PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

CAPITOLUL I

Abordări conceptual metodologice privind analiza poziției financiare a

întreprinderii

Introducere

Tendința spre armonie și echilibru – concepte cheie ale culturii și civilizației umane –

este caracteristica ansamblului activităților omenești, inclusiv celor creatoare de valori materiale,

pe parcursul întregului proces dinamic de accesare, alocare și utilizare a resurselor necesare

acestor activități. Corelarea diferiților parametrii de analiză financiar – patrimonială și de

rentabilitate în vederea asigurării unei eficiențe cât mai ridicate a resurselor consumate, cu

concretizare în satisfacerea optimă a diferitelor nevoi sociale, se regăseste în echilibrul financiar

asigurat.

Echilibrul financiar vizează un ansamblu de corelații ce se formează în procesul de rotație

a capitalului ,presupunând un sistem de proporționalități și relații dinamice între diversele

necesități și posibilități, implicând o alocare și utilizare a capitalurilor care să permită

întreprinderii remunerarea, la nivelul și în timpul angajat, a furnizorilor de fonduri, desfășurarea

unei activități fluente și asigurarea creșterilor strategice prevăzute, ca rezultantă a unei anume

poziții financiare și performanță. Necesitatea și evaluare modului de realizare a echilibrului

financiar, elaborarea normelor diverse de asigurare a echilibrului financiar evidențiază faptul că

acesta constituie o situație de referință în funcție de care se iau decizii atât la nivel intern (de

gestiune) cât și extern (de către proprietari și diverși alti parteneri externi) asupra activității

întreprinderii cu atât mai mult, cu cât toate deciziile au implicații financiare.

Întreprinderea evoluează într-un mediu dinamic, ale cărui oportunități și constrângeri se

modifică continuu, ceea ce presupune un răspuns adecvat din partea acesteia, în condițiile

menținerii echilibrului, cu mențiunea că fiecare etapă de dezvoltare implică alterarea echilibrului

prezent în favoarea celui viitor și că fiecare dezechilibru prezent trebuie să conțină premisele

unui nou echilibru, situații ce nu pot fi depășite decât prin realizarea unei activități productive

eficiente, generatoare de profituri . O analiză exhaustivă a echilibrului financiar relevă faptul că

aceasta depinde de :

Rentabilitatea activității se poate aprecia pe baza situațiilor financiare, prin analiza

rezultatelor generate de investițiile realizate în anumite condiții de asumare a riscului și este

evaluată de către fiecare participant la activitatea întreprinderii sub forma de concretizare

1

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

adecvată : dividende sau creșterea valorii acțiunilor pentru acționari, dobânzi pentru creditori

salarii și diverse alte remunerări pentru salariați etc.;

Solvabilitatea întreprinderii conferă o anumită încredere creditorilor săi, permițând

asigurarea cu ușurință a finanțării activității. Aprecierea solvabilității este complexă, vizând

aspecte diferite precum corelarea duratelor de achitare a creditelor-furnizori cu cele ale

creditelor-clienți, rata îndatorării, analiza tabloului fluxurilor de numerar, modalitățile de

finanțare a investițiilor neautofinanțate fie prin creșterea capitalului, fie prin îndatorare.

Flexibilitatea întreprinderii reprezintă marja de manevră a întreprinderii în ceea ce

privește deciziile de investire și finanțare viitoare. Echilibrul financiar este o noțiune financiară

care trebuie judecată în cadrul continuității activității, orice decizie luată și consecințele acesteia

angajând structural și financiar întreprinderea în viitor. Având în vedere dinamica mediului,

supraviețuirea și consolidarea poziției impun întreprinderii să fie flexibilă. Analiza flexibilității

vizează aspecte complexe, centrate pe adaptabilitatea la evoluțiile pieței, respectiv dinamismul

portofoliului de active, produse, surse, aptitudinea de a-și impune produsele, de a depista și

câștiga noi segmente de piață. Totodată, aceasta presupune abilitatea asigurării cu resursele

necesare finanțării diverselor oportunități de investire.

Viabilitatea economiei de piață rezidă și în faptul că aceasta a creat un sistem complex de

instituții și instrumente pentru orientarea spre nevoi sociale reale și randamente ridicate,

intersectarea oportunităților de investire cu disponibilitățile existente la un moment dat , în

condiții care să asigure o evaluare pertinentă a raportului cost – risc .Globalizarea impune

generalizarea acestor instituții și instrumente, fiind emise norme cu circuit internațional la care

aderă tot mai multe state. Un asemenea instrument íl constituie și Standardele Internaționale de

Contabilitate (IAS) , care instituie necesitatea informării corecte, relevante, inteligibile, credibile

a utilizatorilor (investitori , angajați ,creditori ,furnizori ,clienți ,state ,public) asupra situației

financiare a întreprinderilor, caracterizată prin :poziție financiară, performanță, modificarea

poziției financiare, capacitatea de a genera fluxuri de numerar și echivalente de numerar

disponibile pe măsura exigibilității angajamentelor asumate.

Pozitia financiară este evaluată în funcție de resursele economice pe care le controlează

întreprinderea, structura financiară care susține aceste resurse, lichiditatea și solvabilitatea sa, ca

și capacitatea de a se adapta la schimbările mediului.

Capacitatea de a se adapta la mediu este esențială pentru orice întreprindere de asta

depinzând supraviețuirea și dezvoltarea sa, indiferent cât de puternică este, la un moment dat,

poziția sa financiară.

2

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

Volumul și structura resurselor economice controlate de întreprindere și capacitatea sa

din trecut de a modifica performant sau nu aceste resurse sunt informații utile pentru anticiparea

capacității întreprinderii de a asigura numerar și echivalente de numerar în viitor.

