CAPITOLUL I ASPECTE CONCEPTUALE

1.1. INTRODUCERE Creşterea vulnerabilităţii companiilor, dimensiunea acestora, concentrarea

activelor, impactul crescut al tehnologiei, interdependenţa şi concurenţa mondială acerbă precum şi interesul faţă de mediu sunt numai câţiva dintre factorii care ne obligă să ne îndreptăm atenţia spre problema riscurilor şi a administrării acestora. Trebuie să subliniem faptul că preocupările privind administrarea riscurilor au evoluat vertiginos într-un singur sens şi anume: acela al asigurărilor. Dar asigurările vizează cu predilecţie riscurile “pure”, care nu rezidă din activitatea managerilor ci din cauze independente de aceştia. De aceea, managementul riscului a fost focalizat o mare perioadă de timp spre sectorul asigurărilor. În realitate, pe lângă riscurile pure distingem riscurile speculative generate de actul conducerii.

Revenind asupra vulnerabilităţii companiilor, tot mai mulţi specialişti consideră că gestiunea şi costul acesteia reprezintă una dintre cele mai stringente probleme ale societăţii industriale. Aceasta este funcţia concentrării, dimensiunii, interdependenţei, tehnologiei, precum şi a evoluţiei sociale.

Indiferent de sfera în care activează managerii riscul este notiune invarianta a preocupărilor lor. Astfel, cei din sfera comercială se confruntă cu riscul de învechire al produselor, concurenţial sau al preţului, cel din domeniul financiar – cu riscul de faliment, valutar, de incapacitate de plată, ş.a., în sfera socială – riscul de conflict, de epidemie, ş.a. iar în sfera producţiei – riscul de avarie, incendiu, calitate, ş.a.

În lucrarea de faţă vom evidenţia semnificaţia şi stringenţa controlului riscului (reducere, suprimare şi transfer), dând o viziune globală problemelor de risc.

Din punct de vedere istoric, noţiunea de risc a fost abordată la început sub aspectul riscului întreprinzătorului fără a detalia elementele constitutive ale acestuia: poluarea, vulnerabilitatea sistemelor complexe şi catastrofele legate de obiectele produse de om. Aceste componente atât prin cauze cât şi prin dimensiuni, au cunoscut o evoluţie distinctă în urma dezvoltării tehnologiei bazată pe exploatarea cunoaşterii ştiinţifice. În ultimii ani, o pondere mare o au cheltuielile cu asigurarea riscurilor informatice generate de: -accidente, furtuni, sabotaje sau proasta funcţionare -erori de stocare şi transmitere a informaţiilor

-greve, plecarea personalului din informatică, ş.a.

Factorii care influenţează vulnerabilitatea întreprinderii A) Dezvoltarea conducerii activităţilor Analiza factorilor de dezvoltare a conducerii strategice după grupul de consultanţă

din sistem poate fi realizată pe baza celor prezentate în figura 1.1:

Observăm că evoluţia sociologică generează o diversitate de moduri de comunicare şi stiluri de viaţă impunând o diversificare a preferinţelor de consum. Acestea generează necesitatea organizării producţiei şi a consumului în sensul satisfacerii unor nevoi nestandardizate, adică aproape în timp real, dar cu zero stocuri, zero întârzieri, zero pana, zero hârtie şi zero lipsă. Cu alte cuvinte, evoluţia sociologică impune o conducere

flexibilă adaptabilă cerinţelor consumatorilor ceea ce generează o creştere a vulnerabilităţii potenţiale.

Fig. 1.1 Riscuri şi oportunităţi în sistemele concurenţiale Un alt factor, evoluţia tehnologică, reduce semnificaţia practică a experienţei

acumulate şi materializate în fabricarea produselor de serie. Logica lucrurilor converge spre a-i încuraja pe cei mici şi performanţi şi mai puţin pe cei consacraţi. Aşadar are loc o trecere de la sistemele de producţie specializate spre cele fragmentate.

Intensitatea factorilor sociologici şi tehnologici a generat amplificarea vulnerabilităţii companiilor conferindu-le în plus un caracter schimbător.

Prezentăm mai jos principalele riscuri cu care se poate confrunta o companie în funcţie de apartenenţa sectorială a activităţiilor acestuia:

Sistem concentrat -Subutilizare a capacităţilor productive (pierderea efectului de scară) -Încetinire a creşterii -Progrese tehnologice punând în cauză efectul experienţei -Sosirea noilor intraţi (bariere la intrare) -Nevoi financiare ale activităţilor în dezvoltare -Riscuri industriale legate de utilizarea intensivă a uneltei de producţie

Sistem în impas concurenţial: -Descreşterea pieţei -Concurenţa ţării pe cale de dezvoltare -Pierderea centralităţii legate de pierderea volumului -Conflicte sociale -Risc general de perenitate a întreprinderii -Sistem fragmentat: -Variabilitatea fabricaţiilor -Risc de schimbare rapidă a tehnologiilor -Concurenţa noilor tehnologii -Generalizarea bazelor de diferenţiere (copie, proasta protecţie a procedeelor)

Sistem Sistem fragmentat specializat Sistem in Sistem impas concentrat

Numeroase

Reduse

Puternic Slab

Surs

e de

dife

renţ

iere

pot

enţia

lă

Evol

uţia

soci

olog

Avantaj concurenţial legat de volum

Evoluţie tehnologică

-Disponibilitatea experţilor pentru alegerile de diferenţiere (activităţi noi, probleme de studii de fezabilitate) -Multiplicarea factorilor de succes posibili -Stăpânire imperfectă a sistemului de informaţie -Sistem specializat: -Risc de împotmolire pe calea mediană -Confuzie între efecte de diferenţiere şi economii de scară -Inadaptarea politicilor în funcţie de stadiile de valoare adăugată (politici de volum sau de specializare) -Pierderea atuurilor faţă de concurenţă -Substituirea produselor -Riscuri proprii sectoarelor concentrate şi fragmentate

Prezentăm în continuare câteva aspecte ale manifestării riscului în cadrul IMM-urilor: - întreprinderea mică sau mijlocie suportă efectele riscurilor specifice: dispariţia

omului cheie va fi pentru ea uneori lovitura de graţie a activităţii sale; constrângerea succesorală este mereu apăsătoare. Adesea condamnat la rolul de subtratant, ea suportă consecinţele unei subordonări pe care sperăm să o vedem cum dispare progresiv în interiorul relaţiei de “parteneriat”;

- riscul işi schimbă uneori natura după cum se concretizează la nivelul unei mici sau mari întreprinderi. Astfel de risc definit ca “risc pur” în primul caz va deveni un risc “al întreprinzătorului” în al doilea caz: aptitudinea unei mai bune stăpâniri respinge frontierele caracterului ineluctabil al unei calamităţi sau a alteia;

- percepţia riscului este în esenţial monolitică în IMM pentru toţi participanţii, obiectivul supravieţuirii este determinant. Percepţia acestuia poate fi foarte diferită în marea întreprindere, unde pluralitatea obiectivelor poate conduce la divergenţe de apreciere, un acţionar al cărui portofoliu este foarte diversificat are interesul să vadă profitul unei anumite societăţi reducându-se prin plata marilor prime de asigurare

- administrarea riscului se face cu mijloace restrânse în întreprinderile care ne preocupă: fără îndoială fără manageri de risc, capacităţi financiare mai reduse care limitează marja de libertate în arbitrajul reţinere-transfer al riscurilor;

- prevenirea riscului rămâne încă embrionară în majoritatea IMM. Auditul intern este o funcţie prost utilizată; procedurile de informare ale şefului de întreprindere permit rareori să se ajungă la maximă eficacitate.

B) Multiplicarea interacţiunilor şi concurenţelor

O bună perioadă de timp, companiile şi-au concentrat atenţia asupra promovării produselor urmărind identificarea imaginii lor cu marca. În ultimul timp, ca urmare a multiplicării concurenţei şi a interdependenţelor din mediul economic s-a observat că viitorul companiilor este tot mai ameninţat motiv pentru care în permanenţă trebuie să-şi reorienteze obiectul de activitate în funcţie de evoluţia pieţei, să-l diversifice cu activităţi disjuncte. De aceea, managerii vor fi obligaţi să se concentreze asupra unor domenii diferite crescând astfel vulnerabilitatea companiei.

Reducerea vulnerabilităţii într-un astfel de mediu este posibilă prin realizarea de alianţe între companii după modelul japonez. Totuşi o astfel de soluţie ar genera o bună formă de concurenţă precum şi riscul ca partenerii să fie atraşi într-o capcană pentru a fi sufocati.

C) Progresul tehnic Vulnerabilitatea companiilor este influenţată şi de volatilitatea tehnologiilor pe

care s-au dezvoltat. Progresul tehnic face ca în permanenţă compania să se adapteze la noile evoluţii ale tehmologiilor de producţie întrucât materia primă strategică a oricărei organizaţii este materia cenuşie. În consecinţă întreprinderile din domenii de vârf se vor transforma din întreprinderi de muncitori în întreprinderi de intelectuali. Dincolo de vulnerabilitatea generată de gestiunea tehnologiei apare o nouă sursă de riscuri – cea de natură industrială şi anume: instalaţiile de producţie care sunt în permanenţă surse de accidente şi de poluare. Frecvenţa accidentelor generate de exploatarea instalaţiilor este un fenomen cu o amploare crescândă în ultimii ani.

D) Criza de legitimitate în întreprindere În ultimul timp marca produselor unei întreprinderi nu mai constituie un suport al

coeziunii şi unităţii întreprinderii. Diversificarea producţiei a redus ataşamentul lucrărilor faţă de locul de muncă conştientizând faptul că nu tot ceea ce este bun pentru întreprindere este bun şi pentru ei.

Obiectivul managerilor este de a aduce satisfacţii acţionarilor. Însă nu toate afacerile sunt gestionate astfel încât să atingă acest deziderat. În consecinţă va creşte vulnerabilitatea ca urmare a riscului de cauză internă. Alături de acest risc poate apare riscul legitimităţii externe ca urmare a unor scandaluri sau procese.

E) Investiţia financiară contra investiţiei industriale Iată câteva ipostaze posibile ale raportului dintre cele două clase de investiţii: a) finanţarea este disjunctă de industrie. În realitate ele sunt simultane şi

interdependente (cauză - efect) b) industria face finanţare, deşi nu este vocaţia întreprinderilor industriale. Totuşi

anumite operaţiuni pe pieţele monetare vor permite întreprinderii să-şi protejeze încasările de riscul deprecierii monedei.

c) finanţarea incomodeaza industria. Investiţia financiară este mai tentantă decât industrială pentru un mare număr de investitori. Din aceasta se materializează în final în titluri emise de întreprinderi industriale care sunt rezultatul investiţiilor industriale. Deci finanţarea nu incomodeaza industria deoarece pariază pe ea.

d) finanţarea se joacă (pe bursa) cu industria. Prin finanţare sunt preluate pachete de control de la micii acţionari.

e) finanţarea pune în pericol economia naţională şi mondială deoarece vulnerabilitatea sistemului financiar internaţional depinde de aranjamentele instituţionale care guvernează funcţionarea pieţelor financiare. Interdependenţa domeniilor industriale şi financiare este o realitate. Riscul financiar apare adeseori ca un complement al celui industrial.

1.2.RISCUL – CONSTANTĂ A ACTIVITĂŢII ECONOMICE

INTERNAŢIONALE

Fundamentele teoriilor decizionale clasice, bazate pe presupoziţia certitudinii, sunt din ce în ce mai erodate de situaţiile reale care nu corespund cerinţelor de cunoaştere completă şi corectă a tuturor condiţiilor şi efectelor producerii unui eveniment. Ca o consecinţă directă a acestui fapt, în teoria modernă a deciziei nu se mai operează cu certitudini absolute, cu estimări precise ale evoluţiei unui anumit element sau fenomen, ci decidenţii recurg tot mai des la estimări probabile, incerte, la noţiuni de risc şi/sau incertitudine, incompleta cunoaştere a uneia sau mai multor „variabile” fiind o constantă a activităţii economice şi o cauză care explică într-o măsură mai mică sau mai mare diferenţele între rentabilitatea diferitelor proiecte de afaceri.

Accepţiuni ale conceptului de risc Riscul cunoaşte mai multe accepţiuni cum ar fi:

-„riscul reprezintă variabilitatea rezultatului posibil în funcţie de un eveniment nesigur, incert”.

-„riscul este incertitudinea cu privire la o pierdere”. -„riscul poate fi definit ca posibilitatea ca pierderile să fie mai mari decât se

aşteaptă”. -„riscul reprezintă incertitudinea cu privire la producerea unei pagube”. -„riscul este acea situaţie în care există posibilitatea unei devieri potrivnice a

rezultatului sperat”. Analizând toate aceste definiţii se pot observa anumite caracteristici comune,

anumite criterii de definire a riscului. În primul rând se poate spune că riscul derivă din incertitudine: adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în practică şi rezultatele generate se vor produce în viitor; incertitudinea din necunoaşterea cu privire la care eveniment din cele identificate se va produce şi la ce moment, care vor fi efectele reale şi amplitudinea ale producerii acestuia. În al doilea rând, riscul implică ideea de pierdere potenţială (de orice tip), generat de o evoluţie a unui factor în sens contrar aşteptărilor decidentului.

1.3 RISC SI INCERTITUDINE

Acceptand caracterul complex al unor probleme economice, managerul constata

ca una dintre sursele complexitatii o reprezinta incertitudinea. In general, prin

incertitudine el intelege lipsa unor cunostinte relevante la consecintele prezente si viitoare

ale unei actiuni, lipsa de siguranta in demonstrarea adevarului sau diferenta intre ceea ce

este cunoscut pentru a se adopta o decizie corecta. Asadar, incertitudinea poate fi

considerata complementara cunoasterii, imbracand una dintre cele doua forme: totala sau

partiala. Aceasata notiune este dependenta de gradul de cunoastere a evolutiei viitoare a

proceselor, reducandu-se pe masura acumularii de cunostinte si informatii.

La fel ca notiunea de complexitate, incertitudinea poate constitui un atribut al

unui proces sau eveniment (este vorba de evenimente intamplatoare), existand, astfel, in

mod obiectiv, independent de vointa noastra. Spre exemplu, nimeni nu poate spune cu

exactitate daca pretul actual de pe piata externa al unei materii prime se va mentine sau

nu peste un numar de ani. In acelasi timp, incertitudinea poate sa nu fie un atribut al unui

proces, ci rezultatul aprecierii decidentilor, avandu-si sursa in lipsa sau insuficienta

informatiilor disponibile. Astfel, la fundamentarea necesarului de materii prime si

materiale pentru realizarea programului de productie, decidentii nu cunosc cu exactitate

daca furnizorii au posibilitatea sa le asigure la timp cantitatile rezultate din calcul. Mai

mult, uneori nu cunosc nici calitatea materiilor prime pe care o pot asigura furnizorii si

care, se stie, influenteaza atat nivelul consumurilor totale de materiale, cat si calitatea

produselor finite. Spre deosebire de primul exemplu, in care procesul nu poate fi

controlat si nici nu poate fi indepartata incertitudinea, in cel de-al doilea caz acest lucru

este posibil prin consultarea directa a furnizorilor.

Notiunea de incertitudine este insotita frecvent de cea de risc fara, insa, a se confunda cu

aceasta. In literatura de specialitate adeseori, desi se subliniaza distinctia intre cele doua

notiuni, ele sunt utilizate in rationamente drept notiuni sinonime. Asimilarea acestor

notiuni este, se pare rezultatul ambiguitatii definitiei date de Knight riscului. Acesta

defineste situatia riscanta acea careia i se pot asocia probabilitati obiective, iar situatia

incerta- acea careia nu i se pot asocia decat distributii de probabilitati subiective.

Analizand critic criteriul de delimitare a celor doua notiuni formulat de Knight, observam

valabilitatea definitiei notiunii de risc numai pentru decizii cu caracter repetitiv, adoptate

in cadrul unei economii relativ stabile. Insa majoritatea deciziilor nu au aceasta

proprietate. Mai mult de atat, este dificil de acceptat distinctia pe care o face Knight intre

distributia obiectiva si cea subiectiva de probabilitate. Astfel, daca la fundamentarea

programului de dezvoltare a unei intreprinderi lipsesc initial datele necesare

dimensionarii capacitatilor de productie, ele pot fi obtinute fie prin consultarea unor

experti, fie prin apelarea la noi surse de informatii. Or, Knight nu permite luarea in

considerare a procesului in cunoasterea fenomenului analizat, considerandu-se situatia

incerta aceea pentru care nu putem asocia o distributie de probabilitate (obiectiva), iar

situatia riscanta- cea careia, indiferent de natura datelor- putem sa ii asociem. Tocmai aici

apare ambiguitatea definitiei lui Knight. Astfel, la un moment dat, vom spune ca situatiei

nu ii putem asocia nici o distributie de probabilitate ca, ulterior, pe masura achizitionarii

de noi date, sa putem, totusi, sa-i asociem o astfel de distributie. Deci, situatia era incerta

initial, urmand ca pe masura aprofundarii analizei acesteia sa devina riscanta. Concluzia

care se desprinde este aceea ca Knight, in incercarea de delimitare a riscului de

incertitudine, nu distinge altceva decat gradul de cunoastere a fenomenului analizat. Insa

existenta incertitudinii constituie doar o conditie necesara a aparitiei riscului. Conditia

suficienta a aparitiei riscului este prezenta unor consecinte, rezultate nefavorabile sau

nedorite. Spre exemplu, incertitudinea relativa la cosumul total dintr-o materie prima nu

va fi insotita de riscul neindepliniriii programului de productie daca exista surse

suficiente din materia resectiva. Poate, insa, genera riscul neincadrarii in nivelurile

prevazute pentru costurile totale de productie si nerealizarii profitului scontat.

Managerul considera ca notiunea de risc este inseparabil legata de acelea ale

rentabilitatii si flexibilitatii. Rezultatul intreprinderii este supus evenimentelor

neprevazute care insotesc activitatea sa in toate domeniile. Riscul se traduce prin

variabilitatea rezultatului, afectand rentabilitatea activelor si in consecinta, a capitalului

investit. Aceasta variabilitate poate fi cu atat mai bine stapanita de intreprindere, cu cat

aceasta poseda un anumit grad de flexibilitate. Riscul activitatii economice nu este decat

incapacitatea intreprinderii de a-si adapta continuu costul si de a se adapta la mediu.

Riscul poate fi abordat de o maniera diferita, spre exemplu: din punctul de vedere al

intreprinderii sau din punctul de vedere al investitorului sau creditorului.

Motivatia de a investi depinde si de riscurile asumate de intreprinzator si respectiv de cel

care imprumuta. Primul tip de risc este legat de propriile incertitudini ale

intreprinzatorului cu privire la venitul pe care il asteapta sa-l obtina din investitia ce

urmeaza a fi realizata. Acest risc se poate micsora prin investitii concomitente in mai

multe afaceri, care egalizeaza sansele de castig, precum si printr-o mare precizie a

previziunilor. Cel de-al doilea tip de risc este legat de nesiguranta de natura morala,

insolvabilitatea debitorului, ca urmae a nerealizarii asteptarilor acestuia. Riscul

creditorului duce de fapt la o dublare a riscului intreprinzatorului, si care nu s-ar

manifesta daca debitorul si creditorul ar fi aceeasi persoana.

Principala problema pe care si-o pune intrepinzatorul este aceea de a sti ce se va

intampla cu partea din venit sau din economii pe care o aloca investitiei, in ce masura

aceasta va fi generatoare de profit pe durata de exploatare. Cu toate ca nu se poate face o

delimitare stricta intre incertitudine si risc totusi necesitatile practice impun o oarecare

delimitare prin probabilitatile care pot fi asociate celor doua stari mentionate. De aici

conceptia fireasca despre incertitudine si risc pentru ca, in activitatea oricarei

intreprinderi, incertitudinea genereaza riscul. In general, incertitudinea este acea situatie

care creeaza o anumita indoiala generata de aparitia oricarui eveniment viitor si deci,

oricarui obiectiv nou de investitii. Cat priveste riscul, el este, nu numai o notiune

economica, dar si politica si sociala care apartine in mod normal omului, mai ales atunci

cand, in momentul luarii unor decizii, respectiv, decizii de investitii, nu dispune de toate

informatiile care ar putea conduce la tragerea celor mai juste concluzii.

Cu cat caracterul informatiilor de care dispun este mai relativ, cu atat gradul de risc poate

fi mai mare. Incertitudinea si riscul, in economia de piata, apar ca doua variabile care nu

pot fi ignorate de nici un investitor. Pentru preintampinarea unei situatii dezavantajoase

se impune, in primul rand, efectuarea unui temeinic studiu de piata, aceasta fiind cea care

absoarbe, in fapt, toata productia realizata. Acest studiu - prognoza trebuie sa ia în

consideratie si unele variante mai putin favorabile investitorului, variante care pot

conduce la risc.

Riscul reprezinta evenimentul viitor si incert, posibilitatea de pierdere stricaciuni, un

pericol, o primejdie posibila, cu o anumita probabilitate de aparitie, in timp. Abordarea

riscului in investitii –spre exemplu -pune, in primul rand, problema daca exista un raport

de corelatie intre investitie si risc. Raspunsul comporta anumite formulari graduale dupa

cum urmeaza:

a) investitia este generata de nevoi si trebuinte individuale si social-umane;

b) investitia este o cheltuiala prezenta pentru satisfacerea unor nevoi si trebuinte viitoare;

c) investitia este o cheltuiala prezenta, certa, relativa la un viitor incert;

d) investitia este o cheltuiala prezenta, reala, subiectiv sau obiectiv fundamentata pe un

scop virtual - speranta satisfacerii nevoilor si trebuintelor, obtinerea unui castig,

acoperirea cererii de marfuri, bunuri si servicii, reflectata pe piata de nevoia individuala

si sociala;

e) investitia reflecta; in fapt, o forma a ofertei care intampina cererea manifestata pe

piata;

f) investitia, prin continutul sau si prin modul de infaptuire, constituie ea insasi un purtator de risc.

Prin natura lor, investitiile sunt supuse influentei unor factori cu actiune mai mult sau mai

putin sigura. Oricat de avansate ar fi cercetarea si estimarile previzionale, in procesul de

decizie nu se poate lucra cu certitudini absolute asupra evolutiei unui fenomen sau

indicatori, ci cu estimari care sunt doar probabile. Adeseori cunoasterea incompleta si

mai ales imperfecta a tuturor conditiilor de desfasurare a procesului investitional pune

probleme deosebite, greu de solutionat pentru investitor

. Riscul este gandit ca o probabilitate a pierderii atasata unui castig. Intreprizatorul

va accepta riscul, o anumita pierdere, deci, prevazand ca va putea sa o compenseze cu un

castig aditional, anticipat cu o anumita probabilitate. Astfel, marimea riscului este o

functie de variatie a profitului. Modificarile de preturi, calamitatile naturale si sociale,

deciziile guvernamentale, fluctuatia ratei dobanzii si a pietei, inflatia, ne pot scapa

controlului si capacitatii de anticipare. Prin urmare, vom admite mai usor riscul prin ceea

ce nu poate fi cunoscut cu certitudine nici ca desfasurare si nici ca pierdere. Trebuie sa

recunoastem ca nivelul erorilor de estimare si, implicit, riscul investitional sporesc in

raport cu unicitatea si amploarea proiectului, orizontul temporal (perioada de viata), sau

cu modificari neprevazute ale mediului (poluarea).

Practica dovedeste ca nu se pot estima cu exactitate toate elementele care

influenteaza rezultatele partiale si consecintele de lunga durata. Atat in evaluarile privind

costurile de exploatare, a veniturilor, a valorii nete, a duratei de exploatare rentabila

aferente proiectelor de investitii, conceptia determinista nu este justifcata intotdeauna.

Riscul inerent al unei afaceri are ca principal suport evolutia tehnologica,

progresul tehnic care permite firmelor realizarea unor modernizari, inlocuiri de utilaje.

Incertitudinea specifica afacerii afecteaza toate elementele fluxului de trezorerie generat

de un plan de afacere. Sunt influentate indeosebi valorile asteptate ale rezultatelor

economice si financiare: profitul, cash flow-ul, valoarea neta, care depind de costuri, de

pretul de vanzare, de volumul vanzarilor. De asemenea este incerta valoarea reziduala a

capitalului fix la expirarea duratei de exploatare pe care o luam in calcul in analiza

financiara a afacerii. Unele dintre cele mai importante informatii folosite in evaluarea

afacerii nu pot fi previzionate in mod riguros si anume: volumul productiei si serviciilor,

structura si calitatea acestora, preturile de vanzare, pretul si consumurile in cazul

resurselor necesare desfasurarii activitatilor in perioada de exploatare.

Riscul este o categorie sociala, economica, politica sau naturala a carei origine se afla in incertitudinea care poate sau nu sa genereze o paguba datorita ezitarilor si inconsistentei in luarea deciziei. Riscul devine o frana in desfasurarea activitatii economice si implicit a expansiunii ei, acest impact necontrolat ducand la ingreunarea procesului de decizie: -la reducerea volumului de afaceri; -suportarea unor pagube materiale de mai mica sau mai mare amploare. Desfasurarea unei activitati eficace si creatoare se poate realiza numai in conditiile în care cei ce o infaptuiesc sunt pusi la adapost de efectele nefaste ale riscului. Riscul nu poate fi suprimat din moment ce el exista in lumea afacerilor. Riscul se asociaza cu o probabilitate de aparitie a unor evenimente nedorite. Cu cat consecintele sunt mai nedorite cu atat este mai riscanta decizia ce a fost adoptata.

Fizicianul francez Louis de Broglie spunea: "Trebuie sa urmarim riscul pentru ca

riscul este conditia la toate succesele" iar acest lucru trebuie facut pentru a obtine aceste

succese. Astfel, fata de evolutia economiei noastre, intreprinderea trebuie sa se integreze

in dimensiunile noi ale riscului, in politica si strategia pe care o alege.

Toate acestea conduc la concluzia ca pentru orice unitate economica poate lua nastere un

risc global, influentat, mai mult sau mai putin, de fiecare dintre cele aratate mai sus.

Una dintre caracteristicile riscului este aceea ca probabilitatile diferitelor rezultate pot fi

estimate statistic, fapt ce confera decidentului posibilitatea de a incorpora castigurile sau

pierderile asteptate in structura costului determinata in avans la nivel de firma. Acest

lucru este posibil daca riscul este de natura intrafirma sau interfirma.

• Riscul intrafirma se refera la posibilele pierderi pe care o firma prefera sa le

absoarba ca pe costuri mai degraba decat sa se asigure impotriva lor din surse de

finantare externe firmei. Atunci cand numarul de aparitii ale acestor pierderi este

suficient de mare incat sa poata fi prevazut cu o eroare de aproximare cunoscuta,

managerul poate stabili probabilitatea pierderii si o poate adauga la alte costuri

cunoscute.

• Riscul interfirma apare atunci cand numarul observarilor nu este suficient de mare

la o firma oarecare pentru care managerul firmei sa poata sa prevada pierderile cu

o eroare acceptabila. Oricum, numarul acestor observari devine suficient de mare

atunci cand sunt luate in considerare mai multe firme. Exemple de asemenea

riscuri sunt: incendiile, inundatiile, furturile etc. Deoarece managerii nu sunt in

stare sa prevada asemenea pierderi pentru propria firma, ei deplaseaza

responsabilitatea catre firmele de asigurari. Acestea pot fi stabili probabiliatea

unor astfel de pierderi bazandu-se pe un numar mare de cazuri care acopera mai

multe firme. Companiile de asigurari isi asuma riscul agregat pentru toate firmele

si, ca urmare, percep de la acestea o plata a asigurarii numita prima de asigurare

care devine apoi parte a costurilor firmei. Marimea acestei prime este stabilita in

baza pierderilor asteptate care urmeaza a fi compensate, plus costurile

administrative si profitul. Managerul firmei va decide daca va cumpara o polita de

asigurare in baza valorii asteptate a operatiunilor firmei si a functiei sale de

utilitate.

Concentrat domeniul riscului se rezuma la trei aspecte:

• analiza – identificarea riscurilor, evaluarea consecintelor posibile directe si

indirecte

• reducere – prevenirea pentru a le diminua sau pentru a le elimina, asigurarea in

raport cu aparitia noilor riscuri si atenuarea efectelor neprevazute prin actiunea

mijloacelor de protectie prin intocmirea unor programe de protectie

corespunzatoare

• finantare – stapanirea ansamblului costurilor si a pierderilor potentiale acceptate.

În accepţiunea clasică, generală, definirea riscului are aspectele procesului investitional de pe piata financiara, legat de cei doi timpi; cel al plasamentului, al deschiderii poziţiei şi cel al înregistrării rezultatului acţiunii investitionale sau al închiderii poziţiei: - sacrificiul unui avnataj imediat, sau absenţa unui consum imediat, în scopul unor

avantaje viitoare; - pierderea unui avantaj cert şi imediat din achiziţia şi stăpanirea unui bun real sau din

consumaţia unui serviciu contra unui avantaj viitor şi incert din investiţia în valori mobiliare;

- incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va inregistra la o data viitoare; Odată cu diversificarea produselor oferite pe piaţa de capital s-a extins şi activitatea de cercetare a fenomenului investitional, în care un loc din ce în ce mai important îl ocupă o abordare noua privind definirea riscului, acesta fiind văzut sau asociat cu: - “oportunitate” - între pierdere şi profit în sensul că, cu cât este mai mare potenţialul

de caştig cu atât este mai mare şi riscul asumat; - “hazardul” - abordarea evenimentului cu efecte negative asupra activităţii care

produce pierderi; - “incertitudinea” - condiţionarea realizării unui set de evenimente de o anumită

intensitate, desfăşurate într-o anumită ordine; Orice acţiune, întreprindere, angajare, activitate, presupun implicit asumarea unui complex de factori de risc ce nu pot fi direct măsurabili, efectul lor putand fi cuantificat

pe baza unor calcule speciale şi care trebuie luaţi în consideraţie atunci când decidem să acţionam într-un sens sau altul pe piaţa capitalului.

În cadrul investiţiilor în titluri şi valori mobiliare, tranzacţionate pe piaţa de capital, riscul se manifestă prin aceea că există permanent o nesiguranţă a realizării, o posibilitate ca rezultatele scontate să nu fie atinse, unele evenimente legate de investiţie să evolueze într-o asemenea direcţie, încât cei implicaţi în investiţie să nu obţină profitul scontat, iar în anumite condiţii să-şi piardă parţial sau total sumele investite.

1.4. MANAGEMENTUL RISCULUI Managementul riscului este un proces sistematic, continuu si riguros care contine

procesele de identificare, analiza, planificare, control si solutionare a riscurilor, avand ca obiectiv transformarea riscurilor in oportunitati.

Intr-o economie de piata libera, caracterizata printr-o onesta concurenta, oscilatia frecventa a preturilor datorita ofertei si cererii, nivelul vanzarilor si al incasarilor, etc. sunt numai cateva elemente care sa aduca incertitudini si riscuri, chiar daca se fac cele mai oportune previziuni sau oricat de calculati ar fi intreprinzatorii. Desi nu cotribuie in mod direct si evident la cresterea economica a firmei, managementul riscului constituie una dintre principalele componente ale managementului firmei. Si aceasta deoarece ignorarea anumitor situatii care presupun riscuri pot duce chiar la disparitia firmei. Principalele obiective ale managentului riscului sunt:

- supravietuirea firmei -costuri scazute cu managementul riscului si in acest fel obtinerea de profituri

ridicate -obtinerea de castiguri stabile -intreruperi de mica durata sau absenta intrerupeilor in activitatea firmei -cresterea continua -satisfactia firmei in ce priveste responsabilitatile sale sociale si buna sa imagine

Aceste obiective difera in functie de scopurile firmei, mediul in care ea isi desfasoara activitatea si atributele proprii fiecarei organizatii in particular.

Managementul riscului impune o disciplina necesara la baza oricarei afaceri. Toti managerii de risc iau decizii riscante fie ca este vorba de investitii sau de decizia de lansare a unui produs sau campanie de publicitate.

Riscul, totusi, nu este un eveniment izolat. Intr-o lume puternic dependenta si puternic tehnologizata cum este cea in care traim evenimente poate avea consecinte catastrofice determinand transferul riscului dintr-un colt al globului in altul.

Riscul nu trebuie perceput ca fiind un lucru rau. De fapt, riscul poate induce oportunitati extraordinare pentru cei care stiu cum sa-l gestioneze. Raspunsul nu este evitarea completa a riscului ci evitarea riscurilor putin intelese. Existenta riscurilor a determinat lansarea tuturor sectoarelor al caror element principal in ceea ce priveste nivelul de competenta rezida, de fapt, in gestiunea riscului.

Nu am fi reusit progresul daca am fi evitat riscul. Istoria ne-a aratat ca marile impliniri a presupus intotdeauna asumarea unor riscuri substantiale intr-o forma sau alta. Dorinta de asumare a riscurilor este un element comun tuturor agentilor economici. Practic evitarea riscurilor este o cale foarte sigura catre esec. In loc sa evitam riscul (ceea ce este practic imposibil) ar trebui sa dezvoltam o intelegere mai amanuntita a modului in care putem sa transformam rezultatele potential negative in oportunitati.

In trecut, castigurile au functionat ca un barometru de performanta, cu foarte putina atentie acordata riscurilor asumate pentru acele castiguri. Trendul general este ca investitorii sofisticati s-au concentrtat tot mai mult pe catigul de calitate evaluand tot mai bine raportul dintre risc si castig.

Managementul riscului nu analizeaza ce anume a mers prost dupa ce faptul este implinit – nu este o analiza ex-post. Este un process prin care riscul devine transparent. Presupune cautarea de noi riscuri, masurarea lor si gestionarea acestora. Nu trebuie sa avem in vedere un raspuns unic cu privire la risc – managentul riscului este un proces ciclic din care se invata si se ia decizii in concordanta.

Managementul riscului este un mix de stiinta si arta dar multa atentie – jucatorii foarte buni cu modele nu extraordinare pot sa-i depaseasca foarte repede pe cei care au modele foarte bune dar sunt jucatori slabi. Un bun manager de risc este dincolo de numere, tehnici si tehnologie. Managementul riscului presupune construirea unei adevarate culturi de alarma cu privire la risc la nivelul intregii organizatii, invatarea metodelor de aplicare a tehnicilor de combatere a riscului, fara a se crea ideea de guvernare a acestor reguli, creand, in acelasi timp, un puternic simt de luare a deciziilor intr-o maniera rationala.

Managementul riscurilor se aplica, de obicei, la trei nivele diferite. Primul este nivelul micro – riscul individual de pozitie sau tranzactie; al doilea este nivelul macro – portofoliul riscurilor la nivelul centralizat al unei unitati si intre mai multe unitati; al treilea este nivelul strategic – riscul de afacere reprezentat de protofoliul activitatilor care constituie castigurile totale ale firmei, precum si factorii competitivi.

"Numai cine nu riscă nu câştigă". Dincolo de aspectele pur anecdotice ale acestei aserţiuni, în lumea afacerilor, riscul inerent la care este expusă o companie este o chestiune complexă, greu de evaluat sau anticipat şi a cărei rezolvare nu vine în nici un caz gratis.Sfera managementului riscului nu este simpla, iar necesitatea de a anticipa riscurile şi atenua pe cât posibil pierderile este o caracteristică axiomatică a oricărei afaceri şi este, de fapt, elementul central al "job description"-ului oricărui manager. Scopul intreprinzatorului este sa câştige cât mai mult, şi sa pierda cât mai puţin. La nivelurile cele mai de sus ale managementului şi în consiliile de administraţie se cunosc foarte bine argumentele în favoarea unei administrări eficiente a riscului. Cei care lucrează în astfel de medii petrec mult timp încercând să evalueze şi atenueze diverse elemente riscante pentru companii, de la slăbiciunile personalului de conducere, la cele ale produselor, problemele legate de remunerarea muncitorilor, sistemele de pensii, asigurările de sănătate sau problemele poluării mediului. Într-o accepţiune larg acceptată, managementul riscurilor presupune patru procese inter-relaţionate:

-Investigarea sistematică şi continuă a expunerilor la diverse riscuri sau pierderi, -Evaluarea naturii acestora, a frecvenţei, gravităţii şi potenţialului impact, -Planificarea şi organizarea unor tehnici adecvate de control al riscurilor, care să

minimizeze eficient pierderile, -Implementarea unor astfel de tehnici, atât intern, la nivel de departament şi la

nivelurile de vârf ale managementului companiei, cât şi extern, în colaborare cu organizaţii specializate în controlul pierderilor, asiguratori şi alţi specialişti în domeniul administrării riscurilor.

Cel ce administrează riscul este în mare măsură planificatorul, promotorul şi coordonatorul proceselor descrise mai sus. Responsabilitatea pentru implementare rezidă la nivel departamental. Accidentele, rănirile, incendiile, furturile, defectele de fabricaţie ale produselor, violarea drepturilor angajaţilor şi poluarea mediului se petrec la diversele posturi de lucru din cadrul unei companii şi pot fi prevenite sau reduse cel mai bine la acel nivel sub îndrumarea experţilor. 1.5. ATITUDINEA INVESTITORULUI FATA DE RISC Legea aversiunii fata de risc Riscul este legat de incertitudinea asociata castigului dintr-o afacere. Pentru ca majoritatea investitorilor nu agreeaza riscul, ei vor fi rasplatiti cu o rata de rentabilitate mai mare. Si aceasta nu se intampla pentru ca nu vor sa riste, ci pentru ca ei vor sa fie remunerati pentru asumarea acestui risc. Majoritatea metodelor de studiere a riscului ridica problema estimarii probabilitatilor de manifestare a diferitelor consecinte, la care se poate astepta decidentul. Calitatea fiecarei metode depinde de rigurozitatea calcularii probabilitatii de realizare a unuia sau altuia dintre evenimentele nesigure considerate, influentata de totalitatea informatiilor disponibile, de experienta managerului si de atitudinea sa in asumarea unui risc. Aceasta atitudine poate fi neutra, de acceptare (prietenoasa), de respingere (prudenta) sau flexibila fata de risc. Teoretic se pot admite trei genuri de decidenti in functie de atitudinea lor fata de risc: predispusi la risc, indiferenti fata de risc si cu aversiune fata de risc. Cea mai reusita incercare de a explica legea aversiunii fata de risc a fost oferita de teoria utilitatii, in baza legii diminuarii castigului marginal. Legea diminuarii valorii castigului marginal afirma, de exemplu, ca un al doilea milion castigat de un decident care a inregistrat deja castigul milionului anterior, nu are aceeasi valoare ca a primului milion. In general, deci, pe masura ce castigul creste, utilitatea unei unitati suplimentare de castig scade. Acceptand ideea utilitaristilor ca utilitatea este cuantificabila si exprimand intr-un sistem de coordonate dependenta dintre nivelul castigului si utilitatea pe care aceasta o produce decidentului, atunci, intr-un sistem de coordonate castig-utilitate, in „utili” se pot reprezenta diferentiat functiile de utilitate pe cele trei tipuri de decidenti (fig.1.2). A – caracteristica decidentului predispus la risc, pentru el, odata atins un nivel de castig (avere), o unitate castigata ii aduce satisfactie mai mare decat unitatea imediat anterioara castigata B – caracteristica decidentului indiferent de risc; pentru el orice unitate castigata in plus ii aduce aceeasi satisfactie, indiferent de nivelul castigului pe care il avea inaintea castigarii acelei unitati. Pentru el utilitatea creste proportional. C – caracterizeaza decidentul comun (rational), cel cu aversiune fata de risc: pentru acesta castigul unei unitati in plus, dupa ce a atins un anumit nivel de castig, ii produce o satisfactie mai mica sau o utilitate mai mica (in utili) decat satisfactia pierderii unei unitati de castig. utilitate

A B C 2500 5000 7500 10000 castig Fig. 1.2 Curbele indiferentei fata de risc

Pentru decidentul normal (cu aversiune fata de risc) o crestere a riscului inseamna automat o crestere a pretentiilor lui ca venitul sperat afectat de risc sa creasca corespunzator nivelului de risc, comparativ cu un venit cert. Adoptand o reprezentare in care abcisa va avea valorile venitului, iar ordonata – nivelul riscului exprimat prin coeficienti de variatie, se poate defini o functie – functia de compensare a riscului prin venit. risc 2.0 C 1.5 B A 1000 2000 3000 venit Fig. 1.3 Functia de compensare a riscului prin venit.

Orice punct de pe curba indiferentei fata de risc este o combinatie de valori ale venitului si nivelele de risc care corespund unor alternative de investire care sunt indiferente decidentului, adica toate aceste combinatii ii produc aceeasi utilitate sau aceeasi satisfactie. Astfel: Curba ce corespunde (in plan) astfel obtinuta se mai numeste si curba indiferentei fata de risc. Se poate reprezenta o adevarata harta a curbelor indiferentei fata de risc ( o familie de curbe, izocuante).

Punctul A – alternativa unui plasament sau a unei investitii care va avea risc zero si venit 1000 unitati, adica o alternativa certa.

Punctul B – alternativa de investire care da un venit sperat de 2000 unitati, afectata de risc, acceptata pentru un risc de nivelul 1.5.

Punctul C – alta alternativa pentru aceeasi suma investita, caracterizata de un nivel 2 de risc, dar care are o valoare sperata a venitului de 3000 unitati. Pentru un decident normal oricare din aceste trei alternative ii aduc aceeasi satisfactie (utilitate), sau ii sunt indiferente in alegere.

Acest mod de a privi problema riscului este cunoscut in domeniul investitiilor sub denumirea de abordare prin echivalenta cu certitudinea. Oastfel de abordare a riscului cere de fapt decidentului sa specifice (precizezez) suma sperata afectata de risc pe care trebuie sa fie sigur ca o va primi, pentru a deveni indiferent intre aceasta suma afectata de risc si suma ceruta.

Tendinta managerilor de a-si asuma riscuri variaza dupa indivizi si contexte, variatiile individuale de comportament provin din experienta si din contextul existent in intreprindere. Astfel, anumitor indivizi le place riscul mai putin decat altora, iar anumite elemente de motivatie asociate riscului sunt parte integranta a unei anumite personalitati. Aceste diferente de la o persoana la alta sunt totusi mai putin importante comparativ cu cele care decurg din masurile de incitare si din normele de comportament. Managerii recunosc ca asumarea riscului este totodata o necesitate si o placere, in functie de conducere, constatand ca este mai mult o motivatie personala decat o masura incitativa luata in organizatie. Exista trei motivatii esentiale in luarea deciziei calculate si anume: asumarea riscului este indispensabila succesului hotararilor luate; asumarea riscului este pentru manageri mai mult o chestiune de obligatie profesionala decat de inclinare personala; asumarea riscului de catre manager are un continut emotional din cauza anxietatii, temei, excitarii si bucuriei si a pericolului. Multi sustin ca placerea reusitei este intarita prin amenintarile esecului.

Primele studii despre comportamentul managerilor concluzionau ca acestia evita riscul mai degraba decat sa-l accepte. Ei fac aceasta reactionand pe termen scurt la informatii de asemenea pe termen scurt, in loc de a anticipa evenimentele viitoare. Ei evita riscul care-l prezinta un mediu nesigur prin negocierea de contracte care amortizeaza nesiguranta. Alte studii arata ca managerii evita asumarea riscurilor intarzind deciziile lor si delegandu-i pe altii. Exista o distinctie intre managerii care evita riscurile, care si le asuma si care le domina. Acestia din urma nu se multumesc sa-si asume riscuri dar incearca sa le stapaneasca si sa le modifice. In cazul in care o optiune data promite un randament destul de bun, dar reprezinta un pericol inacceptabil, unii manageri incearca sa gaseasca metode de a reduce pericolul pastrand in acelasi timp castigul, incepand uneori prin a refuza estimarile. In concluzie, atitudinea investitorului fata de risc depinde de mai multi factori, in functie de care decidentul ia decizia finala.

CAPITOLUL II TIPOLOGIA RISCURILOR

2.1.Clasificarea riscurilor întreprinzătorului (care afectează persoane, bunuri, siguranţa financiară)

Criterii si clase de riscuri: A Dupa natura lor: pure si speculative B Dupa originea lor: din intreprindere sau din mediul inconjurator C Dupa consecintele lor: pentru intreprindere sau pentru persoane terte

A.Paralela intre riscul pur (RP) si riscul speculativ(RS) RP - este un eveniment aleatoriu, independent de vointa partilor, se realizeaza brusc, de regula fara semne prevestitoare - de aceea se mai numeste risc asigurabil;

- este greu de controlat, nu este acceptat ca o contraparte a posibilitatii de castig;realizarea lui aduce pierderi , iar nerealizarea lui nu aduce castig

- nu este delimitabil in sensul ca intreprinderea nu poate decide limitele calamitatilor naturale

- este consecinta unor evenimente accidentale sau fortuite; aparent provin din actiunea imediata a fortelor exterioare (forta majora) sau comportamentele irationale ale altora (razboaie, atentate, s.a.)

- de regula este generat de eroarea umana avand consecinte asupra patrimoniului si a persoanelor care lucreaza; este o amenintare imprevizibila pentru intreprindere;

RS – este controlabil putandu-se actiona asupra lui;se realizeaza in timp dupa ` o perioada de testare a unor strategii de actiune in care intreprinderea costata degradarea rezultatelor; este delimitabil, prin bugetul alocat actiunilor se limiteaza pierderile;este acceptat rezultand dintr-o alegere rationala avand drept contrapondere un castig provine din vointa managerului de a-si realiza obiectivele; este masurabil in efectele produse; -este generat de :decizii ale organelor publice (fiscalitate, legislatie); tehnici de productie (brevete, conjunctura); factori financiari (trezorerie, rentabilitate, investitii); factori umani (om cheie); factori structurali (organizatie, absorbtie, fuziune) RP si RS sunt interdependente crescand vulnerbilitatea intreprinderii; Ele provin atat din functionarea intreprinderii cat si din mediu Mediul – sursa a riscurilor Pentru RS –concurenta, disparitia unui client important, a unui furnizor, confiscarea unor bunuri in strainatate etc. Pentru RP -cazuri de forta majora :furtuni, uragane; acte de vandalism,sabotaj , furt; defecte ale materiilor prime sau subansablelor achizitionate; incendii, explozie, inundatii; incendii la un client sau furnizor care afecteaza intreprinderea In intreprindere exista „centre de risc” Riscul general al activitatii firmei, care poate afecta nivelul veniturilor si capacitatea de

supravietuire, este produs prin:

- modificarea volumului cifrei de afaceri

- intensitatea uzurii morale;

- aparitia de produse noi, concurente;

- evenimente naturale (inundatii, cutremure) sau sociale (greve, razboaie etc.).

Alte criterii de clasificare a riscului intreprinzatorului:

I. Dupa gravitatea primejdiei si consecintele asupra situatiei firmei:

a) Riscul de faliment apare atunci cand firma ajunge intr-o situatie deosebit de grea,

practic fiind condamnata la disparitie, urmand sa dea faliment. Acesta presupune o

situatie deosebit de dificila, existand posibilitatea ca societatea comerciala sa fie

desfiintata. Personalul angajat intra in somaj, creditorii nu-si mai pot recupera capitalul

iar actionarii isi pierd sumele de bani investite si bineinteles nu mai pot beneficia de

dividende. Este genul de risc extrem cu cele mai nefavorabile consecinte.

Odata instaurat falimentul se face apel la procedurile legale (juridice) si se trece la

mijloacele de protejare a partilor care au fost afectate (creditori, salariati, furnizori,

organe financiare etc.) prin lichidare.Cand semnele falimentului au devenit evidente

(incetarea platilor) este sesizat tribunalul si se angajeaza procedurile de protejare a

intereselor partilor afectate: salariati, fisc, creditori, furnizori, actionari.

Falimentul reprezinta o procedura de executare silita indeplinita de instanta publica

competenta, din oficiu, la cererea unuia sau mai multor creditori sau a agentului

economic, care se afla in situatia de a nu mai putea indeplini obligatiile de plata.

Starea de faliment se declara prin sentinta, dupa care, sub supravegherea instantei, se

procedeaza la stabilirea situatiei patrimoniale a falitului in baza inventarului, bilantului

contabil si a registrelor care se depun la instanta in termenul stabilit. In perioada

administrarii falimentului se desfasoara activitatea pentru lichidarea activului in

conditiile, la termenul si in limitele stabilite de creditori care, la randul lor, au datoria de a

depune instantei declaratii privind drepturile de creanta revendicate si titlurile din care

acestea deriva. Procedura de faliment se considera inchisa dupa repartizarea sumelor

rezultate din lichidarea activului, indiferent daca acestea acopera integral, ori partial,

drepturile de creanta.

Repartizarea sumelor se face in cuantumul si proportiile stabilite de instanta. In tarile cu

economie dezvoltata se practica preluarea firmelor falimentare de catre societati de

investitii si management care le reajusteaza activitatea pe baza unor concepte

manageriale proprii pentru a le adapta conditiilor pietei si a le face apte sa genereze din

nou profit.

b) Riscul de insolvabilitate survine atunci cand firma nu mai poate face fata platilor.

Incapacitatea de a-si achita angajamentele (criza de insolvabilitate) poate conduce fie la

lichidare, cand nu mai este nici o sansa de salvare (manifestandu-se riscul de ruina), fie

ca se solutioneaza printr-o interventie de conjunctura, pe baza unui credit suplimentar de

la banca. De aceea se mai numeste si risc de credit. Atunci cand, spre exemplu, dobanda

la credite creste peste rentabilitatea scontata a productiei, datorita evolutiei inflationiste si

lipsei de cerere pe piata, ia nastere o incertitudine ce va avea drept consecinta pierderi de

capital ce pot conduce la falimentarea intreprinderii, de aceea, majoritatea bancilor

acorda credite numai pana la anumite niveluri asiguratorii, spre a evita riscul

imposibilitatii rambursarii creditelor.

c) Riscul pierderii autonomiei se manifesta inaintea declansarii crizei de insolvabilitate,

cand firma constata ca prin mijloace proprii nu mai are capacitatea de a-si pastra in viitor

pozitia sa pe piata. Deci, resursele de autofinantare se dovedesc insuficiente in raport cu

nevoile de dezvoltare. Managerul are de optat intre doua variante, si anume:

- sa se mentina independent, .dar sa ramana o firma mica sau mijlocie, pierzandu-si

pozitia avuta anterior;

- sa-si mareasca dimensiunile capitalului prin afilierea la o firma . mai puternica,

pierzandu-si astfel autonomia.

De regula acest gen de risc il precede pe cel de insolvabilitate. Este situatia in care se

pierde pozitia avuta pe piata atat prin diminuarea nivelului productiei ( reducerii cifrei de

afaceri) cat si a reducerii incasarilor.

d) Riscul scaderii rentabilitatii (riscul de diluare) este un risc mai mult de natura

financiara, care exprima faptul ca la o crestere de capital, profitul net nu creste in aceeasi

proportie, semnalandu-se astfel fenomenul de diluare. Cu toate ca are consecinte mai

putin grave este necesar a se identifica cauzele care au condus la aceasta situatie, dar mai

ales a stabili strategia care sa conduca la redresarea financiara, deoarece se poate ivi o

situatie nefavorabila care sa accentueze scaderea rentabilitatii si deci sa impinga firma

(unitatea economica) intr-una din formele de risc amintite anterior.

II. In functie de raportarea proiectelor de dezvoltare la activitatea generala a firmei,

exista doua clase de risc:

a) Riscul similar cu cel general al firmei, care cuprinde proiectele ce permit simpla

continuare a activitatii firmei. In aceasta clasa se incadreaza inlocuirile si o parte a

modernizarilor si perfectionarilor tehnologice. Riscul similar, la randul sau, cunoaste

doua forme.

a’) riscul "alb", caracteristic proiectelor de investitii pentru ameliorarea conditiilor de

munca, protectie si securitate;

a”) riscul impus, specific proiectelor determinate prin legislatie, referitoare la

echipamentele antipoluante, constructii cu caracter social-cultural etc.

b) Riscul superior, caracteristic proiectelor care modifica starea sau structura firmei. Se

includ aici investitiile de expansiune sau dezvoltare, cercetare-dezvoltare etc.

III. Dupa dimensiunile, cuantumul pierderilor care pot surveni si functie de investitie,

se cunosc mai multe clase de risc:

a) riscul de nivel minim sau zero, la plasamentele in obligatiuni, in imprumuturi bancare

pe termen lung, a caror rata de dobanda se mentine constanta;

b) riscul de grad redus, la investitiile de amenajare (transformare) si innoirea unitatilor

existente ca si inlocuirea mijloacelor fixe uzate: moral sau fizic;

c) riscul de grad mijlociu, la investitiile de productivitate, care presupun modernizarea

productiei, rationalizarea locurilor de munca;

d) riscul de grad ridicat, la investitiile de dezvoltare (expansiune), ce implica

incertitudinile pietei, legate de lansarea noilor produse,. privind reactia concureniei,

nivelul preturilor, volumul vanzarilor;

e) riscul de grad foarte ridicat, la investitiile de cercetare-dezvoltare, ale caror rezultate

sunt deosebit de incerte.

IV. Dupa factorii care-i genereaza se disting doua tipuri de risc, si anume:

a) Riscul in afaceri sau de supravietuire este generat de un complex de factori, cum ar

fi:

a’) evolutia progresului tehnic in ritm rapid si consecintele sale greu de stapanit;

a”) incertitudinile pietei referitoare la evolutia cererii, schimbarea gusturilor

consumatorilor, modificarea preturilor, a politicii vanzarilor promovate de unele firme;

a’’’) instabilitate economica si politica (criza economica si inflaiie, somaj, greve etc.).

Chiar si atunci cand firma dispune de strategii privind asimilarea de produse noi si

modernizarea proceselor de productie, a dotarilor tehnice, exista un risc de afaceri legat

de succesiunea, la intervale de timp scurte, a noilor cuceriri stiintifice. La randul lor,

preturile nu pot fi nici controlate, nici stapanite, cu toate ca se fac unele eforturi din

partea statului de a limita cresterile de preturi. Evolutia preturilor este influentata de lupta

de concurenta; intelegeri ale producatorilor, jocul cerere-oferta (determinat de starea

productiei, de venituri, de tendinta de castig mai mare).

Riscul de afaceri este un element definitoriu in activitatea agentilor economici, fie de a-i

dinamiza, fie de a-i aduce in stare de faliment. El poate fi diluat, daca firmele vor

cunoaste bine piata pe baza unor studii de marketing, daca aplica strategii si metode noi

de promovare a vanzarilor, de adaptare a ofertei si preturilor la conditiile pietei.

Riscul in afaceri este dat de evolutia progresului tehnic, cu toate consecintele sale: piata

materiilor prime, piata beneficiarilor consumatori, modificari in gusturile si deprinderile

oamenilor, instabilitatea economica si politica etc.

b) Riscul patrimonial sau financiar decurge din proportia mare a imprumuturilor sale

luate de la banci. Firma ajunge in situatia ca din rezultatele sale financiare sa nu poata

achita nici dobanzile de la imprumuturile contractate. In raport cu patrimoniul se produce

o diminuare a capacitalii de supravietuire, proportionala cu modificarea raportului dintre

datorie si nivelul capitalului propriu.

Riscul patrimonial este cu atat mai mare cu cat raportul dintre datorie si capitalul propriu

este mai mare. Tocmai de aceea, pentru a preintampina riscul financiar, bancile

finantatoare au luat masuri in aceasta directie, si anume: nu acorda imprumuturi decat

pana cel mult 50% din valoarea investitiei proiectate, urmand ca diferenta sa fie acoperita

din surse proprii si emiterea de actiuni.

Riscul financiar este dat de modul in care o firma va fi in masura sa ramburseze creditele

obtinute de la societatile bancare, de evolutia nivelului dobanzilor, de rentabilitatea ce va

putea fi realizata in activitatea desfasurata etc.

V. In cazul firmelor multinationale, sau a firmelor cu investitii internationale, riscul

afacerii poate cunoaste trei forme:

a) Riscul ratei de schimb, care se refera la rata de schimb dintr-o tara straina, dintre

moneda tarii de origine si cea a tarii straine, in care se fac investitii. Managerul este foarte

afectat de acest risc, deoarece o schimbare in rata de schimb va produce o schimbare a

preturilor bunurilor straine exprimate in moneda interna a tarii respective, precum si o

schimbare proportionala in pretul bunurilor interne exprimate in moneda straina. Acest

tip de risc se mai numeste si risc de transfer si poate apare la investitiile negarantate de

guvern.

b) Riscul suveran poate apare pentru creditele bancare acordate guvernelor sau pentru credite cu garantii neguvernamentale. Acest risc consta in faptul ca, la un moment dat, guvernul fie sa nu poata, fie sa nu doreasca sa-si onoreze obligatiile. Rambursarea acestor credite nu este legata de performantele unui proiect sau ale unei firme si de aceea, exista doar doua probleme: - in primul rand, daca Guvernul dispune de valuta necesara pentru a plati datoriile;

- in al doilea rand, daca este dispus sa faca acest lucru.

c) Riscul general de tara sau riscul politic este un risc legat de multitudinea de factori

specifici fiecarei tari, de natura economica si politica, ce afecteaza gradul de

profitabilitate a firmei sau proiectului in care se face investitia straina directa, si anume:

deprecierea considerabila a monedei tarii respective; criza economica accentuata;

modificari majore ale politicii economice, de exemplu, reducerea barierelor comerciale

sau modificarea preturilor energiei; atitudinea negativa fata de firmele straine.

In cazul investitiilor financiare exista niste riscuri generale, generate de piata, situatia

social-economica si politica a momentului lansarii emisiunii si de reformele care pot

apare in sfera economicului. In aceasta clasa de riscuri sunt cuprinse urmatoarele:

- riscul pietei; datorita necunoasterii strategiilor de actiune ale investitorilor apare

incertitudinea evolutiei viitoarelor preturi ale titlurilor financiare;.

- riscul momentului, generat de posibilitatea de a suferi pierderi sau reduceri ale

castigurilor prin plasarea titlurilor intr-un moment ales neinspirat;

- riscul schimbarii cadrului legislativ, generat de perspectiva introducerii unor

mecanisme noi in economie care sa diminueze pretul de piata al titlurilor. In perioada de

tranzitie a economiei noastre acest risc poate fi semnificativ.

- riscul inflatiei consta in reducerea puterii de cumparare a banilor si a profitului in cazul

investitiilor cu venituri fixe.

O alta clasificare a riscurilor presupune impartirea lor in urmatoarele categorii:

Riscurile economice reprezinta prejudiciul potential la care sunt expuse patrimoniul,

interesele si activitatea antrepenoriala determinat de imprejurari de forta majora:

- calamitati naturale

- fortuite (incendii, furt, accidente etc.)

- de acte de imprudenta manageriala

- de avarii

- pierderi in timpul transporturilor marfurilor

- sau cum sunt cele rezultate din caracterul concurential al economiei de piata.

O notiune mai completa o reprezinta riscul in afaceri care include urmatoarele categorii de risc: - riscul economic si

- riscul datorat inflatiei, risc ce afecteaza performantele unei firme si este legat de felul in

care sunt finantate actiunile firmei (sunt riscuri cauzate de schimbari in puterea de

cumparare).

Riscurile economice pot fi:

a) riscul de shimb valutar;

b)riscul cresterii costurilor de fabricatie ale produsului care face exportul;

c)riscul fluctuarii ratei dobanzii.

a) Riscul de schimb valutar apare atunci cand moneda tarii exportatorului si moneda tarii importatorului nu sunt legate intre ele printr-un raport de schimb fix. Aceasta determina variatia cursului la care se efectueaza schimbul celor doua monede de

la o perioada la alta, provocand dupa caz efecte pozitive sau negative pentru exportator.

Riscul valutar apare cand in efectuarea unui export cu plata la termen se utilizeaza doua

monede.

b) Riscurile cresterii costurilor de fabricatie ale produsului care face obiectul exportului apare ca urmare a fenomenelor inflationiste ce se manifesta pe piata tarii exportatorului (riscuri de pret). La produsele cu ciclu lung de fabricatie, acest risc este deosebit de pronuntat, si poate conduce la o crestere a costurilor atat de alerta incat sa depaseasca marja luata in antecalcul, iar tranzactia sa se soldeze cu pierdere.

• Daca exportatorul, din motive de prudenta, include in costuri o marja mai mare,

poate ajunge la un nivel al pretului de oferta care il face necompetitiv.

• Daca exportatorul solicita includerea in contractul comercial a unei clauze de

revizuire a pretului, aceasta solutie s-ar putea sa nu convina importatorului.

Pentru protejarea intereselor sale, exportatorul solicita asiguratorului creditelor la

export o asigurare impotriva riscurilor comerciale. Riscurile datorate cresterii costurilor

de fabricatie (risc de pret) sunt determinate de o serie de factori cum sunt:

• cresterea costurilor de productie in perioada executiei livrarii marfurilor, si

incasarii contravalorii, ceea ce conduce la reducerea profitului in valuta, scontat

in momentul contractarii, daca nu este prevazuta cresterea acestor costuri si sunt

adoptate masurile asiguratorii;

• cresterea pretului materiei prime de baza incorporate in produsul exportat, ceea

ce face posibila obtinerea aportului valutar scontat prin exportul direct a acesteia,

fara a mai efectua si a suporta cheltuielile de prelucrare;

• erodarea puterii de cumparare a monedei ce urmeaza a se incasa dupa un an, doi

sau mai multi ani, ca pret al marfurilor exportate anterior (in functie de termenul

de plata, mai ales la masini si utilaje, care se vand de regula, pe credit).

Riscul financiar caracterizeaza variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenta

structurii financiare a firmei. Capitalul unei firme este format din:

- capitalul propriu

- capitalul imprumutat

ce se deosebesc fundamental prin costul pe care-I genereaza. O firma care recurge la

imprumuturi trebuie sa suporte si cheltuielile financiare aferente.Indatorarea firmei, prin

marimea si costul ei, antreneaza o variabilitate a rezultatelor, modifica deci riscul

financiar.

