CUPRINS: INTRODUCERE....................................................................2 CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND DEZVOLTAREA RELAŢIILOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE LA ÎNTRREPRINDERE...............................................8 1.1. INFLUIENŢE EXERCITATE DE MEDIUL FINANCIAR NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL ASUPRA ÎNTREPRINDERII..................................................................8 1.2. ASPECTE LEGISLATIVE PRIVIND RELAŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE...................17 1.3. PERSPECTIVA RELAŢIILOR FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ÎN EPOCA GLOBALIZĂRII MEDIULUI DE AFACERI......................................................................26 CAPITOLUL II. CRACTERISTICA GENERALĂ A ÎNTREPRINDERII IM“MAGIC S.V.”SRL......32 2.1. PREZENTAREA GENERALĂ A ÎNTREPRINDERII........................................32 2.2. ANALIZA ECONOMICO- FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII.................................40 CAPITOLUL III. DEZVOLTAREA RELAŢIILOR FINACIARE ALE ÎNTREPRINDERII............58 3.1.ANALIZA RELAŢIILOR FINACIARE ALE ÎNTREPRINDERII PE PLAN NAŢIONAL...................58 3.2. PROGNOZAREA ŞI PLANIFICAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERI..........................62 CONCLUZII.....................................................................64 2
2003, 640 p. In prezenta lucrare se caracterizeaza actele normative si legislative ce reglementeaza
organizarea contabilitatii financiare, precum si sistemele de tinere a contabilitatii; se examineaza
metodica de contabilizare a activelor, capitalului propriu, datoriilor, veniturilor, cheltuielilor si
rezultatelor financiare. Materialele teoretice sunt insotite de exemple concrete, aplicatii practice,
scheme, tabele etc.
"Principiile de baza ale contabilitatii" Autori: Belverd E. Needles, Jr., Henry R. Anderson,
James C. Caldwell; editia a V-a, traducere din limba engleza; Chisinau 2000, 1240 p. Prezentul
manual reprezinta unul din cele mai vestite si solicitate editii din lume, in care se pot gasi informatii
utile privind contabilitatea ca sistem informational, principiile fundamentale ale contabilitatii
financiare si manageriale, luarea deciziilor economice. Pentru aprofundarea cunostintelor manualul
contine intrebari de recapitulare, exercitii, studii de caz, probleme de sinteza.
"Contabilitate manageriala: ghid practico-didactic" Colectiv de autori: coordonator -
Alexandru Nederita; Chisinau 2000, 264 p. Prezenta lucrare este prima carte in domeniul
contabilitatii manageriale (de gestiune) editata in Republica Moldova, in care integral si sub toate
aspectele se expune modul de acumulare, control si analiza a informatiei necesare pentru luarea
deciziilor manageriale la toate etapele si nivelurile de gestiune a intreprinderii. Obiectivul lucrarii il
constituie explicarea metodicii organizarii contabilitatii manageriale in conformitate cu cerintele
economiei de piata.
La fel au fost analizate lucrarea colectivului de autori N. Zaharcenco şi T. Prisăcar
“Operaţiunile de import – export: aspecte contabile şi fiscale”, de o mare importanţă privitor la
efectuarea tezei date.
O sursă foarte importantă pentru realizarea investigaţiei propuse a fost cartea d-lui Vasile
Bucur “Contabilitatea operaţiunilor de import”, unde am putut urmări demersul teoretic privitor la
importul de mărfuri - concept şi reflectare contabilă; Importul de mărfuri - concept, clasificare şi
evoluţie; condiţii de livrare a importurilor de mărfuri; Modalităţi de plată a importurilor de mărfuri;
Obligaţiile vamale pentru importul de mărfuri; Evoluţia importurilor de mărfuri în Republica
Moldova; organizarea contabilităţii specifice importului de mărfuri; Consideratii generale privind
importului de mărfuri şi structura organizatorică a firmelor importatoare; Reflectarea în
contabilitatea financiară a operaţiilor economice privind mărfurile importate; Contabilitatea de
gestiune a operaţiunilor de import; Determinarea costului de achiziţie a mărfurilor importate;
6
organizarea contabilităţii stocurilor; Evaluarea mărfurilor la ieşirea din patrimoniu; Vânzarea la
intern a mărfurilor importate;
Tot în această ordine de idei am completat sursa informaţională a tezei cu informaţii din
lucrarea lui O. Grinevici “Diferenţele de curs valutar aferente operaţiunilor în valută străină şi a
creditelor bancare primite în valută străină”.
Noutăţile legislative şi cele de interpretare a noilor prevederi legislative cu privire la
operaţiunile de import export au fost spicuite şi din revistele de specialitate din ţara noastră: Revista
de Contabilitate şi audit, Revista “Profit” şi Revista “Экономическое обозрение”,
La fel în teză am analizat legislaţia în vigoare privitor la desfăşurarea activităţilor de import
– export de pe teritoriul Republicii Moldova.
Obiectivele legislaţiei (prezentate în compartimentul de Bibliografie al tezei) cu privire la
contabilitatea operaţiunilor de import export sunt: menţinerea suveranităţii şi asigurarea securităţii
economice a statului, stimularea dezvoltării economiei naţionale prin promovarea activităţii
comerciale externe şi prin crearea de condiţii pentru integrarea efectivă a economiei Republicii
Moldova în economia mondială, corectitudinea înregistrării activităţilor de import – export din
punct de vedere a evidenţei contabile.
În cadrul legislţiei analizate am putut vedea noţiunile fundamentale cu privire la
operaţiunile de export – import Pentru corectitudinea procesului de evaluare a operaţiunilor de
import export au fost studiate şi analizate actele legislative de referinţă, astfel au fost vizate subiecte
din Instrucţiunile Băncii Naţionale a Republicii Moldova despre repatrierea mijloacelor şi a
bunurilor importate/exportate”, Standardul Naţional de Contabilitate nr. 21 “Efectele variaţiilor
cursurilor valutare”, aprobat de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova la 25 decembrie 1997.
Cuvinte cheie Acreditiv documentar; Asigurari; Bilant; Bilet la ordin; Bilet la schimb;
Bunuri; Case de comert; CEC; Certificat de origine; Certificat fito-sanitar; CIF (Cost asigurae si
anvlu..{port de destinatie}); Comert exterior; Cont deschis; Contabilitate; Curs de schimb valutar;
Declaratie de incasare valutar; Export/import direct; Export; Factura de export; FOB; Garantie
pentru buna executie; Import; Incasso documente contra acceptare; Incasso documente contra plata;
Incasso-ul documentar; Livrari in transe; Lohn; Ordin de plata; Plata contra factura; Plata contra
factura a bunurilor; Plata in avans; Plata la livrare; Pret in vama; Scrisoare de credit comerciala;
SWIFT; Transfer electronic de fonduri; Tranzactii; Valoarea in vama.
7
CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND DEZVOLTAREA RELAŢIILOR
FINANCIARE INTERNAŢIONALE LA ÎNTRREPRINDERE
1.1. Influienţe exercitate de mediul financiar naţional şi internaţional asupra întreprinderii
Autofinanţarea constituie modul de finanţare original şi fundamental. Ea reprezintă forma
originală a finanţării, întrucât corespunde primelor forme istorice ale avansării de capital. Pe de altă
parte, ca reprezintă forma fundamentală a finanţării, întrucât celelalte moduri de finanţare
(finanţarea directă sau intermedierea) funcţionează în mod normal ca simple anticipări ale unei
autofinanţări viitoare. Cu alte cuvinte, o întreprindere nu poate avea acces Ia finanţarea externă,
decât dacă are şanse serioase de a ajunge la autofinanţarea viitoare care-i va permite să-şi
reconstituie avansurile acordate de terţi. Astfel, o întreprindere care primeşte un credit bancar va
trebui să-l ramburseze pe baza rezultatelor sale financiare viitoare, deci a autofinanţării sale.
Autofinanţarea reprezintă deci, în ultimă analiză, pivotul fundamental pe care se sprijină finanţarea
întreprinderii.
Un regim de autofinanţare pur are totuşi nişte limite care explică nevoia de a se recurge la
finanţarea externă, într-o astfel de situaţie, fiecare întreprindere îşi finanţează pe baza propriilor sale
rezultate integralitatea operaţiunilor sale. Ea îşi asigură deci, o autonomie financiară totală. Din
punctul de vedere al economiei naţionale, un astfel de regim circumscrie clar răspunderile şi
riscurile legate de finanţare pentru că impune fiecărei întreprinderi să-şi asigure autofinanţarea
necesară supravieţuirii şi dezvoltării sale, în caz de eşec, numai proprietarii săi vor fi direct afectaţi
de dificultăţile financiare apărute, iar riscurile financiare vor fi riguros delimitate.
