Caiet de Filosofie Rostul Filosofiei Radulescu-Motru

5/11/2018 Caiet de Filosofie Rostul Filosofiei Radulescu-Motru - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/caiet-de-filosofie-rostul-filosofiei-radulescu-motru



CaietedeFilosofie

Profesor C. Rădulescu Motru

ROSTUL FILOSOFIEI

11942





NOTĂ BIOGRAFICĂ Fără îndoială, că între figurile culturale care au

dominat viaţa noastră spirituală după războiul trecut,

profesorul Constantin Rădulescu-Motru ocupă un locde seamă. Alături de dinamismul mereu tineresc a lui

Nicolae Iorga, de figura obosită a doctorului Gh.Marinescu mereu aplecat asupra experienţelor saleaproape tainice, alături de figura tragică a lui Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru a adusechilibrul unei vieţi armonic organizate.

Pentru filosofia modernă română el reprezintă nu numai începutul ei temeinic reclădit din elemente sigure, dar mai ales garanţia într-un mers progresiv, fără exagerări şi fără îndoeli descurajante, deşi filosofia poate să le ofere cercetătorilor ei în mod

egal. Profesorul C. Rădulescu-Motru mai are însă unmerit de netăgăduit, asupra căruia o istorie a culturiinoastre – scrisă cîndva – va trebui să se oprească maimult.

El a fost animatorul unei vieţi mai adînc gîndite şi a unei organizări mai raţional construite.

Nimeni nu va putea contesta astfel, neobosita samuncă şi chinuitoarea sa luptă, de a scoateculturalitatea noastră din haosul ameţitor al copiilor neadequate spiritului nostru.

C. Rădulescu-Motru este desigur untradiţionalist: fiu al acestui pămînt, el a luptat o viaţă

întreagă pentru ridicarea patriei sale acolo unde i-a



fost menirea şi acolo unde nimeni nu a îndrăznit să-l întineze.

Astfel va fi cunoscut generaţiilor de mîine:

profesorul C. Rădulescu-Motru. Născut 1868, în comuna Butoeşti din judeţul Mehedinţi, a urmat liceul în Craiova studiileuniversitare (Facultatea de Drept şi Filosofie) la Bucureşti între 1885 – 1889. Îşi desăvîrşeşte cultura filosofică la început la Paris apoi în Germania (1889-1893).

În Iulie 1893 îşi trecu examenul de doctor în Filosofie la Leipzig cu profesorul W. Wundt. Întorscurînd în ţară a fost puţină vreme magistrat şibibliotecar al Fundaţiei Carol I (din arhivele acesteiinstituţii reese că a fost primul bibliotecar).

Inspector general al învăţămîntului (1906), e ales

deputat şi senator în mai multe rînduri. Membru, apoial Academiei Române, preşedinte al „Societăţii de Filosofie”, profesor la Universitate predînd feluriteobiecte din învăţămîntul filosofic datorită cunoştinţelor sale vaste, în fine Preşedinte al Academiei Române (1938-1941). C. Rădulescu-Motrua ocupat cele mai mari posturi de răspundere.

După o îndelungată muncă şi reflexie, el ajungela construirea unui sistem de gîndire, pe care-l întitulează „personalismul energetic”.

Scrierile sale mai de seamă sunt: „Ştiinţa şienergie”(1902), „Problemele Psihologiei”, „Puterea sufletească”(Studii de Filosofie col. III-IV),

„Elemente de Metafizică” (ediţia din 1928), „Cultura



Românească şi Politicianismul”, „Ţărănismul”, „Zur Entwürldung von Kants Theorie der Natur cansalität”(Leipzig 1913), „La Conscience

Transendentale” (Paris), „Valoarea silogismului”,„Personalismul energetic” (1927), „Românismul”,„Vocaţi”, „Timp şi Destin” (1940) ş.a.

Profesorul C. Rădulescu-Motru se retrage dinînvăţămînt după aproape patruzeci de ani deactivitate în toamna anului 1940.

El şi-a cinstit locul său ca nimeni altul şi a plecat

din Universitate regretat de profesori şi de studenţi;era fără îndoială decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie.

La banchetul pe care prietenii şi colegii i l-au cuocazia retragerii sale din învăţămînt, cu o pilduitoaremodestie ce l-a caracterizat mereu, a declarat că

singurul merit pe care şi-l revendică e acela de a fimuncit mult şi neobosit. Retras acum în liniştea sa, profesorul C.

Rădulescu-Motru îşi adună amintirile unei vieţiinteligent trăite.

Pentru că dincolo de zgomotul nefiresc şiobositor al vieţii, dincolo de luptă şi de în utilitatea

consumărilor iluzorii, filosoful trebuie să trăiască retras, dar atent la ceea ce se petrece în jurul său.