Riscul de faliment intereseaza atat investitorul potential, cat si managerul firmei.

Majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de

predictie a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strans corelate cu starea de

sanatate sau cu cea de slabiciune a societatilor comerciale.

In principiu se determina o functie care estimeaza probabilitatea ca o firma sa inregistreze

pierderi si in consecinta, sa fie in imposibilitatea de a-si onora clientii si bancile care i-au

acordat credite (firma sa fie insolvabila)

Solvabilitatea reprezinta capacitatea firmei de a face fata obligatiilor scadente care

rezulta, fie din angajamente anterioare contractate, fie prin operatii curente, a caror

realizare conditioneaza continuarea activitatii, fie din prelevari obligatorii.

Aptitudinea firmei de a fi solvabila si de a invinge riscul de faliment ocupa un rol central,

firma nu poate renunta la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie conditia

financiara de supravietuire.

Firma poate cunoaste greutati financiare periodice, cum ar fi intarzierile platilor in

anumite momente ale anului; sau in perioada de accelerare a cresterii. Chiar daca

viabilitatea firmei nu este pusa in pericol, imaginea sa se poate degrada datorita

perturbatiilor periodice.

O reputatie de rau-platnic sau o suspiciune la soliditatea sa financiara, poate genera cel

putin doua efecte:

• pe de o parte, anumiti furnizori pot refuza continuarea livrarilor

• pe de alta parte, firma este nevoita sa solicite credite de urgenta, si sa accepte

conditii neavantajoase de creditare (durata mai scurta, dobanda mai mare, etc, )

Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia unei fragilitati

economice si financiare structurale. Ele pot genera restrangerea activitatii, reducerea

personalului firmei, restructurarea sistemului de gestiune, sau , in cazurile grave,

falimentul firmei.

Riscurile comerciale apar odata cu capacitatea firmei de a:

• creste cifra de afaceri

• schimba pozitia concurentiala a produselor

• creste rentabilitatea

Printre multiplele riscuri pe care le are de infruntat managerul in cadrul desfasurarii

operatiilor comerciale in mod deosebit se numara:

1. riscul de transport

2. riscul de pret

3. riscul de desfacere.

Riscurile comerciale pot fi:

·deteriorarea situatiei financiare a cumparatorului privat, fapt care il pune in

imposibilitatea de a efectua la scadenta, plata sumei datorate

· cauze accidentale si reversibile

· insolvabilitate

·reaua - credinta a cumparatorului, cand acesta reclama defecte tehnice imaginare la

produsut importat pentru a se sustrage de la obligatia contractuala.

Riscul de transport

Masurile aflate in circuitele comerciale interne si internationale sunt expuse la multe

pericole care privesc fie sosirea cu intarziere la destinatie, fie calitatea sau cantitatea lor.

Se disting:

• riscurile in transportul feroviar

• riscurile in transportul maritim

• riscurile in transportul rutier

Riscurile in transportul feroviar constau in deteriorarea calitativa a marfurilor sau in

pierderea lor partiala sau totala; acestea sunt determinate de diferite cauze:

· ambalaje necorespunzatoare

· mijloace de transport necorespunzator pregatite

· manipulari defectuoase

· depozitari neglijente in spatii neadecvate

· specificul marfurilor

Riscurile in transportul maritim pot proveni:

1) fie din neglijenta armatorului; ele provin din pregatirea (armarea) superficiala a navei

de catre armator, fapt ce poate duce la avarii, pierderi cantitative sau chiar pierderea navei

cu intreaga incarcatura.

2) fie din neglijenta capitanului si echipajului sau ; se pot datora neindeplinirii corecte a

obligatiilor ce le revin in calitatea pe care o au.

3) Riscurile determinate de viciile ascunse ale marfii si ambalajului pot proveni din

neglijenta fabricantului si expeditorului.

4) Riscurife marfii sunt determinate de:

avariile sau naufragiile datorate vanturilor putemice, coliziuni din cauza cetii sau

vanturilor puternice, aruncarea in mare a unor marfuri pentru salvarea echipajului,

coroziuni provocate de excesul de umiditate in cazul transporturilor prelungite datorita

unor cauze de forta majora.

Riscul in transportul rutier se aseamana cu cele din transportul feroviar.

Riscul de pret apare datorita variatiei in timp a valorii tranzactiei: respectiv, intre

momentul incheierii contractului si momentul incasarii platii.

Riscul in desfacere este determinat de o serie de cauze: receptivitatea si promtitudinea,

solvabilitatea, lichiditatea, comportamentul, corectitudinea comerciala.

1. lipsa de bonitate

• prevenirea lipsei de bonitate se face pe calea verificarii bilantului contabil si a

contului de profit si pierdere.

• pentru a se evita o manipulare a datelor contabile se impune o verificare paralela

a bonitatii prin culegerea de informatii suplimentare din partea unor terti de la

organizatii profesionale nationale si internationale, camerele de comert si

industrie, mediul bancar, cercuri de afaceri etc.

2. scumpirea materiilor prime, materialelor, energiei.

· cresterea salariilor ulterior semnarii contractului.

Riscul rezultand din scumpirea materiilor prime, materialelor, energiei si a salariilor,

precum si din evolutia ratelor de schimb monetar pot fi rezumate din formulele riscului

de pret si a riscului valutar.

3. negocierea urmata de necontractare.

• interventia actelor guvernamentale.

Riscul fabricatiei

Orice proces de fabricatie comporta riscuri derivand in principal din:

-rebuturi cauzate de materiale necorespunzatoare;

-masini dereglate;

-mana de lucru insuficient calificata;

-presiunile concurentiale care cer innoiri permanente si reducere de cheltuieli; dificultati

in aprovizionare;

-defectiuni in sistemul informational;

-uzura fizica sau/ si morala a utilajului;

-insuficienta portofoliului de comenzi.

Un aspect important al riscului fabricatiei il constituie "riscul tehnologic" care apare

atunci cand se pune in fabricatie si se ofera pietei produse depasite, fapt ce duce la

imposibilitatea vanzarii sau desfacerii marfurilor cu preturi scazute care uneori nu

acopera nici costurile de productie.

Promovarea tehnologiilor de varf axate pe:

electronica cuantica;

biologia moleculara;

nucleonica;

teoria informatiei;

ecologia;

stiintele spatiale;

robotica;

inteligenta artificiala.

Riscuri in aprovizionarea productiei

Desfasurarea nomala a productiei necesita o buna aprovizionare cu materii prime,

materiale, piese de schimb, combustibili, energie electrica si termica etc.

Aprovizionarea poate fi realizata din surse interne si din import. O industrie moderna diversificata in nici o tara nu se poate baza numai pe resursele

proprii de aprovizionare. De aceea se recurge la importuri sau la importuri de completare,

constituind calea cea mai larg raspandita.

Riscurile legate de activitatea de aprovizionare a productiei pot decurge dintr-o

aprovizionare insuficienta, in cazul surselor incerte de aprovizionare, a inaccesibilitatii

acestora, a caracterului lor costisitor, dar si situatiilor politice sau conjuncturale. Riscurile

in aprovizionarea productiei sunt surse de mari pierderi intrucat orice neindeplinire la

termen sau livrarile necorespunzatoare normelor tehnice provoaca reactii in lant in

segmente mai mici sau mai mari ale retelelor de cooperare economica interna sau

internationala.

Riscul politic este deosebit de important pentru intreprinzator. El imbraca forma unor

evenimente independente de vointa si solvabilitatea cumparatorului si care il impiedica

sa-si onoreze obligatiile atumate fata de furnizorul - creditorul extern (razboi, revolutie,

revolta, razboi civil, greva, etc). Riscurile politice se refera la schimbarile care pot

modifica radical mediul social economic in care firma isi desfasoara activitatea. Riscurile

politice sunt determinate de evenimente social - politice de guvernare.

In cadrul relatiilor comerciale internationale se utilizeaza notiunea de country risk prin

care este desemnat riscul politic specific tarilor beneficiare de investitii, indicator ce este

evaluat de institutii specializate.

Unul dintre cele mai importante riscuri politice este riscul derivand din nationalizarea

investitiilor risc care paralizeaza activitatea economica a titularului sau participantului

strain la investitie.

Astfel tarile care sunt interesate in atragerea de investitii straine vor institui prin lege sau

prin conventii interguvernamentale, garantii impotriva acestui risc.

Riscurile sociale deriva din evenimente sociale cum ar fi:

• imbolnavirile

• accidentarile

• invaliditatea

• somajul

• diminuarea nivelului de trai

• maternitate.

Ele subliniaza capacitatea firmei de a fi flexibila in:

• acordarea salariilor

• capacitatea de inovare adoptata

• promovarea unui climat social favorabil

• capacitatea de a utiliza personalul

• eficienta economica / productivitate.

Incercarile de evaluare a conexiunilor intre riscuri si mediul socio-economic au implicat o

separare a costurilor, riscurilor si avantajelor unei activitati date, necesitand:

• pozitionarea nivelului riscului si compararea cu niveluri similare din acelasi

domeniu sau din domenii de activitate diferite;

• examinarea raportului cost-avantaje in cazul reducerii riscului;

• compararea costurilor, riscurilor si avantajelor asociate riscului si reducerii sale;

• examinarea individuala a fiecarui caz de riscuri majore, luand in considerare

perceptia diferentiata a riscului acceptabil dupa nivelul de suportabilitate, dupa

decizia de-a suporta si de a dobandi sau nu avantaje, urmare a asumarii acestuia.

Abordarea riscului in investitii impune luarea in considerare a formelor sale prin prisma

raportului de cauzalitate, respectiv: riscul de proiect; riscul de avarie; riscul politic; riscul

economico-financiar.

Riscul de proiect se reflecta: prin probabilitatea unor erori privind solutiile prin proiect,

responsabilitatea fiind cel mai adesea in sarcina entitatilor de proiectare: Efectele unui

asemenea risc pot fi identificate pe parcursul executarii investitiilor, cu ocazia receptiei si

punerii in functiune a obiectivelor de investitii chiar pe parcursul perioadei de exploatare:

Inlaturarea unor aspecte ale riscului de proiect presupune atragerea raspunderii

proiectantului prin actiuni convergente sau divergente, initiate de investitor.

Riscul de avarie constituie un risc cu efecte de stadiu fizic, fiind generat, de regula, de

calamitati ale naturii (incendiu, trasnet, furtuna, cutremur de pamant, alunecarea

terenului, inundatie, grindina etc.). Manifestarea unui asemenea risc vizeaza obiectivul de

investitii in curs de realizare sau realizat. Protectia fata de riscul de avarie in investitii

este posibila prin asigurarea lucrarilor de constructii-montaj la societatile de asigurare

care au in structura portofoliului o asemenea forma de asigurare.

Riscul politic in domeniul investitiilor priveste prioritar cazul investitiilor realizate de

investitori sau de antreprenori in strainatate. Cauzele care genereaza asemenea risc sunt

variate. Intre ele retinem: masurile luate de statul respectiv blocheaza derularea lucrarilor

de investitii, interdictia decontarii lor, blocarea transferului valutei, interzicerea readucerii

de catre investitor a masinilor, utilajelor si instalatiilor, interdictia valorificarii

investitiilor aflate in curs de executie, razboiul civil, grevele, embargoul si multe alte

cauze. Prevenirea unor asemenea riscuri este dificila, protectia fata de asemenea riscuri

este posibila, macar partial, prin intermediul asigurarilor si reasigurarilor cu valente

internationale.

Riscul economico-financiar in investiiii are cauze si manifestari complexe. Printre cele mai frecvente cauze sau surse de risc retinem: erori in analiza oportunitatilor de investitii, estimarea incorecta a parametrilor proiectului, evaluarea gresita a cadrului social-economic in care se incadreaza investitia, supradimensionarea proiectului, imprevizibilitatea mersului economic (cererea, concurenta, evolutia preturilor etc.), evolutia cursului valutar, a ratei dobanzii, a fiscalitatii si a altor factori. In mod deosebit se remarca implicatiile sub aspect financiar ale riscului in investitii. Faptul se explica, printre altele, prin aceea ca un proiect de investitii desi produce modificari ale parametrilor economici ai firmei (cifra de afaceri, costuri, productivitate etc.) si implicit asupra performantelor financiare (profit, lichiditati etc.), nu poate reorienta mersul economic gen sectorul respectiv, datorita unor factori exogeni pe care nu-i poate controla (concurenta; restrictiile legislative, inflatia etc.). Apoi, prevenirea sau evitarea unor riscuri ale investitiilor sunt dependente de capacitatea

de autofinantare; costul resurselor, costul capitalurilor prin variatia valorii in timp a

banilor (deci a valorii actuale nete) si de alti factori.

2.2. Clasificarea riscurilor pe piata de capital Principalele tipuri de riscuri întâlnite în investiţiile financiare sunt prezentate in tabelul nr. 2.1.

I. Riscuri sistematice sau riscuri generale ale pieţei (systematic risks) Riscurile generale sunt legate de desfăşurarea unor evenimente politice şi economice

care influenţează în mod obiectiv, într-un sens sau altul, totalitatea activităţilor dintr-o economie şi prin aceasta performanţele valorilor mobiliare tranzacţionate în cadrul pieţei de capital. Riscul sistematic este nediferenţiat şi nu poate fi înlăturat prin diversificarea valorilor mobiliare; în practică, în funcţie de condiţiile naţionale, în ţările mai avansate, el induce o variaţie de 30-45% asupra riscului total. Riscul sistematic are loc ca urmare a unei decizii politice de privatizare, naţionalizare a unor industrii, ramuri, sau societăţi, reforme monetare şi financiare, precum şi ca urmare a unor evenimente politice interne şi internaţionale, ce determină şi schimbări de comportament al preţurilor, al factorilor economici şi fac parte din riscurile generale pe care orice participant la procesul economic îl suportă. Tabelul nr. 2.1 Principalele tipuri de riscuri întâlnite în investiţiile financiare

Riscurile sistematice (systematic risks) sau riscurile generale ale pieţei

Riscurile nesistematice particulare sau riscurile afacerii

A) Riscurile de ţară (country risks) a. Riscul juridic (legal risk) b. Riscul suveran sau politic - Riscul de confiscare; - Riscul de expropriere; - Riscul de repatriere; - Riscul de inconvertibilitate a monedei; - Riscul dublei impuneri, (double taxation

risk) c. Riscul de schimb valutar (exchange rate

risk) d. Riscul ratei dobânzii (interest rate risk) e. Riscul inflaţiei (inflation risk)

B) Riscurile nesistematice, particulare 1.Riscuri fundamentale (fundamental risck) 2.Riscul previzibil (foreseeable risk) C) Riscurile datorate sistemului juridic şi mecanismelor pieţei a) Riscul fiduciar (fiduciary risk) b) Riscul sistemului de plăţi şi clearing (payment

and clearing system risk) c) Riscul de contaminare (contagion risk) D) Riscuri legate de specificul clauzelor valorilor mobiliare a) Riscul duratei până la maturitate (maturity

risk) b) Riscul de reinvestire a profitului din investiţii,

a cuponului sau a dividendului (coupon/dividend reinvestment risk)

c) Riscul de răscumparare (call risk) d) Riscul de conversie (conversion risk) e) Riscul de solicitare a restituirii (rambursării)

(put clause) f) Riscul de plată anticipată a datoriei

(prepayment risk) E) Riscurile emitentului a) Riscurile afacerii sau riscurile operaţionale

(business risks) b) Riscul atingerii şi menţinerii pragului de

echilibru al rentabilităţii (Break even point risk)

c) Riscul de credit (credit risc) d) Riscul financiar al emitentului (financing risk) e) Riscul de lichiditate (liquidity risk) f) Riscul de insolvabilitate (insolvency risk) g) Riscul de faliment (bankrupcy risk) h) Riscul datoriei (liability risc) i) Riscul eşuării emisiunii de valori mobiliare

(abortion risk) F) Riscurile investitorului a) Riscul de performanta (performance risk) b) Riscuri speculative (speculative risks) c) Riscul personal (personal risk) d) Riscul sincronizării (timming risk) e) Riscul selecţiei de portofoliu (portfolio risk)

În cadrul riscului sistematic sunt incluse riscurile juridic, suveran, de schimb valutar, al dobânzii şi al inflaţiei deoarece prin sfera lor de cuprindere influenţează un spectru mai larg economic. A) Riscurile de ţară (country risks) În acţiunea de procurare de capital provenit din investiţii internaţionale există un risc datorat condiţiilor politico-economice şi sociale particulare în care acţionează fiecare economie naţională. Riscul de ţară cuprinde o sumă a riscurilor specifice funcţionării activităţilor economico-sociale într-un cadru naţional suveran şi independent în care sunt aplicate politici, decizii şi strategii adecvate. În această categorie se înscriu: politica guvernului privind liberalizarea sau restricţiile în care acţionează mediul de afaceri, fluxul şi structura comerţului exterior, rata serviciului datoriei externe ca raport al câştigurilor din această activitate şi suma împrumuturilor şi dobânzilor aferente acestora, deficitul contului curent şi rata plăţilor externe comparată cu rezervele valutare, politica de control a preţurilor şi alocarea de resurse, rata şi structura deficitului bugetar în comparaţie cu produsul naţional brut şi inflaţia. Mărimea şi structura cheltuielilor publice realizate prin îndatorare internă şi internaţională şi profitabilitatea acestora.

a) Riscul juridic (legal risk) - Constă în primul rând din neaplicarea legilor, sau operarea unei legislaţii incomplete

într-un cadru naţional. Acest risc este evidenţiat în special în cadrul cooperării internaţionale şi conduce la situaţia în care unele contracte nu sunt respectate, sau nu se oferă o protecţie adecvată proprietăţii fizice sau intelectuale, private individuale sau celei asociate. Ca rezultat al riscului legat de activitatea afacerilor pe plan internaţional, acestea devin incerte şi scad ca pondere, deoarece interesul investitorilor străini se direcţionează către altă ţară în care legislaţia este respectată sau are prevederi mai clare. Riscul poate să apară şi datorită unei fluidităţi exagerate a elaborării de legi noi, în care unele prevederi curente sunt implementate fără să fi fost anulată sau modificată funcţionarea legilor mai vechi. In cazul României, un exemplu de acest fel ar fi contradicţiile dintre legea societăţilor comerciale, legea privatizării şi legea valorilor mobiliare şi unele adăugiri prin ordonanţe de guvern, care fiind toate în vigoare, lasă la dispoziţia administratorilor de societăţi să îşi aleagă modul de evidenţiere al acţionariatului, încălcând astfel drepturile acestuia, sau abuzul manifestat de către unii administratori privind plata discriminatorie sau întârziată a dividendelor. b) Riscul suveran sau politic Constă în primul rând din posibilităţi ale schimbării politice a unui guvern cu un altul, care nu mai garantează returnarea sau transferul capitalului şi a profiturilor obţinute de investitorii străini. Riscul politic are urmatoarele riscuri componente: - de confiscare;

- de expropriere; - de repatriere; - de inconvertibilitatea monedei; - Riscul de confiscare

Constă în aceea că există pericolul ca proprietatea asupra activelor care sunt implicate în mod voluntar sau involuntar, într-o activitate ilicită să fie trecute în proprietatea statului fără nici o compensare. Activele corporale au o expunere mai mare a riscului de confiscare deoarece, în circuitul lor, administratorii pot mai uşor încălca legislaţia, cum ar fi de exemplu nerespectarea prevederilor legii vamale sau a comercializării condiţionate a acestor active. Circulaţia activelor financiare şi în special a valorilor mobiliare, datorită regulilor şi procedurilor de tranzacţionare este mai puţin expusă acestui risc. Totuşi, în Romania, cu ocazia proceselor de privatizare, în cazul unor tranzacţii desfăşurate direct între stat şi investitori, în care vânzarea de acţiuni a fost condiţionată de îndeplinirea unui plan de finanţare, în multe cazuri acesta a fost executat defectuos de către investitor, ceeace a determinat convulsii economice în cadrul multor entităţii privatizate prin acest mod. - Riscul de expropriere (expropriation risk) Constă în posibilitatea ca un guvern să deposedeze o societate de investiţiile sau de activele sale, oferind în schimb compensări. În general, compensările sunt efectuate la un preţ al pieţei, dar în cazul în care vechea entitate producea un profit mai mare sau mai sigur decât o investiţie curentă, exproprierea nu va mulţumi nici un investitor. - Riscul de repatriere (exit risk) Este legat de investiţiile străine într-o ţară, şi se referă la deciziile, procedurile prin care circulaţia capitalului este îngreunată de regula la ieşirea sa din ţara gazdă, prin diverse prevederi sau precizări care discriminează investitorul străin faţă de cel autohton. În acest sens, cel mai întâlnit caz este cel prin care există precizări legale prin care capitalul străin este bine venit într-o economie, dar rezultatele (profitul din investiţii şi principalul), întâmpină greutăţi directe sau procedurale de revenire în ţara de origine a investitorului străin. . Riscul inconvertibilităţii monedei

Constă în decizia politică a unei ţări, prin care moneda natională nu se poate schimba liber pe o alta monedă blocând în acest mod participările şi profiturile investitorilor străini.

În Romania, a existat această situaţie în perioadele trecute, dar datorită accentuării participării la activităţile de cooperare internaţională, a încetat să mai existe, fiind exclus. . Riscul dublei impuneri, (double taxation risk)

Constă în existenţa pericolului ca profitul din investiţii şi/sau cel de capital să fie impozitat atât în ţara exportatoare de capital, cât şi în cea importatoare. În cadrul cooperării internaţionale, acest risc se rezolvă prin înţelegeri de recunoaştere a unei singure impuneri, de regulă ale ţării importatoare de capital, sau de acordarea posibilităţii de a alege locul de impunere pentru investitor.

c) Riscul de schimb valutar (exchange rate risk) Constă în aceea că profiturile din investiţii, câştigurile de capital şi principalul pot fi reduse, anulate sau transformate în pierdere de către evoluţia ratei de schimb dintre valuta ţării gazdă şi cea a ţării de referinţă sau a investitorului. În funcţie de finalitatea influenţei sale, riscul schimbului valutar are trei componente sau aspecte, acelea de translaţie, de tranzacţie şi competitiv, iar în practică există o serie de strategii de protecţie împotriva expunerii la acest risc prin utilizarea derivatelor (futures,options si swaps), prin care se iau în consideraţie următoarele: - starea cererii şi ofertei curente şi viitoare (suma raporturilor long şi short), nu numai

pe valuta străină în care a avut loc investiţia, dar şi de raportul acesteia cu oricare altă valută în conexiune;

- nivelul dobânzii, respectiv diferenţele între ratele dobânzii pentru instrumentele financiare şi mărimea dobânzii pentru titlurile fără risc (teoria parităţii ratelor dobânzii);

- ratele de schimb forward curente, care sunt cunoscute în comparaţie cu cele viitoare, care sunt necunoscute (unbiased theory)

- comparaţia inflaţiei dintre cele două ţări (teoria puterii de cumpărare) speranţele sau aşteptările diferite asupra evoluţiei inflaţiei (efectul Fisher).

d) Riscul ratei dobânzii (interest rate risk)

Riscul dobânzii, sau costul zilnic al banilor, este unul din riscurile pe care îl iau în consideraţie toţi investitorii când se decid să investească într-un domeniu comparând profitul previzionat cu rata dobânzii, iar în cazul când achiziţioneză un titlu cu venit fix - cu o anumită dobandă nominală. La rândul lor, emitenţii decid sau nu să apeleze la capitalul de împrumut pentru finanţarea activităţilor de funcţionare, sau a proiectelor de dezvoltare în funcţie de mărimea dobânzii minimale comparată cu rata profitului. Pe piaţă, reflectând creşterea dobânzii la zi faţă de cea nominală, preţurile titlurilor şi valorilor mobiliare cu venituri fixe - obligaţiuni şi acţiuni preferenţiale - scad, apoi revin la valoarea par în apropiere de maturitate. La emisiunile de obligaţiuni sau acţiuni preferenţiale, sau alte titluri cu venit fix, în cazul în care în procesul de aprobare al emisiunii au loc schimbări în dobânda zilei, emitenţii pun în circulaţie titlurile, fie cu primă în cazul în care dobânda zilei scade, fie la rabat ce se aplică preţului de emisiune dacă dobânda zilei a crescut.

Schimbările apărute între mărimile dobânzilor nominale şi dobânda zilei, duc la modificarea valorii, la formarea unui preţ de piaţă echivalent, reflectat de cotaţiile şi respectiv preţurile de tranzacţie. Calculul preţului echivalent de emisiune sau de tranzacţie, se realizează prin egalarea celor două rapoarte preţ/valoarea standard, sau valoarea nominală şi dobânda nominală/dobânda zilei. Să luăm ca exemplu emisiunea obligaţiunii: ABC20s06-08, care pentru atractivitate îşi propune ca dobânda sa nominală să fie cu două puncte peste cea a zilei. Cazul a) - în timpul aprobării prospectului de emisiune, dobânda zilei creşte la 23%, ceeace face ca în condiţiile prospectului, această obligaţiune să devină neatractivă şi probabil emisiunea şi planul său de investiţii să fie ratate.

În cazul de faţă pentru a redeveni atractivă, obligaţiunea ar trebui să ofere investitorilor o dobândă echivalentă calculată, acceptată de investitori de 25%, dobândă care nu poate fi schimbată în prospect. Emitentul va trebui să-şi vândă cu rabat pe piaţa primară obligaţiunea respectivă la un preţ de emisiune echivalent, calculat astfel:

Preţ emisiune/valoarea standard = dobânda nominală / dobânda echivalentă, calculată: Preţ de emisiune/1000 = 20/25 => 800 puncte Diferenţa (200) dintre valoarea standard de 1000 şi 800 reprezintă rabatul la emisiune. Cazul b) - dobânda zilei scade la 16%, deci dobânda echivalentă, calculată va trebui să fie egală cu 18%. Utilizând aceeaşi formulă de calcul avem:

Preţ de emisiune/1000 = 20/18 => 1111.11 puncte Diferenţa de 111.11 (1111.11- 1000) reprezintă prima de emisiune. Acţiunile comune, prezintă avantajul că în calculul dividendelor, influenţele rezultate din creşterea dobânzii, cât şi de creşterea inflaţiei sunt incluse direct prin costurile de producţie. Valorile mobiliare cu venit fix nu pot atinge parametrii mentionaţi în prospectul de emisiune şi de aceea se recomandă introducerea de clauze care să permită calculul veniturilor în funcţie de creşterea dobânzii, sau clauze care dau investitorilor posibilitatea de a se retrage din investiţie (put clause). Pe durata existenţei titlului cu venit fix pe piaţă, emitentul trebuie să achite dobânda nominală, iar în cazul în care dobânda zilei este mai mică decât aceasta, emitentul pierde diferenţa dintre cele două dobânzi; o metodă de a reduce riscul asupra scăderii dobânzii, este introducerea unei clauze de răscumpărare (call clause), însoţită de acţiunea de refinanţare a emisiunii printr-o altă emisiune similară, având o dobândă mai mică.

e) Riscul inflaţiei (inflation risk) Inflaţia este fenomenul ce măsoară procesul reducerii puterii de cumpărare a banilor, de creştere a preţului mărfurilor şi serviciilor, ca urmare a scăderii ofertei lor pe piaţă. Preţurile mai pot creşte şi ca urmare a creşterii cheltuielilor bugetare, în aşa măsură, încât

emisiunea de bani, întrece cu mult necesarul circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cel al investiţiilor.

Ca rezultat al inflaţiei, consumatorul are astăzi nevoie din ce în ce de mai mulţi bani pentru a dobândi aceeaşi cantitate de mărfuri, sau servicii obţinute în trecut. Menţinută sub control, inflaţia moderată este creată şi explicată de fenomenul creşterii economice, dar în anumite situaţii, de criză sau de politică economică neadecvată, inflaţia poate lua asemenea proporţii, încât până la redresarea economică, aduce pierderi imense producătorilor şi mai ales consumatorilor.

Creşterea inflaţiei, creează neîncredere pe piaţa investiţiilor şi a valorilor mobiliare, de aceea, în astfel de timpuri, oamenii îşi investesc banii în domeniile mai puţin susceptibile la influenţa nefastă a inflaţiei, cum ar fi metalele preţioase sau obiectele de artă. În încercarea de a determina mărimea şi influenţa inflaţiei asupra rezultatelor unei investiţii, oamenii consultă indicii preţurilor de producţie, sau de consum elaboraţi pe baze sintetice. În cazul investiţiilor cu venituri fixe, profitul nominal încasat de investitor fiind constant, valoarea sa reală apare ca fiind din ce în ce mai mică, datorită creşterii preţurilor. În general, ca rezultat al investiţiei pe durata deţinerii titlului, investitorul încasează un flux de numerar ca profit din investiţie sub forma dobânzii, sau al dividendului. Pentru a conserva puterea de cumpărare, acestea ar trebui să încorporeze şi un prermiu pentru inflaţia aşteptată, previzionată, sau trebuie efectuată o ajustare cu inflaţia aşteptată, care să se reflecte în preţul titlului. Deoarece investitorul primeşte numai rata nominală, în calculele sale, aceasta trebuie să satisfacă, sau să menţină aceeaşi putere de cumpărare a sumei iniţiale şi de aceea îşi calculează o nouă rată acceptată, ajustând venitul din dobândă cu rata inflaţiei aşteptate (obţinută ca produs dintre indicele ratei nominale şi indicele ratei inflaţiei aşteptate [(1+Rn) x (1+I)]). Dacă inflaţia reală creşte mai mult şi este diferită de cea previzionată sau aşteptată, atunci se poate calcula diferenţa dintre cele două stări care reprezintă pierderea suplimentară a investitorului datorată inflaţiei neaşteptate:

(1+Rn) = (1+Rr)(1+I) aceasta devine: Rn = Rr + I + RrI în care: Rn = rata nominală, Rr = rata reală, I = inflaţia aşteptată. Deoarece pe termen lung preţurile manifestă o creştere continua, inflaţia afectează nu numai activitatea de investiţii, ci şi cea socială, în general guvernele procedează la indexarea parţială sau totală a veniturilor. În cadrul acestora, indexarea pensiilor se face pe seama creşterii continue a contribuţiei persoanelor active, de la care se colectează premiile de inflaţie, acţiune ce ridică probleme privind transferul de venituri între generaţii, care se acutizează odată cu tendinţa de îmbătranire a populaţiei.

În cadrul investiţiilor în titluri financiare şi valori mobiliare se cuvin următoarele remarci, privind influenţa inflaţiei şi posibilitatea de protecţie: - investiţiile pe termen scurt, sunt mai puţin afectate de inflaţie decât cele pe termen

lung, astfel că au apărut emisiuni ce îşi ajustează (indexează) profitul din investiţii cu inflaţia prin variaţia fie a dividendului prestabilit, fie prin ajustarea dobânzii nominale;

- titlurile cu venit rezidual sau variabil, sunt mai puţin afectate de inflaţie decât cele cu venit fix; în cadrul unui emitent societate comercială, dividendul acţiunilor comune are avantajul de a cuprinde în sine şi influenţele inflaţioniste din perioada de gestiune, ceeace nu se poate întâmpla în cazul acţiunilor preferenţiale sau a obligaţiunilor.

- hedging prin contracte futures şi opţiuni având ca activ de bază indicele preţului de consum a căpătat o mare amploare în ultimi ani ca metodă de atenuare a efectului inflaţionist

- . Metoda de stabilire a riscului de ţară

Riscul de ţară măsoară performanţele economico-politice ale unei ţări într-un mod orientativ printr-un un indicator care creează o imagine privind un anumit grad de încredere, al încadrării ţării respective în procesul investitiilor străine şi de partricipare la circuitul economico-financiar internaţional.

Pentru a stabili indicatorul riscului de ţară se iau în calcul o serie de activiţăti şi indicatori, care sunt introduşi pe o scară de valori convenţională cu diferite ponderi: - riscul politic se referă la siguranţa continuităţii activităţii politice deschise colaborarii

internationale. Cum este corelată activitatea economico-financiară internă cu codurile internationale, sau dacă legislatia internă nu contravine cu aceste norme, precum şi gradul de achitare a obligatiilor internationale asumate. Riscul politic are o pondere de 25% in stabilirea indicatorului de risc de ţară.

- gradul de îndatorare se stabileşte pe baza marimii indicatorilor ce privesc datoria

externă şi serviciul datoriei externe. Gradul de îndatorare are o pondere de 10% în indicatorul general;

- reeşalonarea datoriei externe cuprinde cazurile de neplata a datoriei externe, pe

ultimii doi ani. Aceste datorii trebuie să fie reeşalonate şi are o pondere de 10 % în indicatorul general;

- rata de creditare are o pondere de 10% în indicatorul general; - accesul la finanţarea bancară priveşte ponderea creditelor private şi a

împrumuturilor negarantate în produsul intern brut. Accesul la finanţarea bancară are o pondere de 5% în indicatorul general.

- accesul la finantarea pe termen scurt cu o pondere de 5% în indicatorul general;

- accesul la piaţa internatională de capital prin emisiuni de titiluri şi obţinerea de împrumuturi sindicalizate, având o pondere de 5% in indicatorul general;

- deţinerea de disponibilităţi la termen de peste 5 ani, cu o pondere de 5% se

calculează ca raport între disponibilităţi şi marja de forfetare; - informaţiile economice cu o pondere de 25% cuprind o analiză a stării economice şi

a prognozei pe următorii doi ani; Practica internaţională a stabilit anumite criterii asemănătoare cu cele de stabilire a

riscurilor obligaţiunilor, prin care sunt evaluate fiecare din aceste situaţii, şi astfel se măsoară capacitatea unei ţări de a plăti împrumuturile şi a onora angajamentele asumate pe plan internaţional, de a asigura libertatea intrării - ieşirii capitalului din investiţie, repatrierea principalului şi a câştigurilor din plasamente.

II Riscurile nesistematice, particulare sau riscurile afacerii

Sunt caracteristice domeniilor specifice de activitate economică şi financiară, deoarece în condiţii normale de piaţă, orice societate face faţă incertitudinii ca produsele sau serviciile sale să fie acceptate de consumatori, ca activitatea sa să fie cât mai profitabilă, fapt ce presupune o permanentă participare şi adaptare la schimbările din acel domeniu în condiţii de concurenţă.

B) Riscuri nesistematice, particulare 1. Riscurile fundamentale (fundamental risks)

`Cuprind acele riscuri neprevizibile, care se produc datorită unor evenimente mai presus de controlul subiectului şi ale căror efect are consecinţe asupra unui număr mai mare de persoane. Aceste evenimente sunt naturale (cutremure, inundaţii, secetă), sau social-politice (revolte, războaie), sau fenomene economice (procese de privatizare, restructurare), care datorită originii lor impersonale şi a consecinţelor cuprinzând arii mari, riscurile fundamentale constituie o răspundere socială şi nu personală, iar în condiţiile creşterii complexităţii activităţilor social-economice, unele riscuri care istoric erau considerate fundamentale, se transformă în hibride sau chiar particulare 2. Riscuri previzibile (foreseeable risks)

Sunt acele riscuri pe care o persoană obişnuită cu calităţi, pregătire şi prudenţă rezonabile, poate să le prevadă ca posibilitate de realizare când se angajează într-o acţiune.

C). Riscurile datorate sistemului juridic şi mecanismelor pieţei a. Riscul fiduciar (fiduciary risk)

Fiduciarul este persoana care are calitatea de împuternicit al unei alte persoane de a acţiona, administra active aparţinând celei din urmă pe baza unei înţelegeri sau contract. În cadrul pieţei financiare şi în cea de capital în special, instituţiile ce activează, au această calitate de fiduciar. Astfel, deschiderea de conturi de investiţii, tranzacţionarea pe baza discreţionară, sau a ordinelor limită şi stop încorporează răspunderi fiduciare.

Riscul fiduciar constă în aceea că în procesul de administrare, cu sau fără bună ştiinţă, fiduciarul poate lua decizii şi acţiona împotriva intereselor proprietarului de drept, cauzându-i acestuia o pierdere potenţială sau reală, parţială sau totală a activelor încredinţate spre administrare. În general răspunderea fiduciarului este guvernată în acţiunea sa de “regula persoanei prudente” (prudent man rule), prin care se impune acestuia administrarea activelor încredinţate cu diligenţa administrării bunurilor proprii. În ultima vreme, se manifestă tendinţa ca regula acţiunii persoanei prudente să fie înlocuită de către “regula expertului prudent” prin adăugarea unor răspunderi sporite fiduciarului. În cadrul pieţei de capital din România, comportamentul fiduciarului este stabilit de Regulamentul de Practică Onestă emis de către Asociaţia Societăţilor de Valori Mobiliare, în care sunt menţionate condiţiile şi limitele de acţiune, grija de care trebuie să dea dovadă Societatea de Valori Mobiliare prin agenţii săi. De asemenea, organul de stat CNVM stabileşte limitele şi responsabilităţile Societăţilor de Administrare a fondurilor mutuale ce au răspunderea fudiciarului. O importanţă deosebită o are stabilirea responsabilităţilor de custodie, a regulilor de operare a Depozitarului, Agentului de Transfer şi Registrului, în activitatea de tranzacţionare cu valori mobiliare. Nu în ultimul rând, trebuie amintit că este importantă stabilirea procedurilor de siguranţă, raportare şi transparenţă a operaţiunilor din piaţa de capital care să creeze încredere în această piaţă. b. Riscul sistemului de plăţi şi clearing (payment and clearing system risk)

Sistemul de plăţi face legătura (decontările) dintre participanţii la piaţa de capital. El este supus în primul rând riscului de plată denumit şi risc de “overdraft” sau de credit din cursul zilei. Pericolul constă în aceea că banca încasatoare a plăţii să nu mai dorească, sau să fie în imposibilitate de a transfera mai departe banii către destinatarul final al acelei plăţi, nestingând astfel obligaţiile sale de plată faţă de bnca a plătitorului.

Datorită specificului tranzacţiilor din piaţa de capital iniţiatorii plăţilor sunt emitenţii care plătesc dobânzi şi dividende şi investitorii cumpărători de valori mobiliare, investitorii cumpărători şi vânzători la deschiderea poziţiilor şi a plaţilor de echilbrare în cazul derivatelor şi a operaţiunilor în marjă. Acest risc poate aduce prejudicii mari participanţilor la tranzacţionarea cu produse derivate sau în cazul decontărilor în marjă, deoarece aceste decontari se lichidează automat pe răspunderea celui care trebuia să efectueze plata. Ca măsură de contracarare a efectului riscului de plată, este mai bine ca investitorul să opereze cu aceeaşi bancă cu care operează societatea de valori mobiliare, sau să fie suficient de atent pentru a avea permanent o balanţă potenţial creditoare a contului sau de investiţii, printr-un contract de finanţare garantată din partea SVM-ului bazat pe valoarea poziţiilor “long” deţinute în cont. În cadrul riscului de plăţi, trebuie să luăm în consideraţie şi faptul că în tranzacţiile internaţionale contează şi diferenţa de fus orar dintre partenerii intraţi în tranzacţie; riscul este mai mare atunci când plăţile sunt orientate de la vest către ţările aflate mai la est.

Referitor la sistemele de clearing din piaţa de capital, acestea se pot organiza fie pe sistemul brut sau net, pe conturi analitice sau pe contul “house” precum şi din combinaţii ale acestora. c. Riscul de contaminare (contagion risk) Constă în efectul de propagare a influenţei, sau rezultatului negativ înregistrat de o entitate ce aparţine unui grup sau sistem, către alte entităţi datorită similitudinii de activitate şi a legăturilor funcţionale. Instituţii finaciar-bancare activează similar într-un sistem de operare unitar, falimentul sau problemele unei componente, instituţii bancare, SVM sau fond mutual putând atrage după sine, percepţia unui număr mare de participanţi sau de agenţi, ca şi alte entităţi, care sunt, sau pot fi în aceeaşi situaţie, conducând la slăbirea încrederii în întregul sistem bancar, sau în piaţa de capital, având ca rezultat destabilizarea întregului sistem. Elemente ale riscului de contaminare sunt reflectate şi la nivelul tranzacţiilor bursiere, când acţiunile unei societăţi de referinţă scad rapid peste o anumită limită şi ale căror efecte se pot manifesta sub forma “avalanşei sau a bulgărului de zăpadă”, când o scădere a unei acţiuni atrage după sine scăderea unui număr mare de acţiuni al altor emitenţi (teoria trenului şi cea a dominoului). Băncile sunt şi ele supuse riscului de contaminare, care se manifestă sub forma riscului interbancar (interbank risk) şi afectează băncile cliente, ce colaborează sau lucrează în mod direct sau în legătură cu cele corespondente deoarece: - în activele băncii sunt incluse datoriile şi împrumuturile aflate în curs de încasare de

la alte bănci sau instituţii financiare; - fluxurile de numerar în curs de încasare pot fi mult întârziate, mai ales în sistemul

bancar international unde bancile funcţioneaza pe fuse orare diferite; - contracte repos de la alte bănci se pot transforma uşor în pierdere; - existenţa instrumentelor financiare şi a garanţiilor cu instrumente şi valori,

instrumente ce sunt supuse riscului valutar, la care putem adăuga swaps pe rate ale dobânzii;

Controlul riscului de contaminare, constă în stabilirea de către organul de stat ce controlează activitatea în cauză de reglementări şi proceduri clare - clearing - şi de verificare a activităţii instituţiilor financiare, precum şi măsuri de implementare şi respectarea acestora.

D). Riscuri legate de specificul clauzelor valorilor mobiliare

Valorile mobiliare reprezintă sinteza standardizată a unor contracte de investitii ce privesc emisiunea şi circulaţia capitalului, fie între investitori ca furnizori de capital şi emitenţi ca utilizatorii ai capitalului, (valori mobiliare clasice), fie între investitori şi o instituţie financiară în scopul distribuirii riscului şi a profitului (valori mobiliare derivate).

Fiind esenţa unor contracte de investitii de tipuri diferite, valorile mobiliare includ în mod direct sau prin prospectul de emisiune al acestora clauze ce stabilesc drepturi, responsabilităţi şi riscuri specifice tipului lor. a. Riscul duratei până la maturitate (maturity risk) Se aplică valorilor mobiliare cu venit fix, al căror preţ la piaţă este influenţat de variaţia ratei curente a dobânzii, iar contabilizarea profitului sau pierderii de capital se repartizează pe intreaga durata de deţinere. O creştere a dobânzii zilei face ca preţul acestor titluri să scadă, dar datorită faptului că orizontul de timp este diferit, influenţa acestei scăderi va fi diferită pentru valorile mobiliare cu maturităţi diferite, astfel că randamentul previzionat şi respectiv preţul lui, va fi mai mic pentru valorile mobiliare a căror maturitate este mai indepărtată, decât pentru valorile mobiliare a căror durată până la maturitate este mai mică. b. Riscul de reinvestire a profitului din investiţii, al cuponului sau al dividendului (coupon/dividend reinvestment risk)

Este un risc al investitorului ce se găseşte în nevoia de bani în numerar, deoarece în loc să primească plata profitului de investiţii de la emitent, va trebui să o ia de la piaţă. În cazul acţiunilor sau a unităţilor de investiţii ale fondului mutual, aceste activităţi sunt executate prin piaţă pe costul său, iar în cazul obligaţiunilor, reinvestirea cuponului amană încasarea dobânzii nominale, ceeace nu poate satisface nevoia de numerar a investitorului. Profitul din investiţii al obligatiunilor sub forma dobânzii numită şi cupon, poate fi reinvestit în cazul unor obligaţiuni, fonduri mutuale deschise şi de pensii. Faptul că valoarea acesteia este constantă (dobânda nominală), reinvestirea la preţul curent rezolvă în total, arbitrajul între dobânda reală şi cea nominală. În cazul acţiunilor riscul de reinvestire a dividendului constă în plata sa în acţiuni, fiind doua situaţii privind sursa de plată a dividendului în acţiuni: cele tezaurizate, sau o emisiune nouă care să acopere valoarea de plată. În cazul plăţii din acţiuni tezaurizate, capitalul social nu se schimbă, valoarea capitalizată constituie rezerva, surplus de capital şi este înregistrată în contul provizioane şi rezerve în care sunt echilibrate şi eventualele diferenţe dintre preţul de cumpărare şi cel de convertire în dividend. Tezaurizarea acţiunilor constituie un proces în care societatea acumulează la preţul pieţei acţiunile proprii, creindu-şi un portofoliul evaluat la un preţ mediu de achiziţie (long). În procesul plaţii dividendului în acţiuni are loc închiderea poziţiei (long), aceasta considerându-se ca fiind o vânzare, poate produce obligaţia plătii impozitului pe câstigul de capital dacă preţul de calcul a valorii acţiunii plătită ca dividend este mai mare decât cel mediu de achiziţie. La nivelul emitentului, numărul acţiunilor tezaurizate, necesar plăţii dividendelor în acţiuni, trebuie sa fie cel puţin egal cu valoarea individuală în bani a dividendului înmulţită cu numărul de acţiuni aflate pe piaţă, împărţite apoi la preţul de conversie al dividendului în acţiuni.

În cazul în care plata dividendului acţiunii se va efectua printr-o emisiune de acţiuni noi, atunci capitalul social al emitentului va trebui să crească cu mărimea profitului distribuit. Printr-un calcul de proratare, acţionarii vor primi un număr de acţiuni egal cu: valoarea dividendului în bani îmultit cu numărul de acţiuni deţinute de acţionari la data de referinţă, de împarţit la preţul de piaţă al acţiunilor (sau pretul de conversie). Urmează apoi ca acţionarii care sunt în nevoie de numerar să vândă acţiunile dobândite din conversia dividendului la piaţă şi să suporte cheltuielile de tranzacţie. c. Riscul de răscumparare (call risk) Clauza de răscumpărare, este aceea care dă dreptul emitentului de a plăti investitorului un preţ numit de răscumpărare şi a stinge obligaţia faţă de acesta, prin retragerea de pe piaţă a valorilor mobiliare supuse acestei clauze. Emisiunea titlurilor de stat, acţiuni preferenţiale, precum şi cea a obligaţiunilor, este de cele mai multe ori însoţită de aceasta clauză. Răscumpărarea poate fi integrală sau parţială, adică pe serii de titluri. Existenţa acestei clauze, pune în faţa investitorului calcularea randamentului real, atât până la maturitate, cât şi până la o eventuală răscumpărare. Deoarece achiziţia valorii mobiliare se face de regulă la un preţ al pieţei care diferă de valoarea nominală, iar durata de deţinere este diferită, titlul va produce randamente diferite în funcţie de evoluţia pe piaţă a dobânzii după emisiune. În general, emitentul nu va uza de dreptul său de răscumpărare, decât în cazul în care dobânda zilei va fi mai mică, urmând a efectua o emisiune de refinanţare a acţiunii de răscumpărare, adaptând astfel investiţia sa la dobânda zilei. În perioada în care solicită răscumpărarea, preţul pe piaţă al valorilor mobiliare răscumpărabile în special a obligaţiunilor, este mai mare decât valoarea nominală sau de emisiune, de aceea pentru a nu pierde încrederea investitorilor trebuie să li se acorde pe lângă preţul de răscumpărare stabilit şi un premiu de răscumpărare. Este important de ştiut că un prospect de emisiune care conţine o clauză de răscumpărare trebuie echilibrat printr-o clauză de protecţie a investitorului împotriva unui eventual abuz din partea emitentului. Clauza de protecţie nu permite răscumpărarea decât după ce a trecut o perioadă de timp de la emisiune, suficient de mare, în care investitorul să profite de investiţia sa. d. Riscul de conversie (conversion risk) Constă în aceea că un aranjament iniţial de finanţare prin titluri de stat, emisiune de valori mobiliare sub forma acţiunilor preferenţiale sau obligaţiuni, să fie schimbat prin conversie. În cazul societăţilor comerciale, în funcţie de prevederile legale din fiecare ţară, conversia poate fi un drept numai al investitorului, sau şi al emitentului şi constă în posibilitatea ca

acţiunile preferenţiale şi obligaţiunile să se convertească în acţiuni comune cu drept de vot şi dividend variabil. Din punct de vedere al investitorului conversia îi creează posibilitatea de a avea acces cu drepturi depline la adunarea acţionarilor, dar pierde un venit mai sigur decât cel oferit de dividendul acţiunilor comune. În cazul conversiei dintre acţiuni preferenţiale în acţiuni comune, emitentul schimbă o obligaţie unei datorii fixe (dividend fix), pe posibilitatea plăţii unui dividend variabil, dar cu şansa de a utiliza mai uşor aceste sume pentru capitalizare. În cazul conversiei obligaţiuni-acţiuni comune are loc o transformare a datoriei în proprietate însoţită de o creştere a capitalului social, din care rezultă o diluţie a proprietăţii acţionarilor. Pentru ca acţiunea de conversie să aducă îmbunătăţiri în starea emitentului şi a investitorilor, clauza din prospect trebuie să cuprindă clar determinarea mărimii preţului de conversie, a ratei de conversie şi eventual a modului de calcul a primei de conversie. e. Riscul de solicitare a restituirii (rambursării) (put clause) Este un risc al emitentului, deoarece clauza privind solicitarea restituirii, reprezintă un drept al investitorului, exersat numai în cazul în care valorile mobiliare nu ating performanţele minime menţionate în prospectul de emisiune. Solicitarea restituirii creează probleme emitentului, în cazul acţiunilor preferenţiale, deoarece aplicarea acestei clauze impune şi micşorarea capitalului social, iar în cazul obligaţiunilor emitentul îşi asumă riscul de a găsi urgent surse lichide de rambursare a împrumutului obligatar supus acestei clauze. f. Riscul de plată anticipată a datoriei (prepayment risk) Apare numai în cazul împrumuturilor acordate de instituţii financiare şi bancare şi reprezintă dreptul debitorului de a achita anticipat datoria, fie direct, fie prin contractarea unei alte datorii la dobânda curentă a zilei. Plata anticipată a datoriei este des utilizată în investiţii imobiliare ce au durata mare 15-25 ani, ea creează posibilitatea de circulaţie a debitelor de la o instituţie la alta, şi ridică problema reinvestirii de către creditor în condiţii noi, de regulă cu randamente mai mici decât cele iniţiale.

E) Riscurile Emitentului Riscurile emitentului sunt legate activitatea sa, precum şi de acţiunea acestuia de capitalizare prin emisiunea de valori mobiliare, de îndeplinirera promisiunilor menţionate în prospectul de emisiune publicat cu acesta ocazie. a. Riscul atingerii şi menţinerii pragului de echilibru al rentabilităţii (Break even point risk) Are următoarele două semnificaţii: de atingere a pragului de rentabilitate pentru o societate nou infiinţată, sau pentru un program de investiţii realizat şi de menţinere a rentabilităţii în condiţiile variabile de producţie şi vânzare, sau de adaptare la noi condiţii ale pieţei.

Menţinerea pragului de rentabilitate în condiţiile schimbării pieţei pe care emitentul acţionează pentru a depăşi perioadele dificile ale ciclului economic presupune decizii pe baza unei analize dinamice de determinare şi justificare a costurilor de operare fixe (F) şi variabile (V), precum şi a cantităţii ce trebuie vândută (Q) şi a veniturilor de echilibru pe care trebuie să le obţină societatea pentru ca pierderea să fie nulă. Dobânzile, deşi reprezintă obligaţii de plată fixe ca mărime, nu fac parte din costurile fixe ale activităţii, ci din costurile financiare fixe. Pragul de echilibru este dat de calculul: P x Q = F + (V x Q) În care P este preţul de vânzare, Q este cantitatea produsă, F suma cheltuielilor fixe şi V este marimea cheltuielilor variabile. Pentru ca societatea să fie viabilă, cantitatea minimă de producţie vândută va fi egală cu: Q = F/(P-V) Nivelul de echilibru al operaţiunilor societăţii, este acea stare în care costurile fixe sunt acoperite F = Q(P-V), deci cu cât costurile fixe (F) sunt mai mari, cu atât cantitatea de producţie (Q) trebuie să fie mai mare, sau marja pe produs (P-V) să fie mai mare. În activitatea sa, emitentul calculează indicatorul “excedent brut de exploatare”, determinându-se “rata excedentului brut” (REBE) al acestuia raportându-l la “activul economic” (AE), format din imobilizări şi nevoia fondului de rulment. REBE = EBE/ AE; Un alt indicator, este “rata rentabilităţii economice” (REC), ca raport între EBIT calculându-se posibilitatea asigurării autofinanţării creşterii nete a societăţii şi remunerarea investitorilor obligatari şi acţionari. REC = EBIT/ AE şi respectiv EBIT – I/AE b. Riscul de insolvabilitate (insolvency risk) Solvabilitatea unei societăţi este capacitatea acesteia de a face faţă datoriilor pentru a supravieţui în mediul economic în care activează. Aceasta înseamnă că în orice moment, valoarea activelor sale, a bunurilor la preţul pieţei trebuie să depăşească totalul datoriilor. Utilizându-se formula contabilă: total active (bunuri) – total datorii = valoarea netă; matematic, formula poate ajunge la total bunuri = total datorii, când valoarea netă este zero; aceasta nu satisface integral cerinţa de solvabilitate a societăţii, deoarece practic: - nu toate bunurile societăţii se pot transforma imediat în bani, fără să afecteze structura

activelor funcţionale ale societăţii; - măsurarea valorii bunurilor, ridică problema de actualizare, deoarece datorită

progresului tehnic, preţul la piaţă al unor active, bunuri deţinute de societate, este mult mai mic decât cel de înregistrare contabilă, după cum preţul altora poate fi apreciat pe piaţa respectivă.

- datoriile existente ale unei societăţi se majorează, cresc prin cumulare de penalităţi, dacă nu sunt plătite la timp;

- unele bunuri ale societăţii există sub forma creditelor neîncasate, a datoriilor cuvenite de la parteneri şi clienţi;

- valoarea netă a unei societăţi micşorându-se, subminează încrederea acţionarilor în societate, iar în cazul nevoii de capitalizare, aceştia nu vor fi de acord cu contributii suplimentare.

c) Riscul de faliment (bankrupcy risc) Limita inferioară a insolvabilităţii, este riscul de a intra în procedura de faliment sau lichidare (bankrupcy risk)

În cazul falimentului, plata datoriilor trebuie să se facă conform unei anumite ordini, creditorii având prioritate înaintea acţionarilor, riscul investitorului în obligaţiuni este mai mic decât cel în acţiuni. În lipsa unor specificaţii exprese, plata obligaţiunilor se efectuează cronologic, în funcţie de data emisiunii. În terminologia valorilor mobiliare, pentru a indica prioritatea la plată a anumitor acţiuni preferenţiale sau obligaţiuni se aplică termenul de senioare sau prioritare, cele plătite ulterior fiind secundare sau subordonate. Oricum, plata dobânzilor şi debitelor create de emisiunea de obligaţiuni, are prioritate faţă de plata dividendelor şi a valorii acţiunilor emise de companie, indiferent de starea ei economică. d. Riscul datoriei (liability risc)

Constă în pericolul la care este expusă o parte de a suferi pagube asupra bunurilor sau veniturilor sale cauzate de acţiunea sau bunurile unei altei părţi. Indiferent dacă sunt realizate conştient sau nu, pagubele produc pagube sau distrugeri ale propietăţii şi încălcare de drepturi, care de regulă pot fi acoperite de către societăţile de asigurări. În cadrul pieţei de capital, emisiunea de obligaţiuni este supusă riscului de neplată din partea emitentului; în ţările cu experienţă în domeniul financiar, obligaţiunile pot fi asigurate împotriva acestui risc, fie în totalitatea emisiunii la solicitarea emitentului care oferă astfel un produs mai sigur, fie o asigurare parţială pe blocuri de obligaţiuni, sau pe portofolii efectuate de către investitor. e. Riscul eşuării emisiunii de valori mobiliare (abortion risk) Constă în faptul că emisiunea de titluri nu se vinde în totalitate. Ca urmare, emitentul nu poate dispune la timp de fondurile băneşti necesare, nu-şi atinge obiectivul de dezvoltare sau realizarea lui întârzie, fapt ce se va reflecta negativ în activitatea sa economică. De regulă, pentru a fi sigur că noua emisiune se va vinde, emitentul procedează la angajarea uneia sau a mai multor bănci de investiţii, societăţi de valori mobiliare, în distribuirea primară a titlurilor nou emise, care în comun pot prelua riscul plasamentului emisiunii primare. Contractele de plasament încheiate asigură într-o măsură mai mare sau mai mică eliminarea acestui risc; menţionăm tipul contractelor de plasament utilizat in emisiunea actiunilor:

- garantat - cea mai bună execuţie - totul sau nimic - prioritar După comercializarea titlurilor financiare în cadrul distribuţiei primare, dacă acestea au fost acţiuni comune, emitentul urmează să răspundă în faţa proprietarilor, a deţinătorilor acţiunilor, de toată activitatea sa; dacă a emis acţiuni prferenţiale, va ţine seama de priorităţile de distribuire a dividendelor. F). Riscurile investitorului Sunt în primul rând riscuri ale încrederii acordate de către acesta emitentului, care, dacă nu înregistrează rezultatele scontate şi deci să nu poată plăti dividende, dobânzi sau principalul, atunci preţul valorilor mobiliare poate să scadă sub nivelul preţului la care au fost cumpărate, iar investitorul suferă pierderi. Investitorul îşi asumă întregul risc când decide cât, cum şi anume în ce societate şi în ce moment să-şi investească banii. Un singur fapt rămâne valabil în domeniul investiţiilor şi anume, acela al mărimii profitului ce este direct proporţional cu mărimea riscului. Pe lângă anumite proceduri specifice de diminuare a riscului de plasament al investitorului, menţionăm diversificarea investiţiei. a. Riscul de performanţă (performance risk) În cazul în care sunt mai multe valori mobiliare pe piaţă cu performanţe apropiate, sau dacă o societate pune în circulaţie mai multe emisiuni de valori mobiliare, există un risc al opţiunii de alegere a acelora cu performanţele cele mai bune în condiţiile în care au acelaşi risc dat, sau atunci când două produse au acelaşi venit, investitorul îl va alege pe cel cu risc mai redus (teoria aversităţii riscului). Managementul riscului cuprinde o varietate de situaţii ale investiţiei, în care dacă se deţin valori mobiliare, sau în cazul tranzacţiilor la termen, în funcţie de poziţia de deschidere, sunt stabilite strategii de atenuare a pierderilor cauzate de acest risc printr-un “hedging” direct astfel: - riscul performanţei deschiderii unei poziţii long într-un activ financiar este legată de

posibilitatea ca pe durata deţinerii, preţul să scadă, iar ca rezolvare în funcţie de situaţie, investitorul poate contracara efectul, fie prin lansarea unui ordin “vinde stop”, sau prin deschiderea unei poziţii în contractele cu opţiuni “long put”, sau să contracteze simultan la achiziţie şi un contract put (put conjugat).

- în cazul deschiderii unei poziţii de vânzare în absenţa, (sau în lipsa) “short sale” investitorul este expus la creşterea preţului şi poate limita pierderea printr-un ordin “cumpără stop” sau a unui contract de opţiune “long call”

- într-o poziţie “long forward” riscul performanţei contractului este acoperit de către un contract “short futures” sau “long call”

- într-o poziţie “short forward” riscul performanţei contractului este acoperit de către un contract “long futures” sau “short call”

- în cazul contractelor “futures”, acestea pot fi asigurate numai pentru situaţia livrării, nu şi al variaţiilor zilnice, astfel răspunderea performanţei asumate printr-un “ long

futures” este acoperită printr-un contract de opţiuni “short put”, iar cea a unui “short futures” printr-un contract “long call”

b. Riscuri speculative (speculative risks) Sunt acele riscuri la care un investitor se expune, acţionând pe baza unei strategii proprii, într-un mod care îl individualizează, aflându-se într-o poziţie care de cele mai multe ori este opusă celorlalţi parteneri în piaţă. Starea , filozofia investitorului speculatator este cea a iubitorului de risc şi constă în aceea că urmărind câştigul, consideră că acest câştig este mult mai mare dacă va fi distribuit unui număr cât mai mic de participanţi. De aceea el se situează împotriva celor mulţi (against the crowd), sau chiar mizează pe o evoluţie surprinzătoare a preţurilor pieţei poziţionându-se chiar împotriva tendinţei sale fireşti.(against the market). În strategia lor, unii speculatori urmăresc însuşirea avantajului produs de cele mai mici mişcări ale preţului (scalpering), vânzând şi cumpărând acelaşi produs de mai multe ori în cursul unei sesiuni de tranzacţie. Dezvoltându-şi strategia, pentru a fi mai eficienţi în starea lor, speculatorii care lucrează în marjă, îşi lichidează poziţiile în aceeiaşi zi pentru a evita pericolul de peste noapte, urmând ca a doua zi să înceapă iar de la zero. (day trading) Speculatorii pe termen lung sunt cei care din analiza efectuată, se angajează în poziţii largi în speranţa că vor influenţa astfel direcţia şi mărimea preţului. Aceştia îşi asigură portofoliile lor prin alte strategii de hedging şi sunt partenerii de bază ai investitorilor strategici. c. Riscul personal (personal risc) Este un risc neprevăzut al persoanelor fizice care pot deceda, îmbolnăvi, accidenta sau intra în incapacitate juridică. În viaţa cotidiană, efectele riscului personal se rezolvă prin asigurare; datorită specificităţii activităţii din piaţa de capital, investitorul trebuie să răspundă unor situaţii sau cazuri, acestea îi pot aduce diminuarea sau pierderea valorii nete a contului său de investiţii, exemplificat în cazurile menţionate mai jos: a) atunci când investitorul are numai poziţii long achitate: - nu poate avea probleme asupra deţinerii, ci mai mult asupra schimbării valorii acestor

deţineri; - dacă a dat ordine de tranzacţii de vânzare stop, acestea se pot executa, iar valorile

mobiliare se vor transforma în bani; - dacă a lansat ordine de cumpărare şi nu poate răspunde la solicitarea de plată a

agentului de valori mobiliare, contul sau va face faţă tranzacţiei forţate b) dacă are poziţii în marjă, atunci pe lângă expunerea de la punctul A, contul său va

putea fi supus riscului de apel în marjă, care nefiind executat va cauza pierderi continue;

c) dacă are poziţii cu produse derivate, cu excepţia poziţiilor long call şi long put, oricare alta situaţie îi poate aduce pierderi;

O soluţie de rezolvare a acestor situaţii este existenţa unei relaţii prin cont discreţionar sau contract cu clauza raportare telefonică. d. Riscul sincronizării (timming risk) Constă în concordanţa acţiunii de deschidere şi de închidere a poziţiilor cu evoluţia ciclică a preţului. Preţul valorilor mobiliare are o evoluţie ciclică la fel ca şi preţul unor produse de pe piaţă, comercializarea valorilor mobiliare în perfectă sincronie cu variaţiile de preţ, poate reprezenta o sursă suplimentară de venit. Aplicarea unei strategii de sincronizare necesită determinarea punctelor de inflexiune a evoluţiei preţurilor şi a semnalelor de vânzare/cumpărare utilizandu-se proceduri ale analizei tehnice. În cazul unei evoluţii normale, preţul de tranzacţionare se situează între cele doua limite determinate de pragul de suport şi nivelul de rezistenţă. Faţă de aceasta o sincronizare eficientă constă: - în cadrul unei evoluţii (bullish) a pieţei, deschiderea poziţiei (long) la un nivel cât mai

apropiat de pragul de suport şi închiderea sa la un preţ cât mai apropiat de nivelul de rezistenţă;

- în cazul unei evoluţii (bearish) a pieţei, deschiderea unei poziţii (short) la un preţ cât mai apropiat de nivelul de rezistenţă şi inchiderea sa la un preţ cât mai apropiat de pragul de suport.