Recurgerea exclusivă la autofinanţare comportă totuşi nişte limite care afectează în acelaşi
timp fiecare întreprindere luată separat şi economia naţională în ansamblul său, într-o astfel de
situaţie, fiecare unitate se vede obligată să-şi folosească în exclusivitate propria capacitate de
acumulare. Raportul între nevoile şi capacităţile financiare este inegal repartizat între întreprinderi.
Unele au nevoi de finanţare care depăşesc cu mult capacităţile lor imediate. Acesta e cazul unităţilor
din domeniile de activitate care necesită un mare efort de investiţii, pentru că tehnologia lor
evoluează, pentru că necesităţi încă nesatisiacute permit absorbirea unei producţii sporite sau pentru
că durata pe care trebuie angajate capitalurile e deosebit de lungă. Dacă aceste unităţi s-ar limita la o
pură autofinanţare, ele ar trebui să renunţe la unele investiţii şi s-ar condamna la o stagnare
tehnologică şi la limitarea dezvoltării. Alte unităţi au, dimpotrivă, resurse prezente care le depăşesc
nevoile imediate de finanţare. Acesta e cazul unităţilor cu domenii de activitate în care tehnologia
este stabilizată sau posibilităţile de dezvoltare a producţiei sunt limitate. Într-un regim de pură
autofinanţare, aceste unităţi ar avea nişte excedente de capital inutilizabile. Un astfel de regim s-ar
traduce deci, în acelaşi timp într-o raţionalizare financiară brutală pentru unităţile cu perspective
potenţiale de dezvoltare şi într-o inutilizare a excedentelor deţinute de alte unităţi cu nevoi de
8
dezvoltare limitate. El ar corespunde unei nefolosiri a resurselor, unei limitări nejustificate a
posibilităţilor de dezvoltare a întreprinderilor şi a economiei naţionale. O astfel de situaţie e o bună
ilustrare a necesităţii unei circulaţii financiare care să permită deplasarea surplusurilor unor anumite
unităţi spre cele care au nevoi de finanţare mai acute, deci care au nevoie de o finanţare externă.
După cum s-a remarcat deja, finanţarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanţare
directă, fie pe o intermediere financiară.Finanţarea directă permite stabilirea unei relaţii imediate
între unităţile care au nevoie de finanţare şi cele cu excedente de finanţare. Dar această relaţie
comportă totuşi nişte condiţii atât de restrictive, încât ele i-ar putea limita perspectivele de
dezvoltare. Exigenţele agenţilor cu excedente şi cele ale agenţilor în deficit sunt divergente. Din
acest motiv, finanţarea directă poate întâmpina unele dificultăţi.
Mai întâi, în materie de durată, preferinţele agenţilor cu excedente şi cele ale agenţilor cu
deficit par la prima vedere incompatibile. Deţinătorii de economii vor să-şi plaseze excedentele în
operaţiuni pe termen scurt sau la vedere, în timp ce nevoile de finanţare sunt îndeosebi pentru
resurse pe termen lung şi mediu (în special pentru finanţarea investiţiilor întreprinderilor), în relaţia
de finanţare directă, această distorsiune între structura pe termen a ofertei şi cea a cererii de
finanţare ar fi iremediabilă şi nu ar permite nici mobilizarea celei mai mari părţi a economiilor, nici
realizarea majorităţii investiţiilor. In cazul intermedierii, dimpotrivă, intermediarul financiar poate
realiza reglarea, dacă acceptă să-şi asume riscul transformării operaţiunilor pe care le efectuează.
Intermediarul colectează resursele care-i sunt încredinţate în special pe termen scurt, ţinând cont de
preferinţele deţinătorilor de economii. Cu toate acestea, aceste resurse sunt furnizate de un număr
foarte mare de depunători. De aceea se poate spera că, în virtutea legii numerelor mari, se va stabili
o compensaţie între sumele retrase de unii deţinători de economii şi noile depuneri ale altora.
Această compensaţie va permite creşterea - sau cel puţin stabilizarea - valorii globale a resurselor
colectate, în absenţa crizei majore de încredere (reflectată de un aflux al cererilor de restituiri),
ansamblul resurselor la vedere sau pe termen scurt ale instituţiilor financiare se va reînnoi şi va
funcţiona astfel, ca un ansamblu de resurse stabile care să poată fi împrumutate pe termen mediu
sau lung de către organismele care le-au colectat.
A doua justificare funcţională a rolului intermediarilor ne trimite la rolul lor de centralizare
financiară. Excedentele de economii sunt constituite din veniturile dispersate ale milioanelor de
deţinători ale căror disponibilităţi individuale ating în medie o valoare limitată. Nevoile de finanţare
sunt mult mai puţin fracţionate şi în plus în mare parte concentrate într-un număr redus de mari
întreprinderi care au în vedere mari proiecte de investiţii, în acest sens, intermediarii joacă un rol de
"grupare" şi canalizează o multitudine de mici fluxuri de economii spre marile curente de investiţii.
O a treia justificare se referă la condiţiile de alocare a economiilor spre utilizările lor
posibile. Afectarea pertinentă a capacităţilor de finanţare necesită o anume selecţie între cererile
9
care vin de la agenţii cu deficit. Această selecţie cere în special o evaluare a riscurilor, a rezultatelor
potenţiale legate de diversele proiecte avute în vedere, eliminarea tuturor cerinţelor care par prea
aventuroase şi a celor a căror eficienţă economică şi socială ar fi insuficientă sau problematică.
Majoritatea deţinătorilor individuali de economii n-au nici posibilitatea şi nici capacitatea să
aprecieze eficienţa operaţiunilor sau a întreprinderilor pe care le finanţează, din motive care ţin de
tehnicitatea metodelor de evaluare financiară şi de dificultăţile de înţelegere a surselor de informaţie
care pot fi folosite. Intermediarii au, dimpotrivă, mijloace abundente de stocare şi de analizare a
informaţiilor privind situaţia întreprinderilor care solicită finanţare au posibilitatea să-şi constituie
echipe de experţi competenţi în materie de studiere a dosarelor de credit. Intervenţia lor ar trebui
deci, să permită o selecţie mai eficace a proiectelor şi o orientare a capacităţilor de finanţare spre
utilizările cele mai sigure şi mai avantajoase.
În al patrulea rând, intermediarii reuşesc să mobilizeze nişte economii care n-ar fi fost atrase
într-un sistem de finanţare directă, pentru că ei îşi substituie notorietatea şi credibilitatea lor acelora
ale întreprinderilor industriale şi comerciale care, în majoritate, se bucură de mai puţină încredere
din partea deţinătorilor de economii, într-o relaţie de finanţare directă, agenţii cu capacitate de
finanţare îşi aduc direct fondurile agenţilor cu deficit, în contrapartidă, ei primesc de la aceştia
titluri care atestă aportul lor şi garantează o plată viitoare şi/sau o rambursare. Este vorba de "titluri
primare" (acţiuni, obligaţiuni, bonuri) a căror valoare viitoare va depinde de încrederea de care va
beneficia emiţătorul. Dar numai întreprinderile sau instituţiile care se bucură de o mare notorietate
pot avea acces la un public larg şi îşi pot "plasa" titlurile destul de bine pentru a atrage sume mari de
economii. Majoritatea întreprinderilor - mici, mijlocii sau chiar mari - nu pot spera să aibă acces la
aceste surse de finanţare şi sunt obligate să recurgă la intermediari, în acest caz, intermediarii
colectează economiile agenţilor cu excedent şi le dau în schimb titluri care, sub diverse forme,
corespund unor simple dovezi ale datoriei. Din motive de securitate, de comoditate sau de supleţe,
aceste titluri emise de intermediari (titluri secundare) sunt în mare măsură acceptate de public care
manifestă mai multă încredere în aceste instituţii specializate, care au adesea baze financiare ce
asigură garanţia necesară. Resursele colectate pot fi ulterior împrumutate întreprinderilor şi altor
agenţi care au nevoie de finanţare. Aceştia vor da atunci intermediarilor nişte dovezi de
recunoaştere a datoriei lor (titluri primare) care exprimă angajamentul luat de creditorii primari faţă
de instituţiile care le oferă fonduri.
Se poate concluziona că cele trei moduri fundamentale de finanţare corespund unor trei faze
ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finanţare, care asigură trecerea de la un regim
de autofinanţare pură la un sistem care include finanţarea directă şi apoi intermedierea financiară.
Acest proces permite lărgirea cercului celor care concură la finanţarea economiei şi mărirea
10
fondurilor mobilizate. Astfel, diferenţierea între cele trei moduri de finanţare fundamentale
constituie unul din aspectele majore ale evoluţiei sistemelor financiare.
Analiza comparativă a structurilor financiare naţionale conduce la evidenţierea mai multor
tipuri, bazate pe specificitatea relaţiilor între instituţii, pieţe şi instrumente financiare ce pot fi
observate în cadrul unei economii naţionale. După ce vom aminti o tipologie în opt clase aleătuită
pe baza evoluţiei istorice, vom propune o tipologie cu trei clase a structurilor financiare
contemporane.
a) Etapele evoluţiei structurilor financiare. Situându-ne, în acelaşi timp. într-o perspectivă
istorică şi într-una comparativă, putem identifica opt tipuri de structuri financiare.
