Tehnoredactare

Criminologie si Penologie

Rodica Stanoiu

CUPRINS

Partea I

CE ESTE CRIMINOLOGIA

Capitolul I

CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU 7

Sectiunea I

PRIVIRE ISTORICA

7

Sectiunea a Il-a

FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA

14

Sectiunea a IlI-a

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

16

Sectiunea a IV-a

SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI

27

Capitolul II

METODA

33

Sectiunea I

PROBLEME GENERALE

ALE METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE

33

Sectiunea a Il-a

METODE PARTICULARE

37

Sectiunea a 11 Ia

TEHNICI

62

Capitolul III

CRIMINOLOGIA N SISTEMUL STIINTELOR

106

Sectiunea I

AUTONOMIA CRIMINOLOGIEI

106

Sectiunea a 11-a

DEPENDENTA CRIMINOLOGIEI

108

Sectiunea a IlI-a

CRIMINOLOGIA N NVATAMNTUL UNIVERSITAR 118

Sectiunea a IV-a

DEFINITIA CRIMINOLOGIEI

129

Partea a Il-a

DE LA CRIMINOLOGIA CLASICA

LA CRIMINOLOGIA POSTMODERNA

Capitolul I

CONFRUNTARI DE IDEI N CRIMINOLOGIE

135

Sectiunea I

CONSIDERATII GENERALE

135

Sectiunea a Il-a

CAUZALITATEA N CRIMINOLOGIE

137

3

Capitolul II

ORIENTAREA BIOLOGICA

144

Sectiunea I

TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST.

144

Sectiunea a Il-a

TEORIILE EREDITATII

147

Sectiunea a HI-a

TEORIILE BICONSTITUTIONALE

157

Sectiunea a IV-a

NOILE TENDINTE

161

Sectiunea a V-a

EVALUARE CRITICA.

166

Capitolul III

ORIENTAREA PSIHIATRICA-PSIHOLOGICA

168

Sectiunea I

PERSPECTIVA PSIHIATRICA-PSIHANAUTICA 168

Sectiunea a H-a

TEORIA PSIHOMORALA

177

Sectiunea a HI-a

TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

180

Sectiunea a IV-a

EVALUARE CRITICA.

186

Capitolul IV

ORIENTAREA SOCIOLOGICA.

189

Sectiunea I

PRECURSORII

189

Sectiunea a Il-a

TEORII CRIMINOLOGICE

INSPIRATE DE MODELUL CONSENSUAL

196

Sectiunea a HI-a

TEORII CRIMINOLOGICE

INSPIRA TE DE MODELUL CONFLICTUAL

218

Sectiunea a IV-a

EVALUARE CRITICA

226

Capitolul V

TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATE

231

4

PARTEA I

CE ESTE CRIMINOLOGIA

Capitolul I

CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU

Sectiunea I

PRIVIRE ISTORICA

1. ORIGINEA CRIMINOLOGIEI. Desi denumirea de criminologie

este cel mai adesea asociata numelui lui Raffaele Garofalo, creatia

cuvntului ca atare este atribuita antropologului francez Paul Topinard.

Aparitia criminologiei ca stiinta este legata nsa de publicarea n 1876 a

monografiei medicului italian Cesare Lombroso, L'uomo delinquente"1.

Crima si autorul ei au preocupat gndirea umana cu mult nainte

de secolul al XlX-lea. Marturie stau n acest sens operele filosofice si

literare ale antichitatii, tema crimei constituind, nu de putine ori, izvor

de geniala inspiratie.

Stiinta criminologiei pare, astfel, sa aiba origini tot att de ndepartate

ca si celelalte stiinte sociale.2

Aristotel3 - ca sa ne oprim la un singur exemplu - formuleaza o

veritabila teorie a crimei, considernd ca aceasta se va comite atunci

cnd faptuitorul, cntarind ntre placere si durere, o va alege pe prima

ori de cte ori nu va risca sa fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioara

avantajelor (placerilor) pe care crima le aduce.

Desi Lombroso este considerat parintele criminologiei moderne", unele opinii mai recente5 situeaza aparitia acestei stiinte un secol mai devreme, un rol determinant avndu-1 iluminismul repre 7 zentat de Voltaire, Montesquieu, Helvetius, Rousseau, Diderot, Kant,

Ferguson, Smith, Hume.

Sub influenta iluministilor apar n a doua parte a secolului al

XVIII-lea, lucrari ce vor juca un rol hotartor n evolutia stiintelor

penale. La loc de frunte se situeaza monografiile lui Cesare Bonesana

Beccaria si Jeremy Bentham.

Ideile lui Beccaria - expuse n monografia Dei delitti e dele pene,

aparuta n 1764 - au revolutionat gndirea juridica, deschiznd noi

orizonturi n problematica crimei si a justitiei penale. Considerata ca un

veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipeaza

cuceririle dreptului penal modem, punnd pe primul plan umanismul si

ratiunea, plednd pentru ridicarea omului mpotriva violentei si a

sistemului inchizitorial, subliniind importanta deosebita a prevenirii

delictelor6. Audienta lui Beccaria a fost imensa, arata J. Dupreel, cnd, n

764, a scris ca cel condamnat ramne o fiinta umana ca si judecatorii sai,

ca pedeapsa menita sa conduca condamnatul pe o cale onesta, trebuie

raportata la vinovatia acestuia7. Asemenea idei, ca si cele referitoare la

interesul general, ca fundament al dreptului de a pedepsi, la considerarea

infractiunii prin prisma daunelor cauzate societatii ramn definitiv

cstigate dreptului penal8, constituind totodata, punctul de plecare al

unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei.

La rndul sau Jeremy Bentham n lucrarile sale An Introduction

to the Principles of Morals and Legislation (1780) si Panopticon: or

The Inspection House (1787) dezvolta principiul utilitarismului,

pledeaza pentru o umanizare a sistemului penal n ansamblul sau ca si

pentru o ampla reforma a modului de executare a pedepselor.

Asocierea, tot mai frecventa n ultimii ani, ntre Beccaria si Bentham si originile criminologiei apartine, nu ntmplator, curentului neoclasic, desi trebuie mentionat ca si reprezentantii altor orientari9 subliniaza influenta pe care acestia au avut-o asupra aparitiei criminologiei.

Noua viziune asupra originii criminologiei10 considera astfel ca

Beccaria si Bentham nu sunt numai ilustrii reprezentanti ai scolii

clasice de drept penal, dar si ntemeietorii criminologiei clasice".

Aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- centrarea studiului criminologie asupra faptei comise;

- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricarei actiuni umane;

- proportionalizarea pedepsei n raport cu gravitatea faptei.

Alti autori sunt nsa ceva mai rezervati si considera ca este vorba de o criminologie nca intuitiva"11, dar care apare cu un secol nainte de Lombroso.

Pe drumul deschis de Beccaria si Bentham, stimulata de climatul de efervescenta intelectuala ce caracterizeaza perioada istorica urmatoare

si ndeosebi de curentul pozitivist, filosofia penala si regndeste

postulatele, abandonnd treptat conceptiile cu privire la liberul arbitru,

la responsabilitatea morala, la uniformitatea sanctiunilor, n favoarea

determinismului, a individualizarii, a cauzalitatii.

Au existat nsa si alti factori care au stimulat studiile cu privire

la criminalitate.

Se acumuleaza astfel, n acea perioada, un volum important de date

statistice. Cercetarile cu privire la starea si dinamica fenomenului

criminalitatii, la evolutia acestuia n diferite zone geografice, relevarea

anumitor regularitati, a unor corelatii cu anumiti indicatori socio-culturali,

ce au loc n perioada respectiva mai ales n Belgia si Franta, influenteaza

fara ndoiala cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare.

Se subliniaza, de asemenea, tot ca un factor ce a favorizat cercetarea

criminologica, existenta n unele tari a unui cadru institutional organizat de felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de stiinta posibilitatea sa efectueze unele experimente si sa verifice unele ipoteze. In acest sens, se considera ca stiinta criminologiei a profitat foarte mult de pe urma psihiatriei, nu numai n directia preluarii unor notiuni, categorii si modele de analiza cauzala, dar si a folosirii institutiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Acelasi rol de laborator experimental 1-a jucat si penitenciarul, unde s-au efectuat unele observatii pe termen lung asupra detinutilor. Acestia erau examinati clinic, masurati antropometric, fotografiati, catalogati, tragndu-se unele concluzii cu privire la rata recidivei, la carierele criminale etc.1 2

In acest context prielnic, cercetarile cu privire la crima, criminal

si criminalitate capata un caracter constant, prefigurnd o noua

disciplina stiintifica.

Este momentul aparitiei criminologiei pozitiviste" ai carei

reprezentanti au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri si Raffaele

Garofalo, precum si belgianul Adolphe Jacques Quatelet, francezul

Andre'-Michel Guerry si englezul Henry Mayhew. Despre contributia

acestora la formarea criminologiei modeme ne ocupam n partea a Il-a a

cursului. Aratam aici ca, spre deosebire de criminologia clasica",

criminologia pozitivista se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- centrarea studiului criminologie asupra faptuitorului;

- determinismul ca fundament al actiunii umane;

- proportionalizarea pedepsei n raport cu periculozitatea faptuitorului.

2. EVOLUTIE. Criminologia se dezvolta la sfrsitul secolului al

XlX-lea si nceputul secolului XX n cadrul altor discipline stiintifice.

Statistica gazduieste, n special n Franta si Belgia, studiul

criminologie al starii si dinamicii fenomenului infractional. n cadrul

sociologiei si fac loc din ce n ce mai mult preocuparile pentru

studiului influentei mediului social asupra criminalitatii, iar n

antropologie, psihologie si psihiatrie - studiul infractorului.

Dintre acestea, antropologia joaca un rol foarte important n

evolutia criminologiei. De altfel, datorita influentei exercitate de

Lombroso, ca si faptului ca publicatia Archives de l'anthropologie

criminelle et des sciences penales, nfiintata la Lyon n 1886,

13 Aceasta revista, condusa de Lacasagne si Tarde, apare la Lyon, ncepnd cu anul 1886. Din 1893, denumirea se schimba n "Archives d'anthropologie criminelle et de psychologie normale et pathologique", iar din 1907 va purta titlul de "Archives d'antropologie criminelle de midicine ligale et de psychologique normale et pathologique". O contributie importanta la dezvoltarea criminologiei o au si congresele internationale de antropologie criminala ce au loc la Roma (1885), Paris concentreaza n paginile sale principalele preocupari de criminologie

ale timpului, criminologia poarta, n acea perioada, cel mai adesea,

denumirea de antropologie criminala.