Şi profesorul C. Rădulescu-Motru este un filosof.GHEORGHE BUMBEŞTI



Profesorul C. Rădulescu-Motru

ROSTUL FILOSOFIEIAspiraţiunile spre ideal, între care se prenumără

şi aspiraţiunile spre unitate, fiindcă mai totdeaunaurmărirea unui ideal implică în sine unificareagîndurilor şi a faptelor, nu constituiesc pentru o zestrede lux, ei din potrivă îi sunt de cel mai mare ajutor

pentru a preîntîmpina multiplele dificultăţi cu care else întîlneşte în lupta pentru existenţă. În adevăr, lipsit

de instincte sigure, pentru a-şi conduce viaţa, omulîncepînd încă de copil trebuie să-şi creeze prin culturăo armatură pentru a se susţine; şi această armaturăodată cîştigată, el trebuie să o înnoiască neîntrerupt,

pentru că cerinţele luptei existenţă nu rămîn aceleaşi,ci se schimbă neîntrerupt sub influenţa mediuluisocial. Omul este o fiinţă perfectibilă, nu fiindcă aşa

vor moraliştii, sau fiindcă aşa este frumos, ci fiindcăaşa trebuie să fie, dacă este să-şi ţie viaţa pe pămînt.Lupta pentru existenţă cere o armatură veşnic înnoită.Aceasta este raţiunea de a fi a progresului omenesc.Departe de a fi un lux idealul este o busolă deorientare. Aspiraţia spre ideal este pentru om

funcţiune vitală, iar nici - decum o stare de reverie poetică, de care se poate lipsi. Omul fără aspiraţiunieste oarecum omul neisprăvit.

În concepţiunea idealului este implicată maitotdeauna unitatea, chiar cînd idealul este urmărit pe

planul vieţii individuale. Căci el unifică: unificăgîndurile şi faptele mai multor oameni de obicei, dar

unifică gîndirile şi faptele mai multor oameni de



obicei, dar unifică şi pe acelea ale omului izolat. Celemai scumpe idealuri ale neamului nostru, în special:idealul unităţii neamului şi idealul unităţii culturii

româneşti, sunt în această privinţă ilustrărisemnificative. Cine aspiră la împlinirea unui ideal,aspiră de sine şi la împlinirea unei opere de unire: dinunire răsare însăşi viaţa. Pe unitatea funcţiunilor sufleteşti se ridică personalitatea omenească. Fără ounitate de structură, personalitatea n-ar dispune deconştiinţă de sine. Omul adică n-ar fi om.

Aspiraţiunile spre unitate se manifestă pe diferiteterenuri ale vieţii omeneşti. I-mi propun aci a vorbidespre înfăptuirile lor pe terenul activităţii filosofice.

În activitatea filosofică înfăptuirile acestea legăsim în sistemele filosofice, care prin concepţii largide sinteză încearcă să aducă la o explicare unitară,

toate cîte formează obiecte de cunoştinţă, ori motiv deinteres sau de activitate pentru mintea omenească. Princoncepţiile de sinteză, filosoful nu se mulţumeşte sărecapituleze sau să pună în bună ordine cunoştinţeleştiinţifice din timpul său; ţinta lui este mai

pretenţioasă. El se ridică peste orizontul ştiinţei despecialitate pentru a unifica rezultatele acestei cu

tendinţele spirituale ale fiinţei omeneşti în întregime.El nu se mulţumeşte să cunoască legile naturii, ci vreasă cunoască şi rostul omului în mijlocul naturii; omulde ştiinţă îşi are scopul atins dacă el cunoaşte adevărulasupra unui fapt izolat din natură, pe cînd filosoful nu-şi are scopul atins decît dacă adevărul descoperit este

integrat între concepţie unitară care să-i servească de



fundament. Astfel în sinteza în sinteza filosofică aenergetismul sunt adunate o mulţime de cunoştinţeştiinţifice, dintre care unele au caracterul de mari

sinteze, totuşi filosofia energetismului nu este osimplă adunare de sinteze ştiinţifice, şi ceva mai mulţică este şi o atitudine morală, un criteriu de valorificarea vieţii. Căci filosoful se înteresează de consecinţelemorale ale adevărului, tot aşa de mult ca şi decertitudinea lui logică. Pentru el cunoştinţele auvaloarea pe care o are raţiunea. Este raţiunea pe

primul plan, şi el este aşadar un raţionalismcunoştinţele sunt atunci bine apreciate; altfel dacă eleeste iraţionalist. Filosoful pozitivist apreciază ştiinţadupă gradul ei de prevedere, pe cînd filosoful idealistdupă spriginul pe care ea îl dă idealurilor omeneşti. Petoţi filosofii îi interesează, în primul rînd, nu

conţinutul obiectiv al adevărului, ci legăturăadevărului cu viaţa şi destinul omului. Sintezelefilosofice au toate ca centrul de interes pe om, deaceea ele sunt şi unitare.

Pentru a ajunge la asemeni sinteze, nu este destulca cineva să aibă curiozitate ştiinţifică, sau pasiune delucruri noi, ci el trebuie să aibă o vocaţie specială de

reformator al sufletelor. Aceea ce filosoful urmăreşte,cultivînd, sau împrumutînd rezultatele ştiinţei altora,este cunoaşterea cît mai adîncă a posibilităţilor cu carevine omul pe lume; a sensului, sau a destinului în careaceste posibilităţi se desfăşoară. Sintezele filosoficesunt de aceea de regulă nedespărţite de anumite

caractere expresive ale fiinţei omeneşti; fiecare sinteză



filosofică ivocă un anumit tip de ideal uman. Aceastaşi face puterea lor de răspîndire, care nici pe departenu poate fi egalată de sintezele ştiinţei speciale.