Structura financiară evidențiază modul în care fluxurile de numerar vor fi repartizate in

viitor între cei care au diverse interese față de întreprindere, nevoile viitoare de creditare și

șansele de a primi aceste credite.

Corelarea resurselor economice cu cele financiare furnizează informații cu privire la

solvabilitate și lichiditate; analiza solvabilității, pe diverse paliere, servește la aprecierea

capacității întreprinderii de a-și plăti datoriile pe măsura scadenței acestora iar aprofundarea

demersului prin analiza lichidității va releva capacitatea ei de a utiliza disponibilitățile în viitorul

apropiat, dupa achitarea obligațiilor scadente, aferente acelei perioade.

Modificarea pozitiei financiare oferă informații care permit evaluarea eficienței

activităților sale de exploatare, de finanțare și de investiții în perioada trecută, a capacității sale

de a genera numerar și echivalente de numerar și a nevoilor sale de utilizare a acestor fluxuri,

prin prisma efectelor acestora asupra creșterii patrimoniale a întreprinderii.

Performanța întreprinderii – măsurată atât prin randamentul resurselor umane ,

tehnice, materiale, financiare, cât și prin eficiența alocării și utilizării acestor resurse ,

concretizată final în profitabilitate, furnizează informații cu privire la evaluarea modificărilor

potențiale ale resurselor economice și capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de numerar și

echivalente de numerar pe baza resurselor prezente, precum și la configurațiile viitoare

previzibile.

1.1 Utilizatorii analizei financiare

Evoluţia analizei financiare vizează adaptarea obiectivelor sale cerinţelor diverşilor

utilizatori în funcţie de aspectele specifice domeniului de interes.

Principalii utilizatori ai analizei situaţiilor financiare sunt: furnizorii de capital, statul,

partenerii de afaceri și alți utilizatori.

I. Furnizorii de capital

1. Acționarii și consultanții acestora sunt interesați în primul rând de performanțele curente

ale investiției realizate și așteptările privind rentabilitatea viitoare. Investitorii sunt interesați ,de

asemenea, să monitorizeze felul în care managementul controlează și orientează resursele

întreprinderii în interesul acționarilor, astfel încât să poată evidenția managementul ineficient și

să ia decizii în consecință. Pentru aceasta interpretare, informațiile privind rentabilizarea ramurii

sunt absolute necesare, în condițiile în care ele reprezintă o bază de comparație inatacabilă.

3

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

2. Investitorii în obligațiuni au obiective diferite de cei care participă la capitalul social al

firmei. Dacă întreprinderea are o rentabilitate mai mică sau mai mare decât media ramurii este

destul de puțin relevant pentru capacitatea firmei de a-și achita principalul și dobânda. Rezultă că

lucrul cel mai important pentru această categorie de utilizatori este capacitatea de plată ,

adecvarea fluxului de lichidități la nivelul îndatorării; și în acest caz profilul financiar al ramurii

reprezintă un indiciu impotant pentru estimarea riscului investiției în obligațiuni emise de

companii.

3. Băncile și alți investitori sunt o categorie de utilizatori interesată în mod primordial de

monitorizarea capacității de plată și de gradul de îndatorare al firmei. Deși sunt țări în care

băncile au tendința de a nu juca un rol activ în managementul întreprinderii (de exemplu Marea

Britanie), băncile din Europa continentală , inclusiv cele din Romania “au în mod tradițional un

rol proactiv”1 .

II. Partenerii de afaceri

1. Furnizorii sunt interesați atât în dezvoltarea viitoare a afacerilor cu partenerii comerciali,

cât și de securitatea financiară a clienților lor (din aceleași motive pentru care sunt interesați și

furnizorii de capital, cu excepția acționarilor, aceasta deoarece în multe cazuri, ei oferă capital în

proporții importante). În cazuri particulare , relația dintre ofertant și client poate fi de natură

specială, de exemplu atunci când cea mai mare parte din oferta companiei este direcționată către

un singur client, analiza financiară a acelui client devine extrem de importantă.

2. Clienții au în mod tipic cea mai relaxată atitudine în legătură cu standingul financiar al

partenerilor pe linia din amonte. Touși ei nu pot scăpa din vedere eventualele efecte nefavorabile

ale problemelor financiare ale furnizorilor (scăderea calității, discontinuități în aprovizionare ca

urmare a problemelor financiare etc.). Mai mult în cazul conractelor pe termen lung (uzuale în

producția cu ciclu lung de fabricație) costul dezechilibrelor financiare ale clienților poate fi

semnificativ.

3. Angajații și organizațiile sindicale sunt orientate indeosebi pe securitatea locurilor de

muncă și negocierea salariilor. În ambele cazuri au nevoie de informații financiare la nivelul

firmei și la cel al ramurii în cadrul negocierilor sau pentru a previziona niveluri viitoare ale

șomajului și ale salarizării. În majoritatea țărilor dezvoltate, relațiile salariați – organizații

sindicale - patronat sunt constructive și datorită faptului că se susțin pe informații economico –

financiare la nivelul întreprinderii, al ramurii și economiei naționale.

1 Rees B. ,Financial Analysis, Prentice Hall, 1990, pag 54

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

II. Statul

1. Fiscul asigură o parte semnificativă din venituri prin impozitarea firmelor (profit ,

valoare adăugată etc.) . Din acest motiv, profilul financiar al industriilor din cadrul economiei

naționale este util în stabilirea obiectivelor fiscale precum și în comensurarea factorilor care

influentează veniturile bugetare.

2. Guvernul și organizațiile cvasiguvernamentale trebuie să formuleze politicile

economice, să conducă economia și să monitorizeze anumite zone economice. Ratele financiare

medii ale industriilor și analiza acestora reprezintă un input esențial în realizarea obiectivelor

specifice. Prin agregarea informațiilor economico – financiare de la nivel microeconomic,

guvernul poate evalua corect sănătatea și performanțele sectoarelor economice și, de asemenea,

poate aprecia feedback-ul politicilor promovate.