Un moment important n dezvoltarea acestei discipline l reprezinta si aparitia, n 1907, n Belgia, a publicatiei Revue de droit penal et de criminologie.

Indiferent de denumire, ceea ce trebuie retinut este ca, la sfrsitul secolului al XlX-lea, si n primele decenii ale secolului al XX-lea criminologia nu constituie nca o disciplina autonoma. Aceasta se prezinta sub forma unor capitole n cadrul altor discipline: antropologia criminala, psihologia criminala, sociologia criminala.

Pozitivismul european a influentat formarea criminologiei nord americane. Primele cercetari n acest domeniu au loc n clinicile nfiintate n 1909 la Chicago de catre Dr. William Healy14. Concluziile acelor cercetari bazate pe studiul de caz au fost publicate de Healy n 1914 n cartea sa The Individual Delinquent15.

Tot n acea perioada are loc si prima Conferinta nationala de drept

penal si criminologie n 1909, la Law School of Northestern University.

Cu acel prilej se nfiinteaza Institutul american de drept penal si

criminologie. ncepnd din 1910 Institutul publica revista Journal of

Criminal Law and Criminology care si continua activitatea si astazi.

Spre deosebire nsa de Europa, criminologia nord-americana este

de la nceput foarte strns legata de sociologie. Primul curs universitar

dateaza din 1918 si apartine lui Maurice Parmalee16. Fondatorul criminologiei nord-americane este considerat a fi Edwin Sutherland care publica n 1924 cartea sa Criminology ce va avea o mare influenta asupra oamenilor de stiinta de pretutindeni interesati de domeniul criminalitatii.

Primul razboi mondial ntrerupe n Europa pentru o perioada de

timp studiile n domeniul criminologiei. Publicatia de la Lyon si

nceteaza aparitia, cea belgiana si reia dupa razboi activitatea,

marcnd o apropiere a criminologiei de dreptul penal.

(1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906), KOln (1911)

Pe plan international, activitatea n domeniul criminologiei se reia n 1934 cnd se creeaza, la Paris, Societatea Internationala de Criminologie (SIC), organizatie neguvernamentala cu statut consultativ pe lnga ONU si Consiliul Europei, propunndu-si ca scop sa promoveze pe plan international studiul stiintific al fenomenului criminalitatii. Pentru atingerea acestui scop, Societatea Internationala de Criminologie, pe lnga o serie de alte activitati a organizat, la intervale mai mult sau mai putin regulate, determinate de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, o serie de congrese internationale care au abordat teme precum: criminologia si criminogeneza, recidiva, aspecte psihopatologice ale conduitei criminale, tratamentul delincventilor, mari tendinte n criminologia contemporana, relatia dintre

criminologie, politicile si practicile sociale, schimbarile socio-politice

si criminalitatea, reducerea criminalitatii si promovarea justitiei etc.

Incepnd cu anul 1952, SIC organizeaza cursuri internationale de

criminologie, n cadrul carora se examineaza principiile generale si

metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, n scopul evidentierii

particularitatilor pe care acest fenomen l mbraca n diferite zone geografice

ale lumii. Primul curs a avut loc n Franta, careia i-au urmat tari din aproape toate continentele: Suedia, Italia, Austria, Belgia, Germania, Anglia, Spania, Italia, Egipt, Canada, Nigeria, Mexic, Brazilia, Cuba, Japonia, etc. Romnia, a gazduit pentru prima data la Bucuresti n anul 2004, dupa mai bine de o jumatate de secol de cnd se organizeaza aceste evenimente stiintifice, cursul intitulat Criminologie si siguranta publica: prevenirea si controlul criminalitatii ntr-un stat de drept" ajuns la cel de-al 67-lea numar.

Societatea Internationala de Criminologie publica revista Annales

Internationales de Criminologie si un buletin periodic (Newsletter)1*.

Un rol important n evolutia criminologiei 1-a jucat si activitatea

desfasurata n cadrul Organizatiei Natiunilor Unite 9.

17 Primul Congres s-a tinut la Roma, n 1938. A urmat apoi Paris (1950), Londra (1955), Haga (1960), MontnSal (1965), Madrid (1970), Belgrad (1973), Lisabona (1978), Viena (1983), Hamburg (1988), Budapesta (1993), Seul (1998), Rio de Janeiro (2003), Philadelphia (2005).

Astfel, la 21 iulie 1946, Consiliul Economic si Social a nsarcinat

Comisia pentru probleme sociale sa studieze mecanismele eficace ce ar putea fi adoptate n scopul largirii bazei internationale a mijloacelor de prevenire a criminalitatii si tratament al delincventilor.

Comisia pentru probleme sociale mpreuna cu Comisia internationala

penala si penitenciara (organizatie interguvernamentala

creata n 1875) a recomandat n 1948 Consiliului Economic si Social

al ONU sa nfiinteze o directie specializata n domeniul prevenirii

criminalitatii si tratamentul delincventilor.

In 1950 Adunarea Generala a ONU, prin rezolutia 415 (V) a

preluat functiile Comisiei internationale penale si penitenciare. Pe baza

acestei rezolutii s-a nfiintat n 1951 Comitetul consultativ special

de experti al caror numar si atributii a crescut considerabil de-a lungul

anilor. n 1965 el si schimba denumirea n Comitetul consultativ de

experti n domeniul prevenirii criminalitatii si tratamentul delincventilor,

iar n 1971 devine Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si

lupta contra delincventei.

Prin rezolutia 1991/1 februarie 1992, Consiliul Economic si

Social a dizolvat si Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si lupta

contra delincventei format din experti cu titlu personal si a creat o

noua Comisie interguvernamentala pentru prevenirea criminalitatii si

justitiei penale. Printre atributiile Comitetului, si ulterior ale Comisiei,

figureaza si prepararea congreselor pentru prevenirea criminalitatii si

tratamentul delincventilor pe care ONU le organizeaza la fiecare 5 ani2 .

De asemenea, n cadrul organismelor si mecanismelor specializate

functioneaza Serviciul de prevenire a criminalitatii si justitiei

penale al oficiului ONU de la Viena care, la recomandarea Adunarii

Generale la 23 decembrie 1995, prin rezolutia 50/214 s-a transformat

ntr-o Divizie Specializata. Aceasta are sarcina sa formuleze optiuni

de politica penala si sa promoveze rezolutiile ONU n acest domeniu.

Acest organism functioneaza n strnsa colaborare cu o retea de

institute regionale afiliate ONU.

Aceste institute au, printre altele, sarcina de a promova recomandarile

ONU n domeniu, de a sprijini guvernele sa aplice normele 13 internationale si instrumentele ONU, de a furniza avize consultative asupra problemelor de politica penala, de a organiza stagii de pregatire a specialistilor, de a realiza cercetari stiintifice n doeniul justitiei penale, de a organiza seminarii regionale si de a facilita cooperarea ntre statele membre ale ONU.

Aceasta retea reuneste n prezent, n ordinea nfiintarii lor:

Institutul ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul

Delincventilor din Asia si Extremul Orient (UNAFEI), 1961, Fuchu

(Japonia); Institutul Interregional de Cercetare al ONU asupra

Criminalitatii si Justitiei Penale (UNICRI), 1968, Roma (Italia);

Institutul Latino-American al ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si

Tratamentul Delincventilor (ILANUD), 1975, San Jose" (Costa-Rica);

Institutul European pentru Prevenirea si Controlul Criminalitatii afiliat

ONU (HEUNI), 1981, Helsinki (Finlanda); Institutul African ONU

pentru Prevenirea Crimei si Tratamentul Delincventilor (UNAFRI),

1989, Kampala (Uganda). Acestora li se alatura Centrul International

de Criminologie Comparata (CICC) de la Montreal (Canada),

Institutul Australian de Criminologie de la Canberra (Australia),

Institutul International de nalte Studii si Stiinte Penale de la Siracusa

(Italia), ca si alte centre de cercetare ce colaboreaza cu ONU.

Un rol important n dezvoltarea criminologiei l are Comitetul European pentru Probleme Criminale (CEPC) din cadrul Consiliului Europei care, printre alte atributii, organizeaza conferinte de cercetari criminologice, colocvii criminologice si conferinte ale Directorilor administratiilor penitenciare. In cadrul CEPC exista Consiliul Stiintific

Criminologie, organ consultativ, format din reputati specialisti n domeniu,

care pregateste manifestarile stiintifice privind cercetarea criminologica.

Sectiunea a Il-a

FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA

3. CRIMINOLOGIILE SPECIALIZATE. Studiile aprofundate

ntreprinse ntre cele doua razboaie mondiale au drept consecinta o

acumulare de cunostinte cu privire la fenomenul criminalitatii, precum si

un nceput de specializare pe plan profesional n acest domeniu.

Aceasta face ca, la un moment dat, problematica criminalitatii

sa capete o anumita autonomie n snul disciplinelor amintite. Este

debutul unui proces treptat, dar constant, care va duce la desprinderea

acestor capitole din disciplinele respective si la formarea unor

criminologii specializate. Aceasta desprindere se traduce, n fapt, ntr-o largire a ariei de investigare la toate aspectele fenomenului criminalitatii. Acestea sunt nsa descrise si mai ales explicate, cel mai adesea, de pe pozitiile teoretice si metodologice ale disciplinei de origine".

Cu privire la particularitatile acestui proces, criminologul francez Jean Pinatel21, arata ca biologia criminala, care se limita n perioada de debut a antropologiei criminale la studierea trasaturilor biologice ale infractorului, ncepe sa-si largeasca aria de investigatie asupra multitudinii de probleme privind fenomenul criminalitatii. Este vorba de un studiu criminologie general ce comporta o abordare de ansamblu specifica biologiei.

Acelasi lucru se ntmpla si cu psihologia criminala care, cu timpul, ajunge sa studieze din perspectiva psihologica aspectele generale ale criminalitatii, devenind astfel o criminologie psihologica;

ca si cu sociologia criminala, criminologia sociologica ce apare n

urma acestui proces fiind considerata o criminologie cu orientare

sociologica. Ca o consecinta a acestui proces, criminologia ncepe sasi

contureze o identitate proprie.

Ne aflam deja, n acest stadiu, n plin proces de afirmare a criminologiei

modeme, dispersata nca n criminologii specializate, inevitabil

tributare domeniilor respective (biologie, psihologie, psihiatrie,

sociologie etc).