UTILIZAREA ASIGURĂRILOR ÎN MANAGEMENTUL RISCULUI 1. Introducere

Asigurarea este un contract între două părţi, prin care asigurătorul (de obicei o companie) se angajează să acorde asiguratului despăgubiri pentru anumite pierderi clar specificate. În acest scop, beneficiarul plăteşte în mod regulat o primă de asigurare.

Convenţional, asigurarea poate fi considerată un fond ale cărui intrări sunt contribuţiile (primele) mai multor asiguraţi, iar ieşirile sunt sumele revendicate de o minoritate care a suferit pierderi. Funcţia importantă a unei asigurări este aceea de a înlocui incertitudinea referitoare la o pierdere majoră posibilă a celui care se asigură cu plata sigură de către acesta a unei sume mult mai mici. Această descriere este adevărată în cazul unor persoane individuale sau al unor afaceri mici. În cazul organizaţiilor mari în care asigurarea este privită ca un instrument de finanţare în managementul riscului scopul principal al asigurării este de a realiza dispersarea de-a lungul unui număr suficient de mare de ani a costurilor pierderilor posibile.

Aceasta presupune recunoaşterea faptului că organizaţia va trebui să plătească în mod normal, de-a lungul anilor, prime de asigurare pentru acoperirea costurilor pierderilor proprii (altele decât cele catastrofice, pentru care se constituie rezervele pentru catastrofe şi aranjamente de reasigurare ale asiguratorului), plus costurile şi profitul asigurătorului, care constituie o taxă pentru serviciul de dispersare a pierderilor. Rezultă că asigurarea este o metodă de finanţare pentru riscurile care sunt prea mari pentru a fi suportate numai într-un singur an, dar care ar putea fi foarte costisitoare pentru riscurile mici. Dacă pierderile pot fi acoperite din resursele proprii ale organizaţiei, fără dispersarea lor pe mai mulţi ani, nu va fi justificată apelarea la companiile de asigurări, mai ales dacă aceasta ar conduce la creşterea costului total. Introducerea managementului riscului într-o organizaţie ar putea conduce tocmai la eliminarea asigurărilor pentru toate riscurile mici şi creşterea asigurărilor pentru acoperirea riscurilor mari şi catastrofice.

Teoretic, se poate arăta că, asigurarea nu va fi niciodată o alternativă economică pentru o persoană indiferentă faţă de risc, care nu va accepta să plătească mai mult decât o primă care reprezintă produsul dintre probabilitatea riscului şi mărimea pierderii adică “prima pură”. Deoarece această primă pură va fi întotdeauna încărcată cu o sumă care reprezintă cheltuielile şi profitul asigurătorului, asigurarea va fi întotdeauna prea costisitoare cineva care este indiferent faţă de risc. Cu toate acestea, asigurarea este o metodă de finanţare a riscului foarte importantă şi foarte utilizată.

Există două tipuri principale de asigurare: asigurări de viaţă şi asigurări generale. Cele mai obişnuite forme de asigurare din România sunt prezentate în Tabelul 1. 2. Motive care justifică utilizarea asigurării 2.1. Aversiunea faţă de risc

Cele mai multe organizaţii nu sunt indiferente faţă de risc. Ele au tendinţa de a avea o puternică aversiune faţă de risc. Aceste organizaţii acceptă să plătească mai mult decât prima pură de risc pentru a beneficia de siguranţa pe care asigurarea o poate oferi.

2.2. Serviciile adiţionale

Suma suplimentară faţă de prima pură include costul unor servicii, cum ar fi expertiza de autentificare a producerii daunei asigurate şi sfaturi pentru prevenirea pierderilor. Acestea pot constitui stimulente pentru asigurare. 2.3. Transferarea unor riscuri adiţionale

Prin cumpărarea asigurării, asiguratul transferă asigurătorului atât efectele financiare ale riscului cât şi alte riscuri asociate:

- riscul fluctuaţiei. Deoarece apariţia unei pierderi este aleatoare, există întotdeauna posibilitatea să apară o pierdere mult mai mare decât cea care a fost estimată pe baza datelor din trecut ale organizaţiei asigurate sau ale industriei din care face parte. Dacă riscul a fost reţinut, organizaţia însăşi va trebui să găsească un mijloc de a finanţa acest risc, dar daca ea se asigură acest risc cade pe seama asigurătorului.

- riscurile investiţiilor. Dacă riscurile de orice mărime trebuie finanţate de către organizaţie, va fi necesar să se investească fonduri pentru a se obţine resursele necesare pentru acoperirea pierderilor. Fluctuaţiile de pe piaţă pot conduce la profituri ale investiţiilor care să nu fie atât de mari cât s-au estimat, astfel că rezervele să nu fie corespunzătoare. Aceste riscuri sunt de asemenea transferate asigurătorului din prima de asigurare.

- riscurile cursului de schimb. Atunci când organizaţia are afaceri în alte ţări, apar riscuri ale cursului de schimb care pot deveni probleme ale asigurătorului dacă aceste riscuri sunt asigurate.

2. 4. Asigurările obligatorii Există asigurări care sunt obligatorii aproape în toate ţările. Deşi, fiecare ţară are

sistemul propriu de asigurări obligatorii, cele mai des întâlnite sunt asigurările auto şi asigurările de personal. De asemenea, responsabilităţi pentru o serie de activităţi specifice, indemnizaţii profesionale şi chiar asigurările contra incendiilor pot figura printre asigurările obligatorii. 2.5. Plăţi deductibile şi nedeductibile fiscal

În cele mai multe ţări, în mod normal, primele de asigurare sunt deductibile fiscal. Dar, în afara câtorva ţări, contribuţiile interne în vederea constituirii fondurilor pentru acoperirea pierderilor nu sunt deductibile fiscal. Acesta constituie un dezavantaj în comparaţie cu primele de asigurare. 3. Metode de asigurare 3.1. Metodele bazate pe clase de asigurare

Prin aceste metode, asiguraţii sunt grupaţi în clase în funcţie de hazardul pe care îl prezintă fiecare asigurat. Se calculează o medie a primei pentru fiecare clasă şi apoi se fac ajustări minore pentru fiecare asigurat.

Acest sistem care este avantajos pentru un individ sau pentru o firmă mică, nu este atractiv pentru organizaţiile mari care doresc să utilizeze asigurările într-un program

de management al riscului. Cu cât este mai mare o organizaţie cu atât mai mare este probabilitatea ca riscul să fie unic şi deci greu de agregat cu alte riscuri dintr-o anumită clasă. Sistemul claselor de asigurare nu este flexibil, iar ajustările care pot fi făcute într-o anumită clasă de riscuri sunt insuficiente pentru a obţine o recunoaştere completă a unei înregistrări corecte sau pentru a dezvolta o practica adecvată de control a pierderilor.

Utilizarea asigurării ca un mecanism de dispersare a pierderilor presupune ca primele pentru pierderile ne-catastrofice să fie determinate pe baza înregistrărilor proprii ale organizaţiei. Dacă se acceptă că asigurarea reprezintă un serviciu care realizează dispersarea şi achitarea pierderilor, prima de asigurare devine taxa acelui serviciu.

Această taxă se pretează ea însăşi la calcularea cu o formulă bazată pe media costurilor pierderilor dintr-o perioadă destul de lungă pentru a fi reprezentativă, fără însă să fie prea lungă astfel încât datele să fie nerelevante. La această medie se va adăuga o sumă care reprezintă contribuţia la un fond pentru pierderi catastrofice. 3.2. Asigurarea parţială

Cea mai efectivă formă de asigurare poate să nu fie asigurarea tuturor nivelurilor de severitate a unui anumit risc. Poate fi avantajos să se reţină riscurile cu pierderi mici şi să se asigure riscurile mari. Aceasta se poate obţine cu ajutorul unei deductibile sau francize de mărime corespunzătoare.

Franciza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de asigurat. În general franciza are următoarele funcţii:

• Stimulează măsurile de control al pierderilor. Anumiţi asiguraţi nu sunt dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau banii pentru a preveni pagubele care dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurări. În cazul în care, în poliţa de asigurare se prevede o franciză, asiguratul va fi încurajat să facă tot posibilul pentru prevenirea riscului, deoarece este conştient că în cazul producerii evenimentului asigurat, va trebui să suporte o parte din daune;

• Reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea. De cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asiguratului efectuate în vederea soluţionării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire. Existenţa unei francize va determina reducerea numărului de cereri de despăgubire cu care se confruntă societatea de asigurări deoarece sunt eliminate cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare.

• Reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească. Deoarece franciza reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, aceasta determină, de asemenea reducerea valorii plătite de asigurat.

Franciza poate fi deductibilă şi atinsă. În cazul francizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba - până la nivelul sumei asigurate. Franciza deductibilă se scade din valoarea daunei.

Alte posibilităţi de asigurări parţiale ar fi: - Să se asigure părţi proporţionale din fiecare pierdere posibilă prin

coasigurare. Despăgubirea plătită de asigurător se calculează cu relaţia: (suma asigurată) x (valoarea pagubei)/((procentul de coasigurare) x (valoarea actuală a proprietăţii))

- Poliţa de asigurare a primei pierderi: se asigură până la nivelul maxim al pierderii posibile şi se suportă riscul rămas corespunzător pierderii care depăşeşte nivelul prevăzut.

Asigurarea parţială poate fi atractivă în următoarele situaţii: - Când există posibilitatea unei pierderi majore, dar cele mai multe pierderi ar fi

posibil să fie mici; - Când există o dispersare foarte bună a riscului astfel încât riscul total este

aproape imposibil. De exemplu, pierderea totală din cauza unui furt a conţinutului unui magazin poate fi considerată ca improbabilă, astfel că o politică de acoperire până la un nivel maxim al pierderii posibile poate fi considerată adecvată;

- Când există un fond bine dimensionat pentru acoperirea unei părţi din fiecare risc, un aranjament de coasigurare poate fi adecvat.

Dezavantajele asigurării parţiale

Toate asigurările parţiale depind de estimaţiile referitoare la probabilităţi şi la severitatea pierderilor potenţiale. Aceste estimaţii se pot dovedi a fi greşite, supunând organizaţia la un risc mai mare decât cel aşteptat, care ar putea să o expună la pierderi pentru care nu este pregătită să le suporte:

- Dacă severitatea pierderii a fost subestimată politica primei pierderi s-ar putea dovedi a fi o alegere neinspirată, deoarece partea superioară a pierderii nu va fi acoperită;

- Dacă frecvenţa a fost greşit estimată, co - asigurarea s-ar putea dovedi mai costisitoare decât era de aşteptat.

Reducerea primei de asigurare în cazul unei sume deductibile mari poate să nu fie atât de mare pe cât a considerat iniţial managerul de risc pentru a justifica riscul asumat. Cu toate acestea, trebuie să ne reamintim că prima de risc este compusă din două elemente:

- prima pură pentru risc; - suma necesară pentru acoperirea cheltuielilor şi profitul asigurătorului. Numai primul element variază proporţional cu riscul. Al doilea element nu poate

fi redus într-o măsură prea mare, cu excepţia costului pierderilor mici prin existenţa deductibilelor.

În situaţiile cu sume mari deductibile, se vor asuma nivelurile pierderilor care sunt foarte predictibile, lăsând asigurătorului pierderile mari cu cea mai mare incertitudine atât în ceea ce priveşte frecvenţa cât şi severitatea pierderilor. Deoarece aceasta presupune atât o predictibilitate redusă cât şi o posibilitate mare a fluctuaţiei rezultatelor, asigurătorul va cere o parte din prima de asigurare pentru a constitui rezerva pentru situaţii catastrofale. 4. Decizia de asigurare

Dacă asigurarea este sau nu este o metodă adecvată pentru finanţarea unui risc specific depinde de răspunsurile la o serie de întrebări:

- Costul pierderilor necesită dispersarea lui pe mai mulţi ani?

- Pierderile sunt în medie prea mari şi nepredictibile pentru a fi reţinute şi finanţate din resursele proprii?

- Există pe piaţă o astfel de competiţie încât asigurătorii cei mai importanţi fac oferte de asigurare mai mici decât costul lor real?

- Prima de asigurare include şi plata unor servicii care sunt necesare sau dorite şi care ar fi mult mai costisitoare dacă ar fi cumpărate separat?

- Sunt adecvate sumele de acoperire, condiţiile şi limitele pentru asigurarea unei părţi semnificative a riscului care nu ar trebui să fie reţinut?

- Este suficient de verificată solvabilitatea asigurătorului şi reasigurătorului? - Este necesară asigurarea, fie din cauză că este obligatorie prin lege, fie că este

cerută de un contract de leasing etc.? - Care este importanţa pe care organizaţia o acordă protecţiei faţă de risc în

comparaţie cu plata unui cost cunoscut?

5. Companiile captive de asigurări

O companie captivă de asigurări este o companie de asigurări care funcţionează ca o componentă auxiliară a unei companii care nu este ea însăşi o companie de asigurări. Scopul companiei captive este de a asigura sau reasigura o parte sau toate riscurile moştenite. Există mai multe tipuri de companii captive:

• captivă pură dacă acceptă afaceri numai de la compania din care face parte sau ale companiilor asociate.

• captivă cu piaţă deschisă dacă acceptă afaceri şi din alte surse. • captivă cu mai mulţi părinţi sau captiva asociaţiei dacă este o componentă

comună a două sau mai multe companii care aparţin aceleiaşi industrii. Aranjamentul prin care o companie de asigurări oferă un serviciu echivalent prin

înregistrarea riscurilor unei singure organizaţii într-un cont individual separat se numeşte închirierea unei captive.

Captivele nu reprezintă un fenomen nou. În forma lor modernă ele reprezintă o extindere la cazul unei singure companii a unei practici aplicate anterior de companii care formau împreună o companie mutuală de asigurări. Exemple de companii captive cu un singur proprietar au existat de mult timp, dar numai la sfârşitul secolului XX ele au încetat să mai fie excepţii. Din ce în ce mai multe companii mari au printre companiile lor auxiliare şi companii de asigurări, aceasta fiind considerată o componentă a strategiei lor de management al riscurilor cu care se confruntă. 5.1. Cauzele formării unei captive

Cauza formării celor mai multe dintre captive a fost insatisfacţia faţă de serviciile, metodele sau costurile de pe piaţa de asigurări convenţionale. O captivă a fost considerată ca un mod de a depăşi una din următoarele probleme:

- Autentificarea neadecvată în prima de asigurare a unei pierderi sau standard de control a pierderilor pe baza mediei industriei din care organizaţia face parte;

- Autentificarea insuficientă a unei sume deductibile substanţiale prin reducerea primei de asigurare;

- Incapacitatea de a obţine acoperirea unui risc obişnuit;

- Restricţiile şi garanţiile inacceptabile conţinute în poliţa de asigurare; - Limitele maxime inadecvate de acoperire a pierderilor.

5.2. Condiţii necesare pentru succesul unei companii proprii de asigurări

Pentru a realiza cu succes o companie proprie de asigurări, o organizaţie trebuie: - să trateze compania proprie de asigurări ca o investiţie pe termen lung care

reprezintă o parte a unui plan general de finanţare a riscului; - să aibă o dispersare adecvată a riscului pentru a justifica existenţa companiei

proprii de asigurări; - să aibă un sistem adecvat de identificare şi măsurare a riscului; - să întreţină un program efectiv de control al pierderilor; - să aibă înregistrări complete referitoare la pierderile din perioadele trecute

astfel încât să se poată face previziuni cât mai precise privind pierderile posibile în viitor;

- realizarea unui studiu de fezabilitate complet înainte de crearea companiei proprii de asigurări.

5.3. Studiile de fezabilitate Scopul unui studiu de fezabilitate pentru o companie proprie de asigurări este de a

arăta că aceasta va fi înfiinţată numai dacă poate fi justificată ca fiind o parte rezonabilă a unui program de finanţare a riscului unei organizaţii şi de a arăta că s-au ales în mod corect forma, aşezarea, managementul companiei proprii de asigurări, natura riscurilor şi programul de reasigurare. Studiul de fezabilitate poate fi realizat în cadrul organizaţiei, dar deoarece foarte puţine organizaţii dispun de personal care să aibă cunoştinţele necesare şi experienţă în domeniul captivelor (companiilor proprii de asigurări), este recomandat ca studiul de fezabilitate să fie realizat de un consultant extern.

Studiul de fezabilitate ar trebui să înceapă cu evaluarea motivelor pentru care este necesară o companie proprie de asigurări, problemele pe care le va rezolva, avantajele creării companiei proprii de asigurări. Altă problemă ar fi dacă o companie proprie de asigurări reprezintă modalitatea cea mai potrivită de atingere a scopurilor organizaţiei şi dacă şansele de succes arată că această investiţie de timp şi bani este justificată.

Dacă propunerea de creare a unei companii proprii de asigurări îndeplineşte condiţiile cerute, studiul va examina nevoile organizaţiei şi va proiecta o companie proprie de asigurări care să rezolve aceste nevoi. La realizarea acestui proiect se vor lua în considerare următoarele:

- companiei proprie de asigurări va fi înfiinţată în interiorul ţării sau în afara ţării? Care este cel mai potrivit centru?

- s-a stabilit dacă va fi o companie de asigurare directă sau o companie de reasigurare?

- care este nivelul de capitalizare dorit? - primele de asigurare sunt suficiente pentru a fi viabilă compania proprie de

asigurări? care sunt clasele de asigurare cele mai potrivite pentru companie? - cât de mare este riscul pe care îl poate suporta compania? Care este programul

de asigurări cel mai potrivit? - cum va fi condusă compania? - cine va răspunde de managementul investiţiilor fondurilor companiei?

- sunt necesare servicii de evaluare a pierderilor sau alte servicii specializate? Studiul de fezabilitate va propune un plan de afaceri pentru compania de

asigurări, astfel încât viabilitatea acesteia să poată fi testată înainte de a fi transpusă în practică. 6. Asigurările şi reasigurările în România1 6.1. Piaţa asigurărilor

Piaţa asigurărilor din România se împarte în principal între două mari categorii de asigurări: - asigurările generale

- asigurările de viaţă Asigurările generale sunt preponderente pe piaţa naţională. Ambele categorii se împart pe diferite clase de riscuri şi fiecare poate fi supusă

unei activităţi de asigurare şi/sau reasigurare. În privinţa asigurărilor generale, majoritatea covârşitoare a poliţelor încheiate şi a

primelor încasate este atrasă de: - asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin

accidente de autovehicule (CASCO) cât şi cartea verde (asigurarea de răspundere civilă auto externă) - acoperă mai mult de 50 % din piaţă.

- asigurările de accidente şi boli profesionale – aproximativ 7-8% - asigurările de transport. Preponderenţa asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto (asigurarea

obligatorie şi cartea verde) reflectă în special politici comerciale învechite ale fostelor companii de asigurare ale statului precum şi o slabă gestionare a fondurilor la acest nivel. În plus, aceste politici generează o foarte scăzută rată de profitabilitate sau conduc chiar la pierderi deoarece primele generate sunt foarte mici şi nu produc suficiente venituri pentru acoperirea pagubelor suportate şi a cheltuielilor de regie ale acestor companii.

Din punctul de vedere al societăţilor cu o prezenţă semnificativă pe diferite tipuri de asigurări, o scurtă analiză a pieţei asigurărilor generale ne arată că:

- Asigurarea proprietăţii: pentru fabrici /întreprinderi – este acoperită în principal de Allianz, AIG şi Omniasig pentru apartamente – este acoperită de ASIROM

- Asigurările de transport: este în principal acoperite de ASTRA, Omniasig şi Allianz.

Legea 32/2000 care reglementează supravegherea asigurărilor şi Normele 3/2001 de aplicare emise în 2001 definesc principalele categorii de activităţi de asigurare din România şi clasele pe care se împart sunt prezentate în Tabelul 1.

Tabelul 1 Categorii (principale segmente ale pieţei) Asigurare Reasigurare

Clase

Asigurări de viaţă (13% în 2000) Asigurări de viaţă (supravieţuire, deces, mixtă de viaţă)

1 Ciobotaru V., Gheorghiţă I. M., Industria asigurărilor în România. Revista Economia, Seria Management, Nr. 1-2, 2001, pag….

Asigurări de căsătorie şi de naştere Asigurări de viaţă legate de investiţii (riscul

investiţiei revine asiguratului) Asigurări permanente de sănătate Asigurări de capitalizare (deviate cu primă unică

sau eşalonată) Asigurare Reasigurare Asigurări generale (87% în 2000)

De accident şi boală (inclusiv accidente de muncă şi de risc profesional)

Asigurări de sănătate Asigurări de mijloace de transport terestru Asigurări de mijloace de transport feroviar Asigurări de mijloace de transport aerian Asigurări de mijloace de transport naval Asigurări de bunuri în transit Asigurări de incendiu şi calamităţi naturale Alte asigurări de daune la propietăţi

(Cotă importantă de piaţă)* *Asigurări de răspundere civilă auto (asigurarea obligatorie şi cartea verde)

Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport

Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval

Asigurări de răspundere civilă generală (faţă de terţi)

Asigurări de credite şi garanţii Asigurări de pierderi financiare Asigurări de protecţie juridică Asigurări de asistenţă turistică 6.2. Piaţa de reasigurări

Din punct de vedere tehnic şi operaţional, piaţa reasigurărilor în România este practic inexistentă. Toate companiile importante de pe piaţă îşi reasigură portofoliul de riscuri la companii de reasigurare în străinătate. Din punct de vedere legal acest lucru este interzis de legea asigurărilor (legea 136/1995). Aceasta stipulează că cedarea în reasigurare pe piaţa internaţională se poate face numai în măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă. Cu toate acestea nu apare nici o contradicţie între “teoria” care obligă şi practica ce pare a încălca prevederile legale. Aceasta deoarece, în ciuda denumirii oficiale curente de “companie de asigurare şi reasigurare”, principala caracteristică internă este de reticenţă în a plasa pachetul de riscuri spre reasigurare la alţi participanţi interni pe piaţă. Fenomenul se datorează în principal lipsei unei suficiente forţe financiare a jucătorilor domestici şi nu în ultimul rând, temerii de a nu pierde cotă de piaţă în favoarea concurenţei. Inexistenţa cererii duce la retragerea ofertei de astfel de produse şi prin urmare cerinţa legii e îndeplinită: riscurile respective nu au alternativă internă de plasare în reasigurare.

La ora actuală, cea mai mare companie de reasigurare la nivel mondial este Swiss Re, urmată îndeaproape de Munich Re. Tabelul 2 prezintă topul primelor 10 companii de reasigurare din lume: Nr. Crt.

Companie Ţara de origine Prime nete subscrise (mil.USD)

1 Swiss Re Elveţia

14,416

2 Munich Re Germania 13,693 3 GE Global USA 8,342 4 General Cologne Re Germania 7,803 5 Hannover Re Germania 4,975 6 Berkshire Hathaway USA 4,724 7 Gerling Global Re Germania 4,101 8 Lloyd’s USA 3,958 9 Allianz Germania 3,713 10 Scor Franţa 2,799

După cum se poate observa Allianz - o companie semnificativă pe piaţa românească - are de asemenea o poziţie puternică pe piaţa internaţională a reasigurărilor. Condiţiile pieţei obligă însă astfel de participanţi pe piaţa internă să se reasigure la companiile mamă. 6.3. Situaţia tipurilor de asigurare

Potrivit informaţiilor puse la dispoziţie de companiile de asigurare agenţilor de monitorizare a pieţei, clasificarea după totalul primelor încasate de principalele companii de asigurare după primul trimestru al anului 2001 este prezentată în Tabelul 3.

Tabelul 3

Companie Totalul primelor încasate Trim I – 2001 (mil. USD)

l. ASIROM 53.82 2. Allianz Ţiriac 22.69 3. Omniasig 21.49 4. Nederlanden 16.18 5. Astra 11.02 6. Ardaf 10.65 7. Unita 7.35 8. Grup AS 6.51 9. ASIBAN 4.98 10. Generali 4.47

Pentru primul trimestru al anului 2001, cifrele indică structura asigurărilor de viaţă în România este prezentată în Tabelul 4.

Tabelul 4

Companie Totalul primelor încasate Trim I – 2001 (mil. USD)

l. Nederlanden 16.18 2. ASIROM 6.95 3. AIG Life 3.64 4. LUK Oil ASITO 1.9 5. Sara Merkur 1.35 6. Unita 1.24 7. Intermerican 0.55 8. Commercial Union 0.51 9. ASIBAN 0.47 10. Omniasig Viaţă 0.4

În ultimul an AIG Life a intrat în forţă pe piaţa asigurărilor de viaţă realizând o cotă anuală de 9% potrivit estimărilor companiilor. Lipsa a unei baze comune de comparaţie ne-a determinat să nu o includem în prezentarea de faţă. Situaţia asigurărilor generale este prezentată în Tabelul 5.

Tabelul 5

Companie Totalul primelor încasate Trim I – 2001 (mil. USD)

l. ASIROM 46.87 2. Allianz Ţiriac 22.7 3. Omniasig 21.5 4. Astra 11.02 5. Ardaf 10.58 6. Grup AS 6.51 7. Unita 6.11 8. ASIBAN 4.51 9. Generali 4.43 10. AIG 4.07

6.4. Principalele caracteristici ale pieţei Trăsături generale

- segmentare: 13% asigurări de viaţă, 87% asigurări generale; - un total de 39 de companii de asigurări şi 12 brokeri reautorizaţi; - o foarte mare fluctuaţie a serviciilor de asigurare de la o companie la alta; - asociaţii profesionale pe piaţă: UNSAR (24 membri); UNSICAR; ARA

Trăsături pozitive

- emergenţa segmentului de asigurări; - piaţă subasigurată cu potenţial ridicat de dezvoltare; - creşterea cotei de piaţă (ca venituri din prime) a companiilor puternice cu

capital străin;

- rolul activ jucat de companiile puternice cu capital străin: Nederlanden, Allianz, CGU, AIG, Generali, Interamerican;

- restructurarea aproape integrală a autorităţii de supraveghere şi reglementare a asigurărilor;

- o cerere potenţială mare; - o piaţă de capital subdezvoltată – efect pozitiv pe termen scurt prin preferinţa

pentru poliţele de asigurare faţă de alte modalităţi de economisire; - o intensificare a legăturii dintre bănci şi societăţile de asigurare, în ultimul an; - scăderea încrederii în alte instituţii financiare precum băncile, fondurile de

investiţii; - o piaţă orientată către client – încă în faza de început (ceea ce permite o bună

dezvoltare ulterioară); - o competiţie strânsă;

Trăsături negative

- persistenţa fenomenului de anulare a poliţelor – un grad mare de volatilitate a pieţei;

- o piaţă a asigurărilor subdezvoltată; - piaţă de capital slab dezvoltată – efect negativ pe termen lung asupra

posibilităţilor de investire a fondurilor; - un număr relativ redus de angajaţi în sectorul asigurărilor: 15000 de persoane

(0.3% din totalul forţei de muncă angajate din România); - o inconsecventă aplicare a prevederilor legale de către autorităţile fiscale

locale; - deţinerea unui nivel relativ scăzut de cunoştinţe manageriale necesare

dezvoltării unei activităţi moderne la nivel înalt; - o cerere efectivă relativ redusă de produse de asigurare; - inexistenţa unor norme de reglementare a investiţiilor permise companiilor de

asigurare; - dimensiunea relativ redusă a pieţei ţintă; - o concentrare a cererii de poliţe în zonele mai dezvoltate ale ţării cu un venit

ridicat sau mediu pe cap de locuitor (mai puţin de 2% din veniturile populaţiei sunt folosite pentru asigurări);

- un nivel ridicat de concentrare a pieţei – 20% din companii deţin împreună 95% din cota de piaţă;

- o foarte concentrată (aproape oligopolistă) piaţa a asigurărilor de viaţă: 2 companii deţin în total 80% din piaţă;

- servicii financiare integrate – aflate într-o stare incipientă cu lipsa de suficiente informaţii şi reglementări;

- reforma sistemului actual al sistemului social de pensii; - companii de asigurare cu un nivel relativ scăzut de cultură în domeniul

activităţii de asigurare; - competiţie manifestată prin preţuri şi mai puţin prin calitatea serviciilor

prestate.

6.5. Legislaţia de bază

Activitatea de asigurare şi reasigurare din România este reglementată în principal

de următoarele acte legislative: • Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; • Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor • Hotărârea Parlamentului 20/2001 privind numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a

membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor; • Ordinul 1/3 Iulie 2001 al CSA de emitere a normelor 1/2001 privind cuantumul şi

termenul de plată a taxei de funcţionare; • Ordinul 2/14 August 2001 al CSA de emitere a normelor 2/2001 privind informaţiile

şi documentele cerute pentru autorizarea asigurătorilor şi criteriile de a aprobare a acţionarilor semnificativi şi a persoanelor semnificative ale asigurătorilor;

• Ordinul 3/14 August 2001 al CSA de emitere a normelor 3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi aplicate de societăţile de asigurare;

• Ordinul 4/28 August 2001 al CSA de emitere a normelor 4/2001 privind informaţiile şi documentele necesare pentru autorizarea brokerilor de asigurare;

• Ordinul 5/10 Octombrie 2001 al CSA de emitere a normelor 5/2001 privind metodologia de calcul şi înregistrare a rezervelor tehnice minime pentru asigurările generale;

• Ordinul 6/10 Octombrie 2001 al CSA de emitere a normelor 6/2001 privind categoriile de active admise să reprezinte rezervele tehnice ale asigurătorului ce practică asigurări generale, reguli de dispersie a investiţiilor precum şi rata de lichiditate;

• HG 1194/2000 privind anumite măsuri legate de asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciul adus terţilor din accidente de maşină;

• Ordinul 1385/1996 – conţinând norme prudenţiale referitoare la investiţiile companiilor de asigurare;

• Ordinul 1998/1996 – privind Fondul Special pentru Protecţia Asiguraţilor; • Ordinul 2165/1998 – conţinând norme prudenţiale privind managementul companiilor

de asigurare; • Ordinul 1496/1999 – conţinând norme prudenţiale privind riscul de catastrofă; • Ordinul 6/2001 privind aplicarea experimentală a Standardelor Internaţionale de

Contabilitate la anumite companii de asigurare. Autoritatea oficială de supraveghere şi reglementare

Prin Legea 32/2000, fostele atribuţii ale Ministerului de Finanţe şi Oficiului pentru Supravegherea Activităţii de Asigurare în România (‘OSAAR’) au fost transferate nou înfiinţatei Comisii de Supraveghere a Asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Potrivit legislaţiei curente, CSA este singura instituţie ce are autoritate ultimă asupra ansamblului activităţilor de asigurare şi problemelor adiacente în România. Este o entitate autonomă administrativă, persoana juridică reprezentată în mod legal de preşedintele CSA.

Atribuţii:

- elaborează / certifică proiecte de asigurare şi acte normative de reglementare; - supraveghează statutul financiar al asiguratorului; - ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea normelor prudenţiale; - ia parte ca membră a asociaţiilor internaţionale ale autorităţilor similare de

supraveghere din alte ţări; - aprobă:

- acţionarii semnificativi (cu cel puţin 5% din drepturile de vot în AGA); - administratorii şi managerul general al companiei; - divizarea sau fuziunea unui asigurator înregistrat în România; - transferul de portofoliu;

- poate solicita informaţii şi documente de la asiguratori sau de la orice alte

persoane având legătură cu activitatea de asigurare a companiei;

- participă la elaborarea planurilor de conturi, normelor şi reglementărilor contabile;

- alte atribuţii specificate de lege. În fiecare an CSA trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra evoluţiei

pieţei de asigurărilor în Români şi asupra situaţiei proiectelor în desfăşurare. Observaţie generală: Datorită perioadei relativ scurte de timp pusă la dispoziţie

pentru depunerea documentaţiei şi informaţiilor de autorizare, un număr mare de societăţi de asigurare şi brokeri s-au grăbit să-şi depună documentele până la termenul prevăzut – 2 noiembrie 2001. Dintre acestea până la data de 5 noiembrie 2001 primiseră autorizaţie de funcţionare companiile din Tabelul 6. SOCIETĂŢI AUTORIZATE PÂNĂ LA 2 NOIEMBRIE 2001

Tabelul 6 Nr. Crt.

Societatea Capital social(lei) Obiect de activitate

1 ABC Asigurare-Reasigurare 9.241.000.000 A 2 ADAS 23.500.000.000 A+C 3 Agras-Omniasig 60.924.424.600 B 4 AIG Life 65.895.760.000 C 5 AIG România 7.048.000.000 A 6 Allianz-Ţiriac 74.572.000.000 B+C 7 Asigurarea Populară Română 45.489.060.000 B+C 8 Ardaf 74.357.000.000 B+C 9 ASA Atlassib 24.000.000.000 B+C 10 Asiban 60.000.000.000 A+C 11 CECCAR-Romas 24.621.993.000 A 12 Asirag 31.000.000.000 B+C 13 Asirom 24.621.993.000 B+C 14 Asitrans 26.038.550.000 B 15 Astra 50.400.000. 000 B+C 16 City Insurance l4.000 000 000 A

17 Commercial Union Asigurări de Viaţă 198.500.000.000 A+C 18 Concordia Română 7.060.000.000 A 19 Croma 32.633.300.000 B+C 20 Fortuna 8.300.000.000 A 21 Garanta 40.500.000.000 A+C 22 Generali Asigurări 29.655.990.000 A+C 23 Gerroma 7.010.000.000 A 24 Grup AS 66.573.230.000 A 25 Grawe Romania 17.000.000.000 A+C 26 ING Nederlanden Asigurări de Viaţă 428.184.230.000 A+C 27 Interamerican 83.700.005.000 B+C 28 IRASIG 7.000.000.000 A 29 Lukoil Asito 16.578.814.000 A 30 Naţionala 7.140.000.000 A 31 Omniasig 72.004.300.000 B 32 Omniasig Asigurări de Viaţă 28.000.000.000 C 33 Petroas 10.000.000.000 A 34 Prima 8.974.400.000 A 35 Provitas 31.000.000.000 A 36 Roumanie Assurance International 25.876.800.000 A 37 SAR Transilvania 25.000.000.000 B+C 38 Sara Merkur 18.000.000.000 A+C 39 Unita 136.939.000.000 B+C Legendă: A = asigurări generale, exceptând asigurările obligatorii

B = asigurările generale C = asigurări de viaţă

Tabelul 7 Nr. crt. BROKERI DE ASIGURARE REAUTORIZAŢI 1 Penta International Insurance Brokerage 2 Erste Brokers 3 Filas Services 4 Romasig - Consultanţă şi Brokeraj în Asigurări 5 Romasig Invest 6 Marsh 7 International Insurance Broker 8 Karo Servicii de Asigurări 9 Brokercombi 10 Total Advisor Insurance Broker - TAIB 6.6. Principala problemă fiscală – deductibilitatea primelor de asigurare

Principala arie de preocupări a companiilor ce încheie poliţe de asigurare pentru proprii angajaţi sau pentru orice alte scopuri constă în regimul de deductibilitate al primelor de asigurare.

Din acest punct de vedere, legislaţia privind impozitul pe profit: • Prevede ca la calculul profitului impozabil cheltuielile sunt deductibile numai dacă

sunt aferente realizării veniturilor (Articolul 4 alineatul (4) litera h) din Ordonanţa 70/1994). Legea enumeră în lista cheltuielilor deductibile fiscal anumite cheltuieli de asigurare şi anume cele care privesc active corporale fixe şi active necorporale ale contribuabilului şi cheltuielile de asigurare pentru persoane împotriva accidentelor de muncă. Această ultimă prevedere indică faptul că o companie are drept de deducere a cheltuielilor cu asigurările personalului doar pentru accidentele de muncă, aşa cum sunt ele definite în Legea 90/1996 privind protecţia muncii. Ca atare, din punct de vedere a legii impozitului pe profit, cheltuielile cu primele de asigurare au regim de deductibilitate în limitele impuse de lege;

• În ceea ce priveşte rambursările de cheltuieli nedeductibile, precum şi veniturile rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sau veniturile realizate din stornarea ori recuperarea unor cheltuieli nedeductibile acestea sunt venituri netaxabile (Articolul 4 alineatul (5) litera d). Prin urmare, deşi legea nu este clară în această privinţă, rezultă că dacă un contribuabil persoană juridică a tratat ca nedeductibilă o anumită cheltuială de asigurare, la încasarea despăgubirilor/beneficiilor aferente respectivei asigurări acestea ar trebui considerate ca netaxabile potrivit legii impozitului pe profit, cel puţin până la limita cheltuielii cu asigurarea efectuată iniţial.

Până la 19 Aprilie 2001, când a apărut Legea 189, Ordonanţa 70/1994 prevedea în lista cheltuielilor nedeductibile (la alineatul 5 punctul i) al articolului 4) şi cheltuielile de asigurare care nu privesc activele corporale şi necorporale ale contribuabilului, inclusiv asigurările de viaţă ale personalului angajat. Instrucţiunile de aplicare a ordonanţei specificau asigurările de viaţă cărora nu li se admitea deductibilitatea primelor şi anume acele asigurări care au ca obiect economisirea pură, cheltuiala aferentă fiind nedeductibilă la nivelul contribuabilului, ceea ce implică indirect ca alte tipuri de asigurări de viaţă privind personalul angajat ar fi fost deductibile. Legea 189/2001 a abrogat acest punct i), lucru care pare să indice că aceste asigurări de viaţă a personalului angajat sunt la ora actuală deductibile din punct de vedere fiscal fără a mai face distincţia existentă anterior în norme. Legislaţia în vigoare privind impozitul pe venitul global (Ordonanţa 73/1999 şi normele de aplicare – Hotărârea de Guvern 1066/2000) • Specifică condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile pentru a

putea fi deduse şi anume: să fie efectuate în interesul direct al activităţii, să corespundă unor cheltuieli efective, să fie justificate cu documente ţi să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost efectuate. În continuare, normele de aplicare a legii impozitului pe venitul global dau cu titlu de exemplu o serie de cheltuieli care se încadrează în condiţiile de mai sus printre care cheltuieli cu asigurări care privesc bunurile înscrise în Registrul-inventar sau de asigurare profesională. Putem spune că şi legea impozitului pe venitul global impune anumite restricţii în privinţa deductibilităţii cheltuielilor cu asigurările efectuate de un contribuabil;

• (Articolul 5 litera b) din Ordonanţa 73/1999) Stipulează că nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează sumele încasate din asigurări de bunuri, de accident, de risc profesional şi din altele similare, primite drept compensaţie pentru paguba suportată. Prin urmare beneficiarul asigurării va fi scutit de impozit pe beneficiile primite în urma realizării riscului asigurat.

Pe de altă parte, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor • Prevede în mod explicit la articolul 43 alineatul (2) că primele de asigurare şi

reasigurare sunt cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal, fără a limita în vreun fel sfera de aplicabilitate în funcţie de tipul sau obiectul asigurării. Mai mult, la articolul 42 alineatul (3) al aceleiaşi legi se stipulează că în caz de conflict între dispoziţiile legii şi prevederile conţinute în alte acte normative se aplică prevederile legii privind societăţile de asigurare. Ca atare, din punctul de vedere al legii privind societăţile de asigurare, toate tipurile de cheltuieli de asigurare beneficiază de deductibilitate fiscală deplină. (De exemplu, nu numai cheltuielile de asigurare împotriva accidentelor de muncă sunt deductibile, ci orice asigurări de personal);

• În ceea ce priveşte regimul fiscal al beneficiilor primite de asigurat sau alte persoane în urma realizării riscului, la alineatul (1) litera b) al aceluiaşi articol se stipulează ca sunt scutite de impozite şi taxe despăgubirile, sumele asigurate şi orice alte drepturi ce se acordă asiguraţilor, beneficiarilor sau terţelor persoane păgubite, din asigurările de orice fel. Legea nu specifică însă dacă aceste prevederi sunt aplicabile atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. Doar normele de aplicare a acesteia pot aduce clarificări suplimentare în această problemă.

În concluzie, ţinând cont de legislaţia în vigoare în prezent şi având în vedere şi faptul că prevederile Legii societăţilor de asigurare, ca lege specifică, primează, în ceea ce priveşte veniturile şi cheltuielile din asigurări, faţă de prevederile oricărei alte legi ar rezulta că: • se aplică prevederile articolului 43 alineatul (2) în ceea ce priveşte primele de

asigurare şi reasigurare, acestea fiind cheltuieli deductibile fiscal pentru contribuabilul ce le plăteşte;

• se aplică prevederile articolului 43 alineatul (1) litera b) în ceea ce priveşte beneficiile din poliţa de asigurare şi acestea sunt venituri netaxabile la contribuabil (concluzie susţinută şi de articolul 5 litera b) din Ordonanţa 73/1999 însă numai în ceea ce priveşte asigurările de bunuri, accident, risc profesional şi altele similare).

ORGANIZAREA MANAGEMENTULUI RISCULUI 1. Rolul managerului de risc

Rolul managerului de risc variază de la o organizaţie la alta. Nu există un model general acceptat al funcţiilor pe care toţi managerii de risc să le îndeplinească. Din punct de vedere al managementului riscului, managerul de risc ar trebui să fie responsabil cu identificarea, măsurarea, tratarea şi finanţarea tuturor riscurilor dintr-o organizaţie. Este evident însă, că nici o persoană nu poate avea toate cunoştinţele tehnice, abilităţile sau măcar timpul necesar pentru a realiza toate aceste activităţi. Deoarece riscul afectează orice se realizează sau s-a realizat într-o organizaţie, un manager de risc ar trebui să conducă întreaga organizaţie.

Prima limitare a rolului unui manager de risc care apare frecvent în cele mai multe organizaţii se referă la faptul că managerul de risc nu trebuie să se preocupe de riscurile speculative. Nu există nici o justificare teoretică de ce trebuie să fie astfel, întrucât principiile managementului riscului financiar şi al riscului de afaceri sunt identice cu cele care se aplică în managementul riscului pur, dar toate organizaţiile consideră că este mai bine din punct de vedere operaţional că cele două tipuri de risc să fie urmărite de persoane diferite.

Este puţin probabil ca managerul de risc să fie unicul responsabilitate pentru managementul tuturor riscurilor pure. Cele mai multe din riscurile majore cu care se confruntă o organizaţie sunt strâns legate de producţie, marketing, distribuţie sau alţi factori, iar responsabilitatea majoră pentru managementul riscurilor din diferite compartimente va rămâne pe seama managerului pentru funcţia respectivă. Un management efectiv al riscului nu poate fi separat de practica operaţională.

Prin urmare, rolul managerului de risc este mai degrabă de consilier în legătură cu următoarele aspecte:

- coordonare - educaţie - activare.

1.1. Coordonarea

Managementul riscului va avea succes într-o companie dacă fiecare participă la realizarea lui. În această situaţie, apare necesitatea unui coordonator al activităţilor managerilor diferitelor compartimente cu scopul:

- de a asigura aplicarea unei politici comune, astfel încât eforturile de management al riscului dintr-un departament să afecteze negativ eforturile de management al riscului din alt departament;

- de a asigura adoptarea unui program care corespunde obiectivelor întregii organizaţii şi atitudinii organizaţiei faţă de risc;

- de a evita apariţia de goluri de responsabilitate care ar putea conduce la situaţia ca anumite riscuri serioase să rămână neidentificate. Managerul de risc îşi poate asuma uneori responsabilitatea managementului unui astfel de risc dacă nu există un alt manager corespunzător;

- de a elabora rapoarte regulate despre riscuri, efectele lor şi tratamentul lor. Aceste rapoarte vor constitui o parte importanta a programului de managementul riscului.

În organizaţiile foarte descentralizate, poate fi necesar câte un manager de risc local pentru fiecare unitate operaţională şi un manager de risc central pentru coordonarea eforturilor lor. 1.2. Educaţia

Nu este suficient ca managementul riscului să devină o parte din responsabilităţile fiecărui manager de departament; fiecare trebuie să fie conştient de importanţa managementului riscului şi cum activitatea sa afectează managementul altor riscuri cu care se confruntă organizaţia. Aceste aspecte pot fi incluse în manualul complet al managementului riscului în organizaţie. În plus, managerul de risc trebuie să utilizeze vizitele sale la diferitele unităţi operaţionale ale organizaţiei, pentru iniţierea membrilor acelei unităţi în legătură cu conceptele şi practica de management al riscului astfel încât acestea să devină parte integrantă a modului în care ei îşi desfăşoară activitatea. 1.3. Rolul de activator

Managerul de risc trebuie să încurajeze aplicarea metodelor de management al riscului prin orice cale posibilă. 2. Locul managerului de risc în structura organizaţională

Deoarece cele mai multe din departamentele de management al riscului s-au dezvoltat din departamentele de asigurări, de obicei managerul de risc este subordonat unui director financiar. Deşi fiecare organizaţie îşi stabileşte structura după nevoile sale, se pot formula anumite aspecte pentru definirea locului managerului de risc într-o organizaţie:

- accesul la managementul de vârf; - autoritate suficientă pentru a putea realiza schimbările necesare; - o poziţie prin care să poată fi informat cu uşurinţă asupra tuturor aspectelor

referitoare la activităţile organizaţiei; - o reţea bună de comunicare; - independenţa faţă de diferite interese ale diverselor secţiuni ale organizaţiei. Nu s-au epuizat toate aspectele posibile. În situaţia în care o organizaţie se

confruntă cu un risc major de natură specifică, ar fi poate recomandat ca funcţia de management al riscului să revină departamentului care se confruntă în mod special cu acele riscuri specifice. 3. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului

Ceea ce se înţelege prin "cea mai bună” metodă depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol important îl ocupă:

- capacitatea organizaţiei de a anticipa pierderile; - capacitatea organizaţiei de a acoperi pierderile; - capacitatea organizaţiei de a accepta. Asupra deciziilor care se iau din punct de vedere al managementului riscului o

influenţă considerabilă are mărimea organizaţiei. De obicei, societăţile mici nu au capacitatea de a-şi asuma decât daune mici, cum ar fi unele deteriorări de bunuri sau furturi de valoare mică. O pierdere de proporţii mai mari ar scoate compania respectivă din afaceri, deoarece nu ar avea sursele financiare suficiente pentru acoperirea pierderii.

De aceea, compania va trebui să cumpere o poliţă de asigurare pentru expunerile la daune mai mari.

Eventual, se poate opta pentru o poliţă de asigurare cu franciză redusă. Din păcate însă, multe firme mici manifestă un interes scăzut faţă de managementul riscului şi, respectiv, faţă de asigurări.

Organizaţiile mari folosesc o varietate de metode de management al riscului. Ele înregistrează suficient de multe daune pentru a putea anticipa cu o bună aproximare pierderile şi dispun de capacitatea financiară necesara pentru a reţine o categoric largă de daune. Organizaţiile mari dispun de obicei de programe sofisticate de management al riscului, care prevăd investiţii substanţiale în sisteme de protecţie, programe de instruire a personalului şi programe sociale în cazuri de calamităţi naturale. 4. Implementarea tehnicilor de management al riscului

Implementarea tehnicilor de management al riscului trebuie să se facă eficient, altfel există riscul de a pierde ceea ce s-a anticipat că s-ar putea obţine prin adoptarea acestor tehnici.

Implementarea înseamnă noi decizii şi acţiune din partea organizaţiei. De ex., dacă o firmă a decis să folosească controlul riscului pentru o anumită expunere la daune, ea trebuie să decidă dacă responsabilitatea exercitării controlului propriu-zis revine personalului din cadrul firmei sau unei firme specializate. Dacă se decide pentru realizarea controlului în interiorul firmei, pentru exercitarea lui efectivă se vor folosi oameni de la departamentul de management al riscului sau de la alte departamente? Dacă un alt departament preia sarcina de control al riscului, care este motivaţia care-i va stimula pe angajaţii acestui departament să lucreze eficient? Răspunsurile la aceste întrebări constituie de fapt decizii pe care organizaţia respectivă trebuie să le ia pentru o implementare corectă a tehnicilor selectate de management al riscului.

Dacă se hotărăşte încheierea unui contract de asigurare, atunci va trebui să se decidă la cine să se apeleze pentru pasul următor: la un agent de asigurări, la un broker sau la o societate de asigurări. După rezolvarea acestei probleme urmează stabilirea clauzelor contractuale, a valorii primei de asigurare, a sumei deductibile etc. 5. Monitorizarea procesului de management al riscului

Toate măsurile implementate de managementul riscului trebuie monitorizate, respectiv urmărite pas cu pas pentru a observa modul lor de aplicare şi pentru a verifica dacă efectul lor este cel preconizat. Experienţa demonstrează că numai prin procesul de monitorizare se poate constata dacă tehnicile şi măsurile adoptate şi implementate sunt într-adevăr cele mai bune pentru realizarea obiectivelor propuse. De asemenea, condiţiile reale în care se implementează măsurile au evoluat în timp. Adică, metodele selectate au fost gândite pentru anumite circumstanţe, iar după implementare poate apărea o schimbare a acestor circumstanţe.

Pentru a monitoriza un program, managerul de risc trebuie să elaboreze standarde, să implementeze metode sau să urmărească în ce măsură aceste standarde sunt respectate şi să decidă dacă sunt necesare corecţii.

Aplicarea în viaţa reală a procesului de management al riscului poate fi mai simplă sau mai complicată decât s-a anticipat. Dacă procesul se aplică în achiziţionarea unui nou echipament, atunci lucrurile sunt relativ simple. Dacă acest proces urmează să se aplice pentru o fabrică nouă, care tocmai a fost achiziţionată, atunci procesul de management al riscului este extrem de complex.

CAPITOLUL 4 TEHNICI DE MANAGEMENT AL RISCULUI

CONTROLUL ŞI FINANŢAREA RISCULUI 4.1. Introducere 4.2. Metodele de evitare a riscului 4.3. Metodele de reducere a riscului 4.4. Transferul riscului

4.4.1. Transferul riscului propriu-zis 4.4.2. Transferul consecinţelor financiare ale riscului

4.5. Finanţarea riscului 4.5.1. Plata pierderilor pe măsură ce ele apar 4.5.2. Fonduri constituite special pentru acoperirea pagubelor 4.5.3. Împrumuturi după realizarea pierderii

4.6. Factorii care pot influenţa decizia de reţinere sau asumare a riscului

4.1. Introducere

Controlul şi finanţarea riscului se referă la alegerea şi implementarea procedurilor cele mai potrivite pentru tratarea riscului.

Pot fi folosite următoarele metode: • Evitarea riscului. Riscul poate fi evitat prin abandonarea activităţii riscante,

eliminarea de la început a alternativelor riscante, înlocuirea materialelor generatoare de riscuri, etc.

• Reducerea riscului sau controlul pierderilor. Prin diferite acţiuni se poate reduce probabilitatea de realizare a riscului sau se poate reduce severitatea sau gravitatea pierderii.

• Transferul riscului. Există două metode principale: - Transferul prin contract. Riscul poate fi transferat prin sub-contractarea

activităţii riscante sau prin clauze contractuale referitoare la suportarea costului pierderii de altă firmă.

- Transferul prin asigurare. Aceasta este o metodă foarte obişnuită de tratare a riscului prin transferul consecinţelor financiare ale riscului unei companii de asigurare prin plătirea unei prime de asigurare.

• Reţinerea riscului. Dacă nivelul riscului este acceptabil pentru o organizaţie el poate fi reţinut. În cazul organizaţiilor mari este posibil să se formeze portofolii de proiecte astfel încât riscul să fie redus prin diversificare.

• Finanţarea riscului. Se pot găsi mijloace pentru acoperirea costului pierderilor pentru riscurile asumate:

- Pierderile de valoare mică pot fi suportate din bugetul curent fără provizioane speciale;

- Pierderile medii pot necesita anumite forme de "rezerve planificate pentru pierderi";

- Pierderile serioase pot conduce la necesitatea unor surse externe de finanţare, de exemplu prin împrumuturi.

• Alte metode de tratare a riscului s-au creat în special pentru riscuri financiare şi riscuri speculative. Aceste metode includ contractele forward, tranzacţiile hedging, tranzacţiile swaps şi altele care nu fac obiectul acestui curs:

- Contractele forward sau la termen care se încheie între două companii pentru livrarea unor mărfuri sau unor lichidităţi anume la un moment precizat şi contra unui preţ stabilit anterior. Contractele la termen deplasează anumite riscuri de la cumpărător la vânzător şi invers; de exemplu, pericolul la valoarea contractului să fie afectată de inflaţie sau de fluctuaţiile cursului de schimb, ori ca respectarea termenelor contractuali să fie împiedicată de ceva anume ( de ex. o grevă). Contractele forward diferă de cele de tip futures (contracte încheiate pentru a cumpăra ceva în viitor la preţul convenit în prezent) prin faptul că scopul său principal nu este acela de a crea un instrument comercial.

- Tranzacţii hedging: proces de protejare împotriva pierderilor cauzate de schimbările viitoare de preţ. Hedging - ul este folosit pentru protejarea împotriva inflaţiei a partenerilor la tranzacţii. Cumpărătorul foloseşte contractul de hedging pentru a negocia preţuri viitoare mai mici decât cele care rezultă din procesele inflaţioniste. Vânzătorul, dimpotrivă, negociază şi contractează tranzacţii viitoare la preţuri mai mari decât cele curente de piaţă.

- Swap al ratelor dobânzii este o tranzacţie în care doi parteneri schimbă fluxuri de plăţi ale dobânzii ce au caracter diferit, bazate însă pe o valoare a sumei iniţiale stabilită.

4.2. Metode de evitare a riscului

În funcţie de tipul riscului, evitarea riscului se poate realiza prin: - Încetarea activităţii riscante. Din punct de vedere financiar această măsură

conduce la pierderea profitului realizat de activitatea respectivă; - Schimbarea poziţiei secţiei sau fabricii expuse la risc. Uneori însă, această

măsură este impracticabilă, deoarece pot apărea cheltuieli greu de suportat; - Înlocuirea materialelor riscante. - Modificarea proceselor de producţie prin eliminarea fazelor expuse risc. Rezultă că aceste măsuri prezintă o serie de limite deoarece, se pot elimina

anumite riscuri specifice, dar pot apărea alte riscuri noi sau se poate modifica probabilitatea sau severitatea unor pierderi asociate unor alte riscuri existente deja. Aceste măsuri se pot aplica în faza de analiză a proiectelor de investiţii, când pe baza indicatorilor de evaluare a riscurilor asociate proiectelor se poate renunţa la proiectele respective.

4.3. Metodele de reducere a riscului

Reducerea se poate referi atât la probabilitatea cât şi la severitatea sau gravitatea pierderii în diferite etape, conform Tabelului 1. Etapa Tehnica de reducere Scopul urmărit

Înainte de apariţia pierderii Prevenire Reducerea probabilităţii riscului

În timpul producerii Protecţie şi salvare Reducerea severităţii (Reducerea pierderilor)

După producerea pierderii Program de acoperire a pierderilor şi de relansare a afacerii

Reducerea severităţii (Reducerea pierderilor)

Toate formele de reducere a riscului presupun: - intervenţia umană; - măsuri fizice; - măsuri organizaţionale; - măsuri educaţionale; - resurse financiare.

Intervenţia oamenilor Pentru managerul de risc, oamenii instruiţi şi motivaţi din organizaţie reprezintă

cele mai efective mijloace cu care se poate obţine reducerea riscului şi a efectelor sale. De asemenea se poate apela şi la experţi externi pentru probleme speciale, dar se

va evita lăsarea problemei riscului numai pe seama experţilor din afară, deoarece este important ca fiecare membru din interiorul organizaţiei să contribuie activ la managementul riscului. Măsurile fizice se referă la instrumentele proiectate pentru prevenirea şi limitarea pierderilor. În tabelul 2 sunt prezentate câteva exemple. Tabelul 2 Tip de risc Instrumente de prevenire sau limitare

a pierderilor Riscul de incendiu sau explozie Detectoare de fum; stropitori; suprimarea

exploziei Riscul de accidentare Apărătoare pentru utilajele de lucru;

haine de protecţie Riscul de nesiguranţă Alarme pentru detectarea intruşilor;

îngrădirea perimetrului de lucru Riscul de atac şi furt Geamuri armate la ghişeele cu numerar;

televiziune cu circuit închis Riscul de responsabilitate Detectoare de obiecte metalice pe liniile

de producere a alimentelor; testare pe bază de ultrasunete

Riscul de poluare Evacuarea gazelor poluante Instrumente de prevenire sau limitare a pierderilor pot fi clasificate în:

- sisteme active care operează permanent: detectoarele şi alarmele de toate tipurile

- sisteme pasive care acţionează direct pentru limitarea pierderii: uşile pentru izolarea focului; stingătoarele automate, etc.

Măsurile organizaţionale

Măsurile fizice de reducere a riscului vor fi efective numai dacă se bazează pe metode organizaţionale care asigură desfăşurarea operaţiilor într-un mod care să conducă la minimizarea riscurilor. Aceasta înseamnă atât respectarea reglementărilor legale privind de exemplu protejarea contra incendiilor a clădirilor şi proceselor de producţie cât şi proiectarea şi desfăşurarea operaţiilor astfel încât să se evite pierderile posibile. Reducerea riscului trebuie să fie o parte a rutinei de lucru.

Metodele organizaţionale vor include: - proceduri care minimizează riscul astfel încât procesul să se desfăşoare fără

întreruperi; - măsuri pentru controlul accesului în diferite zone de lucru; - restricţii pentru fumat; - sisteme de asigurare a etichetării corecte a produselor; - controlul depozitării deşeurilor şi reziduurilor fluente.

Măsurile educaţionale Resursa umană a unei organizaţii trebuie instruită în legătură cu măsurile de

control al riscului. Managementul şi angajaţii unei organizaţii trebuie să ştie: - că riscul există; - că el constituie o ameninţare asupra continuării activităţii organizaţiei; - că se poate face ceva pentru reducerea riscului; - că este datoria fiecăruia de a ajuta la reducerea riscului; - ce să facă, unde să meargă şi pe cine să anunţe în caz de urgentă.

Resursele financiare Măsurile de reducere a riscului costă bani şi ele ar trebui prevăzute în bugetul

managementului riscului. Cheltuielile pentru controlul pierderilor trebuie justificate, ca orice alte cheltuieli prin prisma beneficiilor aşteptate.

Situaţia financiară a unor organizaţii de cele mai multe ori nu permite instalarea tuturor aparatelor pentru reducerea riscului. De cele mai multe ori, bugetul alocat pentru controlul pierderilor se limitează la metodele organizaţionale şi la programele de instruire a personalului.

Analiza costurilor şi beneficiilor măsurilor de reducere a pierderilor se va referi atât la costurile şi beneficiile directe cât şi la cele indirecte, deşi uneori sunt dificil de cuantificat. În Tabelul 3 sunt prezentate câteva elemente care pot apare într-o analiză cost - beneficiu.

Tabelul 3

Costuri Beneficii

Directe Costul echipamentului de reducere a

pierderilor Costul de îmbunătăţire a construcţiilor Costurile de întreţinere a echipamentelor Costul de îmbunătăţire a pazei şi

supravegherii Costul educaţiei pentru prevenirea

pierderilor. Indirecte Costul întreruperii activităţii în perioada

de instalare, întreţinere şi testare a echipamentelor

Costul pierderilor cauzate de proasta funcţionare sau ne-funcţionarea echipamentului

Directe Economii prin eliminarea pierderilor Reducerea primelor de asigurare prin

instalarea echipamentelor Economii viitoare privind primele de

asigurare prin îmbunătăţirea experienţei

Indirecte

Îmbunătăţirea productivităţii prin eliminarea întreruperilor cauzate de evenimentele nedorite

Îmbunătăţirea relaţiilor industriale Îmbunătăţirea relaţiilor publice

Prezentarea estimărilor privind reducerea riscului se va face în termeni comparabili cu alte proiecte care necesită fonduri. De obicei pot exista mai multe alternative de obţinere a reducerii dorite şi va fi necesară alegerea uneia dintre acestea.

