Anatol Eremia Abstract

5/10/2018 Anatol Eremia Abstract - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/anatol-eremia-abstract 1/84

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A REPUBLICII MOLDOVAINSTITUTUL DE LINGVISTICĂ

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 811.135.1’373. 21 (4–78)(043)

EREMIA Anatol

TOPONIMIA REPUBLICII MOLDOVA:

STUDIU ETIMOLOGIC, LEXICAL–SEMANTIC

ŞI DERIVAŢIONAL; PRINCIPII DE REGLEMENTARE

Specialitatea 10.02.01. − Limba română

Referat ştiinţific al tezei de

doctor habilitat în filologie, în baza lucrărilor publicate

CHIŞINĂU2004



Teza a fost elaborată în Sectorul Onomastică al

Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a

Moldovei

Consultant ştiinţific:

CORL Ă TEANU NICOLAE , academicean al A.Ş.M., Institutul de Lingvistică al A.Ş.M.

Referenţi oficiali: DUMBR Ă VEANU ION , doctor habilitat în filologie,

profesor universitar, U.S.M.

MARIN VITALIE, doctor habilitat în filologie, profesor

universitar, U.S.M.

PAVEL VASILE, doctor habilitat în filologie , profesor

universitar, Institutului de Lingvistică al A.Ş.M.

Susţinerea va avea loc la ” 28” decembrie 2004, ora 12:00 în

şedinţa Consiliului ştiinţific specializat DH 19.10.02.01 - 25.12.03

din cadrul Institutului de Lingvistică al A.Ş.M.

Referatul şi lucr ările ştiinţifice în baza cărora se susţine teza

pot fi consultate la Institutul de Lingvistică (Chişinău,

str. 31 August 1989, nr. 82 ).

Referatul ştiinţific a fost expediat la ______________ _____2004.

Secretar ştiinţific al

Consiliului ştiinţific specializat,doctor habilitat în filologie Marcu Gabinschi

Consultant ştiinţific,

academicean al A.Ş.M. Nicolae Corlăteanu

Autor Anatol Eremia



3

Introducere

Referatul ştiinţific cuprinde expunerea rezultatelor cercetării lingvistice a toponimiei româneşti actuale din spaţiul

geografic pruto-nistrean. Principalele aspecte şi probleme la tematezei au fost elucidate în aproximativ 80 de lucr ări publicate, propuse, în cazul de faţă, ca bază pentru obţinerea gradului ştiinţificde doctor habilitat în filologie. Acestea constau din studii şiarticole, publicate în culegeri şi reviste din ţar ă şi de peste hotare,

precum şi din 3 monografii şi 4 broşuri cu caracter ştiinţific şiaplicativ-practic: Nume de localit ăţ i . Studiu de toponimie

moldovenească (Chişinău, 1970, 222 p.); Contribu ţ ii la studiul

formării cuvintelor în limba română (Chişinău, 1979, 274 p.);Unitatea patrimoniului onomastic românesc (Chişinău, 2001, 230

p.); Graiul pământului . Schi ţ e de toponimie moldovenească

(Chişinău, 1981, 126 p.); Gheograficeskie nazvania rasskazîvaiut (Chişinău, 1982, 100 p.); Tainele numelor geografice (Chişinău,1986, 96 p.); Destinul cuvintelor (Chişinău, 1988, 197 p.).Lucr ările menţionate au fost editate după susţinerea graduluiştiinţific de doctor în filologie (1968).

Actualitatea temei şi gradul de studiere. Cercetareatoponimiei naţionale pune în evidenţă probleme şi aspecte actuale

de lingvistică generală şi romanică, acestea reprezentând diferitedomenii: teoria semnului lingvistic, metode şi principii decercetare, etimologie, derivatologie, reglementare ortografică etc.Aceste probleme şi aspecte, în complexul metodelor şi principiilor de investigaţie la nivel contemporan, nu şi-au găsit soluţionare înstudiile precedente, care se reduc, în fond, la analize şi interpretăride fapte şi fenomene particulare, izolate.

Obiectul şi scopul cercet ărilor. Lucr ările menţionate au caobiect de cercetare nomenclatura topică actuală, cuprinsă înlimitele Republicii Moldova şi din teritoriile limitrofe cu populaţieromânească. Sunt examinate toate categoriile de nume topice



4

actuale, macrotoponimele (numele de fluvii, râuri, localităţi)şimicrotoponimele (numele de pâraie, văi, vâlcele, dealuri, movile,

piscuri, terenuri agricole etc.). Pentru argumentări şi exemplificărisuplimentare, adesea se fac trimiteri la numele topice, identice sausimilare, din alte regiuni, precum şi la vechile toponime româneşti,atestate în documentele istorice. Drept scop şi sarcini concrete derealizare se propune descrierea sistemului toponimic, format peteritoriul de la est de Prut, caracterizarea acestuia sub diverseaspecte: istorico-etimologic, lexical-semantic, derivaţional,normativ-ortografic etc.