Aceste tipuri sunt caracterizate, în primul rând, prin complexitatea mai marc sau mai mică a
instituţiilor financiare pe care le includ. Pot fi observate astfel, cinci niveluri de dezvoltare
instituţională.
b) O clasificare în trei tipuri a structurilor financiare contemporane.
Evidenţierea stadiului actual al structurilor financiare naţionale trebuie să pună accentul, atât
pe varietatea instituţiilor, cât şi pe instrumentele existente în fiecare ţară şi să ţină seama şi de
reglarea care se realizează între instituţii şi pieţele financiare.
Clasificarea structurilor financiare naţionale contemporane duce în primul rând la
caracterizarea economiilor naţionale cu structură financiară incipientă. E vorba în special de zonele
în care activitatea financiară rămâne încă puternic dominată de operaţiunile monetare şi de
intervenţia băncilor centrale sau comerciale. Majoritatea ţărilor din Africa şi unele ţări latino-
americane au caracteristici financiare care fac posibilă asimilarea lor la acest tip de structură
financiară.
Economiile cu structură financiară bazată pe intermediere sau, mai simplu spus, economiile
de intermediere financiară, reprezintă un al doilea tip. Ele sunt caracterizate de o anumită
diversificare a activelor financiare. Pe lângă bani se observă şi apariţia diverselor instrumente de
economisire şi de credit. Dar crearea şi gestionarea acestor instrumente sunt în principal bazate pe
intervenţia intermediarilor financiari, mai mult sau mai puţin specializaţi. Aceşti intermediari apar
ca unităţi active care imprimă ritmul şi orientarea evoluţiei structurii financiare.
În sfârşit, economiile de piaţă financiară conferă un loc important pieţelor de capital. Ele
folosesc o largă gamă de active financiare care reprezintă, nu numai o ofertă instituţionalizată venită
din partea intermediarilor financiari, ci şi o ofertă de titluri primare emise de întreprinderi şi alte
entităţi nefinanciare. Aceste trăsături caracteristice pot fi observate în America de Nord, în Europa
Occidentală, în Japonia şi în mai multe ţări de pe Coasta Pacificului.
11
În continuare vom detalia analiza acestor mari tipuri de structuri financiare pentru a
desprinde implicaţiile pe care caracteristicile mediului financiar le are asupra gestiunii financiare a
întreprinderilor.
Deşi toate economiile naţionale cunosc o largă dezvoltare a tranzacţiilor monetare în a doua
jumătate a secolului XX, monetizarea a rămas puternic inegală în economia mondială. Ea apare mai
limitată în ţările cu sisteme financiare incipiente şi mai extinsă în ţările unde prevalează sistemele
de intermediere financiară sau piaţa financiară.
Un indiciu simplu, dar lămuritor, este oferit în acest sens de comparaţia între masa monetară
şi produsul intern brut (PIB). Ultimul măsoară fluxul de bunuri reale care fac obiectul tranzacţiilor.
Comparaţia sa cu mărimea care reprezintă masa activelor monetare în circulaţie, permite deci
aprecierea nivelului de monetarizare a tranzacţiilor într-o economie dată. Măsurarea cantităţii de
monedă în circulaţie se loveşte totuşi de dificultăţi tehnice şi analitice, mai ales din cauza
posibilităţilor de substituire între monedă, în sens strict şi diferite active financiare considerate
nemonetare. Este motivul pentru care este prudent să apreciem monetarizarea schimburilor ţinând
cont, în acelaşi timp. de o definire restrânsă a masei monetare (mărimea R\ din formulele de calcul
prezentate în continuare) şi de o definire extensivă, incluzând şi quasimoneda (mărimile R2 şi 1*3).
Se poate ţine seama şi de raportul între quasimoneda şi monedă (mărimea R4), raport care este de
câteva ori mai mare pentru ţările dezvoltate, comparativ cu celelalte ţări.S-ar putea ţine cont şi de
alte forme de economii lichide pentru ţările cu sisteme financiare dezvoltate.
Extinderea gamei de instrumente financiare utilizate în cadrul economiei globale constituie
o a doua linie determinantă pentru gestiunea financiară a întreprinderii, întrucât aceste instrumente
constituie în acelaşi timp "materia primă" şi suportul operaţiunilor de decontare, de plasare, de
finanţare şi de acoperire a riscurilor. Gama instrumentelor financiare este inegal diversificată,
corespunzând stadiului atins de dezvoltarea sistemului financiar, în diferitele economii naţionale.
Economiile cu sistem financiar incipient dispun de o gamă redusă de instrumente financiare
emise de întreprinderi şi alte unităţi rezidente. Această gamă înglobează în general, moneda şi
instru-mentele de economii lichide (conturi de economii, depozite pe termen). Mai departe, activele
financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri şi alte titluri) sunt slab diversificate şi, atunci când ele există,
au o difuzare restrânsă. Deţinerea de monedă în bilete sau în cont curent rămâne forma dominantă
de stocare a activelor financiare pentru aceste ţări, quasimoneda fiind slab reprezentată.
În economiile de intermediere financiară "gama" se îmbogăţeşte cu un ansamblu de
instrumente de economisire şi de plasare care permit instituţiilor de credit să colecteze fondurile
disponibile de la particulari sau organisme care dispun de excedente financiare. Cu toate acestea, în
absenţa pieţelor de capital active, produsele financiare propuse celor care economisesc şi
investitorilor nu dau loc decât unui efort limitat de diversificare şi adaptare în atenţia depunătorilor.
12
Formele "clasice" de colectare promovate de instituţiile de credit sunt depozitele la termen
("conturile blocate") pentru depunerile întreprinderilor şi altor organizaţii şi conturile de depuneri
pe librete, pentru particulari. De asemenea, instrumentele care servesc ca suport al operaţiunilor de
credit cunosc o diversificare limitată. Gama lor rămâne dominată de forme tradiţionale de finanţare
pe termen scurt, chiar în cazul creditelor legate de exploatare (de exemplu scontarca efectelor
comerciale, creditele de campanie). Diferite instituţii de credit se angajează în finanţarea
investiţiilor. Dar această orientare este adoptată îndeosebi de organismele specializate în acordarea
de credite pentru cumpărarea de echipamente şi în leasing (credit- contract de închiriere pentru
bunuri mobiliare sau imobiliare). Cu excepţia instituţiilor mai importante, care pot adopta o
orientare de "bancă universală", incluzând în acelaşi timp acordarea de credite pe termen scurt,
alături de cele pe termen mediu şi lung şi alte forme de intervenţie, majoritatea băncilor comerciale
rămân în principal orientate spre finanţarea exploatării şi a trezoreriei întreprinderii conform
formelor clasice de creditare.
În economiile de piaţă financiară, gama instrumentelor financiare cunoaşte o considerabilă
extindere. Solicitanţii de capital şi ansamblul operatorilor care intervin pe piaţă se lansează într-o
puternică luptă de concurenţă pentru atragerea celor care economisesc sau investesc. Ei caută să-şi
menţină avantajele pe care le au pe pieţele disputate. Intervenţia lor favorizează multiplicarea,
uneori anarhică şi riscantă, a instrumentelor ce servesc ca suport pentru operaţiunile de mobilizare,
de plasare, de finanţare şi de acoperire a riscurilor, într-un asemenea context, gestionarii financiari
ai întreprinderii beneficiază de posibilităţi largi de alegere şi iniţiativă. Totodată ei sunt determinaţi
să aibă informaţii actuale şi profunde relative la ansamblul instrumentelor ce le sunt propuse, în
sfârşit, ei sunt determinaţi să efectueze o selecţie mai complexă între produsele financiare oferite,
având în vedere aspecte referitoare la cost sau randament, la durată, la risc.
Pe măsură ce structura financiară naţională se dezvoltă, inter-mediarii tind să se
specializeze, să-şi multiplice oferta şi sâ-şi diferenţieze intervenţiile, serviciile pe care le oferă şi
modalităţile de funcţionare.
Instituţiile de credit în activitate în economiile cu structură financiară incipientă sunt puţin
diferenţiate, în majoritatea acestor ţări, banca centrală şi câteva bănci comerciale concentrează
principalele operaţiuni financiare. Acestea coexistă eventual cu instituţii mai specializate: cecuri
poştale, case poştale de economii, bănci de dezvoltare, organisme de credit mutual sau cooperatist,
cel mai adesea orientate spre un sector de activitate particular (artizanat şi agricultură în special).
Cu toate acestea, slăbiciunea relativă a mecanismelor instituţionale de colectare a
economiilor şi de finanţare se găseşte parţial compensată de punerea la punct a unor circuite
financiare care fac dovada eficacităţii şi bunelor calităţi de adaptare în mediul socio-economic.