Metodele care pot fi folosite pentru compararea proiectelor ar putea fi următoarele:

- Alegerea proiectului cu cel mai scurt termen de recuperare a investiţiei; - Alegerea proiectului cu cea mai mare rată a rentabilităţii = costul proiectului /

venitul total; - Alegerea proiectului cu cel mai mare venit net actualizat. 4.4. Transferul riscului Transferul riscului se poate realiza în două moduri: - transferul riscului propriu – zis - transferul consecinţelor financiare ale riscului 4.4.1. Transferul riscului propriu - zis O anumită activitate poate fi transferată pe bază de contract altor unităţi deoarece: - activitatea este periculoasă pentru organizaţie; - activitatea poate să nu fie periculoasă, dar prezintă un risc inacceptabil în

combinaţie cu alte activităţi ale organizaţiei; - organizaţia nu dispune de spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea activităţii

respective. Când activitatea este periculoasă prin ea însăşi, motivul transferării ei poate fi: - lipsa expertizei necesare pe care un specialist contractor o poate furniza, sau - lipsa unor condiţii speciale de siguranţă necesare pentru desfăşurarea

activităţii în cadrul organizaţiei.

În cazul unei activităţi care nu este periculoasă, motivul transferării poate fi lipsa unor condiţii speciale pentru o anumită activitate, de ex. în cazul unei activităţi care necesită un mediu umed care nu este dorit pentru celelalte etape ale procesului.

În situaţiile prezentate, se face transferul riscului, dar costul riscului va fi egal cu valoarea contractului prin care s-a transferat activitatea. Acest cost ar putea fi mai decât dacă activitatea ar fi fost realizată în cadrul firmei care face transferul, întrucât cealaltă firma dispune de expertiza sau condiţiile necesare realizării acelei activităţi.

4.4.2. Transferul consecinţelor financiare ale riscului Cea mai utilizată metodă de transfer al riscului prin contract este contractul de

asigurare. În afară de contractele de asigurare, transferul riscului prin

contract este în legătură cu responsabilitatea riscului. Transferul riscurilor de responsabilitate prin contract se face în mod normal prin

clauzele de excludere, care caută să împiedice una din părţile contractului să facă plângere împotriva celeilalte, sau prin clauzele de nevinovăţie sau de compensare, prin care o parte este de acord să accepte consecinţele financiare ale unei responsabilităţi care altfel ar fi trebuit să fie suportate de altcineva.

4.5. Finanţarea riscului

După identificarea, măsurarea şi tratarea riscului prin cele mai adecvate metode, în afara cazului în care riscul este eliminat complet, de cele mai multe ori va rămâne un risc rezidual care va fi suportat de organizaţie.

Există următoarele posibilităţi: - să se plătească pierderile din bugetul curent fără să se fi făcut provizioane

financiare speciale; - să se constituie un fond pentru acoperirea costului pierderilor; - să se facă împrumuturi pentru acoperirea costului pierderilor; - să se utilizeze transferul consecinţelor financiare prin asigurare. 4.5.1. Plata pierderilor pe măsură ce ele apar Aceasta este cea simplă metodă de finanţare a riscului, deoarece nu presupune

nici un efort special sau aranjament administrativ. Dar această metodă nu se poate aplica pentru pierderi foarte restrânse, care au următoarele caracteristici:

- Gravitate redusă. Evident, dacă pierderea este semnificativă este posibil să nu existe suficiente fonduri pentru acoperirea lor;

- Foarte predictibile, deoarece apar foarte frecvent; - Pierderea să se producă atunci când organizaţia are câştiguri semnificative.

Avantajele metodei: - Banii rămân la dispoziţia organizaţiei până este necesară acoperirea pierderii. Nu este necesară plata în avans cum este cazul riscului asigurat; - Se plăteşte numai pierderea fără nici un fel de adaos.

- Există un anumit stimulent pentru limitarea pierderilor deoarece costul lor este inclus în buget, iar nivelurile anormale ale pierderilor vor fi evidenţiate la fel ca orice variaţie a bugetului.

Dezavantajele metodei - Este dificil de stabilit un sistem de raportare a pierderilor finanţate în acest mod, astfel că informaţiile care ar putea indica o modificare în natura sau mărimea riscului nu vor putea fi la dispoziţia managerului de risc. - Se acordă rar credite pentru bugetele necheltuite, astfel că nu există stimulentul de a reduce pierderile mai jos de nivelul inclus în buget; - Această metodă tinde să presupună că fiecare centru de profit îşi va acoperi propriile pierderi din bugetul său. Prin aceasta se reduce şi mai mult mărimea pierderii care poate fi finanţată în acest mod, deoarece fără o anumită centralizare sau sprijin auxiliar între unităţile organizaţiei suportul riscului poate fi redus la cel mai mic buget. 4.5.2. Fonduri constituite special pentru acoperirea pagubelor Pierderile mai serioase pot fi finanţate prin constituirea unui fond special: - prin punerea la o parte a unei sume suficient de mari; - prin rate regulate ca nişte prime interne de asigurare contra riscurilor; - printr-o metodă de tip combinat. Un astfel de fond poate oferi posibilitatea de dispersare a costului pierderilor de-a

lungul mai multor ani deoarece sumele care nu sunt utilizate imediat pot să fie reţinute pentru acoperirea pierderilor viitoare. Avantaje

- Fondurile sunt la dispoziţia organizaţiei şi pot fi folosite pentru investiţii pe termen scurt până la data când se va face plata.

- Se plăteşte numai pierderea fără nici un fel de adaos ca şi în cazul finanţării din bugetul curent.

- Mărimea ratelor poate fi variată în funcţie de situaţia firmei. Se pot aloca sume mai mari când situaţia firmei este favorabilă şi sume mai mici în situaţii nefavorabile. Această flexibilitate nu este posibilă atunci când se face finanţarea pierderilor prin asigurare.

- Organizaţia poate decide care dintre pierderi să fie suportate din fondul creat.

Dezavantaje - Reţinerile interne, spre deosebire de primele de asigurare nu sunt deductibile

fiscal. - Sumele reţinute nu pot fi păstrate mai mulţi ani fără plata impozitului

corespunzător. - Pot exista alternative generatoare de profit pentru fondurilor reţinute în scopul

acoperirii pierderilor viitoare; - Fondurile trebuie să fie disponibile în orice moment pentru plata pierderilor

astfel că nu pot fi investite pentru a obţine profit maxim;

- Pentru constituirea iniţială a fondului sunt necesare sume mari pentru a acoperi primele pierderi;

- Oprirea acţiunilor de protejare contra pierderilor în scopul economisirii pentru crearea fondului nu este recomandată.

4.5.3. Împrumuturi după realizarea pierderii Această metodă se utilizează atunci când sunt necesare fonduri pentru acoperirea

pierderilor sau pentru acoperirea fondurilor create special, atunci când ele nu sunt suficiente. Avantaje - Este o metodă foarte flexibilă. Nu se întreprinde nici o acţiune până când nu apare pierderea şi până nu se stabileşte necesarul de împrumutat pentru acoperirea pagubei. (nu se lucrează cu valori estimate). Dezavantaje – Nu se poate controla momentul apariţiei pierderii şi prin urmare nu se cunosc în prealabil condiţiile de creditare. Dacă dobânda impusă este prea mare sau termenul de rambursare prea scurt ar putea fi imposibilă obţinerea împrumutului. În plus, pierderea însăşi ar putea distruge active semnificative astfel că organizaţia va obţine cu greu creditul necesar.

4.6. Factorii care pot influenţa decizia de reţinere sau asumare a riscului • Gradul de aversiune faţă de risc al organizaţiei. Gradul de aversiune

depinde atât de decident cât şi de obiectivele organizaţiei. Organizaţiile familiale cu obiective pe termen lung au aversiune mare faţă de risc. Companiile mari şi cu situaţie financiară bună vor fi capabile să reţină mai multe proiecte riscante decât o companie care se află în situaţie dificilă

• Natura şi mărimea riscului. În general vor fi reţinute pierderile reduse în comparaţie cu situaţia financiară a organizaţiei şi foarte predictibile.

• Stimulentele externe sau lipsa stimulentelor: - Cerinţele de asigurare pot face anumite riscuri imposibil de reţinut; - Dobânda creditelor necesare pentru acoperirea pierderilor - Sistemul de impozitare asupra sumelor reţinute pentru acoperirea riscurilor

etc.

CAPITOLUL V TRATAREA RISCURILOR PURE ŞI SPECULATIVE 5.1 Tratarea riscurilor pure In general, riscul pur este un eveniment “accidental”, brusc si neprevazut a carui realizare este independenta de vointa umana. De aceea, tratamentul acestui risc a fost transferat unor institutii specializate cum ar fi cele de asigurari sau de siguranta sociala. In realitate, nu nesansa este cauza principala a producerii lor ci neatentia umana sau o alegere gresita a strategiei. Rezulta ca intreprinderile trebuie sa se angreneze in managementul riscului pur si sa adopte fata de acesta o atitudine activa. Aceasta presupune parcurgerea unei metodologii care va cuprinde fazele de identificare, evaluare si control (preventiv sau de protectie), conservarea sau transferul asupra altui agent economic (autoasigurare, asigurare, infiintarea unei societati captive de asigurare). Principalale riscuri pure care cresc gradul de vulnerabilitate a intreprinderii sunt riscul de responsabilitate civila pentru produsele vandute si mai ales pentru pagubele virtuale ale viciilor ascunse sau datorate greselilor in conceptia fabricarii si vanzarii produselor respectiv riscul de incendiu. A administra riscul de raspundere civilă este deci o necesitate pentru întreprindere lucru care presupune parcurgerea etapelor deja amintite:

- identificarea riscului - măsurarea riscului - controlul său prin prevenire şi protecţie - conservarea sa de întreprindere şi transferul asupra altuia. 1. Identificarea riscului • Dezvoltarea riscului, pe un plan general, provine nu doar din evoluţia

dreptului responsabilităţii civile dar şi din modificările intervenite în ultimele decenii, în fabricarea şi distribuirea produselor.

• Originile structurale ale riscului Modificarea proceselor de industrializare, a tehnologiilor de fabricaţie a produselor în serie este sursa esenţială a acestui tip de risc. Preocupările cu prioritate de a realiza cât mai mult şi cât mai profitabil au generat o lipsă de atenţie faţă de controlul produsului şi mai ales faţă de obligativitatea informării consumatorului. Producţia de masă a determinat, de asemenea, o modificare a strategiilor de distribuţie. A apărut o ruptură între funcţia de producţie şi cea de desfacere, fabricantul îndepărtându-se de consumator, ceea ce are impact imediat asupra dezvoltării riscului. Mai mult, pe măsură ce produsele devin tot mai sofisticate, numeroase pagube pot decurge dintr-o subinformare a vânzătorului, mai ales la nivelul instrucţiunilor pe care trebuie să le ofere clientelei. O dată cu internaţionalizarea crescândă a schimburilor, produsul este din ce în ce mai mult fabricat în străinătate, adesea în ţări unde mâna de lucru costă puţin (aproape 60% din bunurile propuse de întreprinderile de vânzare prin corespondenţă provin din Asia de Sud-Est). Consecinţa, în cazul unui viciu de fabricaţie, este că returnarea devine practic iluzorie. In acelaşi timp, devine o adevărată sursă de risc demersul de a-şi comercializa produsele în ţări cu “risc mare”, cum ar fi Statele Unite sau Canada mai ales atunci când nu îşi iau precauţii deosebite la nivelul prevenirii sau transferului riscului. Se ştie că, în

aceste ţări, un ansamblu de dispoziţii legale şi juridice organizează protecţia consumatorului. În sfârşit, utilizarea publicităţii cu scopuri prea avantajoase antrenează constrângeri de rezultat pentru vânzător. Recent, în SUA, un vânzător care prin publicitate lăudase un cuţit ca fiind “sigur”, a fost făcut responsabil de pagubă corporală suferită de o persoană care îl utilizase neîndemânatic. Creşterea riscului şi a gravităţii sale la nivelul utilizatorilor de produse a făcut să se nască o nevoie de siguranţă, iar aceştia nu au mai acceptat lipsa ca defect al producţiei. Aşadar, apariţia consumului ca o contraputere pentru puterea industrială a fost şi el un factor de risc pentru producător şi chiar pentru vânzător. b) Modificările reglementării La nivelul dreptului, protecţia cumpărătorului este tradiţional utilizată prin obligaţiile conţinute în contractul de vânzare. Acest contract naşte, pentru vânzător, două obligaţii esenţiale:

- o obligaţie de livrare a produsului şi de conformitate a acestuia cu comanda - o obligaţie de garanţie din cauza defectelor ascunse ale produsului făcând

improprie folosirea acestuia • Munca jurisprudenţei

Legislaţia de protecţie a consumatorilor a început să pună în seama “vânzătorilor profesionişti” obligaţia de informare a consumatorilor asupra pericolelor inerente cauzate de utilizarea produsului. De asemenea, vânzătorul va trebui să răspundă de nepotrivirea produsului cu nevoile cumpărătorului, mai ales în domeniile înaltei tehnicităţi. În multe ţări, legislaţia obligă vânzătorii să cunoască toate detaliile produselor vândute presupunându-se astfel că aceştia cunosc viciile ascunse ale produselor. Prin urmare, în cadrul “garanţiei viciilor ascunse” un vânzător profesionist va fi automat considerat responsabil de pagubele cauzate de produsul vândut, în măsura în care cumpărătorul va aduce dovada viciului ascuns. Mai mult, această prezumpţie de cunoaştere a viciului împiedică profesionistul să se exonereze de responsabilitate. Modificările dreptului comunitar Începând cu anul 1988 legislaţiile naţionale ale ţărilor comunitare trebuiau să includă o directivă privind o grevare a regulilor de responsabilitate care erau până atunci în vigoare în Europa: Principiile sale de bază sunt următoarele:

- responsabilitatea sa este canalizată asupra “producătorului”, adică fabricantul dar şi persoanele care se prezintă ca atare

- responsabilitatea va fi angajată în caz de “lipsă”. O lipsă / un defect reprezintă nu doar viciul produsului dar şi faptul că acesta “nu oferă siguranţa la care ne putem aştepta legitim” (adică non-respectul obligaţiei de informaţie). Acest criteriu subiectiv va fi sursă de litigii care nu vor putea fi împărţite decât de tribunal

- ea descarcă victima de proba anteriorităţii viciului în raport cu vânzarea. Acest lucru este de acum presupus.

- clauzele limitative de responsabilitate sunt interzise • Evoluţia reglementărilor în Statele Unite şi în Canada

În aceste ţări, fiecare stat îşi construieşte propriile reglementări. Pentru vânzători şi fabricanţi, tendinţele sunt următoarele:

- existenţa unei responsabilităţi pentru greşeala care sancţionează non-respectul obligaţiei lor de diligenţă

- existenţa unei responsabilităţi pentru non-respectul unei garanţii contractuale: pentru tribunale, vânzătorul livrează implicit, cu produsul, o garanţie de calitate şi de fiabilitate. Recent, un fabricant de ochelari a fost obligat să plătească 350.000 dolari pagube şi interese pentru rana la corneea unui ochi survenită unui băiat de 6 ani care, alergând, se lovise de un grilaj. Fabricantul indicase că lentilele erau “foarte rezistente la şocuri”.

- existenţa unei “responsabilităţi stricte”, adică o responsabilitate fără greşeală bazată pe caracterul defectuos al produsului care îl face “iraţional de periculos” pentru utilizator. În sistemul american aprecierea defectului este foarte mare şi poate merge până la insuficienţa instrucţiunilor de folosire sau de atenţionare contra pericolelor de utilizare. Este exemplul Vapona, fabricant de insecticide industriale, care a fost făcut responsabil pentru pierderea unui taur reproducător din cauza unui agricultor care l-a dat cu insecticid ca să alunge muştele. Fabricantul a fost făcut responsabil pentru că nu a interzis această utilizare a produsului.

2. Măsurarea riscului A măsura riscul înseamnă a cuantifica valoarea pagubelor ce pot fi antrenate de realizarea acestuia. O astfel de operaţiune este şi mai dificilă în cazul riscului responsabilităţii civile când valoarea reparaţiilor poate atinge dimensiuni neaşteptate. Realizarea riscului va avea consecinţe grave pentru întreprindere. Gestionarul riscului trebuie atunci să încerce să evalueze calamitatea maxim posibilă. El poate folosi statistici cunoscute în întreprinderea sa de-a lungul ultimilor ani. Dificultatea esenţială constă în faptul că, costul riscului nu are nici o legătură cu valoarea produsului vândut sau mărimea întreprinderii. Exemplul cel mai des citat este acela al fabricantului de tren de aterizare al avioanelor care trebuie să implice, în urma unui eventual risc al produsului, ansamblul consecinţelor atât corporale cât şi materiale care pot fi cauzate terţilor. În domeniul aeronauticii, costul riscului poate fi foarte grav după cum a arătat coliziunea, în Tenerife, între două Boeing-uri 747: acest dosar, în 1977, a costat vreo 600 milioane franci. Altă dificultate: importanţa riscului este proporţională cu numărul de produse viciate. Pentru această evaluare, trebuie să ţinem seama, pentru societăţile exportatoare, de tendinţele jurisdicţiilor străine. În Statele Unite şi în Canada suma pagubelor şi a intereselor puse în seama responsabililor este de 20 ori mai mare decât în Franţa – spre exemplu. Trebuie să amintim faptul că, în anumite state din SUA, există “pagubele punitive” care sunt în realitate pedepse particulare acordate de juriu şi care se cumulează cu pagubele şi interesele compensatorii. Deciziile sunt date de un “juriu” compus din cetăţeni sensibili faţă de argumentele psihologice şi juridice ale avocaţilor. Consecinţele acestei dificultăţi de a evalua riscul responsabilităţii reprezintă un factor de creştere a vulnerabilităţii întreprinderii şi impune măsuri pentru a-l controla şi a-i diminua efectele. 3. Controlul riscului prin prevenire şi protecţie Riscul responsabilităţii produselor este la limita riscului pur şi a celui speculativ, deoarece el se datorează unui eşec al comportamentului uman (greşeală de concepţie, de

fabricare, de etichetaj). Pentru a-i limita efectele va trebui să se acţioneze asupra diferitelor faze ale fabricării şi comercializării produselor. În această privinţă, filosofia cercurilor de calitate care se înscriu într-o strategie de progres şi de performanţă socio-economică poate participa la un mai bun management al riscului. Gestiunea calităţii trebuie să mobilizeze toate forţele întreprinderii făcând în aşa fel ca fiecare participant să-şi aibă partea de iniţiativă. Ea trebuie să se situeze la toate nivelele întreprinderii şi nu doar la stadiul de producţie. Managerul de risc va trebui în primul rând să constituie o comisie sau “un cerc” care să reunească persoanele ce intervin de la conceperea produsului până la comercializarea sa. Această comisie va fi nodul principal al oricărei decizii cu privire la prevenire. Punerea în aplicare a strategiei “calitate” va avea nevoie apoi de crearea şi aplicarea unui ansamblu de proceduri descrise în manual. Acestea vor prevedea acţiuni corective şi preventive. Prevenirea se va exersa în diferitele sectoare ale întreprinderii şi mai ales:

- conceperea produsului: pentru a evita pagubele în serie, trebuie analizată cu rigoare conformitatea produsului cu normele în vigoare, fiabilitatea sa, durabilitatea, compatibilitatea cu alte produse, uşurinţa utilizării, siguranţa.

- fabricarea cu aplicarea diferitelor controale tehnice: aceste controale trebuie să se exerseze nu doar asupra produsului, dar şi asupra materiilor prime sau pieselor cumpărate din exterior sau a căror realizare ar fi fost subcontractată.

- elaborarea instrucţiunilor de folosire: jurisprudenţa pune în seama profesioniştilor obligaţia de informare. Este indispensabil să redactezi bine modul de întrebuinţare al produsului dându-i cumpărătorului maximul de indicaţii asupra utilizării produsului şi asupra măsurilor de securitate ce trebuie observate. Dacă produsele trebuie exportate, instrucţiunile trebuie să fie scrise în limba ţării destinatare. Aceste prescripţii trebuie să fie respectate cu mare atenţie de orice exportator în Statele Unite sau Canada, unde este recomandat să redactăm şi să controlăm toate documentele tehnice şi comerciale la un jurist.

- condiţionarea: o lipsă de precauţiuni la ambalare sau la expediere poate face un produs defect.

- comercializarea: este vorba de a sensibiliza serviciile comerciale în sensul prevenirii şi a împiedicării unei publicităţi prea avantajoase a produselor care să angajeze întreprinderea la nişte obligaţii suplimentare.

- formarea personalului: formarea şi sensibilizarea tuturor membrilor întreprinderii este necesară pentru un mai bun diagnostic al riscurilor.

- conservarea pieselor: când riscul se realizează, trebuie păstrate toate piesele-probă pentru a organiza apărarea întreprinderii în faţa reclamaţiilor clienţilor. Această strategie indispensabilă pentru reducerea riscului, se impune şi pentru IMM şi pentru marile întreprinderi. Ca exemplu, vom descrie strategia gestiunii calităţii implementată de societatea Sofamar din Berck-sur-Mer.

Sofamar este specializată în fabricarea de implanturi chirurgicale, esenţiale pentru chirurgia vertebrală, şi de material medical.

Vom descrie în linii mari strategia întreprinderii, ştiind că există proceduri specifice pentru exporturi în Statele Unite şi Canada care provin din restricţiile impuse de administraţia acestor ţări şi mai ales pentru acest sector de activitate. Procesul de fabricaţie este descris în figura 5. 1.

- responsabilitate şi autoritate în materie de calitate: responsabilitatea fiecărui serviciu de calitatea producţiei sale. El dă dispoziţiile, în acord cu specificţiile tehnice, pentru a ajunge la cel mai bun nivel de calitate şi fiabilitate.

Control

Receptie materie prima

Stocaj de materie primaOrdin de fabricare

Uzinaj

Control

Control

Polizare mecanică

Polizare electrolitică

Gravură

Ambalaj

Stocare de produs finit

Expedieri

Proces control

Figura nr. 5.1 Etapele procesului de fabricaţie

Misiunea “serviciului de control al calităţii” este să ajute conducerea să promoveze calitatea în întreprindere. În acest scop el îndeplineşte anumite sarcini: definirea calităţii, măsurarea calităţii, urmărirea încadrării în standardele de calitate şi menţinerea celor mai bune relaţii cu alte servicii. La nivelul organizării, o mare rapiditate în intervenţii se cere şefului serviciului de control: el trebuie să coopereze cu şefii de la aprovizionare, producţie şi comercial şi să informeze sistematic directorul tehnic asupra evoluţiei calităţii produselor.

- concepere şi definire: pe planul principiilor, toate activităţile de cercetare şi dezvoltare fac obiectul documentelor de definire şi de prototipuri. Acestea sunt supuse unor încercări interne şi externe ale întreprinderii. Fabricarea produselor este executată conform indicaţiilor conţinute într-un dosar tehnic realizat de biroul de metode.

- aprovizionarea ca materie primă şi produse uzinale Furnizorii sunt agreaţi de serviciul de control al calităţii care verifică calitatea materiei prime livrate, analizează certificatul de calitate eliberat de furnizori şi solicită o contra-analiză la un laborator extern. - Uzinajul produselor se efectuează urmând planuri de definire foarte stricte ale

unei filiale sau ale unor subcontractanţi agreaţi de serviciul calitate. De la receptarea produselor uzinate, controalele statistice sunt realizate în

fiecare lot. În caz de non-conformitate, un raport de control este stabilit şi trimis furnizorului pentru informaţie şi acţiune corectivă.

- control şi urmărire a produselor în fabricaţie: de la lansarea în fabricaţie a pieselor brute, un document de urmărire al fabricaţiei şi al controlului este stabilit. Acest document permite urmărirea tuturor fazelor de fabricare: polizaj mecanic, polizare electrolitică, gravură, condiţionare.

- urmărire şi identificare a produselor: produsele sunt marcate şi identificate. Marcajul este reluat pe o etichetă adăugată produsului cu desemnarea sa şi referinţa materialului utilizat. Scopul acestei operaţiuni este de a putea regăsi istoria produsului.

- tratamentul non-conformităţilor: procedura priveşte non-conformităţile detectate în cursul fabricaţiei, cele descoperite de clienţi şi cele ce provin de le furnizori. În toate cazurile, un raport de analiză a cauzelor este emis şi informaţiile sunt tratate de serviciul calitate în relaţie cu serviciile implicate.

- verificarea materialelor de măsură şi de încercare: această verificare se efectuează plecând de la normele stabilite de organisme de control agreate.

- informarea şi formarea personalului: acţiuni de formare diverse sunt întreprinse în sânul întreprinderii pentru ca ansamblul personalului să primească o informaţie şi o sensibilizare despre importanţa calităţii.

- clasare şi arhivare: sunt implicate forţele perimate din manualul de asigurare calitate, diferitele documente de control şi de fabricare precum şi documentele comerciale şi administrative.

4. Transferul riscului În faţa nesiguranţei de a măsura dinainte riscul de responsabilitate civilă al

fabricaţiei produselor, conservarea totală a riscului de întreprindere nu e deloc raţională. Aceasta din urmă se poate arăta foarte costisitoare de vreme ce realizarea riscului poate antrena dispariţia întreprinderii. Pe de altă parte, fiind vorba de un risc aleatoriu, legislaţia ei fiscală nu admite deducerea provizioanelor constituite pentru a face faţă beneficiului impozabil.

A organiza transferul acestui tip de risc este deci o necesitate. Întreprinderii i se oferă două mijloace: transferul juridic asupra altuia şi asigurarea.

a) Transferul juridic al riscului Regulile relative dreptului la contract pot fi utilizate pentru a transfera riscul

asupra altuia. Două tehnici sunt la dispoziţia întreprinderii: recurgerea la subcontractare şi

regimurile convenţionale de garanţie. • Subcontractarea

În faţa riscului prezentat de anumite activităţi, poate părea interesant pentru întreprindere să realizeze anumite operaţiuni în exterior: cadrul juridic adaptat va fi astfel “contractul de subcontractare”, adică acela prin care o întreprindere încredinţează alteia executarea în seama ei şi sub responsabilitatea sa totul sau o parte din prestaţia pe care ea s-a angajat s-o realizeze. La nivelul managementului riscului, această soluţie nu va putea fi eficientă decât dacă acela care contractează verifică solvabilitatea subcontractantului său. De fapt, în relaţia cumpărătorul principalul responsabil este contractantul. În aceste condiţii, cel ce contractează va trebui să transfere asupra subcotractantului obligaţiile care îi sunt impuse şi să ceară de la acesta o asigurare suficientă.

• Regimurile convenţionale de garanţie Utilizarea tehnicilor contractuale permit transferul riscurilor asupra subcontractantului său, mai ales astăzi când standardizarea clauzelor, aplicarea condiţiilor generale în contracte între profesionişti au dat un loc foarte important garanţiei convenţionale. Acest aranjament contractual poate avea impact, fie asupra obligaţiei de livrare, fie asupra obligaţiei de garanţie a viciilor ascunse. Vânzătorul nu-şi execută obligaţia de livrare decât în măsura în care lucrul livrat este conform lucrului promis. Este posibil pentru vânzător să aibă o anumită marjă de manoperăl putând astfel influenţa garanţia (precizând în ce constă produsul furnizat) şi deci modelând obligaţia de livrare. Vânzătorului îi este astfel posibil să transfere asupra cumpărătorului riscurile legate de o proastă utilizare a produsului vândut. Dar totuşi nu trebuie pierdut din vedere faptul că tribunalele pun în seama vânzătorilor profesionişti o obligaţie de informare care este cu atât mai importantă cu cât produsul e mai periculos sau de produs cu o tehnologie

avansată. Deci, vânzătorul trebuie să furnizeze indicaţii clare şi precise asupra condiţiilor şi pericolelor de utilizare ale produsului precum şi precauţiunile ce trebuie luate. Unul dintre cele mai bune mijloace de tratare a riscului, cu prevenire, va fi transferul său asupra societăţii de asigurare. b) Asigurarea riscurilor Survenirea pagubelor în serie, având o origine comună, poate reprezenta sume considerabile ce pot face ca întreprinderea să fie vulnerabilă. Este deci important pentru aceasta de a găsi la asiguratorii săi un parteneriat gata să răspundă nevoii de siguranţă. Asiguratorul, prin tehnica de mutualizare a riscurilor, poate contribui la un bun management al riscului în întreprindere. Totuşi, riscul responsabilităţii civile fiind la jumătatea drumului dintre riscul pur şi riscul de întreprindere, şi întrucât riscul asigurabil este un eveniment aleatoriu pe care voinţa nu trebuie să-l influenţeze, anumite acţiuni nu vor putea face obiectul unei acoperiri. Pe de altă parte, protecţia mutualităţii va antrena asiguratorii la anumite precauţii. După ce am definit obiectul şi natura garanţiilor livrate de asigurarea “responsabilităţii civile produse”(RC produse), vom evidenţia punctele sensibile pe care orice întreprindere trebuie să le aibă în vedere la negocierea şi gestiunea contractului său de asigurare de responsabilitate civilă.

• obiectul asigurării “RC produs” Contractul de asigurare “RC produs” are ca obiect acoperirea consecinţelor băneşti ale responsabilităţii civile generate de eventualele pagube corporale, materiale şi nemateriale cauzate terţilor din cauza produselor livrate pe motivul anumitor vicii sau defecte care sunt enumerate în contract. Remarcile următoare sunt de luat în calcul:

- garanţia nu priveşte decât pagubele cauzate de produs şi nu paguba suferită de produsul însuşi precum şi costul reparaţiei sale sau înlocuirii sale

- faptul generator de pagube acoperite este viciul produsului ce apare după livrarea sa: contractul nu are deci ca obiect acoperirea unei nerespectări a obligaţiei sale de livrare. Mai mult, anumite companii de asigurări exclud pagubele ce provin din anumite vicii (de concepţie şi de preconizare).

- companiile de asigurări nu acoperă “pagubele nemateriale” decât dacă sunt consecutive unei pagube corporale sau materiale garantate.

Gestiunea contractului de asigurare A administra riscul înseamnă a-şi administra contractul de asigurare. Există obiceiul de a prezenta contractul de asigurare ca un contract de adeziune. Este adevărat că redactarea sa vine de la asigurator şi că majoritatea asiguraţilor nu au competenţe tehnice sau mijloacele pentru a-i discuta clauzele. Trebuie totuşi să formulăm ceea ce poate părea o evidenţă: primul caracter al contractului de asigurare este că el se supune principiului de bază al oricărui contract, adică consensualismul. Aceasta înseamnă că întreprinderea, prin intermediul managerului său de risc sau al consiliului exterior, poate negocia cu asiguratorul, partenerul său, clauzele şi condiţiile contractului.

Pentru riscul de responsabilitate civilă, dată fiind diversitatea acţiunilor şi a situaţiilor, este primordial să adaptezi contractul de asigurare la întreprindere, şi nu invers, respectând constrângerile tehnice ale companiilor de asigurări. În această optică întreprinderea trebuie să negocieze şî să evite un contract redactat după formule “tot în afară de”, ceea ce înseamnă, o dată responsabilitatea civilă implicată, ca garanţia să se măsoare la lectura excluderilor limitativ enunţate. În acest cadru, punctele următoare trebuie să facă obiectul unei atenţii deosebite.

• A adapta obiectul şi natura garanţiilor - obiectul garanţiei trebuie să vizeze “responsabilitatea civilă a

asiguratului”. Contractul nu trebuie să facă referinţă la articole precise din Codul civil, responsabilitatea putând fi angajată pe alte fundamente, mai ales ale legilor străine.

- el nu trebuie să fie prea restrictiv în ce priveşte natura viciilor acoperite. Întreprinderea are nevoie de o acoperire completă în raport cu activităţile sale. Problema trebuie să fie abordată prin tarifarea riscului şi nu printr-o excludere.

- după nevoile sale, compania de asigurări trebuie să poată propune ca opţiune, o garanţie a “pagubelor nemateriale” non-obligatorii legate de o indemnizare de pagube corporale sau materiale.

Curtea de casare a judecat afacerea următoare, pe 8 iulie 1986: o societate produce şi comercializează seminţe de înaltă cultură. O calamitate având drept cauză un defect de germinare al seminţelor antrenează, pentru agricultori, un prejudiciu financiar pe motivul reînsămânţării târzii (“pagubă nematerială” pentru asiguratori). Curtea de casare a dat dreptate refuzului asiguratorului de a acoperi această pagubă dat fiind că poliţa de asigurare nu acoperea decât “pagube nemateriale consecutive unei pagube materiale garantate” şi că asiguratul nu aducea dovada unei pagube materiale constituite printr-o atingere a pământului prin introducerea de produse ce nu au germinat.

- pentru fabricanţii de produse ce trebuie integrate în alte produse, contractul nu trebuie să excludă, în caz de viciu, cheltuielile de depozitare şi redepozitare ale produsului.

• A adapta aria garanţiilor - întinderea în spaţiu: companiile de asigurări limitează în

general întinderea teritorială a poliţelor de responsabilitate civilă a calamităţilor apărute într-o ţară. Această clauză trebuie să fie adaptată după activităţile asiguratului. Trebuie totuşi să ţinem seama de poziţiile anumitor companii care nu pot, din motive tehnice, să acopere exporturile în ţări cu “risc înalt”, ca Statele Unite şi Canada. În aceste ţări, costul primei de asigurare este de 10-20 de ori mai mare ca în Franţa – spre exemplu.

- întinderea în timp: este important ca un contract să acopere pagubele ce provin dintr-un eveniment anterior perioadei de valabilitate a contractului (garanţie zisă “reluare a trecutului”). La fel, în caz de reziliere, contractul trebuie să

poată să ia în seamă pagubele survenite în timpul perioadei de valabilitate a contractului dar a cărui reclamaţie din partea terţilor să parvină după această dată.

• A subscrie sume de garanţie suficiente Companiile de asigurări, ţinând cont de imperativele reasigurării şi importanţei pagubelor esenţiale, nu livrează garanţie nelimitată pentru “RC produse”. Pentru a delimita sfera angajamentului lor, ele plafonează suma garanţiei. Această plafonare este în general exprimată de calamitate şi de anul de asigurare:

- de calamitate: pentru asiguratori, constituie una şi aceeaşi calamitate “toate consecinţele păguboase ale unui aceluiaşi fapt generator”.

- de an de asigurare: este vorba de o limită globală valabilă pentru repararea ansamblului de pagube survenite în cursul unei perioade de asigurare, oricare ar fi data de reclamaţie a terţilor şi reglajului pagubelor.

Una dintre preocupările esenţiale ale managementului de risc va fi să evalueze suma maximă a pierderilor ce pot decurge dintr-o pagubă în serie şi să obţină acoperirea corespunzătoare de la asiguratori.

A implica o conservare parţială a riscului prin franciză Franciza, care este, în caz de calamitate, partea din risc ce rămâne în sarcina asiguratului, joacă un rol non-neglijabil în managementul riscului “responsabilitate civilă”. Primul său efect este de a diminua prima de asigurare, de vreme ce asiguratorul va interveni plecând de la pragul fixat. Economia astfel realizată permite întreprinderii “să cumpere” sume de garanţie pentru a se proteja mai bine. O întreprindere este de fapt mai vulnerabilă cu sume mici de garanţie decât cu o franciză ridicată. Franciza are ca efect secundar favorizarea prevenirii, întreprinderea încercând să diminueze impactul costului rezultând din adunarea calamităţilor inferioare francizei. În sfârşit, franciza va putea permite întreprinderii să aibă cele mai bune relaţii cu clientela sa autorizând serviciul său comercial să regleze direct micile calamităţi. Managerul de risc va avea astfel de fixat partea riscului pe care o va putea reţine fără să dăuneze echilibrului financiar al întreprinderii. Pentru a fixa acest prag, va trebui studiată curba de dispersie a riscului întreprinderii. De fapt, cu cât frecvenţa calamităţilor mici va fi mare

pentru întreprindere cu atât impactul francizei va fi mai mare pentru costul asigurării şi cu atât întreprinderea se va preocupa de reducerea, prin prevenire, a acestor calamităţi mici. Riscul de incendiu, pe care-l vom prezenta acum, este din nefericire mai vechi, dar poate beneficia de aceeaşi atitudine a analizei şi de o abordare metodică. 2. Riscul de incendiu în întreprindere Acesta este unul dintre riscurile pure a cărui realizare poate fi cea mai gravă pentru întreprindere, căci este adesea la originea unor pierderi importante, chiar catastrofale. Acest risc poate antrena pagube corporale fie persoanelor care lucrează în întreprindere, fie terţilor. El poate fi şi la originea unor pagube materiale care pot afecta:

- patrimoniul întreprinderii prin distrugerea activelor mobiliare sau imobiliare şi deteriorarea situaţiei sale financiare din cauza întreruperii sau încetinirii activităţii.

- patrimoniul terţilor din cauza faptului că incendiul comunică cu bunurile lor şi pune în cauză responsabilitatea întreprinderii.

Metodele managementului riscului vor fi de un mare ajutor pentru reducerea riscurilor în întreprindere. Dezvoltările ce vor urma nu vor fi consacrate decât pagubelor ce afectează patrimoniul întreprinderii, excluzând pagubele ce afectează persoanele. Deşi anumite aspecte ale managementului riscului sunt comune, tratamentul acestor pagube relevă tehnici diferite: pentru pagubele corporale cauzate terţilor şi transferul lor către siguranţa socială, în virtutea legislaţiei asupra accidentelor de muncă, pentru pagubele suferite de salariaţi. 1. Identificarea riscului Importanţa riscului depinde de criterii obiective care convin a fi adaptate fiecărei întreprinderi pe motivul specificităţii sale. În raport cu aceste criterii de bază, întreprinderea va analiza riscurile sale proprii, etapă indispensabilă punerii în aplicare a unei politici de reducere a riscului, prin prevenire şi protecţie şi riscurile sale de transfer. În prealabil, este necesar să trasăm în linii mari evoluţia riscului. Principalele criterii de identificare ale unui risc A cunoaşte elementele de bază ale unui incendiu contribuie la un mai bun control al acestuia. După definiţia lui F. E. Bird şi G. L. Germain, “focul este o reacţie chimică cunoscută sub numele de combustie care este rezultatul oxidării rapide a unui material combustibil, ceea ce provoacă eliberarea de energie sub formă de

căldură şi lumină”. Aceşti autori au reprezentat aşadar focul sub forma unei piramide care oferă imaginea a patru componente ale incendiului: oxigenul, combustibilul, căldura şi lanţul reacţiilor. A acţiona asupra unuia din aceste elemente antrenează stingerea focului. Realizarea riscului de incendiu este direct dependentă fie de criterii calitative, fie cantitative:

• Folosirea riscului Activitatea industrială desfăşurată este elementul fundamental în abordarea riscului. Este vorba de primul criteriu luat în calcul în elaborarea tarifului “incendiu” a riscurilor industriale. Acesta din urmă, plecând de la observaţii statistice, prevede 928 de rubrici, fiecăreia fiindu-i afectat un procent de primă comercială. Consultarea acestui tarif permite compararea gradului de risc al fiecărei activităţi. Activitatea principală este direct influenţată de activităţile anexe cu frecvenţă de risc mai ridicată: de exemplu, prezenţa în acelaşi atelier a unei activităţi principale de muncă cu metale cu o activitate secundară de transformare a materialelor plastice sau prezenţa unui atelier de pictură. Managerul de risc va avea ca rol identificarea diferitelor activităţi exercitate în acelaşi loc cu scopul de a trage consecinţele la nivelul controlului riscului (izolând, de exemplu, activităţile cu risc mai ridicat).

• Natura materialelor clădirilor de exploatare Natura materialelor de construcţii şi de acoperire a clădirilor va influenţa riscul. Cum subliniază J. Lacour, naşterea unui incendiu ţine de inflamabilitatea materialelor de construcţii şi de acoperirea şi extinderea calamităţii este funcţia rezistenţei materialelor la foc. O clasificare a materialelor a fost realizată de puterile publice ţinând seama de reacţia lor şi de rezistenţa lor la foc. Reacţia la foc măsoară faptul că materialul alimentează mai mult sau mai puţin incendiul. Rezistenţa la foc măsoară facultatea de a asigura o bună izolare a clădirii. Acest criteriu este esenţial pentru siguranţa bunurilor întreprinderii: este necesar ca o clădire să reziste cât mai mult posibil la foc pentru a evita prăbuşirea şi distrugerea conţinutului său. După rezultatul încercărilor, aceste elemente vor fi declarate stabile la foc, dacă prezintă calităţi de rezistenţă mecanică, para-flăcări, dacă, mai mult, sunt etanşe la foc şi nu emit gaze inflamabile, sau taie-foc, dacă sunt para-flăcări şi oferă anumite caracteristici de izolare termică. Asiguratorii iau în calcul aceste criterii în tarifarea riscurilor de vreme ce materialele sunt clasate în trei categorii, după criterii de inflamabilitate şi de rezistenţă la foc. Ei disting astfel:

- materiale “dure”: beton, piatră, cărămidă, tiglă - materiale “uşoare”: lemn, materii plastice, pânze bitumate - materiale “semi-uşoare”: stratificatele-clădire

După natura materialelor ce compun zidurile şi acoperirea clădirii, în măsura în care ele nu sunt clasate în “dure”, asiguratorii practică majorări de tarif mergând de la 10% la 70%.

• Elementele ce agravează intern întreprinderea

Modul în care este exersată activitatea în interiorul întreprinderii poate fi la originea unei creşteri a riscului. Trebuie analizate punctele următoare:

- prezenţa etajelor: focul având tendinţa să se extindă într-un mod vertical, cu cât o clădire va avea etaje, cu atât incendiul va avea şanse să fie grav. Va fi altfel doar în măsura în care etajele au ziduri de piatră sau cărămidă plină sau dale de beton armat.

- stocarea de mare înălţime: pentru acelaşi motiv, considerăm că orice stocare de mărfuri pe o înălţime mai mare de 6 metri conduce la o agravare a riscului.

- acumularea de valori: experienţa a arătat că acumularea de valori (materiale sau mărfuri) în acelaşi loc este una dintre cauzele creşterii gravităţii riscului de incendiu, din cauză că această acumulare alimentează focul.

- instalaţii electrice: electricitatea este utilizată nu doar pentru fabricare dar şi pentru producerea şi transformarea energiei. Statisticile arată că aproape 30% din calamităţi cunoscute provin din electricitate. Este deci primordial, pentru o bună identificare a riscului, să facem un inventar precis al acestor instalaţii şi al măsurilor de prevenire luate.

- încălzirea localurilor: modul de încălzire poate constitui o agravare a riscului în măsura în care nu este pe apă caldă sau vapori.

- stocarea lichidelor inflamabile şi gaze combustibile: expresia “inflamabil” se raportează unei materii care emite vapori susceptibili de a lua foc în contactul cu o flacără sau punct cald. Cu cât temperatura este mai joasă, cu atât materia este mai periculoasă. Produsele inflamabile sunt clasate în raport cu “punctul lumină”, adică temperatura minimală la care trebuie dusă materia pentru ca vaporii emişi să ia foc în contact cu aerul şi cu o flacără.

Expresia “combustibil” se raportează la o materie care are proprietatea de a arde.

• Elementele agravante externe întreprinderii În analiza riscului de incendiu, managerul de risc trebuie să se preocupe şi de mediu, focul putând să se propage cu uşurinţă de la o clădire la alta. În măsura în care clădirile vecine prezintă o probabilitate de risc superioară, experienţa arată că dincolo de 10 metri riscul de comunicare al incendiului este important. Studiul tarifului asiguratorilor face posibilă apariţia probabilităţilor următoare:

- când două activităţi diferite sunt exersate în aceeaşi clădire sau în clădiri având teritorii comune, se consideră că un incendiu important are 100% şanse să atingă cele două riscuri;

- când două clădiri sunt distanţate la mai puţin de 10 metri, probabilitatea de comunicare a focului merge de la 20% la 40%, după distanţa şi natura riscului;

Aceste date diferite vor condiţiona politica de protecţie şi de prevenire a întreprinderii, o dată riscul măsurat. 2. Măsurarea riscului Protecţia patrimoniului întreprinderii cere o estimare precisă a pierderilor ce-o pot afecta. Este vorba de o operaţiune cu atât mai importantă pentru riscul de incendiu cu cât există teama de o calamitate globală. La început, întreprinderea trebui să procedeze la evaluarea bunurilor expuse riscului. a) Evaluarea bunurilor

Valoarea lucrurilor este un concept foarte relativ; se pot ataşa unui aceluiaşi bun valori diferite: valoare de înlocuire, valoare de piaţă, valoare de inventar sau valoare afectivă. În materie de management al riscurilor, trebuie ştiut faptul că obiectivul final trebuie să fie eventuala înlocuire a bunurilor distruse. După natura bunurilor, precizând că punerea în evidenţă a diferitelor valori se efectuează plecând de la indicii publicaţi de organisme oficiale cum ar fi APSAIRD (indice “RI”) sau Federaţia Construcţiei, principiile de estimare sunt următoarele:

• Clădirile Ţinând cont de obiectivul de înlocuire al clădirii distruse, valoarea de piaţă care este o valoare fluctuantă ce depinde de ofertele eventualilor cumpărători nu este de un ajutor prea mare. Trebuie preferată în schimb valoarea de înlocuire. • Materialul comercial şi industrial Evaluarea nu trebuie să ia ca bază costul de achiziţie, dar valoarea de înlocuire va avea la bază “material cu randament identic”. Dacă un material identic nu poate fi găsit pe piaţă, trebuie procedat prin asimilare cu un material cu caracteristici echivalente.

• Mărfurile Materiile prime trebuie să fie evaluate la preţul de achiziţie. Pentru produsele finite sau cele în curs de fabricare, se vor lua în calcul cheltuielile de fabricaţie realizate precum şi o parte din cheltuielile generale necesare fabricării. În această evaluare, managerul de risc trebuie să ia în considerare caracterul fluctuant al stocurilor şi să cunoască limitele de variaţie ale valorii acestora. b) Estimarea pierderilor După evaluarea bunurilor, managerul de risc trebuie să fie în măsură de a exprima valoarea totală maximă posibilă a pierderilor ce pot fi antrenate de realizarea riscului. Această estimare nu priveşte doar suma diferitelor bunuri ce se găsesc concentrate în acelaşi loc, dar şi diferitele pierderi financiare ce pot fi generate de incendiu. Este vorba de următoarele pierderi:

- pierderile “comerciale” ce provin din scăderea cifrei de afaceri şi se traduce prin pierderi de piaţă şi de clientelă precum şi de imagine a mărcii întreprinderilor. Aceste pierderi nu sunt asigurabile .

- “pierderile de exploatare”: în caz de incendiu, reconstrucţia clădirilor calamitate şi reconstruirea materialului de producţie cer o anumită întârziere în timpul căreia activitatea se va întrerupe sau se va reduce şi cifra de afaceri va scădea. În timpul acestei perioade, întreprinderea va trebui să continue să-şi asume sarcinile fixe, ceea ce va provoca o micşorare a beneficiilor şi un deficit de exploatare ce fac întreprinderea mai vulnerabilă.

- cheltuielile suplimentare de exploatare care vor trebui să fie expuse pentru reluarea activităţilor.

- cheltuielile de reconstruire ale modelelor, desenelor, arhivelor generale sau informatice, tipare.

- pagubele şi interesele ce pot fi puse în seama întreprinderii din cauza acţiunilor în responsabilitate exersate de persoanele ce au suferit pagube (vecini, proprietari de clădiri, locatari).

Ansamblul acestor pierderi trebuie să facă obiectul unei estimări precise de vreme ce importanţa lor va condiţiona politica de prevenire şi de protecţie. 3. Controlul riscului Conducerea întreprinderii, pentr a controla riscul de incendiu, trebuie să pună în practică o politică, să stabilească proceduri, să aprobe planul urgenţelor şi să participe activ la toate exerciţiile şi inspecţiile de prevenire a incendiilor. Eficacitatea programului depinde, de fapt, de implicarea efectivă a conducerii la cel mai înalt nivel al său. Riscul descompunându-se în două elemente, frecvenţa şi gravitatea, un program eficient de control al riscului incendiu va trebui să acţioneze asupra acestor doi parametri, adică:

- a evita realizarea riscului prin punerea în acţiune a controlului preventiv - a reduce importanţa incendiului declarat prin punerea în acţiune a mijloacelor

de protecţie. a) Controlul preventiv Cum subliniază N. Jacob, tratamentele preventive, de vreme ce e practic imposibil să elimini total riscurile, vor diminua frecvenţa riscurilor dar vor şi limita consecinţele lor dezagreabile. Prevenirea riscului în întreprindere trebuie să fie privită:

- la nivelul alegerii materialelor de construcţie, a unei acoperiri şi a unei amenajări interioare (plafoane, sub-plafoane, tavane false). De fapt, aceste materiale sunt clasate în funcţie de reacţia lor şi de rezistenţa lor la foc, iar alegerea acestora influenţează direct probabilitatea realizării calamităţii.

- la nivelul conceperii clădirilor, izolând activităţile întreprinderii prin ziduri de separare care vor putea fi “taie-focul” în cazul unor activităţi cu mare frecvenţă de risc.

- la nivelul organizării producţiei, izolând de lanţul de fabricaţie anumite lucrări periculoase cum ar fi aplicarea culorii, transformarea materialelor plastice sau lucrul mecanic al lemnului. Va fi vorba de a evita stocarea mărfurilor prea importante sau pe o înălţime mare.

Prevenirea trebuie să se exercite de asemenea în orice moment prin respectarea procedurilor ce trebuie să fie stabilite de conducerea întreprinderii printr-un plan de prevenire. De fapt, cum majoritatea calamităţilor provin din greşeli umane şi apar în atelierele de fabricaţie, va fi vorba de a respecta interdicţia de a fuma, de a utiliza dispozitivele de siguranţă ce echipează maşinile, de a verifica şi întreţine regulat instalaţiile electrice şi mijloacele de protecţie, de a urma informaţiile enumerate în “permis de foc”. Paralel, trebuie să fie stabilit un plan de inspecţie, adică vizite periodice. Aceste inspecţii trebuie să fie formalizate prin fişe care să conţină toate articolele şi toate sectoarele de verificat. Cum subliniază F. E. Bird şi G. L. Germain “fiecare supraveghere ar trebui să cuprindă ce să privească şi ce să caute”. Aceşti autori, care consideră că supraveghetorul e o persoană strategică în prevenirea incendiilor, enumeră un mic inventar al lucrurilor ce trebuie inspectate:

- mături, ţevi şi alte mărunţişuri aflate aproape de panourile electrice

- conţinătorii de vopsea sau solvenţi lăsaţi fără capac aproape de o sursă de căldură

- adunare de mărunţişuri combustibile (hârtii, cutii, lemne) care pot fi inflamate sau să alimenteze un foc

- iluminarea, întrerupătorul sau comutatorul acolo unde se poate aduna praful ce poate lua foc

- extinctoare mobile inaccesibile din cauza unei adunări de materiale - ieşiri de urgenţă sau altă cale de evacuare nou indicată sau blocată - materiale combustibile înmagazinate aproape de o flacără sau un loc unde se

produc scântei (sudare, oxităiere) - canalizarea combustibililor sau gazelor neidentificate - absenţa semnalizării “Fumatul interzis” în locurile unde există lichide

inflamabile, vapori, gaze sau elemente extreme de combustibili care sunt depozitate sau utilizate

- ventilaţia inadecvată în sectoare unde există activităţi de vopsire, curăţare cu solvent sau alte operaţii ce produc gaze sau vapori inflamabili

- extinctoare plasate în locuri cu vizibilitate dificilă - racorduri ce permit branşarea accidentală a uneltelor pneumatice la o

canalizare de combustibili sau de oxigen - lichide inflamabile neidentificate sau în recipiente nepotrivite

b) Protecţia Rolul protecţiei este de a limita amploarea incendiului odată acesta survenit. Este vorba de a reduce nu doar pierderile materiale ci şi pe cele financiare elaborând un plan de supravieţuire. Printre mijloacele de protecţie, distingem:

• extinctoare mobile Trebuie să fie potrivite tipului de foc. Distingem “focuri uscate” (lemn, hârtie, ţesături), “focuri grase” (solide sau lichide inflamabile de folosire curentă) şi “focuri de gaze” (metan, propan, butan). După caz, va trebui sfătuită întreprinderea în folosirea apei, spumei, a prafului, a hidrocarburilor halogenate, a anhidridei carbonice lichefiate. Robinete de incendiu armate Reprezintă o instalaţie de apă sub presiune care alimentează furtunul de incendiu gata de a fi folosit. Detectoare automate Sunt destinate să declanşeze o alarmă în caz de incendiu şi astfel serviciul de siguranţă al întreprinderii să intervină rapid. Aceste materiale sunt diverse: detectoare de temperatură, de fum, de flacără sau gaz de combustie.

• Extinctoare automate Statistici recente au putut arăta eficacitatea acestui tip de mijloc de protecţie: în 60% din cazuri incendiul e stins prin acţiunea lor. Este vorba de extinctoarele automate sau “sprinklers” (stropitori) care sunt folosite în clădirile ce se ocupă de materiale periculoase sau care stochează mărfuri inflamabile. Este vorba astfel despre extinctoare automate cu gaz carbonic (CO2) sau cu halogen, folosite în localuri unde apa e interzisă.

Aceste mijloace de protecţie nu pot fi eficace decât atunci când întreprinderea prevede o formaţie pentru lupta contra focului pentru personal, incluzând şi noii salariaţi. Exerciţii de foc regulate trebuie să fie organizate pentru a trata rapid o urgenţă. Programul de protecţie trebuie să ţină seama şi de consecinţele financiare pe care o oprire de activitate o poate cauza (pierdere de clientelă, de exploatare, cheltuieli suplimentare de exploatare). Întreprinderile ce nu-şi pot permite o întrerupere a activităţii lor trebuie să conceapă un “plan de supravieţuire” care va avea ca obiect, în cazul realizării unui “risc direct”, punerea în aplicare imediat a procedurilor de înlocuire. Prevenirea şi protecţia vor avea drept consecinţă directă reducerea riscului. Managerul de risc va putea hotărî astfel dacă e cazul să transfere riscul în altă parte. 4. Transferul riscului În materie de risc de incendiu, soluţia de transfer esenţială este asigurarea. Găsim un transfer contractual cu clauze de renunţare la recurs, dar obiectul lor este limitat la raporturile între proprietar şi locatar şi nu priveşte decât acţiunile în responsabilitate. Piaţa asigurării de incendiu este capabilă să răspundă aşteptărilor industriaşilor. În ceea ce priveşte subscrierea de întreprindere a unui contract de risc direct şi a unui contract de pierderi din exploatare, este bine să aducem precizările următoare: a) Asigurarea “riscului direct”

- la nivelul valorilor de asigurare Este foarte important pentru întreprindere să-şi asigure bunurile la justa lor valoare şi astfel de a verifica dacă bunurile acoperite corespund realităţii. De fapt, valorile declarate asiguratorului reprezintă indemnizaţia maximă pe care întreprinderea o va putea primi după calamitate. Mai mult, în caz de insuficienţă a capitalului după calamitate, asiguratorii pot să reducă indemnizaţia asiguratului în raportul: capital declarat / capital real. Este vorba despre regula proporţională a capitalurilor. Trebuie ştiut că este posibil pentru întreprindere să-şi facă o expertiză a bunurilor printr-un cabinet de expertiză. Interesul acestei expertize, pe lângă reducerea cu 10% a primelor acordate de asiguratori şi abrogarea regulii proporţionale a capitalelor vizate mai sus, este de a cunoaşte cu precizie valoarea bunurilor sale. Este totuşi indispensabilă declararea ulterioară către asigurator a eventualelor retrageri sau achiziţii de bunuri şi reactualizarea periodică a expertizei. În ceea ce priveşte “mărfurile”, în măsura în care valoarea lor evoluează diferit în an, este vorba de prevederea unei formule de asigurare cu primă variabilă: întreprinderea fixează la începutul anului de asigurare procentul maxim de stocuri pe care ea crede că îl va atinge în anumite perioade. La sfârşitul anului, asiguratorul va percepe prima corespunzător valorii medii lunare declarate.

- la nivelul declarării riscului Aparţine întreprinderii să declare exact toate elementele care pot influenţa riscul. Dat fiind că riscul face în general obiectul unei vizite de inspecţie de către asigurator, contractul de asigurare va trebui să indice: “asiguratorii recunosc că au luat la cunoştinţă materialitatea riscului”.

În caz de declarare greşită a materialităţii riscului, asiguratorii pot aplica o regulă proporţională de primă având ca obiect reducerea indemnizaţiei datorate în caz de calamitate, în proporţie cu primă plătită de prima pe care întreprinderea ar fi trebuit s-o plătească. Va aparţine prin urmare asiguratului să declare orice agravare a riscului.

- la nivelul garanţiilor acordate Contractele eliberate de piaţă sunt clasice: APSAIRD a redactat în atenţia companiilor membre o poliţă tip care este adaptată fiecărui caz deosebit. Această poliţă de referinţă prevede garanţia de bază “incendiu” şi garanţii complementare diverse (explozie, fulger, accidente de ordin electric, furtuni, uragane).

- la nivelul costului de asigurare Pentru riscurile industriale, în Franţa s-a stabilit un tarif de referinţă, “tarif roşu”, a cărui elaborare are ca bază statisticile comune ale companiilor de asigurări membre. Este vorba astfel de un tarif tehnic ce permite determinarea procentului de asigurare mediu plecând de la “procentul de primă pură”. Acest tarif ţine seama de elementele de identificare ale riscului indicat precedent, precum şi de măsurile de prevenire şi de protecţie luate de întreprindere. b) Asigurarea “pierderi de exploatare” În caz de incendiu, reconstituirea bunurilor întreprinderii are o anumită întârziere. Întreruperea sau încetinirea activităţii va provoca o scădere a cifrei de afaceri. Dat fiind că cheltuielile fixate vor fi menţinute, întreprinderea va suferi pierderi importante ce pot duce la dispariţia sa. Obiectul contractului “pierderi de exploatare” este de a garanta plata unei indemnizaţii care corespunde pierderii de exploatare rezultând:

- din scăderea cifrei de afaceri. Asiguratorul va lua în seamă sarcinile fixate după importanţa reducerii cifrei de afaceri precum şi pierderea beneficiului real al exploatării.

- din angajarea cheltuielilor suplimentare de exploatare expuse pentru repunerea în activitate a întreprinderii

Subscrierea unui astfel de contract aduce remarcile următoare: • definirea perioadei de indemnizaţie

Este vorba despre o perioadă în timpul căreia rezultatele întreprinderii vor fi afectate de calamitate şi care formează limita angajamentelor asiguratorului.

Pentru a fixa cu precizie această perioadă, trebuie să ţinem seama de elementele temporale următoare:

- durata întârzierii în urma unui “incendiu” - întârzierea reconstrucţiei clădirii (formalităţi administrative, comandă, studiu,

muncă) - perioada de reconstituire a materialului - timpul de recuperare al clientelei. • Evaluarea capitalului de garantat

Capitalul de garantat, numit “marja brută” de asiguratori, trebuie să fie determinată plecând de la rezultat. Trebuie să corespundă de suma cheltuielilor fixe şi din beneficiul real de exploatare, ţinând seama de previziunile de evoluţie ale exerciţiului următor.