Inova ţ ia ştiin ţ ifică . În baza cercetării complexe a tuturor categoriilor de nume topice şi a aplicării noilor metode şi principiide studiere au fost stabilite împrejur ările în care au apărut şi factoriide ordin social-istoric, economic şi cultural, care au contribuit, îndiferite perioade de timp, la crearea formaţiilor toponimicerespective şi la evoluţia lor pe plan onimic general şi particular local. S-a constat că procesul de formare a sistemului toponimic a

fost generat de nivelul de dezvoltare a societăţii, un rol deosebitrevenindu-le în acest proces modului de viaţă a locuitorilor,raporturilor dintre oameni în societate, legăturilor directe dintre omşi societate, dintre om şi natur ă etc. Au fost puse în evidenţă legităţile dezvoltării sistemului toponimic în dependenţă deevoluţia societăţii, de schimbările din diferite domenii şi sfere deactivitate umană, implicit, de modul cum şi-au găsit şi reflectareaceste schimbări în limbă şi apoi în toponimie. În plan evolutiv s-aurmărit productivitatea diferitelor tipuri şi modele lexicale şistructurale, repartiţia teritorială a diferitelor formaţii şi fenomenetoponimice. În acest scop au fost aplicate mai multe metode de

cercetare: comparativ-istorică, structural-derivaţională, teritorial-geografică, statistică. Importan ţ a teoretică şi valoarea practică a lucr ărilor. În

plan teoretic studiile efectuate îşi găsesc aplicare în soluţionareaunor probleme de lexicologie generală (în semasiologie,onomasiologie etc.) şi de lexicografie onomastică (la întocmireadicţionarelor toponimice şi de terminologie entopică), în modul de



5

abordare a unor chestiuni de istoria limbii, gramatică,derivatologie, etimologie, dialectologie, în elaborarea manualelor şia cursurilor universitare de toponimie, topografie, geonomie şigeografie istorică. Autorul acestor studii a predat timp de mai mulţiani cursuri speciale de toponimie pentru studenţii de la Facultateade Litere a USM şi de la Facultatea de geografie a Universităţii deStat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău). În plan aplicativ-practic lucr ările menţionate au servit ca bază în procesul de reglementare anumelor de locuri şi localităţi din republică, a denumirilor destr ăzi, bulevarde şi pieţe din mai multe oraşe şi sate. Materialeletoponimice colectate prin anchete de teren şi din surse documentareşi-au găsit utilizare la elaborarea unor lucr ări de ordin lexicografic(dicţionare, nomenclatoare, ghiduri) şi enciclopedii. (A se vedea

Lista lucr ă rilor publicate şi trimiterile din cadrul acestui Referat.) Aprobarea rezultatelor. Principalele rezultate şi-au găsit

reflectare în lucr ările publicate în ţar ă şi peste hotare (monografii, broşuri, studii, articole), precum şi în rapoartele şi comunicările

prezentate în cadrul sesiunilor, simpozioanelor şi congreselor ştiinţifice naţionale şi internaţionale: de lingvistică (Chişinău – 1968, 1976, 1989 ş.a.), de filologie romanică (Aix-en-Provence,Franţa – 1984, Timişoara, Iaşi, şi Târgovişte, România – 1991– 2001), de terminologie (Paris – 2000), de onomastică (Sofia – 1972, Cracovia – 1978, Leipzig – 1984, Moscova – 1991, Geneva – 1996, Frankfurt pe Main – 2000) ş.a. (A se vedea tezele şi textelerapoartelor incluse în Lista lucr ă rilor publicate.)

Structura referatului. Referatul este structurat conform problemelor cercetate în lucr ările publicate, cuprinzândurmătoarele compartimente: Introducere; I. Premise teoretice în

studiul toponimiei; II. Stratigrafia etimologică a toponimiei dintre Prut şi Nistru; III. Fondul lexical-semantic al toponimiei

române şti; IV. Structura deriva ţ ional ă a numelor topice; V.

Reglementarea toponimiei na ţ ionale; Concluzii; Lista lucr ărilor

publicate; Adnot ări; Repertoriul cuvintelor-cheie; Abrevieri.