3. Autoritățile locale au ca principal interes industriile care sunt primordiale în zona pe care

o administrează, având ca scop să asigure niveluri ridicate de performanță economico –

financiară in zona de autoritate, inclusiv prin utilizarea pârghiilor de care dispun (emisiunea de

obligațiuni, acordarea de facilități, atragerea investitorilor etc.)

IV. Alți utilizatori

1. Managementul firmei utilizează (ar trebui să utilizeze) frecvent analiza propriilor

rezultate și performanțe financiare prin raportare la situația industriei și a principalilor concurenți

pentru a-și localiza propria poziție. Monitorizarea performanțelor ramurii influentează nivelul și

momentul investițiilor, politica de cercetare – dezvoltare ,politica de marketing – promovare etc.

2. Organizațiile profesionale Unul dintre scopurile acestora este să reducă interferențele

statului în activitățile profitabile. În mod tipic ele sunt organisme care se autoreglează și care pot

câștiga o încredere importanta publicului, dar în cele mai multe cazuri beneficiază de o putere de

influență redusă.

3. Analiștii și consultanții se regăsesc adesea în categoriile prezentate anterior, fie ca firme

de consultanță pentru furnizorii de capital, fie ca agenții de rating care produc și furnizează

informatii economico – financiare. Această categorie este cea care înțelege cel mai bine

importanța existenței și utilității profilului financiar al ramurii.

4. Auditorii Orice judecată a auditorilor se sprijină pe continuitatea versus pe

necontinuitatea exploatării ca fundament al evaluării activelor și datoriilor firmei. IAS 1

consideră continuitatea exploatării ca fiind “ipoteza contabilă fundamentală”2 .În mod

2 ISAC ,1975, Paragraf 7.5

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

indiscutabil, analiza financiară în contextul considerării profilului financiar al ramurii oferă

informații vaoroase pentru aprecierea continuității exploatării.

5. Publicul are în general un interes modest pentru informațiile economico –

financiare .Situația se datorează limitării accesului datorită limbajului specific și absenței unei

literaturi

financiare pentru publicul general.

În concluzie există o gamă foarte largă de utilizatori ai informației oferite de analiza

financiară, în general, și de profilul financiar al ramurii, în special. Existența acestor radiografii

financiare ale industriilor poate fi considerată cel puțin la fel de importantă în domeniul

economic ca și analizele și radiografiile în domeniul medical.

1.2 Sursele de date şi informaţii ale analizei financiare

O analiză financiară efectuată în scopul determinării poziției financiare a unei

întreprinderi care să permită adoptarea unor decizii şi stabilirea unor previziuni financiare se

bazează în primul rând pe de date şi informaţii provenite din situaţiile financiare ale

întreprinderii, dar nu se poate limita doar la acestea. Ea trebuie să înceapă prin adunarea mai

multor informaţii:

Informaţiile generale privesc conjunctura economică - situaţia generală a economiei la un

moment dat, ştiut fiind că rezultatele întreprinderii sunt influenţate de conjunctura favorabilă sau

nefavorabilă: expansiunea (recesiunea) economică generală pot determina creşterea (reducerea)

activităţii, a beneficiului şi a cursului acţiunilor la bursă.

Informaţiile sectoriale specifice activităţii întreprinderii se referă la: natura produselor,

procesele tehnologice utilizate, structura de producţie, care au incidenţă asupra rentabilităţii,

rotaţiei stocurilor, mijloacelor de finanţare.

Informaţiile privind întreprinderea sunt diverse; unele sunt obligatorii şi publice, altele

sunt date numai cu ocazia analizelor interne sau externe întreprinse periodic sau la cerere.

Analiza financiară nu poate pleca decât de la documentele reprezentative ale imaginii

fidele a întreprinderii prezentată partenerilor interni (manageri salariati) şi externi (investitori,

client, furnizori ,stat)

Principalele surse informationale utilizate in analiza pozitiei financiare sunt :

1. Situațiile financiare ce se bazează pe un suport ce răspunde exigenţelor reglementărilor

româneşti armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. şi cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate (IAS 1), O.M.F.P. 3055/2009, care cuprind următoarele documente egale ca

importanţă: Bilanţul , Contul de profit şi pierdere , Situaţia modificării capitalurilor proprii ,

6

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

Situaţia fluxurilor de trezorerie (numerar) , Politici contabile şi note explicative.

2. Raportul administratorilor

3. Bugetul și execuția sa

4. Evidența contabilă financiară și de gestiune

5. Informațiile privind evoluția mediului sectorial și global

1. Situațiile financiare

Obiectivul situaţiilor financiare este furnizarea de informaţii despre poziţia financiară,

performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii în exerciţiul financiar încheiat şi

se prezintă în raportul anual, alături de raportul administratorilor şi raportul auditorilor financiari

(cenzorilor).

Informaţia contabilă oferită de aceste documente este adaptată şi prelucrată în cadrul

analizei financiare în funcţie de obiectivele vizate, trebuind să fie inteligibile, relevante,credibile,

comparabile, complete şi să asigure eficienţa necesară printr-un raport cost-beneficiu optim

utilizatorilor.

Bilanţul constituie sursa principală de informare asupra poziției financiare a întreprinderii

redând sub formă de tabel sau listă, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea la o

anumită dată, ca şi utilizările acestora la aceeaşi dată, indicând rezultatul pe care l-a obţinut

întreprinderea în cursul exerciţiului financiar.