4. CRIMINOLOGIA GENERALA. Procesul de unificare a

criminologiilor specializate ntr-o criminologie generala reprezinta

urmatoarea etapa n evolutia acestei discipline. Adjectivul general"

este folosit n mod conventional si semnifica mai ales caracterul unitar

si autonom al criminologiei n raport cu criminologiile specializate.

Acest proces nu este lipsit de dificultati ntruct saltul de la

criminologiile specializate la criminologia generalavnu se reduce Ia o

simpla operatiune de aditionare. Criminologia generala nu reprezinta

un inventar al criminologiilor specializate si nici o superstiinta n care

s-ar topi gratie unui miracol creator criminologiile specializate"22.

Acest salt semnifica mai ales o schimbare de perspectiva sau mai

exact o abordare a problematicii criminalitatii dintr-o perspectiva

integratoare biopsihosociolegala23. n perioada 1960-1970 s-au facut

pasi importanti n aceasta directie, si avem n vedere mai ales lucrarile

lui Pinatel, Leaute, Szabo, Radzinowicz, Manheim, iar doua decenii

mai trziu cele ale lui Gassin (1988), Kaiser (1989), Jeffery (1990),

Beirne, Messerschmidt (1991), Schneider (1993).

5. CONCLUZIE . Fara ndoiala ca asamblarea criminologiilor

specializate ntr-un tot coerent, unitar, este un proces foarte dificil care

ntlneste, n calea desavrsirii sale, multe obstacole. Cele mai

importante dintre acestea rezulta din complexitatea obiectului de

cercetare, din dificultatea de a integra n planul explicatiei cauzale

diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenta criminologiei fata de

stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formare a unor

specialisti n acest domeniu. n pofida acestor dificultati, criminologia

- asemanator altor discipline, confruntate cu dificultati similare - prin

volumul de cunostinte pe care 1-a acumulat vreme de peste un secol,

prin metodele de cercetare utilizate, prin impactul tot mai puternic pe

care-1 are n viata sociala a devenit o realitate de necontestat.

Sectiunea a HI-a

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

6. PARTICULARITATI. Unul din principalele criterii de

delimitare a criminologiei de alte stiinte l reprezinta obiectul de

studiu. Cu privire la obiectul de studiu s-au exprimat multe puncte de

vedere, cel mai adesea controversate, de la viziuni pesimiste precum

celebra afirmatie a lui Thorsten Sellin potrivit caruia criminologia

reprezinta o regina fara regat" facuta n 1950 cu ocazia celui de al

II-lea Congres international de criminologie de la Paris, pna la cele

optimiste de felul lui Laignel-Lavastine si V.V. Stanciu care considera

criminologia, asa cum am vazut, un fel de superstiinta.

Conceptiile cu privire la obiectul de studiu reflecta, n mod firesc, particularitatile istorice si epistemologice ale procesului de formare a criminologiei. Faptul ca a aparut si s-a dezvoltat, o perioada de timp, n cadrul altor discipline stiintifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline. Consecinta cea mai directa a fost fragmentarea obiectului de cercetare. Formarea criminologiei generale reprezinta, prin urmare, rezultatul unui proces de integrare mai ales n privinta obiectului de studiu.

Pentru o ntelegere mai buna a acestui proces am clasificat

diferitele opinii cu privire la obiectul de studiu, n doua grupuri:

conceptii sectoriale si conceptii unificatoare, fiecare grup prezentnd

mai multe variante.

7. CONCEPTIILE SECTORIALE

A) Dupa cum am aratat, criminologia clasica" si-a concentrat

atentia asupra faptei penale. n acea perioada nu se punea nca

problema unei delimitari de dreptul penal, asa nct conceptul de

infractiune este n egala masura utilizat si n criminologie.

Criminologia pozitivista propune nu numai o schimbare de perspectiva cu privire la obiectul de studiu, dar si o delimitare de ordin conceptual, de dreptul penal. Garofalo, n primele pagini ale cartii sale, arata ca punctul de plecare al stiintei criminologice trebuie sa fie notiunea sociologica a crimei"24. Acest proces de delimitare va continua timp de aproape un secol, sustinut fiind mai ales de reprezentantii orientarii sociologice.

Se considera astfel ca infractiunea n acceptiunea sa juridicopenala

- sinonima n criminologie cu notiunea de crima sau de delict este pur formala (creatie a legii), relativa (variind n timp si spatiu) si eterogena

(nsumnd fapte foarte diferite, de la omor pna la fapte minore).

S-au propus astfel numeroase definitii criminologice ale infractiunii

care ar rezolva neajunsurile de mai sus.

Gassin2 5 defineste infractiunea, din punct de vedere criminologie

ca o realitate umana si sociala, anterioara oricarei incriminari, ce consta

ntr-o agresiune a unei persoane sau a unui grup ndreptata mpotriva

celor mai importante valori ale grupului social. Cert este ca majoritatea

autorilor care sustin ca obiectul criminologiei l constituie fapta penala

(infractiunea, crima, delictul) i confera acestuia o acceptiune foarte

larga, ce depaseste sfera normativului juridic. Un exemplu n acest sens

l ofera Sellin26, care ntelege prin crima" orice ncalcare a normelor de

conduita din societate, indiferent daca acestea constituie obiectul unei

reglementari juridice, iar Sutherland27 sustine ca obiectul criminologiei

l constituie infractiunea ca fenomen social. Desi socoteste ca pentru a

constitui infractiune fapta antisociala trebuie sa fie incriminata ca atare

de lege, Sutherland confera o acceptiune foarte larga conceptului prin

aceea ca include n sfera acestuia, alaturi de faptele ce ncalca legea

penala, si pe cele de natura civila si administrativa, extinznd astfel

foarte mult obiectul criminologiei. Pentru Garofalo - care este, asa cum

am vazut, printre primii criminologi ce se delimiteaza de conceptele

penale - agresiunea loveste n sentimentele morale elementare ale

indivizilor, pentru Durkheim aceasta afecteaza emotiile sau pasiunile

colective. Influentat de sociologul american Talcott Parson, Gassin2 8

considera ca obiectul criminologiei l constituie actiunea criminala"

care, ca varianta a actiunii sociale", n viziunea lui Parson presupune

urmatoarele elemente: 1) un subiect-actor care poate fi un individ, un

grup sau o colectivitate; 2) o situatie ce include obiecte fizice (obiecte

materiale, conditiile geografice, climaterice etc.) si obiecte sociale

(ceilalti actori) cu care subiectul-actor intra n raport; 3) semne si

simboluri prin intermediul carora subiectul-actor parvine sa cunoasca

mediul ambiant, sa-1 resimta si sa-1 evalueze; 4) reguli, norme si valori

care ghideaza actiunea acestuia, adica modul n care va actiona fata de

obiectele fizice si sociale care formeaza mediul sau29.

Lund ca baza aceasta definitie, Gassin considera ca actiunea

criminala, ca varianta a actiunii sociale, se caracterizeaza prin faptul

ca atitudinea adoptata de actor ntr-o situatie data este contrarie

regulilor, normelor si valorilor acceptate n acea societate30.

Gassin considera ca, astfel definita, actiunea criminala prezinta

un mai mare grad de generalitate, avnd totodata si o semnificatie mai

precisa n raport cu conceptul juridico-penal de infractiune.

B) Tot din grupul conceptiilor sectoriale fac parte si acele opinii

potrivit carora obiectul criminologiei l constituie studiul infractorului

(criminalului, delincventului, concepte sinonime n criminologie).

Aceasta viziune a dominat la sfrsitul secolului al XlX-lea si nceputul

secolului XX, datorita influentei exercitate de scoala pozitivista, ca si

datorita faptului ca antropologia este cea care adapostea n acea

perioada cercetarea criminologica31.

Focalizarea studiului stiintific asupra infractorului o ntlnim

nsa si ulterior, n cadrul acelor pozitii teoretice ce confera eficienta

cauzala exclusiva sau prioritara factorilor ce se situeaza la nivelul

personalitatii individului.

Acestea acopera o arie larga de modele explicative, de la cele de

tipul eredoconstitutional, psihologic, psihiatric pna la teoriile personalitatii

criminale", n variantele sale moderne. Rnd pe rnd,

criminalul, deviantul, anormalul sunt considerati a constitui obiectul

criminologiei32.

Si h legatura cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) au

existat unele controverse ntre penalisti si criminologi, primii considernd

ca un asemenea calificativ nu poate fi conferit dect acelei persoane care a

fost condamnata definitiv pentru comiterea unei infractiuni, n timp ce criminologii au n vedere orice persoana care a comis o infractiune, indiferent daca a fost condamnata, urmarita sau chiar cunoscuta de catre politie.

C) Ca fenomen global, criminalitatea a constituit, ntr-o prima

etapa, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior devine unul

din punctele de referinta ale acelor orientari de inspiratie sociologica,

cum sunt cele ale patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale sau

conflictului de cultura.

Fenomenul criminalitatii este cel mai adesea nsa inclus n

formele mai largi de devianta sau marginalitate, astfel nct criminologia

se confunda cu sociologia deviantei33.

8. CONCEPTIILE ECLECTICE DE UNIFICARE. Depasirea

unor puncte de vedere restrictive, a unor modele explicative monocauzale

n favoarea unor modele mai complexe, ce se sprijina pe o analiza

multifactoriala a cauzelor criminalitatii, determina si o schimbare de

optica cu privire la obiectul criminologiei.

ndeosebi n perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial

se impune o conceptie mai larga cu privire la obiectul criminologiei,

ncercndu-se o unificare a diferitelor sale laturi. Astfel,

potrivit unor opinii34, criminologia trebuie sa se ocupe de studiul

crimei si criminalului, asa cum sunt definite de lege". Pe aceeasi

linie de gndire se considera ca obiectul criminologiei l constituie

factorii sociali si individuali care stau la baza comportamentului

criminal"35.

Eforturile de sinteza la care ne-am referit au reusit, ntr-o

oarecare masura, sa depaseasca stadiul unor simple aditionari ale

criminologiilor specializate, ncercnd o unificare n planul obiectului

de studiu a problematicii referitoare la crima, criminal si criminalitate.

Un exemplu n cadrul acestor orientari l ofera Tratatul de

criminologie al lui J. Pinatel. Acesta a sesizat corect ca ne aflam n fata

unui obiect complex de cercetare ce reclama o analiza diferentiata a

diferitelor sale niveluri: crima, criminal, criminalitate35; odata aceste

diferente corect relevate, mai ales sub raport metodologic, mparte

criminologia ntr-o criminologie generala", pe care o socoteste o stiinta

cu caracter enciclopedic dar si sintetic, ce urmareste sa unifice si sa

compare datele criminologiilor specializate si o criminologie clinica",

ce ar avea ca obiect abordarea multidisciplinara a cazului individual36.