13
În economiile de intermediere financiară, diferenţierea inter-mediarilor este mult mai
accentuată. Dezvoltarea financiară este caracterizată în majoritatea ţărilor de o specializare a
instituţiilor de credit pentru o gamă relativ îngustă de operaţii şi instrumente. Această specializare e
esenţial legată de preocuparea gestionării riscurilor. După numeroase probleme bancare, puterile
publice şi profesioniştii au trebuit, în sfârşit, să se preocupe de o limitare a riscurilor şi de acordarea
de garanţii solide depunătorilor care oferă fondurile lor instituţiilor de credit. Măsurile prudente
inspirate de această preocupare au influenţat, în acelaşi timp legislaţia şi practica profesiunilor
financiare. Se doreşte să se asigure o anumită clasificare a riscurilor pentru a se impune instituţiilor
o adaptare a naturii şi duratei resurselor pe care le colectează la caracteristicile creditelor pe care le
acordă. Această clasificare a riscurilor conduce la o concentrare pe un domeniu de activitate relativ
omogen, deci o activitate specializată. Dacă evoluţia sistemului financiar favorizează o certă
diversificare a instrumentelor şi operaţiilor, sistemul financiar tinde însă a conferi noi domenii în
care se afirmă instituţiile noi, puternic specializate. Este ceea ce explică paralelismul între mişcarea
de diversificare a activelor financiare şi a operaţiilor la care ele dau loc pe de o parte şi mişcarea de
diferenţiere a instituţiilor de credit, pe de altă parte.
În economiile de piaţă financiară această diferenţiere este confirmată şi chiar amplificată.
Aceste economii favorizează multi-plicarea tipurilor de active, operaţii şi pieţe. Dezvoltarea pieţelor
financiare asigură pentru instituţiile de credit un spaţiu de manevră şi un câmp de dezvoltare mai
complex şi mai vast.
Orientările gestiunii financiare într-un sistem financiar incipient sunt mai întâi determinate
de slabele posibilităţi de finanţare externă.
Limitele inerente ratei interne de acumulare, ale capacităţilor de colectare şi de transformare
ale instituţiilor de credit, afectează defavorabil oferta de fonduri disponibile. Aceste limite fac să se
simtă restricţiile operate de administraţiile şi entităţile publice, de evitare parţială a
întreprinzătorilor privaţi care se împrumută, în consecinţă, gestiunea financiară a întreprinderilor e
constrânsă să vegheze la formarea şi alocarea resurselor de autofinanţare care constituie singura
sursă regulată de fonduri, pentru majoritatea unităţilor.
Pe de altă parte, absenţa unei game diversificate de instrumente de plasare moderne
restrânge posibilităţile de gestionare a unui portofoliu de active financiare emise de piaţa internă, în
consecinţă, gestiunea excedentelor de lichiditate, când unele întreprinderi ajung să le deţină, rămâne
închisă în posibilităţile de alegere restrânse şi nu beneficiază de o tehnică foarte elaborată.
În sfârşit, dificultăţile de funcţionare a sistemelor de plăţi, amânarea încasării creanţelor şi
chiar a cecurilor care le acoperă sunt o sursă de riscuri şi de costuri pentru întreprinderi. Finanţiştii
sunt deci constrânşi să consacre o mare parte a efortului lor gestionării încasărilor şi plăţilor.
14
În contextul economiilor cu sisteme financiare incipiente gestiunea financiară a
întreprinderilor se găseşte, în principal, orientată spre stăpânirea decontărilor şi spre formarea şi
utilizarea resurselor de autofinanţare. Accesul întreprinderilor la finanţarea externă, asigurat de
bănci sau alte instituţii de credit, constituie însă o preocupare majoră. Totuşi, slăbiciunea
mecanismelor de mobilizare şi de alocare a economiilor antrenează un dublu efect de raţionalizare a
creditului. Pe de o parte, întreprinderile sunt chemate să-şi exprime o cerere de finanţare externă şi
sunt determinate să-şi subordoneze ritmul de dezvoltare posibilităţilor interne de finanţare. Pe de
altă parte, depunătorii şi instituţiile de credit pot să regrete absenţa oportunităţilor de plasament sau
de credit, orientate spre proiecte viabile şi demne de încredere.
Într-o economie de intermediere financiară, gestiunea financiară a întreprinderilor se
orientează în principal, spre conduita relaţiilor cu băncile şi alte instituţii de credit.
În primul rând. responsabililor financiari le revine misiunea să asigure urmărirea şi ajustarea
fluxurilor de plăţi efectuate prin conturile bancare de către întreprindere, în economiile cu sistem
financiar incipient, dezvoltarea tranzacţiilor monetare se loveşte de obstacole sau de dificultăţi
datorate insuficienţei suporturilor institu-ţionale care sunt oferite, în economiile de intermediere,
funcţionarea mecanismelor de plăţi, din contră, e asigurată în mod fiabil şi regulat de instituţiile de
credit. Acestea centralizează cea mai mare parte a mijloacelor băneşti deţinute de întreprinderi şi de
particulari în conturi curente bancare, în timp ce acumulările în bilete de bancă ocupă un loc redus.
Instituţiile de credit centralizează de asemenea, principalele plasamente mobilizând resursele
particularilor în conturi de economii şi alte forme clasice, iar pe cele ale întreprinderilor în depozite
la termen (conturi blocate).
În al doilea rând, responsabilii financiari, adresează principalele lor cereri de finanţare
instituţiilor de credit. Acestea constituie de acum înainte sursa principală de finanţare externă şi, cel
mai adesea, sursa exclusivă. Mai întâi orientaţi spre finanţarea solicitărilor pe termen scurt,
intermediarii financiari extind progresiv domeniul lor de intervenţie pentru a integra creditul pe
termen mediu şi lung, în special orientat spre investiţii. Totuşi, această extindere nu operează liniar.
Ea este traversată în majoritatea ţărilor, de crize datorate unei proaste aprecieri a riscurilor legate de
aceste angajamente pe termen. Instituţiile de credit au fost astfel supuse unui proces de
perfecţionare primejdios şi costisitor, jalonat de falimente bancare şi de perioade de repliere.
Pentru gestionarii financiari ai întreprinderilor, această evoluţie determină o netă modificare
a soluţiilor lor de finanţare, în prima etapă, ei se adresează băncilor pentru finanţarea operaţiunilor
pe termen scurt, dar trebuie să acopere nevoile lor pentru cumpărarea de echipamente din resurse
proprii sau din autofinanţare, în orice caz, existenţa intermediarilor financiari specializaţi permite
uşor obţinerea de fonduri destinate investitorilor, dar această contribuţie rămâne marginală, într-o a
doua etapă, diversificarea modalităţilor de credit propuse de intermediarii financiari permite
15
responsabililor întreprinderilor să negocieze cu aceştia, împrumuturile pe termen scurt, dar şi pe
termen mediu şi lung.
În sfârşit, în economiile de intermediere financiară, pieţele de capital continuă să joace un
rol secundar în mobilizarea şi alocarea de fonduri necesare, în consecinţă, majoritatea gestionarilor
financiari nu pot avea intenţia să facă apel la aceste pieţe pentru a procura fondurile prin emisiunea
de acţiuni, obligaţiuni sau titluri pe termen scurt. Numai unităţile cele mai importante pot eventual
să recurgă la astfel de operaţiuni şi deci să existe o reală posibilitate de arbitraj între finanţarea de
către piaţa financiară şi finanţarea de către instituţiile de credit.
Putem spune că economiile de intermediere financiară pun la dispoziţia responsabililor
întreprinderilor, mijloace de finanţare, instru-mente de plasare şi toată gama de servicii care tind a
răspunde, într-un mod mai diversificat, diferitelor lor nevoi. Totuşi, aceste economii nu oferă
gestionarilor financiari soluţii alternative în raport cu cele propuse de instituţiile de credit. Ele nu
asigură jocul concurenţial între soluţiile de finanţare şi de plasare propuse de pieţele de capital şi
cele propuse de intermediarii financiari.
Pentru responsabilii întreprinderilor, economiile de piaţă financiară par, la prima vedere, a
multilplica posibilităţile lor de alegere. Ele le permit să caute soluţiile de finanţare, de plasare sau de
acoperire a riscurilor care le asigură un răspuns potrivit cu nevoile întreprinderii, la cel mai bun cost
(pentru instrumentele de finanţare şi de acoperire a riscurilor), sau la cel mai bun randament (pentru
instrumentele de plasament).
Această extindere a posibilităţilor de alegere e datorată dezvoltării pieţelor şi instituţiilor
financiare mai mult sau mai puţin specializate, mai unite unele de altele pentru constituirea unei
vaste pieţe a banilor. Spaţiul financiar favorizează multiplicarea instrumentelor financiare
răspunzând diverselor nevoi. Se dă particularilor ca şi întreprinderilor posibilitatea de a pune în
concurenţă produse şi circuite financiare alternative pentru căutarea soluţiei care corespunde cel mai
bine constrângerilor şi preferinţelor lor.