6

Capitolul I

Premise teoretice în studiul toponimiei

Totalitatea numelor de locuri şi localităţi dintr-o ţar ă sauregiune constituie toponimia ţării sau regiunii respective. Prinacest termen este desemnată şi ramura onomasticii care studiază originea, semnificaţia iniţială, formele de origine şi evoluţianumelor topice. În ştiinţa contemporană onomastica esteconsiderată o disciplină lingvistică, înrudită cu lexicologia,etimologia, derivatologia etc. Onomastica este o ramur ă alingvisticii, dar foarte apropiată şi strâns legată de istorie,

geografie, etnologie. Aceasta pentru că numele proprii au apărut înanumite perioade de timp, într-un anumit spaţiu şi în legătur ă cuanumite activităţi ale omului. Deci, apariţia şi evoluţia lor a fostcondiţionată de factori social-istorici şi economici, de modul deviaţă materială şi spirituală a oamenilor. Onomastica studiază din

punct de vedere lingvistic şi numele de persoane (prenumele,numele de familie, supranumele), acestea constituind obiectul decercetare a antroponimiei, o altă ramur ă a onomasticii.

După tipul şi caracterul obiectelor desemnate se disting maimulte categorii de toponime: oiconime, nume de localităţi (oraşe,sate, cătune etc.); hidronime, nume de ape curgătoare (fluvii, râuri,

pâraie) şi stătătoare (lacuri, bălţi, iezere, heleşteie etc.); oronime,numele formelor de relief pozitive şi negative (munţi, dealuri,movile, văi etc.); floronime, nume referitoare la vegetaţia terenului(păduri, plantaţii, rediuri etc.); faunonime, nume ce reflectă

particularităţile faunei unui teritoriu, desemnând adesea habitateleanimalelor, păsărilor etc.



7

1. Toponimia – disciplină lingvistică . O problemă multdiscutată de specialişti e statutul toponimelor în raport cu statutul

apelativelor (a numelor comune), acestea privite sub aspect lexical,semantic, gramatical, derivaţional, funcţional. Se susţine, îngeneral, că numele proprii se comportă la fel ca toate cuvinteleobişnuite din fondul lexical al limbii, servind ca mijloc de emisie şirecepţie a unei informaţii în procesul comunicării ( 3, p. 13-18; 4,

p. 3-11; 5, p. 513-516). Divergenţele dintre cele două clase decuvinte se manifestă totuşi pe mai multe planuri (6).

Încă A.H. Gardiner admitea o lipsă de conţinut semantic lanumele proprii (7). Într-o lucrare mai recentă А. V. Ко pîlovasusţine că numele proprii reprezintă nişte simboluri şi că ele suntlipsite de orice conţinut semnatic (8, p.12). Credem, însă, că se

poate admite doar lipsa unui conţinut noţional, specific numelor comune, şi nu sensul referenţial onimic al numelor proprii, pentrucă, de alt fel, ce rost ar mai avea utilizarea acestora în procesulcomunicării. Unităţi lexicale f ăr ă conţinut semantic, noţional sau

onimic, nu există. Fiecare cuvânt îşi are menirea sa în sistemullimbii, îndeplinind o anumită funcţie comunicativă şi, deci,comportă o anumită semnificaţie.

W. Taszycki consider ă că între toponimie şi apelative nuexistă deosebiri esenţiale (9, p.6). Otto Jespersen afirmă că din

punct de vedere lingval între cele două categorii de cuvinte nu se poate trasa o linie de demarcaţie precisă, deoarece deosebiriledintre ele sunt de ordin cantitativ şi nu calitativ(10, p.76-77). Oanaliză mai atentă şi de profunzime a problemei ne face să credemcă divergenţele de ordin semantic dintre apelative şi numele propriiţin de latura calitativă, de esenţa lucrurilor anume.