9. CELE DOUA CRIMINOLOGII. n deceniile 6 si 7 ale secolului

XX controversele cu privire la obiectul de studiu revin din nou n

actualitate. De aceasta data se reproseaza criminologiei nu numai faptul

ca a mprumutat" obiectul de studiu din dreptul penal, conferind caracter

axiomatic postulatelor fundamentale ale acestuia, dar se pune sub

semnul ntrebarii nsasi realitatea acestor postulate.

Sursa acestor controverse trebuie cautata pe de o parte n

dezvaluirile pe care cercetarile cu privire la cifra neagra a

criminalitatii (criminalitatea nedescoperita) le aduc mai ales referitor

la frecventa fenomenului n toate mediile sociale, iar pe de alta parte,

la ceea ce Gassin denumeste fenomenul de colonizare" al stiintelor

sociale de catre curentul interactionist, de ^modelul conflictual", de

analiza sociala de inspiratie neo marxista37. n criminologie aceasta se

traduce - arata acelasi autor3 8 - prin banalizarea delincventei si prin

dramatizarea reactiei sociale.

ncercarea de topire a criminalitatii n fenomenul mai larg al deviantei

nu era dupa cum am vazut o noutate. Noua era tentativa de a

demonstra ca nu exista crima n sine, nici ca act individual, nici ca

fenomen social. Actiunea criminala, considerata ca o forma de devianta,

care nu prezinta trasaturi specifice este socotita a fi o constructie"a

reactiei sociale, o inventie culturala a grupului social dominant. In

aceasta viziune criminalul (infractorul, delincventul) nu ar fi dect purta

torul unei atare etichete. Se lanseaza noi concepte asa-zis neutre" n

locul celor respinse. Crima devine n unele opinii39 situatie problema",

act problema" sau simplu eveniment" , comportamentul criminal

devine comportament problema" sau comportament marginal".

Se propun', n consecinta, modalitati noi de abordare a obiectului

de cercetare. Acestea s-ar traduce, n primul rnd, printr-o ncercare de

redefinire a principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate)

dintr-o perspectiva interactionista ce urmareste sa releve, mai cu

seama, mecanismele sociale prin care se ajunge la atare etichete" si

reactia sociala fata de acestea41. Postulatele fundamentale ale dreptului

penal si-ar pierde astfel caracterul axiomatic, devenind simple ipoteze,

supuse verificarii42. Centrul de greutate al cercetarii criminologice s-ar

deplasa de la problematica comportamentului delincvent si a trecerii

la act" catre descifrarea proceselor de interactiune prin care anumite

comportamente sunt etichetate drept criminale" si examinarea formelor

de reactie sociala formale sau neformale. Obiectul criminologiei

l-ar constitui, n aceasta optica, structurile sociale care impun un

anumit sistem de valori si norme, precum si mecanismele prin care un

comportament este etichetat ca delincvent.

Partizanii acestei orientari propun o noua criminologie" pe care

o denumesc criminologia reactiei sociale", diferita de criminologia

traditionala" (clasica si pozitivista) att prin obiectul de studiu, ct si

prin modelele utilizate, dar mai ales prin finalitatea umarita43.

10. EVALUARE CRITICA. Principala slabiciune a conceptiilor

sectoriale rezida n lipsa unei perspective unificatoare cu privire

la obiectul de studiu, n neputinta de a integra diferitele laturi ale

fenomenului ntr-un tot coerent care sa asigure unitatea obiectului si

autonomia disciplinei criminologiei n sistemul stiintelor.

Limitarea obiectului de studiu fie la infractiune (crima, delict), fie

Ia infractor (criminal, delincvent), lasa n afara fenomenul social al

criminalitatii, dupa cum directionarea cercetarii numai asupra fenomenului

global si mai ales a laturii sale cantitative, neglijeaza total sau

confera un rol periferic personalitatii individului n geneza crimei.

Conceptiile nfatisate sufera, asa cum am vazut, si de o anumita

confuzie de ordin conceptual, n modul n care formuleaza unele din

postulatele fundamentale ale criminologiei. Tentativele de redefinire a

conceptelor de crima, criminal si criminalitate dintr-o perspectiva diferita

de aceea a dreptului penal s-au soldat cu un esec, majoritatea autorilor

revenind astazi la conceptele traditionale. De altfel, trebuie aratat ca nsusi

Durkheim arata ca numim crima orice act pedepsit si facem din crima

astfel definita, obiectul unei stiinte speciale, criminologia"44.

Ct priveste perspectiva propusa de criminologia reactiei sociale",

aceasta a avut meritul de a ncerca sa ofere criminologiei o noua identitate,

care sa-i permita sa formuleze proprii interogatii, sa elaboreze concepte

proprii si sa ofere raspunsuri specifice problemelor criminalitatii.

Obiectia adusa cu privire la starea de dependenta a criminologiei

fata de dreptul penal nu este, prin urmare, n totalitate lipsita de temei.

Tezelor nfatisate li se pot aduce nsa si serioase critici. O analiza mai

atenta arata astfel ca mprumutul" de concepte la care criminologia

apeleaza este cel putin tot att de frecvent si n raport cu alte stiinte cum

sunt psihologia sau sociologia. De altfel, aceasta este o trasatura a

stiintelor cu caracter interdisciplinar si nicidecum una specifica

criminologiei si nimic nu a mpiedicat-o si n-o mpiedica sa-si dezvolte

un sistem propriu de teorii si concepte.

S-a gresit, de asemenea atunci, cnd s-a considerat ca stiinta

criminologiei si poate dobndi o noua identitate prin respingerea

globala a postulatelor dreptului penal, cnd, mai degraba o implicare

mai mare a sa n sfera juridicului ar avea consecinte pozitive pe planul

mbogatirii acestor postulate.

Sesiznd caracterul excesiv al unora din tezele noii criminologii,

unii autori au subliniat de altfel ca latura penala a comportamentului

antisocial nu trebuie n nici un caz abandonata45, modalitatile de construire

si de consacrare a interdictiilor penale, fiind unul din domeniile

fundamentale de cunoastere n criminologie46.

In final, aceste controverse nu au dus la o ruptura epistemologica

ntre vechea si noua criminologie, ci mai degraba la o oarecare

largire a orizontului de cercetare, criminologia avnd astazi cel putin

doua puncte de focalizare, deseori nlantuite, dar care-si pastreaza

identitatea -trecerea la act si reactia sociala*1,

11. CONCLUZIE. n raport cu cele -aratate consideram ca

obiectul generic al criminologiei l reprezinta criminalitatea ca

fenomen social global.

Transformarea acestui concept4 8 ntr-un concept operational cu

valente integratoare, susceptibil sa permita elaborarea unei teorii

explicative cu privire la cauzele criminalitatii, necesita adoptarea unei

vizium sistemice asupra fenomenului cercetat.

Intr-o atare viziune, fenomenul criminalitatii apare ca un ansamblu

de elemente, ca un sistem ce se comporta ca un ntreg cu proprietati si

functii proprii, distincte calitativ de proprietatile elementelor componente.

Conceptul astfel definit se deosebeste de acela de totalitate a

infractiunilor savrsite pe un anumit teritoriu ntr-o perioada de timp. n

aceasta ultima acceptiune, termenul de criminalitate nu face dect sa

fixeze dimensiunile spatiale si temporale ale fenomenului si sa evidentieze

- n cazul unor cercetari concrete - latura cantitativa a acestuia.

Tinnd seama de masura n care criminalitatea este cunoscuta,

precum si de masura n care se reactioneaza prin mijloacele dreptului

penal mpotriva acesteia49, se face distinctie ntre criminalitatea reala,

criminalitatea aparenta si criminalitatea legala:

criminalitatea reala nsumeaza totalitatea infractiunilor

savrsite pe un anumit teritoriu ntr-o perioada determinata,

criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor

descoperite,

criminalitatea legala cuprinde totalitatea infractiunilor pentru

care s-au pronuntat hotarri de condamnare ramase definitive.

Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta

sau descoperita, numita cifra neagra a criminalitatii, reprezinta infractiunile ce ramn necunoscute de catre organele judiciare.

Obiectul criminologiei are n vedere criminalitatea reala, cercetarea

stiintifica ncercnd, prin metode si tehnici din ce n ce mai

perfectionate, sa surprinda dimensiunile reale ale fenomenului.Viziunea sistemica asupra fenomenului criminalitatii permite sesizarea relatiilor dintre elementele componente - crima si criminalul

-interconditionarea lor reciproca, precum si ansamblul caruia i se

subsumeaza.

nauntrul acestui sistem, infractiunea (crima, delictul) ca element

component al sistemului trebuie privita ca parte a unui ntreg de care o

leaga o infinitate de conexiuni, de ntrepatrunderi, de influente reciproce,

dar care nu-si pierd identitatea, avnd particularitati si functii proprii,

n aceeasi viziune se cere a fi studiat si conceptul de infractor.

Abordarea sistemica a personalitatii infractorului se impune a fi

directionata spre descifrarea acelor interactiuni n si prin care se

structureaza conduita antisociala.

Opernd cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) ca element

al sistemului, i conferim acestuia o semnificatie complexa ce cuprinde

notiunea psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a infractorului.

Ceea ce trebuie retinut este ca studiul criminalului nu poate fi

nici un moment rupt de studiul crimei, iar crima nu poate fi conceputa

izolat, ca o entitate abstracta, ci numai ca o fapta constienta a omului.

n viziunea nfatisata, obiectul sintetic al criminologiei, fenomenul

criminalitatii, integreaza elementele componente, infractiunea,

infractorul, ntr-un ansamblu unitar ce se comporta ca un ntreg cu

proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile si

functiile elementelor componente. Ca atare, legitatile fenomenului nu

sunt identice cu legitatile elementelor componente, cauzalitatea

fenomenului nefiind data de suma aritmetica a cauzelor particulare ale

elementelor componente.

O problema interesanta care s-a ridicat este aceea daca n

obiectul criminologiei nu ar trebui inclus si un al patrulea concept si

anume victima infractiunii.

S-a reprosat tot mai mult criminologiei ca si-ar fi concentrat

eforturile asupra problematicii infractorului, neglijnd aproape total

studiul victimologic.