Sintezele filosofice dau caracteristica fiecărei epoceculturale. Prin mijlocirea lor, omul obişnuit sau omuldin stradă cum i se mai zice, ia cunoştinţă de

progresele artei, ştiinţei şi a tehnicei. Ele determinăcurentele de opinie publică; ele servesc la formularea

programelor politice şi sunt la baza tuturor proiectelor propuse pentru reforma educaţiei. Astfel în zilele

noastre, toată lumea întrebuinţează cuvintele de:materialism, spiritualism, idealism, personalism,evoluţionsm, pozitivism, raţionalism, iraţionalism,

pragmatism, totalitarism, ... şi alte multe de felul lor,care nu sunt decît denumiri de sinteze filosofice, fărăsă se gîndească la cunoştinţele ştiinţifice, la formele

artistice, sau la progresele tehnice care au contribuit la producerea lor; ele circulă de sine, cu valoarea lor proprie filosofică.

Rostul lor în istoria culturii este aşadar lămurit.Sintezele filosofice reprezintă forţă de propulsiune încultura fiecărei epoce. Prin ele cîştigă în amploare şiîn energie de convingere inovaţiunele sufletului

omenesc pe planul intelectual şi moral; ele întreţinaspiraţiunile spre ideal cu deosebire aspiraţiunile spreunitate. Fiecare popor îşi face mîndrie din faptul că în

producţia sa culturală, apar asemenea sinteze, fiindcăoriginalitatea şi continuitatea de apariţie a acestoradovedesc o energie vitală. Popoarele unitare şi tari



sunt în acelaşi timp popoare de bogată creaţiefilosofică.

Într-un studiu al nostru, mai demult publicat, sub

titlul Rolul social al filosofiei („Studii Filosofice”vol.I), am avut ocazia să arătăm deosebirea de rol pecare o are filosofia faţă de cunoştinţele ştiinţifice.Reproducem din acest studiu cîteva rînduri.

Mulţimea cunoştinţelor nu ajunge pentru aschimba caracterul unei epoce sau unei societăţi.Alături de institutele splendid instalate ale oamenilor

de ştiinţă, în care sunt analizate ultimele descopeririştiinţifice, poate fără discordie vegeta o populaţiuneignorată, avîndu-şi viaţa practică bazată pe ritualeînvechite. Necesitatea punerei în practică a acelor descoperiri nu se impune cîtuşi de puţin de la sine.Caracterul lor de lucruri adevărate nu le este de ajuns.

Pentru a fi adoptate de mulţime, se mai cere ca ele săvină înaintea interesului acesteia. Şi interesul mulţimiinu se conduce de logica adevărului abstract. El este

produsul condiţiilor istorice în care s-a dezvoltatsocietatea, şi în primul rînd al credinţelor din trecut. Înacestea din urmă se găsesc preformate tendinţeleviitorului, sub dependenţa cărora stă progresul

ştiinţific.Căci prin credinţă nu trebuie să înţelegem

exclusiv numai religiunea. Relegiunea are desigur, la baza sa totdeauna anumite credinţe, dar nu toatecredinţele iau forma unei religiuni. Sunt credinţe, cumsunt cele metafizice, care rămîn în afară de orice

investire religioasă, şi cari, nu mai puţin stăpînesc



conştiinţa socială dintr-o epocă dată. Investireareligioasă reprezintă numai întărirea rolului extern alcredinţei. Ea este determinată de momentul istoric prin

care trece o societate şi, ca atare, expusă la reforme.Aceea ce-i etern e numai starea sufletească a omuluicare crede. Şi toţi oamenii cred fiindcă nu e unuldintre oameni care să nu creadă în înţelesul existenţiisale; unul, care să nu-şi aibă un ideal de perfecţiune;unul, care să nu creadă în legitimitatea sancţiunei cucare el absolvă conduită sa în societate.

Adevărurile ştiinţifice nu se impun, credinţeleînsă se impun. Cele dintîi nu sunt aşa de intim legatede personalitatea omului, cum sunt acestea din urmă.Să privim, într-adevăr, un moment, la diferenţa dintreele.

Ameliorările confortului din viaţa practică sunt

rezultatele ştiinţei. Lumina electrică e un progresimens faţă de lumina gazului; ca şi lumina acesteiafaţă de aceea a lumnării. Viteza locomotivei a făcutridiculă viteza căruţelor de odinioară. Avem case mai

bine construite, şi îmbrăcăminte mai igienică, de cîtlumea cea a trăit înainte de noi. Maladiile, astăzi, dacănu sunt mai puţin numeroase, sunt totuşi mai

cunoscute şi astfel ne este crescută puterea noastră dea apărare faţă de dînsele. Pămîntul e făcut maifructifer prin ajutorul Chimii, şi vegetaţiunile sale suntmai bine utilizate de ştiinţa noastră agricolă. Cu uncuvînt datorim rezultatelor ştiinţifice tot confortul încare trăim astăzi.



Şi cu toate acestea cît de puţin s-au asimilat ele înfirea personalităţii noastre intime! Cu ce indiferenţăaşteptăm înmulţirea lor!