• Costul asigurării

Aceleaşi remarci ca şi pentru “riscul direct” pot fi făcute. Riscul de incendiu este un exemplu al aplicării generale a procesului de management al riscului industrial. Acoperirea acestor riscuri face apel la tehnicile obişnuite în materie, mai ales prin transfer exterior. Totuşi, după importanţa riscurilor asigurate, întreprinderea poate dori “internalizarea” acoperirii acestor riscuri prin recursul la societăţile captive de asigurări. 3. Companiile captive de asigurări Crearea unui captiv se integrează în managementul riscurilor pure. După Jean Paul Louisot, captivul este “un pion pe tabla de şah a finanţării riscurilor”. Trebuie să indicăm că acest instrument se adresează mai ales marilor societăţi. Numărul lor în lume a evoluat la peste. 3000. După ce am dat caracteristicile captivului, vom indica condiţiile prealabile constituirii sale şi motivaţiile care conduc spre crearea unui captiv. 1. Caracteristicile societăţilor captive de asigurare Putem defini captivul ca o întreprindere, filială a unui grup, al cărui obiect este să finanţeze riscurile prealabil transferate de societatea sa mamă sau alte filiale ale acesteia. Captivul utilizează astfel fie tehnica asigurării (“captiv de asigurări”) fie tehnica reasigurării (“captiv de reasigurări”). În primul caz, captivul trebuie să ia statutul unei societăţi de asigurări şi să se plieze reglementărilor naţionale: în schimbul unei prime, captivul ia asupra sa riscurile şi varsă, în cazul realizării acestora, indemnizaţia calamităţii. Captivul de asigurări va avea acces la piaţa reasigurării, care este “asigurarea asigurării” şi va putea transfera parte din riscurile pe care nu le poate suporta. În al doilea caz, captivul va lua statutul unei societăţi de reasigurări. Obiectul captivului de reasigurări va fi de a lua asupra sa calamităţile în general superioare unei anumite sume fixate înainte (reasigurare în “excedent de calamitate” sau “exces de pierdere”). Pe de altă parte, dacă riscurile asumate depăşesc capacităţile sale financiare, captivul va avea acces la piaţa mondială a reasigurării şi va putea retroceda parte din riscurile pe care nu vrea să şi le asume. Putem astfel da o definiţie globală a captivului şi o vom propune pe cea a lui Jean Paul Louisot: “o subcontractareaă sofisticată care permite organizarea politicii de retenţie regrupând ansamblul filialelor pentru a transfera apoi global excedentele pe care grupul nu le poate păstra”. Captivii de asigurări şi de reasigurări vor putea fi “domestice” sau “în larg”. Ele vor fi “domestice” când sediul lor social va fi situat în aceeaşi ţară ca şi acela al societăţii-mamă şi “în larg” în caz contrar. În acest ultim caz, crearea lor răspunde adesea unei griji de a beneficia de avantaje fiscale. 2. Condiţiile prealabile creării unui captiv Captivul e un instrument de tratare al riscului pur. Crearea sa trebuie deci să se integreze într-o politică de management a riscului. Înainte de a lua decizia de a crea un captiv conducerea grupului de consultanţă a trebuit în prealabil să aplice metodologia de management a riscurilor, adică identificarea, măsurarea şi controlul riscurilor. Într-o conferinţă din Londra, în 1978, A. Benson a citat nouă condiţii esenţiale prealabile creării unui captiv: a) o identificare a riscurilor şi a tehnicilor de evaluare foarte extinse

Această sarcină e primordială. Întreprinderea trebuie astfel să cunoască bine impactul riscurilor şi pierderilor potenţiale cu scopul de a determina apoi dacă nivelul de risc atins e suportabil pentru grup. b) metode de control ale calamităţilor Întreprinderea trebuie bineînţeles să stabilească o politică de reducere a pierderilor strictă dat fiind că, captivul va resimţi mai dur decât companiile de asigurări clasice efectele realizării riscului. După cum subliniază societatea Tillinghast, grupul de consultanţi cel mai important pe plan mondial în materie de gestiune a riscurilor, “responsabilii filialelor resimt mai puternic pierderile finanţate direct de grup şi devin mai atente la prevenire”. c) o bună repartiţie geografică a riscurilor Captivului trebuia a-i fi aplicate bazele tehnice ale operaţiunii de asigurare: omogenitate, repartiţie şi împărţire a riscurilor. De fapt, “legea numerelor mari” permite asiguratorilor să compenseze riscurile între ele. Neaplicarea acestor principii ar face captivul mai vulnerabil în faţa riscurilor grave şi izolate. d) conducătorii având o excelentă filosofie a riscului După cum subliniază Erik Kauf, “captivul nu poate lua asupra sa orbeşte riscurile acţionarilor săi”. Conducătorii întreprinderii trebuie să fie conştienţi astfel că un risc nu poate fi transferat decât dacă a fost bine analizat şi controlat. Pentru a relua poziţia lui Tillinghart “nu există captiv rentabil fără un control riguros al grupului”. e) posibilitatea de a achiziţiona la un preţ bun reasigurarea necesară Atunci când riscurile luate asupra sa de captiv depăşesc capacităţile sale financiare, acestea trebuie transferate asupra pieţei mondiale a reasigurării. Costul reasigurării va fi funcţie a calităţii şi cantităţii riscurilor cedate. Trebuie notat că societăţi de servicii au negociat tratate de reasigurări “la sertare” pentru a permite mai multor captivi să facă masă la un acelaşi reasigurator. f) niveluri de primă potrivite pentru funcţionarea captivului Pentru Tillinghart “un captiv bine administrat trebuie să permită dispunerea proiecţiilor de primă suficient de fiabile pentru nevoile în materie de pregătire a bugetului şi a politicii de preţ”. Captivul trebuie să ajungă la o reducere a costului asigurărilor, mai ales surprinzând cheltuielile de distribuire ale asigurării şi diminuând cheltuielile de gestiune. Fixarea primelor presupune o competenţă bine stabilită a pieţei asigurării şi a tehnicilor de calcul. g) o cunoaştere precisă a calamităţilor din trecut Această cunoaştere este indispensabilă nu doar pentru a fixa costul asigurării dar şi pentru a construi politica de prevenire, a fixa nivelul de retenţie al riscurilor şi a construi programul de reasigurare. h) excelente relaţii directe cu piaţa de asigurare În măsura în care captivul nu ia în general asupra sa decât riscurile întreprinderii din grup, el e mai sensibil calamităţilor foarte importante. Captivii trebuie astfel să-şi împartă riscurile cu companii de asigurări tradiţionale sau să facă apel la piaţa mondială a reasigurării.

Pe de altă parte, pentru captivii de reasigurări, societăţile grupului sunt în relaţii directe cu piaţa asigurării. Un acord de reasigurare este deci trecut cu companiile de asigurări. După cum subliniază Maurice Salvator, “asigurarea captivă nu poate trăi decât în simbioză cu circuitele tradiţionale ale asigurării”. Fig. 5.2. Captivul şi asigurarea tradiţională i) o mai bună previziune a evoluţiei marjei brute a autofinanţării Grupul ce păstrează stăpânirea primelor le va putea plăti trimestrial şi uneori la termen, în mod contrar companiilor de asigurări clasice care impun o plată în avans, în interesul asiguraţilor lor. Totuşi captivul ce trebuie să regleze calamităţile va trebui să dispună de o lichiditate adecvată pentru a evita problemele de trezorerie. 3. Motivaţiile creării unui captiv Motivaţiile care duc la crearea unui captiv sunt numeroase şi pot fi clasate în trei categorii mari: a) motivaţii de ordin fiscal Avantajele fiscale sunt adesea citate primele pentru a justifica utilitatea captivilor şi mai ales:

- posibilitatea, prin captivi, de a constitui rezerve (în franciză) de impozit pentru riscurile aleatorii

- domicilierea captivului într-un “paradis fiscal” acordând avantaje diverse cum ar fi exonerarea de impozite pe beneficiile sau pe investiţiile realizate

- facilităţile de a investi fonduri cărora vor fi aplicate impozite minime b) motivaţii de ordin financiar

- ameliorarea marjei brute de autofinanţare datorită ameliorării costurilor de asigurare şi datorită ameliorării trezoreriei prin facultatea de a chema prime la termen. Mai trebuie notată şi posibilitatea de a percepe interese financiare asupra primelor chemate şi asupra proviziilor pentru calamităţi declarate. Mai mult, grupul dispune, în caz de calamitate redusă, de fonduri suplimentare ce pot fi investite cu profit pentru grup

Client

Captiv 100%

60% Piaţă a asigurării

directe

40% captiv

30% Reasigura

10% Propriul

Piaţă a reasigurăriiprofesionale

- facilităţile de a transfera capitaluri pe pieţele internaţionale c) motivaţii de ordin tehnic Aceste motivaţii se înscriu în politica riscului grupului şi mai ales în posesia unei companii de asigurări sau de reasigurări. Pe lângă faptul de a fi creat un instrument de finanţare al riscurilor pure, trebuie să cităm avantajele următoare, relevate de A. Benson:

- acces direct la piaţa reasigurării - posibilitatea de a acorda garanţii de asigurare întreprinderilor exterioare

grupului - posibilitatea de a creşte retenţiile riscului şi de a dezvolta un program mondial

de reasigurare - reglarea mai flexibilă a calamităţilor - acoperirea riscurilor dificil de asigurat - reducerea elementelor de cost legate de prima de asigurare - încurajarea la acţiuni de prevenire şi protecţie

În concluzie şi pentru a urma poziţia lui Tillinghart “captivul este înainte de toate o unealtă elaborată pentru a organiza prefinanţarea retenţiei casei mamă”. Reuşita sa va depinde astfel de buna alegere a “nivelului bun de retenţie”. 5.2. Tratarea riscurilor speculative Ideea de risc speculativ este indisolubil legată de ideea de strategie, în sensul generic al acestui termen. Întreprinderea, prin anumite alegeri, poate creşte vulnerabilitatea sa, adică gradul său de expunere faţă de risc. Este vulnerabil tot ceea ce poate fi atacat. Puţine întreprinderi nu sunt astăzi vulnerabile. Vom vorbi de poziţie vulnerabilă şi de acţiune vulnerabilă în măsura în care o mişcare strategică va putea fi contracarată de acţiunea unuia sau mai multor concurenţi. Problematica societăţilor de asigurări ar fi: ce putem şi ce trebuie să asigurăm? Punctul nostru de vedere, în acest capitol este de a arăta că există puternice asemănări faţă de atitudinea de adoptat în materie de luare în seamă a riscurilor în deciziile noastre. Există tratamente ale riscurilor speculative atunci când dezvoltăm o atitudine metodologică în termeni de identificare (diagnostic), de prevenire (ideea de siguranţă în punerea în aplicare strategică), de tratament (prin transfer spre parteneri, prin punerea în aplicare a resurselor financiare “de rezervă”, prin contractele ce limitează consecinţele anumitor decizii, etc.) sau de evitare (prin strategii numite de înconjurare, de exemplu). Ne vom interesa mai întâi de analiza vulnerabilităţii strategice propunând apropierea cu anumite unelte strategice ce fac parte din panoplia celor ce iau decizii în întreprinderi. Va urma o prezentare a strategiilor generice ce permit fie tratarea, fie evitarea, fie integrarea acestui risc speculativ. Vom constata apoi că riscul speculativ, deşi neasigurabil, relevă abordări intelectuale de aceeaşi natură cu riscul pur. În al treilea rând, vom prezenta una din laturile importante ale vulnerabilităţii: aceea a întreprinderii (de talie mică sau medie) confruntată cu riscul de ţară, adică cu alegeri de internaţionalizare. Şi aici ideea de vulnerabilitate va fi prezentă. Ideea complementară a volatilităţii pieţelor va permite o mai bună interpretare a numeroaselor situaţii de risc. Vor rezulta propuneri de strategie adaptate unde vor apărea importante asemănări între abordarea acestor riscuri speculative şi aceea a riscurilor pure. 1. Riscul strategic şi vulnerabilitatea strategică

Însăşi ideea de strategie implică ideea de risc. De mult timp, numeroşi autori au acordat întâietate justificării profiturilor întreprinzătorului prin luarea în seamă a riscului inerent oricărei decizii de direcţie generală. Evoluţia recentă a mediilor concurenţiale a condus anumiţi autori la asimilarea prea rapidă a ideii de vulnerabilitate în ideea riscului de greşeală. De exemplu, G. Koenig spune că “vulnerabilitatea este caracteristica întreprinderilor al căror risc de greşeală este ridicat dacă apar anumite evenimente. Gradul de vulnerabilitate este o funcţie de două variabile: prima reprezintă expunerea la risc. A doua variabilă este legată de capacitatea pe care o are întreprinderea de a regla dificultăţile ce le întâlneşte”. Este deci important să disociem ideea de vulnerabilitate de cea de greşeală considerând că riscul strategic, risc speculativ, face parte din viaţa curentă a managerilor. 1. Crearea şi exploatarea de potenţial Vom lua de la A. C. Martinet o prezentare care, pentru a fi de natură pedagogică, nu rămâne mai puţin edificatoare pentru scopul nostru. Pe figura 1 cele două dimensiuni esenţiale al oricărui proces de gestiune sunt reluate în termeni de creare şi de exploatare de potenţial. Fig. 5.3. Tipologie a riscurilor strategice Gestiunea strategică priveşte în primul rând crearea (sau recrearea) potenţialului întreprinderii. Din contră, gestiunea curentă vizează exploatarea în cel mai bun mod a potenţialului anterior creat. Modificări rapide şi poate radicale ale climatului de concurenţă şi ale condiţiilor de supravieţuire ale întreprinderii pot face strategice decizii care erau în aparenţă decizii de gestiune curentă. De fapt exploatarea de potenţial se realizează conform unor alegeri anterioare şi într-un context dat. Gestiunea devine brusc strategică atunci când apare uneori un nou concurent, ori o nouă tehnologie sau o nouă reglementare. Zonele de risc nu pot conduce la greşeală decât dacă întreprinderea nu este în măsură nici să exploateze un potenţial nici să creeze un nou potenţial. În această situaţie, măsurile propice redresării de întreprinderi vor putea fi utilizate. Să spunem totuşi că aceste situaţii vor rămâne excepţionale.

I Zonă de risc pe termen

III Zonă degreşeală

II Zonă deperformanţă

durabilă

IV Zonă de risc pe termen

Prag minim Creare de

Prag minim

Exploatarea

În schimb, constatăm că întreprinderea poate fi vulnerabilă pentru că îşi exploatează bine potenţialul existent în timp ce ea nu dezvoltă deloc un nou potenţial. Din contră, riscul pe termen scurt pândeşte întreprinderea, care, ocupată cu crearea unui nou potenţial pentru viitor, nu se ocupă de prezent şi riscă deci să trăiască himere. Zona de performanţă durabilă este mai rar întâlnită în timp ce gestiunea unei întreprinderi în mediu concurenţial nu mai rimează cu siguranţa. În acest context vulnerabilitatea strategică este consecinţa unor evenimente de tot felul ce conduc întreprinderea fie la a nu mai putea întâlni eficacitate în activităţile existente, fie la a întuneca viitorul din cauza lipsei de oportunităţi abil alese. 2. Risc concurenţial şi risc financiar Noi nu ne-am propus să prezentăm numeroasele instrumente de analiză strategică care ar permite să analizăm gradul de vulnerabilitate. Demersul lui Arthur D. Little ni se pare suficient de clar pentru a fi reţinut aici (vezi figura 2). Matricea lui A. D. Little propune poziţionarea portofoliului activităţilor întreprinderii în termeni de poziţie concurenţială şi de maturitate a pieţei sau a meseriei. Această schemă (figura 2) arată şi dimensiunea riscului care ni se pare interesantă de menţionat. Faptul că întreprinderea este poziţionată pe sectoare în faza de început sau de creştere măreşte riscul său concurenţial precum şi cel financiar de vreme ce acesta din urmă este legat de nivelul de rentabilitate posibil de atins. Axa maturităţii activităţii induce un risc sectorial mai mic precum şi un risc financiar din ce în ce mai redus. În ipoteza unui portofoliu foarte orientat spre activităţi parvenite la maturitate şi dând întreprinderii o poziţie concurenţială dominantă, riscul non-creaţiei unui potenţial evocat mai devreme se poate dezvolta repede. Pentru a se găsi în zona II a figurii 1, ar fi bine să dispună de un portofoliu echilibrat mergând de la o situaţie de poziţie concurenţială marginală sau favorabilă, pentru activităţile de început, spre o zonă de poziţie concurenţială dominantă, pentru activităţile ajunse la maturitate. Putem astfel să rezumăm cele două analize precedente schematizând, ca în figura 3, diferitele aparenţe ale portofoliului de activităţi ce pot conduce la situaţiile de risc posibile. Analiza riscului face deci parte din analiza strategică dacă o gândim în termeni de portofoliu de activităţi. Este atunci clar că vulnerabilitatea întreprinderii este naturală şi nu conduce la eşec decât în împrejurări deosebite de evenimente şi de alegeri (poate “non-alegeri”) strategice. 3. Risc strategic şi concurenţă sectorială Faptul de a aparţine unuia sau mai multor sectoare de activitate implică faptul că o întreprindere să se poată menţine în sânul unei competiţii despre care ştim că este astăzi în evoluţie rapidă. Analiza lui M. Porter ne dă câteva chei pentru a aprecia riscurile de natură sectorială pe care le suferă întreprinderea şi de care ea profită pentru propria performanţă: “La nivel strategic, forţele şi slăbiciunile care contează privesc poziţia firmei în raport cu cauzele profunde care susţin fiecare dintre forţele concurenţei. Care este situaţia firmei în raport cu produsele de înlocuire? În raport cu obstacolele de la intrare? În înfruntarea care o opune concurenţilor stabiliţi?”

O strategie eficace, faţă de concurenţă, comportă acţiuni ofensive sau defensive care vizează punerea firmei într-o situaţie ce poate fi ţinută cu privire la cele cinci forţe ale concurenţiei. Global, diferite demersuri sunt demne de luat în considerare:

- a pune firma într-o situaţie pentru care capacităţile sale îi asigură cea mai bună apărare posibilă împotriva deplasării actuale a forţelor concurenţei

- a influenţa echilibrul forţelor datorită acţiunilor strategice ce vizează îmbunătăţirea poziţiei relative a firmei

- a anticipa modificările factorilor care conduc forţele concurenţei şi a reacţiona exploatând această evoluţie prin adoptarea unei strategii potrivite noului echilibru între concurenţi înainte ca firmele rivale să nu-l perceapă.

Este interesant să constatăm că această viziune a vulnerabilităţii strategice nu este foarte îndepărtată de ideea de distrugere pe care militarii au dezvoltat-o de la inventarea armei nucleare. După cum observă L. Poirier: “Noţiunea de prag critic manifestă clar că strategia de distrugere nucleară de la slab la puternic se identifică cu dialectica incertitudinilor între candidat-agresor şi distrugător: dacă operaţiunile militare ar trebui să se dezvolte într-un spaţiu în care, fiecare dintre participanţii la duel ştie că există un prag critic care le vor determina deciziile irevocabile şi că situaţia concretă îi va adânci în plaja de incertitudini. Fiecare ştie deci că va veni o zi când va trebui să-ţi pui întrebări despre celălalt; despre sensul pe care acesta îl va da informaţiei primite despre dezvoltările operaţionale şi prelungirile lor”. Strategiile de distrugere, despre care putem spune că sunt foarte utilizate în lupta concurenţială a întreprinderilor de mărimi diferite, induc primului şef ideea de risc perceput, a cărui plauzibilitate este savant întreţinută de adversar. Este bine deci să analizăm orice comportament strategic în aceşti termeni şi să dezvoltăm procese din ce în ce mai fine de supraveghere strategică. Complexificarea gestiunii activităţilor, multiplicarea interacţiunilor şi a concurenţelor, influenţa progresului tehnic, criză de legitimitate în întreprindere şi disonanţă între industrial şi financiar par să caracterizeze bine noile condiţii ale vulnerabilităţii întreprinderii pentru anii ce vor veni. Strategiile adaptate trebuie să răspundă acestei noi problematici care depăşeşte mult cadrul definiţiei activităţilor sau meseriilor întreprinderii. 2. Răspunsurile la vulnerabilitatea strategică Strategiile întreprinderilor trebuie să ia în calcul creşterea şi înmulţirea vulnerabilităţii constatate. Comportamentele strategice care rezultă de aici nu sunt legate de produse sau de meseriile întreprinderii, alegerile de concentrare, diferenţiere sau dominare prin costuri rămânând valabile la acest nivel. Ele privesc mai degrabă logica generală a comportamentului strategic al întreprinderilor în termeni de “corporate strategy”. Aceste comportamente strategice, care conduc deja anumite acţiuni strategice ale anilor ’80, implică alegeri deosebite în termeni de gestiune a riscurilor de vulnerabilitate. Ele se pot articula în jurul a trei axe:

- strategiile de întărire trebuie mai întâi să asigure coeziunea întreprinderii, garantează reuşita strategiei. Ele corespund unei alegeri de tratament intern al riscurilor de vulnerabilitate administrându-le într-un mod potrivit.

- strategiile de evitare ar fi un răspuns pentru dificultăţile gestiunii concurenţilor şi interacţiunilor şi se înscriu într-o logică de punere în situaţie de “non-risc speculativ”.

- strategiile de depăşire conduc progresiv la ideea de strategie totală dragă militarilor, semn al unei noi inteligenţe strategice. Este vorba aici de reconsiderarea globală a strategiei incorporându-i variabila risc şi vulnerabilitate.

Cu titlu preliminar şi contrar unei abordări tehnologice a strategiei, să precizăm că e posibil, chiar necesar, să se ducă strategiile simultan pe cele trei axe care, departe de a se exclude una pe alta, se pot combina cu sinergie. De fapt, răspunsuri la dezvoltarea vulnerabilităţii, aceste strategii se aplică atunci când întreprinderea se găseşte confruntată cu unul sau celălalt dintre factorii de vulnerabilitate identificaţi mai înainte. 1. Strategiile de întărire: a trata riscul vulnerabilităţii Strategiile de întărire se înscriu într-o logică de integrare în sânul întreprinderii. Ele răspund necesităţii de a contrabalansa diferenţierea produselor, evoluţia lor şi, în general, schimbările rapide şi radicale pe care le suferă organizările actuale. Această idee merge împreună cu cea de “strategie fit” (coerenţă strategică) abordată de Christian Scholz care “coerenţa strategică este situaţia în care toate elementele interne şi externe caracteristice unei întreprinderi sunt legate de altele şi de strategia globală”. Căutarea coerenţei strategice descrie astfel necesitatea unui manager de a alege elementele strategiei sale astfel încât ele să se completeze împreună cu strategia globală în cadrul circumstanţelor date. Coerenţa strategică este şi ea în relaţia cu elementele de bază ale schemei celor 7 S-uri a lui Mac Kinsey:

- strategy - structure - systems (proces şi flux) - style - staff (personal) - shared values (valori împărtăşite) - skills (îndemânări)

Strategia cea mai potrivită pentru a ajunge la întărirea coerenţei strategice este aceea care utilizează vectorul imaginii întreprinderii. “Imaginea este, prin definiţie, rezultanta unei percepţii. Ea este o fotografie a părerii pe care un individ şi-o face despre întreprindere sau organizare. Ea depinde excesiv de individ sau de grup (public), de elementul “fotografiat” al întreprinderii, cum se prezintă el la un moment dat şi în momentul fotografierii şi de mediul folosit pentru a vehicula această imagine. Nici unul din aceste elemente nu e stabil; imaginea este prin natura ei schimbătoare, chiar foarte”. Strategia de imagine utilizează deci imaginea întreprinderii dar nu ca scop în sine (“a avea o bună imagine de marcă”), ci ca vector de întărire şi de identitate a întreprinderii. Această strategie poate viza în acelaşi timp diferenţierea (în sensul lui Porter) internă şi diferenţierea externă. Diferenţierea externă ajută la comunicare globală a întreprinderii; a dat naştere la numeroase activităţi de “relaţii publice”.

Diferenţierea internă este mai recentă şi corespunde acestei necesităţi de a asigura întreprinderii o coerenţă, chiar o identitate, permiţând orientarea energiei fiecăruia dintre membrii săi spre realizarea unor obiective aduse de imaginea astfel proiectată. Eficacitatea unei strategii de imagine în termeni de întărire se găseşte în caracterul simbolic al vectorului imagine utilizat. După Vincent Degot “… simbolul funcţionează pe modul recunoaşterii sau nu, recunoaştere care este o acceptare implicită a valorilor ce îl fondează, nu în dimensiuni de adevărat sau fals, ci ca sistem global: faptul de a recunoaşte că turnul simbolizează sfânta Barbă în iconografia creştină nu implică credinţa, ci indică faptul de a recunoaşte ansamblul acestui sistem de desemnare”. Este recunoscut astfel simbolului funcţia de diferenţiere (mărimea biroului simbolizează diferenţa ierarhică) şi o funcţie de accentuare: “simbolul este mobilizat pentru a sublinia ceva care, altfel, este exprimat altfel”. Folosirea simbolului nu este fără risc faţă de obţinerea efectului dorit: “Riscul legat de gestiunea simbolică este că răspunzând la complexitate prin expresie, ea contribuie la proliferarea unui cuvânt din ce în ce mai puţin funcţional. Dar această devalorizare a cuvântului a contaminat progresiv restul întreprinderii, antrenând din partea conducătorilor o supralicitaţie care sfârşeşte prin a goli buzunarul de substanţa lor”. Strategia de imagine este astfel modul strategic cel mai apt de a conduce un compartiment de întărire strategică. A regla conflictele organizaţionale (în sensul lui Crozier-Friedberg) provenite din dificultăţile de raţionalităţi ale actorilor, a elimina urmele deseori dureroase ale unui proces de creştere externă, a administra crizele de identitate în urma problemelor de dezvoltare sau de dificultăţi grave … sunt tot atâtea realităţi ale întreprinderilor actuale care implică o strategie de întărire, contrabalansând vulnerabilitatea. În sfârşit, strategia de imagine nu se poate mulţumi cu ceva de faţadă. Internul şi externul sunt strâns legate şi poate prea des imaginea a devenit o rachetă fără reală importanţă strategică. În acest caz, ar putea fi vorba de o tactică ce conduce dimpotrivă la slăbirea întreprinderii. 2. Strategiile de evitare: a suprima riscul de vulnerabilitate Rapiditatea înnoirii concurenţilor a condus, uneori întreprinderile la a se gândi la eficacitatea unei strategii independente. Politici de cooperare, de parteneriat au putut astfel vedea lumina lângă sau în locul strategiilor de concurenţă. Aceste strategii sunt prea des văzute ca înlocuitori pentru slăbiciunea întreprinderilor faţă de un mediu concurenţial agresiv. Dar în realitate nu pare a fi aşa, şi logica strategică a parteneriatului se înscrie ca o cale nouă pentru a trata problemele de creştere a interdependenţelor şi a concurenţelor. Exemplul cel mai clar al nevoii de cooperare intre firme a apărut o dată cu sosirea noilor logici de producţie. Aceste tehnici, la început puse la punct în Japonia, organizează producţia în “chiar la timp” adică aranjarea ansamblului procesului productiv stă pe eliminarea stocurilor şi a întârzierilor. Într-un sistem “JAT” (juste à temps = chiar la timp), eficacitatea industrială stă printre altele pe calitatea legăturilor cu furnizorii. Aceştia sunt integraţi în logica reglării şi îşi aprovizionează clientul cu un stoc minim. Astfel Reydel livrează în fiecare zi tablouri de bord utilizate de vehiculele Renault fabricate de uzina din Douai, limitând astfel stocul de componente la minim. O astfel de logică industrială impune deci de facto o logică de colaborare.

“Repartizarea rolurilor şi sarcinilor între întreprinderi s-a schimbat întru totul” explică Michel Drancourt, delegat general al Institutului întreprinderii, care militează şi el pentru o nouă “alianţă a întreprinderilor”. “Ieri, lucrurile erau simple: existau marile grupuri integrate şi umilii lor sub-tratanţi. Relaţiile erau de natură feudală, cu rolul frumos pentru unii, cu muncă silnică pentru ceilalţi. Astăzi, peisajul este diferit. Mai există puternici şi slabi, dar nici o organizaţie nu poate pretinde să domnească fără a împărţi teritoriul. Stâlpii au dispărut. Fiecare întreprindere depinde de un număr de alte întreprinderi. Fiecare încearcă să fie cel mai bun în ceea ce face şi se dau altora activităţile periferice. Lanţul întreprinderii se lungeşte din amonte în aval”. Această alianţă verticală este dublată de o alianţă orizontală între mai multe întreprinderi ale aceluiaşi sector pentru a rezolva o problemă punctuală: grupări de întreprinderi pe bază de programe de cercetare şi programe de cercetare în cadrul EUREKA. Colaborarea îmbracă şi alte forme mai specifice, cum ar fi subcontractareaa care oferă un ajutor tehnic sau intelectual. În toate cazurile, trebuie să vedem în aceste practici strategice o voinţă de a duce strategiile de evitare şi nu o rezultantă ce merge prost a slăbiciunilor. Aceste strategii întră în cadrul logicilor lui Sun Tsu pentru care “nu există înfrângere dacă nu există război”. După cum indică generalul David, “strategia militară oscilează în permanenţă între două pulsiuni: folosirea privilegiată a forţei şi folosirea procedeului sau a tehnicii ce permite lovirea adversarului în siguranţă”. Dacă folosirea forţei marchează tendinţa simplistă spre agresivitate, “recurgerea la un procedeu este punerea în aplicare a inteligenţei, facultate care, după Bergson, are ca vocaţie descoperirea uneltei adecvate satisfacerii unei nevoi. Constatăm că, în lipsa unei puteri superioare, strategul va trebui să recurgă la vreun procedeu care îi conferă o “prelungire” superioară aceleia a adversarului”. Fără îndoială strategiile de evitare sunt marca recurgerii la “procedeu” pentru a creşte puterea şi a evita înfruntarea inegală. 3. Strategiile de deplasare: a integra riscul Caracteristicile evoluţiei factorilor de volatilitate conduc la respingerea din ce în ce mai frecventă a frontierelor sistemului întreprindere ce este baza elaborării strategiei. Scadenţa din 1992, de exemplu, va modifica şi modifică deja considerabil contextul politicii generale a întreprinderilor. Câmpul analizei concurenţiale suferă astfel profunde modificări: diferenţiere crescută a stilurilor de viaţă ale clienţilor, creşterea volumului pieţelor însoţită de o creştere a numărului şi de o diversitate mai mare a concurenţilor, toate acestea cresc presiunile concurenţiale. Ne putem imagina că toate conceptele de piaţă inferioară şi de export nu vor mai avea acelaşi sens după 1992. Această dată fatidică este temută de unii ca fiind sfârşitul protecţiilor vamale, dar mai ales sociologice şi reglementare de care ar putea beneficia întreprinderile. Europenii nu aşteaptă această scadenţă pentru a-şi propaga influenţa. Şi mai global, întreprinderile trebuie să elaboreze noi strategii pentru societate, cum preconizează Gabrielle Haskins şi Jean-François Poncet: “Când creşterea economică constituia aspiraţia centrală recunoscută de societate, firmele erau în posibilitatea de a reacţiona respectând regulile jocului. Managementul adopta tradiţional o poziţie defensivă faţă de interfeţele economiei de piaţă. Industriaşii nu-şi făcură intrarea în arena politică decât când au fost ameninţaţi de noi restricţii. Ne vom aminti de incursiunile lui

Emile Véron, Francine Gomez şi alţii în lumea politică”. Problemele cu societatea trebuie să fie tratate cu acelaşi interes ca şi celelalte dificultăţi majore ale întreprinderii. În acest tablou, firmele trebuie să-şi extindă perspectivele în trei domenii:

- strategia produs / piaţă trebuie să fie înţeleasă precum o înglobare a realităţilor socio-politice destinate să afecteze viitoarele performanţe economice ale întreprinderii.

- o strategie de responsabilitate socială trebuie să fie elaborată pentru a defini domeniile spre care firma îşi va dirija contribuţiile societate (non-economice) către viaţa internă a întreprinderilor şi către mediul său imediat.

- o strategie de legitimitate se dovedeşte necesară pentru a defini poziţiile şi abordările adaptate de către firmă în urma negocierilor cu guvernul şi celelalte grupuri de influenţă asupra rolurilor de îndeplinit şi asupra regulilor jocului.

Lucien Poirier, specialist în strategia militară, constată în domeniul său o evoluţie spre globalitatea strategiei şi în cazul managementului: “Astfel, constatăm o derivă considerabilă a conceptului de strategie. Odinioară asociat ideii de război, conceptul de strategie s-a extins asupra tuturor formelor de conflict, asupra tuturor manevrelor ce conţin forme naturale (economice şi culturale) şi forţe militare pe care le integrează într-un concept foarte general: acela de strategie generală, care în timp de pace sau război declarat, se identifică cu practica politicii în act. Astfel, înainte de intrarea în era nucleară, conceptul de război îl îngloba pe cel de strategie; dar astăzi, printr-un fenomen de inversare cu consecinţe considerabile pentru gândire şi pentru acţiunea strategică, conceptul de strategie îl înglobează pe cel de război. Strategiile de depăşire corespund conceptului de strategie totală sau de strategie integrală a militarilor. Strategia nu este doar aceea din cuplurile produse-piaţă sau din meseriile inspirate din practicile marketing, ci şi alegere de orientări economice şi non-economice ale întreprindere. Într-un context geografic mărit, în cadrul concurenţelor nu neapărat economice, personalitatea strategică a întreprinderii devine avantaj important al reuşitei şi deci al performanţei. Această concepţie foarte largă a strategiilor de întreprindere nu este uşor de pus în practică pentru că este uneori departe de preocupările cotidiene ale conducătorilor. Ea este garanţia unei viziuni mai largi şi deci mai vulnerabile despre viitorul întreprinderii. 3. Riscul de ţară şi alegerea internaţionalizării A vorbi de “risc de ţară” conduce la evocarea ţărilor cum ar fi Iran, Nigeria, Sudan şi toate ţările a căror precaritate a situaţiei economice şi politice face îndoiala să planeze dubiul asupra unei operaţii de export. Instabilitatea instituţională, care există în ţările riscante constituie o frână pentru activitatea internaţională şi contribuie la dezvoltarea unui stress al exportatorului. Asigurarea operaţiunilor în străinătate a preocupat această stare de fapt şi instituţiile bancare propun azi mijloace de acoperire variate, al căror cost fluctuează în funcţie de tipul de siguranţă dorit şi în funcţie de modul în care riscul s-ar putea manifesta. Sunt astfel acoperite riscurile ce precedă concluzia unei pieţe (târg), cele susceptibile de a interveni în cursul unor operaţiuni de export (transport, accidente, întrerupere de contract) sau după operaţiune (non-plată, transfer de fonduri), cele inerente unei operaţiuni de export.

Aceste riscuri provoacă incidente şi accidente independente de voinţa întreprinderii care a dus o operaţiune într-o ţară sau alta. Acestea constituie doar una dintre faţetele riscului de ţară ceea ce corespunde noţiunii de “risc pur”. Cealaltă faţetă este cea a riscului de natură strategică sau “risc speculativ”. Este vorba de motivele care conduc la reuşita sau la eşecul operaţiunilor internaţionale prin export sau prin investiţii directe în străinătate. Această faţetă e în general puţin analizată pe baza argumentului în funcţie de care ar fi vorba de un risc normal de întreprindere. Întreprinderea de mărime medie sau mică poate prezenta caracteristici faţă de riscul-ţară de natură strategică, care permite clasificarea acestor IMM în cutare sau cutare regiune. Marile întreprinderi vor putea prezenta un simptom semănător; dar ele suferă mai puţin din cauza mărimii lor. Ne interesăm şi mai de aproape de întreprinderile de mărime medie (câteva sute de persoane angajate) care fac pasul internaţionalizării printr-un impuls brusc (oportunitate), fie contrânse sau forţate (necesitatea pieţei). Propunem şi o reflecţie asupra aspectelor strategice ale riscului de ţară cu care se confruntă IMM, riscul de natură economică fiind aici privilegiat, ceea ce va conduce la reţinerea cazurilor operaţiunilor industriale (reuşite sau nu) în ţările zise industrializate. Cele mai internaţionalizate dintre ele, SUA, va constitui un exemplul privilegiat de risc-ţară speculativ. Vom discuta aceasta în trei etape:

- clarificarea noţiunii de risc-ţară şi trecerea unui risc pur la risc speculativ în cadrul acestui risc deosebit.

- studiul specificităţilor IMM faţă de acest risc-ţară speculativ va descrie ceea ce poate fi “tentaţia internaţională” pentru o întreprindere de mărime modestă.

- punând accentul asupra interesului unei strategii de dezvoltare internaţională pe ţară, câteva linii conducătoare ale “ambiţiei internaţionale” ar putea fi avansate.

1. Riscul de ţară: de la riscul pur la riscul speculativ Activitatea internaţională a întreprinderii se poate realiza în două feluri în funcţie de intensitatea angajamentului ce va rezulta:

- exportul Vânzarea în străinătate a produselor fabricate în ţara de origine, este considerată ca fiind o prelungire “naturală” a activităţii de vânzare pentru:

- a permite realizarea unui obiectiv de vânzări ambiţios - a compensa insuficienţele pieţei naţionale - a rezolva probleme naţionale precum inadaptarea produsului (schimbarea

reglementării naţionale, concurenţă crescută, calitatea produsului) Relativa uşurinţă a deciziei de a exporta contribuie la ignorarea riscurilor ce pot apărea în întreprindere, alegerea ţării putând fi în acest caz fără o analiză în prealabil, fără consultare, a nivelului de risc ridicat în clasările ţărilor realizate de experţi. - implantarea în străinătate Implică realizarea unei investiţii ale cărei caracteristici pot merge de la simpla agenţie comercială la crearea unei unităţi de fabricare asortate cu o reţea proprie de distribuţie. Această decizie are o natură strategică pentru că implică (în principiu) un studiu de fezabilitate şi de rentabilitate. Ea constituie o etapă importantă în viaţa unei întreprinderi. Ea este, pentru IMM, marca unei orientări strategice majore pe pieţele internaţionale.

Aceste două suporturi ale activităţii internaţionale sunt obiectul manifestărilor a două tipuri de riscuri a căror natură este foarte diferită şi care cer un tratament potrivit. - Riscul politic Este asociat cu caracteristicile statului ţării reţinute pentru o operaţie de implantare. Este vorba de consecinţe posibile de decizii de tip reglementar, legislativ, politic:

- reglementare vamală - fixarea taxelor de transport - restricţii de orice natură faţă de activităţile de export / import - obligaţii de plată prin compensare - reglementări ce privesc riscurile legate de produse - non-convertibilitatea monedei - confiscări, naţionalizări

Se adaugă aici ansamblul de practici defavorabile furnizorului străin, legate de “obiceiurile” naţionale în materie comercială. Fără a uita eventualitatea unei schimbări brutale de regim, în urma unei lovituri de stat, acolo unde instabilitatea politică e o realitate cotidiană. - Riscul economic Corespunde “aliaţilor” normali ce-i poate suferi orice întreprindere (non-plată, întârzieri, neprimirea produselor livrate). Dar include şi reuşita implantării în străinătate pe care o putem atribui:

- îndepărtării - necunoaşterea mediului local - inadaptarea produselor la obiceiurile locale - imaginea naţională a întreprinderii - strategia concurenţilor - cultura ţării

Riscul economic ar trebui să fie asumat în cunoştinţă de cauză. Adeseori el nu este cunoscut şi este la originea unor eşecuri; dar nu trebuie eliminat pentru că este la originea atragerii unei ţări şi a anticipării profitului. In tabelul nr.1 prezzentăm o clasificare a riscului natura şi obiectul riscului şi oferă. “Riscul politic” corespunde “riscului pur”; riscul de natură economică e de natură speculativă. NATURA RISCULUI Risc “politic” Risc “economic” -Reguli de transferări fonduri -Non-plata scadenţelor -Reglementare asupra naturii

produselor -Fluctuaţia schimburilor

-Cote -Costuri ale agenţilor locali -Confiscarea produselor -Mărimea pieţei

Export

-Responsabilitate produs -Întârzierea plăţilor -Confiscarea activelor -Rentabilizarea capitalului

investit -Transferul beneficiilor -Strategia concurenţilor

Obi

ectu

l ris

culu

i

Implantare -Personal (securitate) -Probleme culturale

-Natura juridică a societăţilor -Transfer filiale – societate mamă

-Reglementare

-Legislaţie RISC “PUR” RISC “SPECULATIV” Riscul pur priveşte problema raportului cost / avantaj în acoperirea riscului (cost de asigurare, consecinţele realizării riscului asupra echilibrului întreprinderii). Riscul speculativ este de natură strategică şi priveşte problema avantajului concurenţial al întreprinderii faţă de o ţară determinată şi aceea a reuşitei sale într-o ţară străină. Acest al doilea tip de risc ne interesează în mod deosebit aici. 2. Tentaţia internaţională: specificităţile IMM faţă de riscul de ţară Tentaţia internaţională poate conduce IMM la decizia unui export (sau a implantării în străinătate pe baza motivelor mai mult de situaţie decât raţionale). În acest caz, simplul fapt al oportunităţii nu garantează succesul operaţiunii; din contră, factorii proprii ţării pot accentua slăbiciunile IMM în general, şi al întreprinderii candidate la internaţionalizare în special.

a) efectul prismă Figura 4 schematizează ceea ce ar putea fi combinaţia riscului ţară (strategic) şi a riscului specific IMM, legat de caracteristicile intrinseci ale acesteia (mărime, conducător, capacitate comercială, rentabilitate). Această reprezentare grafică a componentelor IMM, deşi simplificată, indică faptul că un acelaşi nivel de risc poate fi atins în alegerea unei ţări:

- fie prin amplificarea riscurilor strategice legate de ţară, pe motivul riscurilor legate de statutul IMM (caz 1);

- fie prin amplificarea riscurilor IMM în alegerea unei internaţionalizări care nu prezintă decât riscuri de importanţă mică.

Această combinare a riscurilor corespunde “efectului de prismă”, care transformă forţele şi slăbiciunile întreprinderii la trecerea unei frontiere. Efectul poate fi atunci nul (imaginea întreprinderii sau a produsului este transnaţională), privând întreprinderea de avantajele sale, sau transformator, întreprinderea găsindu-se proiectată într-un mediu total diferit. În cazul unei IMM, slăbiciunile legate de mărime, de dificultatea serviciului după vânzare, sau de insuficienţa fondurilor proprii pot fi slăbiciuni amplificate de alegerea prost făcută a unei zone geografice. În schimb, flexibilitatea intervenţiei, întârzierile de livrare sau specializarea într-un domeniu tehnologic sunt forţe ce pot apărea ca determinante în alegerea unui client străin. Cele trei exemple de mai jos ilustrează efectele pozitive sau negative ale asocierii riscului de ţară cu riscul IMM.(figura nr. 5.4). Efectul prismă care asociază riscul ţară şi riscul IMM conduce la plonjarea IMM candidate la o implantare străină într-un mediu adesea ostil sau uneori favorabil după caracteristicile ţării, a produselor şi a întreprinderii. Dincolo de această realitate “obiectivă”, atitudinea conducătorilor faţă de risc poate conduce la situaţii specifice.

b) Atitudinea faţă de risc

Activitatea internaţională dezvoltată de artizani este proba sigură că personalitatea conducătorilor este un factor esenţial al asumării riscului. Totuşi, caracteristicile conducătorilor sunt edificatoare: Fig.ura nr 5.4. Combinarea riscului de ţară cu riscul specific de IMM

- Conducătorul de tip “artizan” este în general centrat pe termen scurt, şi ambiţia internaţională pe care o poate manifesta comportă limite inerte mijloacelor materiale;

- Conducătorul “întreprinzător” este orientat spre inovaţie şi tehnologie; el stăpâneşte în general o ştiinţă deosebită;

- Conducătorul “manager”, patronul unei întreprinderi medii, administrează o gamă de fabricaţii mai mare şi trebuie să fie un organizator în sânul întreprinderii, care posedă atunci un responsabil cu activităţile internaţionale.

În cele trei situaţii, capacitatea de a aprecia riscul internaţional fixează limita angajamentului întreprinderii pe ţară. Putem comporta analiza motivaţiilor cu activitatea internaţională propusă de D. Reynaud şi rezumată de aceste trei atitudini:

- Mentalitate agresivă (a înlătura un concurent); - Apărare pasivă (a combate o scădere a pieţei internaţionale); - Apărare activă (punerea în aplicare a unei strategii internaţionale pentru a

răspunde la o ameninţare asupra ansamblului întreprinderii). c) Pentru o apreciere specificităţii IMM

Caz 1

Risc ţară

Risc PME

Risc de PME în raport cu alte ţări

Amplificarea

riscului ţară riscului PME

Caz 2

Dimensiunile tentaţiei internaţionale conduc la reflectarea asupra expunerii IMM la riscul ţară. Figura 5.5 este o propunere de sinteză al cărei obiectiv este de a furniza un ghid de reflecţie operaţională. Două variabile fundamentale permit aprecierea riscului de ţară: vulnerabilitatea şi volatilitatea întreprinderii şi a rezultatelor sale. Vulnerabilitatea priveşte în general ceea ce tehnicienii managementului de risc numesc calamitatea maxim posibilă, adică suma maximă de pierderi pe care le poate suporta întreprinderea fără ca existenţa sa să fie pusă în pericol. Este vorba de aprecierea “suprafeţei financiare” a întreprinderii în termeni de fonduri de rulare sau de capital propiu. În acest caz, vulnerabilitatea este de natură strategică. Din această apreciere a forţelor şi a punctelor slabe va decurge diagnosticul consecinţelor eşecului, rezultat al unei vulnerabilităţi exagerate. Elementele următoare pot permite aprecierea vulnerabilităţii întreprinderii faţă de riscul de ţară:

- Nivelul nevoilor în fonduri de rulare create de activitate în ţară în raport cu fondurile de rulare ale întreprinderii;

- Motivaţia de la originea alegerii ţării (agresivă, pasivă, activă); - Specificitatea produselor privite de activitatea internaţională; - Suma investiţiilor de realizat (în raport cu resursele întreprinderilor); - Experienţa în meserie; - Partea activităţii în ţară în raport cu activitatea totală; - Poziţia naţională în meserie; - Disponibilitatea conducătorilor.

Volatilitatea este legată în general de aprecierea rentabilităţii, anticipată, a acţiunii de export sau de implantare în ţară. Componentele ar fi următoarele:

- Importanţa cheltuielilor fixe ale operaţiunii (în raport cu totalul cheltuielilor implicate) care măsoară volatilitatea rezultatului economic;

- Variabilitatea posibilă a cursurilor de schimb penalizând (sau favorizând a contrario) rentabilitatea;

- Dificultăţile repatrierii beneficiilor; - Volumul pieţei potenţiale; - Amploarea reacţiilor concurenţei (întreprinderea posedă o competenţă

distinctivă care ar pune-o la adăpost de presiunile concurenţiale?); - Nivelul de producţie cumulată permiţând jucarea efectului de experienţă; - Dependenţa de furnizori locali (eventual obligaţia de cumpărare pe loc sau

parteneriat “obligat”).

HANDICAPUL

RISCUL MAJOR

OCAZIILE RARE

DEPENDENŢA

Volatilitate

Amploarea “investiţiei”

Sensibilitatea rezultatuluila condiţiile locale

Vul

nera

bilit

ate

Figura 5.5. Expunerea la riscul de ţară. Dacă vulnerabilitatea se bazează pe evaluarea amploarei “investiţiei” în sens larg (faţă de resursele mobilizabile), şi cere o abordare în termeni de forţe (slăbiciuni), volatilitatea corespunde mai degrabă unei analize în termeni de oportunităţi / ameninţări, relativ la ţara vizată. Bineînţeles, vulnerabilitatea va fi mai mare când operaţiunea implică o investiţie pe loc (export sau import). În schimb, volatilitatea va fi mai mare când operaţiunea în cauză este de tip punctual (“one shot”) şi nu se integrează într-o logică de alegere a ţării ca vector de creştere. Patru situaţii caracteristice pot să apară atunci:

• Ocaziile rare Vulnerabilitatea şi volatilitatea sunt limitate. În acest caz cuplurile meserii – ţară constituie axe de dezvoltare cu risc ţară limitat.

• Handicapul Există atunci când vulnerabilitatea se arată puternică. În acest caz, riscul – ţară nu permite reglarea problemelor specifice ale întreprinderii. Aceasta priveşte cazul IMM ale cărui resurse mobilizabile nu permit asigurarea succesului unei operaţiuni a cărei rentabilitate nu ar trebui să pună probleme (insuficienţa fondurilor de rulare).

• Riscul major Cumulează volatilitatea cu vulnerabilitatea. Societatea Sarneige a cunoscut această situaţie când a hotărât implantarea în SUA: pentru acest fabricant de covoare pentru echipamente sportive (judo, gimnastică) piaţa americană apăruse ca o condiţie sine qua non a dezvoltării întreprinderii. Dar piaţa era foarte sensibilă şi cerea produse deosebite. Eşecul operaţiunii a dus la dispariţia firmei de pe piaţă.

• Dependenţa Priveşte dificultatea de a rentabiliza operaţiunile în străinătate (volatilitate) atunci când întreprinderea nu are probleme de mobilizare a resurselor. Aprecierea expunerii la risc, în termeni de volatilitate şi de vulnerabilitate, permite operarea unui diagnostic poziţionând meseriile / ţară a întreprinderii, prealabil oricărei decizii. Acest tablou permite clasarea strategiilor posibile pentru a permite IMM de a trece tentaţia internaţională la ambiţia internaţională. 3. Ambiţia internaţională: o strategie de internaţionalizare a IMM Strategia internaţionalizării IMM privilegiază problematica de tipul “cum să mergem?” în detrimentul problematicii mai fundamentale de tipul “trebuie să mergem?”. De fapt, concurenţele care se manifestă azi ignoră în mare parte frontierele şi în afara anumitor pieţe ale statului, este iluzoriu să speri să conservi mult timp o piaţă privilegiată. Când IMM a repartizat cuplurile meserii / ţară pe grila volatilitate / vulnerabilitate, patru strategii tip i se oferă, care permit să ţinem seama de expunerea lor la risc.

Figura nr. 5.6. Strategiile faţă de riscul de ţară

a) Strategia de investiţie Priveşte ocaziile rare pentru care expunerea la risc este slabă. În acest IMM trebuie să măsoare amploarea angajamentului său pentru a decide volumul de resurse ce trebuie implicate. Vectorul de creştere astfel definit se poate baza pe competenţe distinctive (sau avantaje concurenţiale) variate:

- Tehnologia; - Produsul; - Serviciul; - Imaginea.

b) Strategiile de alianţă Permit întărirea avantajelor întreprinderilor pentru a contracara un nivel de vulnerabilitate prea important, în timp ce volatilitatea legată de ţară rămâne slabă. În acest caz, gruparea IMM într-un club de export sau eventual crearea unui GIE prezentând o multitudine de avantaje.

- a permite ansamblului de întreprinderi părţi ce propun o gamă de produse sau servicii;

- a etala riscurile operaţiunilor la export pe mai multe societăţi mi ales pe planul investiţiilor sau de punere în aplicare a unei reprezentări implantate în ţară;

- a juca efectele de sinergie sprijinindu-se pe forţele fiecăruia pentru a elimina cât mai multe slăbiciuni;

- a creşte puterea de negociere, mi ales faţă de ţară unde mărimea medie a clienţilor este mai importantă decât cea a unei IMM.

Aceste strategii de alianţă pot regrupa întreprinderi cu activităţi omogene sau heterogene. În acest ultim caz, amortizarea cheltuielilor de reprezentare în străinătate este obiectivul esenţial şi evită orice risc de concurenţă în sânul grupării. În schimb, această alegere nu permite jucarea efectului de gamă.

c) Strategiile de diversificare a riscurilor Trebuie să permită acoperirea riscului de volatilitate, foarte specific în ţara reţinută.

Strategii de alianţă (unirea dă forţă)

Strategii de oportunităţi

A nu se implica decât

Strategii de investiţie A măsura implicarea

Strategii de diversificare A acoperi riscul de ţară

sau a-l transfera

Volatilitate

Strategii de întărire

Strategii de diversificare

Vul

nera

bilit

ate

În operaţiuni “mai tehnologice” diversificarea poate influenţa un capital – risc ale cărui criterii de selecţie sunt de tipul “un produs nou sau o piaţă nouă”. Finanţarea locală este un mijloc bun de a asocia ţara în cauză cu riscul propriu pieţei.

d) Strategiile de implantare Sunt de reţinut pentru operaţiunile realizate în ţări unde apar în acelaşi timp volatilităţi şi vulnerabilităţi importante pentru IMM. Este nevoie să se ducă în această ţară o reflecţie aprofundată pe posibilităţile de segmentare a pieţei ce permite specializarea întreprinderii. Reprezentarea riscului – ţară, în termeni de vulnerabilitate – volatilitate, permite canalizarea reflecţiei după constatarea riscului ţară până la strategiile specifice corespondente luării în calcul a expunerii la risc. Această sistematizare ar trebui să ajute IMM să treacă tentaţia internaţională la ambiţia internaţională. Constatăm că luarea în calcul a riscurilor speculative răspunde la o atitudine care reiese din aceeaşi filosofie precum cea din cazul riscurilor pure. Întreprinderea trebuie fie să se protejeze, fie să transfere riscurile. Sigur, mijloacele de care dispune întreprinderea pentru a asigura tratarea acestor riscuri sunt de natură diferită faţă de mijloacele de tratare a riscurilor pure. Sarcina managerului de risc este să difuzeze în întreprindere o atitudine mai activă şi pozitivă faţă de riscul speculativ. Prin aceasta el favorizează obiectivizarea riscului speculativ şi permite o mai bună apreciere a vulnerabilităţii întreprinderii.

5.3. TRATAREA RISCURILOR AFACERII

Produsele distribuite in masa pot sa conduca la consecinte grave asupra cosumatorilor pricinuindu-le pagube materiale, corporale sau financiare. Pentru a preveni riscurile, agentii economici actioneaza prin mijloace multiple printre care sunt de remarcat:

• contractarea de asigurari cu societatile specializate contra unor prime de asigurare;

• pentru operatiile pe termen la bursele de marfuri se incheie in paralel contracte asiguratorii de hedging pentru a se pune la adapost de oscilatiile defavorabile ale preturilor;

• in faza de negociere a tranzactiilor de vanzare-cumparare de executare de lucrari sau de servicii se estimeaza riscurile probabile formuland in contracte clauze adecvate pentru formularea intereselor proprii cum sunt:

-riscul nerespectarii contractului de catre partener; -riscul neplatii pretului contractat.

De regula, in contabilitatea agentului economic pentru preintampinarea prejudiciilor aparute din aceste riscuri se constituie provizioane. Riscul economic cuprinde tot ce cauzeaza incertitudine in solduri si in costurile operatiilor tehnologice in cantitatile si preturile produselor firmei. Riscul economic cauzeaza incertitudine in operarea profitului, el este cauza de schimbari in activitatea economica (daca economia este in recesiune, expansiune etc.). RlSCURI ECONOMICE

a) Riscul de schimb valutar apare atunci cand moneda tarii exportatorului si moneda tarii importatorului nu sunt legate intre ele printr-un raport de schimb fix. Aceasta determina cursul la care se efectueaza schimbul celor doua monede sa evolueze de la o perioada la alta, provocand dupa caz efecte pozitive sau negative

pentru exportator. Pentru a se proteja impotriva riscului de schimb valutar, exportatorul cere plata la termen, ca si banca creditoare care a acordat un imprumut importatorului poate sa recurga la diverse solutii:

-sa efectueze tranzactia in moneda sa nationala -sa contracteze un import in moneda clientului sau sau intr-o alta moneda, astfel

incat riscul de schimb valutar aferent angajamentului de plata exprimat intr-o alta moneda decat cea nationala sa compenseze riscurile de schimb aferente creantei sale. Ca sa reuseasca aceasta solutie trebuie sa opereze cu sume identice (de incasat din strainatate si de platit catre strainatate), scadente la aceeasi data si sa prezinte acelasi risc de schimb valutar sau unul apropiat.

-exportatorul sa vanda produsul sau la un curs dinainte fixat. Exportatorul evita riscul inregistrarii unei influente negative din fluctuarea cursului valutar dar si pe cel al realizarii unei influente favorabile.

Pentru diminuarea riscurilor exportului pe credit, furnizorii fac investigatii cu privire la: -solvabilitatea clientilor potentiali inainte de semnarea contractului; -utilizarea tehnicilor si instrumentelor de lucru financiare si juridice; -protectia prin asigurare (riscurile politice sunt neasigurabile; riscurile de plata pe care le prezinta debitorii publici si impotriva carora nu se pot lua masuri de constrangere pentru a-i determina sa-si respecte obligatiile contractuale). Daca asigurarea clasica nu poate prelua riscurile politice care ameninta furnizorii

(creditorii) nationali, intervine statul, in completarea sau in locul acestora, dupa caz: - prin departamente ale administratiei de stat - prin institutii publicet -prin societati de asigurare cu statut de drept privat Riscul valutar exprima efectele negative la variatiilor cursului de schimb al

monedelor, ceea ce poate avea efecte negative supra performantelor firmei. Pentru evitarea lor se recurge la o clauza valutara care poate imbraca mai multe forme:

* clauza "cosului valutar" se refera la legarea monedei contractului de un "cos de valuta" nu de un singur etalon monetar. Ea asigura un mai mare echilibru

contractual datorita gradului ridicat de stabilitate a acestui etalon (aceasta pentru ca variatiile cursului monedelor componente ale cosului se compenseaza).

* clauza de alegere a monedei de plata (sau clauza monedei multiple) prevede ca exprimarea creantei se face in mai multe monede pe baza cursului in momentul incheierii contractului, iar la scadenta partenerul are dreptul sa aleaga contractul.

* clauza de indexare pentru risc valutar are in vedere includerea nemijlocita in pretul ofertei a ratei de depreciere, estimata sa aiba loc pana la data scadentei. Avantaj: evita negocierea clauzei valutare cu ocazia incheierii contractului. Dezavantaj: consta in riscui unei cresteri prea mari a pretului ofertei, caz in care exportatorul devine necompetitiv.

In aceasta formula de garantare impotriva riscului de depreciere valutara este necesar sa se faca un calcul corect a ratei de depreciere, tinandu-se cont de conjuctura generala a pietei iar pretul sa fie ajustat in asa fel incat riscul valutar sa fie acoperit in proportie cat mai mare si sa nu fie afectata competitivitatea exportului.

Pentru riscul valutar exista metode si tehnici extracontractuale de acoperire a acestui risc, prin operatiuni bursiere, cum sunt: acoperirea prin contract forward acoperirea prin contract futures acoperirea prin contractele de optiuni Pentru a se pune la adapost de eventualele pierderi determinate de schimbul vatutar, asiguratul poate solicita asiguratorului sa insereze in contractul de asigurare o clauza de schimb valutar, in baza careia acesta din urma preia asupra sa riscul valutar. b) Riscurile cresterii costurilor de fabricatie Riscurile de pret se pot analiza si contracara prin una din metodele: 1. Introducerea unei marje asiguratorii in pret, prin care pretul negociat si prevazut in contractul extern include deja si riscul de pret. Aceasta metoda se utilizeaza cand exportul se incaseaza la o data mai indepartata, marja calculandu-se pe baza unui factor de actualizare. Se urmareste a se asigura echivalenta sumelor ce se vor incasa in viitor, cu cheltuielile efecutate in prezent. Astfel de situatii se intalnesc mai ales la echipamentele industriale (masini, utilaje, Instalatii complexe, etc), care se contracteaza pe credit, rambursarile pe diferite termene, cu dobazi care variaza de la piata la piata si intr-o forma diversificata. Pentru ca preturile sa conduca la eficienta tranzactiei, se iau in calcul urmatorii factori care pot influenta pretul: * coeficientul anual de eroziune al capitalului, care poate fi egal, sau mai mare cu rata inflatiei; * numarul de ani in intervalul carora nu se incaseaza rata de rambursare a creditelor, perioada in care exportatorul suporta unele cheltuieli provocate de finantarea productiei; * diferenta de dobanda, daca cea din contract este mai mica (ca urmare a unor acorduri guvernamentale, de exemplu), fata de cea practicata pe piata valutara caracteristica. 2. Includerea in contractul extern a unor clauze de revizuire sau de ajustare a preturilor. Pentru a contracara riscul de pret, specialistii in relatii internationale folosesc cu prioritate "formula de consolidare a preturilor prin marfa ", in cazul relatiilor comerciale de colaborare intre doua tari, in doua faze:

a) livrarea de echipamente si utilaje pe credit; b) rambursarea creditului in produse; Riscul generat de operatiunile in devize este determninat de o serie de factori ce depind de : -conjunctura internationala -conflictele regionale -criza economica mondiala; Pentru eliminarea sau diminuarea lui se practica: -Incheierea unor acorduri bilaterale intre tari sau parteneri de afaceri -respectarea conventiilor internationale -promovarea formulei de consolidare a preturilor prin marfa. c) Riscul fluctuarii ratei dobanzii percepute la creditul fumizor ca si la creditul-cumparator Cand se fixeaza rata dobanzii pe care importatorul o va plati exportatorului pe perioada valabilitatii creditului-furnizor sau bancii creditoare pe perioada

valabilitatii creditului-cumparator, furnizorul (respectiv banca) trebuie sa tina cont de nivelul dobanzii la care acesta va putea sa-si procure banii necesari pentru refinantare. Riscul de transport Asigurarea marfurilor transportate pe mare se realizeaza pe baza unor contracte standardizate. Pe celelalte genuri de transport: feroviare, rutiere, aeriene nu exista norme de drept uniformizate, dar asigurarea se bazeaza pe practica asigurarilor maritime. Riscul in desfacere Riscul, costand din negociere urmata de contractare, pentru evitarea caruia trebuie sa se ia masuri adecvate care sa faciliteze reusita negocierilor. Masurile care reprezinta garantii de succes in negocieri sunt: - indeplinirea obligatiilor contractuale anterioare; - amplificarea mijloacelor de publicitate; - pregatirea corespunzatoare a negocierilor si a echipei de negociatori; - dimensionarea realista a pretului de oferta. La numarul de masuri cu caracter general trebuie adaugate si masuri cu caracter special cum sunt:

-obligarea paticipantului la licitatie de a depune drept garantie de acceptare a licitatiei adjudecate a unei sume de bani in contul organizatorului licitatiei pe care sa o piarda in cazul cand renunta la incheierea contractului -includerea in contract a unei clauze penale" sau obligarea prezentarii unei scrisori de garantie bancara. I

Cand obiectul negocierii il constituie un transfer de know - how, cand trebuie sa existe grija pastrarii secretului in timpul negocierii, metoda folosita de obicei consta in dezvaluirea sumara a detaliilor, urmand ca toate amanuntele sa fie furnizate dupa finalizarea tratativelor. Riscul fabricatiei Pentru prevenirea sau eliminarea riscurilor de fabricatie trebuie luate masuri privind: 1. respectarea cerintelor tehnice cu privire la calitatea materiei prime si a meterialelor; 2. crearea de conditii pentru dezvoltarea inventiilor si inovatiilor; 3. utilizarea de mana de lucru calificata; 4. asigurarea unei conduceri competente; 5. elasticizarea procesului de productie astfel incat sa fie asigurate posibilitati multiple de adaptare sau chiar schimbare a procesului de productie, in raport cu cerintele consumatorilor. Caile de protejare impotriva riscului tehnologic sunt complexe in luarea lor sunt angrenate nu numai organizatiile economice, ci si statul care are posibilitati de sprijinire a activitatii de cercetare stiintifica pe caile finantarii, scutirilor sau reducerii de impozite, facilitati vamale la importurile de tehnica de varf de laborator, asigurarea procurarii si difuzarii literaturii de specialitate. Prevenirea riscului generat de evolutia progresului tehnologic se poate face si pe calea cunoasterii investitiilor de lunga durata in economia mondiala, iar baza acestei cunoasteri o constituie sistemul informational care poate sa furnizeze suficiente date pentru calculul economic previzional al investitiilor. Riscurile industriale apar din urmatoarele conexiuni:

industrializarea este legata de urbanizare. Astfel locuitorul si uzina se atrag reciproc un rol secundar il are factorul uman ca sursa de risc, fapt ce materializeaza problema responsabilitatii. Riscurile tehnologice apar in cadrul procesului de exploatare , fiind in general defectiuni care apar la utilaje, incendii, sau o tehnologie necompetitiva. Pentru diminuarea lor este necesara o politica de intretinere (maintenance) bine pusa la punct. Mentenanta este ansamblul de actiuni ce permite de a mentine sau de a restabili un produs intr-o stare specifica sau de a fi in masura de a asigura un service determinat. Ea intervine in toate etapele vietii produsului prin identificarea initiala a cererii pana la evaluarea satisfacerii finale a utilizatorului.