Din bilanţ se desprinde originea şi folosirea fondurilor de care dispune întreprinderea:

originea fondurilor o constituie capitalurile proprii (ce aparţin acţionarilor şi asociaţilor,

provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli) şi datoriile (de exploatare, financiare) şi sunt cuprinse

în pasivul bilanţului.

Utilizările fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii, cu titlu durabil sau activ imobilizat,

şi utilizările cu titlu provizoriu şi ciclic, sau activ circulant, sunt prezentate în activul bilanţului.

Spre deosebire de bilanţ care înregistrează stocurile în sens larg, respectiv, cantităţile

acumulate de bunuri, creanţe, titluri şi datorii la un moment dat, contul de profit şi pierdere

traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux.

Contul de profit şi pierdere reflectă performanţa întreprinderii, respectiv, capacitatea de a

genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar

(venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale perioadei), permiţând să se stabilească

gradul de eficienţă în utilizarea de noi resurse.

Bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt considerate cele mai importante documente de

raportare financiară, bilanţul ocupând locul central în economiile bazate pe implicarea majoră a

7

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

statului, iar contul de rezultat fiind preferat în economiile finanţate prin contribuţia capitalului

privat.

Situaţia modificării capitalurilor proprii prezintă detaliat toate variaţiile pe care le-au suferit

capitalurile proprii între momentul de început şi cel de sfârşit al exerciţiului financiar, permiţând

analiza capacităţii de menţinere a capitalului şi a rezultatului final (profitul sau pierderea).

Situaţia fluxurilor de numerar oferă informaţii despre capacitatea întreprinderii de a genera

numerar şi echivalente de numerar din activitatea de exploatare şi din activitatea investiţională şi

modul de utilizare a acestora.

Notele explicative şi politicile contabile prezintă informaţii despre bazele de întocmire a

situaţiilor financiare şi politicile contabile adoptate.

Notele explicative, în număr de 10, trebuie prezentate sistematic, trebuind să cuprindă

informaţii detaliate care să servescă analizei ulterioare, şi împreună cu celelalte documente de

sinteză să ofere, conform Planului Contabil General, imaginea fidelă a patrimoniului, a situaţiei

financiare şi a rezultatului întreprinderii în exerciţiul financiar încheiat.

2. Raportul administratorilor este un instrument care oferă utilizatorilor explicații și

interpretări ale situației financiare a întreprinderii pe care aceștia sunt obligați să le prezinte

investitorilor.

3. Bugetul și execuția sa – ca instrument de planificare , bugetul, pornind de la obiectivele

întreprinderii, stabilește cheltuielile pe fiecare domeniu de elaborare și specifică de unde sunt

procurate resursele pentru susținerea acestora. Analiza bugetelor și executiei acestora oferă

informații deosebit de importante pentru utilizatori asupra performantelor și poziției financiare

prevăzute de întreprindere și a modului de atingere a acestora.

4. Evidenta contabilă financiară și de gestiune

5. Informațiile asupra mediului global și a celui sectorial oferite de diverse surse publice

sau private, ca și propriile studii ale întreprinderii permit o apreciere mai corectă a capacității de

adaptare a întreprinderii, a modului în care aceasta a reușit să facă față constrângerilor și să

exploateze oportunitățile.

Toate aceste surse oferă informatii pe care analistul financiar le corelează și le

prelucrează prin diverse metode și instrumente în vederea stabilirii poziției financiare și

performanțelor înregistrate, a sistemelor agregate de cauze – efecte care au condus la obținerea

acestora și a evoluțiilor viitoare pe care actualele forțe și slăbiciuni ale întreprinderii le pot

determina.

8

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

1.3 Sistemul de indicatori de măsurare și analiză a poziției financiare a

întreprinderii

1.3.1 Analiza activului net

În accepțiunea juridică, patrimonială Activul net reflectă drepturile de proprietate și

creanță ale întreprinderii, pe de o parte, și datoriile întreprinderii față de proprietari și creditori pe

de altă parte.

Activul net reprezintă interesul rezidual al proprietarilor în activele întreprinderii după

deducerea tuturor datoriilor sale , fiind similar avuției acestora ca urmare a alocării și implicării

capitalurilor în activitatea sa si poate fi determinat pe baza a două metode:

a) Metoda sintetică

Activ net (AN) = Active totale – Datorii totale

Valoarea patrimonială a unei întreprinderi coincide cu activul net contabil, respectiv cu

capitalurile proprii determinate ca diferență între activul total constituit și datoriile totale

contractate. Constituirea și dezvoltarea întreprinderii implică aporturi de resurse necesare

susținerii financiare a activelor destinate desfășurării activității fundamentate pe baza deciziei

strategice. Apelarea la diverse surse financiare în funcție de costul, accesul și diponibilitatea

acestora generează atât efecte directe asupra patrimoniului net (prin mărimea și durata datoriilor

asumate) cât și efecte indirecte (prin costul resurselor).

Evoluția activului net se poate explica prin compararea dinamicii activelor totale cu cea a

datoriilor totale, precum și prin modificările intervenite în structura acestora.

b) Metoda aditivă

Activul net (AN) = Ks + Rz + Rr + Re – Rrep

Activul net în acest caz, se determină prin însumarea surselor proprii de finanțare a

întreprinderii: capital social (Ks), reserve (Rz), rezultat reportat (Rr) și rezultatul exercitiului (Re)

corectat cu repartizările efectuate din acesta în cursul exercițiului respectiv (Rrep).

Principalele operații de modificare a capitalurilor proprii pot fi generate atât prin

activitatea internă a întreprinderii cât și prin aportul extern al proprietarilor.

Calitatea gestiunii resurselor implicate în calitatea întreprinderii, concretizată în profit sau

pierdere constituie sursa internă de modificara a capitalurilor proprii .

Plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale în conformitatea cu

prevederile IAS 16, constituie o componentă a capitalului propriu solicitată de necesitatea

reflectării imaginii fidele a valorii patrimoniului. Luarea în considerare a rezervelor din

9

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

reevaluare în determinarea rezultatului global obținut la nivelul societății este impusă de

necesitatea aprecierii eficienței deciziei strategice de realizare corespunzătoare a obiectivelor în

vederea îndeplinirii menirii asumate.

Potrivit principiului permanenței metodelor societatea trebuie să asigure continuitatea

aplicării acelorași regului și norme privind evaluarea ,înregistrarea în contabilitate și prezentarea

elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor

contabile. “Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege de un

Standard Contabil sau au ca rezultat informții mai relevante sau mai credibile referitoare la

operațiiiunile întreprinderii”.3

1.3.2 Analiza ratelor de structură stabilite pe baza activului şi pasivului din bilant

Analiza structurii patrimoniale urmărește analiza ponderii diferitelor elemente

patrimoniale. Metoda de analiză este metoda ratelor.

Metoda ratelor constituie ,asa cum s-a mai subliniat ,un instrument operațional și eficient

al analizei financiare .Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post(sau o

grupa de posturi) din active sau pasiv și totalul bilanțului ,precum și ca raport între diferite

componente de activ ,respectiv de pasiv. În ciuda simplitătii sale tehnice ,aceasta metodă

furnizează indicații edificatoare privind situația financiară a întreprinderii ,mai ales în cazul

analizelor comparative în timp și spațiu.

Structura elementelor patrimoniale depinde de: sectorul de activitate ,capacitatea de

adaptare a întreprinderii la mediu; strategia adoptată într-o anume perioadă (dezvoltare,

stagnare, regres) , capacitatea întreprinderii de a modifica resursele pe care le deține , nevoia de

creditare și accesul la resurse, politica de finanțare , exigențele investitorilor (distribuire

dividende/acumulare)

1.3.2.1 Analiza ratelor de structură ale activului

În sistemul ratelor de structură a activului ,cele mai semnificative ca valoare informativă

și totodată mai frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor,rata

stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților. Toate acestea reflectă preponderant aspecte

privind patrimoniul economic al întreprinderii , apartenența sectorială,natura activității și mai

puțin aspecte legate de politica sa financiară.

3 OMFP 3055/2009 din 29 octombrie 2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene .

10

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

Ratele de structură ale activului sunt influențate de următoarele categorii de factori:

Factori tehnici specificul activității derulate influențează în mod semnificativ structura unei

întreprinderi . Factori economici și juridici

Principalele rate ale structurii activului sunt:

a)Rata activelor imobilizate (RAI) ,calculată ca raport între activele imobilizate și totalul

bilanțului ,reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea

permanent ,în totalul patrimoniului.

Anumiti autori calculează rata imobilizărilor prin raportarea activelor imobilizate la

cealaltă componentă patrimonială ,active circulante ,fără ca acest aspect tehnic să-i schimbe

conținutul economic.

Indiferent de sistemul de calcul ,rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a

capitalului în întreprinderea respectivă. Conținutul diferit al componentelor

imobilizărilor ,precum și reacția nuanțată, a acestor componente la acțiunea factorilor tehnici,

juridici, economici justifică utilizarea în teoria și practica economică a unor rate complementare.

a1)Rata imobilizărilor necorporale (Rinc), care se calculează:

Acest indicator măsoară ponderea activelor intangibile de natura

brevetelor ,licențelor ,mărcilor comerciale, fondului commercial etc. , în patrimoniul

întreprinderii. În cazul întreprinderilor românești, ponderea imobilizărilor necorporale este foarte

redusă . În alte țări, ponderea imobilizărilor necorporale este foarte mare. Evident ,în acest caz

apar diferențe de la o întreprindere la alta în funcție de faza de maturitate ,specificul activității,

strategia de dezvoltare privilegiată.

a2)Rata imobilizărilor corporale (RIC) ,care se calculează:

Mărimea acestui indicator e determinată, în primul rând , de natura activității .În ramurile

industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare, această

rată înregistrează valori ridicate .Pentru întreprinderile din același sector de activitate rata

11

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

imobilizărilor corporale depinde de opțiunile strategice ale fiecăreia , de politica de dezvoltare ,

de condițiile concrete în care-și desfășoara activitatea.

Specialiștii apreciază că, pentru întreprinderi comparabile, rata activelor imobilizate

măsoară capacitatea acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă

a tehnicii sau a cerințelor pieței. La întreprinderile cu o pondere ridicată a imobilizărilor

corporale opereaza mai dificil o conversie a activelor sale în disponibilități.

a3) Rata imobilizărilor financiare (RIF) exprimă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe

care întreprinderea analizată le-a stabilit cu alte unități mai ales cu ocazia operațiilor de creștere

externă.

Politica de investiții financiare este strâns legată de mărimea întreprinderii. Aceasta

explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cazul întreprinderilor mici , respectiv

valorile foarte ridicate în cazul holdingurilor.

b)Rata activelor circulante (RAC) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul bilanțului :

Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie operațional se recomandă

ratele analitice ale activelor circulante : rata stocurilor, rata creanțelor comerciale , rata

disponibilităților și investițiilor financiare pe termen scurt(titluri de plasament)

b1)Rata stocurilor (RST)

Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul , în funcție de natura activității:

mai ridicată la întreprinderile din sfera producției și distribuție de bunuri materiale și foarte

scăzute în sfera serviciilor. Durata ciclului de exploatare se reflectă direct în această rată. La

întreprinderile cu ciclul de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată și invers. Totodata nivelul

stocurilor se modifică sub influența factorilor conjuncturali și a condițiilor pieței. Anuminte

componente speculative pot determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora.