Viitorul are să aducă un confort şi mai mareelectricitatea are să fie întrebuinţată peste tot şi astfelfiind întrebuinţată peste tot are să suprime o mare

parte din ostenelile pe care le depunem noi astăzi.Mijloacele de locomoţiune au să devină ideale,locuinţele de asemeni, îmbrăcămintea de asemeni...Faţă de prezentul nostru, viitorul are să fie un paradis.

Şi cu toate acestea, cine se simte oare nefericit cănu trăieşte în acel viitor? Pe cîţi îi torturează gîndul, căare să vină un timp cînd cunoştinţile ştiinţifice au săaducă o transformare radicală a traiului nostrumaterial? Cîtă durere şi nelinişte se produce înomenire prin faptul că invenţiunile ştiinţifice nu sunt

aplicate peste tot locul?Puţină, sau aproape deloc. Atît de indifernte suntele firei noastre intime.

Dar priviţi acum de cea l-altă parte.„O credinţă nouă filosofică vine să pună la

îndoială înţelesul existenţei noastre de pînă acum. Unnou ideal moral ni se înfăţişează sufletului. Alături de

el, legile morale din prezent ne apar meschine şinedrepte. Cu realizarea lui avem convingerea căîncepe o nouă epocă pentru istoria omenirii ... Oare totcu aceeaşi indiferenţă vom aştepta realizarea acestuinou ideal? Ştiinţa ne obişnuise să primim toaterezultatele sale ca nişte rezultate provizorii, pe care

viitorul le va completa; de ce nu este tot astfel şi în



domeniul credinţei? De ce ne torturează gîndul, căomul din viitor va avea o altă concepţie despre viaţă,de acum o avem noi? De ce cu indiferenţa cu care

gîndim la perfecţionarea confortului material nugîndim şi la perfecţionarea morală?”Aici este marea diferenţă între cunoştinţa

ştiinţifică şi concepţia, sau sinteza filosofică.Toate sistemele filosofice revin la aceeaşi

problemă fundamentală: valoarea individualităţiiomeneşti în mijlocul universului. Soluţiunile lor sunt

tot atîtea încercări de a lega această individualitate cuviaţa eternă. De aici importantul lor în viaţa socială.Ele sunt un puternic îndemn pentru activitateaomenească şi, în acelaşi timp, o supremă consolaţie.Cînd credinţa religioasă declină, idealurile filosoficerămîn adăpostul inimilor generoase.

„Realizarea idealurilor filosofice formeazăcultura fiecărui popor; de aceea, într-un înţeles larg,istoria filosofiei se şi confundă cu istoria culturiiomeneşti.”

Dar rostul sintezilor filosofice nu ar fi pe deplinînţeles, dacă am trece cu vederea abuzurile la care el

pot da naştere. Pot fi oare asemenea abuzuri? Din

nenorocire, da; şi încă bine cunoscute. Ele auconstituit un motiv de critică, îndreptată adeseoricontra filosofie în genere. Care sunt aceste abuzuri?Mai principale sunt două.

Primul ia naştere din depăşirea hotarelor în careextinderea sintezelor este îndreptăţită. Acesta este

cazul filosofului care tentat de dorinţa de a sentitiza un



cîmp cît mai vast de experienţă, cade în greşala de aconfunda realul cu idealul, şi de a face în consecinţăafirmaţii asupra realului prin analogie după ideal.

Cazul se repetă foarte des în rîndul filosofilor raţionalişti, în special. Prin acest abuz, raţionamentulomenesc devine deadreptul izvorul realităţii însăşi.Unde simţurile nu izbutesc să ajungă pentru a constatarealul, ajunge raţionamentul şi aşa în locul realului seinstitue ideea. La Dumnezeu bunăoară, de exemplu,omul nu poate ajunge, şi la marginile universului; în

schimb însă ajunge raţionamentul şi atunci filosofulînlocueşte pe Dumnezeu cu ideea de perfecţiiune, iar totatlitatea universului cu ideea logică de totalitate, şicum ambele aceste idei nu stau izolate în minte, cisunt legate cu alte idei cu care se înrudescşi sesprigină în mod reciproc, iată-le pe amîndouă gata să

formeze baza a doua raţionamente dintre care unuldovideşte existenţa lui Dumnezez, şi celălalt unitateade structură a universului. Aceste două exemple nusunt inventate; din potrivă ele se găsesc pe largstudiate în scririle celor mai mulţi şi de seamă filosofidin trecut. Ele, şi altele similare lor, persistă pînă şiastăzi în multe scrieri de filosofie. Ceva mai mult.

Inlocuirea realului cu ideal, în loc să fie luată dreptabuz, este considerată de unii publicişti drept ultimulcuvînt al gîndirii filosofice. Într-o revistă română,foarte răspîndită, am citit astfel, săptămînele trecute,exprimată dorinţa de a se face recurs la raţionamentelefilosofiei pentru a ridica temelia Biserice ortodoxe: iar

un alt publicist, mai curajos, explică, tot acolo,



realitatea sufletului românesc, adică realitatea în caretrăim noi cu toţii cîţi ne simţim Români, ca o sintezăde idei, de naţional şi de mistic... Odată porniţi pe

panta acestui abuz, nu mai rămîne decît să neînchinăm vechii scolastice medievale, şi să începemdin nou discuţia asupra entităţilor universală dinMetafizica lui Aristotel.

