul pe care îl fixează instanţa pentru reintroducerea unei cereri nu are ca termen obligatoriu durata de un an, ci până la un an, instanţa putându-se pronunţa în acest interval. Respectarea termenului stabilit de instanţă prin hotărâre când se poate reînnoi cererea sau propunerea, este obligatorie, aceasta rezultând din principiul executării integrale a hotărârilor instanţelor penale, lucru reliefat în art.415 C.p.p. În materia liberării condiţionate, când prin hotărârea judecătorească s-a respins cererea sau propunerea de liberare condiţionată şi s-a fixat un nou termen - conform art.450 alin.2 C.p.p.- acesta, nu poate fi scurtat în nici un fel prin formularea unei noi cereri sau a unei noi propuneri, până la expirarea efectivă a termenului stabilit. Perioada respectivă nu poate fi scurtată nici în cazul în care în perioada de amânare condamnatul prestează o muncă utilă şi obţine zile câştig, acestea nu se deduc din perioada amânării, introducerea unei noi cereri sau propuneri făcându-se numai după expirarea efectivă a perioadei stabilite prin hotărâre de instanţă. În cazul în care după expirarea termenului stabilit prin hotărârea judecătorească s-a reintrodus o nouă cerere sau o nouă propunere de liberare condiţionată, aceasta nu este obligatorie pentru instanţa de judecată dacă constată că nici

de această dată nu s-au respectat prevederile codului penal, putând să fixeze un nou termen, pentru ca cel condamnat să reînnoiască cererea sa. Termenul de un an care este prevăzut în art.450 alin.2 C.p.p. este doar un indicativ ce arată limita maximă ce se poate aplica în cazul unei singure amânări, însă instanţa de judecată poate să acorde amânări ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în codul penal., putând să se ajungă până la executarea în termen a pedepsei. 11.5. Rearestarea condamnaţilor liberaţi condiţionat. După liberarea condiţionată, o persoană poate să fie rearestată în anumite condiţii prevăzute de lege, până la împlinirea termenului pedepsei la care a fost condamnat anterior. Conform art. 61 alin 1 Cod penal, "pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune". În cazul în care cel liberat condiţionat a comis până la împlinirea termenului din nou o infracţiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, instanţa de judecată are latitudinea de a hotărî dacă menţine sau revocă liberarea condiţionată, lucru care însă nu mai este la latitudinea instanţei dacă cel liberat a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii stricte, a detenţiei severe ori a detenţiunii pe viaţă, când este obligată să revoce beneficiul liberării condiţionate. Având în vedere prevederile art. 61 C.p. şi art.450 C.p.p., liberarea condiţionată se poate revoca numai în situaţia în care cel liberat condiţionat a săvârşit în perioada respectivă o nouă infracţiune.

În cazul în care se dispune revocarea liberării condiţionate, legea prevede (art.61 alin.1 C.p.) cumularea pedepsei aplicate pentru infracţiunea pe care a săvârşit-o în timpul liberării condiţionate cu restul din pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, fără a depăşi maximul general al pedepsei cele mai grele. Având în vedere faptul că pedeapsa rezultată din cumulare ca urmare a revocării liberării condiţionate nu mai este aceeaşi, producându-se o schimbare, este necesar să se emită un nou mandat de executare a pedepsei. În cazul în care apare o astfel de situaţie, se pune problema cine este organul abilitat şi cui îi revine obligaţia să pună în aplicare hotărârea. În Codul de procedură penală nu este prevăzut în mod expres în nici un articol modul de rezolvare al acestei situaţii, însă prin deducere, se pot aplica prevederile art.457 alin.2 C.p.p., deoarece singurul organ ce poate arăta cât mai are condamnatul respectiv de executat din pedeapsa pronunţată, este administraţia locului de deţinere, care are dosarul personal al condamnatului. În conformitate cu prevederile art.450 C.p.p., instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă are obligaţia să comunice o copie a dispozitivului prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate administraţiei locului de deţinere. S-ar putea considera că şi în această materie ar trebui să se facă excepţie de la regula prevăzută în art.418 C.p.p. care reglementează faptul că hotărârile se pun în executare de prima instanţă de judecată. În situaţia în care s-ar aplica prevederile acestui text, precum şi în situaţiile prevăzute mai sus, nu ar face decât să existe un volum mare de corespondenţă între instanţa care a dispus revocarea liberării condiţionate, instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere, pentru a putea să se stabilească cu exactitate cuantumul de pedeapsă pe care condamnatul îl mai are de executat şi abia după aceasta să se