Coerenţa de ansamblu a sistemului financiar rămâne asigurată de mecanisme de transmitere
care pun în relaţie diferitele pieţe (piaţa financiară pentru operaţiunile pe termen mediu şi lung şi
piaţa monetară pentru operaţiunile pe termen scurt), diferitele produse financiare, diferitele rate ale
dobânzii.
Totuşi, economiile de piaţă financiară expun gestionarii financiari ai întreprinderilor la noi
dificultăţi. Pe de o parte, pieţele financiare suferă fenomene de instabilitate care afectează rata
dobânzii, cursul de schimb valutar şi valoarea activelor financiare. Instabilitatea acestor variabile
poate antrena pierderi severe şi perturbări grave pentru gestiunea financiară a întreprinderilor. Ea
constituie deci cauza unei agravări a riscurilor financiare. Pe de altă parte, economiile de piaţă
financiară exercită o constrângere financiară mai severă pentru întreprinderi. Dacă acestea au de
16
acum înainte acces la posibilităţi de finanţare lărgite pe pieţele de capital, ele sunt deopotrivă supuse
unei presiuni continue a cumpărătorilor de titluri (acţiuni şi obligaţiuni în special), care aducându-şi
aportul la resursele întreprinderii, controlează în permanenţă evoluţia performanţelor şi riscurilor
lor.
Astfel, posibilităţile de plasare oferite de pieţele de capital conduc la compararea între
randamentul mai riguros oferit de produsele financiare şi cel aşteptat din investiţiile reale,
industriale şi comerciale. Din această cauză, selectarea proiectelor de investiţii productive devine
mai severă şi numai cele mai eficiente dintre ele pot beneficia de o confruntare favorabilă cu
plasamentele financiare alternative.
În cele din urmă, economiile de piaţă financiară furnizează gestiunii financiare posibilităţi
de alegere largi, dar fac să existe reţineri pentru deciziile mai complexe şi mai riscante. Această
îmbogăţire a misiunii gestiunii financiare afectează inegal întreprinderile. Cele mai mari beneficiază
din plin de posibilitatea de a combina relaţiile cu pieţele şi relaţiile cu instituţiile de credit în
interesul lor. în schimb întreprinderile mici şi mijlocii apar mai puţin înarmate pentru a accede pe
piaţă şi pot deci să se găsească închise într-un raport oligatoriu cu instituţiile de credit. Totuşi, chiar
în acest caz, existenţa pieţelor active exercită o presiune asupra instituţiilor de credit şi le constrânge
să ţină seama mai mult de nevoile clienţilor lor, ceea ce n-ar face într-o economie de intermediere
financiară.
1.2. Aspecte legislative privind relaţiile financiare internaţionale
Pregatirea Republicii Moldova pentru aderarea la Uniunea Europeana a fost sprijinita in
domeniul contabilitatii intreprinderii de catre specialistii francezi care au contribuit la definirea unui
model contabil care sa asigure tranzitia de la contabilitatea specifica sistemului centralist planificat
la sistemul descentralizat specific economiei de piata, dar care sa permita autoritatilor statului un
control riguros al activitatilor desfasurate. Aceste eforturi au fost completate de specialistii englezi
de specialitate care nu numai ca au sprijinit pregatirea sistemului contabil al intreprinderilor din
ţările exsocialiste pentru aderare la Uniunea Europeana, ci si au contribuit la dezvoltarea sistemului
contabil existent, prin orientarea acestuia catre pietele internationale de capital; orientarea agentilor
economici din Republica Moldova catre pietele de capital internationale, a fost posibila pe de o
parte datorita avansarii procesului de introducere a Aquis-ului Comunitar, cat si a cresterii bonitatii
Republicii Moldova pe piata capitalului international, ca efect al rezultatelor macroeconomice
deosebite inregistrate.
In ceea ce priveste aportul activitatilor de comert exterior la sporirea Produsului Intern Brut,
respectiv a valorii adaugate brute, aceasta se realizeaza in cazul in care la export pretul national este
mai mic decat cel international, iar la import cand pretul practicat intern este mai mare. Modelul de
17
contabilitate practicat este acela prin care se pun in evidenta fondurile materiale si banesti,
consumul acestora pentru desfasurarea activitatilor de import/export, precum si pe evidentierea
rezultatelor economice in urma prestarii activitatilor de comert exterior1.
Calitatea de membru al OMC necesită stabilirea unor relaţii economice deschise, calitativ noi
cu toate ţările membre ale OMC. Totodată oferind garanţii suplimentare investitorilor străini în ce
priveşte regimul şi reglementările comerciale din Moldova.
Reforma cadrului legislativ a necesitat modificarea multor legi existente, precum şi
adoptarea altora noi, cum sunt:
• Legea cu privire la tarifele vamale;
• Legea privind reglementarea de stat a comerţului exterior;
• Legea privind obstacolele de ordin tehnic din calea comerţului;
• Legea cu privire la certificare;
• Legea cu privire la protecţia cumpărătorului;
• Legea privind măsurile antidumping, de compensare şi protecţie;
• Legea cu privire la comanda de stat.
In corespundere cu regulile internaţionale au fost modificate actele normative şi legislative,
referitoare la proprietatea intelectuală, determinarea volumului mărfurilor în vamă, aplicarea
măsurilor sanitare şi fitosanitare, a standardelor şi alte aspecte, ce ţin direct sau indirect de
schimburile comerciale.
In acest context modelul contabil al activitatii de import/export1 are la baza reguli generale
ale sistemului contabil al intreprinderii, cadrul contabil general si anume : obiectivele, conditiile si
modalitatile de definire a sistemului contabil national ; conventiile contabile ; metodele de evaluare,
documentele de sinteza (definire, reguli de stabilire, modele).
In aplicarea sa sistemul contabil al intreprinderii ia in considerare Planul de Conturi General,
regulile de functionare a conturilor, principiile si metodologia contabila a operatiunilor, conturile
consolidate.
In plus, prin specificul sau contabilitatea activitatilor de import/export reflecta raporturile
economico-financiare dintre operatorii economici ce apartin unor structuri economice diferite si
astfel uzantele, cutumele si normele dreptului international apar in operatiile contabile ce se
executa. In aceasta categorie putem exemplifica preturile utilizate pentru evaluarea operatiilor de
import/export de bunuri si servicii, a conditiilor de livrare a marfurilor, a modalitatilor de plata, a
sistemului de finantare etc.
1 Dumitru Visan « Contabilitatea in Comertul exterior”, Ed. aII-a, Ed. Economica, Bucuresti, 1999.
18
Societatile comerciale au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitatea proprie,
respectiv contabilitatea financiara, potrivit Legii contabilitatii, si contabilitatea de gestiune adaptata
la specificul activitatii.
Calcularea costurilor in activitatea de import/export. In calitatea de exportator sau
importator se impune a se conveni un pret, care sa permita fiecareia din parti obtinerea unui profit
acceptabil. Stabilirea unui astfel de pret realist presupune luarea in considerare a unor factori, dintre
care mentionam: costurile interne de productie; costurile asociate de realizarea exportului
(modificari aduse impactul cursului de schimb si al taxelor din tara importatoare; cererea pietei;
strategiile de stabilire a preturilor practicate de firmele concurente; marja de profit avuta in vedere;
natura obiectivelor urmarite de exportator pe piata externa.
Principalele instrumente si modalitati de plata utilizate in comertul international sunt:
Incasso-ul documentar, Acreditivul documentar, Dispozitia de Plata/Incasare Externa in Valuta
(DPVE), Ordinul de plata (O.P.), Cecul, Cambia, Biletul la ordin, Trata, Scrisoarea de credit
comerciala.
Reglementarea de către stat a comerţului extern.
Operaţiunile economice externe în condiţiile economiei de piaţă sunt relaţiile comerciale într-un
domeniu sau altul dintre părţile -subiecte cu cetăţenie diferită. Prin tranzacţii economice externe de
comercializare se subânţeleg acţiunile unor cetăţeni şi persoane juridice din diverse ţări, ce
urmăresc stabilirea, modificarea sau suspendarea drepturilor civile şi a obligaţiunilor la
comercializarea mărfurilor şi serviciilor în cadrul comerţului exterior [2, p. 81].
În interiorul ţării principalele reguli de efectuare a unor asemenea tranzacţii se reglementează
de către legislaţia naţională. In Republica Moldova, bunăoară, ele sunt stabilite în Codul civil,
partea 1 [vezi 3].
Dar în acelaşi timp tranzacţiile economice externe de comercializare au o serie de particularităţi
în comparaţie cu cele similare, încheiate pentru livrări interne de mărfuri. Aceasta se referă nu
numai la condiţiile economice şi financiare, ci şi la reglementarea juridică. Unele norme de drept, ce
reglementează prevederile părţilor tranzacţiei de comercializare, sunt incluse în contractele
comerciale internaţionale, acordurile de colaborare economică, precum şi în instrucţiunile cu privire
la comerţ şi efectuarea plăţilor. în afară de aceasta, multe prevederi normative de drept importante
se conţin în actele şi convenţiile internaţionale multilaterale, printre care e şi Convenţia de la Viena
[4].