Este, în special, cazul unor materii prime la care se înregistreaza frecvent fluctuații de prețuri.

Interpretarea evoluției în timp a stocurilor , respectiv a ratei stocurilor necesită corelarea cu

12

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

nivelul activității admițându-se ca ecuație minimă de echilibru structural: ICA>IS

Prin urmare , o creștere a volumului de activitate generează o sporire justificată a

stocurilor. Incetinirea rotației stocurilor , formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se

apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințele negative

asupra solvabilității întreprinderii.

b2)Rata creanțelor comerciale(Rc):

Marimea acestei rate este determinata de natura relatiilor intreprinderii cu partenerii

externi din aval , de termenele de plată pe care le acordă clientele sale. Totodată, rata creanțelor

comerciale suportă influența uzanțelor, specifice domeniului de activitate, în materie de termene

de plată. De aceea ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule în întreprinderile aflate în

contact direct cu o clientelă numeroasă ce-și achită cumpărăturile în numerar (comerț cu

amănuntul, prestări de servicii către populație etc. ) În relațiile întreprinderii, rata creanțelor

comerciale înregistrează valori mai ridicate, evident, cu variații de la un caz la altul, în funcție de

specificul domeniului.

b3) Rata disponibilităților bănești și a investițiilor financiare pe termen scurt(titluri de

plasament)

Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul firmei.

Informațiile furnizate de acest indicator sunt deosebit de fragile, necesitând o interpretare

nuanțată, de la caz la caz. Insăși mărimea(nivelul) disponibilităților poate avea dublă

semnificație. O valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni

de echilibru financiar, dar poate fi și semnul deț inerii unor resurse insuficient utilizate, al unor

resurse neproductive . De asemenea disponibilitățile pot înregistra variații de mare amplitudine

în intervale foarte scurte : în câteva zile, incasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări

importante de fonduri sau, dimpotrivă , să scadă ca urmare a unor plăti foarte concentrate în

timp.

13

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

1.3.2.2 Analiza ratelor de structură a pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin

punerea în evidența unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia.

a) Rata stabilitatii financiare (RSF) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care

întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioada mai mare de 1 an) și patrimonial total

Unde: Capitalul permanent=Capital propriu + Datorii pe termen lung(mai mari de 1 an)

Din punct de vedere tehnic se ridică problema separării exacte a capitalurilor proprii și

celor imprumutate cu caracter durabil , permanent, de cele destinate a fi consumate pe termen

scurt.

b) Rata autonomiei financiare globale, care se poate exprima prin:

Ponderea capitalului propriu , respectiv a obligațiilor în totalul pasivelor diferă de la un

caz la altul, în primul rând în funcție de politica financiară a întreprinderii respective, de

condițiile concrete ale fiecarei firme , de eficiența deciziilor financiare. Diversitatea de condiții

în care-și desfășoara activitatea întreprinderile face dificilă stabilirea unor rate de referință.

Totuși majoritatea specialiștilor recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: RAFG

>1/3 Prin urmare existența unui capital propriu egal sau mai mare de o treime din pasivul firmei

este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.

Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea

de a decide în toată libertatea și, totodată, de a găsi și contracta noi împrumuturi.

c)Rata doriilor pe termen lung măsoară ponderea datoriilor exigibile pe termen peste un an în

totalul activelor.

d)Rata datoriilor pe termen scurt

14

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

Indicatorul măsoară ponderea datoriilor exigibile pe termen sub un an în totalul activelor

și trebuie corelat cu rata activelor circulante pentru a evidenția gradul de echilibru financiar pe

termen scurt. De asemenea comparația cu media ramurii va reliefa niveluri atipice datorate unor

situații conjuncturale sau care pot evidenția vulnerabilități ale firmei.

e)Rata datoriilor totale măsoară ponderea obligațiilor în patrimoniul firmei:

Această rată trebuie să fie subunitară, indepărtarea de 1 semnificând o reducere a

îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

1.3.3 Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă parte din capitalul permanent utilizată pentru finanțarea

activelor circulante, impusă de diferențele dintre sumele de încasat și sumele de plătit ,precum și

decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităti și durata

medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.4

De asemenea potrivit IAS 1 Prezentarea situațiilor financiare, fondul de rulment

reprezintă suma cu care totalul activelor curente depașește datoriile curente .Acesta este un

indicator important al lichiditătii datorită faptului ca datoriile curente reprezintă obligații ce

trebuie onorate într-o perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de exploatare , iar

activele curente reprezintă activele ce urmează a fi transformate în bani sau consumate într-o

perioadă mai mică de un an sau în cursul ciclului normal de exploatare. Prin definiție datoriile

curente trebuie plătite din activele curente. Astfel excesul de active curente față de datoriile

curente reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de stocuri , obținerea

de credite și finanțarea unor vânzări în crestere.

Potrivit concepției patrimoniale, fondul de rulment se poate calcula astfel:

Pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilantului, ca diferență între capitalul

permanent si activele imobilizate:

FRF = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung şi mediu) + Provizioane

pentru riscuri şi cheltuieli – Necesar permanent (Active imobilizate).

În această accepțiune, fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse permanente

4 Isfanescu I. ,Robu V. ,Hristea A.M. ,Vasilescu C. Analiza economic – financiara, Editura ASE, Bucuresti, 2003, pag. 190

15

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

care asigură finantarea activelor imobilizate. Acest excedent de resurse permanente degajat de

partea de sus a bilantului este folosit pentru acoperirea nevoilor de finanțare din partea de jos a

bilanțului fiind destinat reînnoirii activelor imobilizate.