poată trimite mandatul pentru a fi executat de către organul de poliţie.

11.6. Caracterul stimulativ al liberării condiţionate pentru condamnaţi în timpul executării pedepsei

Pentru a asigura funcţia stimulatorie a liberării condiţionate, este necesar ca, atunci când instanţa de judecată respinge cererea sau propunerea de liberare a Comisiei, să fixeze termene judiciare ferme, şi nu formale. În acest context, apare formal fixarea unui termen de reintroducere a cererii, aproape de data când pedeapsa ar expira efectiv. În asemenea situaţii este evident că reînnoirea unei astfel de cereri sau propuneri de liberare condiţionată ar fi lipsită de interes pentru persoana condamnată. De asemenea, fixarea unor termene scurte de amânare a liberării condiţionate propuse fie de Comisie, fie de instanţa de judecată, apar ca fiind formale şi lipsite de sens juridic. Fixarea unui nou termen de până la un an se face tocmai pentru a se evita repetabilitatea excesivă a cererilor, urmărindu-se în acest fel îndreptarea şi reeducarea condamnatului. Din această cauză, situaţia limită maximă de un an este de natură să menţină caracterul stimulator al posibilităţii de a obţine liberarea condiţionată. De asemenea trebuie precizat faptul că termenul propus de Comisie nu este obligatoriu de respectat pentru instanţa de judecată, comisia neavând caracter jurisdicţional, instanţa putând să se pronunţe cu privire la termenul stabilit de comisie sau să stabilească un nou termen, fără a se aduce nici o încălcare principiilor de drept. Acest aspect rezultă şi din faptul că judecătorul nu se supune decât legii şi propriei conştiinţe, acesta având

independenţă în activitatea de judecată şi îşi formează propriile convingeri pe baza probelor administrate în cauză.

BIBLIOGRAFIE Gheorghe Costache, Gheorghe Nistoreanu

Criminologie, Editura Sitech, Craiova 2005

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun

Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996

Rodica-Mihaela Stănoiu Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995 Rodica-Mihaela Stănoiu Introducere în criminologie, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1989 Rodica-Mihaela Stănoiu Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1981 Valerian Cioclei Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti,

2003 Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti,

1994 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu

Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

Ovidiu Drîmba Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Ortansa Brezeanu Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 Ortansa Brezeanu (coord.) Particularităţi ale criminalităţii în perioada de

tranziţie, Ed. Fundaţia "România de Mâine",Bucureşti,1999

Jean Pinatel Traite de droit penal et de criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1963

Jean Pinatel La societe criminogene, Calmann-Levy, Paris, 1961 Gheorghe Scripcaru Criminologie clinică şi relaţională, Ed. Sympozion,

1995 Valerian Cioclei Criminologie etiologică, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 A. Tucicov-Bogdan Psihologie generală şi psihologie socială, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973 Al. Roşca Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975 Tiberiu Dianu Tranziţia şi criminalitatea, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1994 Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalităţii prin măsuri de siguranţă,

Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991 Alexandru Boroi Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile

de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991

V. Dobrinaoiu, Gh. Nistoreanu ş.a.

Drept penal - partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996

N. Mărgineanu Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973 P. Popescu-Neveanu Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,

1978 Sorin M. Rădulescu Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1999 Sorin M. Rădulescu Anomie, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion,

Bucureşti, 1991 Ioan V. Maxim Terorismul, Ed. Politică, Bucureşti, 1989 Gh. Bică, M.T. Burduşel Suportul financiar al terorismului internaţional, Ed.