Convenţia de la Viena reglementează procedurile legate de elaborarea, coordonarea şi
legalizarea tranzacţiei şi efectuarea ei ulterioară. Prevederile convenţiei date se aplică de către
participanţii la operaţi uni le comerciale externe indiferent de faptul, dacă sunt sau nu stipulate în
contractul tranzacţiei trimiterile la această Convenţie.
19
De menţionat, ca în diferite ţări în cadrul operaţiunilor comerciale externe au loc multe
încălcări, abuzuri, luare de mită, este răspândită corupţia. Aceste probleme neliniştesc întreaga
omenire. Asambleea Generală a ONU, fiind îngrijorată de problemele pe care le creează
corporaţiile, ce pot periclita stabilitatea şi securitatea societăţii, submina valorile morale
democratice şi prejudicia dezvoltarea ei social-economică şi politică, în luna decembrie 1996 a
adoptat "Rezoluţia ONU cu privire la combaterea corupţiei şi Codul internaţional de comportament
al persoanelor oficiale de stat", precum şi rezoluţia şi declaraţia "Cu privire la colaborarea
intrernaţională în scopul combaterii corupţiei şi mituirii în cadrul operaţiunilor comerciale
internaţionale " [8, p. 562-592] Actele legislative majore, care în prezent reglementează activitatea
comercială externă a Republicii Moldova, sunt: Legea „Cu privire la reglementarea de stat a
activităţii comerciale externe” stabileşte baza legală pentru reglementarea de stat a operaţiunilor
comerciale externe, metodologia de implicare în activităţile comerciale externe a persoanelor fizice
şi juridice din Republica Moldova sau din alte ţări, drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile
autorităţilor publice la acest capitol.
Legea „Cu privire la tariful vamal” prevede procedura de stabilire şi aplicare a tarifelor
vamale pentru bunurile importate sau exportate de pe teritoriul Moldovei, de asemenea stabileşte
regulile de aplicare a taxei vamale, precum şi metodele folosite la determinarea valorii bunurilor din
vamă şi ale ţării de origine.
Codul Fiscal al Republicii Moldova stabileşte principiile generale de impozitare în
Republica Moldova, statutul juridic al contribuabililor, al autorităţilor fiscale şi al altor participanţi.
Sistemul general de stat de impozite şi taxe include: impozitul pe venit, TVA, accizul, impozitul
privat, taxa vamală şi taxa în fondul rutier.
Codul vamal al Republicii Moldova prevede principiile legale, organizatorice şi economice
ale activităţii vamale. Activitatea vamală presupune promovarea politicii vamale, conformarea la
regulamentele vamale ale bunurilor, vehiculelor şi persoanelor care trec frontiera Republicii
Moldova; aplicarea drepturilor de import şi export; devamarea; controlul vamal, supravegherea şi
alte activităţi.
Legea privind licenţierea unor genuri de activitate, stabileşte cadrul legal, organizatoric şi
economic pentru licenţierea unor tipuri de activităţi, identifică activităţile specifice care trebuie
supuse licenţierii, de asemenea tinde să asigure controlul statal în conformarea acestora la termenele
şi condiţiile necesare.
Trebuie de menţionat că întregul cadru legislativ este destul de complex, dar cunoaşterea
actelor normative va facilita mult organizarea operaţiunilor de export-import, precum şi va da
posibilitate să se evite multe probleme care pot apărea în procesul de perfectare a documentelor
necesare şi a procedurilor vamale.
20
Dezvoltarea comerţului internaţional constituie o cale importantă în succesul economic al
unei ţări, inclusiv pentru economiile în tranziţie, aşa cum este cazul tării noastre. Comerţul
internaţional implică un grad ridicat de competitivitate nu numai între firme, ci şi între ţări.
Bineînţeles, factorii competiţionali includ: preţul şi calitatea mărfurilor, reţeaua de distribuţie,
serviciile oferite; în acelaşi timp, însă, foarte importantă este eficienţa activităţii sistemului bancar,
gama serviciilor şi instrumentelor bancare puse la dispoziţia exportatorilor/importatorilor. De
asemenea, derularea unei tranzacţii în comerţul internaţional presupune un număr ridicat de riscuri
care nu apar în cazul comerţului interior.
Comerţul exterior2 este o ramură distinctă a unei economii naţionale care cuprinde
operaţiunile comerciale sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în raporturile cu
străinătatea privind vânzarea-cumpărarea de mărfuri, lucrări, servicii, licenţe, consignaţia sau
depozitul, reprezentarea sau comisionul, operaţiunile financiare, asigurările, turismul şi, în
general, orice acte sau fapte de comerţ.
Potrivit acestei definiţii, comerţul exterior cuprinde două componente de bază.
1. Operaţiunile comerciale internaţionale reprezintă o formă de interdependenţă între
întreprinderi şi economiile naţionale în sfera comercializării şi includ:
– comerţul internaţional cu mărfuri, care este format, la rândul său, din: exportul de
mărfuri care cuprinde totalitatea operaţiunilor comerciale prin care o ţară vinde unei alte
ţări o parte din mărfurile produse sau prelucrate; importul de mărfuri care cuprinde
totalitatea operaţiunilor comerciale prin care o ţară cumpără mărfuri din alte ţări în
vederea satisfacerii consumului productiv şi neproductiv.
– comerţul internaţional cu servicii comerciale, numit şi comerţ invizibil, care cuprinde
serviciile conexe operaţiunilor de export-import (transporturile, asigurările, licenţele),
turismul internaţional;
– operaţiunile comerciale combinate, respectiv reexportul, compensaţiile, switch-ul,
prelucrarea în lohn, operaţiunile de perfecţionare etc., adică tehnicile utilizate pentru
facilitarea schimburilor şi valorificarea oportunităţilor de profit comercial.
2. Alianţele şi cooperările internaţionale reprezintă o formă dezvoltată a legăturilor
economice dintre state în vederea realizării unei strategii comune, durabile, în domenii diferite de
activitate. Raţiunile care stau la baza acestor legături pleacă de la existenţa unor interese comune,
complementaritate tehnologică, exploatarea eficientă a competenţelor şi resurselor proprii.
Principalele forme de alianţe şi cooperări internaţionale sunt următoarele3:
2 Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 133 Popa, I., „Tranzacţii de comerţ exterior”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 13
21
– cooperările pe baze contractuale, în care pot fi incluse contractele de licenţă, franşizarea,
subcontractarea etc., toate constituind forme de transfer internaţional de tehnologie de producţie
(licenţierea, subcontractarea) sau de comercializare (franşizarea);
– alianţe strategice sub formă de asociaţii, consorţii etc. Pentru construirea de obiective
în comun, livrări la cheie, consultingengineering etc.;
– cooperarea instituţionalizată, reprezentată de societăţile mixte.
Prin participarea, sub diferite forme la circuitul mondial de valori, comerţul exterior are
multiple efecte economice şi neeconomice asupra fiecărui participant la realizarea sa, cum ar fi 4:
efecte economice de tip valoric concretizate sub forma diferenţelor dintre încasările şi plăţile
internaţionale din operaţiunile de exportimport generate de diferenţele dintre productivitatea
naţională şi internaţională a factorilor de producţie; efecte economice de tip material concretizate
sub forma valorilor de întrebuinţare care satisfac cantitativ şi calitativ anumite nevoi reale ale
economiei naţionale; efecte economice de tip propagat sau indirect care, deşi nu se localizează în
mărimi concrete, reprezintă aprecieri orientative privind aportul comerţului exterior la introducerea
progresului tehnic, îmbunătăţirea proporţiilor din economie, valorificarea mai bună a factorilor de
economice de tip social şi politic care, deşi nu se pot cuantifica, exercită influenţe pozitive cu
incidenţe multiple asupra unei economii naţionale.
Prin intermediul acestor efecte, cu precădere a celor economice, comerţul exterior devine un
pilon important al dezvoltării unei economii naţionale.