În lingvistica contemporană conţinutul cuvântului esteconceput ca o totalitate de caracteristici semantice, un ansamblusemnificativ, denumit semantem, iar constituenţii lui distinctiviseme (vezi 11). Conţinutul apelativului aluni ş, de exemplu, ar consta din semele „loc”, „(loc) cu aluni”, „(loc) în pădure (sau înafara pădurii)”, „(loc) lângă un sat” etc. Şi un alt exemplu: pietros – „loc”, „(loc) cu pietre (sau cu sol pietros)”, „(loc) în câmp (sau în



8

raza unei aşezări umane)”, „(loc) întins, de dimensiuni mari (saurestrâns, de dimensiuni mici)” etc. În desemnarea realiilor respective a prevalat într-un caz semul „cu aluni”, iar în alt cazsemul „cu pietre (cu sol pietros)”. Această structur ă semantică o auapelativele aluni ş , pietros şi o pot avea microtoponimele Aluni ş ,

Pietrosul , dacă denumesc locuri, care se disting prin însuşirile saucaracteristicile corespunzătoare, situaţie specifică numelor topiceminore, dat fiind că acestea au un grad de toponimizare mai puţinavansat. Cu totul altă situaţie avem când toponimele Aluni ş şi

Pietrosul denumesc obiecte complet de altă natur ă, aşezăriomeneşti (sate, cătune). Semnificaţia acestor nume nu maicorespund semnificaţiei apelativelor din care provin. Oiconimele auobţinut cu totul alte semnificaţii.

Pentru a determina conţinutul semantic al numelor proprii,cercetătoarea Viorica Florea propune ca acestea să fie investigate lafel ca şi apelativele (12, p. 215-220). În cazul nostru semantemuloiconimului Aluni ş va însuma semele „sat”, „(sat) în comuna X”,

„(sat) în judeţul Y”, „(sat) mare (sau mic)”, „(sat) cu populaţienumeroasă (sau mai puţin numeroasă)”, „(sat) la şosea”, „(sat)situat pe valea râului Z” etc. Sensul oiconimului Pietrosul va fidefinit prin seme similare: „sat”, „(sat) în comuna B”, „(sat) în

judeţul C” etc. Conţinutul semantic al denumirilor de sate seaseamănă cu explicaţiile date aşezărilor respective în dicţionareletoponimice, în enciclopedii. Descrierile respective au ca punct de

plecare elementul sat . Semul „sat” anume, şi nu „loc cu aluni” şi„loc cu pietre” a prevalat în procesul creării oiconimului Aluni ş şi

Pietrosul .Iniţial oiconimele Aluni ş şi Pietrosul au avut în structura lor

semantică drept constituenţi relevanţi semele „loc cu aluni” şi „loccu pietre”, evaluate la „satul de lângă locul cu aluni” şi „satul delângă locul cu pietre”, dar pe parcurs le-a pierdut şi pe acestea,datorită unor cauze de ordin natural (au dispărut alunii, pietrele)sau social-economic (satul şi-a mutat locul de aşezare sau şi-aextins suprafaţa de terenuri cu alte însuşiri şi calităţi). În acest felsensul toponimelor s-a îndepărtat sau a devenit altul decât cel al



9

apelativelor corespunzătoare. După acumularea de noicaracteristici semantice, subliniază Viorica Florea, „se producesaltul calitativ, adică mutarea totală a semnificaţiei în plantoponimic” (13, p. 220).

Jerzy Kurylowicz remarcă: „Spre deosebire de apelativ,care totdeauna are un sens bine precizat, toponimul pierde cutimpul înţelesul iniţial, ajungând la un moment dat f ăr ă sens lexical,singura funcţie care-i r ămâne fiind aceea de identificare a uneianumite realităţi teritoriale sau, cu alte cuvinte, cea dedesemnare”(14,p.5). În alt plan, lingvistul polonez consemnează şiunele discordanţe de ordin derivaţional şi gramatical privind, înspecial, unele formaţii afixale şi forme flexionare (de gen, număr,caz). A. Reformatski, comentând pe larg opiniile savantului, ledemonstrează cu exemple din limba rusă. Substantivul тайга,observă lingvistul rus, face adjectivul таёжный, în timp cetoponimul Тайга – тайгинский. Tot aşa, apelativul любовь are încazurile oblice forma любви, pe când antroponimul Любовь –

forma Любови (15, p.29-30). În aceeaşi ordine de idei, aducemcâteva exemple din limba română, privind formele de n u m ă r:ap. bulboace, otacuri, parcane – top. Bulboci, Otaci, Parcani; deg e n: ap. sânger, ciocan – top. Sângera, Ciocana; de c a z NAap. ciubă r, sânger , antrop. Ciubă r , top. Sângera – GD ap. (a)ciubă rului, (a) sângerului, antrop. (a) lui Ciubă r, (a) Sângerei; ded e r i v a r e: ap. lipsesc – top. Flutura, Inundeni. Cauzelediscordanţelor sunt diferite: acordul logic cu termenul elipsat vale(Valea Sângerilor, Valea Ciocanelor), analogia tipologică ( Parcani după formaţiile în –ani: Holercani, Pa şcani).Ar mai fi de adăugataici: Bolocana, pădure denumită după numele unui proprietar de

moşie Bolocan, Brustura, vale, probabil, cu mulţi brusturi în trecut(brusture s.m.), Cumpeniul , deal denumit după Valea Cumpenelor,vale cu multe fântâni cu cumpene (cumpă nă s.f.), Hultura, stâncă înaltă pe malul priporos al Nistrului (hultur , lit. vultur s.m.),