Eficient, Bucureşti, 2001 Nicolaie Predescu Reţeaua terorii, Ed. Spirit Românesc, Craiova, 2003 Gheorghe Costache, Penologie, Editura Sitech, Craiova 2005 Ana Bălan, Emilian Stănişor, Marinela Mincă

Penologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 2002.

Petrache Zidaru Drept execuţional penal, Ed.Edit press Mihaela srl.Bucureşti 1997.

Vasile Florea, Liubovi Florea Dreptul execuţional penal,Ed.Arc,Chişinău 1999 Constantin Diaconu Drept penitenciar-partea generală, Ed.M Duţescu,

Craiova 2001. Gheorghe Florian Fenomenologie penitenciară. Ed.Oscar print Bucureşti

2003. Constantin Bulai Drept penal român- Partea generală, vol I, Casa de

editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1992. Constantin Sima Codul penal adnotat, Ed. Atlas Lex, Bucureşti 1996. Iancu Tănăsescu Curs de drept penal general, Ed Ins, Bucureşti 1997. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, ş.a.

Drept penal-partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti 1996.

Alexandru Boroi Infracţiuni contra vieţii, Ed.Naţional, Bucureşti 1996. Gheorghe Nistoreanu, Gheorghe Costache

Elemente de criminologie, Ed.Sitech, Craiova 2005.

Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti 1998. Iulian Poenaru Pedeapsa cu moartea pro sau contra ? Ed.Lumina Lex.

Bucureşti 1994 Aurel Teodor Moldovan Munca persoanelor condamnate, Ed. Monitorul Oficial,

Bucureşti 1999 Ortansa Brezeanu Minorul şi legea penală Ed.All Beck, Bucureşti 1998 Michel Foucault A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Ed.

Humanitas Bucureşti, 1997. Victor Bârsan Închisorile noastre. Etapa 98. Ed. Pythagora, Bucureşti

1998. Gheorghe Mărgărit Liberarea condiţionată, Ed. Novelent, 1998 Colectiv din cadrul Penal Reform International

Serviciul în folosul comunităţii, Ghid practic, Bucharest 2001.

******* Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

******* Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (ONU).

******* Reguli europene pentru penitenciare (Consiliul Europei).

******* Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori. (Regulile de la Beijing).

******* Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare (ONU).

****** Dezvoltarea măsurilor alternative la detenţie pentru minori în România

******* Constituţia României

******* Codul penal român adoptat în 1968 cu modificările până la 01.01.2012.

******* Codul penal român adoptat la 29.06.2004.

******* Codul de procedură penală.

******* Legea nr. 23/1968 privind executarea pedepselor.

******* Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor.

******* Legea nr. 19/1990 pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

******* Legea nr. 129/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.92/2000.

******* Ordonanţa Guvernului nr.92/200 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate. ******* Hotărâre nr.1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92/2000.

******* Colecţia Revistei de ştiinţă penitenciară, 1990-2004.

******* Anuarele statistice ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor, 1990-2004.

Ministerul justiţiei Ordinul nr.3131/C din 2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor cu alimente, precum şi bunurile care pot fi primite, păstrate şi folosite de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate.

*** Convenţia unică asupra stupefiantelor - O.N.U., New York, 1961

*** Anuarele statistice ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor, 1990-2003

*** Revista de Ştiinţă Penitenciară (colecţie 1994-2003) *** Revista de criminologie, criminalistică şi penologie

(col.1992-2003) - Bibliotecă *** Codul penal al României *** Bibliotecă virtuală - Internet, cursuri, programe

TVRM