Activitatea de comerţ exterior este caracterizată de anumite trăsături specifice datorită
mediului în care întreprinderea este nevoită să acţioneze, şi anume pieţele externe. Principalele
trăsături economico-financiare ale activităţii de comerţ exterior sunt5:
1. Caracterul economic al activităţii, concretizat în derularea unui circuit de fonduri
materiale şi băneşti generatoare de rezultate economico-financiare. Activitatea de comerţ exterior
contribuie la crearea şi sporirea venitului naţional al ţării;
2. Interferenţa factorilor naţionali cu cei internaţionali, caracterizată prin existenţa
elementelor de extraneitate în cadrul raporturilor economicofinanciare cum ar fi subiecţii de drept
aparţinând unor legislaţii naţionale diferite. În acest caz, relaţiile de comerţ exterior ies parţial sau
total de sub jurisdicţia internă a unui stat şi se completează cu uzanţele şi normele dreptului
internaţional sau cu normele de drept civil ori comercial ale unui alt stat;
3. Diversitatea şi specificitatea activităţii de comerţ exterior, care constă în apariţia alături
de forma clasică a import-exportului de mărfuri şi a unor forme noi de comerţ exterior şi cooperare
4 Pop, A., „Contabilitatea de gestiune în comerţ”, Editura Intelcredo, Deva, 1997, pag. 1555 cf. Vişan, D., op. cit., pag. 21 şi următoarele, Pop, A., op. cit., pag. 157 şi următoarele
22
cum sunt: comerţul cu drepturi de proprietate industrială şi intelectuală, operaţiunile combinate de
2.Datorii pe TL2.1Credite bancare pe termen lung - 37559548 375595482.2Împrumuturi pe termen lung - 77750 77750
2.3Avansuri pe termen lung primite - 95159220 95159220
2.4Datorii amînate privind impozitul pe venit - 7558 7558
Total DTL 132804076 1328040763.Datorii pe TS3.1. Datorii financiare pe TS 17907140 196120 -17711020
3.2. Datorii comerciale pe TS 16207507 1608734 -14398773 3.3 Datorii pe TS calculate 93688 465034 371346
Total DTS 34208335 2269888 -31938447
Total General Pasiv 33608390 132144948 98536558Sursa: Rapoartele financiare ale întreprinderii SRL „MAGIC S.V.”(Anexa 3,4)
Crearea patrimoniului necesar pentru activitatea economico – financiară se efectuează din
diferite surse de finanţare.
Noţiunea de capital a căpătat o semnificaţie complexă de bunuri exprimate valoric , care
participă la procesul de producţie sub diferite forme, şi care sunt rezultatul unui precedent proces
productiv, defineşte noţiunea de “capital ” ca un ansamblu de mijloace necesare pentu a asigura
îndeplinirea funcţiei de producţie a întreprinderii.
46
Crearea capitalului presupune colectarea de resurse , iar utilizarea lui o imobilizare a MB,
care implică anumite costuri. Capitalul social determină valoarea minimă a activelor pe care trebuie
să le deţină societatea comercială şi se formează din aporturile fondatorilor, exprimate in lei. În anii
2007-2008 capitalul social nu a suferit modificări,doar că întreprinderea a înregistrat o pierdere
neacoperită în sumă de 605345 lei în 2007 şi de 2934416 lei în 2008. Acestea, respectiv, vor fi
acoperite doar la momentul obţinerii venitului de la vînzarea apartamentelor.
Ca factor de producţie “ capitalul “ este caracterizat, cafiind o sumă de MB şi materiale, numite
“bogăţiile întreprinderii”.
Componentele capitalului capătă denumiri şi forme diferite, în dependenţă de locul şi rolul
lor în procesul economic, astfel maşinile, utilajele reprezintă capitalul tehnic , creanţele – capitalul
juridic, iar MB – capitalul financiar.
Conducătorii întreprinderii trebuie să cunoască costul capitalului, pentru a lua decizii corecte
privind alocarea capitalului.
Costul capitalului pentru întreprindere depinde de costul fiecărei surse de finanţare şi va fi
cu atît mai mare , cu cît întreprinderea va utiliza mai multe surse de finanţare “ scumpe “. Costul
capitalului reprezintă rentabilitatea minimă cerută de către aducătorii de fonduri. „Regula de aur” a
finanţelor stipulează că costul capitalului nu trebuie să fie mai sporit decît rezulattele generate de
acesta. Structura capitalului reprezintă raportul existent între sursele de finanţare proprii şi cele
împrumutate , sau raportul între sursele de finanţare permanente şi cele pe TS.
Analiza surselor de formare a activelor întreprinderii porneşte de la aprecierea generală a
structurii pasivelor. În acest scopse calculează şi se interpretează un şir de indicatori, care în
literatura de specialitate se numesc coeficienţi ai structurii capitalului , independenţei financiare, de
acoperire, de solvabilitate, de îndatorare ş.a.
Unul dintre cei mai frecvent folosiţi coeficienţi ai structurii surselor de finanţare este coeficientul de autonomie(de autofinanţare, de
concentrare a capitalului propriu).
Coeficientul de autonomie = Capital propriu/Total Pasive
- Coeficientul de autonomie = (-2934416)/132144948 = -0,02 (2007)
- Coeficientul de autonomie = (605345)/336083990 = -0,018 (2008)
Coeficientul în cauză reflectă, pe de o parte, cota capitalului propriu în suma totală a surselor
de finanţare, iar pe de altă parte – ponderea patrimoniului format pe seama mijloacelor proprii în
suma totală a activelor întreprinderii. Din punct de vedere al creditorului, nivelul de siguranţă al
acestui coeficint, după părerea preponderentă a specialiştilor, se apreciază pozitiv atunci cînd tinde
spre o mărime unitară sau cel puţin 0,5. În acest caz riscul creditoriloreste minim, pentru că
patrimoniul întreprinderii, care este format din surse proprii, serveşte drept garanţie pentru achitarea
tuturor datoriilor faţă de creditori.
47
Din calcule se observă că la "MAGIC S.V." S.R.L. coeficientul de autonomie nu atinge
nivelul de siguranţă, ba chiar este enorm de mare. Din această cauză conducerii îi este greu să
obţină creditele necesare , ca rezultat se explică din ce cauză la întreprindere apare volumul sporit al
activelor gajate. Deasemenea , în 2007 întreprinderii i-a fost cerută mărirea capiatlului propriu pînă
la 470000 lei. În ambele perioade indicatorul are o valoare insuficientă , ca întreprinderii "MAGIC
S.V." S.R.L. să – i fie atribuit gradul înalt de autonomie.
Capacitatea de îndatorare generală este un indicator care determină capacitatea întreprinderii de a apela la împrumuturi şi garantarea
rambursării împrumutului şi dobînzii .
*CÎG = Datorii Totale/ Capital Propriu
CÎG = 135073964/(-2934416) =(-46,03) în (2008).
În 2007 întreprinderea nu a avut datorii pe termen lung din motivul că practic nu a
funcţionat. În RM acest indicator trebuie să fie mai mic sau egal cu “2”. În ambele perioade
analizate rezultatul nu coincide cu norma , => întreprinderea poate avea mici dificultăţi în caz de
apelare la credit. Capacitatea de îndatorare la termen este capacitatea întreprinderii de a apela la împrumuturi pe TL:
CÎT = Datorii pe termen lung/Capital Propriu
CÎT = 132804076/(-2934416) = 45,25
Structura optimă a capitalului este acea structură financiară, care asigură cea mai mare
rentabilitate , în condiţiile unui grad de risc acceptat.
Un alt indicator este şi coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi cele proprii.
Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii=(DTL+DTS)/CP
Coeficientul corelaţiei între sursele împrumutate şi sursele proprii=135073964/5400=25013
Aşadar mărimea sporită a acestui coeficient reflectă situaţia financiară riscantă a
întreprinderii precum şi situaţia dificilă privind independenţa financiară.
Veniturile se constată în baza principiului specializării exerciţiilor, în perioada de gestiune în
care au fost oţinute sau produse, indiferent de momentul efectiv al intrării mijloacelor băneşti sau
altei forme de compensare. Venitul provenit de la serviciile prestate, se constată în baza metodei
calculării pe măsura efectuării acesteia, pe fiecare tranzacţie sau pe stadii distincte de acestea.
Venitul, cheltuielile şi rezultatele se reflectă în contabilitate şi rapoartele financiare ale
diferitor activităţi operaţionale, de investiţii, financiare precum şi pierderile excepţionale. În
componenţa venitului nu sunt incluse sumele încasate de persoana a treia(TVA, accizele ş.a).
Veniturile primite în perioada de gestiune, dar care se referă la perioada anticipată, se atribuie la
avans şi se calculează la venit în perioada corespunzătoare, concomitent cu livrarea mărfurilor sau
prestarea serviciilor, îndeplinirea volumelor de lucrări.
48
Veniturile de la predarea activelor în arendă, se recunosc în baza metodei calculării la
momentul plăţii, care este indicată în contract.
Veniturile de la activitatea de investiţii(vînzarea activelor pe termen lung) se determină prin
metoda transmiterii dreptului de proprietate.
Veniturile de la activitatea financiară includ veniturile, determinate în evidenţă la momentul
majorării sumei şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor, creditelor şi altor active financiare
ale întreprinderii.
Veniturile excepţionale sunt veniturile nelegate cu activitatea obişnuită a întreprinderii
(calamităţi naturale, schimbări în legislaţie şi altele) şi se determină prin metoda de calcul.