Această închinare la vechia Metafizică unii auînceput-o fără să aştepte o invitaţie. Aşa se explicădeasa întrebuinţare pe care o au în publicistica noastră

recentă cuvintele de ontologie şi de dialectică. Prinontologie, filosofii au înţeles încă din vechime,determinarea realului prin speculaţie pură; o pretenţieiarăşi care avea sens pe cîtă vreme ştiinţeleexperimentale nu erau dezvoltate iar prin dialectică, aufost înţeles, după exemplul dat de filosoful Hegel,

marele ei maiestru, metoda prin care raţionalul,identificul realului, poate fi determinat în desfăşurarealui din opoziţia între teză şi antiteză, amîndouă ideiieşite din speculaţie pură; o pretenţie iarăşi care aveasens pe cîtă vreme ştiinţele care au de obiect faptulistoric, sau în genere, faptul evolutiv, erau la începutullor. Dar în vremea de astăzi, cînd pentru cunoaşterea

faptelor naturei avem metode precise de observare şide experimentare, a persista în ontologie şi dialectică,este un abuz; căci este absurd a presupune că minteaomenească are la dispoziţia sa pentru a cunoaşte douămetode: una pur speculativă şi alta experimentală, careamîndouă să fie justificate. Ontologia şi dialectica

rămîn să se aplice acolo unde nu pot ajunge observaţia



şi experimentul. În publicistica noastră recentă totuşiaceastă rezervă nu este păstrată. Aci realul palpabil şiidealul speculativ se confundă după inspiraţia autorul.

Faptele sufleteşti, care fac de mult obiect de cercetareexperimentală, se confundă cu aspiraţiile spre Divinultranscedent; constatările istorice, verificabile la luminadocumentelor şi prin calcul statistic, sunt înlocuite cusintezele produse de o dialectică, în care dominămisticul; operele de artă şi produsele de cultură, careapar pe suprafaţă pămîntului, în condiţii normale

etnopsihologice, sunt explicate prin mijlocirea unor categorii unor categorii extra logice; în sfîrşit peste totabuz de Metafizică; aceea ce duce la discreditareaacesteia din urmă. Metafizică este o activitateraţională respectabilă, dar numai atunci cînd se

produce unde trebuie.

Dar acest abuz este practicat numai de publiciştiicu pretenţie de a scrie înaltă filosofie, adică oarecumrar. Alături de el este altul cu mult mai vătămîtor fiindcă aceasta se practică des şi de oameni de toatămîna: publicişti şi nepublicişti, cu pretenţie de înaltăcultură şi fără nici o pretenţie. Asupra acestuia trebuiesă ne oprim de asemenea.

Sintezele filosofice sunt, cum am zis, forţe de propulsiune în mişcarea culturală a fiecărei epoci. Eledetermină curentele opinii publice: inspiră proiectelede organizarea ale educaţiei şi programele de activitate

politică; sunt în tot cursul vieţii acelora, care leîmpărtăşesc motive de reflectare, de comparaţie, de

hotărîre. Acest dinamism îl deţin ele încă de la



origină, de la autorii lor. În structura lor dinamicătrăieşte impulsul primit de la autorii lor; de la aceiacari au fost gînditori şi reformatori de vocaţie.

Sintezele filosofice închid în ele, ca nişte seminţe,virtualităţile culturii viitoare şi construiesc în tot cazul,cel mai sigur indice al potenţialului spiritual de caredispune un popor. Nu există pentru cunoaşterea unui

popor, un test mai revelator decît încumetareainteligenţii acestuia în a rezolva problemele adînci defilosofie. În această încumetare dacă ca este sinceră, se

vede cît stă în putinţa de creaţie a poporului. Sintezelefilosofice izvorîte din convingeri adînci sunt înfavoarea lui, prognosticul cel mai sigur.

Dacă sunt produse de el, în mod sincer, adică cumijloacele lui proprii, căci din nefiricire sunt şi cazuride nesinceritatea, şi încă numeroase. În locul

sintezelor filosofice, seminţe de gîndire vie, seîntîlnesc în viaţa culturală a tuturor popoarelor, prinurmare şi la noi, adeseori clişee filosofice, frazestereotipe, imitate după o gîndire străină şi care circulă

peste tot, indiferent dacă ele corespund sau nu lasufletul celor care le întrebuinţează. Aceste clişee sunt

pentru gîndirea filosofică o adevărată moarte. Ele

usucă din rădăcini, ori pe unde ajung, seva creaţieioriginale. Incurajînd răspunderea lor să comite cel maivătămîtor abuz în dauna filosofiei.

Cine are răspunderea acestei răspîndiri de clişeefilosofice? Din ce parte vine încurajarea lor?

Răspunsul la această întrebare ne obligă să întrăm

în cercetarea unor lucruri destul de neplăcute pentru



orice om de cultură şi mai ales pentru tinerii care segăsesc în perioada de a-şi forma o cultură filosofică,de oarece va trebuii să vorbim de scăderile fiinţei

omeneşti în ceea ce priveşte realizările ei pe terenulmuncii; de mizeria omului ca muncitor, dacă este săvorbim deschis.