Astfel, unele studii de criminologie au evidentiat, ndeosebi n

cazul grupului de infractiuni contra persoanei si contra proprietatii, o

anumita relatie ntre infractor si victima, relatie a carei eficienta

contributivan producerea actului infractional nu ar putea fi neglijata

n cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre

victima si autorul infractiunii ocupa astazi un spatiu foarte important

n cercetarea criminologica. Victimologia se afirma tot mai mult ca un

capitol distinct al criminologiei multi autori considernd ca avem deja

o disciplina autonoma cu acest nume.

Dat fiind locul pe care studiul victimei l ocupa, mai ales n

examinarea situatiilor precriminale, consideram la rndul nostru ca n

obiectul criminologiei se include si victima infractiunii.

Totodata, cu toate rezervele mentionate referitoare la opiniile

partizanilor criminologiei reactiei sociale" suntem de parere ca studiul

reactiei sociale face de asemenea parte din obiectul de studiu al riminologiei.

Unele precizari ni se par nsa indispensabile n finalul acestei sectiuni.

Acumularea treptata de cunostinte, pe masura dezvoltarii cercetarii

stiintifice, a noilor descoperiri ce se produc n natura si societate,

impun o viziune dialectica asupra obiectului de cercetare, n sensul

unei permanente reconsiderari a continutului si limitelor acestuia.

Obiectul de studiu nu constituie, prin urmare, un dat imuabil, ci

sufera continue modificari, n raport cu noile probleme ce apar si care

se cer a fi examinate si explicate.

Dialectica n abordarea obiectului de cercetare nu trebuie nsa

nteleasa ca o cale de extindere nelimitata a acestuia.

Important ni se pare, sub acest aspect, sa deosebim cu onestitate

ntre obiectul propriu-zis al unei stiinte (obiect ce-i asigura identitatea,

i confera autonomia si i stabileste locul n sistemul stiintelor), de

ceea ce am denumi sfera de interese" a acelei discipline (domeniile

conexe a caror date le fructifica din propria perspectiva).

Aceasta din urma excede ntotdeauna obiectului de cercetare.

A include, prin urmare, toate faptele de devianta n obiectul

criminologiei ar nsemna a transforma aceasta disciplina ntr-o stiinta

generala despre devianta, si o suprapunere inevitabila altor domenii

de cunoastere.

A include n sfera obiectului numai o parte din fenomenele de

devianta impune gasirea unor criterii stiintifice care sa justifice

optiunile, criterii ce nu ne-au fost nca oferite, criteriul normativului

juridico-penal ramnnd pna n momentul de fata, dupa opinia

noastra, cel mai convingator.

Sectiunea a IV-a

SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI

12. IMPORTANTA. Avnd ca obiect de studiu crima (n sens

de act individual, ca si de fenomen global), criminalul, victima,

precum si reactia sociala fata de crima, criminal si victima,

criminologia nu detine monopolul acestui obiect. Dupa cum vom

vedea, sj alte stiinte - si mai ales stiintele penale - au acelasi obiect de

studiu. n aceste conditii care nu sunt specifice criminologiei, ci si

altor discipline ce se situeaza la confluenta mai multor domenii ale

cunoasterii - stabilirea scopului imediat si a functiilor prezinta o importanta

deosebita. Acestea (scopul si functiile) devin criterii esentiale

pentru particularizarea domeniului criminologiei.

Opiniile cu privire la scopul si functiile criminologiei au evoluat

de-a lungul timpului, n raport cu evolutia nsasi a criminologiei si mai

ales cu conceptiile privitoare la obiectul de studiu.

13. SCOPUL. Pentru precizarea scopului criminologiei este

necesar sa se ia n consideratie, pe de o parte, raporturile criminologiei

cu alte stiinte, dar mai ales cu stiintele penale, iar pe de alta parte

stadiul actual de cunostinte teoretice si metodologice pe care

criminologia le-a acumulat.

n ansamblul lor, stiintele penale urmaresc sa fundamenteze o

politica penala eficienta n lupta mpotriva criminalitatii, care sa apere

valorile fundamentale ale societatii, sa previna criminalitatea si sa

traga la raspundere penala pe cei vinovati. Acestea constituie scopul

general al acestor discipline, scop pe care l urmareste n egala masura

si criminologia.

Infaptuirea scopului general se realizeaza nsa de fiecare disciplina stiintifica prin modalitati specifice. n consecinta, pe lnga scopul general exista si un scop particular si imediat. Acesta din urma constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia traditionala, studiind crima, criminalul si criminalitatea, a urmarit relevarea cauzelor ^care i determina pe oameni sa savrseasca atare acte reprobabile. n acest sens, criminologul francez J. Leaute5 0 considera ca scopul crimi-nologiei generale este sa cerceteze raporturile n cadrul carora se

produce fenomenul criminalitatii si sa desprinda acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe cnd

scopul criminologiei clinice l constituie reconstituirea interactiunilor

particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei.

Indiferent de orientarea teoretica, criminologia traditionala" a fost

dominata de paradigma etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi

ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta criminologiei nu se

limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor

masuri de profilaxie a criminalitatii51.

Schimbarile intervenite n deceniile 6 si 7 ale secolului XX cu privire

la obiectul criminologiei, determinate de ceea ce am numit criminologia

reactiei sociale" au dus si la unele schimbari cu privire la

conceptia despre scopul criminologiei. S-a sustinut ca aceasta nu ar trebui

sa se limiteze la dezvaluirea acelor trasaturi sau particularitati specifice

crimei si mai ales criminalului, care l-ar deosebi de noncriminal ci, sa

procedeze mai ales la o operatie de despecificare"52, care sa arate ca

dimpotriva nu exista nici o deosebire ntre criminal si noncriminal, crima

si criminalul nefiind dect consecinta reactiei sociale. Pretinznd a avea un

obiect de studiu diferit de criminologia traditionala, criminologia reactiei

sociale, sau noua criminologie cum mai este denumita, si revendica ntr-o

prima etapa un scop si functii diferite de aceasta. Scopul criminologiei

reactiei sociale ar fi acela de a descifra mecanismele prin care se fabrica"

deosebirile dintre criminali si noncriminali, de a demistifica" crima si n

final de a o elimina definitiv din categoria formelor de devianta53. Fie ca

paradigma reactiei sociale a nlocuit pentru o vreme paradigma etiologica,

fie ca s-a constituit ulterior ca o alternativa a acesteia, scopul criminologiei

s-a extins. In prezent se considera ca stiinta criminologiei are ca scop

verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de

acestea54, urmarind n plan practic prevenirea criminalitatii, umanizarea

formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor.

Att atingerea scopului particular (imediat), ct si a scopului general

este nsa, fara ndoiala, conditionata de progresul cercetarii stiintifice.

Ca parte integranta a stiintei contemporane, criminologia este

necesar sa-si dirijeze prioritatile, sa coordoneze eforturile si sa conjuge

rezultatele cu acele domenii de cercetare din care s-a desprins n vederea

realizarii scopului mentionat.

14. FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea att a

scopului general, ct si a scopului particular (imediat), criminologia

ndeplineste anumite functii.

Acestea sunt: functia descriptiva, functia explicativa, functia

predictiva si functia profilactica.

A) Functia descriptiva. Fenomenologia5 5 criminalitatii constituie

o etapa obligatorie n cunoasterea obiectului de cercetare.

De altfel, descrierea fenomenului criminalitatii a constituit, de-a

lungul timpului, o preocupare constanta n criminologie, avnd n

vedere att continuitatea istorica pe care scoala cartografica si variantele

sale ulterioare o asigura studiului stadstic al starii si dinamicii

fenomenului, ct si interesul deosebit pe care l acorda cercetarilor de

ordin cantitativ. Promotorii acestor orientari s-au straduit, aproape un

secol, sa demonstreze, pe calea studiului descriptiv, existenta unor

diferente semnificative ntre infractori si noninfractori56.

Principalele concepte operationale de ordin descriptiv pe care criminologia

le utilizeaza sunt acelea de mediu, teren, personalitate,

situatie act. Complexul personalitate-situatie constituie schema fundamentala a explicatiei trecerii la act".

Pentru a descrie caracteristicile generale ale criminalitatii, ca si a

principalelor grupe de infractori (volumul, dinamica, frecventa etc),

precum si corelatiile acestui fenomen cu factorii politici, economici,

geografici,, culturali, demografici etc, criminologia apeleaza la o gama

variata de surse de documentare. Cea mai frecvent utilizata dintre ele este

statistica. In ultimii ani criminologia a reusit sa realizeze un sistem

statistic propriu continund nsa sa apeleze si la datele statistice ntocmite

n alte domenii de activitate, cum sunt statistica judiciara, economica,

55 Prin fenomenologie se ntelege studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene.

Termenul desemneaza deopotriva si curentul filosofic si psihologic bazat pe ideea cunoasterii directe a fenomenelor mentale si a descrierii lor concrete

demografica, culturala etc. Fiind de acord cu importanta cercetarilor de

ordin descriptiv, majoritatea criminologilor considera nsa ca stiinta

criminologiei nu se poate limita numai la latura cantitativa a fenomenului.

B) Functia explicativa. Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor

care o determina si a conditiilor care o favorizeaza reprezinta scopul

imediat al cercetarii criminologiei. De aici decurge importanta functiei

explicative a criminologiei.

Cercetarea etiologica a preocupat pe marea majoritate a specialistilor,

istoria criminologiei fiind n realitate o istorie a diferitelor

conceptii etiologice.

Rezervele cu privire la importanta cercetarilor de natura etiologica

au aparut, mai cu seama, n deceniile 6 si 7 ale secolului XX, odata cu

noua criminologie. O serie de specialisti si-au exprimat tot mai frecvent

ndoiala cu privire la rolul si importanta cercetarii fundamentale n

criminologie, viznd, n cadrul acesteia, ndeosebi cercetarea etiologica.

Originea acestor opinii este nsa ceva mai veche si are la baza o anumita

viziune asupra categoriilor filozofice de cauza si efect"', a modalitatilor

specifice prin care acestea se manifesta n domeniul criminologiei. Astfel,

teoria factorilor" reprezinta rezultatul unor conceptii ce considera ca nu

se poate vorbi n criminologie de actiunea unor cauze si conditii, ci numai

de existenta anumitor factori care influenteaza comiterea crimei58.

Majoritatea specialistilor este nsa de parere ca scopul acestei discipline

nu poate fi atins daca se neglijeaza cercetarea etiologica59.