Veniturile obţinute în perioada de gestiune, dar aferente perioadelor viitoare, sunt reflectate
separat în evidenţă şi rapoartele financiare şi se includ în veniturile curente pe măsura sosirii
perioadei de gestiune aferente. Ele cuprind sumele lipsurilor care urmează să fie recuperate de
persoanele vinovate în următoarele perioade de gestiune.
Pe parcursul activităţii sale întreprinderea "MAGIC S.V." S.R.L. nu a obţinut încă venit din
activitatea operaţională. Totodată, a înregistrat alte venituri operaţionale în sumă de 7374848 lei pe
perioada anului 2008, precum şi venituri din activitatea financiară (şi-anume din diferenţe de curs
valutar) în valoare de 916653 lei în 2008 şi 501209 lei în 2007.
Sinecostul serviciilor se formează conform S.N.C 3 “Componenţa consumurilor şi
cheltuielilor întreprinderii” şi include consumurile directe de producţie, consumurile directe privind
retribuirea muncii, contribuţiile pentru asigurările şi protecţia socială şi consumurile indirecte de
producţie.
Sinecostul serviciilor se determină în baza consumurilor acumulate în contul 814
„Consumuri generale aferente contractelor de construcţie”, care este un cont de colectare-repartizare
destinat generalizării informaţiei privind consumurile aferente gestionării, organizării şi deservirii
procesului de construcţie-montaj pe întreprindere şi sectoare ale producţiei de bază, care nu pot fi
incluse direct în consumurile aferente unui contract de construcţie concret.
În debitul acestui cont se reflectă pe parcursul perioadei de gestiune consumurile generale
aferente contractelor de construcţie, iar în credit repartizarea consumurilor efective acumulate pe
contracte de construcţie.
Contul 814 „Consumuri generale aferente contractelor de construcţie” se creditează
trimestrial în contrapartidă cu contul 215 „Producţia în curs de execuţie” cu scopul de a repartiza
aceste consumuri pe fiecare bloc separat.
Cheltuielile se oglindesc în contabilitate în baza metodei specializării exerciţiilor în perioada în care
au apărut, indiferent de momentul achitării efective, şi cuprind cheltuieli ale activităţii operaţionale,
investiţionale, finnanciare şi excepţionale.
49
Cheltuielile activităţii operaţionale includ costul vînzărilor (consumuri directe de materiale,
consumuri directe privind retribuirea muncii, consumuri indirecte de producţie) şi cheltuieli ale
perioadei de gestiune (cheltuieli comerciale, generale şi administrative, alte cheltuielli operaţionale)
de la vînzarea producţiei şi prestarea serviciilor.Costul vînzărilor va fi determinat la finisarea
producţiei în curs de execuţie. Cheltuielile generale şi administrative au constituit 347077 lei în
2007 şi 1034650 lei în 2008 acestea fiind destinate reparaţiei mijloacelor fixe, amortizării activelor
materiale şi nemateriale, cheltuieli de reprezentanţă, de întreţinere a personalului administrative.
Cheltuielile generale şi administrative cresc; aceasta fiind o majorare foarte semnificativă în
sens negativ pentru activitatea firmei şi rezultatului final. În special s-au majorat cheltuielile pentru
întreţinerea personalului administrativ şi de conducere, de la 125206lei la 585132 lei. Alte cheltuieli
generale şi administrative de asemenea cresc considerabil, ceea ce la fel influienţează asupra
rezultatului final al firmei.
Alte cheltuieli operaţionale au înregistrat o creştere de la 64755 lei în 2007 la 7419692 lei în
2008, preponderenţă avînd cheltuielile privind arenda curentă.
Cheltuieli ale activităţii de investiţii includ cheltuieli legate de ieşirea activelor pe termen
lung conform SNC 3 şi apar doar în 2008 în valoare de 16297 lei.
Cheltuieli ale activităţii financiare includ cheltuieli apărute în rezultatul schimbării mărimii
şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor conform SNC 3 , înregistrînd astfel
valori de 505444 lei în 2007 şi 2141475 lei în 2008 (cheltuieli legate de diferenţele de curs valutar).
Cheltuieli excepţionale includ cheltuieli legate de activitatea neordinară a
întreprinderii(calamităţi naturale, schimbări în legislaţie ş.a.) .
Distribuirea cheltuielilor indirecte de producţie se efectuează după principiul proporţional
cheltuielilor directe la obiectele de construcţie.
Tabelul 5. Structura şi mărimea cheltuielilor "MAGIC S.V." S.R.L.
Indicatorii Anul 2007
Anul 2008
Abaterea (+,-)
Costul serviciilorAlte cheltuieli operaţionaleCheltuieli generale şi administrative
422376264755347077
700603274196921034650
27822707354937687573
50
Inclusiv:uzura MF amortizarea ANîntreţinerea pers. admin. şi de conduc
- Impozite, taxe, plăţi cu excepţia imp. pe venit- donaţii- reprezentăriAlte ch. generale şi administr.Cheltuieli curente (economii) privind impozitul pe venit
8642-125206
44987-4041103798
401751019585132
5125010008831344768
315331019459926
626310004790240970
Total 286674 1039733 753059
Sursa: Rapoartele financiare ale întreprinderii SRL „MAGIC S.V.”(Anexa 5,6) Din datele tabelului putem menţiona că cheltuielile şi consumurile cresc ceea ce constituie o
influienţă negativă asupra activităţii întreprinderii în general.
Veniturile, cheltuielile şi rezultatele sunt reflectate în raportul privind rezultatele financiare
separat, pe tipuri de activităţi ale întreprinderii şi pe evenimente excepţionale.
Profitul (pierderea) net(ă) se repartizează şi se utilizează:
- pentru plata dividentelor;
- conform deciziilor suplimentare ale adunării generale ale fondatorilor.
Calculul şi analiza indicatorilor rezultatelor financiare şi rentabilităţii
1. Profitul brut din activitatea de desfacere – reflectă rezultatul financiar obţinut din
vînzări nete. Acest indicator nu poate fi calculat din cauza insuficienţei datelor.
Profit brut = Venit din vînzări – Costul vînzărilor
Examinarea profitului perioadei de gestiune pînă la impozitare permite a evidenţia, din care
surse principale de venituri întreprinderea analizată оşi acoperă consumurile şi cheltuielile, care este
evoluţia lor şi cоt de stabile sînt acestea.
Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare nu trebuie confundat cu venitul
impozabil, care se determină în baza profitului contabil şi poate să devieze de la ultimul cu mărimea
diferenţelor permanente şi temporare. Venitul impozabil se calculează în declaraţia fiscală
completată anual, conform legislaţiei în vigoare.
Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare se utilizează pe larg în procesul analizei
financiare pentru determinarea nivelului de rentabilitate a activelor şi altor indicatori, care
caracterizează eficienţa activităţii unităţilor de producţie.
În cadrul analizei se examinează structura acestui indicator generalizator şi gradul în care
fiecare compartiment a contribuit la modificarea lui. Diagnosticul şi estimarea acestui indicator
51
generalizator începe examinarea structurii lui în dinamică, prin utilizarea următorului tabel analitic
(tab.6).
Aprecierea structurii profitului perioadei de gestiune până la impozitare al întreprinderii „ Magic S.V.” SRL în dinamică
Tabelul 6.Anul de gestiune(2007)
Anul precedent(2008)
Abaterea,+/-
Suma, Ponderea, %
Suma, Ponderea, %
%
A 1 2 3 4 5 61. Rezultatul din activitatea operaţiona-lă: profit (pierdere) (F.2, rd.080)
-600358 0,33 -1079494 120,23 -479136 +119,90
2. Rezultatul din activitatea investiţii: profit (pierdere) (F.2, rd.090)
16297 34,61 0 0 -132.5 -21,13
3. Rezultatul din activitatea financiară: profit (pierdere) (F.2, rd.100)
-1224822 65,06 -4235 (33,72) 1220587 +98,78
4. Rezultatul din activitatea economico-financiară: profit (pierdere) (F.2, rd.110)
6. Profitul (pierderea) perioadei de gestiune pînă la impozitare (F.2, rd.130)
-2320613 100 -604593 100 -1716020 x
Sursa: Rapoartele financiare ale întreprinderii SRL „MAGIC S.V.”(Anexa 5,6)În baza datelor din tabel la „ Magic S.V.” SRL se observă o tendinţă de creştere a profitului
perioadei de gestiune pînă la impozitare faţă de anul precedent cu -1716020 ( -604593+2320613 ).
2. Profitul (pierderea) perioadei de gestiune pînă la impozitare – reflectă rezultatul
financiar al întreprinderii obţinut din activitatea de bază şi din alte activităţi.
PPGPI = (2320613) în 2007
PPGPI = 604593 în 2008
52
La nivel general, analiza factorială a profitului din activitatea operaţională se efectuează
utilizînd următorul tabel analitic (Tab. 7 ), în baza datelor din Raportul privind rezultatele financiare
(anexa 2 la raportul financiar anual).
Calculul influenţei factorilor asupra modificării profitului din activitatea operaţională n dinamicăTabelul 7.