Căci problema cuprinsă în aceste întrebări este cumult mai gravă de cum este aceea pusă de TituMaiorescu în celebrul său articol „Beţia de cuvinte”,

publicat în anul 1873. clişeele filosofice nu vin din

nevinovata plăcere de a auzi sunînd cuvintele într-ocadenţă armonioasă; nu vin din cuforia beţiei, ci suntsimptomul unei grave scăderi intelectuale. A uneiscăderi intelectuale, care se raportează la mai mulţiindivizi, nu la cîte unul singur. Intrebuinţarea clişeelor dă stil unei epoci, sau în tot cazul al unei generaţii

întregi. Intrebuinţarea clişeelor reprezintă aceea ceînţelegea filosoful Fr. Nietzsche prin„Hammerphilosophie”, filosofie cu ciocanul; metodăde a face să intre ideile în cap bătute ca şi cuiele.Mizerie, nu simplă beţie.

Omul nu are instinctul muncii; dimpotrivă, el senaşte cu aversiune faţă de muncă şi nu devine

muncitor decît treptat prin deprindere. Aceastădeprindere nu ajunge să elimineze cu desăvîrşire oricerest de aversiune faţă de muncă şi mai ales faţă demunca intelectuală care fiind cea din urmă venită, nu aavut timp să se acomodeze cu firea omului. Muncaintelectuală este pentru mulţi un adevărat chin. Pînă

aci lucrurile sunt normale; nu se arată încă mizeria, de



care pomeneam. Dar ea începe îndată, Muncaintelectuală este un adevărat chin, totuşi nimeni nuvrea să pară că o evită făţiş, fiindcă ar pierde din

reputaţie; şi reputaţia este un lucru scump pentrufiecare. Ce este de făcut? Aparenţele trebuie să fiesalvate. Acum începe mizeria. Munca adevărată esteînlocuită cu munca de mîntuială. Judecata compănităşi controlată, cu vorbăria deslănată, lăsată să curgă lavoia întîmplării. Convingerile personale, cu frazestereotipe. Sintezele filosofice, cu clişeele filosofice.

Inteligenţa pentru a scăpa de munca ce o ameninţă,recurge la subterfugii. Aceasta este o şiretenie la carerecurge şi în alte ocazii, şi de care au vorbit adeseorifilosofii vechi şi noi. Clişeele sunt un simptom de

boală mintală.Iată dar originea abuzului ce se constată în

întrebuinţarea clişeelor filosofice. Să vedem acum şicine are răspunderea răspunderii lor.Răspunderea o are în primul rînd organizarea

şcolară din vremea noastră care impune tineretului oîntreagă enciclopedie de cunoştinţe, sub pretextul căomul, fără cunoştinţe generale, nu este un om cult.Omul cult, după idealul acestei organizări şcolare,

trebuie să fie un om complet, din punct de vedereformal. Adică să satisfacă formei. La auz toate să-i

pară cunoscute, deşi în fond el este prea puţindestoinice. Sub povara acestei enciclopedii decunoştinţe, tînărul părăseşte şcoala cu capul plin declişee pe care apoi le va reproduce în viaţă, după



împrjurări, din ce în ce mai anapoda, cu înaintarea învîrstă.

La această organizare a şcolii se mai adaugă, în

rolul de a încuraja răspîndirea clişeelor şi o anumităorganizare a presei. Fiecare ţară îşi are presa, nu pecare o merită ţara, după cum s-a zis, ci pe care omerită conducerea politică a ţării. Ţara, ea însăşi, n-arenevoie de clişee, care să circule nestînjenite la dreaptaşi la stînga, ci are nvoie de o anumită conducere

politică a ţării. O conducere politică cinstită, aşa

precum se anunţă a fi conducerea politică în Europaviitoare însănătoşită după războiul actual, îşi vaorganiza o presă diferită de aceea de pînă acum.

În aceea ce priveşte, în special clişeele filosofice,ele mai depind şi de următoarele împrejurări, asupracărora suntem datori să stăruim, înainte de a sfîrşi.

Sintezele, la care duc sistemele filosofice, nu suntdogme de credinţă religioasă, nici adevăruri de ocertitudine ştiinţifică exactă, întrucît el nu sunt fundate

pe o revelaţie divină, sau pe o experienţă verificată prin măsurători precise, ci sunt creaţiunile uneiinteligenţe originale, care-şi propun, ca deasupracunoştinţelor şi credinţelor din timpul său, să ajungă la

o înţălegere nouă a problemei omului în univers;înţelegerea pe care urmează ca viitorimea să o verificeşi să o adopte. Fiecare sistem filosofic, prin sintezele

pe care le formulează, formulează în acelaşi timp şi propuneri de reforme. Gîndirea filosofică nu cunoaştemargini în această privinţă. Ea răscoleşte, în fiecare

epocă, tot avutul intelectual şi moral al



contimporanilor, în căutarea unei orientări alta, decîtaceea din trecut; mai luminoasă şi mai înălţătoare

pentru menirea omului. De aceea gîndirea filosofică

nu se continuă istoriceşte în linie dreaptă, ci are suişurişi coborîri, înaintări şi reveniri, care dau impresia unor contraziceri cu rostul său însăşi. Rezultatul din toateacestea este, că fixarea ei în sinteze intangibile, care săse asemene cu dogmele credinţei religioase, este oimposibilitate. De fapt, de cîte ori sintezele filosoficeau luat caracterul de dogme, prin forţa unor

împrejurări excepţionale, prestigiul gîndirii filosoficea fost în mare scădere. Dogmatismul pentru oricefilosofie, care-şi înţelege rostul, este un blam.