Principalele concepte operationale de ordin explicativ la care

criminologia apeleaza sunt acelea de cauza, conditie, efect, factor.

Asemenea opinii ntlnim si n lucrari mai recente. 59 Astfel, se arata, pe drept cuvnt, ca specialistii n criminologie sunt atrasi n ultimii ani cu prea multa usurinta de anumite mode sau curente filozofice pasagere, n loc sa

se aplece cu mai mare atentie spre problemele concrete ale criminalitatii. Este de dorit sa se revina la cercetari etiologice sistematice, la studii de evaluare care evidentiind carentele metodelor de tratament aplicate, sa propuna o perfectionare a acestora.

C) Functia predictiva. Poate fi oare anticipata evolutia unui

fenomen cu o determinare att de complexa cum este criminalitatea?

n raport cu pozitia adoptata fata de aceasta interogatie se recunoaste

sau nu o functie predictiva criminologiei.

Pentru construirea modelelor prospective, criminologia apeleaza

la variate domenii ale cunoasterii stiintifice, de la cel matematic pna

la cel euristic.

Conceptele operationale de ordin predictiv sunt si ele foarte variate.

Amintim dintre acestea pe acela de prezent, viitor, probabilitate,

similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognostic, care de asemenea nu

au o conotatie specifica n criminologie.

Predictia urmareste cel putin doua obiective:

a) anticiparea unor schimbari ale caracteristicilor fenomenului

(volum, intensitate, structura) pe o perioada de timp;

b) evaluarea probabilitatii producerii evenimentului (faptei

antisociale).

In cadrul celui de-al doilea obiectiv se ncearca sa se evalueze

posibilitatea producerii evenimentului la o vrsta timpurie, precum si

posibilitatea repetarii evenimentului (riscul de recidiva).

D) Functia profilactica. Nu putine au fost acele orientari care

au considerat ca cercetarea remediilor criminalitatii excede ariei de

preocupari a criminologiei, aceasta revenind unor alte discipline, cum

este dreptul penal, politica penala, penologia etc.

Curentul clinic n criminologie are meritul de a fi adus n atentia

cercetarilor problema studierii unor mijloace de tratament menite a

contribui la prevenirea criminalitatii.

O perioada s-a comparat astfel, criminologia cu medicina si

pedagogia60. Dupa cum medicina nu poate fi conceputa n afara

aplicarii sale la tratamentul si prevenirea maladiilor, pedagogia, n

afara aplicarii sale la dezvoltarea armonioasa a psihologiei copilului,

tot asa, criminologia exista prin prezenta unor valori specifice, ce se

manifesta prin aplicarea criminologiei la profilaxia crimei si la

tratamentul de resocializare a infractorilor.

16. DUALISM SI SINTEZA. Aplicarea n criminologie a unor

metode de cercetare ce au fost elaborate n vederea realizarii altor

scopuri dect acelea ale explicarii criminalitatii, ct si interferenta ce

se produce aici ntre metodele proprii stiintelor sociale si metodele

specifice unor alte domenii de cercetare (medicina, biologie etc.) au

drept consecinta un anume dualism pe plan metodologic.

Dualismul metodologic nu are nsa semnificatia unui mozaic, a

unui inventar de metode si tehnici mprumutate din alte discipline, ci

are o finalitate integratoare.

Acest lucru este posibil, n primul rnd, datorita obiectului

specific al criminologiei. Folosirea unor metode din alte ramuri ale

stiintei la studiul criminalitatii face ca acestea sa dobndeasca, n

procesul aplicarii lor concrete, trasaturi, particularitati deosebite,

functie de obiectul cercetat. Daca exista metode comune pe

ansamblul stiintelor sociale - arata Albert Brimo - nimeni nu poate

nega ca fiecare stiinta sociala utilizeaza n mod specific aceste metode,

conform propriului sau obiect"3.

Modalitatile de cercetare multi- si interdisciplinare4 pe care

criminologia ca stiinta de granita le dezvolta pe plan metodologic, nu

se rezuma asadar la o preluare automata a metodelor si tehnicilor de

cercetare apartinnd altor discipline stiintifice, la aplicarea lor tale

quale la studiul criminalitatii, ntruct nici pe plan teoretic si nici sub

raport metodologic criminologia nu se confunda cu stiintele cu care se

nvecineaza. Ea se sprijina pe rezultatele acestor stiinte ntr-un scop si

ntr-o finalitate ce-i sunt proprii5.

Abordarea interdisciplinara a fenomenului criminalitatii, ca una din

caile fundamentale de realizare a unei sinteze cu functii metodologice n

criminologie, decurge din nsasi natura complexa a acestui fenomen. Sunt

necesare n acest sens investigatii cu caracter sociologic, psihologic etc.

Fiecare din specialistii ce alcatuiesc echipele de cercetare criminologica6

vine cu experienta, cu explicatiile, cu rezultatele obtinute n domeniul

propriu. Fiecare observa, descrie si explica criminalitatea de pe pozitiile

disciplinei sale. Dar cercetarea criminologica nu se opreste aici. Daca s-ar

ntmpla astfel ntr-adevar, nu ne-am afla dect n fata unui inventar de

date venite din cele mai diferite discipline, dar care nu ar putea constitui

arsenalul stiintific al unei discipline autonome, ele ramnnd, n cel mai

bun caz, parti sau capitole ale disciplinei de baza, prin extinderea

obiectului de cercetare si asupra fenomenului criminalitatii.

Se impune, asadar, o integrare progresiva a rezultatelor

obtinute, ntr-o perspectiva originala, care sa constituie fondul teoretic

si metodologic propriu stiintei criminologiei7.

n cadrul acestui efort de sinteza se coreleaza concluziile privind

diferitele laturi ale fenomenului studiat, observndu-se pna la ce punct

anumiti factori se asociaza sau se neutralizeaza8. O atare corelare devine

posibila, numai n masura n care si pe plan metodologic se realizeaza

conlucrarea efectiva ntre diferitele metode si tehnici utilizate. Acesta

este sensul unei reale cercetari interdisciplinare si aceasta a fost calea

prin care s-a realizat trecerea de la sociologia criminala, unde

predomina viziunea sociologului, la criminologia sociologica, unde

dominanta este viziunea criminologului, de la psihologia criminala la

criminologia psihologica s.a.m.d. Criminologia generala este rezultatul

acestui proces de sinteza.

Paralel cu folosirea unor metode de mprumut", criminologia

si dezvolta nsa, pe masura afirmarii sale ca disciplina autonoma,

propriile sale metode si tehnici de cercetare9.

Nu se exclude, desigur, posibilitatea unor cercetari individuale n domeniul

criminologiei. Istoria criminologiei ne ofera, de altfel, numeroase exemple n acest sens.

Abordarea interdisciplinara n cadrul unor echipe complexe apare nsa ca cea mai adecvata cale, mai ales n stadiul actual de dezvoltare a diferitelor ramuri ale stiintei.

9 G. Houchon arata, nca din 1967, ca n fata metodologiei criminologice sta sarcina imediata ca, alaturi de aplicarea unor instrumente de cercetare mprumutate din

stiintele sociale, sa se treaca la construirea unor tehnici de cercetare proprii care sa studieze fenomenele specifice criminologiei.

7. DELIMITARI CONCEPTUALE. n finalul acestei sectiuni

unele clarificari de ordin conceptual sunt absolut indispensabile

pentru ntelegerea problemelor examinate n acest capitol.

Prima clarificare are n vedere conceptul de metodologie.

O privire n istoria gndirii filosofice desprinde un anumit moment

n care pe omul de stiinta ncepe sa-1 preocupe nu numai explicatia cauzala

pe care determinismul o ofera, dar si functia metodologica a

determinismului, rolul pe care cauzalitatea l ocupa n procesul de cunoastere.

Ca rol al acestor reflectii filosofice, legate mai ales de empirismul

englez si rationalismul francez, se pun bazele unui domeniu de cugetare

distinct, si anume metodologia considerata ca stiinta care se ocupa cu

studiul metodelor stiintifice. Pe masura progresului stiintific, din metodologia

generala se desprind metodologiile particulare, fiecare domeniu de

cercetare elabornd propriile sale reguli si norme de cunoastere. Cu alte

cuvinte, drumul pe care gndirea l parcurge catre cunoasterea obiectului

de studiu devine un capitol distinct al oricarei discipline stiintifice.

Att metodologia generala, ct si metodologiile particulare nu

trebuie sa fie confundate cu diferitele procedee de realizare a unor actiuni

practice, cu un ndreptar tehnic", asa cum n mod gresit se foloseste.

O alta clarificare are n vedere conceptul de metoda si acela de tehnica.

Prin metoda se ntelege acea ordine ce se pune n studierea si

nvatarea unei stiinte10. Cu ajutorul metodei, cunoasterea spontana se

transforma n cunoastere critica. In aceasta acceptiune metoda este un produs ideativ, o creatie a mintii ce se diversifica n activitatea de cercetare stiintifica ntr-o pluralitate de metode particulare. Fiecare din aceste metode particulare da nastere n procesul concret de studiere a fenomenelor si proceselor lumii naturale si sociale, la tehnici diferite.

Tehnica sau procedeul constituie, prin urmare, o anumita

metoda n actiune sau, altfel spus, felul practic n care se utilizeaza o

metoda sau alta11. Aceasta si explica de ce, n anumite cazuri aceeasi

denumire este folosita att cu privire la o metoda, ct si pentru a

desemna tehnica de realizare n concret a acesteia.

Sectiunea a Il-a

METODE PARTICULARE

18. CLASIFICARE. n abordarea obiectului sau de studiu, criminologia

utilizeaza o serie de metode de cercetare.

Adoptnd pentru toate aceste metode denumirea comuna de

metode particulare, se impune ca n cadrul lor sa operam o serie de

distinctii, fata de mprejurarea ca unele au un grad mai mare de

generalitate, fiind utilizate n egala masura de o serie ntreaga de stiinte, n vreme ce altele sunt proprii numai unor sau unei stiinte

anume.

Apartin primei categorii metode de maxima generalitate, cum ar

fi metoda observatiei sau metoda experimentala.

Din cea de-a doua categorie fac parte acele metode cu un grad

mai redus de generalitate, la care apeleaza numai anumite discipline

stiintifice, asa cum este metoda clinica, sau metode proprii numai unei

stiinte.

O alta clasificare este aceea n metode cantitative si metode

calitative.