Partea inferioară a bilanţului financiar permite determinarea Fondului de Rulment

Financiar ca diferenţă:

FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii pe termen scurt + Venituri în avans).

În această accepțiune, fondul de rulment evidențiaza surplusul activelor circulante în

raport cu datoriile pe termen scurt sau partea activelor circulante nefinanțată de resursele pe

termen scurt și care este finanțată de resurse permanente.

Bilanţul contabil armonizat permite determinarea mai rapidă a Fondului de Rulment în

două moduri:

a) FRF = (Total active – Datorii sub 1 an) – Active imobilizate

b) FRF = Active circulante, respectiv datorii curente nete

Dacă luăm în considerare structura capitalului permanent care este format din capital

propriu și capital împrumutat, fondul de rulment poate fi propriu (FRP) și împrumutat (FRI).

Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor proprii față de imobilizările

nete și apreciază gradul de autonomie al întreprinderii în luarea deciziilor de investiții.

FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate;

Existenta unui fond de rulment propriu semnifica faptul ca imobilizarile intreprinderii

sunt finantate din capitaluri proprii, deci ca investitiile care prezinta cel mai ridicat risc sunt

finantate din contributiile asociatiilor, considerate capital de risc.

FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu

Fondul de rulment este considerat ca fiind cel mai important indicator al echilibrului

financiar lichiditate – exigibilitate , care permite aprecierea pe termen scurt a riscului de

incapacitate de plată.

Existența unui fond de rulment strain mai mare decat fondul de rulment patrimonial

reflectă gradul de dependență de piața financiară; îndatorarea pe termen lung pentru finațarea

activelor imobilizate și a celor curente antrenează risc de insolvabilitate

1.3.4 Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă diferența dintre nevoile temporare și sursele

temporare, respectiv suma necesară finanțăraii decalajelor, care se produc în timp între fluxurile

reale și fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.

16

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

O altă definiție a fondului de rulment subliniază că acest concept exprimă volumul

fondului de rulment ce se prevede (din surse proprii si atrase) să asigure activele circulante

(stocuri creanțe și alte active), determinate pe baza unor viteze de rotație normale la scara

națională și comparabile cu uzanțele internaționale5.

Pe baza bilanțului patrimonial necesarul de fond de rulment se stabilește astfel:

a) NFR =(Stocuri+Creanţe)-Obligaţii pe termen scurt

b) NFR =(Active circulante-Investiţii financiare-Disponibilităţi)-(Datorii pe termen scurt-Creante pe

termen scurt)

Nevoia de fond de rulment semnifică în esență, activele circulante de natura stocurilor și

a creanțelor nefinanțate pe seama obligațiilor pe termen scurt. Obligațiile pe termen scurt de

natura celor față de furnizori, salariați, bugetul de stat etc. până în momentul plății lor reprezintă

o sursă atrasă de finanțare a activelor circulante.

1.3.5 Analiza trezoreriei nete

Trezoreria netă este definită în numeroase lucrări de specialitate și în cadrul unor norme

legale. În Franța, în diferite contexte, specialiștii au elaborat mai multe definiții privind

trezoreria:6

- Într-un sens restrâns, ea desemnează totatlul lichidităților sau disponibilităților întreprinderii;

- Într-o accepție mai extensivă, trezoreria include soldurile debitoare la bancă și titlurile de

plasament care se pot transforma în disponibilități.

- În anii `70 trezoreria netă a fost definită ca diferența între fondul de rulment și necesarul de

fond de rulment și masurată ca diferență între disponibilități și creditele de trezorerie.

În literatura de specialitate de la noi din țară , conceptul de trezorerie se referă la

ansamblul mijloacelor de finanțare sub formă de lichidități și la creditele pe termen scurt de care

dispune un agent economic pentru a putea face față plăților sale.7

În practică, trezoreriei i-au fost atașate mai multe noțiuni , ca totalul valorilor de casă ,

ansamblul activelor lichide, cel mai frecvent utilizată fiind cea de trezorerie netă. În această

acceptie, trezoreria reprezintă diferența dintre activul realizat și disponibil, pe de o parte, și

datoriile financiare pe termen scurt, pe de altă parte, respectiv diferența dintre valorile de

trezorerie de activ și valorile de trezorerie de pasiv.8

5 Gheorghiu Al. Analiza economico – financiara la nivel microeconomic, Editura Economica ,Bucuresti 2004 pag. 2336 Feleaga, N Ionascu, I Tratat de contabilitate financiara, volumul 1, Editura Economica7 Paraschivescu D.M. Contabilitate financiara , Editura Moldavia, Bacau 2003 pag 4318 Buglea Al. , Analiza situatiei financiare a intreprinderii ,Editura Mirton, Timisoara 2004 pag 108

17

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

Trezoreria se poate calcula:

a) TN = FR – NFR

b) TN = Disponibilităţi – Credite de trezorerie

c) TN = Active circulante – NFR.

Trezoreria netă pozitivă este un excedent monetar al exerciţiului financiar, fiind obţinut

ca urmare a unei activităţi rentabile. În cazul în care necesarul de fond de rulment este constant,

atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu dividendele plătite în

cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea.

Trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar la sfârşitul anului şi care a fost

acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. În situaţia în care necesarul de fond de rulment este

constant, trezoreria netă negativă este efectul înregistrării de pierderi. Atunci când întreprinderea

realizează produse rentabile, dispune de piaţă (de aprovizionare şi de desfacere), dar

înregistrează o creştere a necesarului de fond de rulment, ca urmare a dezvoltării activităţii,

constatarea unei trezorerii nete negative nu semnifică o situaţie economico-financiară

nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor şi

creanţelor în lichidităţi şi durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt.

1.3.6 Analiza ratelor de lichiditate si solvabilitate

Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se impune compararea pasivelor pe termen

scurt cu resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.În literatura de specialitate ratele de

lichiditate sunt cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura

capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.

Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichidităţilor potenţiale (active

transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile

pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat pentru aprecierea gradului

în care firma face faţă obligaţiilor pe termen scurt. Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

a) Rata lichidităţii generale (Rlg), se determină prin raportarea valorii activelor curente la

valoarea pasivelor curente.

Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment care îi

permite întreprinderii să facă faţă incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor

deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea

18

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

este pusă la adăpost de o insuficienţă a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea

datoriilor la cererea creanţierilor.

Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că lichidităţile sunt mai mici decât

exigibilităţile potenţiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu

sunt acoperite, în principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă.

Totuşi, valoarea subunitară a ratei nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat

în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producţiei.

Trebuie evitată o evoluţie descendentă a lichidităţii, deoarece aceasta evidenţiază o activitate în

declin, fapt ce determină creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi

împrumuturi.

Rata lichidităţii generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen

scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect

acoperite de valoarea activelor, care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade,

care corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.

b) Rata lichidităţii rapide (Rlr), este cunoscută şi sub denumirea de “rata rapidă” sau “testul

acid (quick ratio)”, potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea

întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.

c) Rata lichidităţii imediate (Rli), realizează corespondenţa dintre elementele cele mai lichide

ale activului cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivului. Această rată, cunoscută şi sub

denumirea de rata capacităţii de plată imediate, măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare

a datoriilor, utilizând disponibilităţile existente, astfel:

Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, dar care

poate fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată

a acestei rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor

circulante au un grad redus de lichiditate.

O valoare redusă a ratei lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu menţinerea

echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităţilor sale, deţinând

în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu exigibilitatea

datoriilor imediate.

19

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

Menţinerea capacităţii de plată este rezultatul unei activităţi complexe desfăşurată de

întreprindere şi care reclamă o corelare judicioasă a termenilor de plată a obligaţiilor cu cele de

încasare a creanţelor. Eficacitatea analizei sporeşte, în situaţia în care este luată în calcul şi viteza

de rotaţie a capitalurilor întreprinderii. Rata lichidităţii imediate, este totuşi un indicator puţin

relevant datorită instabilităţii încasărilor.

Pentru a măsura gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor sale se utilizează rata

solvabilităţii generale (Rsg). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de

către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active cirulante) şi se determină,

astfel:

Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa capacităţii de plată şi a

lichidităţii pot avea caracter temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate globală.

Rata solvabilităţii globale, exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung

şi scurt, precum şi marja de creditare a întreprinderii. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate

semnifică faptul că întreprinderea are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate şi

îndepărtate, faţă de terţi. Tot aşa, o valoare situată sub acest nivel evidenţiază riscul de

insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii.

Băncile, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite, determină şi rata

solvabilităţii patrimoniale (Rsp), astfel:

1.3.7 Analiza ratelor de indatorare

O proporție ridicată a datoriilor purtătoare de dobândă în comparație cu capitalurile

proprii implică un rezultat net mai volatil și creșterea probabilității că firma nu își poate onora

obligațiile scadente.

Din acest motiv, cu cât rata de îndatorare este mai ridicată cu atât riscul financiar este mai

mare. Nivelul acceptabil depinde într-o proporție semnificativă de tipul de activitate derulat ,pe

de altă parte trebuie să avem în vedere că investitorii sunt de accord să accepte un risc financiar

mai ridicat dacă riscul operațional al întreprinderii este redus.

Principalele rate de îndatorare folosite sunt:

a)Indicatorul privind acoperirea dobânzilor =

20

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

b)Rata de îndatorare a capitalului propriu =

c)Rata globala de indatorare =

Această rată este complementară cu rata de autofinanţare a activelor. Cu cât valoarea ei

este mai scăzută cu atât gradul de îndatorare este mai mic.

1.3.8 Analiza indicatorilor de rotație

Analiza pe baza sumelor absolute inscrise în bilanț permit o apreciere incompletă a

situației financiar – patrimoniale .Evaluarea calității gestiunii întreprinderii și a incidentelor

acesteia asupra rezultatului general la nivelul sau pentru toți participanții la acest

proces,presupune analiza comportamentului fiecărui element patrimonial implicat și a fiecărei

resurse constituite din punct de vedere a importanței și a duratei lor în cadrul circuitului

economic .Aceasta permite evidențierea aspectelor referitoare la specificul și durata ciclului de

exploatare și a factorilor conjuncturali ce pot afecta activitatea întreprinderii. Utilizarea la

capacitate a resurselor, structura patrimonială, ritmul de fabricație, de livrare și încasare sunt

elemente determinante ale stării de sănătate financiară a unei întreprinderi. În aprecierea poziției

financiare complementar informațiilor furnizate de analiza ratelor de structură sunt utilizați

indicatori care să caracterizeze performanța fiecare resurse, semnificative fiind ratele de rotație.

Principalele rate de rotație exprimate ca număr de rotatii și ca durată în zile a unei rotații

sunt:

1 Viteza de rotaţie a activelor totale nrAT = sau dzAT =

2 Viteza de rotaţie a activelor imobilizate nrAI = sau dzAI =

3 Viteza de rotație a activelor circulante nrAC= sau dzAC =

4 Viteza de rotație a capitalurilor proprii nrCP= sau dzCP

5 Viteza de rotație a capitalului permanent nrCPR= sau dzCPR=

21

PARTEA I –A – Stadiul actual al cunoașterii

6 Viteza de rotație a datoriilor totale nrDT= sau dzDT =

7 Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi nrDC= sau dzDC =

8 Viteza de rotaţie a creditelor-furnizori nrCF= sau dzCF =

22