Totuşi acest dogmatism izbuteşte a se furişa înscrierile filosofice şi mai ales în învăţămîntulsuperior, sub forma de maxime, de principii,

postulate, etc., care toate în realitate nu sunt decîtclişee filosofice. La noi ca şi aiurea; dar mai ales lanoi destul de des. Sistemele filosofice, de unde suntscoase aceste maxime, principii şi postulate, sunttocmai sistemele celor mai iluştri filosofi, care astfelsunt aduşi, fără vina lor, să contribuie la discreditareafilosofiei. Procedeele, prin care se ajunge la

împietrirea în clişee a gîndirii filosofice, sunt dintrecele mai simple şi la fel cu toate subterfugiileîntrebuinţate de inteligenţa omenească pentru a-şuşura munca. Se desprinde dintr-un sistem deraţionamente o afirmaţie care interesează pentru unanume scop şi ea se întrebuinţează apoi, luată izolat,

ca şi cum ar cuprinde un principiu de valoare



universală. Bunăoară, în filosofia lui Jem. Kant segăseşte afirmaţia, că in orice ştiinţă este atîta ştiinţăcît este în ea matimatică, afirmaţie perfect logică

întrucît ea este dedusă din definiţia pe care o dă Kantobiectului orişicării ştiinţe. Pentru Kant obiectulştiinţei este restrînsă la datele experienţii, susumatecategorii de cauzalitate, adică la domeniul faptelor materiale măsurabile; pe cînd faptel sufleteşti şiistorice, valorile morale, religioase şi estetice, precumşi întreg cîmpul vieţii economice şi politice, sînt în

afară din definiţia ştiinţei, fiindcă între acestea nuaxistă raporturi necesare şi universale de cauzalitate,ei cel mult normedictate, de raţiune şi în mare parte

bazate pe libertatea voinţei omeneşti. Pentru Cant, prin urmare, rezultă din însuşi definiţia obiectuluiştiinţei, identitatea ştiinţei cu Matematica. Pentru

oricare altul însă, care nu pleacă de la definiţia luiCant, şi toţi oamenii de ştiinţă de astăzi nu mai pleacăde dela definiţia lui Cant, afirmaţia, că în orice ştiinţăeste atîta ştiinţă, cît este în ea matemetică, trbuiedovedită prin argumente, şi nu repetată ca o dogmă înafară de discuţie. Dar trebuinţa acestei dovediri puţiniosimt. Cei mai mulţi repetă afirmaţia ca pe o dogmă,

dacă prin ea pot săşi atin gă scopul ce-i interesează. Şiiată cum clişeul trece drept filosofie. Alt exemplu: un

publicist face propagandă pentu a arăta binefacerileregimului de libertate în viaţa politică şi doreşte săşiîmpăneze scrierea cu principii filosofice. Dorinţa lui

poate fi satisfăcută din plin. Foarte mulţi filosofi

vorbesc de libertate. Dar unul pune libertatea pe



planul transcedental ; altul o identifică însăşi raţiunii;altul o caută în indeterminismul legilor naturii; altul,în graţia lui dumnezeu... aceste profunde deosebiri nu

împiedică totuşi pe publicistul nostru să compilezedin toţi cîte o maximă pentru justificarea tezei sale.El crede că a argumentat filosoficeşte, când de fapt nua făcut decât să adune câteva clişee. Alt exemplu: unstudent in teologie pregăteşte pentru ultimul săuexamen în Facultate o lucrare deopre psi-hologiasufletului religios, după care el va fi judecat că

merită sau nu diploma de licenţă. Ar fi de aşteptat, calucrarea să înceapă cu descrierea amănunţită, făcutădupă natură, a unui suflet religios cunoscut autorului,dacă nu chiar cu descrierea sufletului propriu alautorului, şi după acea să treacă la alte documentăriculese din viaţa nea

mului său, până ce va ajunge în sfârşit la sintezelefilosofice date de scriitorii străini, care şi-au făcut unrenume în această materie, cum ar fi acelea aleamericanului Wil-liam James sau ale germanului Rudolf Otto. Aceastăaştep

tare este însă zadarnică. Studentul nostru începe cuaceeace ar fi trebuit să vină la sfârşit. El se luptă mai întâidezlegarea problemei dacă psihologia este In măsurăsă deasau cunoştinţa faptului religios, şi după ce repetă

clişeele



cunoscute că psihologia nu poate trece, cuiustrumenteleei de laborator, dincolo de faptele exterioare ale ma

terii, şi după ce aruncă câteva săgeţi în dreapta şi înstângacontra filosofiilor ştiinţifice, se mulţumeşte in sfârşitsă-şiumple paginile cu fel de fel de citaţii, luate dinfilosofi detoată mâna. Nicio pagină, în care să vibreze vocaţia sa