Studiind aspectele generale, ct si pe cele individuale, att

factorii obiectivi ct si factorii subiectivi implicati n geneza actului

infractional, urmarind o explorare, dar si o masurare a fenomenului,

criminologia apeleaza n egala masura la metode apte sa studieze

fenomenul n ansamblul sau, dar si la metode de cunoastere a

personalitatii infractorului, la metode susceptibile de a dezvalui latura

cantitativa dar si latura calitativa a obiectului supus cercetarii.

Metodele folosite au astfel un caracter complementar. n acest

sens, M. Grawitz arata ca metodele studierii cazului particular, aspectelor

calitative, aduc o bogatie de date susceptibile de a fi generalizate,

de a sugera ipoteze de cercetare verificabile prin metode cantitative12,

n acest mod, cercetarea cantitativa este aproape ntotdeauna precedata

si succedata de o cercetare calitativa.

Prezentam n cele ce urmeaza unele dintre metodele de cercetare

mai frecvent utilizate.

19. UNELE METODE PARTICULARE UTILIZATE N

DOMENIUL 'CRIMINOLOGIEI

A) Metoda observatiei. Asa cum se arata n literatura de

specialitate13, prin caracterul sau cuprinzator si indispensabil tuturor

celorlalte metode, prin calitatea sa de a decela frecventa fenomenelor,

de a le surprinde n stare naturala, de a le sesiza dependentele

complexe si conditionarile factoriale, observatia reprezinta una dintre

principalele cai de cunoastere a fenomenului criminalitatii.

Nici una dintre metodele particulare - clinica, tipologica, predictiva

- nu se poate dispensa de observatie, aceasta reprezentnd izvorul

cunoasterii, momentul contactului initial ntre subiect si obiect.

Trebuie facuta nsa o distinctie neta ntre observatia stiintifica si

observatia empirica. >

Exista, asa cum arata Stahl, reguli generale ale observatiei

stiintifice14. Cunoasterea si respectarea acestor reguli si de catre

cercetatorul criminolog constituie premisa fundamentala a trecerii la

etapa investigarii fenomenelor prin tehnicile particulare ale observatiei

si, de aici, la obtinerea unor rezultate semnificative pe plan stiintific.

O observatie empirica este la ndemna oricui; aceasta ia nastere spontan, n contactul zilnic dintre individ si realitatea nconjuratoare.

Prin natura sa, observatia empirica este limitata la sfera de interese a individului, la grupul social din care face parte. Ea este incapabila sa ofere o imagine completa a fenomenului observat, fiind cantonata la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia. Caracterul spontan al observatiei empirice se repercuteaza inevitabil asupra profunzimii si exactitatii acesteia. Observatia empirica pacatuieste cel mai adesea prin superficialitatea si inexactitatea datelor furnizate. Sunt retinute mai ales aspectele de suprafata, partea spectaculoasa a evenimentului sau situatiei date.

Un alt neajuns al observatiei empirice l reprezinta caracterul

subiectiv al informatiilor culese. Observatorul va fi inevitabil influentat

de propriile sale opinii, de situatia sa personala, de interesele sau

prejudecatile sale n raport cu faptul de viata observat. Observatia

empirica este astfel insuficient cenzurata critic si de cele mai multe ori

nu este dirijata catre un obiectiv precis.

Observatia stiintifica presupune o contemplare intentionata si

metodica a realitatii15.

In literatura de specialitate se arata ca n stiintele sociale

regulile care ghideaza observatia sunt complexe, ca n stadiul actual de

dezvoltare a acestor stiinte observatia presupune, ca un criteriu de

referinta, existenta unor abstractii stiintifice cu un continut determinat.

Referindu-ne la domeniul criminologiei, trebuie subliniat ca

fenomenul criminalitatii este o abstractie, el poate fi observat prin

structurile sale concrete. Observatia va privi mai ales comportamentul

delincvent, individual si de grup, actiunile n care si prin care acesta se

manifesta, ca si reactiile pe care faptele antisociale le provoaca n

rndurile membrilor societatii.

M. Vermes este de parere ca n domeniul criminologiei

observatia mbraca un aspect obiectiv si unul subiectiv. Observatia pe

care o denumeste obiectiva se refera la forma de manifestare

exterioara a faptei penale, la mprejurarile n care a fost savrsita, la

metodele si mijloacele de savrsire, la consecintele acesteia si la orice

alte mprejurari de natura obiectiva. Observatia n sens subiectiv

priveste studiul personalitatii infractorului. Autorul recunoaste nsa ca

n cercetarea concreta aceste doua aspecte nu sunt separat investigate,

ci se afla ntr-o permanenta ntrepatrundere16.

n criminologia traditionala, comportamentul delincvent a

constituit punctul central al observatiei criminologice. Aceasta si

explica ntr-un fel locul pe care l ocupa n metodologia criminologica

tehnicile de observatie ale individului.

Criminologia reactiei sociale a mutat centrul de gravitate de la

studiul individului delincvent la studiul grupului social. n cadrul

acestei orientari s-au dezvoltat ndeosebi tehnicile de observatie a

opiniilor si atitudinilor grupului.

Nu se poate nega nsa si aportul pe care observatia empirica l

poate aduce n cercetarea stiintifica. O mare parte din bagajul de cunostinte

pe care l poseda n prezent criminologia se datoreaza acumularilor

realizate de-a lungul timpului pe baza observatiilor empirice.

B) Metoda experimentala sau, mai pe scurt, experimentul,

constituie una dintre metodele cu grad ridicat de generalitate, aplicata

n cele mai diferite domenii ale stiintei. Pe calea experimentului, omul

de stiinta urmareste sa sesizeze legaturile de interconditionare ntre

diferitele fenomene, dar mai ales sa recunoasca nlantuirea cauzala

dintre acestea.

Experimentul reprezinta o observatie provocata n conditii

determinate sau alese de nsusi experimentator. Aceasta metoda - arata

Eduard Claparede1 7 - este deci susceptibila de a ne ajuta sa constatam

fenomene care dupa cursul natural al lucrurilor nu ar avea prilejul sa

se manifeste si care sunt totusi importante pentru solutionarea

problemei puse".

Realizarea oricarui experiment implica determinarea unei

probleme si elaborarea unei ipoteze al carei adevar sau falsitate vor fi

confirmate sau infirmate n cursul cercetarii. Cel mai adesea se pune

problema de a determina legaturile ce unesc doua variabile, de a

compara efectele a doi factori pentru a decanta care este cauza si care

este efectul n cadrul procesului studiat.

M. Grawitz1 8 propune n acest sens urmatoarea schema de

desfasurare a experimentului: n scopul de a se aprecia actiunea unui

anumit factor (variabila independenta) asupra altor factori (variabilele

dependente) este necesara compararea a doua elemente, dintre care

numai unul va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-1

studiem. De aici, necesitatea de a constitui doua -grupuri ct mai

asemanatoare, grupul experimental A si un grup de control C. Variabila

X, a carei influenta urmeaza a fi masurata va actiona numai n cadrul

grupului A. n cazul n care ipoteza este exacta, fenomenul Z legat de

variabila X va trebui sa apara n grupul A si sa fie absent sau foarte slab

n grupul C. Influenta variabilei X va rezulta astfel din diferenta dintre

intensitatea fenomenului Z n grupul A n raport cu grupul C.

Unii specialjsti atrag nsa atentia ca distinctia ntre laborator si

mediul natural este mai dificil de stabilit, ntruct ceea ce conteaza nu

este att cadrul de laborator (asadar locul propriu-zis de desfasurare a

experimentului) ct latura artificiala" a acestuia, care poate sa apara

si n experimentul de teren, n masura n care subiectii respectivi o

percep ca atare.

n raport cu variabila independenta, experimentul poate fi provocat

sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul

sa actioneze (sa introduca) variabila independenta. n experimentul

invocat, variabila independenta nu este introdusa de catre

experimentator, ci face parte din conditiile antecedente24, experimentatorul

limitndu-se numai la a nota influenta acesteia asupra

fenomenului studiat.

n raport cu modalitatile concrete de manipulare a variabilelor

exista, de asemenea, mai multe tipuri de experiment. Astfel, tipul de

experiment denumit nainte" si dupa" implica observarea fenomenului

att nainte de introducerea variabilei independente, ct si dupa introducerea

acesteia. Pentru a cunoaste, de exemplu, influenta nor filme de

violenta asupra unui grup de elevi, grupul este examinat att nainte de

vizionarea unui film de violenta, ct si dupa vizionarea acestuia. In tipul

de experiment care se limiteaza doar la controlul dupa", grupul este

observat numai dupa introducerea variabilei independente, aprecierea

rezultatelor facndu-se n raport cu grupul de control. Tipul de experiment ex post facto" este asemanator celui de tipul dupa", cu deosebirea ca variabila independenta nu este introdusa de cercetator, ea existnd n realitatea studiata unde, asa cum arata M. Grawitz25, a fost introdusa cel mai adesea involuntar, de catre altcineva.

Asa cum aratam, experimentul necesita n marea majoritate a

cazurilor, alaturi de grupul experimental, si un grup de control, aceste

grupuri deosebindu-se ntre ele numai n ceea ce priveste factorul a

carui actiune se urmareste .

25 Autoarea arata n aces sens ca un tip mai recent l reprezinta "simularea", care apare ca o concretizare a unui model distinct de obiectul caruia se aplica (op. cit., p. 837).

Pentru a alcatui doua grupuri ct mai asemanatoare se folosesc,

n general, procedeele urmatoare27:

a) controlul de precizie consta n alcatuirea unui grup de

control asemanator grupului experimental prin verificarea

similitudinii fiecarui element component n parte, n asa fel

nct sa existe aceeasi reprezentare n ambele grupuri a

totalitatii factorilor individuali;

b) controlul statistic se limiteaza la verificarea frecventei

elementelor similare n ambele grupuri;

c) controlul la ntmplare consta n alcatuirea unor esantioane

aleatorii, considerndu-se ca numai astfel poate fi neutralizata

influenta multitudinii de factori ntmplatori, ntotdeauna

prezenti.

Cercetarea stiintifica pe baza unor grupuri de control este

indispensabila n criminologie. ntr-adevar, una din caile prin care

concluziile cu privire la indivizii infractori dobndesc valoare

stiintifica este compararea acestora cu noninfractorii.

Nu putem atribui o anumita valoare (de cauza, de conditie, de

factor) unui anume fenomen dect n masura n care el este prezent n

cazul individului infractor si absent sau foarte slab reprezentat n cazul

noninfractorului.