In scopul realizarii obiectivelor generale ale firmei, optimizarea mentenatei necesita aplicarea unui numar de principii ce permit administrarea calitatii inventiilor si de a asigura calitatea poduselor. Aceste principii se opresc asupra: 1. introducerea in service a unui nou material; 2. elaborarea si centralizarea regulilor de intretinere. 3. modificarile tehnice in cursul vietii materialului; 4. formarea si calificarea personalului; 5. aprovizionarea; 6. instalatiile, utilajele si aparatele de masura si control, chiar si sistemele de informatii; 7. aplicarea operatiilor de intretinere; 8. controlul gestiunii 9. indicatorii globali de satisfacere a clientilor; 10. reculegerea informatiilor si compensarea experientei. Riscurile politice Masuri cu caracter politic pot fi luate si de tari ter(e ori de organisme internationale impotriva tarii importatorului care il pun pe acesta din urma in imposibilitattea de a-si respecta obligatiile de plata fata de furnizor. Caracter politic imbraca si masurile luate de autoritatile publice: guvern, banca centrala, organe vamale, etc., avand ca efect: * restrangerea importurilor * limitarea transferului valutar * refuzul admiterii pe teritoriul tarii al unor produse * sechestrarea sau rechizitionarea unor bunuri apartinand unor agenti economici straini,etc. * apare riscul de netransfer al valutei cuvenite furnizorului (creditorului) extern, cu toate ca importatorul privat a depus la banca, in moneda locala echivalentul sumei datorate. neplata la termen a sumelor datorate de importatori (debitori) politici. Riscul de insolvabilitate este inregistrat atunci cand nu se mai poate face fata platilor pe care intreprinderea le are de facut. Iesirea din impas se poate face prin una din urmatoarele modalitati: - daca chiar nu mai exista nici o solutie se trece la lichidare - obtinerea in extremis a unui credit bancar; - asocierea cu o alta firma (unitate economica)

Riscul pierderii autonomiei Situatia se poate remedia prin: - reducerea nivelului productiei deci a reducerii capitalului productiv urmand sa ramana in continuare o firma (unitate economica) independenta . - asocierea cu o firma (unitate economica) mai puternica Evaluarea riscului general de tara se bazeaza pe indicatori economici, precum: a) raportul dintre deficitul bugetar si PIB; Distingem aici trei situatii: - intre 0 - 3% - o situatie normala , - intre 4 - 8% - nivel de risc ridicat - peste 8% - nivel de risc foarte ridicat. Majoritatea tarilor in curs de dezvoltare pot sustine cu aproximatie un deficit bugetar de circa 1-3%. b) cresterea masei monetare; c) cresterea creditului intern (datoria publica) d) inflatia. Procesul de managemnt al riscului include cinci pasi: 1. Identificarea posibilelor pierderi pe care firma sau afacerea le presupune 2. Masurarea corecta a dimensiunilor pierderilor asociate situatiilor de risc 3. Identificarea procedeelor de operare cu riscul si adoptarea unei decizii relativ la cea mai buna combinatie de metode ce vor fi utilizate in rezolvarea problemei 4. Implementarea deciziei adoptate la pasul 3 5. Evaluarea rezultatelor aplicarii deciziei si determinarea eventualelor conditii nou aparute care solicita solutii diferite de cele adoptate ulterior. Exista patru tehnici tehnici fundamentale de gestiune a riscului: 1. Hedging-ul – elimina expunerea la risc prin luarea unei pozitii de compensare. De exemplu, detinatorul unei mine de aur isi poate acoperi expunerea la riscul de scadere a pretului prin luarea unei pozitii de vanzare a futures-ului pe aur. Managerul cauta de fiecare data active de baza care sa fie puternic corelate cu activul pentru care face acoperirea. 2. Diversificarea – managerul reduce riscul prin detinerea unei colectii cat mai largi de active independente. 3. Asigurarea – incheierea unui contract de asigurare presupune plata unei prime pentru protectia impotriva evenimentelor nefavorabile. 4. Crearea unei societati de asigurare captiva. In domeniul strategiei securităţii funcţionării sistemului informaţional în condiţii de luare a deciziilor în situaţii de incertitudine sunt posibile mai multe variante, dar de bază sunt următoarele trei. Prima variantă constă în evitarea riscului. Ea se reduce la refuz de acţiuni ce ar conduce la anumit risc, precum şi din temeri de consecinţe defavorabile şi din motiv că cele întreprinse în principiu nu pot avea loc în procesul funcţionării S.Il. De exemplu, chiar şi în S.Il. local închis efectiv poate exista riscul pierderilor de informaţii provocate de intervenţii ale utilizatorilor atât la nivel fizic, cât şi logic şi semantic. Pe lângă aceasta, e necesar de ţinut cont de faptul, că S.Il. încorporează o mulţime considerabilă de componente, care dispun de colecţii de diverşi parametri tehnici (timpul prelucrării refuzului , probabilitatea refuzului ş.a. )

A doua variantă este acceptarea riscului.. Aşa strategie este legată de faptul că administratorul în mod conştient recurge la risc până atunci, când consecinţele riscurilor ce s-au produs nu vor conduce la pierderi irecuperabile. Varianta examinată nu poate fi considerată optimală, aşa acum nu exclude consecinţe fatale. A treia variantă a strategiei securităţii S.Ie. se reduce la gestiunea riscului. Ea constă în determinarea şi estimarea, precum şi elaborarea acţiunilor (măsurilor) minimizării riscului. De menţionat că gestiunea riscurilor este un domeniu interdisciplinar specific, care solicită cunoştinţe fundamentale referitoare la teoria sistemelor complexe (compuse), teoria protecţiei informaţiei ş.a. În aşa situaţie e necesar să fie elaborată aşa strategie de gestiune a riscurilor de diverse clase în baza următoarelor modalităţi de abordare: diminuarea riscului prin aplicarea remediilor simple şi accesibile, cum ar fi de exemplu, organizarea raţională a gestiunii parolelor utilizatorilor ce de multiple ori reduce pericolul accesului nesancţionat; evaziune de la risc prin intermediul acţiunilor de ordin organizatoric; schimbarea caracterului riscului pe contul funcţiei asigurării în cazurile apariţiei situaţiilor imprevizibile; acceptarea riscului contând pe strategia gestiunii lui. Strategia gestiunii riscului de asemenea depinde de varietatea şi indicatorii cantitativi ai lui.

Capitolul VI Managementul riscului pe piaţa de capital

În cadru activităţii de control al riscului investiţional specialiştii au grupat întreaga varietate a riscurilor pe trei domenii principale, acestea fiind riscul operational, riscul de credit şi riscul de piaţă. A. Managementul riscului operaţional Orice entitate economică este constituită în scopul de a obţine profit din producerea şi vânzarea de mărfuri sau servicii. Rezultatele sale sunt în funcţie de modul de organizare şi conducere a întregului proces de exploatare a activelor avute la dispoziţie, împrumutate sau atrase. Procesul activităţii de exploatare a activelor, reflectat de indicatorul venit net va fluctua în funcţie de abilitatea societăţii de a-şi comercializa mărfurile şi serviciile produse. În cadrul derulării afacerii, societatea îşi asumă executarea mai multor procese care au riscurile lor proprii şi care în timpul exploatării sunt supuse unui risc funcţional, cauzat de defecte, erori, greşeli de operare sau exploatări tehnice. a. Riscul operaţional (operation risks) Definiţia riscului operaţional a preocupat în ultimii ani specialiştii din finanţe care prin întalnirea Comitetului de la Basel 1998 a definit şi ultimul cadru al riscului operaţional, scopurile investiţiei în acest risc pe care le menţionăm: - Evitarea pierderilor mari neprevizibile; - Evitarea multitudinii de pierderi mici; - Imbunătăţirea eficienţei operaţionale; - Imbunătăţirea profitului pe capitalul investit; - Reducerea volatilităţii câştigurilor; - Alocarea mai eficientă a capitalului; - Îmbunătăţirea satisfacţiei consumatorilor; - Imbunătăţirea atenţiei managerilor asupra riscului operaţional - Utilizarea mai eficientă a capitalului intelectual al firmei; - Asigurării conducătorului firmei şi a acţionarilor că aceste riscuri sunt corect asumate. Diversificarea şi specializarea activităţilor instituţiilor financiare a creat mai multe opinii privind definirea riscului operaţional, de la cuprinderea tuturor riscurilor ce nu sunt incluse în riscul de credit şi în cel de piaţă, până la varianta simplă în care sunt luate în calcul numai riscurile efective ale departamentelor operaţionale; există şi situaţia de mijloc, prin cuprinderea în definiţie numai a riscurilor faţă de care se deţine capacitatea de control asupra evenimentelor producătoare, restul fiind excluse şi încadrate fie în riscul afacerii fie în cel strategic. Riscul operaţional se referă la expunerea privind pierderile financiare, datorate nefuncţionării sau necorelării activităţilor interne ale unei entităţi, fie la evenimente, tendinţe sau schimbări externe ce nu au putut fi cunoscute şi prevenite prin sistemul intern de organizare şi control, precum şi de standardele etice stabilite, excluând acele evenimente ce sunt specifice riscului de piaţă, riscului de credit şi de cel strategic. Participantii la procesele investitionale şi operaţionale sunt cu toţii de acord că riscul nu poate fi eliminat complet şi că activitatea trebuie sa fie condusă de aşa natură, încât rezultatele ei negative sa fie cât mai mici. În cadrul unui mediu, acţiunea de desfăşurare a managementului de risc cuprinde întreaga combinaţie de strategii, procese, infrastructură şi modele adecvate care ajuta instituţia să controleze într-o masură cât mai strictă riscul în funcţie de scopul său, astfel încat să: - identifice toate riscurile potenţiale la care trebuie să facă faţă instituţia; - elaboreze şi să dezvolte proceduri de masură şi control adecvate, stabilind şi limita permisă

a riscului de catre instituţie (risk appetite);

- utilizeze în cadrul societăţii metodele şi procedurile folosite de cele mai avansate entităţi din aceeaşi ramura de activitate;

- adapteze permanent sistemul operaţional la condiţiile pieţei în mod transparent; - urmarească existenţa unor clauze favorabile sau să propună clauze specifice valorilor

mobiliare aflate în procesul de emisiune; - aplice şi să propună modele specifice activităţi entitaţii; Mediu Strategie Proces Infrastructura Model

Cultura Scopul activitatii Constientizare risc Institutia si oamenii Socio-cultural

specific Pregatire Risc Evaluare si actiune Politici si proceduri Nivel minim de

pregatire Comunicatii Valori propuse Operare Metodologii Organizare

Evaluare Limita acceptata a riscului

Masurare si control Limite si control Transparenta şi obiectivitate

Retribuire Evaluarea valorii Sistem Retribuire optimă Raportare b. Principiile de operare ale pieţei de capital In general, orice piaţă de capital are aceeaşi structură şi mecanism şi principii de funcţionare, dar specificul economiei naţionale, legislaţia economică, experienţa în domeniu şi practică, fac să existe diferenţe de operare în special pe pieţele noi, unde unele imperfecţiuni propagă în cadrul acesteia un risc specific sistemului, de organizare funcţionare a instituţiilor acestei pieţe. Este unanim acceptat că piaţa de tip bursier reprezintă relaţia, locul în care mai mulţi cumpărători şi mai mulţi vânzători tranzacţionează simultan mai multe obiecte de contract (active). Managementul riscului operaţional este proces unitar în toate pieţele financiare, indiferent dacă tranzacţia în sine este efectuată cu sau fără reprezentare fizică. Aceasta trebuie să fie în concordantă cu aşa numitele principii, reguli sau priorităţi ale licitaţiei de tip bursier, referitoare la timp şi cantităţi şi care stau la baza organizării şi funcţionării pieţei de capital, acestea fiind: - Accesibilităţii este principiul care stabileşte condiţiile de participarea a persoanelor la piaţa de

capital. Conform acestuia, participarea este deschisă, accesul este neângradit tuturor persoanelor care doresc să utilizeze facilităţile pieţei şi al institutiilor acesteia. Toţi participanţii au drepturi, obligaţii şi condiţii egale, nediscriminatorii de participare la piaţă, aceasta oferind aceleaşi condiţii atât investitorilor mici, de portofoliu, cât şi celor strategici.

- Imparţialităţii este principul conform căruia instituţiile pieţei nu sunt parte în tranzacţii, nu împart riscurile şi eventualele profituri cu participanţii.

- Transparenţei principiul conform căruia toate operaţiunile legate de tranzacţie sunt executate în mod deschis, clar în toate detaliile lor prin respectarea comportamentului şi regulilor stabilite de instituţia respectivă; înţelegerile bilaterale sau multilaterale fiind interzise, în virtutea acestui principiu, sunt considerate ca practici ilegale acţiunile conspirative de manipulare sau constrângere, intimidare sau dirijare a preţului, acţiunile îndreptate împotriva altor parteneri sau pieţei.

- Lichidităţii principiul conform căruia produsele şi serviciile tranzacţionate prin piaţă sunt fungibile, negociate liber fără piedici sau clauze speciale de livrare sau plată; tranzacţiile în piaţă sunt executate după proceduri şi cerinţe prestabilite cunoscute tuturor. Un rol important în respectarea acestui principiu revenindu-i standardizării şi tipizării cantităţii şi calităţii obiectelor de contract; lichiditatea se creează prin tranzacţii reale, nu fictive, de multiplicare sau de urmărire. (wash sale)

- Formării libere a preţului în concordanţă cu acest principiu fiecare participant la piaţă are dreptul să-şi expună oferta preţului dorit în mod independent pentru a-şi găsi contrapartea.

Formarea preţului de tranzacţie şi executarea tranzacţiei nu pot încălca voinţa investitorului. Este interzisă manipularea preţului în orice sens.

Riscul sistemului de operare este legat de condiţiile de acceptare a emitenţilor şi a produselor pe o piaţă organizată a capitalului şi constituie aplicarea practică a principiilor liberei participări, nediscriminatorie şi transparentă care au determinat segmentarea şi specializarea în piaţa de capital pe urmatoarele criterii: - mărimea şi importanţa emitentului; piaţa de capital poate fi utilizată de la oricare societate

comercială simplă, până la stat sau de către organisme internaţionale; - gradul de transparentă; nu toti emitenţii pot asigura acelaşi grad şi operativitate privind

informarea investitorilor; - lichiditatea produselor oferite pe piaţă; - gradul diversificării produselor - mărimea tranzacţiilor - formare a preţului de tranzacţie (fixing, negociere) În România, în condiţiile revenirii la o economie de piaţă, piaţa de capital este foarte tânără, de numai 6 ani şi prezintă specificul formării sale ca urmare a procesului de privatizare şi nu ca rezultat al dezvoltării juridico-economice a utilizatorilor de capital (emitenţii) şi a maturizării furnizorilor de capital care sunt investitorii. În această situaţie, s-au instituit două sisteme electronice de tranzacţionare ale pieţei de capital; un sistem centralizat concretizat prin Bursa de Valori Bucuresti şi un sistem descentralizat al pieţei RASDAQ. Problemele pieţei de capital sunt rezultatul unei privatizări defectuoase în care acţionarii actuali nu-şi pot manifesta pe deplin drepturile lor, iar statul continuă să fie acţionar semnificativ sau majoritar în multe societăţi privatizate. Dacă la Bursa de Valori rezolvarea problemelor de tranzacţionare constituie o activitate de organizare internă, pe cealaltă piaţă RASDAQ , aceasta se rezolvă pe calea conlucrării a cinci tipuri de institutii financiare implicate în operare, care uneori au manifestat interese contradictorii, până la ora actuală neexistând o procedură sau regulament general de funcţionare al acestei pieţe care să stabilească atribuţiuni şi responsabilităţi stricte. c. Factorii riscului operaţional ai pieţei de capital Din punct de vedere strategic factorii care pot provoca riscul operational ţin de mediul extern, al afacerii în care entitatea acţionează fie cu întarziere, fie inadecvat şi privesc atât fenomene, din care unele pot fi imprevizibile: naturale, politice, regulatorii, de impunere sau acţiuni ale competiţiei, cât si insuficiente sau greşeli de implementări inadecvate, în cadrul proceselor de dezvoltare proprie. Trebuie menţionat că deşi sunt oarecum externi factorii menţionaţi mai sus, efectul negativ al influenţei lor se regasesc în funcţionarea internă defectuasă a societaţii. Cât priveşte partea functională, în vederea îndeplinirii obiectivelor sale firma utilizează personal, procese şi tehnologii care oricând intentionat sau nu, pot înregistra eşecuri, avarii, insuccese. În cadrul acestora unele evenimente se pot prevedea şi astfel se poate stabilii probabilitatea de aparitie a lor, si marimea pagubelor produse. În cazul societăţilor de valori mobiliare, riscul operaţional poate apare înaintea, în timpul şi după efectuarea tranzacţiei: A) Înaintea tranzacţiei, ca parte a riscului operaţional au loc activităţi de identificare a clientului şi

a nevoilor sale şi constă în acţiunea unor persoane abilitate, autorizate care angajează în ultima instanţă raspunderea instituţiei financiare faţă de terţi.

Controlul expunerii la acest risc depinde atât de procedurile de organizare şi verificare elaborate de fiecare instituţie în parte cât şi de corectitudinea şi ataşamentul persoanelor implicate în aceste activităţi. De aceea toate aceste operaţiuni trebuiesc controlate şi verificate pentru a limita raspunderea societăţii în caz de eroare, fraudă sau manipulare, având în vedere că:

- Relaţiile dintre instituţie şi client stabilite în domeniul financiar-bancar sunt de durata şi au

caracter progresiv-intensiv, pentru a fi eficiente pe întregul parcurs al colaborării cu aceştia, regula “cunoaşteţi clientul” (know your client) capătă o mai mare importanţă decât în alte domenii de activitate; brokerul trebuie să se implice pentru a deveni confidentul financiar al clientului său.

- Activitatea instituţiei cu clientii acvesteia este concentrată în biroul de “front office” sau de vânzări unde în procesul de deschidere de cont este important a se creiona profilul investitorului, pentru ca apoi recomandările, informaţiile şi efectiv tranzacţiile ce urmează a fi executate în favorea unui client, să corespundă, să se caleze pe cerinţele şi nevoile acestuia. Construirea profilului investitorului nu este o operaţiune uşoară şi presupune abilitatea brokerului, stăpânirea cumoştinţelor şi a informaţiilor privind preţurile, produsele ci şi a negocierii, chiar dacă această activitate este executată în mare parte prin intermediul unui sistem ce comunicţii electronic.

- Deoarece angajează în mod direct societatea în relaţii cu persoanele terţe, întraga activitate de vânzări a societăţii este dependentă de capacitatea acestor persoane care trebuiesc motivate corespunzator.

- Abilitatea brokerilor de prezentare a serviciilor oferite, împreuna cu preţul şi comisioanele este un alt element al riscului operaţional la care este expusă societatea în vederea atragerii şi menţinerii clientilor.

- Capacitatea brokerilor de prezentare clară şi eficientă a materialelor, informatiilor ce privesc piaţa şi produsele oferite clienţilor determină în ultima instanţă eficienţa întregii entităţi. De regulă instituţiile financiare oferă materiale şi informaţii ajutatoare, precum şi scenarii sau scheme consacrate de abordare a clienţilor, de prezentare a serviciilor sau oportunităţilor, dar acestea, prin cunoştinţele şi abilitatea brokerului trebuiesc individualizate şi prezentate pentru fiecare persoana în parte.

B) În timpul executării tranzacţiei, instituţia este expusă riscului operaţional din partea angajatului, care efectuează acesta operaţiune, cât şi a persoanei care are legatură cu clientul sau alte departamente ale instituţiei financiare în cadrul căreia au loc aceste tranzacţii; o astfel de expunere poate obliga societatea la acceptarea “tranzacţiei forţate”, sau atrage atat sancţiuni reglementative cât şi actiuni judecătoreşti costisitoare, deoarece în cadrul pieţei, tranzacţia are loc pe numele instituţiei care răspunde faţă de contraparte fie de o plată fie de o livrare de valori mobiliare. Este notabil cazul băncii Barings din Anglia în care, o singură persoană, prin fraudarea unui cont fictiv, a angajat sociatatea în tranzacţii cu produse derivate prin care a creeat instituţiei o pagubă de 1,5 miliarde de dollari, conducând la falimentul acesteia. Pe durata tranzacţiei, o atenţie deosebită trabuie acordată de către managerul de risc următoarelor elemente ce pot declanşa riscul operaţional: a) Constate dacă tanzacţia este executată cu respectarea integrală a regulei de transparenţă; b) Verifice dacă clientul cunoaşte riscurile asumate prin tranzacţia respectivă şi că decizia de

angajare a fost luată în cunoştinţă de cauză şi nu ca rezultat al unei manipulări de către angajaţii societăţii;

c) Verifice dacă sunt întrunite condiţiile de plată, livrare, transfer de proprietate în conformitate cu ordinul clientului;

d) verifice dacă sunt respectate ordinea fazelor execuţiei ordinului de tranzacţie eliminand posibilitatile de pierdere prin executarea incorectă, omisiune sau fraudă în toate fazele sale astfel:

1) Lansarea ordinului de tranzacţie; operaţiunea ce aparţine investitorului care îşi exprimă acordul de voinţă privind condiţiile în care trebuie să se execute ordinul. Lansarea nu presupune executarea deoarece există oricând posibilitatea să nu se găsească pe piaţă contrapartea, dar presupune asumarea răspunderii execuţiei, oferta sa fiind fermă în condiţiile stabilite. Faţă de societatea de valori mobiliare, investitorul răspunde integral fie de plată, fie de livrare chiar şi atunci când ordinul conţine o clauză suspensivă.

2) Confirmarea lansării este operaţiunea prin care agentul de valori mobiliare comercial (din

front office) spune investitorului că a înteles elementele şi condiţiile de execuţie ale ordinului. Confirmarea lansării are sens numai atunci când ordinul este lansat verbal, în cazul în care ordinul este scris, confirmarea există ca document.

3) Verificarea veridicităţii ordinului constă în operaţiunea prin care se verifică dacă sunt întrunite

condiţiile pentru ca acel ordin să se execute. Astfel în cazul în care investitorul se angajează într-o poziţie long, de cumpărator, să existe suficiente resurse financiare de acoperire a obilgaţiilor de plată integrală sau parţială în funcţie de specificul contului de investiţii. De asemenea trebuie să existe clauza privind acceptul execuţiei tranzacţiei forţate menţionate în cont şi să verifice dacă există cel puţin disponibilităţi care să acopere tranzacţia forţată. În cazul în care investitorul se angajează într-o operaţie short, de vânzare se verifică dacă acesta este acoperit, are posibilitatea de livrare, sau în cazul când nu este acoperit, dacă contul sau are înregistrate suficiente active pentru a suporta tranzacţia forţată, dacă există acceptul privind aceasta tranzacţie, sau în cazul vânzării în absenţă dacă contul, contractul cu investitorul se pretează la o asemenea tranzacţie. Menţionăm că activele înscrise în cont trebuie să fie curate, degrevate de orice sarcină nu pot fi (gajate, garantate, blocate) anterior ordinului. Dacă activele sunt trecute, înregistrate într-un registru independent ordinul se transmite spre execuţie numai după ce a avut loc transferul în registru. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de executare ale tranzacţiei se porcedează ca atare, dacă sunt incompatibilităţi, se contactează investitorul pentru a se rezolva problemele în cauză. Agentul de valori mobiliare poate refuza executarea ordinului de tranzacţie când există incompatibilităţi. Executarea unui ordin care prezintă deficienţe pune agentul de valori mobiliare în poziţia răspunderii îndeplinirii obligaţiilor materiale rezultate din tranzacţie.

4) Transmiterea pentru execuţie, este operaţia specifică tranzacţiilor bursiere prin care datele ordinului de tranzacţie sunt codificate, depersonalizate şi transmise la locul de execuţie (sala de tranzacţie a bursei, sau a sistemului computerizat).

5) Executarea ordinului este în funcţie de specificul dotării sistemului de tranzacţii fie prin

reprezentare fizică, fie fără reprezentare fizică. Având în vedere faptul că preţul de tranzacţie există numai atunci când se găsesc pe piaţă simultan atât cumpărători, cât şi vânzători ordinul de tranzacţie care nu a fost executat, poate fi schimbat, retractat, numai până la momentul executării sale. Referindu-ne la problema predării-preluării riscului asupra obiectului de contract, acesta este momentul în care brokerul cumpărătorului confirmă brokerului vânzătorului executarea tranzacţiei. Specificul tranzacţiei de tip bursier face ca să nu poată exista condiţie, rezoluţie în contractul de vânzare-cumpărare deoarece în timp, executarea tranzacţiei are loc imediat, simultan se schimbă poziţiile celor doi participanţi din vânzător în creditor şi din cumpărător în proprietar.

6) Verificarea executării este operaţiunea prin care ordinele executate sunt împerechiate şi controlate datele de corespondenţă ale obiectului de contract, preţ, mod etc. În cazul existenţei de discrepanţe se procedează la conciliere, arbitrare la nivelul societaţii de intermediere astfel încât ordinele iniţiale ale clientilor să fie executate conform lansării lor, tranzacţia forţată fiind suportată de către intermediar.

7) Confirmarea execuţiei este o operaţiune ce se execută atât verbal, cât şi în scris şi cuprinde datele privind condiţiile în care s-au executat ordinele lansate şi obligaţiile investitorului privind acest ordin.

8) Înregistrarea tranzacţiei este operaţiunea prin care efectele sale se înscriu, evidenţiază în

contul investitorului, şi în celelalte evidenţe ale societăţii, iar riscul operaţional constă în aceea că aceste înregistrari să nu fie identice cu realitatea, sau în procesul înregistrării să se omită anumite informaţii. De regulă toate aceste înregistrări urmează o procedură, un model care trebuie respectat,

controlat de către managerul riscului în vederea asigurarii siguranţei înregistrării si a îmbunătăţirii acestei operaţiuni.

d. Managementul riscului operaţional Activitatea de conducere a riscului operaţional este colectivă şi se realizează prin colaborarea dintre conducerea generală, cea operativă, managerul riscului şi auditorul intern al societăţii, care răspund de rezolvarea expunerii acesteia faţă de risc în orice moment: - conducerea generală stabileşte politicile şi acţiunile ce trebuiesc luate pentru monitorizarea

riscului; - conducerea operativă controlează întregul risc asumat prin supravegherea funcţionării

infrastructurii ; - managerul de risc este independent şi are sarcina de a dezvolta metodologiile de măsură, şi

control, să întocmească rapoarte regulate privind analiza şi tendinţele riscului; - controlul sau auditul intern analizează gradul în care operaţionalul respectă reglementările

interne şi externe; verifică corectitudinea modului de determinare a valorii expuse riscului (VaR), precum şi consistenţa regulilor şi regulamentelor interne de funcţionare, precum şi a modelelor operaţionale.

Implementarea managementului riscului operaţional In vederea derulării sub control a activităţii operative, echipa de conducere a riscului operaţional întocmeşte regulamente de organizare şi funcţionare care, împreună cu regulile şi procedurile de lucru, formeaza setul de operare al societăţii, departamentelor şi serviciilor, stabilind un mod de lucru şi comunicaţie unitar pentru acesta Este necesar ca membrii colectivului să cunoască foarte bine, în detaliu operaţiunile entităţii pe care o conduc şi riscurile specifice pentru a putea stabili:

1. definirea politicii riscului operaţional care să includă şi standardele de măsurare a riscului, proceduri de reducerea riscului operaţional, controlul documentelor şi a accesului la program;

2. lista detaliată cu tipurile de risc specific, locul şi/sau fazele expuse acelui risc, ca în exemplul alăturat:

Risc operaţional Detalii privind tipuri de risc Riscul de personal Incompetenţă Fraudă, Eroare, etc

Riscul procesual Model Consemnarea erorii Metodologia erorii Riscul tranzacţiei Eroare de ordin

Executare eronată Compexitatea produs Eroare de înregistrare Eroare de închidere Eroare de contract Riscul controlului Depăşire de limite Riscul securităţii Riscul volumului

Riscul tehnologic Defect de sistem Risc de informare Defect de comunicaţie

3. stabilirea unui limbaj de comunicaţie adecvat; 4. dezvoltarea unui set de evaluare şi măsurare a riscului; 5. decide procedura prin care orice persoană angajată va face faţă expunerii la riscul

operaţional, precum şi ce măsuri, acţiuni va urma aceasta pentru a se asigura împotriva efectului negativ al riscului;

6. standardizarea raportărilor expunerii la riscuri prin formulare tipizate; 7. stabilirea mijloacelor de analiză a riscului operaţional, precum şi procedurile de

schimbare a acestora; 8. stabilirea calculelor care vor transforma riscul operaţional într-un factor de premiere

pentru acei care propun soluţii cu efect pozitiv; B. Mangementul riscului de credit a. Riscul de credit (credit risk) Riscul de credit este un risc al contraparţii şi constă în posibilitatea ca o plată aşteptată de la o parte terţă să nu se efectueze la timp sau integral. Din punct de vedere juridic, riscul de credit are două aspecte legate de activitatea ce creează promisiunea sau obligaţia plăţii: creditul încrederii proprii şi creditul funcţional: Riscul creditului încrederii, se referă la faptul că emitentul, utilizatorul de fonduri, în oferta sa din prospect, nu prezintă suficiente probe, argumente, condiţii care să motiveze investitorul, furnizorul de capital, să pună la dispoziţia primului, capitalul de care acesta are nevoie. În cadrul activităţii de dezvoltare prin capitalizare şi emisiune de valori mobiliare, prezentarea prospectului de ofertă publică constituie angajamentul emitentului de a respecta condiţiile din acest document, promisiuni bazate pe raportarea corectă a activităţii precedente şi a previziunilor realizărilor menţionate în prospectul de emisiune. Dacă furnizorii de capital, respectiv investitorii nu îşi asumă în totalitate prevederile din prospect şi nu vor investi, atunci se consideră că nu acordă suficient credit proiectului de dezvoltare susţinut de emitent, pe care ar trebui să-l revizuiască şi să-l prezinte sub o altă formă îmbunătăţită, ce va asigura suficiente motivaţii furnizorilor de capital. Deficienţele prospectului de emisiune, pot fi de ordin juridic sau economic şi privesc veridicitatea şi transparenţa informaţiei, clauze şi indicatori ai emitentului sau ai valorii mobiliare supuse emisiunii, precum şi unele corelaţii dintre aceştia, comparaţi cu mediul extern al pieţei. Riscul creditului funcţional de colectare al plăţilor (collection risk), constă în încetarea, întârzierea plăţii de către unul sau mai mulţi clienţi ai emitentului pentru mărfurile sau serviciile prestate. Deoarece majoritatea vânzărilor nu se efectuează cu plata în numerar la livrare, societatea vânzătoare, creditează societatea cumpărătoare, sub o formă sau alta pe perioada de la livrare până la data de încasare, fără a mai lua în considerare sistemul creditării directe, sau cel al plăţilor parţiale, aceasta durată a creditarii poate fi de la câteva zile, până la câteva luni Întârzierea sau refuzul plăţii poate avea diferite cauze, dar indiferent care ar fi acestea, vânzătorul suferă un proces de decapitalizare care îi va afecta performanţele. În general, pentru orice orice formă de plată, alta decât numerarul, vânzătorul este cel care îşi asumă riscul privind durata decontării, a corectitudinii şi legalităţii documentului de plată emis de către cumpărător, pe care-l poate verifica, în prealabil de acceptare şi să solicite ataşarea de alte instrumente, clauze sau acţiuni pentru a-şi asigura încasarea mărfurilor vândute. În cazul plăţilor la termen, vânzătorul trebuie să se asigure cel puţin printr-un instrument de plată executiv de tipul biletului la ordin sau cambiei .

Referitor la piaţa de capital, riscul creditului constă în aceea că există posibilitatea ca societatea emitentă a valorilor mobiliare să nu poată plăti dobânzile, împrumuturile şi dividendele. Dacă riscul de a nu plăti dobânzile este o problemă a lichidităţii activelor curente, riscul plăţii principalului constă în politica pe termen lung a conducerii societăţii emitente de obligaţiuni. Pentru a evita imposibilitatea plăţii împrumuturilor, în cazul în care valorile au fost obligaţiuni, emitentul are datoria de a-şi constitui rezerve de bani pentru a plăti împrumuturi (cont de amortizare a împrumutului). Deşi orice întârziere a plăţilor dobânzilor şi principalului, îl poate aduce pe emitent în stare de faliment, totuşi există o situaţie când neplata dobânzilor nu atrage după sine falimentul debitorului, anume, atunci când obligaţiunile sunt emise în procesul reorganizării legale. Numite obligaţiuni pe bază de venit, ele permit emitentului să nu plătească dobânzile datorate, dacă rezultatele sale economice nu acoperă cheltuielile, sau să plătească dobânzile numai până la nivelul profitului. În cazul obligaţiunilor pe bază de venit, dobânzile se acumulează; societatea nu are dreptul să plătească dividende până nu a efectuat plata integrală a dobânzilor astfel cumulate. Dacă în această perioadă, obligaţiunile emise pe bază de venit ajung la maturitate, nu se mai poate face nici o concesie, compania emitentă intră inevitabil în procedura de faliment. Dacă compania în care investitorul şi-a investit banii ajunge la faliment sau dizolvare, acesta trebuie să aştepte desfăşurarea întregii proceduri pentru a-şi putea recupera o parte din bani. În această situaţie, teoretic, investitorul riscă întreaga sumă investită, practic însă, chiar în cazul falimentului, investitorul este îndreptăţit la încasarea unor sume provenite din valorificarea activelor companiei falimentare. În ţările cu mai multă experienţă în economia de piaţă, există agenţii independente care acordă titlurilor de valoare cotaţii privind creditul emitentului. Este vorba de creditul de care se bucură emitentul în industria finanţelor. Pentru ca o emisiune să fie cotată de către o astfel de agenţie, emitentul trebuie să permită specialiştilor agenţiei accesul la documentele sale financiare şi să accepte cheltuielile analizei financiare efectuate de către agenţie. Cotarea este folosită de către emitent pentru a atrage masa de investitori. Aceleaşi agenţii efectuează analize şi cotează din punct de vedere al creditului ţările care apelează la capitalul de împrumut internaţional. Cele mai respectate agenţii de cotare sunt: Moody’s, S&P, Fitch şi Daff&Phelps. Dăm mai jos clasificarea riscurilor de credit ale emitenţilor de obligaţiuni efectuată de două dintre cele mai renumite firme de cotare din Statele Unite. Clasificarea STANDARD & POOR: AAA = obligaţiuni de cea mai înaltă calitate AA = obligaţiuni de bună calitate A = obligaţiuni cu mare potenţial de plată a dobînzilor şi a împrumutului, dar care sunt susceptibile a avea efecte contrare BBB = obligaţiuni cu capacitate adecvată de plată, dar mai sensibile la condiţiile economice adverse sau la schimbarea circumstanţelor BB = obligaţiuni de grad mediu inferior cu puţine calităţi care să justifice o investiţie B = obligaţiuni de grad inferior cu incertitudini de realizare a investiţiilor propuse CCC = obligaţiuni cu caracter mai ales speculativ, extrem de nesigure şi cu riscuri majore în condiţii adverse C = obligaţiuni pe bază de venit D = obligaţiuni în imposibilitate de plată Clasificarea MOODY

Aaa = obligaţiuni de cea mai înaltă calitate Aa = obligaţii de înaltă calitate A = obligaţiuni al căror potenţial de plată este considerat adecvat, potenţial care însă în viitor poate să scadă Baa = obligaţiuni de grad mediu, care nu sunt nici puternic protejate, dar nici slab asigurate Ba = obligaţiuni speculative al căror viitor nu poate fi considerat ca fiind sigur B = obligaţiuni lipsite de caracteristicile unei investiţii de dorit Caa = obligaţiuni de calitate slabă, cu situaţie incertă Ca = obligaţiuni de speculă, deseori în imposibilitate de plată C = obligaţiuni cu valoare scăzută de investiţie Menţionăm că prezentele clasificări nu etalează departajări echidistante, din punct de vedere al probabilităţii de realizare, ci se bazează pe anumite intervale de încredere ale debitorilor, iar în cazul pieţei de capital, nivelele de departajare al emitenţilor între clasele de obligaţiuni este următorul: - clasa AAA oferă un grad de încredere de 99.98% şi o rată de producere a evenimentului de

1/5000; - AA un grad de încredere de 99.95% şi o rată de producere a evenimentului de 1/2000; - A un grad de încredere de 99.90% si o rată de producere a evenimentului de 1/1000; - B un grad de încredere de 99.75% si o rată de producere a evenimentului de 1/400. În cadrul clasificărilor de mai sus, observăm existenţa obligaţiunilor speculative, al căror emitent nu prezintă suficiente garanţii sau un istoric verificabil al stabilităţii sale financiare. Este cazul companiilor recent înfiinţate sau care activează în domenii industriale noi. Bazându-şi emisiunea de obligaţiuni mai mult pe argumente şi documentaţie tehnologică decât pe rezultate financiare anterioare, ele pot înregistra uneori cote spectaculoase, dar riscul atingerii performanţelor este mare. Asumarea riscului de credit, se manifestă şi la nivelul bancar care, în cazul în care nu este controlat suficient, afectează valoarea netă a băncii şi de aceea băncile stabilesc proceduri de verificare prealabilă a solicitatorilor de împrumuturi, precum şi proceduri de evidenţă contabilă şi control, care să permită evidenţa reală a debitelor şi portofoliilor de împrumuturi performante şi neperformante. Fără a menţiona sistemul de garanţii, mecanismele şi procedurile folosite de către bănci pentru contracararea efectelor riscului de credit sunt multiple şi au grade de restricţie diferite de la o bancă la alta din care cele generale sunt: - obligativitatea de a crea provizioane şi rezerve pentru pierderile din împrumuturi; - considerarea şi înregistrarea împrumuturilor ca pierderi potenţiale la momentul acordării

acestora, paralel cu diminuarea veniturilor şi trecerii sumelor în capitolul rezerve - calcularea dobânzilor pentru creditele neplătite pe o durata limitată pentru a nu se majora

datoriile fără şanse de recuperare; - trecerea împrumuturilor neperformante în categoria pierderilor; - ajustarea capitolului credite pierdute cu sumele recuperate în timp din împrumuturile

nerestituite; În condiţiile în care orice bancă sau SVM se încadrează în poziţia de dealer, comerciant între depozitele clienţilor investitori şi împrumuturile acordate de bancă clienţilor săi pentru tranzacţiile in marjă, acestea trebuie să ia în cosiderare şi riscul de cost al depozitului (deposit cost risk) datorat de fluctuarea dobânzii. În cadrul sistemului bancar, se ştie că pentru atragerea de bani în depozite, pe diferite perioade de timp, banca utilizează dobânda ca mijloc de stimulare a acestor depozite, acordarea de îmrumuturi nu poate avea aceeaşi structură şi maturitate cu sursele din depozite (perfect matching) şi de aceea pe lângă metoda balanţelor compensatorii, trebuie să mai folosească şi

alte procedee, cum ar fi preavizul pentru unele sume solicitate de clienţii depunători şi uneori chiar întârzierea decontărilor. b. Managementul riscului financiar al emitentului Constă în controlul influenţei pe care o are politica dobânzilor şi cea fiscală asupra rezultatelor finale ale emitentului prin analiza efectului asupra următorilor indicatori: - profitul (câştigul) total (înainte de dobânzi şi impunere) EBIT (earnings before interest and

taxes) - profitul(câştigul) brut (înainte de impunere) EBT (earnings before taxes) - profitul (câştigul) net (după impunere) EAT (earnings after taxes) În activitatea sa emitentul utilizează surse proprii, atrase şi împrumutate, iar în analiza financiară a realizărilor sale, utilizându-se datele din rapoartele financiare, porneşte de la indicatorul “excedent brut de exploatare”, determinându-se “rata excedentului brut” (REBE) a acestuia, raportându-l la “activul economic” sau capitalul investit (AE) format din imobilizări şi nevoia satisfăcută a fondului de rulment.

REBE = EBE / AE - Faptul că rezultatul societăţii este măsurat pe de o parte de marja brută şi de viteza cu care

sunt utilizate resursele, măsurate prin rotaţia capitalului şi rata profitului total (înainte de dobânzi şi impunere) EBIT, atunci rata rentabilităţii economice (REC), poate fi aflată din produsul celor două componente astfel:

EBIT / CA x CA / AE care ne conduce la relaţia: REC =EBIT / AE - Pe de altă parte, rata rentabilităţii economice poate fi determinată şi din corelaţiile

randamentelor muncii, randamentul investiţiilor şi structura acesteia:

REC = rata marjei asupra valorii adăugate x productivitatea imobilizarilor x coeficientul investiţiilor => EBIT / VA x VA / Im x Im / AE; În acelaşi fel se poate determina şi rentabilitatea financiară care este formată din produsele - ratei marjei nete (Profit net / Cifra de Afaceri) - ratei de rotaţie a capitalurilor (Cifra de Afaceri / Capitaluri Investite) - şi rata de structura capitalurilor (Capitaluri Investite / Capital Propriu) Realizările totale ale emitentului sunt rezultatul performanţelor operaţionale, al utilizării resurselor şi a averii şi pot fi cuantificate prin indicatorul vânzări nete: Profit net x Vânzări nete x Active medii = Profit net Vânzări nete Active medii Avere acţionari Avere acţionari Un alt indicator îl reprezintă “rata rentabilitatii economice” (REC) ca raport între EBIT şi AE incluzând impozitul (I), sau EBIT din care se scade impozitul calculându-se posibilitatea asigurării autofinanţării creşterii nete a societăţii şi remunerarea investitorilor obligatari şi acţionari. REC = EBIT / AE şi respectiv EBIT – I / AE

Nu este lipsită de importanţă calcularea ratei profitului net: (RPN) (EAT) / AE Deoarece în funcţie de formula de calcul REC rata rentabilităţii economice are în calcul inclus impozitul, se utilizează rata rentabilităţii reale economice (RR) care trebuie să satisfacă furnizorii capitalurilor investite; aceasta trebuie să fie cel puţin egală cu rata minimă de randament din economie formată din rata nominală (RN) şi cea a inflaţiei (RI) deci: RR = RN - RI; sau în cazul când inflaţia depăşeşte pe cea previzionată: RN = RR + RI + (RR x RI) Utilizându-se formula lui Fisher (1+REC) = (1+RR) (1+RI) atunci rata reală RR va fi egală cu RN – RI / 1+RI Din punct de vedere al pieţei de capital în procesul de finanţare a activităţii sale, emitentul poate utiliza următoarele surse definitive: - proprii care provin din capitalul proprietate, profiturile capitalizate anterior şi primele de

emisiune; - capitalul atras din emisiunea garanţiilor; (fondurile atrase ca urmare a decontărilor ţinute, întârziate sau aranjamentele privind activitatea nu sunt considerate capital, ci simple fonduri). Surse temporare sub forma capitalului de împrumut - împrumuturi bancare - împrumuturi obligatare Faptul că dobânda constituie o cheltuială financiară, nu este supusă impunerii multiple şi face ca la nivelul societăţii să joace rolul de pârghie sau levier financiar (leverage), utilizată ca metodă de majorare a fondurilor în activitatea operativă a emitentului. Indicatorul de levier este cel care măsoară expunerea emitentului la riscul variaţiei dobânzii şi se calculează ca elasticitate a câştigului net în câştigul înainte de dobânzi şi impunere, măsurând creşterea sau scăderea în câştigurile după impunere datorat creşterii sau scăderii câştigului calculat înainte de dobânzi şi impunere. Levier = (∆ EAT / EAT) / (∆EBIT / EBIT) sau EBIT / (EBIT- I) Gradul de levier este determinat de mărimea dobânzii, indirect a capitalului de împrumut utilizat de emitent comparativ cu capitalul proprietate (în calcul excluzându-se contribuţia actiunilor preferentiale la capitalul social) Societăţi care au profituri înainte de dobânzi şi impunere, pot avea leviere egale, iar pentru a avea o comparaţie semnificativă dacă un emitent utilizează eficient capitalul de împrumut, nu mai trebuie analizat ulterior. Eficienţa aportului capitalului de împrumut la realizarea producţiei, se efectuează prin compararea cheltuielilor finanaciare, cu profitul realizat. Rentabilitatea financiară, măsoară randamentul părţii capitalului proprietate, contribuţie ce apartine acţionarilor deţinători de acţiuni comune, nu şi cele preferenţiale, care având dividend fix, sunt excluse din calcul, dividendul acestora considerându-se o datorie după plata impozitului. Astfel că nu se utilizeză întregul Profit Net, ci indicatorul Profit Net ce Revine Acţiunilor Comune raportat numai la contribuţia sa la capitalul social. Indicatorul rentabilitate financiară (Rfin), sau Return on Equity (ROE) se prezintă astfel: Profit net – total dividend acţiuni preferenţiale / contribuţia acţiunilor comune la capitalul social Indicatorul de rentabilitatea activelor (ROA) “Return on Assets” Profit Net – total dividend acţiuni preferenţiale/Activul Total

Analiza continuă cu determinarea câştigului pe acţiune sau a profitului net pe acţiunea comună (EPS) “Earnings per Share” utilizăm formula: EPS = Profit net – total dividend acţiuni preferenţiale / număr acţiuni comune; Apoi se determină coeficientul de capitalizare bursieră sau raportul preţ/câştig (PER) “price earning ratio” după formula: Cursul Acţiunii/ profitul pe acţiunea comună. C. Managementul riscului de piaţă a. Riscul de piaţă (market risk) Elementele de bază ale analizei riscului pieţei sunt: preţul, volatilitatea, dobânda, lichiditatea şi cursul valutar. Până în mijlocul anilor 80, societăţile utilizau datele din balanţe şi bilanţ în vederea măsurării expunerii la riscul de piaţă, durata pană la maturitate, cea a obligaţiunilor, venitul net din dobânzi fiind primele elemente determinate prin aceste metode care au deficienţa de a nu arăta situaţia reală a expunerii la risc când societatea participă pe mai multe pieţe geografice, nefiind posibilă agregarea şi compararea datelor. In aceasta situaţie s-a procedat la o alta metodă, aceea a marcării la piaţă, care are avantajul unei verificări independente, asigurând realitatea valorilor câstigurilor şi a volumelor. Marcarea la piaţă poate furniza indicatorii agregaţi ai valorii supuse riscului şi ai câştigului supus riscului. (VaR şi EaR) şi de asemenea, includerea riscului de stress al pieţei şi a impactului diferitelor scenarii aplicate pe fiecare segment, factor sau produs. b. Riscul preţului (price risk) constă în aceea că variaţiile preţului pot aduce pierderi participanţilor la tranzacţiile cu valori mobiliare. În cadrul pieţei de capital, participanţii care deţin poziţii long pierd când preţul scade, iar cei cu poziţii short pierd când preţul creşte; Pe piaţă, preţul are următoarele forme de exprimare: deschidere, închidere, maxim, minim, mediu şi de referinţă, spot al activului de bază sau futures, sau de exersare al unui produs derivat la termen. Principalul avantaj al preţului este că acesta poate fi uşor identificat deoarece există în mod direct pe piaţă. Din punct de vedere al istoricului, sau există înregistrări şi evidenţe ale preţurilor la nivelul instituţiilor pieţei, există de asemenea şi firme specializate care ţin evidenţa şi analizează evoluţia. Verificând în timp condiţiile concrete de funcţionare a teoriei unei pieţe eficiente, pe fondul unei mişcări continue browniene, preţurile urmează o evoluţie direcţionată, deterministă, previzionată a se realiza în timp (drift rate) şi o rată de fluctuaţie temporară (variance) cu consolidări şi reveniri urmând legea normala a distribuţiei. In condiţiile actuale a căpătat din ce în ce mai multă importanţă analiza fenomenului de magnitudine maximă a abaterilor preţului de la media sa “kurtosis”, precum şi analiza celui de scalenitate, oblicitate a distribuţiei “skewness”. c. Riscul fluctuaţiei minime a bazei (basis risk) Este un risc specific produselor financiare derivate, ce priveşte diferenţa existentă dintre preţul la vedere (spot) al activului de referinţă şi preţul său la termen (futures). În cadrul contractelor cu produse derivate (futures şi opţiuni), preţul de deschidere al unei poziţii este ales de către investitor în funcţie de previziunea şi interesul său, acest preţ diferă curent de referinţă al bazei pe care se formează contractul respectiv, pe parcursul derulării contractului diferenţa poate fi mai mare, dar spre maturitate, această diferenţă d se micşorează şi se apropie de zero.

Faptul că investitorul este îndreptăţit să iasă din investiţie oricând doreşte, face ca în orice moment profitul sau pierderea potenţială să fie corelate, determinate de variaţia sau mărimea acestui indicator de diferenţă. Deoarece în contractele cu produse derivate, anumite poziţii sunt înregistrate numai în conturile de siguranţă, basis-ul reprezintă aproximativ mărimea potenţială a câştigului sau a pierderii şi deci a plăţii de echilibrare, care se află în sarcina investitorului. Riscul constă în faptul că datorită apariţiei unor fenomene, diferenţa exprimată de acest indicator, să se mărească, obligând investitorul la plăţi adiţionale majorate pe care uneori nu le poate susţine. Compararea preţurilor spot sau la vedere cu cel de referinţă, corelată cu istoricul mărimii acestui indicator de-a lungul perioadelor de referinţă, dă naştere unor strategii (scrapering), prin care unii investitori speculatori utilizează aceste variaţii minime, pentru a deschide sau închide des poziţiile lor, contribuind la creşterea lichidităţii pieţei respective. d. Riscul volatilităţii (volatility risk) Volatilitatea măsoara cât de mult un preţ poate să fluctueze în condiţii normale, într-o perioada de timp. O măsură a volatilităţii nu există direct pe piaţă ca în cazul preţurilor, nu este o mărime certă ci probabilă, parametrii utilizaţi în determinarea volatilităţii sunt cei evidenţiaţi din trecutul şi până în prezentul fenomenului. Volatilitatea nu se calculează ci se estimează în funcţie de factorul timp, prin extrapolare a corelaţiei dintre variaţia preţului individual al unei valori mobiliare şi variaţia preţului pieţei, care este exprimat cel mai bine printr-un indicele composit al pieţei, al tuturor valorilor mobiliare tranzacţionate pe acea piaţă şi care, conventional reprezintă rentabilitatea generală a pieţei(Rp), Rentabilitatea pieţei fiind o valoare de referinţă, este considerată a fi egală cu zero, Rp = 0, deci o dreapta orizontală; atunci se poate măsura pe verticală rentabilitatea variabilitătilor individuale (Ri) faţă de această referinţă trasând astfel o dreaptă numită de regresie. Panta acestei drepte este definită de un coeficient (β), care semnifică volatilitatea acţiunii, sensibilitatea rentabilitătii acesteia faţă de modificările rentabilităţii generale a pieţei, iar împrăştierea punctelor de intersecţie faţă de această dreaptă semnifică caracterul sistematic sau specific al riscului de variaţie al rentabilităţii:

In care (ε) este un parametru specific ce măsoară riscul individual al acţiunii. In baza calculelor s-au determinat formulele parametrului β astfel:

Coeficientul β al volatilităţii se poate calcula şi prin mărimea covariaţiei Această metodă numită a dispersiilor determină coeficientul β al unei acţiuni ca fiind egal cu covariaţia ratelor de probabilitate a acţiunii, raportat la dispersia ratelor probabilităţii generale a pieţei. Determinarea riscului specific unei acţiuni prin coeficientul de corelaţie exprimă gradul de

εβα ++= pi RR

( )

−

−=

∑ ∑

∑ ∑∑22

pp

pipi

RRN

RRRRNβ

( )N

RR ppp

∑ −=2σ

dependenţă al acţiunii tot faţă de variaţiile pieţei, deoarece dispersia punctelor probablilităţii individuale dă şi ea o măsură a variabilităţii individuale faţă de variaţia generală a pieţei. Coeficientul de corelaţie ia valori intre 1, şi –1, dependenţa este proporţională când valoarea sa este pozitivă şi invers proporţională când aceasta valoare este negativă, considerându-se că atunci când acesta are valoarea zero, nu există nici o legatură între cele două variabile,. Complexitatea calculului coeficientului de corelaţie este în funcţie de ponderea şi compexitatea constituirii elementelor sale, astfel în cazul dublei intrări se utilizeza următoarea formulă de calcul:

Coeficientului de volatilitate β i se dau următoarele interpretări: - Acţiuni cu volatilitate normală β = 1 a caror variaţie este egală cu cea a mediei de evoluţie a

pieţei, fiind caracteristică societăţilor co-ciclice ale căror realizări sunt paralele cu ciclul economic, cum ar fi cele din industria de maşini şi metalurgie, societăţi mature, cu o mai mare stabilitate, datorită segmentului de piaţă şi al cererii produselor lor. Dreapta de regresie formată între axele rentabilităţii pieţei şi a rentabilităţii individuale a acestor societăţi se găseşte pe unghiul de 45 de grade.

- acţiuni volatile când β > 1, sunt acele acţiuni a căror variaţie este mai mare decât variaţia

indicatorului general al pieţei; în această situaţie se încadrează societăţile la care reacţia preţului este mai rapidă şi mai depărtată de media sa. Aceasta situaţie este caracteristică societăţilor care sunt în creştere, extindere, care capitalizează o mare parte din profit şi plătesc puţine dividende, precum şi societăţilor hazardate, aflate la limita aplicaţiilor tehnologice noi, a căror perspectivă de creştere este condiţionată de acceptarea produselor lor noi pe piaţă. Tot în această categorie putem încadra societăţile aflate în stadiul de reorganizare sau mai nou, de dezvoltare, asimilare de produse şi tehnologie. Unii specialişti includ în acestă categorie şi societatile co-ciclice producătoare de articole de întrebuinţare mai îndelungată. În forma de exprimare grafică dreapta de regresie a acestor categorii de societăţi se situează, direcţionată pe un unghi mai mare de 45 de grade faţă de orizontala ce marchează evoluţia medie a pieţei.

- Acţiuni mai puţin volatile când β < 1 au o reacţie întârziată faţă de evoluţia mediei de piaţă;

sunt în primul rând societăţile conducătoare ale unei ramuri economice care prin contractele din aval şi amonte atrag o bună funcţionare a altor societăţi, la care am putea adăuga şi societăţile cu un ciclu mare de producţie, cum sunt cele din construcţii material rulant şi al societăţilor defensive alimentare, farmaceutice şi utilităţi care sunt mai puţin influenţate de ciclul economic. Dreapta de regresie a acestor categorii de societaţi are un unghi mai mic de 45 de grade faţă de orizontala pieţei.

e. Utilizarea volatilitaţii în activitatea practică. Cunoaşterea reacţiilor faţă de valoarea de referinţă este un element important în stabilirea strategiei de acţiune pe piaţă astfel În cadrul unei pieţe de tip “bullish” - investitorul care are poziţii “long” şi previzionează că indicele mediu al preţurilor acţiunilor

este în urcare, va continua să cumpere acţiunile societăţilor care au un β mai mare deoarece preţul acestora va urma sa crească ulterior mai mult şi va vinde acţiunile al căror β este mai mic, pentru a limita din portofoliu său numărul acţiunilor cu creşteri mai mici ale preţului.

( ) ( )

−

−

−

=

∑∑∑∑∑ ∑∑∑

∑∑ ∑∑∑∑2222 11

1

jpij

jpiij

ii

jpiiij

ipi

NRN

NRNiRN

NR

RRNRN

NRRC

- În cazul în care investitorul utilizează o strategie în care el porneşte “short”, acesta va fi nevoit să-şi acopere poziţiile, prin cumpărare cu prioritate a acţiunilor cu β mai mare, ca să limiteze imediat eventualele pierderi, apoi a acelor acţiuni cu β mai mic, a caror reactie este mai mică şi întârziată.

În cazul unei pieţe “bearish”: - investitorul cu poziţii “long” va cumpăra acţiunile cu volatilitate scăzută pentru a-şi îmbunătăţi

media portofoliului său, şi va încerca să scape imediat de acţiunile cu volatilitate mai ridicată, deoarece acestea vor înregistra cea mai mare reacţie de scădere a preţului viitor;

- investitorul care are poziţii “short” va cumpăra cu precădere acţiunile care au o volatilitate mai mare pentru a-şi acoperi poziţiile şi apoi acţiunile cu volatilitate mai mică.

- Investitorul care nu are poziţii deschise, dacă prevede o piaţă bearish va deschide noi poziţii short în vederea fructificării lor ulterioare.

f. Probleme privind măsurarea volatilităţii prin modele conditionale Din punct de vedere al construcţiei sale volatilitatea este o valoare statică, cea ce implică ca şi celelalte mărimi (media ,dispersia şi abaterea medie pătratică) să nu varieze pe durata studierii fenomenului, devenind o sursă de erori suplimentare în estimarea rezultatelor. Valoarea unui activ expusă riscului (VaR) este în funcţie de mai multi factori: - σ = volatilitatea zilnică a caştigului de portofoliul măsurată prin deviaţia standard calculate

prin formulele de mai jos - t = numărul de zile (de regulă calculele se efectuează pentru un numar de zece zile sau două

săptămani lucrătoare.

- DeaR = este pierderea zilnică supusă riscului pe portofoliului cu o probabilitate de 99%,

Pe lângă aceste modele istorice, a fost necesar să se proiectezed şi alte modele denumite condiţionale, care să se utilizeze informaţiile ce fac ca media şi respectiv dispersia să varieze în timp, pentru a se actualiza faţă de evoluţia evenimentelor. S/a acceptat ca VaR se calculeaza dupa următoarea formula Volatilitatea işi bazează calculul său pe prezumtia că distributia profitului este independentă şi identică şi că influenţele cele mai recente au un impact mai mare asupra volatilităţii decât cele mai vechi, mai trecute. Această calitate face ca să fie nevoie de doi parametri pentru descrierea fenomenului (media şi abaterea medie patratică) Variaţia în timp a celor doi parametri este suficient de bine măsurat prin tehnica filtrului lui Kalman prin care estimările variaţiilor bazate pe datele istorice trebuie să includă şi perioada actuală, prin modelele de tip ARCH sau GARCH (Generalized Autoregressive Conditional Heteroskedastic) ce elimina mişcările speculative ale preţului considerând că acesta cuprinde fascicule de variaţii, precum şi de schimbările datorate abaterilor îndepărtate (leptokurtosis) care şi acestea în estimarea valorilor viitoare merg cu un pas în trecut. Considerând ca profitul unei valori mobiliare fa fi Y acesta poate fi calculat

In care - ξ este vectorul variabilelor ce condiţionează media lui Y - ε este profitul rezidual cand media este egală cu zero iar dispersia este h

tPVar p 33,2σ= ∑=

−=T

iitt T 1

22 1 εσ ( )∑ −− −+= 221

2 1 iti

tt ελλλεσ

tttY εδξ +=

21−+= tth αεω

DEaRP p =33,2σ

Modelul susţine că mişcările de preţ mici tind să fie urmate de alte mişcări mici şi că în urma mişcărilor mari vor avea loc tot alte mişcări mari. Modelul se dovedeşte a fi mai flexibil deoarece Yt poate fi scris ca un proces autoregresiv incluzând şi variabile exogene. iar modelul condiţionat apare ca o funcţie a sumei informaţiilor trecute în care ht este mult mai

instabil, deoarece schimbarile mici sau mari vor influenţa mărimea acestuia.

Avantajul modelului conditional constă în aceea că se poate estima volatilitatea unui portofoliu pentru data t+1 mergând până la 10 zile. Din studiul s-a obţinut o variaţie totala pe zece zile la DEaR de 1,104% şi 3,62% pentru VaR.. In activitatea de management a riscului este mai important să se cunoască mărimea pierderii, cea ce a determinat să se utilizeze varianta celui mai defavorabil scenariu sau al cazului cel mai rău WCS ( worst-case scenario) utilizând simularea Monte-Carlo ăi o aplicatie privind Crash-ul din 1987 în care volatilitatea a urmat variatiile cele mai mari astfel s-a demonstrat ca pentru un portofoliul cu 100 de active necesare calcularea,estimarea a 100 de dispersii şi 4950 de covariaţii di care concluzionând ca aceasta metoda ded analiza poate determina volatilitatea cu o variatie de 40% prin diversificare si reduce riscul cu o pătrime. f. Riscul de lichiditate (liquidity risk) Riscul lichiditătii constă în pierderea datorată incapacităţii de a ajusta, schimba sau lichida o poziţie avută în piaţă. Lichiditatea măsoară mărimea şi viteza cu care un activ poate fi transformat în bani, cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât riscul acesteia este mai mic. Lichiditatea este dificil de măsurat cu precizie, aceasta având mai mulţi şi diferiţi indicatori de exprimare cum ar fi: volum de tranzacţionare, mărimea spredului, mediile între bid si ask. Gradul de lichiditate este în funcţie şi de piaţa pe care se tranzacţionează activul de bază respectiv; astfel, instrumentele bazate pe active ale mărfurilor şi valorile mobiliare ce exprimă relaţii de proprietate (acţiunile) tranzacţionate prin burse, au o lichiditate mult mai mare decât cele tranzacţionate prin întelegeri bilaterale (OTC), cum este cazul instrumentelor cu venit fix, precum şi cele bazate pe cursuri valutare. În funcţie de caracteristicile fizico-economice, precum şi starea lor juridică, există diferenţe în sistemul de evidenţă şi evaluare a activelor. Cele fizice, au o valoare contabilă de inventar şi o valoare netă, iar diferenţa dintre aceasta din urmă şi preţul la care se execută conversia, adică vânzarea, poate determina o pierdere în acest proces. În procesul conversiei unui activ în bani sunt trei elemente care determină lichiditatea lui: - vandabilitatea activului – calitatea de a se poate vinde, dacă există o piaţă a acelui activ cu o

cerere mai mare sau mai mică; cu cât vandabilitatea este mai mare, cu atât riscul său de lichiditate este mai mic;

- vechimea şi durata până la maturitate a activului; cu cât activul are o vechime mai mică, este mai nou se poate vinde mai uşor decât unul mai batrân, de asemenea cu cât activul are o durată mai mare de funcţionare până la maturitatea sa, cu atât se poate vinde mai bine.