deteolog. Citaţii şi iarăşi citaţii. Aci, vorbesc bineînţeles destudentul obişnuit, nu de cel excepţional. Celexcepţionalştie cum să înceapă şi cum să sfârşească lucrarea; dar

cefolos, acesta este rar! Acelaş caz şi in rândulstudenţilor de la pedagogie. Pentru cei mai mulţi dintre aceştianuexistă o problemă a şcoalei româneşti, la care trebuegă

sită o deslegare potrivită cu sufletul naţional şi cutradiţiilede care dispune cultura românească, ci există o

problemăa educaţiei, în genere, care urmează să fie soluţionată

prin

diferite sisteme pedagogice; sisteme însă prea



numeroaseşi care având fiecare în parte câte ceva bun, urmeazăsă

fie reduse pe cât se poate, pentru a încăpea cu toateîntr'ominte de om. Şi cu această reducere ncgreşit se faceun locdestul de larg clişeelor. Exemiple de acestea pot fiînmulţite, nesfârşit. In aşa condiţii, ce rost să aibă filosofia,

într'o ţară ca a noastră, unde rădăcinile ei fiind puţinadânci au nevoie de o îngrijire specială? Un rostfărăde folos, negreşit. Dar un rost fără folos este încăde tolerat. „Superflua non mocent", zice un cunoscut

proverb lâtinesc. Practicarea clişeelor filosofice însăeste direct vătâmătoare, nu numai fără folos. Ea scade

simţul critic în mintea publicului şi în primul rând altineretului, predispunând la tot felul de sugestii. Ti-neretul rus crescut sub regimul sovietic este o viciimărecentă a acestei triste experienţe. Ii. şcoala Sovietelor Ruse filosofia este înlocuita cu clişee. Idealismulmateriaiiismul, existenţionalismul, pozitivismul,evoluţianismul etc., fieare îşi are clişeul său. Nimeni

nu-şi permite o critică; nimeni nu cere o explicaremăcar. Toată lumea cugetă uniform în clişeele

bolşevismului, care sunt elişee reduse după clişeelesocialismului marxist, care şi ele, la riadul lor, sîntclişee mai reduse după acelea ale hegelialismului.Scâderea simţuli critic a adus, la urma urmelor,

întronarea «dogmatismului fanatic. Filosofia



adevărată întreţine în culturra europeană aspiraţiilespre ideal, şi prin acestea străduiinţa continuă spre

perfecţiune, pe când falsa filosofie aşa sum este

propagată de şcoala sovietelor ruse, impinge culluraeuropeană spre un nou fetişism, asemâinător cu acelaal popoarelor primitive.

Ce este de făcut?Dacă n'aş avea experienţa pe care o am astăzi, aş zice,câ lucrul cel mai bun de făcut ar fi o schimbare înorganizarea, şcolară şi în conducerea presei; o

intervenţie pe lângă, corpul didactic secundar şisuperior pentru a atrage atenţia.tineretului asupra

pericolul ce-l aşteaptă; căci cel mai mare pericol priveşte negreşit tineretul; aproape exclusiv tineretul.Experienţa îmi spune îssâ că asemenea mijloace ar fiineficace. Clişeele sînt simptomele unei boale mintale

şi ele nu se pot înlătura oricît ar fi atrasă atenţia asupralor, dacă boala rămâne. Trebuc mai întâi ca boala sâdispară, şi ea nu dispare decât prin reacţiuneatineretului însăşi. Însănătoşirea trebuie să porneascăde la tineret. Porneşte ea mai devreme sau mai tîrziu;-aceasta depinde de constituţia sufletească a acestuia,iar nu de influenţa corpului didactic. În momentul

cînd primul elev de şcoală secundară va simţi silă laauzul clişeelor umflate şi goale de interes şi exemplullui va fi imitat de colegi, din momentul acelaînsănătoşirea a început , fără nici o altă intervenţie;

boala şia terminat cursul. Filosofia adevărată şiaregăsit rostul.



Rostul filosofiei este condiţionat de sănătateaintelectuală a poporului. Este o filosofie pentrusănătoşi şi este o filosofie pentru bolnavi. La cei

sănătoşi ea ajută la sporirea simţului critic, în caredezvoltarea culturii îşi găseşte o orientare spre perfecţiune; la cei bolnavi, ea ajută la decădereainteligenţei spre formele în care ea a fost odată înstarea de primitivitate. Sănătatea conştiinţei sufleteştia omului este în temelia gîndirii filosofice, dacăaceastă gîndire este să se continuie pe o lungă durată

de timp. Unde sănătatea există, avem o varietate desisteme filosofice şi o legătură strînsă între filosofie şicultură; unde sănătatea lipseşte, avem sistemefilosofice luate cu împrumut şi fără nici o legătură cucultura fiecărei naţiuni. De acea originalitatea unui

popor nu se exprimă nicăieri mai lămurit ca pe terenul

filosofiei. Căci aceea ce numim originalitatea unui popor este însăşi gradul de sănătate de care se bucurăsufletul lui.

Date post:	12-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	natalia-vataman
View:	206 times
Download:	6 times

Caiet de Filosofie Rostul Filosofiei Radulescu-Motru

Documents