Una dintre erorile cele mai grave ce i se atribuie lui Lombroso,

eroare ce din pacate nu este eliminata nici astazi n totalitate din

cercetarea criminologica, o reprezinta lipsa unor grupuri de control

adecvate. Desigur, alcatuirea unor astfel de grupuri este departe de a fi

o problema simpla, cu att mai mult cu ct, si sub acest aspect, n

criminologie apar unele dificultati proprii.

Astfel, statisticile demografice, desi ofera unele date cu privire

la populatie n general, nu sunt ntotdeauna suficiente pentru alcatuirea

grupului de control. La rndul sau, statistica judiciara nu ofera nici ea

datele necesare alcatuirii unor esantioane reprezentative, asa nct

criminologul este nevoit sa-si alcatuiasca, n majoritatea cazurilor,

propriile sale esantioane. Un obstacol foarte important l reprezinta, de

asemenea, volumul ridicat al criminalitatii nedescoperite. Cifra neagra

a criminalitatii va constitui ntotdeauna o sursa de incertitudine cu

privire la puritatea esantionului de noninfractori.

In criminologie trebuie aratat ca, pe lnga dificultatile de ordin

metodologic, trebuie ntotdeauna avute n vedere si unele aspecte de

ordin moral, etic si juridic atunci cnd stabilim problema pe care vrem

s-o supunem studiului experimental si tipul de experiment pe care

intentionam sa-1 utilizam.

Unii specialisti28 considera astfel, ca sistemul penal n totalitatea

sa constituie un adevarat experiment, ntruct finalitatea acestuia este

incerta. Prevederile legale cu privire la suspendarea executarii

pedepsei, la probatiune, la liberarea conditionata, la modalitatile de

executare a pedepsei pot fi considerate veritabile experimente. Se

confera, desigur, aici o acceptiune foarte larga experimentului. Pentru

a ne afla n prezenta unui experiment ar trebui ca legislatia respectiva

sa se aplice unui anumit grup experimental si sa nu se aplice unui alt

grup, aflat ntr-o situatie juridica egala. Dar ideea de justitie

presupune, dimpotriva, un tratament egal la situatii egale. Ori,

criminologul nu poate sa nu tina cont de aceste limite.

n aceeasi ordine de idei apare de neconceput provocarea unor

comportamente delincvente, crearea unor situatii care sa favorizeze

savrsirea de infractiuni, n scopul studierii acestora. Criminologul nu

are dreptul sa actioneze cu nici un factor care ar determina sau furniza

o orientare antisociala a subiectului. El se va limita numai la studierea

acelor comportamente care au fost determinate de anumiti factori

criminogeni. Criminologul va estima n atare situatii posibilitatile

privind evolutia ulterioara a fenomenului (a comportamentului

delincvent, a recidivei, a criminalitatii n ansamblul sau sau pe grup de

infractiuni). n astfel de cazuri, ipoteza de lucru va fi previziunea, iar

experimentul va consta n realizarea sau nerealizarea previziunii29.

Aceasta nu exclude utilizarea experimentului provocat n domeniul criminologiei.

Ramne la dispozitia acestui tip de experiment acea zona a cercetarii

criminologice destinata examinarii actiunii factorului care contribuie la

prevenirea fenomenului criminalitatii. Asa cum arata V.V. Pancratov30,

aplicarea acestei metode ndeosebi la domeniul profilaxiei crimei, la exa

minarea influentei factorilor pozitivi nu-i miscoreaza importanta, ntruct

raspunsul la ntrebarile de ce unii oameni savrsesc infractiuni si alti oameni

nu savrsesc infractiuni reprezinta doua laturi ale aceleiasi probleme.

Asemenea experimente s-au realizat n diferite tari ale lumii,

unul dintre cele mai frecvent citate fiind experimentul lui Cabot

cunoscut sub numele Cambridge Somerville Youth Study", asupra

caruia vom reveni n cele ce urmeaza.

Ct priveste experimentul de teren de tipul ex post facto", se

citeaza cercetarile ntreprinse n S.U.A. referitoare la pedeapsa

capitala n doua state nvecinate si asemanatoare din punct de vedere

geografic, economic si social.

Elementul de diferentiere l reprezinta mentinerea pedepsei

capitale ntr-unui din aceste state si abolirea acesteia n celalalt stat,

evidentiindu-se consecintele asupra evolutiei ratei criminalitatii.

Pentru a ilustra mai bine modul n care metoda experimentala a fost aplicata n domeniul criminologiei, ne vom opri pe scurt asupra cercetarii realizate de prof. Cabot n S.U.A.

n cadrul proiectului de cercetare Cambridge Somerville Youth

Study", la care ne-am referit deja, prof. Cabot a pornit de la ideea ca

un rol deosebit n formarea personalitatii individului l detine contactul

cu personalitati pozitive. El a elaborat astfel ipoteza de cercetare

potrivit careia delincventa juvenila ar putea fi considerabil diminuata,

n masura n care s-ar oferi predelincventilor sprijinul unor asistenti

sociali specializati, care, n calitate de consilieri sfatuitori, sa canalizeze aspiratiile acestora catre un ideal moral si etic n viata.

Pentru a realiza experimentul, prevazut pe o perioada de 10 ani, s-a

procedat la selectionarea unui grup de 650 de baieti ntre 6 si 12 ani proveniti din localitatile Cambridge si Somerville (Massachusetts - S.U.A.).

Jumatate din acest esantion urma sa constituie grupul experimental si

cealalta jumatate grupul de control31. Grupului experimental i s-a asigurat

un numar de consilieri sfatuitori (fiecarui consilier sfatuitor i s-au repartizat

35 de subiecti), grupul de control urmnd sa evolueze n mediul social

obisnuit. Pe parcursul experimentului s-au ivit unele impedimente legate

de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial (efectivul grupurilor ca si

al consilierilor sfatuitori diminundu-se considerabil), de imposibilitatea

mentinerii unui contact strns ntre consilierii sfatuitori si subiectii

respectivi.31 Pentru asortarea grupurilor s-au utilizat o serie de criterii destul de complicate descrise pe larg de Powers Witner (vezi A. Normandeau, op. cit., p. 312).

n 1945, cnd proiectul intra n faza de evaluare a rezultatelor, ramasesera numai 15 de subiecti. Concluziile acestui experiment au relevat o diferenta de comportament foarte mica ntre cele doua grupuri.

Un alt exemplu se refera la o cercetare privind Perfectionarea

formelor si metodelor de prevenire a manifestarilor infractionale"

realizata n Institutul de Cercetari Juridice. Experimentul s-a

desfasurat la un liceu din Bucuresti (clasele X-XII).

Ipoteza de cercetare ce urma sa fie verificata consta n aceea ca

reactia de respingere a manifestarilor antisociale este cu att mai

intensa cu ct subiectul este mai afectat prin acea manifestare.

Esantionul de 120 de elevi a fost mpartit prin control aleatoriu,

n grupul experimental E si grupul de control C.

Subiectilor li s-a prezentat o situatie n care ntr-unui din

mijloacele de transport din capitala doi tineri comit acte de agresiune

asupra calatorilor, urmnd sa se nregistreze reactiile produse de atare

fapte si sa se solicite opiniile cu privire la modalitatile de rezolvare a

acestor situatii conflictuale. Variabila independenta (implicarea subiectului)

a fost introdusa numai n grupul E.

La prima vedere, ipoteza de cercetare pare sa se fi verificat, n

sensul ca reactia de respingere a fost mult mai intensa n grupul E, iar

solutiile de rezolvare mult mai eficiente. Dificultatile de ordin metodologic

ale acestui experiment, printre care alcatuirea grupului, implicarea

vadit artificiala" a subiectilor si perceperea ei ca atare de catre subiecti,

caracterul ipotetic al raspunsurilor, imposibilitatea de a controla toti

factorii, ne determina sa privim cu rezerva rezultatele obtinute. Ca sa ne

oprim numai la un singur exemplu, dar edificator dupa parerea noastra

pentru a justifica aceste rezerve, vom arata ca, nedumeriti de stereotipia

reactiei subiectilor apartinnd unei anumite clase (care ofereau ca

solutie de rezolvare mai ales apelarea la organele de politie), am aflat

ulterior ca, putin timp nainte de desfasurarea experimentului, clasa

respectiva audiase o conferinta prezentata de un ofiter de politie cu

privire la prevenirea actelor antisociale.

C) Metoda clinica. Metoda experimentala ofera cu precadere

posibilitatea unei explorari a infractorului n general si mai putin a

unui infractor determinat. Procednd la fragmentarea personalitatii

acestuia n elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate

prin grupul de control, ea se cere a fi completata prin alte metode care

sa permita o abordare a personalitatii infractorului n unitatea si

dinamica acestuia.

O astfel de metoda este metoda clinica. Subliniind caracter

complementar al acestor doua metode, M. Grawitz3 2 evidentia:

totodata diferenta dintre cele doua metode, diferenta ce priveste at

obiectul investigat si scopul urmarit, ct si mijloacele de realizare

fiecareia dintre ele.

Metoda clinica cerceteaza astfel cazul individual ntr-un sec

precis determinat, si anume formularea unui diagnostic si prescriere

unei terapeutici. Ct priveste mijloacele de realizare, metoda clinic

nu opereaza cu variabile, ci se bazeaza pe anamneza. Dealtfel,

literatura de specialitate multi autori mai denumesc metoda clinica t

anamneza3 3 sau istoria cazului, sau studiu de caz.

n legatura cu aceasta ultima denumire, alti autori3 4 sunt d

parere ca metoda clinica si metoda cazului individual nu se suprapun

metoda clinica, apelnd la o gama mai variata de tehnici de realizare

are o arie mai larga de cuprindere.

Frecventa aplicare pe care metoda clinica o are n domeniu

criminologiei se datoreaza importantei pe care o ocupa, n cadru

acestei discipline stiintifice, studiul personalitatii infractorului.

Criminologia clinica, n ansamblul sau, are ca suport metodologic

aceasta metoda. Organizata potrivit principiilor clinicii medicale35,

criminologia clinica si propune astfel sa orienteze regimul de executare

a sanctiunilor penale si programul de resocializare a infractorului n

raport cu concluziile ce rezulta din examenul clinic al acestuia. Pe baza

unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor

trasaturi ale personalitatii infractorului. Acestea vor permite formularea

unui diagnostic, pe baza caruia criminologul clinician urmeaza sa

evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un prognostic

social. Pornind de la diagnosticul si prognosticul formulat, se va elabora

un program de tratament adecvat.

Metoda clinica n