- siguranţa colectării preţului; constă în riscul de credit al cumpărătorului de asigurarea încasării contravalorii direct sau prin piaţă.

Într-o societate comercială, managemantul riscului de lichiditate şi controlul acestuia, se referă la răspunderea societăţii privind obligaţiile curente de plată (current liabilities) faţă de activele curente (current assets) şi se poate analiza în corelaţie de anumite nevoi şi surse ale acoperirii, exprimate prin ratele de rotaţie fie ale activului mediu, ale capitalului, ale stocurilor, deţinute de

ttt YY ε+= −1

2211 .... qtqtth −− ++= εαεαω

aceiaşi societate. Avînd în vedere că activele posedate de către o societate au lichidităţi diferite, iar unele dintre acestea nu pot fi convertite în bani fără a afecta funcţionarea societăţii, ratele de lichiditate sunt din ce în ce mai importante pe măsură ce se scad părţi ale structurii activelor, cum ar fi stocurile (inventory), sau dacă se ia în considerare numai numerarul (cash), obţinându-se mai multe rate, sau nivele de lichiditate curentă, imediată, sau a numerarului (cash ratio) care comparate dau o imagine suplimentară a nivelului de organizare a managementului societăţii respective. În cazul activelor, considerăm că sunt următoarele situaţii ale raportului conversie, risc şi lichiditate: Viteza de conversie

Grad de conversie

Explicaţie Lichiditate Risc de lichiditate

Mică Mică Activ rar, prea specializat, piaţă mică Mică Mare Mare Mică Exista o piaţă a activului, dar mai

mult a vânzătorilor, oferta este prea mare, lipsă de interes a cumpărătorilor

Mică Ridicat

Mică Mare Nu este formată o piaţă pentru acel activ, conversia are loc la un preţ sub valoare

Mică Relativ ridicat

Mare Mare Există o piaţă organizată şi dezvoltată pentru acel activ

Mare Mic

Văzută prin prisma pieţei de capital, lichiditatea cuprinde în primul rând acele elemente referitoare la uşurinţa cu care capitalul proprietate şi cel de împrumut al acestei societăţi, poate circula în piaţa de capital. Valorile mobiliare clasice (acţiunea şi obligaţiunea), au valoare nominală, un preţ de cumpărare sau de achiziţie, şi o valoare potenţială curentă, marcată de cotaţia sa pe piaţă; din punct de vedere juridic, aceasta poate fi gajată sau împrumutată sau liberă de orice sarcină. - în primul rând, viteza de încasare a preţului de vânzare (conversie în bani) a valorilor

mobiliare este standardizată la (T+n) ; - din punct de vedere juridic, societatea poate să fie închisă, sau deschisă; acţionarii să

accepte sau nu libera circulaţie a revendicărilor asupra capitalului social. Lichiditatea acţiunilor unei societăţi închise, este mult mai mică decât cea a unei societăţi deschise, indiferent de ratele de lichiditate a activelor corporale ale lor menţionate mai sus;

- cu cât numărul de acţionari şi acţiuni este mai mare, cu atât lichiditatea acţiunilor este mai mare;

- acţiunile care sunt disponibile pentru circulaţie pe piaţă, nu cuprind întregul lor număr din structura capitalului (free float rate);

- capitalizarea pieţei (bursieră), oferă în mod continuu şi permanent o imagine asupra mărimii pieţei, pe când în cadrul activelor corporale lichiditatea se calculează cu intermitenţe.

Acţiunile mai puţin active pe piaţă, sau cele al căror emitent a înregistrat performanţe mai slabe, întâmpină o rezistenţă mai mare la vânzare, fapt care determină şi creşterea diferenţei dintre preţul de cerere şi cel de ofertă. Riscul lichidităţii valorilor mobiliare creşte atunci când datorită cererii reduse, preţul lor scade, cotaţiile se aliniază numai pe oferta de vânzare, dar nu sunt cumpărători, astfel că nici ordinele la piaţă nu pot fi executate. PROCEDURI PRIVIND TRATAREA RISCULUI DE PIAŢĂ (DE CAPITAL

Managementul riscului de piaţă rezolvă problemele provocate de variaţia preţurilor, a ratelor valorilor mobiliare şi instrumentelor financiare aflate într-un portofoliu, în funcţie de lichiditatea oferită de piaţă. Pe lângă utilizarea ordinelor de tranzacţie de tip stop, managerul are ca mijloace şi utilizarea individuală sau combinată a patru tipuri de contracte cu produse derivate: forward, futures, opţiuni şi swaps. În funcţie de strategiile abordate, participanţii la piaţă au trei scopuri: - protecţie sau hedging, când încearcă să minimalizeze efectul riscului variaţiei

de preţ faţă de o poziţie deja avută în piaţă; - arbitraj, când faţă de o poziţie neutră asupra riscului, investitorul profită de

dezechilibrele temporare ale preţurilor pieţei. - speculativă, când îşi creează şi consolidează o poziţie în vederea obţinerii de

avantaje cauzate de evoluţia preţului pieţei. 1. Utilizarea contractelor forward ca mijloc de protecţie împotriva riscului pieţei

Contractele forward, reprezintă cea mai ieftină strategie de protecţie împotriva variaţiei de preţ, dacă participantul va putea estima corect evoluţia pe care o va avea în viitor piaţa reală a activului ce face obiectul acestui tip de contract. Contractul forward este o cale de rezolvare a riscului de piaţă al agenţilor economici, utilizat ca mijoc de planificare, de control al riscului de preţ, al asigurării atât a circulaţiei activelor cât şi al mijlocelor de plată monetar-valutare, el este un contract de vânzare-cumpărare la termen, la un preţ predeterminat, fiind un instrument utilizat în economia reală în procesul schimbului de mărfuri şi servicii, în care livrările şi plăţile sunt executate într-un viitor.

Utilizarea contractelor forward face ca riscurile pieţei privind: preţul, volatilitatea şi lichiditatea să se înlocuiască cu riscul de credit al contrapărţii şi de aceeea ar necesita un “garantor sau mediator” în cazul în care, părţile contractante “forward” nu îşi pot îndeplini obligaţiile contractuale, în cele mai multe ţări, bursele de mărfuri şi băncile îndeplinesc aceste funcţii.

Un prim avantaj îl constituie faptul că data şi locul livrării fizice se poate stabili prin contract, în funcţie de necesităţile cumpărătorului. Astfel investitorul cumpărător va putea să-şi planifice costurile prin stabilirea preţurilor de achiziţie la materiile prime, precum şi cantitatea de valută necesară unui import prin intermediul unor contracte long forward, iar de cealaltă parte, investitorul vânzător îşi poate asigura desfacerea produselor şi profitul scontat prin preţul contractului short forward.

Contractul nu este standardizat sau tipizat, ci reprezintă o

întelegere bilaterală în baza căruia se desfăşoară o

tranzacţie reală de vânzare-cumpărare a unui activ, la un preţ de livrare ferm, prestabilit care va fi plătit la data livrării, ce se va desfăşura nu pe piaţa capitalului ci pe piaţa reală. Complexitatea activităţii economice face ca uneori multe relaţiile economice să se materializeze într-un şir de contracte forward.

Deoarece contractele forward sunt tranzacţionate prin înţelegeri bilaterale, singurile inconvenientele în această strategie sunt cele de încadrare în volumul de tranzacţionare al pieţei şi de găsirea unui partener care să accepte clauzele specifice ale contractului pe care le amintim: - cumpărătorul se obligă să accepte livrarea activului la termenul sau termenele prestabilite şi să plăteasca preţul de livrare numit şi preţ de exersare al contractului. - vânzatorul se obligă să efectueze livrarea obiectului de contract la termenul şi

la preţul de exersare, livrare prestabilit. - obiectul de contract îl constituie orice tip de activ (mărfuri, servicii şi active

financiare) care prin tranzacţionarea lor sunt supuse riscului de evoluţie a preţului de la data încheierii şi până la data livrării sale.

- volumul contractului reprezintă cantitatea sau valoarea activelor ce fac

obiectul întelegerii partenerilor şi nu este standardizată, dar de regulă utilizează mărimea cantitaţilor tranzacţionate în mod obijnuit între agenţii economici pe piaţă en gross sau industrială.

- preţul contractului denumit şi preţ forward, este cel la care are loc exersarea

drepturilor contractuale, este prestabilit pe unitatea de măsură a mărfii ca preţ unitar, sau ca preţ total a activului. Datorită faptului ca preţul este prestabilit, fix valoarea contractului sau rezultatul tranzacţiei va fi incert ca urmare a comparaţiei preţului de exersare cu preţul curent al pieţei, obţinându-se la lichidarea contractului un rezultat virtual.

- stabilirea monedelor de calcul şi plată sunt alte elemente necesare care pe

lângă riscul privind costul obiectului de contract induce şi un risc de schimb valutar, atunci când contractul se referă la o tranzacţie în care moneda de calcul şi plata sunt diferite.

- data lichidării contractului stabilită în viitor este de la o lună până la câţiva ani

şi poate cuprinde mai multe operaţiuni de livrare şi plăţi, cea ce face ca acest contract să constituie un instrument important şi de planificare operaţională a activităţii perioadelor următoare.

- modalitatea livrării este numai fizică a activului, iar locul este de regulă franco

depozit acreditat sau franco domiciliul vânzătorului (uzină, depozit, încărcat

sau descărcat în funcţie de practica sau caracteristicile mărfii) preţul contractului nu cuprinde şi cheltuielile de transport, asigurare şi depozitare.

Deoarece relaţia vânzare-cumpărare cuprinde schimbul reciproc a două elemente principale, activul, marfa sau serviciul şi respectiv plata, atât vânzatorul cât şi cumpărătorul sunt supuşi simultan asupra riscului atât al preţului mărfii cât şi al costului plăţii care pot influenţa rezultatele lor. De aceea ei trebuie să se asigure împotriva ambelor riscuri, de regulă printr-o strategie de combinare a mai multor contracte separat atât pe piaţa reală a obiectului de contract cât şi pe piaţa mijlocului de plată. Într-un asemenea contract valoarea supusă riscului (VaR) este formată din diferenţa preţului pieţei şi a celui de exersare multiplicată cu volumul contractului. (PP-PE)Q Din punct de vedere al poziţiei pe piaţă, cumpărătorul este bullish-conservator, îl afectează orice creştere viitoare a preţului, care conduce la decapitalizarea sa, el doreşte ca această creştere să fie cât mai mică şi de aceea el se protejează prin intrarea în această tranzacţie. Scopul angajării cumpărătorului în acest contract este de a se proteja în cazul în care preţul pieţei (PP) activului va fi mai mare decât preţul de exersare (PE) la data livrării, încheierea contractului forward asigurându-i o planificare a cheltuielilor cu achiziţionarea activului ce face obiectul contractului. El îşi asumă pentru viitor o poziţie long în activ, fiind sigur că va cumpăra acel activ la preţul PE. În cazul în care PP > PE pierderea pe care ar fi înregistrat-o cumpărătorul, dacă nu ar fi încheiat acest contract se transformă într-un avantaj relativ faţă de concuranţa sa, care la data livrării va efectua aprovizionarea la preţul pieţii (PP) mai ridicat. În acelaşi timp, în perspectivă, cumpărătorul devine short în numerarul necesar plăţii contractului, el are o datorie viitoare care va trebui să o platescă, să-şi închidă poziţia long deschisă pe activ cu cea short pe numerar. În cazul în care contractul are preţul într-o altă monedă decât cea de calcul, sau plata trebuie efectuată într-o altă valută cumpărătorul trebuie să o achiziţioneze şi se supune riscului diferenţei de curs valutar, pentru care va trebui să încheie un alt contract forward ce va avea ca obiect cumpărarea valutei necesare plăţii. În contractul forward, evoluţia preţului pieţei într-un sens sau altul faţă de preţul fix de exersare, creează două zone, prima, între punctele PE,A,PP1 de avantaj potenţial în care contractul prin drepturile conferite acoperă riscul de preţ şi a doua, delimitată de punctele PE,B,PP2 de dezavantaj potenţial, zonă care rămâne neacoperită de funcţia aceluiaşi contract.

Din punct de vedere operativ, mărimea câştigului relativ total APP1 este determinată de creşterea preţului pieţei, (partea dreaptă a graficului); iar pierderea relativă BPP2 este determinată de scăderea preţului, (din partea stângă a graficului), acestea fiind date şi de ponderea mărimii obiectului de contract în cheltuielile totale pentru realizarea produsului. Prin încheierea contractului forward vânzătorul îşi asumă obligaţia să efectueze livrarea la preţul de exersare PE, el are o poziţie short viitoare în activul ce face obiectul contractului şi în scopul de a fi protejat, împotriva riscului în care preţul pieţei acelui activ va putea fi mai mic la data livrării, îşi asigură o realizare a producţiei sale. . În relaţia sa cu piaţa, vânzătorul este bearish conservator afectându-l orice scădere a preţului pieţii sub cel de exersare, iar prin contract transformă această pierdere potenţială într-un avantaj potenţial faţă de concurenţa, sa care va vinde acelaşi activ la un preţ mai mic. Acest avantaj este măsurabil ca diferenţă dintre preţul forward şi cel al pieţei (PE – PP) Şi vânzătorul, la rândul său, în perspectivă, va deveni long în ceeace priveşte mijocul de plată, (va avea banii în momentul livrării) activ cu care îşi va încheia poziţia short deschisă pe marfă) Zona avantajului relativ de protecţie a vânzătorului va fi cuprinsă de aria PE,C,PP1 când preţul pieţei PP < PE ceeace corespunde intereselor sale. Zona dezavantajului potenţial este delimitată de punctele PE,D,PP2 când preţul pieţei este mai mare decât preţul de exersare. PP > PE, (partea dreaptă a graficului), această situaţie poate fi rezolvată printr-un alt contract de tipul long call.

Utilizarea contractului forward pentru atenuarea riscului de schimb valutar Dacă plata se efectuează într-o altă valută decât cea în care sunt contabilizate cheltuielile, părţile implicate în contractul forward sunt supuse şi riscului de schimb valutar şi de aceea trebuie să utilizeze un alt contract pentru a atenua efectele generate de acest risc.

C A Profit short forward Profit long forward

PP1 PP2 Pretul Spot PE

Contractul Forward pe valută este un contract tot între agenţi economici, dintre care unul va fi în mod obligatoriu o instituţie bancară care va vinde sau va cumpăra la termen valuta necesară. Instituţia îndeplineşte rolul de principal sau dealer, (vinde şi cumpără în cont propriu) iar ca parte a contractului forward va pune la dispoziţie valuta necesară stingerii obligaţiei de plată a cumpărătorului. Încheierea contractelor forward pe valute implică plata unui avans către banca furnizoare de valută. Cumpărătorul contractului forward pe valută este bullish conservator, îl afectează creşterea preţului de cumpărare a valutei de plată şi prin acest contract se asigură că va plăti un curs de schimb convenabil; prin contract el deţine o poziţie long, care îl protejează în cazul în care cursul zilei la data calculării plăţii va fi mai mare decât cursul de exersare al contractului. Mărimea avantajului său va fi egală cu diferenţa dintre cursul zilei la data livrării şi cel stabilit prin contract multiplicat cu mărimea tranzacţiei. (PP - PE) x V. În care V este suma valutei obţinută prin contractul forward, dar va rămâne descoperit pe evoluţia negativă a cursului, situaţie ce o poate rezolva prin contractarea adiţională a unui contract long put. Din punct de vedere al vânzătorului contractului forward, acesta va fi protejat când preţul pieţei va scade, dar rămâne descoperit atunci când va înregistra creşteri şi va trebui să apeleze la un contract de tipul long call. Pentru a elimina efectul de creştere a preţului pieţei. Utilizarea contractelor forward schimbă poziţia de influienţă a riscului de pierdere faţă de preţul de exersare, acoperind acest risc numai într-o direcţie de evoluţie a preţului, dar creează posibilitatea pierderii relative în cealaltă direcţie, care va putea fi compensată dacă partenerii contractului vor intra în acelaşi timp, în alte relaţii contractuale cu produse derivate de tipul Futures sau Options, pentru a transfera riscurile tranzacţiei în orice alt sens de evoluţie al pieţei. 2. Utilizarea contractelor futures ca mijloc de protecţie împotriva riscului pieţei

Contractul futures este un acord prin care părţile se obligă să efectueze la o dată fixată în viitor, o tranzacţie de vânzare-cumpărare asupra unui activ numit bază, la un preţ predeterminat numit preţ futures şi să-şi preia reciproc, unul altuia, riscurile pierderilor potenţiale cauzate de evoluţia preţului, printr-un transfer zilnic al unui flux de numerar compensator, măsurat prin marcarea la piaţă a diferenţelor faţă de un preţ numit preţ de referinţă.

Contractul futures angajează participanţii să respecte două categorii de obligaţii, una născută din executarea unui contract de vânzare-cumpărare a unei cantităţi determinate dintr-un activ numit bază, la un preţ de livrare numit preţ

futures, la o dată viitoare când va avea loc o compensare finală, sau plata şi transferul de proprietate asupra activului de bază şi o altă obligaţie să participe la un sistem de redistribuire a unui flux de numerar care compensează zilnic eventualele pierderi potenţiale suferite de cealaltă parte a contractului. Stabilirea preţului, plata viitoare şi livrarea atât fizică cât şi valorică a activului, precum şi preluaea riscului face ca acest contact să fie o dezvoltare a tipului de contract forward, format ca un şir de contracate forward ale caror efecte se lichidează zilnic prin compensari calculate pe baza marcării la piaţă a preţului. Contractele futures sunt standardizate şi tipizate iar emisiunea lor este deschisă, nedefinită, continuă şi variabilă ca mărime, instituţia emitentă pune la dispoziţia investitorilor un număr nelimitat de contracte grupate pe clase, subclase şi serii pentru toate preţurile şi date de maturitate, sau livrare posibile. Emisiunea primară a contractelor Futures nu este anticipată ordinului de tranzacţie ca în cazul valorilor mobiliare clasice, ci simultană la fel ca şi în cazul contractelor cu opţiuni, aceasta având loc în momentul procesării, a încheierii negocierii primului ordin de tranzacţie în urma caruia se introduce în piaţă contractul respectiv. După emisiunea primară contractele circulă în piaţa secundară, cel târziu până la maturitate lor când se efectuează livrarea sau compensarea finală iar contractul iese din circuit. Contractul Futures este un produs derivat, un contract atipic, specific numai tranzacţiilor de tip bursier în care partenerii îşi angajează responsabilităţile contractuale unilateral în faţa pieţei; contrapartea sa fiind necunoscută, anonimă, nenominalizată decât la maturitate, prin intercalarea casei de clearing care soldează zilnic toate contractele rămase în vigoare. Pentru a lua poziţie în contract fiecare partener depune un depozit de siguranţă din care sunt efectuate plăţile rezultate din compensarea reciprocă. Depozitul de siguranţă în tranzacţiile futures nu este avans sau parte din preţul de tranzcţie, ci indeplineşte funcţia unei garanţii, este un depozit de bună credinţă. Deoarece clauzele, specificaţiile şi procedurile de derulare sunt deja standardizate şi tipizate, drepturile şi obligaţiile contractului futures asumate în poziţiile de cumpărător sau de vânzator sunt predeterminate, ceea ce alege investitorul sunt numai activul, durata contractului şi preţul de participare. Fiind o valoare mobiliară liber negociabilă, orice parte poate să-şi transfere prin piaţă, drepturile şi obligaţiile asumate, către un alt investitor până la data maturităţii contractului. Contractul îndeplineşte două funcţii; prima de a face legatura între evoluţia preţului curent şi cel viitor al activului de bază, fiind un mijloc de a planifica un

preţ şi a doua de protecţie împotriva adversităţii riscului de preţ prin redistribuirea fluxului de numerar între parteneri. Obligaţiile rezultate din contractele futures se pot stinge prin trei acţiuni: - închiderea pozitiei (adică executarea unei tranzacţi inverse celei de

deschidere, - livrarea/compensarea valorică la maturitatea contractului, - tranzacţia cu baza sau cu activul fizic.

Interesul participării investitorilor la tranzacţiile futures este diferit şi manifestat prin poziţia pe care o au în contract faţă de preţul determinat al contractului futures, aceştia intră într-o dispută permanată cu piaţa reală deoarece în cadrul ei se stabileşte preţul de referinţă. Intermediarul trebuie să se asigure că investitorul pricepe care este riscul acestor tranzacţii şi acceptă în mod expres, ca societatea de valori mobiliare să închidă la piaţă orice pozitie aflată în dificultate, utilizand la nevoie garanţiile şi celelate active aflate sub forma bănească sau valori mobiliare aflate în contul investitorului fără o altă aprobare suplimentară. Prin asumarea unei poziţii long în contract, cumpărătorul se găseşte într-o situaţie de bullish conservator, se teme, îl afectează creşterea viitoare a preţului activului; prin contractul futures el se obligat să accepte livrarea la preţul futures la maturitatea contractului şi în acelaşi timp primeşte din partea vânzătorului asigurarea fermă că nu va fi afectat de creşterea preţului deoarece, acesta îi va

Profit short futures Profit long futures

Pretul Spot-Marcat Pret Futures Pierdere short futures Pierdere long futures

compensa zilnic orice pierdere, potenţială transformand riscul de pierdere în avantaj potential.

La rândul său vânzătorul se găseşte într-o pozitie de bearish conservator, el se teme, îl afectează scăderea viitoare a preţului, fiind short pe activul pe care este obligat să-l livreze şi primeşte asigurarea fermă că nu va suferii acestă scăderea deoarece cumpărătorul îl va compensa transformând riscul său în cîştig.

Preturile futures al contractelor sunt cele negociat de parţi şi tranzacţionate prin sistemul asigurat de organizatorul pieţei, mărimea lui nu are legătură cu preţul pieţei din momentul încheierii contractului, ci cu preţul viitor stabilit de comun acord, la care va avea loc tranzacţia de vânzare-cumpărare a obiectului de contract, la data specificată a livrării. Datorita faptului că interesul faţă de un anumit preţ futures ocupă o mărime variabilă a timpului de tranzacţie, există posibilitatea ca la acel preţ să fie agreat de număr de persoane diferit şi să se tranzacţionaze un număr mai mic sau mai mare de contracte din aceiaşi serie. Odată încheiat contractul, preţul executat devine un preţ propriu numai al părţilor angajate în contract şi pornind de acest preţ, partenerii se obligă să-şi compenseze reciproc, având ca referinţă preţul de referinţă al întregii pieţe. Preţul futures individual multiplicat cu volumul contractului formează indicatorul valoric preţ total sau valoarea totală, agregată a unui contract şi el poate fi - de deschidere (opening price) al tranzacţiilor la care are loc prima operaţiune

cu contracte futures dintr-o anumită zi, - preţul futures de închidere (closing price) este preţul la care a avut loc ultima

tranzacţie dintr-o anumită zi. El este afişat în cotaţiile de preţ, utilizat în analize şi reprezintă un reper de început al tranzacţiilor din ziua urmatoare.

În ceea ce priveşte durata valabilitate sau maturitate a contractelor futures aceasta poate fi:lunară, trimestrială semestrială, anuală şi până la trei ani. Ultima lună a unui contract futures poartă denumirea de lună a contractului sau de livrare, în care are loc exercitarea drepturilor din contract respectiv compensarea finală, livrarea şi plata, după care acea serie de contracte futures va ieşi definitiv din piaţă. Pentru ca rezultatele din alte activităţi economice să se coreleze cu cele ale contractelor futures, lunile de contract, cele mai des utilizate luni de contract sunt cele care marcheză trimestrele anului: martie, iunie, septembrie şi decembrie, iar pentru produsele agricole, lunile de maturitate sunt fixate în funcţie de fazele ciclului vegetal sau biologic din zona geografică respectivă ex. la porumb

emisfera nordică sunt fixate lunile: martie (semanatul), mai (praşitul), iulie (rodire), septembrie (culesul) şi decembrie (depozitare - prelucrare). Pană la expirarea ultimei zile de tranzcţie investitorii, îşi pot vinde şi compensa reciproc obligaţiile contractuale prin anularea poziţilor avute in aceeaşi serie de contracte (long-short), după care contractele rămase în vigoare vor fi executate şi livrate în mod forţat. Livrarea valorică sau fizica a contractelor futures Livrarea valorică constă ăn operaţiunea de închidere forţată a tuturor poziţiilor long şi short de către casa de compensaţie, prin debitarea şi creditarea diferenţelor rezultate din ultima marcare la piaţă, aceasta are loc în cazul în care investitorul nu decide asupra livrării fizice sau nu închide poziţia sa până la ora stabilită de către organizatorul pieţei. Operaţiunea de compensare finală se efectuează pe diferenţele dintre preţul futures individual şi preţul de referinţă fără a fi nevoie să se platescă principalul sau valorea contractului deorece aceasta ar trebui înregistrată atât pe debit cât şi pe credit. Livrarea fizică apare atunci cand posesorul poziţiei de vanzator la contractele de mărfuri şi cel in poziţie de cumparător la contractele valutare, solicită in mod expres aceasta. Nu toate obiectele de contract se prestează la o livrare fizică ex. indice, dobandă. Putem concluziona ca obligaţia asumată reciproc în contractul futures constă în a prelua riscul pierderii cauzate de variaţia de preţ a contraparţii şi compensa această pierdere zilnic. Piaţa de referinţă a calcularii pierderilor şi profiturilor este cea naţională sau internaţională aleasă de către organizatorul pieţii. Prin comparaţie la sfarşitul zilei se determină diferenţele şi sumele care apoi automat sunt creditate şi debitate tuturor participanţilor la tranzacţiile futures şi datorită marcării zilnice la piaţă contractul apare ca o sumă de contracte forward ce se lichidează zilnic. Stabilirea preţului de referinţă (settlement price) constituie reperul faţă de care are loc procesul de marcarea la piaţă a tuturor contractelor futures aflate în vigoare la sfârşitul unei zilei sau perioade menţionate. Reprezentnd interferenţa cererii şi a ofertei pe piaţa futures al zilei, preţul futures de referinţă, determină în mod indirect cantitatile fluxului de numerar ce vor fi redistribuite între participanţi. Marcarea la piaţă constă în evidenţierea zilnică a schimbarii soldului contului de siguranţă al investitorului datorată modificării valorii contractelor futures aflate în

derulare în raport cu preţul de referinţă al pieţei, schimbări care determină transferul fluxului de numerar de la un investitor la altul. Pentru ca operaţiunea de marcare la piaţă sa poata avea loc fiecare investitor deschide un cont de siguranţă (operaţiuni în marjă) la o societate de valori mobiliare în care sunt înregistrate: depozitul iniţial, debitările şi creditările zilnice şi valorea solicitărilor de echilibrare achitate. În funcţie de poziţia investitorului într-o tranzacţie, înregistrarile în contul său de siguranţă urmează procedura de înregistrare de tip long sau short. Contul de siguranţă al investitorului presupune posibilitatea de înregistrare atât a tranzacţiilor la vedere de cumpărare-vânzare a valorilor mobiliare, cât şi a celor la termen a contractelor futures, a garanţiilor şi a gajurilor. Pentru ca depozitul să nu ia valori negative, se fixează tot de către organizatorul pieţei o limită, până la care se admite diminuarea valorii sale, numită “nivel de echilibrare” (maintenance margin). În cazul în care soldul depozitului scade sub acestă valoare, investitorul este obligat să refacă o mărime a depozitului printr-o “plată de echilibrare” (variation margin) executată imediat la “apelul de echilibrare” (margin call) a societăţii de valori mobiliare la care acesta are contul deschis. Nivelul de echilibrare poate fi stabilit de la 50-100% din mărimea depozitului de siguranţă. Pentru a avea continuitate şi control asupra contului şi asupra tranzacţiilor sale, investitorul trebuie să execute plăţile de echilibrare înainte ca o nouă sesiune de tranzacţie să înceapă, pentru ca poziţiile sale din contul de investiţii să nu fie lichidate. Astfel se elimină pericolul unei pierderi şi mai mari, pentru care nu există surse de compensare şi echilibrare, putând genera disfuncţionalităţi şi în piaţă. Operaţiunea de control a riscului de piaţă prin contractele futures urmează următoarele etape: Determinarea preţului futures, de referinţă al pieţei (PRi), de către organizatorul pieţei, pe baza unei proceduri prestabilite; Determinarea mărimii absolute, pozitive sau negative, a fluxului de numerar al zilei, (FN) utilizându-se următoarele relaţii: pentru poziţia long : FNi = PRi - PR(i-1) pentru poziţia short: FNi = PR(i-1) - PRi în care: PRi este preţul de referinţă al zilei curente (i) PR(i-1) preţul de referinţă al zilei anterioare, FNi este fluxul de numerar al zilei curente (i) Când i = 1, preţul de referinţă (i-1) este preţul futures de pornire, iniţial, al contractului tranzacţionat de către părţi pe piaţă.

Determinarea soldului curent al zilei (Si) se face prin ajustarea soldului din ziua anterioară S(i-1), cu mărimea fluxului de numerar. Si = S(i-1) +/- FNi In prima zi, la iniţierea tranzacţiei, soldul din contul investitorului este egal cu depozitul de siguranţă (DS), el fiind cel ajustat cu mărimea fluxului de numerar, rezultat al acelei zilei. S1 = DS +/- FN1 Dacă soldul curent al contului se află sub nivelul de echilibrare (NE), are loc calculul mărimii sale şi lansarea solicitării de echilibrare. Stabilirea nivelului de echilibrare este efectuată de către organizatorul pieţei contractelor futures. Ca metodă de calcul pentru aflarea nivelului de echilibrare (NE), se înmulţeşte mărimea depozitului de siguranţă plătit de investitor (DS) cu complementul nivelului de echilibrare. (100 - NE) NE = DS x -------------- 100 Dacă Si >/= NE, operaţiunea pentru acea zi se încheie. Dacă Si < NE, atunci investitorul va efectua o plată de echilibrare in mărime de: DS - Si; Dacă plata depăşeşte DS - Si, atunci depozitul de siguranţă se creditează suplimentar cu acea diferenţă. Plata sumei de echilibrare se efectuează pană la începerea noii sesiuni de tranzacţie a zilei următoare, fie la sediul societăţii de investiţii care operează schimbarea în cont, fie la o bancă desemnată de către organizatorul pieţei, care poate confirma în timp plata reală. Ca urmare a procesului de marcare la piaţă a contractelor futures, poziţiile long vor fi creditate ori de câte ori preţul de referinţă creşte: PRi > PR(i-1), şi vor fi debitate ori de câte ori PRi<PR(i-1). Poziţiile short sunt creditate ori de câte ori PR(i-1) > PRi, şi debitate când PR(i-1)<PRi. Marimea minimă a depozitului de bună credinţă este stabilită de către organizatorul pieţei în funcţie evoluţia preţului bazei contractului futures şi politica de restricţionare sau atragere a investitorilor pe acestă piaţă. în practică depozitul iniţial în cazul contractelor futures este intre 1 si 15% din valoarea agregată sau totală a contractului. Societatea de valori mobiliare utilizator direct sau indirect al sistemului poate fixa mărimi mai mari ale depozitului de siguranţă în funcţie şi de calităţile şi bonitatea fiecărui investitor în parte.

3. Utilizarea contractelor cu opţiuni ca mijloc de protecţie împotriva riscului de piaţă

Opţiunile sunt produse derivate sub forma unor contracte încheiate prin intermediul unei pieţe special organizate, care au ca obiect tranzacţionarea drepturilor privind executarea unei operaţiuni în viitor cu valori mobiliare, titluri de mărfuri, valute, indicatori economici sau ai pieţei de capital. Cumpărătorul, deţinător al contractului cu “opţiuni”, este persoana fizică sau juridică care prin plata unui premiu, obţine dreptul de a efectua o tranzacţie de vânzare sau de cumpărare la un preţ prestabilit, numit preţ de exersare, într-o perioadă determinată, specificată în contract, până la o anumită dată de expirare a contractului( în cazul opţiunilor de tip american) sau la o anumită dată fixă (în cazul opţiunilor de tip european). Spre deosebire de cumpărătorul unui contract de tip “futures”, cumpărătorul contractului “option” nu este obligat să îşi exercite dreptul de efectuare a tranzacţiei din contract. Investitorul care deschide tranzacţia prin cumpărarea unui contract de opţiuni este cunoscut în literatura de specialitate ca fiind "long", adică deţine drepturile ce rezultă din acest contract şi având caracter opţional, el să-şi închidă poziţia şi printr-o vânzare a dreptului său.

Vânzătorul contractului cu “opţiuni”, numit garantor sau autor, este persoană fizică sau juridică, care în schimbul încasării premiului plătit de cumpărător, se obligă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin în cazul în care cumpărătorul se decide să-şi exercite dreptul de efectuare a tranzacţiei garantată prin contractul de opţiune în care are o poziţie long.

Investitorul care deschide tranzacţia prin vânzarea unui contract de opţiuni este cunoscut în literatura de specialitate ca fiind "short", autor sau garantor al contractului; el trebuie să-şi închidă poziţia prin executarea contractului, sau printr-o cumpărare a altui contract din aceiaşi serie sau uneori din aceiaşi subclasă .

Obiectul contractului cu opţiuni îl constituie acţiunile comune listate la bursa de valori sau altă piaţă organizată (RASDAQ) precum şi indici ai unor grupuri de acţiuni, obligaţiuni de stat, valută străină şi contracte futures. Preţul de exersare din contract este preţul obiectului de contract la care cumpărătorul “opţiunii” are dreptul să efectueze tranzacţia. Perioada de valabilitate a contractului cu opţiuni poate fi de 3, 6,sau 9 luni, expirând la o anumită oră şi zi, determinate pe fiecare tip de contract.

În ultima perioadă au apărut şi contracte cu opţiuni care se întind pe o durată de până la trei ani cum este cazul contractelor LEAPS (Long-term Equity AnticiPacion Securities) Mărimea contractului de opţiuni este stabilită de către organizatorul pieţei în funcţie de caracteristicile obiectului de contract şi de mărimile valorice. În care: PE = preţul de exersare ; Pr = premiul; Prg = pragul de rentabilitate al opţiunii Vi = valoarea intrinsecă; Vt = valoare în timp Pragul de rentabilitate al opţiunii de cumpărare este suma preţului de exersare şi a premiului Prg = PE + Pr Premiul sau prima contractului de “opţiune” este suma pe care cumpărătorul o achită garantorului, pentru a intra în posesia dreptului de executare a tranzacţiei. Premiul este stabilit pe unitate sau printr-o pondere valorică calculată in raport cu valoarea contractului. Opţiunea de cumpărare sau contractul de tip “Call” este tipul de contract prin care cumpărătorul îşi rezervă dreptul - opţiunea dar nu şi obligaţia - de a cumpăra un lot de titluri financiare sau mărfuri la un preţ de exersare prestabilit, într-o perioadă determinată fiecare tip de optiune poate fi clasificat pe clase,subclase si serii. În relaţiile stabilite între preţul pieţei sau valoarea curentă şi preţul de exersare, apar următoarele situaţii: - avantaj potenţial al contractului de tip " call" ori de câte ori preţul pieţei sau valoarea curentă este mai mare decât preţul de exersare; -dezavantaj potenţial, dacă preţul pieţei sau valoarea curentă este mai mică decât preţul de exersare; - de contract cu potenţial zero, sau la paritate, când cele două preţuri sunt egale.

Cumparator Vi Vt PE Pozitie long Prg Pr Preţ Futures Vanzator Pozitie short

Vc sau PP > PE - avantaj potenţial Vc sau PP < PE - dezavantaj potenţial Vc = PE - potenţial zero Dacă valoarea curentă (Vc) este mai mare decât preţul de exersare (PE) dar mai mică decât pragul de rentabilitate (PE + Pr), atunci limita maximă a valorii intrinsece este premiul, care constă din valoarea intrinsecă a contractului (Vc - PE) şi valoarea în timp (Vt) a contractului. PE < Vc < (PE + Pr) [Pr - (Vc - PE) ] Vi = Pr - Vt Valoarea în timp (Vt) a contractului de tip "call" este mărimea cu care preţul obiectului de contract, aflat deja în poziţia de avantaj potenţial, trebuie să crească, pentru a atinge pragul de rentabilitate în perioada rămasă până la data de expirare a contractului. Contractul "call" cu dezavantaj potenţial nu are valoare intrinsecă, premiul său constând numai din valoarea în timp. Dacă preţul contractului pe piaţă atinge pragul de rentabilitate, atunci premiul este egal cu valoarea intrinsecă, iar contractul nu mai are valoare în timp. Situaţia este cunoscută sub denumirea de paritate a contractului.

Contractul opţiune de vânzare, de tip "put"este acela prin care cumpărătorul îşi rezervă dreptul dar nu şi obligaţia de a vinde un lot de titluri financiare sau de mărfuri la un preţ de exersare prestabilit, într-o perioadă determinată.

În relaţiile stabilite între preţul pieţei sau valoarea curentă şi preţul de exersare al contractelor de tip "put", apar următoarele situaţii: - avantaj potenţial, dacă preţul pieţei sau valoarea curentă este mai mică decât preţul de exersare; - dezavantaj potenţial, dacă preţul pieţei sau valoarea curentă este mai mare decât preţul de exersare; - potenţial zero sau la paritate, dacă cele două preţuri sunt egale. Vc < PE - avantaj potenţial Vc > PE - dezavantaj potenţial Vc = PE - potenţial zero Profit Vt Vi Vânzãtor PE Pr Preţul Futures al Pietei (PP) Vc

Prg PE - Pr Cumpãrãtor Pierdere In care: PE = preţul de exersare Pr = premiul Prg = pragul de rentabilitate al opţiunii Vi = valoarea intrinsecă Vt = valoare în timp PP sau Vc = Pretul pietei sau Valoarea curenta Pragul de rentabilitate al contractului este diferenţa dintre preţul de exersare şi premiul PE - Pr. Ca şi în cazul contractului de tip "call", contractul de tip "put" cu avantaj potenţial are atât o valoare intrinsecă cât şi o valoare în timp. Valoarea intrinsecă a unui contract de tip "put" este diferenţa dintre preţul de exersare şi valoarea curentă a obiectului de contract. Mărimea premiului va fi şi limita maximă a valorii intrinseci. În situaţia în care preţul pieţei este mai mic decât preţul de exersare, dar mai mare decât pragul de rentabilitate, mărimea premiului se divide în valoare intrinsecă şi valoare în timp. Valoarea în timp a contractului de tip Put este mărimea cu care preţul pe piaţă al obiectului de contract cu avantaj potenţial urmează să scadă în perioada de până la expirarea contractului, astfel ca să atingă pragul de rentabilitate. Când (PE - Pr ) < Vc < PE Valoarea intrinsecă Vi = PE - Vc Valoarea în timp Vt = Pr - (PE - Vc) În cadrul contractelor cu optiuni, o primă motivaţie în cumpărarea contractului "call" este cea de limitare a riscului variaţiei de preţ. Un investitor care cumpără direct de pe piaţă titlurile financiare riscă să piardă întreaga sumă, dar prin cumpărarea contractului "call", riscul său se reduce la eventuala pierdere a premiului. Prin cumpărarea contractului "call" investitorul are o eficienţă mai sporită în utilizarea banilor decât prin cumpărarea directă a obiectului de contract.

• cumpărarea unui contract de tip "call" efectuată de investitorul care consideră că preţul pieţei va creşte, şi că această creştere a preţului pieţei este direct proporţionala cu profitul său este cea mai agresivă strategie .

• În vânzarea contractului de tip "call", se face distincţia între un garantor

acoperit şi unul neacoperit. • Garantorul acoperit îşi protejează poziţia pe piaţă, pe când cel neacoperit

speculează o situaţie a pieţei, teoretic riscând nelimitat pentru a obţine un profit limitat doar la mărimea premiului.

• Cumpărarea contractului "put" este atitudinea cea mai conservatoare.

Investitorul estimează că piaţa va fi în scădere asigurându-i posibilitatea unui câştig limitat cu riscul unei pierderi limitate. Dacă investitorul deţine obiectul de contract şi greşeşte în estimarea direcţiei pieţei, contractul "put" acesta îşi îndeplineşte funcţia de asigurare a investiţiei.

• Atitudinea garantorului unui contract "put" este mai puţin agresivă decât cea a

cumpărătorului "put". El consideră că preţul pieţei va creşte, contractul rămânând neexersat, iar el va câştiga prin aceasta. Spre deosebire de cumpărătorul contractului "Call" câştigul său nu este proporţional cu creşterea preţului, dar pierderea sa este limitată numai la diferenţa dintre preţul pieţei şi suma preţului de exersare şi a premiului.

Se consideră că o poziţie de vânzare a unui contract de tip "call" este acoperită atunci când investitorul cumpără un alt "call", la un alt preţ de exersare egal sau mai mic. În cazul vânzării contractului de tip "put", acesta se consideră acoperit când investitorul cumpără un alt "put", la acelaşi preţ de exersare sau mai ridicat. 4. Utilizarea contractelor swaps ca mijloc de protecţie împotriva

riscului Ori de câte ori un participant urmează să încheie o serie de contracte de cumpărare a căror derulare se întinde pe o perioadă de timp, acesta este expus riscului de preţ, posibilitatea de a încheia aceste contracte la preţul spot existent la datele de livrare este uşor acceptată de contraparte, dar îi creează o nesiguranţă privind mărimea costurilor sale viitoare. Existenţa unui aranjament swaps poate transforma obligaţia de plată a preţului de achiziţie variabil într-un preţ fix, rămâne de rezolvat expunerea la riscul lichidităţii care în cazul introducerii unei pieţe organizate (bursă) acesta se diminuează efectiv.

Şi în cazul acestei strategii anihilarea efectelor riscului de piaţă se transformă în risc de credit al contrapărţii şi de aceea este necesară utilizarea unei instituţii de arbitraj care să diminueze sau să elimine acest risc. Contractul swaps este un produs financiar derivat, închis, prin care participanţii îşi schimbă reciproc riscul unei poziţii şi avantajele unor obligaţii contractuale de plată prestabilite a fi variabile sau fixe, pe o altă poziţie în care avantajele şi obligaţiile contractuale de plată sunt la rândul său în funcţie de intersul participantului fixe sau variabile. Părţile contractului swaps sunt numai persoane juridice angajate în contracte de emisiune a titlurilor de credit cu grad de rating diferit, contracte şi titluri comerciale, plăţi în moneda natională sau alte valute, precum şi în activitaţi de arbitraj, hedging si speculaţie. Contractele swaps nu au loc între partenerii contractelor de bază sau economice principale de vânzare/cumpărare ci separat între aceştia şi un intermediar specializat care isi asumă separat riscul variaţiei de preţ, element, în care este interesat agentul economic respectiv, iar durata lor nu pot depăşii pe cea a contractelor de bază. Fiind un aranjament aditional la alte contracte sau obligaţii, contractele swaps nu se înregistrează în contabilitatea participanţilor în acelaşi mod ca celelalte valori mobiliare fiind o acţiune extra balanţieră. Deoareace asemenea contracte nu se pot standardiza şi tipiza, ele nu se pot tranzacţiona pe o piată organizată, ci negocia individual, (OTC) care lasă posibilitatea participanţilor să fixeze condiţii şi clauze flexibile ale contractelor swaps. Din punct de vedere al poziţiei intermediarilor în tranzactiile swaps, ei pot îndeplini funcţia de agenţi sau brokeri cînd găsesc în piaţă părţile interesate şi mediază contractul pe riscul şi angajamentul fiecarui participant, încasând numai comision, sau poate îndeplini rolul de comerciant sau dealer, angajându-se ca contraparte cu fiecare participant pe riscul si răspunderea sa, încasând un adaos calculat ca parte din desfaşurarea valorii fixe şi cea variabilă denumită desfaşurare (spred) a dobânzilor sau a preţurilor. Dacă în cazul legăturii directe între participanţi riscurile rămân aproximativ aceleaşi, riscurile contractelor swaps intermediate sunt în primul rând riscuri ale intermediarilor şi apoi al participanţilor. Expunerea faţă de acest risc de piaţă se referă în primul rând la faptul că spredul plătii între fluxul fix şi cel variabil este uneori prea mic comparativ cu răspunderea asumată şi că orice variaţie a acestora se va reflecta negativ şi în realizările sale, chiar dacă sunt emise şi alte documente juridice acoperitoare.

Întârzierea sau omisiunea unei plăţi de catre un partener la contractul swaps, pune dealerul într-o situaţie de a efectua plata din surse propri fapt ce a determinat ca aceste contracte să fie o activitate a bancilor comerciale sau de investiţi mari care posedă active financiare impresionante cum sunt Chemical Bank, Barclays, Swiss Bank, Deutsche Bank, Societe Generale, Goldman Sachs, JP Morgan şi Merrill Lynch. Referitor la riscul privind dobânda putem menţionăm că în cursul anului 2001, evoluţia dobânzii LIBOR pe 6 luni a înregistrat variaţii de la 5,16 la 2.09% cea ce a creeat posibilitaţi multiple nu numai de utilizare a contractelor swap pe dobânzi, dar şi de asumare a unor riscuri mari în acest domeniu. Un contract swaps pe lângă posibilitatea de protecţie (hedge) între preţul la vedere (spot) care este variabil şi un altul care este fix, dă posibilitatea şi la speculaţie în acest domeniu, între cele două preţuri. - În cazul unei duble intermedierii simultane a tipului de contract swaps pe

dobanzi, dacă nu efectuează consoilidare pe nici o parte a contractelor swaps, intermediarul îndeplineste functia de simplu dealer, sau contraparte cu fiecare partener, stabindu-se urmatoarele relatii:

Situaţia înaintea încheierii contractului swaps: - Prin contractul de emisiune a titlurilor de credit, emitentul A este obligat să

platescă investitorilor o dobîndă nominală, fixă asupra titlurilor de credit emise (Df0);

- Prin contractul său de emisiune un alt emitent B se obligă să platescă

investitorilor săi o dobândă nominală variabilă asupra titlurilor de credit emise (L+/- P0), în care (L) reprezintă dobânda LIBOR, iar P numarul de puncte, sau puncte de bază aferente emitentului în funcţie de rata riscului de credit acordad acestuia;

Clauze privind încheierea contractelor swaps sunt următoarele: - emitentul A. doreşte să schimbe răspunderea unei obligaţii de plată fixe (Df0)

într-o obligaţie de plată variabilă (L+/- P1); - emitentul B. doreşte să schimbe răspunderea unei obligaţii de plată variabile (

L+/-P0) într-o obligaţie de plată fixă (Df1); - Valoarea nominală a contractului swaps (V) este egală cu valoarea care este

comună celor doua emisiunii şi constituie volumul contractului încheiat în mod separat cu cei doi emitenţi;

- Oferta pentru plata fixă este obligaţia (Df1) asumată de intermediar către emitentul A, pentru ca acesta din urmă să accepte o plată variabila ( L+/- P1) mai avantajoasă în locul plătii sale fixe (Df0) în care Df1>Df0;

- Oferta pentru plata variabilă este obligaţia (L+/-P2) asumată de intermediar

către emitentul B, pentru ca acesta să accepte o plată avantajoasă fixă ( Df2) în locul plaţii variabile (L+/-P0) în care (L+/-P0)>(L+/-P2)ş

Schema de funcţionare a fluxurilor financiare ale unui contract swaps se prezintă astfel: În cadrul acestei aranjament financiar sunt urmatoarele fluxuri între cei doi paricipantii A şi B către intermediarul financiar (IF): - G = (DF0) obligaţia de plată a emitentului A conform contractului sau de

emisiune, preluată de către intermediarul financiar prin (G1); - H = (L+/-P0) obligaţia de plată a emitentului B conform contractului său de

emisiune, preluată de către intermediarul financiar prin (H1); - C = (L+/-P1) obligaţia de plată a emitentului A către intermediarul financiar

conform contractului swaps (dobânda variabilă) - D = (DF1) obligaţia de plată unei dobânzi fixe a intermediarului către

emitentul A; - E = (L+/-P2) obligaţia de plată a unei dobânzi variabile a intermediarului către

emitentul B; - F = (DF2) ) obligaţia de plată a emitentului B către intermediarul financiar

conform contractului swaps (dobânda fixă);

G1 H1 C D E F

Intermediarul Financiar (IF)

Participantul (A)

Participantul (B)

Fără a considera eventualele cheltuieli privind întreţinerea transferului de fluxuri financiare, precum şi eventualele comisioane, avantajele comparative sau relative al celor trei paticipanţi ai contractului swaps sunt date de urmatoarele ecuaţii sau relaţii contabile: - Emitentul A schimbă plata fixă (DF0), pe o plată variabilă (L+/-P1): DF1 – [DF0 + (L+/-P1)] - Emitentul B schimbă plata variabilă (L+/-P0), pe una fixă (DF2): (L+/-P2) – [ DF2 + (L+/-P0)] - Intermediarul :

[DF2 + (L+/-P1)] – [DF1 + (L+/-P2)] Managementul riscului participantilor la contracte swaps pe dobândă Orice emisiune a titlurilor de credit creează două categori de obligaţii emitentului lor, în primul rând de a plăti periodic dobânzile aferente creditului şi a doua de a plăti principalul sau suma împrumutată la maturitatea sa. Aceste obligaţii impun emitentului de a constitui surse suficiente pentru plătile periodice ale dobanzii, la care se adaugă alte surse şi operaţiuni legate de contul de amortizare al împrumutului. Analiza riscului şi determinarea valorii supusă riscului(VaR) în cadrul contractelor swaps este în primul rând o operaţiune legată, dependentă de tranzacţia sau emisiunea iniţială şi deoarece sunt cel puţin doi participanţi ai contractului, considerăm util să analizăm riscul asumat de fiecare parte. In cazul emitentului care schimbă o plată fixă ( DF0) pe una variabilă (L+/-P1) urmând ecuaţia tranzacţiei swaps a sa DF1 – [DF0 + (L+/-P1) ] concluzionam: - obligaţia sa de plată fixă (DF0) se întinde pe toată durata valabilităţii titlurilor

de credit emise probabil câţiva ani; - dacă în acest timp, pe piaţă, dobânda de referinţă (L) va creşte emitentul va

plăti o dobânda (DF0) aflată sub nivelul pieţei şi va avea un avantaj relativ faţă de cei care vor contracta credite în condiţiile noi ale pieţei;

- dacă acesată dobândă (L) va scadea, însemnă că obţinerea creditelor este

mai ieftină faţă de cea ce a obţinut emitentul nostru şi comparativ cu cea ce oferă piaţa, el plăteşte în mod constant mai mult. Considerând că aceasta va fi direcţia de evoluţie a dobânzii emitentul încheie contractul swaps pentru a-şi asigura o plată variabilă în schimbul celei fixe, deci cu cât (L) va scădea şi plata sa variabilă (L+/-P1) va fi mai mică. In acest fel emitentul a schimbat efectul unui risc potenţial datorat scăderii dobânzii (L) într-o oportunitate de câstig.

- În cazul în care în viitor, dobânda (L) va înregistra o creştere, emitentul este acoperit până când acesta creştere şi atinge mărimea (DF1 – DF0). Orice creştere absoluta, aditională a dobanzii (L) peste acesta mărime înseamnă o plată suplimentară pentru emitent. Acesta este pragul de rentabilitate sau acoperire a sa: Prg = (L+/-P1) – (DF1 – DF0)

In cazul emitentului care schimbă o plată variabila (L+/-P0) pe una fixă (DF2) urmand ecuaţia tranzacţiei swaps a sa (L+/-P2) – [ DF2 + (L+/-P0)] concluzionăm:

- obligaţia sa de plată variabilă (L+/-P0) se întinde tot pe toată durata valabilităţii titlurilor de credit emise;

- dacă în acest timp, pe piaţă, dobânda de referinţă (L) va scădea, emitentul va

trebui să efectueze plata (L+/-P0) care se va afla sub nivelul pieţei şi va avea un avantaj real, egal cu diferenţa dintre cele două dobânzi;

- dacă dobânda (L) va creşte, emitentul va plăti în mod real mai mult cu

acesta creştere înregistrând o pierdere suplimentară. Considerând că aceasta va fi direcţia de evoluţie a dobânzii incheie contractul swaps pentru a-şi asigura o plată fixă în schimbul celei variabile. În acest mod emitentul a schimbat efectul unui risc potenţial datorat creşterii dobânzii (L) într-o oportunitate de asigurare a unui castig constant.

Indiferent de variaţia dobânzii emitentul va plati efectiv o sumă fixă şi va înregistra eficienţa strategiei sale ca diferenţă între plata variabilă catre investitori şi plata constantă. Emitentul va înregistra totuşi o pierdere potenţială în cazul în care dobânda de referinţă (L) va înregistra o scădere peste diferenţa dintre plata efectuată către intermediar (L+/-P2) şi plata fixă (DF2 care este şi pragul sau de rentabilitate. Prg = (L+/- P2) – DF2.

Contractele swaps efectuează legatura dintre diferitele pieţe sau produse financiare iar baza avantajelor comparative sau relative pe care le pot obţine participanţii au ca sursa desfaşurările (spreadul) preţurilor sau al dobânzii (S), insotit de posibilitatea utilizării unui rating superior acordat emitentilor prin acest tip de contract, comparativ cu posibilităţile de emisiune al acestora şi cel al emisiunii biletelor de tezaur (T). Dacă în condiţiile în care S1> S2 atunci ca urmare a unui contract swaps T+ S1 este mai mare decât T+S2 şi dobânda LIBOR, câştigul participantului va fi: LIBOR + (T+S1) – (T +S2) sau LIBOR + (S1 + S2)

Să considerăm că participantul A are o rată de credit care este cotată mai bine decât cea a participantului B şi că ambii pot să emită titluri de credit, respectiv obligaţiuni în conditiile date în tabelul de mai jos: Tipul dobânzii Emitentul A Emitentul B Diferenţa

dobânzilor în puncte de bază

Fixă 7% 7,5% 50 Variabilă LIBOR +15 LIBOR +30 15 Diferenta comparativa

- - 35

Societatea A poate efectua o emisiune cu dobândă fixă de 7% sau cu dobândă variabilă LIBOR + 15 puncte de baza. Societatea B cea cu credit mai slab poate face o emisiune plătind o dobândă fixă de 7,5% sau una variabilă de LIBOR + 30 puncte de bază. Societatea A prezintă un avantaj comparativ de 50 de puncte de bază la dobânda fixă şi de 15 puncte de bază la dobânda variabilă. Diferenţa relativă a premiului riscului de credit este dată de diferenţa dintre cele doua avantaje comparative şi constituie obiectul contractelor swaps (50 – 15 = 35) puncte de baza. Avand in vedere cele date considerăm că societatea A va emite obligaţiunile cu dobandă fixă de 7%, iar societatea B cu dobânda variabilă de LIBOR + 30. Ca urmare a acestor emisiuni, emitentul A va plăti în rate semianuale către detinatorii de obligaţiuni o dobândă 7%, iar emitentul B va plăti dobânda de LIBOR + 30 puncte de bază. Considerăm că intermediarul financiar încheie contractele de swaps în urmatoarele condiţii: 1. se oferă să platească obligaţia emitentului catre investitorii săi de 7%, oferă

emitentului A o plată de 7,15%, care este mai mare decât dobânda sa nominală (7%), în schimbul acceptării unei plăţi variabile de LIBOR + 10 puncte de baza în locul dobanzii nominale fixe de 7%, deci un avantaj de 15 puncte de bază ale dobânzii fixe, pentru 5 puncte de bază ale dobânzii variabile.;

2. se oferă să plătească obligaţia emitentului către investitorii săi de LIBOR +30, oferă emitentului B o plată fixă în mărime de LIBOR + 20 puncte de bază, dacă aceptă o plată fixă de 7,3% în schimbul plătii variabile de L+30 care este dobânda nominală a obligaţiunilor sale.

In cadrul acestor relaţii societatea financiară îndeplineşte funcţia de dealer sau comerciant, fluxul operaţiunilor contractului Swaps pe dobândâ se va desfaşura astfel:

- A - societatea se obligă ca urmarea a emisiunii a plăti dobânda nominală fixă de 7% către investitori; (obligaţie preluată de către intermediar prin G)

- B societatea se obligată ca urmarea a emisiunii a plăti dobânda nominală

variabilă de LIBOR + 30p.b. către investitori; (obligaţie preluată de catre intermediar prin H)

- C prin contractul swaps emitentul A îşi asumă obligaţia de plată a unei

dobânzii variabile L+10p.b. catre intermediarul financiar; - D intermediarul financiar se obligă să platească emitentului A o dobândă fixă

de 7,15% în schimbul acceptarii dobanzii variabile de L+10p.b.; - E interemediarul financiar se obligă să platească emitentului B o dobândă

variabilă de L+20 pentru a acepta o dobândă fixă de 7,3%, mai avantajoasă decât cea echivalentă a emisiunii iniţiale de obligaţiuni (7,5%);

- F plata dobanzii fixe de 7,3% către intermediarul financiar care a preluat

riscul dobânzii variabile a emisiunii de L+30; - G obligaţia de plată iniţială a dobânzii emisiunii a societăţii A; - H obligaţia de plată iniţială a dobânzii emisiunii a societăţii B; Ca urmarea a derulării operaţiunilor contracelor swaps menţionate, participanţii vor avea urmatoarele fluxuri de numerar. Societatea A Societatea B Debit Credit Debit Credit (G) 7,00 - (H) L+30 p.b. - (C) L +10p.b. - (F) 7,30 -

- (D) 7,15 (E) L+20 p.b. (G+C)=> L+7,10 (D) 7,15 (H+F) => L+7,60 (E) L+20 Sold => L – 5 Sold => L + 7,40 Societatea A schimbă plata dobânzii fixe de 7%, pe o încasare fixă de 7,15 % şi obţine un avantaj de 15 puncte de bază; plateşte o dobândă variabilă de L+10p.b. cu cinci puncte de bază mai mică decât creditul său deci un avantaj de 5p.b. total avantaj comparativ de 20 p.b. [ ( L+15) – (L-5)] Societatea B schimbă plata unei dobânzi variabile de L+30p.b. pe o încasare fixă de L+20 p.b. din care pierde 10 puncte de bază; plăteşte o dobândă fixă 7,30% care este cu 20 puncte de bază, mai mică faţă de dobânda sa fixă posibilă de 7,50% economisind un total de 10 puncte de bază. La rândul său intermediarul financiar va plăti conform contractelor, debitându-se cu cele doua plăti către societăţile participante de 7,15% şi L+20 p.b. având un

debit total de L+7,35 şi va incasa 7,30% de la societatea B şi L+10 p.b. de la societatea A deci un credit total de L+ 7,40 obtinând astfel un avantaj de 5p.b. Totalul avantajului relativ de 35 de puncte este împartit astfel: societatea A + 20p.b.; societatea B +10 p.b.; intermediarul financiar + 5p.b. D. Managementul riscului prin asigurare; riscuri asigurabile(insurable risks) Constă în utilizarea sistemului de asigurări în vederea contracarării rezultatelor din producerea unor evenimente purtătoare de risc asigurabil, pentru care se pot stabili obligaţii de asigurare. În general, prin contractele de asigurare se compensează daunele posibile provocate în procesul desfăşurării relativ normale a proceselor în care se limitează răspunderea asiguratorului şi nu cele inevitabile care în mod individual pot face obiectul unor contracte de asigurare specială. Pentru ca un risc să fie asigurabil, pierderile trebuie să poată fi previzionate cu claritate, să fie determinabile şi măsurabile, întâmplătoare şi accidentale, să nu fie catrastofale. Nu se pot asigura operaţiuni care au fost făcute cu intenţia de a provoca daune, din imprudenţă, fraude, operaţiuni incorecte prin acţiune sau prin omisiune. În concluzie pentru a fi asigurabile, evenimentele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi caracteristici: - numărul participanţilor trebuie să fie suficient de mare pentru ca operaţiunea

să intereseze cât mai multe persoane; - continuitatea expunerii fenomenului sau operaţiunii, constă în aceea că

operaţiunea respectivă şi pierderile trebuie să fi existat, să aibe un trecut, să fie prezente pentru a calcula posibilitatea apariţiei lor în viitor;

- riscul să afecteze economic un număr suficient de mare de persoane, pierderile viitoare referitoare la acel risc să poată fi previzionate;

- expunerea la risc trebuie să fie omogenă, unităţile asigurate, operaţiunile executate să nu varieze printr-un mod extrem;

- unităţile expuse să fie independente - evenimentele ce provoacă pierderea trebuie să aibe o cauză de apariţie, să

fie determinat timpul, locul şi mărimea acestuia fară existenţa unei fraude, sau un interes imoral;

- pierderea să aibe caracter întâmplător, evenimentul să se aibe loc ca şansă nu ca siguranţă şi să fie limitat ca întindere într-o unitate de timp şi spaţiu;

Nu toate riscurile legate de activitatea financiar-bancară şi a valorilor mobiliare se pot asigura de către o societate specializată, de aceea în multe ţări, participanţii la piaţă au creat societăţi specializate de asigurare pentru tranzacţiile şi operaţiunile financiare.

Pentru a fi asigurate riscurile activităţii financiare şi cele specifice ale pieţei de capital trebuiesc mai întâi numite, clasificate, pentru a se stabili care sunt cele neasigurabile şi cele asigurabile (generale şi specifice). În unele ţări, anumite obligaţiuni emise de societăţi şi toate obligaţiunile emise de organe şi organizaţii de stat pot fi asigurate printr-o companie de asigurări care, în cazul în care emitentul devine insolvabil, va prelua sarcina de plată a dobânzii şi a principalului. Datorită faptului că piaţa de capital din România este la începuturile sale, că deja au avut loc fenomene negative (falimentul fondurilor mutuale, furtul de acţiuni, manipulări de preţ pentru a încasa fondurile diponibilizaţilor din diferite domenii, tranzacţionarea acţiunilor cu transfer şi decontare la termen nereglementate), considerăm necesara formarea unor fonduri care să garanteze investitorilor corectitudinea, transparenţei şi siguranţa tranzacţiilor în piaţa de capital. 6 Concluzii Protecţia împotriva riscului implică luarea în calcul a evoluţiei preţurilor într-un orizont de timp ales de investitor pe termen scurt, mediu sau lung, în funcţie de interesul acestuia, precum şi faţă de poziţia de deschidere a tranzacţiei iniţiale long sau short. Indiferent de caracteristicile obiectului de contract, rezultatul operaţiunilor cu titluri financiare şi de mărfuri, sunt supuse riscului variaţiei de preţ ce are loc atât pe piaţa la vedere, cât şi pe piaţa la termen, evoluţia lor prezintă un grad mai mic sau mai mare de independenţă în funcţie de riscul bazei, fapt ce necesită aplicarea de corecţii standardizate pentru optimizarea sau menţinerea rezultatelor scontate prin tranzacţia iniţială. Metodele de protectie împotriva riscului utilizate în piaţa de capital au ca scop fie obţinerea de profituri direct din tranzacţiile de pe această piaţă, fie asigurarea împotriva adversităţii posibile a preţului pe piaţa reală a obiectului de contract sau a unor active asociate sau corelate cu acesta. Pentru a determina care este cea mai bună soluţie în urmarea unei strategii de atenuare a influenţei negative a riscului, trebuie să avem în vedere: - expunerea la preţ cu cei trei parametrii ai acestui risc: cantitatea, preţul curent

şi volatilitatea sa; să fie astfel definite încât să se poată determina valoarea totală supusă riscului de preţ VaR (value at risk)

- pierderea sau câştigul să se determine în funcţie de direcţia şi evoluţia viitoare a preţului.

Dacă avem în vedere că faţă de previziunile iniţiale asupra preţului, investitorii pot fi clasaţi în cei care prevăd o creştere, o scădere sau o constanţă, atunci

atitudinile lor se vor reflecta în strategii care vor fi aplicate în funcţie de aceste poziţii care vor fi de tip: bullish, bearish şi neutre şi care, la rândul lor, faţă de situaţia de deschidere a poziţiei, pot fi: long sau short, manifestate în condiţii de avantaj sau dezavantaj potenţial iniţial. Atitudinea investitorului pe piaţă, şi diversitatea poziţiilor sale existente depinde de cunoştinţele şi abilitatea acestuia de a utiliza atât experienţa celorlalţi indivizi cât şi a inovării, a contribuţiei proprii. Având multiple posibilităţi de a analiza, diferenţierea strategiilor apare nu numai ca o aplicaţie a acestor cunoştinţe, dar şi ca atitudine individuală faţă de rezultanta unei activităţi umane, care este piaţa de capital. Toate aceste elemente privesc nu numai iniţierea unei tranzacţii pe baza unui plan, dar şi menţinerea şi actualizarea acestuia. Deoarece fiecare element menţionat este în continuă schimbare, strategiile vor fi modificate în funcţie de aceste evenimente şi de atitudinea investitorului faţă de investiţia sa În utilizarea contractelor cu produse derivate prin care se poate limita sau chiar elimina riscul sau efectul variaţiei de preţ, trebuie să ţinem seama că: - în cazul în care participantul are nevoie în viitor să ocupe o poziţie long în

activul respectiv, pentru a elimina riscul creşterii preţului pe piaţa reală, el poate să-şi fixeze un preţ limită mai mare, numit “plafon” (cap) prin cumpărarea de contracte de opţiuni tip call pentru fiecare tranşă a aprovizionării fizice. Dacă pe piaţa reală preţul va creşte peste cel al opţiunii, el va putea să-şi exerseze contractul respectiv, anihilând acest efect de creştere, iar în cazul când preţul pe piaţa reală va fi mai mic, el va lăsa contractul să expire, aprovizionandu-se în mod normal de la piaţa la vedere.

- Deoarece cumpărarea de contracte de opţiuni adaugă un cost suplimentar participantului, el poate diminua acest efort prin vânzarea de contracte put la un preţ limită mai mic, numit “prag” (floor). Diferenţa dintre cele două preţuri de exersare ( preţ plafon - preţ prag) formează între ele o bandă (collar) a cărei înălţime (diferenţa dintre cap şi floor) poate fi stabilită în funcţie de voinţa participantului.

În ţările cu mai multă experienţă în domeniul pieţei de capital, necesităţile acoperirii riscurilor s-au extins şi asupra altor active, atât fizice cât şi financiare deja posedate, prin introducerea de claselor de derivate aşa zise exotice (la comandă) prin care se pot realiza asigurarea împotriva adversităţii preţului bunuri imobile, mobile, contracte de asigurări pe viaţă, etc. Dacă investitorul este interesat să achiziţioneze obiectul de contract format din acţiuni, utilizarea valorilor mobiliare de tipul garanţiilor, a contractelor de opţiuni şi a strategiilor de creditare prin contul de siguranţă (tranzacţii long in marjă) reprezintă mijloacele disponibile de utilizarea eficientă a fondurilor de către acesta în piata de capital.

Această operaţiune de "hedge" are loc prin vânzarea contractelor supraevaluate şi cumpărarea lor în caz că sunt subevaluate, sau de schimbarea raportului între tranzacţiile cu contractele de opţiuni şi cele cu contractele futures, stabilind astfel un echilibru dinamic între valoarea teoretică şi situaţia reală, curentă rezultând o operaţiune de ajustare ori de câte ori apar schimbări fie a preţului futures fie a mărimii premiilor contractelor cu opţiuni. Pe langă long call şi long put, principalele metode de protecţie împotriva volatilităţii preţurilor considerăm a fi şi urmatoarele strategii: Cumpărarea şi vânzarea de încrucişare simplă (Long Straddle) Cumpărarea şi vânzarea de încrucişare complexă (Long Strangle) Desfăşurări proporţionale de contracte tip “call” (Call Ratio Spread”) Desfăşurări proporţionale de contracte tip “put” (Put Ratio Spread”) Diferenţa individuală dintre valoarea teoretică şi preţul contractului de opţiuni, relaţiile privind volatilitatea, valoarea teoretică, premiul şi preţul unui contract la termen (futures sau optiune) sunt date de diferiţi coeficienţi de sensivitate dintre care: • Delta sau rata de hedge - reprezintă raportul necesar de contracte pentru a

restabili un "hedge neutru" fată de o situaţie dată ; pentru a elimina efectul unei schimbări faţă de starea anterioară. Delta arată câte noi poziţii trebuiesc cumpărate sau vândute pentru ca relţiile iniţiale să ramână constante. Delta este echivalentul poziţiilor viitoare faţă de unitate (1 sau 100) exemplu valoarea lui delta de 25 sau 0,25 înseamnă că pentru patru contracte iniţiale trebuie tranzacţionat încă unul pentru ca de noua schimbare să se menţină situaţia generală iniţială.

• Gama reprezintă rata schimbării valorii lui delta a unui contract în funcţie de

schimbarea în preţ a acelui contract sau cu cât va creşte delta. Dacă gama este 4 când delta este 33, atunci delta prevazut va fi 37 ( 33+4) dacă preţul contractului creşte cu un punct sau 29 (33- 4) dacă acesta scade cu un punct. Delta arată schimbarea o iar gama arată cât de repede are loc această schimbare, viteza privind mişcarea avantajului sau dezavantajului potenţial al unui contract.

• Theta masoară rata pierderii valorii teoretice ca urmarea a trecerii unei zile

fără mişcare în preţul acelui contract; este numit şi coeficientul de degradare a opţiunii. Exemplu 0,4 înseamnă că pentru fiecare zi in care mărimea preţului nu se schimbă valoarea teoretică pierde 0,4 din mărimea sa.

• Kappa ori Vega măsoară sensivitatea valorii teoretice la schimbarea fiecărui

procent a volatilităţii; un contract cu vega de 0,12 inseamnă o variaţie de un procent a volatilitătii va determina o variaţie cu 0,12 în valoarea teoretică a optiunii.

• Ro sensivitatea schimbării valorii teoretice a opţiunii în funcţie de schimbarea în marimea ratei dobânzii.

Deoarece contractele futures sunt marcate şi compensate zilnic, făcându-se corelaţia dintre preţurile spot şi cele la termen, coeficienţii mentionaţi nu sunt consideraţi a avea importanţă faţă de aceste contracte. Având în vedere experimentul Bursei Financiare şi de Mărfuri din Sibiu, care este o aplicaţie de tranzacţionare mai puţin reglementată şi cu un caracter zonal, pentru implementarea tranzactiilor cu produse derivate la nivel naţional considerăm că ar trebui să avem în vedere şi rezolvarea urmatoarelor aspecte: - Calificarea contractelor cu produse derivate ca fiind valori mobiliare; stabilind

şi clauzele generale si particulare ale acestora; - Reglementarea funcţionarii contului de siguranţă (marjă) împreună cu

sistemul de garanţii, gajuri şi proceduri de lucru şi înregistrare în cont; - Stabilirea cerinţelor de capital minim net a intermediarilor şi participanţilor,

precum şi a procedurilor de clearing; - Stabilirea unor proceduri de supraveghere, şi control; - Acceptarea şi altor instituţii care au reţele cu acoperire naţională să

tranzacţioneze contracte futures şi opţiuni (RASDAQ/BVB) - Autorizarea unitară de către organul de stat (CNVM) a intermediarilor şi

agenţilor pe baza unui program elaborat de către OAR-uri, care să-şi asume responsabilităţi privind organizarea unei astfel de pieţe;

CAPITOLUL VII PROGRAM CADRU DE IMPLEMENTARE A

MANAGEMETULUI RISCULUI LA O COMPANIE DE

LEASING Complexitatea gestiunii activităţilor, multiplicarea interacţiunilor şi a concurenţelor, dinamica progresului tehnic, criza de legitimitate în întreprindere şi disonanţa între industrial şi financiar par să caracterizeze noile coordonate ale vulnerabilităţii întreprinderii pentru anii ce vor veni. Strategiile adoptate trebuie să răspundă acestei noi problematici care depăşeşte mult cadrul definirii activităţilor sau meseriilor întreprinderii. În acest context, limitarea şi, eventual, evitarea consecinţelor defavorabile determinate de creşterea vulnerabilităţii întreprinderilor presupune introducerea managementului riscului ca o componentă esenţială a conducerii strategice. Introducerea acestei activităţi presupune elaborarea, în prealabil, a unui program de implementare a managementului riscului. Prezentăm în continuare conţinutul cadru al unui astfel de program. Menţionăm faptul că implementarea acestuia presupune asistenţă din partea unor consultanţi. Orice program de acest tip va cuprinde aria de acţiune a riscului, soluţii de administrare a riscului şi posibilităţile de implementare.

7.1. Mediul de risc Care sunt principalele arii de acţiune a riscului intr-o companie?

Se consideră a fi arie principală a riscului orice eveniment care poate: • să pună în pericol viabilitatea continuă a companiei; • să aibă impact asupra performanţelor companiei şi / sau; să dăuneze imaginii şi / sau reputaţiei produselor şi serviciilor oferite de

companie împiedicând astfel compania să atingă maximele calitative ale serviciilor oferite.

Obiectivul este să identificăm, să cuantificăm şi să analizăm riscurile care vor putea avea impact asupra activităţii companiei (prin eliminarea, controlul şi/sau transferul riscului).

Un studiu recent în domeniul asigurărilor indică faptul că riscurile asigurabile pot fi clasificate în patru arii, şi anume:

StrategicHazard

Operational Financiar

Figura nr. 7.1. Ariile de acţiune ale riscului În decursul ultimilor 5 ani, o companie din zece din topul primelor 1000 de

companii din lume a pierdut 25% de pe urma riscurilor obişnuite care sunt în mod tradiţional asigurate. Din pierderile totale, 6% au rezultat din riscurile financiare, 31% din cele operaţionale şi 63% din motive strategice: de exemplu o scădere a cererii pe piaţă, presiuni competitive neaşteptate etc.

Mai mult de 65% dintre aceste riscuri ar fi putut fi anticipate, atenuate ori transferate prin metode şi sisteme, dar portofoliul de risc de cele mai multe ori nu este înţeles sau administrat ca un tot unitar.

Percepţia iniţială asupra principalelor arii de risc ce pot influenţa societatea în viitor este prezentată mai jos. Strategic

Executarea şi aprobarea de proiecte / strategii de dezvoltare În cazul proiectelor de dezvoltare controlate şi executate intern în cadrul

companiei, principala prioritate este controlul costurilor proiectului. Departamentul de gestionare a riscului va efectua controlul costurilor având în atribuţie identificarea şi eliminarea riscurilor care pot influenţa negativ orice nou proiect, în special acelea care pot întârzia proiectul diminuând profitul.

Compania va trebui să lanseze un program de monitorizare a progresului diferitelor proiecte interne şi să evalueze / stabilească eficacitatea procedurilor de control a calităţii.

Protejarea imaginii publice a companiei

Protejarea imaginii companiei presupune în primul rând o inventariere a zonelor de risc şi a posibilităţilor de gestiune a acestuia detaliindu-se fiecare fază a dezvoltării şi susţinerii unei mărci comerciale. O atenţie deosebită va fi acordată factorilor principali care influenţează valoarea mărcii comerciale precum şi diverselor scenarii alternative ale apariţiei şi evoluţiei riscului evaluându-se efectele acestuia asupra reputaţiei companiei. Această analiză se va realiza înaintea efectuării investiţiilor, fiind considerată un element component al procesului strategic de luare a deciziilor.

Noi investitii şi dezvoltarea reţelei de distribuţie Se va asigura consultanţă conducerii companiei asupra modului de prezentare a

licitaţiilor/ofertelor reale/mijloacelor de plată (pentru a acoperi toate aspectele proiectului) şi asupra modelului de contracte care trebuiesc folosite. Aceasta reprezintă o parte importantă din cadrul procesului de administrare a riscului din moment ce contractul poate fi folosit pentru a transfera riscul de la companie către părţile cărora li se adjudecă contractul.

Compania poate, de asemenea, dori să se asigure împotriva neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere a contractului, a daunelor interese în caz de neexecutare a contractului şi a garanţiilor/obligaţiunilor.

Financiar Protejarea bunurilor companiei

Profitabilitatea poate avea de suferit dacă majoritatea activelor nu sunt protejate în mod eficient împotriva riscurilor de hazard. Acestea pot provoca întreruperi semnificative ale fluxului de producţie.

Operaţional Funcţionarea, verificarea, schimbarea şi repararea propriului echipament,a

aparatelor şi utilajelor Distribuţia produselor

Derularea contractelor Operaţiuni comerciale zilnice Pentru a administra riscul, mai întâi este nevoie de o identificare a lui. Întreţinerea

echipamentului de bază este cheia acestui proces; astfel, trebuie puse bazele unui sistem care să asigure desfăşurarea unui plan circular de întreţinere, ca de exemplu: raze x, testare mecanică şi chimică a sudurii, fontei şi testare a echipamentului împotriva focului. Derularea contractelor comerciale va fi analizată în vederea identificării riscurilor sistematice şi speculative care pot surveni - cu scopul identificării măsurilor de ameliorare a riscurilor. Hazardul

Folosirea de mijloace de transport pentru persoane şi/sau pentru scopuri tehnice

Se va urmări şi controla gradul de expunere la risc, cât şi al finanţării riscului, eficienţei din punct de vedere al costului în cazul folosirii mijloacelor de transport.

Proprietatea şi gradul de folosinţă a clădirilor şi a altor spaţii pentru persoane

şi/sau în scopuri tehnice

Se vor stabili standardele ambientale, de eficienţă şi siguranţă ale sistemului de distribuţie a produselor, a spatiilor de lucru si se vor face recomandări de îmbunătăţire în vederea însuşirii unor practici de lucru mai bune şi mai sigure.

7.2. Administrarea strategică a riscului Asigurarea nu este singura metodă de tratare a riscului motiv pentru care, în cele

ce urmează, vom prezenta un mod strategic de abordare a riscului. Un program de administrare a riscului bine implementat va ajuta la minimizarea

expunerii la risc şi va reduce costurile. Pentru a asigura eficienţa cheltuielilor necesare gestiunii riscurilor, propunem o abordare strategică conform figurii de mai jos.

Stategie

Masurare

Tratare

Figura nr. 6.2.Componentele sistemului de administrare a riscului În continuare vom detalia fiecare dintre componentele sistemului de administrare

strategică a riscului - Strategia, Măsurarea, Tratarea si Monitorizarea.

Strategia

Considerăm că pentru a avea succes, programul de gestionare a riscului trebuie să facă parte dintr-un plan general, şi trebuie structurat în funcţie de scopurile companiei. Vom prezenta comparativ principalele impedimente în atingerea obiectivelor prin interviuri la nivel managerial.

Această informaţie va oferi baza pentru dezvoltarea unei strategii de administrare a riscului unei companii, care va permite identificarea şi evaluarea riscului, sprijinind în acelaşi timp obiectivele companiei.

Măsurarea

Un program continuu de definire şi măsurare a riscului este un element important din cadrul abordării administrării stategice a riscului.

O dată identificate, riscurile sunt evaluate în conformitate cu frecvenţa pierderilor, gravitatea acestora şi cu factorii de agravare şi ameliorare. De asemenea, se pot stabili priorităţile legate de măsurile de control a pierderilor. Riscurile sunt evaluate nu numai în funcţie de capacitatea companiei de a le suporta, ci şi unele în funcţie de celelalte.

Profilul riscului unei companii este format din scenarii credibile de pierderi, a căror gravitate şi frecvenţă determină reţineri şi limite ale programului optim.

Descrierea profilului riscului reprezintă un capitol în cadrul planului de implementare. Acesta reprezintă o componentă cheie a etapei de măsurare a riscului.

Tratarea

Aceasta implică dezvoltarea unui plan de acţiune tactic, care prescrie câte un tratament pentru fiecare risc în parte în una sau mai multe din aceste trei forme:

Control fizic – de exemplu: detectare cu un grad mare de siguranţă, măsuri de prevenire a incendiilor şi/sau reabilitare din dezastre.

Finanţarea riscului – de exemplu prin reţinerea pe cont propriu a riscului şi crearea unui fond de pierderi. Formarea unei companii de asigurări captive reprezintă un bun exemplu pentru gestionarea riscului.

Transferul riscului – de exemplu, prin intermediul transferului contractual sau prin încheierea unor poliţe de asigurări.

Monitorizarea

Pe măsura evoluţiei continue a companiei, profilul său de risc şi priorităţile se pot

modifica. Orice schimbare trebuie monitorizată, programul de gestionare a riscului trebuind adaptat structurilor şi activităţilor companiei şi obiectivelor sale viitoare.

Soluţii specifice de administrare a riscului

Fără a avea posibilitatea de a trece în revistă detaliile operaţionale ale companiei, următoarele pot fi doar un ghid pentru infiintarea unui departament de gestiune a riscului.

Structura organizatorică a unui departament de gestiune a riscului

In practica există trei modalităţi principale prin care companiile îşi structurează operaţiunile de risc şi asigurări. Prezentăm succint cele trei variante de organizare a gestiunii riscului:

a) Departamentul de asigurări (sub conducerea directă a Directorului financiar)

Acesta este probabil cel mai obişnuit departament înfiinţat de companii, iar scopul său principal este de a:

• gestiona cerinţele ridicate de poliţele de asigurare ale companiei • se ocupă de problemele administrative legate de aceste poliţe, inclusiv colectarea şi furnizarea informaţiilor de subscriere a riscului către brokerul ales. • acordă asistenţă împreună cu asiguratorii şi brokerii în ceea ce priveşte organizarea inspecţiilor de risc la locaţiile critice • oferă asistenţă în rezolvarea daunelor • coordonează activităţile companiei împreună cu o societate captivă, în cazul în care o astfel de societate este implicată. b) Departamentul de gestiune a riscului (direct subordonat Directorului

financiar şi Consiliului de administraţie)

Acesta este un departament care studiază şi ia în considerare riscurile existente, îşi asumă responsabilitatea pentru gestionarea tuturor riscurilor care afectează operaţiunile desfăşurate în cadrul companiei şi se ocupă de prevenirea cazurilor de forţă majoră care pot afecta compania.

În esenţă, această funcţie înlătură responsabilitatea conducerii pentru riscurile de acest tip, chiar dacă în ultimă instanţă această activitate intră în domeniul de competenţă şi decizie al Comitetului de direcţie.

De asemenea, este de subliniat faptul că responsabilităţile vor include partea pozitivă a riscului în zone diverse, ca de exemplu schimbul valutar (aspect de o mare importanţă pentru o companie multinaţională), riscurile mediului înconjurător, riscurile legate de propriii angajaţi (sănătate, boli profesionale şi protecţia muncii).

c) Comitetul de gestionare a riscului (raportează direct Comitetului de direcţie)

Aceasta este probabil cea mai eficientă metodă de a pune bazele strategiei de gestionare a riscului pentru o firmă care se află la începutul abordării unei asemenea probleme. Comitetul de gestionare a riscului va fi format din şefi ai departamentelor sau responsabili de departamente cum ar fi: trezorerie, operaţiuni, protecţia muncii şi financiar.

Comitetul va avea şedinţe regulate pentru a discuta problemele ridicate de situaţiile cu un grad mare de risc şi va raporta Comitetului de direcţie. Odată identificate, riscurile vor fi repartizate departamentelor de contabilitate, juridic şi brokerului de asigurări pentru a fi gestionate ulterior. Principalele atributii ale departamentului de gestiune a riscului Evaluarea globală a riscului

Evaluarea riscurilor este un proces sistematic şi riguros care identifică riscurile, clasifică expunerile la risc în categorii şi le cuantifică/clasifică în grupe cu magnitudini şi asemănări multiple. La fel de importanta este evaluarea completă şi detaliată a metodelor de control şi a contramăsurilor necesare pentru a determina dacă există posibilitatea de îmbunătăţire şi pentru a schiţa planuri de acţiune prioritare pentru abordarea riscului.

Avantajele pentru o companie sunt: • o înţelegere operaţională largă a modului în care aceasta este expusa la risc şi a modului cel mai eficient de reducere a riscurilor; • o bază bine documentată pentru dezvoltarea unui program de îmbunătăţire a riscului, care să identifice priorităţile; • recomandarea, pe baza fezabilităţii şi eficienţei cheltuielilor, a introducerii sau modificării măsurilor şi tehnicilor specifice de control al riscurilor. • fundamentarea şi consultanţa privind potenţialul unei mai mari reţineri a riscului, prin autofinanţare sau prin alte metode.

Evaluarea riscului ambiental

O dată cu creşterea conştientizării problemelor ambientale, echipa de gestionare a riscului trebuie să ia în considerare riscurile ambientale. Incidenţele din mediul înconjurător pot avea ca rezultat amenzi mari şi publicitate negativă. În plus ele pot avea efect asupra atitudinii administraţiei locale şi opiniei publice faţă de proiectele de modificare şi extindere.

Un specialist va face un bilanţ scurt pentru a identifica problemele cheie ale mediului înconjurător şi posibilitatea îmbunătăţirii şi va stabili priorităţile acţiunilor astfel încât echipa de gestiune a riscului să îşi poată dezvolta un plan de gestiune bine centrat.

Asigurarea riscurilor provocate de condiţiile atmosferice

Companiile pot înregistra o reducere a volumului vânzărilor şi pierderi de profit atunci când vremea este semnificativ mai caldă decât s-a prognozat, în timpul iernii, sau

mai blândă în timpul verii. Pentru că nu există daune fizice, pierderile nu sunt acoperite prin poliţele de asigurare obişnuite.

Gradul de expunere la acest tip de riscuri va depinde de profilul clienţilor (de ex.: companii de electricitate, consumatori casnici) şi de natura contractelor existente atât pentru cumpărarea, cât şi pentru vânzarea produselor.

Riscul este măsurat în strânsă legatură cu procentul de zile calde în perioada iernii şi cel de zile reci în perioada verii. Costul programelor depinde de datele financiare ale clientului şi de prognoza meteo.

Soluţiile pentru gestiunea acestor riscuri se pot axa pe protejarea: - Contractelor speciale de vânzare (ex.: cu companiile de electricitate) - Portofoliului general de clienţi într-o anumită regiune unde există variaţii mari

ale veniturilor, datorate condiţiilor climaterice - Contractelor de cumpărare de produse/ materii prime. Pentru a putea dezvolta o soluţie adecvată de asigurare sunt necesare discuţii şi

informaţii suplimentare.

Simularea unor situaţii de urgenţă

Specialistii companiei vor participa la dezvoltarea, punerea în practică şi îmbunătăţirea planurilor de acţionare în caz de urgenţă. Un răspuns eficient faţă de o situaţie de urgenţă poate limita magnitudinea unei pierderi. Introducerea conceptului de muncă în echipă şi formarea încrederii sunt avantaje cheie în acest tip de exerciţiu, care poate fi teoretic sau practic.

Principalele scopuri ale unui exerciţiu de simulare a unei situaţii de urgenţă sunt să:

• Testeze mecanismele planului local de reacţie în caz de urgenţă pentru a identifica posibilele puncte slabe; • Ofere experienţa valoroasa pentru personalul fabricilor în situaţii de urgenţă 6.3. Finanţarea riscului

In continuare vom evidenţia câteva soluţii de finanţare a riscului care pot furniza

companiilor metode de protecţie eficiente şi avantajoase. Obiectivele finanţării riscului

Analiza domeniului de activitate şi a riscurilor companiei sugerează că pricipalele obiective din programul viitor de finanţare a riscului ar trebui să fie:

• o protejare cuprinzătoare a activelor, veniturilor şi pasivelor firmei • un echilibru optim între nivelele de reţinere a riscului şi de transferare a acestuia, • o reducere a costurilor, • o stabilitate pe termen mediu a acoperirii şi preţului printr-o abordare pe mai mulţi ani, • flexibilitatea în întâmpinarea de noi riscuri, • respectarea reglementărilor legale.

Obiectivul principal trebuie să fie stabilirea unui echilibru optim între conservarea riscului şi transferul acestuia: de îndată ce s-a atins acest nivel, îndeplinirea celorlalte obiective vine de la sine.

Strategia de conservare a riscului

Tolerarea riscului

Tolerarea riscului este mai degrabă un concept decât o formulă matematică definită, şi ar trebui să fie o modalitate de măsurare a capacităţii finaciare a companiei de a reţine riscul, ulterior ajustată până la nivelul de risc pe care compania doreşte să-l reţină.

Credem că o măsură a toleranţei rezonabile a riscului este reprezentată de costurile pe care o companie le poate suporta fără a afecta serios operaţiunile sale în derulare sau costurile de finanţare. Se va folosi o analiză financiară pentru a stabili costurile pe care compania poate şi le doreşte să le reţină pe termen scurt şi lung.

În orice caz, trebuie luate în considerare atât un program teoretic în cadrul domeniului de activitate a companiei cât şi factorii externi care vor determina cele mai eficiente şi avantajoase programe (din punct de vedere financiar) , atât în prezent cât şi în viitor.

Analiza reţinerii (conservării) riscului

Compania trebuie să deţină instrumente de modelare financiară care să permită reanalizarea strategiei de conservare a riscului, pentru a determina cea mai potrivită structură a programului de asigurare în viitor. Aceasta presupune analiza şi prelucrarea datelor privind evoluţia pierderilor, informaţii asupra expunerii la risc precum şi cinoaşterea condiţiilor de asigurare de pe piaţă.

In final se va cauta echilibrul optim dintre conservarea riscului şi transferul acestuia către piaţa de asigurări. Astfel compania. se va putea asigura că programul de finanţare a riscului are ca efect un grad maxim de valorificare.

Mecanisme de finanţare

Compania trebuie să ia în considerare toate avantajele posibile ale diferitelor metode de finanţare proprie a pierderilor. În acelaşi timp, trebuie avută în vedere înfiinţarea unei societăţi de asigurare captivă. Aceasta va fi în primul rând folosită la reţinerea diferenţei dintre francizele create de unităţile operaţionale şi capacitatea de reţinere a companiei; oricum, aceasta va implica un angajament ferm de subscriere a imobilizărilor de capital.

Înaintea luării în considerate a unei imobilizări de capital, trebuie realizat un studiu de fezabilitate care să prezinte viabilitatea financiară a proiectului.

Strategia de marketing Condiţiile de asigurare pe

piaţă

Piaţa de asigurări s-a dovedit a fi extrem de competitivă în ultimii ani, manifestând tendinţa de a-şi mări capacităţile şi în consecinţă o tendinţă de scădere a cotelor de primă. Oricum, în ultimele luni, câteva pieţe primare au indicat că în următorul an se aşteaptă o creştere a cotelor de primă şi o reducere a capacităţilor, datorită numărului crescând de pierderi inevitabile care apar.

Anul curent –an de referinţă

Abordarea strategiilor de gestiune a riscurilor şi a implicaţiilor acestora va porni de la problemele anului curent începând cu:

• înţelegerea modului în care compania tratează această problemă; • stabilirea unei treceri în revistă a principalilor asiguratori ai companiei. (dacă există); • solicitarea de consultanţă în ceea ce priveşte poziţia generală pe piaţă. Prioritatea imediată este înţelegerea deplină a poziţiei companiei vis-a-vis de

această problemă şi modalitatea de rezolvare a compatibilităţii.

7.4. Prezentarea programului

Valoarea oricărui program de transfer al riscului poate fi măsurată prin eficienţa şi integritatea protecţiei oferite. Se ajunge la valoarea reală atunci când există o îmbinare între preţuri competitive şi o asigurare flexibilă şi cuprinzătoare, pe fundalul unei depline siguranţe care permite răspunsul în cazul unor reclamaţii.

Pentru a atinge aceste scopuri, evaluarea amănunţită a gradului de expunere a proiectului/ afacerii trebuie corelată cu posibilitatea de a construi soluţii inteligente de asigurare dintr-o poziţie puternică pe piaţă.

Strategia de acţiune va implica o analiză completă care va duce la o înţelegere în profunzime a riscurilor ce trebuie asigurate, precum şi pregătirea unei prezentări detaliate şi profesionale a acestora, în vederea obţinerii de oferte din partea societăţilor de asigurare.

Un program potrivit de asigurare trebuie să prezinte următoarele avantaje: • economia costurilor; • protecţia împotriva catastrofelor: • stabilizarea fluxului de numerar de-a lungul timpului; • flexibilitatea de a permite dezvoltări ulterioare; • termeni şi condiţii uşor compatibili

Plasamente pe piaţa locală

Conform legislaţiei în vigoare privind asigurările şi reasigurările, pe teritoriul României contractele de asigurare trebuiesc încheiate cu societăţi stabilite în România, cu excepţia cazurilor în care asigurările respective nu se practică pe piaţa internă.

În prezent, există în România 65 societăţi de asigurare acreditate, dintre care 34 de societăţi încheie atât asigurări de viaţă, cât şi asigurări generale, iar 30 de societăţi au licenţă numai pentru asigurări generale.

Primele 10 societăţi de asigurare de pe piaţa românească sunt ASIROM, ASTRA, ASIT, ARDAF, OMNIASIG, Asigurarea Anglo-Română, UNITA, A.I.G., Nederlanden şi Generala Asigurări. Aceste societăţi au încasat, în ultimii ani 82,7% din primele totale. Principalele categorii de riscuri acoperite prin poliţele emise de societăţile de asigurări locale sunt: asigurările de bunuri, asigurările de răspundere civilă, asigurările de persoane. Reasigurarea faţă de pieţele internaţionale

În timp ce plasamentele locale trebuiesc angajate în România, capacităţile adiţionale vor fi disponibile prin accesarea pieţelor de reasigurare internaţionale.

Se vor utiliza cele care pot oferi: • securitate financiară de prim rang. • capacităţi suficiente de furnizare a garanţiei pentru un procent important din plasamentul general • o co-asigurare acceptabilă a plasamentului • implicarea suficientă a conducerii în problemele legate de asigurări pentru o continuitate pe termen lung • o dovadă a bunei administrări a portofoliului de asigurări şi a rezolvării reclamaţiilor Organizarea şi funcţionarea unui compartiment de gestiune a riscurilor va permite

companiei să-şi: - minimizeze întreruperile de activitate, urmare a unor incidente şi accidente - îmbunătăţească activitatea printr-o mai clară înţelegere a expunerilor şi a

oportunităţilor - menţină un nivel redus al costurilor cu asigurările - îmbunătăţească imaginea în relaţia cu clienţii şi partenerii de afaceri.

Obiective generale Principalele obiective urmărite de companie prin organizarea activităţii proprii de

gestionare a riscurilor sunt: - protejarea patrimoniului şi a imaginii societăţii; - minimizarea efectului pierderilor accidentale asupra stabilităţii rezultatelor

financiare şi asupra proiectelor de dezvoltare ale societăţii - asigurarea continuităţii operaţionale a serviciilor companiei în orice situaţie - satisfacţie pentru angajaţi, clienţi şi terţi, privind condiţiile de muncă şi

calitatea serviciilor. Evident, aceste obiective se cer a fi atinse cu costuri minime. Gestiunea riscurilor este recunoscută, în prezent, ca o profesie cu un statut clar şi

standarde profesionale proprii. Principalele direcţii de acţiune se referă la identificarea, cuantificarea şi recomandarea metodelor optime pentru controlul riscurilor la care este expusă o organizaţie. În organizaţiile mari, managerul de risc are un rol cheie în definirea şi implementarea strategiei de finanţare a riscurilor prin diverse metode.

Includerea unui compartiment specializat pentru gestionarea riscurilor în organigrama companiei, reflectă din partea managementului o atitudine responsabilă şi progresistă. Rolul şi relaţiile acestui compartiment cu structura generală a companiei vor evolua în funcţie de cerinţe, de autoritatea profesională a nucleului de bază, dar şi de capacitatea organizaţiei de a aplica sistematic un set de principii şi proceduri noi, conforme cu practica internaţională în acest domeniu. Considerând că definirea corectă a poziţiilor de bază în schemă şi a responsabilităţilor asociate acestora este esenţială, oferta conţine aceste elemente.

Adoptarea acestor principii reprezintă o schimbare pentru organizaţie, iar susţinerea schimbării va cere o participare activă a managementului, bazându-se pe acceptarea şi asimilarea acestor practici şi la acest nivel. Astfel se are în vedere crearea unei culturi privind gestiunea riscurilor la nivelul întregii organizaţii, activităţile nefiind limitate la specialiştii ce vor fi încadraţi în compartimentul de gestiune a riscurilor.

În acest proces, o cale pentru a acumula competenţa şi experienţa necesară, este stabilirea unei alianţe cu o echipă cu experienţă în acest domeniu şi crearea condiţiilor pentru transferul de cunoştinţe prin programe de instruire teoretică şi practică. Până la atingerea unei mase critice de cunoştinte şi experienţă în acest domeniu în cadrul companiei, funcţia efectivă de gestionare a riscurilor va fi îndeplinită de brokerul de asigurări selectat, care va transfera progresiv responsabilitatea realizării acesteia către membrii colectivului de gestiunea riscurilor.

Atitudinea activă faţă de tratarea riscurilor va întări încrederea partenerilor de afaceri şi a clientilor în serviciile companiei. Conţinutul programului

Din practica existentă în acest domeniu, funcţiile asociate gestiunii riscurilor evoluează în strânsă legatură cu necesităţile domeniului de activitate pe care îl servesc. În mod normal, aceste funcţii încep prin a trata “riscurile asigurabile” şi se dezvoltă către examinarea şi tratarea “riscurilor organizaţiei”(speculative). Considerăm că programul de implementare a unui sistem de gestiune a riscurilor trebuie sa cuprinda o strategie pe termen scurt şi mediu care să aibă ca rezultat:

- înfiinţarea Compartimentului de gestiune a riscurilor şi definirea rolurilor şi responsabilităţilor cheie ale acestui compartiment

- identificarea cerinţelor funcţionale în etapa actuală - prestarea de către broker a unor servicii de asigurări şi gestiune a riscurilor

corelate cu gradul de asimilare a cunoştintelor şi experienţei proprii a companiei

- stabilirea cadrului de evoluţie în viitor Elementele acestei strategii sunt prezentate sintetic, mai jos, în Programul de

acţiune pe termen scurt şi pe termen mediu. Împreună cu schema reprezentând etapele de evoluţie a Compartimentului de gestiune a riscurilor, acestea constituie Programul de implementare a proiectului.

Propunerea prezentată trebuie considerată ca un instrument flexibil de planificare care va particulariza ulterior, “pe măsură”, termenele, responsabilităţile, locul de desfăşurare, programa analitică, activităţile de pregătire, metodele de evaluare, etc. În funcţie de cerinţele concrete de pregătire profesională identificate pentru fiecare post.

Pe termen scurt vor fi abordate următoarele aspecte:

- Identificarea şi evaluarea expunerilor la risc a companiei pentru realizarea unui profil de risc realist şi cât mai complet

- Controlul riscurilor – pentru prevenirea daunelor şi menţinerea unui mediu operaţional cât mai stabil

- Adoptarea unei strategii de asigurări şi administrarea Programului de asigurări - cu concentrarea asupra aspectelor legate de valoare şi adecvare la cerinţe

- Gestiunea despăgubirilor- pentru o administrare corectă şi eficientă a situaţiilor de daună şi pentru a trage învăţăminte din incidentele petrecute

- Implementarea unui Sistem informatic pentru gestiunea riscurilor - pentru constituirea unor colecţii de date şi pentru realizarea de analize a datelor legate de expunerea la riscuri, inclusiv pentru incidente, cereri de despăgubire, valori de asigurare etc.

- Realizarea unui Manual de proceduri de gestiune a riscurilor – ce va constitui un cod de instructiuni şi proceduri privind standardele de control a riscurilor, de notificare şi rezolvare a daunelor, asigurări, etc. valabil pentru întreaga companie.

Pe termen mediu, aceste funcţii îşi vor extinde influenţa asupra activităţii generale a companiei, oferind suport pentru evaluarea riscului general al activităţii, şi nu doar pentru a decide care sunt riscurile asigurabile. Riscul general al activităţii – sau “business risk” cum mai este numit – este o parte fundamentală a actului de conducere. Rolul Compartimentului de gestiune a riscurilor va fi să formalizeze proceduri şi procese prin care se pot identifica şi organiza după priorităţi, pentru companie, multitudinea de riscuri la care este expusă organizaţia. În această etapă se va analiza oportunitatea înfiinţării unei societăţi proprii de asigurare - captivă.

7.5. Cerinţe de bază pentru activitatea compartimentului de gestionare a

riscurilor

Identificarea şi evaluarea expunerilor la risc a companiei pentru a realiza profilul de risc, presupune cunoştinţe economice si tehnico inginereşti, dar şi o experienţă specifică cu privire la corelarea unor aspecte constructive şi operationale cu posibile scenarii de daunalitate sau expuneri. În astfel de situaţii, foarte valoroase sunt informaţiile privind istoricul activităţii unor organizaţii similare cu compania precum şi crearea progresivă a competenţelor şi a unei reţele de contacte cu persoane şi organizaţii relevante, care aplică principiile moderene ale mangementului de risc în activitatea curentă.

Controlul riscurilor reprezintă o disciplină care combină înţelegerea aspectelor economice cu cele mecanice, constructive, electrice, chimice ş.a. pentru evaluarea expunerii la riscuri şi pentru adoptarea unor măsuri de reducere a riscurilor. Această disciplină este strâns legată de cea de identificare şi cuantificare a riscurilor.

Strategia de asigurări şi administrarea Programului de asigurări reprezintă o specializare în sine. Aceasta cere o bună cunoaştere a modului de operare a companiei. ca organizaţie pentru a evalua expunerile specifice la riscuri, precum şi înţelegerea relaţiilor contractuale şi a mediului legislativ în care operează organizaţia. În aceeaşi măsură este

importantă cunoaşterea pieţei de asigurări, în general, şi a pieţei de asigurări de energie, în particular.

Gestiunea despăgubirilor cere o cunoaştere detaliată a poliţelor de asigurare şi, din nou, o bună înţelegere a mediului legislativ şi a interacţiunilor cu acesta. Acumularea sistematică de informaţii la acest nivel serveşte cerinţelor de elaborare realistă a profilului de risc.

Sistemele informatice pentru gestiunea riscurilor – cuprind instrumentele informatice necesare pentru funcţia de gestiune a riscurilor. În acest scop se pot dezvolta instrumente proprii sau se pot folosi pachete soft specializate. În anexă se prezintă caracteristicile unui pachet de programe specializat (OMEGA).

Manualul de gestiune a riscurilor – reprezintă o componentă esenţială de diseminare în structura companiei a beneficiilor pe care Compartimentul de gestiune a riscurilor le poate aduce organizaţiei în ansamblu. Pe această cale se oferă tuturor unităţilor componente ale companiei o orientare unitară cu privire la standardele de raportare şi operare pe care trebuie să le aplice în legatură cu anumite evenimente şi clase de riscuri.

Recomandări la organizarea Compartimentului de gestiune a riscurilor. Aceste recomandări se referă la cele mai importante cerinţe şi activităţi ce trebuie avute în vedere şi la modalitatea de a privi evoluţia acestora în perspectivă. Roluri şi responsabilităţi

Definirea rolurilor şi responsabilităţilor pentru Compartimentul de gestiune a

riscurilor la companie se face ţinând cont de atribuţiile şi activităţile cuprinse în Programul de implementare pe termen scurt (12 luni) urmând a fi revizuite şi dezvoltate după finalizarea acestei etape.

În mod ideal, colectivul compartimentului ar trebui să aibă patru persoane: - Manager de risc - Specialist de daune - Specialist în controlul riscului - Administrator de reţea de date Compartimentul este subordonat Directorului financiar al companiei. Nu se exclude dezvoltarea acestei scheme în etape, cu concentrarea iniţială a

pregătirii pe două direcţii şi, implicit, suprapunerea funcţiilor astfel: - Manager de risc+Specialist în controlul riscului - Specialist de daune+ Administrator de reţea de date Fiecare dintre aceşti doi specialişti astfel formaţi îşi vor asuma ulterior sarcini de

pregătire profesională pentru funcţiile complementare respective, urmând a beneficia de asistenţă din partea brokerului consultant. Atribuţii principale

• Managerul de risc - conduce activitatea Compartimentului de gestionare a riscurilor, - stabileşte strategia de asigurări, reţinere de risc şi recomandă nivelurile şi

limitele de achiziţie a asigurărilor - promovează în cadrul organizaţiei conceptele privind asigurările şi

managementul de risc (MR) şi promovează rolul Compartimentului de gestiunea riscurilor în cadrul organizaţiei

- solicită oferte de servicii de asigurări, evaluează calitatea acestora şi participă la nominalizarea brokerului de asigurări,

- menţine legătura cu brokerul şi cu asigurătorii şi este interfaţa operativă cu echipa proiectului din partea companiei.

- urmăreşte ca toate aspectele legate de asigurări, daune, control de risc să corespundă strategiei generale a companiei.

- acţionează ca manager de criză în cazul unui incident major • Specialist de daune - organizează şi gestionează baza de date şi informaţii privind daunele - colectează informaţiile din sistem şi produce rapoarte specifice - avizează din punct de vedere tehnic cererile de despăgubire şi plăţile - participă la negocierile cu asigurătorii • Specialist în controlul riscurilor - defineşte strategia şi standardele de control al riscurilor - furnizează asistenţă şi date pentru noile proiecte - conduce controlul şi inspecţiile regulate în teren • Admnistrator de reţea de date - gestionează sistemul informatic/informaţional de MR - oferă suport tehnic, tehnologic şi informatic pentru echipa de MR

7.6. Cerinţe privind pregătirea şi perfecţionarea profesională

Manager de risc

Acest rol cheie cere pregătire şi perfecţionare de specialitate pe termen lung. Perioada de 12-24 de luni este considerată o perioadă optimă de formare iniţială pentru un specialist corect recrutat. De regulă, în ţările în care funcţionează un sistem de pregătire şi certificare profesională pentru asigurări şi management de risc, recrutarea candidatului pentru un astfel de post se face dintre persoane care au obţinut deja o astfel de calificare, având şi experienţa de lucru în organizaţii mari. Intrucat in România nu există astfel de condiţii iniţiale de selecţie se recomanda un program de pregătire, atât în ţară cât şi în străinatate.

Structura pregătirii va fi adaptată la experienţa individuală a candidatului. În prezent se consideră potrivită următoarea schemă de program de pregătire:

- Stagiu de instruire iniţială în domeniul principiilor de management de risc şi asigurări (1 săptămână)

- Instruire comună cu managementul companiei în domeniul politicilor de finanţare a riscurilor, implementarea schimbării, managementul de criză etc.

- Participarea la cursuri interne de management de risc - Participare la conferinţe şi simpozioane de specialitate - Participare la un curs de “Media Handling" pentru rolul de manager de criză - Înscrierea în schema de examinare şi certificare a Institute of Risk Mangers

sau Chartered Insurance Institute - Londra şi începerea secvenţei de studiu şi examinare.

Această schemă de pregatire va cuprinde pregatire teoretică şi practică adaptată profilului şi nivelului de pregătire a candidatului şi va fi detaliată de comun acord cu compania, ulterior. Cursurile din România vor fi extinse sau completate în funcţie de

necesităţi. Managerul de risc nominalizat va lua parte la toate acţiunile de evaluare şi inspecţie de risc care se vor organiza de societatea de asigurare cu experţi străini. Toate aspectele pregătirii vor fi susţinute cu material didactic, exerciţii aplicative, material documentar şi informativ adecvat.

Pe parcursul pregătirii se vor defini structura şi conţinutul unui manual de proceduri pentru gestiunea riscurilor (Manual de management de risc) care va fi un instrument foarte util pentru implementarea unor proceduri uniforme de identificare, raportare şi tratare a riscurilor la nivelul companiei.

Condiţia esenţială pentru îndeplinirea cu succes a activităţii curente este asigurarea unui nivel de autoritate corespunzător în cadrul companiei, care să-i permită managerului de risc acces la informaţiile de care are nevoie şi să garanteze respectarea recomandărilor făcute.

Specialist de daune

Pregătirea propriu zisă va ţine seama de experienţa anterioară a persoanei nominalizate.

- Stagiu de instruire iniţială în domeniul principiilor de management de risc şi asigurări (1 săptămână)

- Participarea la unele module de instruire organizate pentru management - doua săptămâni de instruire de specialitate, la sediul unor clienţi importanţi

ai societăţii de asigurări: • vizite la principalele case de asigurări • contacte cu agenţiile de lichidare a daunelor • practică în departamentele de daune ale societăţii de asigurări • instruire pe probleme teoretice şi documentare

- lucrul în România în echipa mixtă cu un reprezentant al societăţii de asigurări pentru a adapta procedurile de lichidare a daunelor la practica pieţei locale.

Se vor defini structura şi conţinutul unui manual de daune pentru implementarea unor proceduri uniforme de notificare şi rezolvare a daunelor la nivelul companiei.

În plus, societatea de asigurări va acorda asistenţă pentru crearea unui sistem de notificare a incidentelor sau pericolelor de către public, prin telefon, e-mail sau poştă de tip “Helpline”.

Specialist în controlul riscului

Pentru această funcţie se cere o pregătire şi experienţă tehnică de specialitate

pentru domeniul abordat şi cunoştinţe de bază privind securitatea instalaţiilor şi securitatea muncii.

Principalele discipline pentru care se vor organiza cursuri în România şi în străinătate privesc prevenirea incendiilor şi securitatea instalaţiilor, protecţia muncii, întreruperea de activitate, planificarea refacerii după o daună.

O structură modulară de pregătire cuprinde: - stagiu de instruire iniţială în domeniul principiilor de management de risc şi

asigurări - participarea la unele module de instruire împreună cu managementul

companiei. - elaborarea sub monitorizare din partea unui specialist a unor studii de caz

pentru uzul echipei proiectului şi pentru integrarea acestora în pregătirea generală a personalului companiei.

- doua săptămâni de instruire de specialitate, în principal, la societatea de asigurări sau la clienţi:

- cursuri scurte la Chartered Insurance Institute/Loss Prevention Council - “The ABC of Business Continuity Planning” course (curs de trei zile pentru planificarea continuităţii de operare)

- instruire practică în România însoţind pe teren specialişti pentru identificarea şi evaluarea riscurilor

- alte stagii sau misiuni de pregătire practică ce vor fi identificate pe parcurs, în funcţie de necesităţi.

• În funcţie de încadrarea cu personal, stagiul de iniţiere în domeniul asigurărilor şi managementului de risc se poate programa o singură dată pentru toate specialităţile, sau se poate realiza pe parcurs, în sub-module, pe măsura nominalizării personalului pentru încadrarea compartimentului.

• Ordinea în care sunt prezentate acţiunile de pregătire nu este strictă şi va fi decisă în faza de concretizare a programului.

• În programul de acţiune pe termen scurt sunt identificate poziţiile profesionale ţintă care vor beneficia de instruire practică prin antrenarea diectă în realizarea acţiunilor, la început cu caracter didactic, iar pe parcurs cu intenţia de practicare directă şi efectivă a principiilor de gestiune a riscurilor. Programul pe termen mediu se va implementa deja în echipă.

• Activităţile de pregătire se vor finaliza cu secvenţe de evaluare a progresului învăţării şi, periodic, vor avea loc analize de stadiu cu feed-back la managementul companiei.

• Pentru activităţile de pregătire destinate obţinerii unei calificări profesionale certificată internaţional, se vor solicita servicii de consultanţă şi tutoring pentru examinare şi realizarea proiectelor.

7.7.Program de implementare pe termen scurt (cca.1 an). Sumar al principalelor cerinţe şi activităţi

Disciplina/Cerinţa Compania Consultantul Comentarii Identificarea şi

evaluarea riscurilor

şi proiectarea

programului de

asigurări

Colectarea de informaţii pentru determinarea profilului de risc al companiei. Convenirea cerinţelor de asigurare şi stabilirea limitelor de asigurare şi a nivelului de reţinere a riscurilor. Acti itatea iniţială se

Analiza strategiei de finanţare a riscurilor Analiza de la zero a condiţiilor optime de opţiune pentru: • Achiziţionare de

asigurări faţă de reţinerea riscului în sarcină proprie (autoasigurare)

• Consultantul elaborează un raport şi o propunere de strategie de finanţare a riscurilor

• propune un program de asigurări

• Procesul este conceput ca un exerciţiu deschis la care participă echipa proiectului

• Familiarizarea cu

Poziţii ţintă • Managerul de

risc • Specialist în

controlul riscurilor

Activitatea iniţială se va concentra pe riscul fizic şi pe răspunderea companiei faţă de terţi

• Volumul de asigurări necesar

• Clasele de asigurări necesare

• Plasarea programului în cele mai avantajoase condiţii.

Elaborarea de recomandări

metodele şi procedurile folosite se face prin cursuri de instruire care vor preceda exerciţiile practice

Gestionarea despăgubirilor Poziţii ţintă • Specialist în

gestiunea daunelor

• Managerul de risc

Implementarea şi

instrumentarea

procesului de

gestionare a daunelor

şi despăgubirilor

• Raportare • Administrare • Rezolvare • Plată/Încasare • Contact cu

asiguratorii

Va adapta activităţile de: • Instruire • Suport tehnic • Analiza de daune

la cerinţele concrete ale companiei.

Se va începe cu protejarea patrimoniului şi răspunderii companiei. Instruirile se vor desfăşura în străinătate şi în România.

Sistem informatic de gestiune a riscurilor Poziţii ţintă • Managerul de

risc • Specialist în

controlul riscurilor

• Specialist în gestiunea daunelor

• Administrator de date

Implementarea strategiei de colectare şi înregistrare a informaţiilor pertinente pentru gestionarea riscurilor

Acordă asistenţă pentru definirea specificaţiei de cerinţe pentru campanie. În funcţie de opţiune, se va organiza instruire specializată pe această temă.

Se presupune că, la început, utilizarea informaţiei şi introducerea datelor se va face la nivelul compartimentului de gestiune a riscurilor Se va evalua interesul de achiziţionare a unui pachet software specializat (ex. OMEGA)

Management de criză şi relaţiile cu publicul (PR)

Va decide asupra atribuirii acestor responsabilităţi la

Va instrui pe managerul de risc cum să trateze cu

Aceasta va avea un impact asupra îmbunătăţirii imaginii companiei.

Poziţii ţintă • Managerul de

risc

nivelul departamentului de gestiune a riscurilor. Va antrena şi alte categorii de management .

media şi cum să elaboreze proceduri de gestionare a crizelor.

Manualul de gestionare a riscurilor – Manual de gestionare a daunelor Poziţii ţintă • Managerul de

risc • Specialist

daune

Definirea cerinţelor pentru manuale

Elaborarea de specificaţii pentru proceduri uniforme de gestionare a riscurilor şi a daunelor

Manualele vor avea la bază modele standard folosite de companii similare.

Evoluţia funcţiilor compartimentului de gestionare a riscurilor asigurabile→riscul organizaţiei

Adoptarea politicii de tratare a tuturor riscurilor, fie că sunt sau nu asigurabile.

Consultanţă în legătură cu procesul prin care se. pot identifica, evalua şi trata riscurile în ansamblu. Activităţi de instruire specifice.

Aceasta va fi influenţată de complexitatea operaţională a companiei., cadrul legal în care îşi desfăşoară activitatea, şi mediul de afaceri în general

Elaborarea de programe de asigurări pentru o strategie de finanţare a riscurilor din ce în ce mai sofisticată

Identificarea domeniilor“problemă” pentru companie. Evaluarea celor mai potrivite forme de finanţare a riscurilor.

Asistenţă tehnică pentru cunoaşterea unor produse şi soluţii tipice pentru organizaţii similare. Modelarea nivelurilor potrivite de reţinere a riscurilor pentru diverse scenarii

În funcţie de situaţia financiară a companiei. se vor considera alternative de niveluri de reţinere a riscurilor şi combinaţii între soluţii financiare care tratează riscuri asigurabile-neasigurabile

Informaţii pentru gestiunea riscurilor

Se vor nominaliza departamentele sau furnizorii, clienţi etc. care trebuie sau pot avea acces online pentru utilizarea informaţiilor despre risc

Acordarea de asistenţă tehnică şi instruire pentru lărgirea accesului la OMEGA. Aceasta poate include o versiune/ intranet/ internet

Produsul internet al consultantului poate deveni o soluţie de îmbunătăţire a comunicaţiilor în interiorul companiei sau cu exteriorul

Controlul riscurilor Considerarea altor riscuri decât cele legate de proprietate şi răspundere:

Oferă asistenţă tehnică şi instruire de specialitate

• Riscuri de mediu • Investiţii şi

proiecte • Beneficii pentru

angajaţi Realizarea manualului de gestiune a riscurilor în ansamblu (“riscul organizaţiei/business risk”)

Stabilirea poziţiei de influenţă a compartimentului de gestiune a riscurilor

Se implică în elaborarea şi instrumentarea proceselor de identificare şi alocare a priorităţilor pentru toată gama de riscuri şi reflectarea acestora în manualul de gestiune a riscurilor

În această fază “drepturile de proprietate asupra riscului” se transferă de la compartimentul de gestiune a riscurilor la nivelul organizaţiei în ansamblu.

Finalizarea pregătirii echipei de gestiune a riscurilor şi a transferului funcţiilor de gestiune a riscurilor la beneficiar

Evaluarea şi certificarea calităţii serviciilor oferite

• Instruire • Suport şi

monitorizare a unor etape de examinare profesională la diverse organisme de specialitate (IRM, CII, LPC) pentru specialiştii înscrişi pentru examinări

• Elaborare raport final

În această etapă se realizează treptat şi efectiv transferul funcţiilor de gestionare a riscurilor de la broker la beneficiar

Riscuri majore pentru operatorii de utilităţi: - daune la bunuri - întrerupere de activitate - răspundere faţă de terţi - avarii la maşini şi utilaje - cheltuieli suplimentare de operare - riscuri la lucrări de construcţii şi puneri în funcţiune - cheltuieli de întârziere a dării în funcţiune - infiltraţii şi poluare - risc politic - incapacitatea de furnizare a agentului - terorism, vandalism, greve şi tulburări civile, război - îndepărtarea molozului şi resturilor după accidente majore - riscuri de tranzit

- cheltuieli de urgentare a aprovizionării - răpire şi răscumpărare de persoane - răspundere profesională - răspundere managerială

7.8. Rolul brokerului în asigurări şi management de risc

Rolul brokerului astăzi - Consultant - Broker - Furnizor de servicii externe Rolul brokerului - Consultant - Concepe produse personalizate (ex. organizează scheme speciale de vânzare

de asigurări de grup, scheme de televânzare directă a serviciilor, etc) - Analizează riscul, securitatea asiguratorilor şi piaţa - Analizează contractele şi le derulează - Studiază capacitatea de reţinere a riscurilor şi administrează reţinerea lor - Elaborează studii şi rapoarte sectoriale (ex. riscurile de catastrofă în România) - Proiectează şi administrează mecanisme speciale de transfer sau finanţare a

riscurilor (ex. societăţi de asigurare de tip “captivă”) - Conduce proiecte pentru servicii intersectoriale

Rolul brokerului – Broker - Participă la determinarea profilului de risc - Recomandă un program de asigurări - Plasează asigurările cu cei mai potriviţi asiguratori în cele mai avantajoase

candiţii pentru client Roul brokerului - Furnizor de servicii externe

- Realizează funcţii de rutină cu frecvenţă mare / limită mică (ex. gestionarea daunelor şi despăgubirilor sau gestionarea unor programe de asigurări standard pentru grupuri cu interese comune cum ar fi clienţii companiei).

- Se ocupă de ţinerea evidenţelor, raportări (ex. administrează baze de date specializate)

Rolul brokerului - Partener al managerului de risc - Sprijină implementarea strategiei şi politicii companiei - Participă la analiza schimbării şi la privatizare - Execută sarcini legate de asigurări şi asociate acestora - Participă la negocieri în piaţă / marketing - Contribuie la construirea imaginii / percepţie - Se ocupă de monitorizare şi raportare - Realizează rapoarte şi studii analitice/comparative - Face proiectare / dezvoltare de produse 7.9. Sistem informatic dedicat ( OMEGA)

OMEGA este un sistem informatic modern de gestiune a riscurilor creat de Aon Risk Technology Services. OMEGA este scris în Fox Pro pentru Windows™ şi este un produs complet integrat care include următoarele module:

Ω Daune Ω Rapoarte

Ω Poliţe de asigurare Ω Corespondenţă Ω Expuneri Ω Grafice Ω Bunuri Ω Calendar Ω Alocarea costurilor riscurilor Ω Daune: este un modul prin care se realizează toate operaţiile de înregistrare şi

gestiune a daunelor. Daunele sunt clasificate după diferite criterii (ex: departamentul din care provin, tipul de daună) Se pot înregistra detalii complete cu privire la rezervele de daună şi la plăţi.

Ω Poliţe de asigurare: acest modul înregistrează toate informaţiile relevante cu privire la poliţele de asigurare (inclusiv condiţiile de asigurare şi clauzele suplimentare). Informaţiile cu privire la sumele asigurate/limitele de răspundere şi franşize sunt comparate şi integrate cu cele legate de daune.

Ω Expuneri: modulul conţine informaţii cu privire la expunerile la risc ale organizaţiei, fie că ele se referă la instalaţii tehnologice sau la personal.

Ω Bunuri: funcţia acestui modul este de a oferi suport în controlul riscului. Aici sunt înregistrate informaţii cu privire la valorile bunurilor, la pierderile maxime estimate şi la pierderile maxime probabile împreună cu detalii furnizate de inspecţiile de risc. Utilizând acest modul se poate evalua eficienţa diverselor tehnici de management de risc, se poate crea profilul de risc şi se poate urmări implementarea recomandărilor de reducere a riscurilor.

Ω Alocarea costurilor riscurilor: permite alocarea primelor şi a costului total cu riscurile către diversele departamente ale organizaţiei pe baza expunerilor, a istoricului de daune şi a altor factori de risc.

Ω Rapoarte: fiecare modul poate genera rapoarte standard (inclusiv analize matriceale şi analize triangulare a daunelor). Rapoartele personalizate se pot crea cu ajutorul produsului Relational Report Writer R&R™ pentru Windows.

Ω Corespondenţă: pentru generarea de corespondenţă există o interfaţă cu Microsoft Word pentru Windows precum şi cu alte procesoare de texte cunoscute.

Ω Grafice: se pot crea grafice standard precum şi grafice personalizate Ω Calendar: această funcţie generează atenţionări pentru acţiunile viitoare şi ţine

evidenţa acţiunilor întreprinse. Ea acţionează simultan pentru toate modulele.

Figura nr. 7.2. Etape de evoluţie a Compartimentului de gestionare a riscurilor

Nominalizarea Specialistului pentru Controlul riscurilor

Evaluarea amanuntita a nevoilor de asigurare

Plasarea progrmuluiprincipal deasigurari

Elaborarea Manualelor de management de risc/daune

Cons

Compania

Compania Consultant

Compania Consultant

Pregatirea Specialistului pentru Controlulriscurilor

Compania Consultant

Nominalizarea Specialistului de daune

Analiza daunelor

Plasarea asigurariloresentiale

Pregatirea Managerului derisc pentru Managementulde criza

Compania

Cons

Compania Consultant (Cons)

Identificarea si evalurea riscurilor

Compania Consultant (Cons)

Compania C lt tResponsbilitate/Costuri revin:

Nominalizarea Sefului de Compartiment (Mangerul de risc)

Evaluarea Cerintelor de Asigurare

Pregatirea Managerului derisc

Compania

Cons

Cons

Cons

Pregatirea Specialistului de daune