Pl ă ticul , lac în lunca Prutului ( pl ă tică s.f.), V ă g ă unul , hârtop adâncşi râpos (vă g ă ună s.f.), V ă iul , deal între două văi adânci (vale s.f.)ş.a.



10

Referitor la semnificaţia numelor proprii concluzia ar fi:numele comune sunt la maximum n o ţ i o n a l e, iar numele

proprii – la maximum n o m i n a ţ i o n a l e. Apelativele indică speţa, categoria, clasa de care ţin unităţile lexicale respective,numele proprii, toponimele şi antroponimele, dimpotrivă, indică individul, exemplarul unic, unitatea distinctă din mulţimea deunităţi similare (16,p.29-30).

Dar, cu toate deosebirile dintre ele, conchidem în cele dinurmă, numele comune şi numele proprii (toponimele,antroponimele etc.) nu se contrapun ca unităţi lexicale, nu se excludreciproc, ci se presupun reciproc, îndeplinind în limbă aceeaşifuncţie comunicativă. Ele sunt purtătoare de informaţii, servesc camijloace de exprimare a unor idei, noţiuni. Mai mult, clasele decuvinte respective se întrepătrund, se completează reciproc, seîmbogăţesc una pe alta în plan cantitativ şi calitativ.

2. Raportul dintre toponimie şi alte ramuri ale ştiin ţ ei.

Toponimia românească s-a constituit din punct de vedere lingvistic

şi a evoluat în plan istoric timp de secole şi milenii. În sistemullimbii ea s-a încadrat ca parte integrantă a lexicului, fiindorganizată intern după aceleaşi principii şi dirijată de aceleaşi legide dezvoltare. Factorii definitorii ale subsistemului onimicreprezintă atât unităţile sale coexistente static (opozitive, relative,negative), cât şi relaţiile dintre unităţile constitutive, pentru că,după cum remarcă Ferdinand de Saussure, într-o anumită stare deexistenţă, la un moment dat, în limbă totul se bazează pe o reţea derelaţii între elementele componente (17, p.61,155,269 ş.a.). Deci,

pentru a înţelege just subsistemul numelor proprii, e necesar să seidentifice şi să se cunoască în esenţă unităţile lui concrete,

materiale (substanţa), precum şi reţeaua de legături şi relaţii dintreele (structura).Unităţile de bază ale susbsistemului toponimic sunt numele

de locuri şi localităţi. Acestea se grupează în clase (oiconime,hidronime, oronime etc.) şi subclase (astionime, comonime;

potamonime, limnonime etc.). Relaţiile între ele, precum şi relaţiilelor cu numele comune din care provin, se manifestă la diferite



11

niveluri: lexical, derivaţional, semantic, morfologic. Ca unităţionimice, ele se presupun şi se completează reciproc, trecând dintr-oclasă în alta. În raport cu apelativele, toponimele reproduc laorigine cuvintele de la care s-au format, utilizează aceleaşi mijloaceşi procedee de derivare; şi unele şi altele exprimă un anumitconţinut, dispun în fond de aceleaşi forme flexionare. Între unităţilelexicale respective, însă, se constată şi unele discordanţe, desprecare s-a relatat anterior. Între numele topice, ca şi între apelative, sestabilesc raporturi de includere şi excludere (într-un câmpsemantic, într-o serie toponimică, într-un model sau tipderivaţional), şi unele şi altele intr ă în relaţii de sinonimie,

polisemie, antonimie.În cadrul limbii, toponimia prezintă unele afinităţi de fapte

şi fenomene specifice altor domenii şi sfere de cercetare lingvistică:dialectologia, etimologia, istoria limbii. Prin aceasta se explică aplicarea unor principii şi metode comune de investigaţie(probleme de care ne vom ocupa în paragraful ce urmează).

Toponimia, însă, prezintă tr ăsături comune şi cu alte ramuriale ştiinţei: istorie, etnologie, geografie. Numele topice au apărutîn anumite împrejur ări istorice şi în legătur ă cu anumite momentedin viaţa materială şi spirituală a oamenilor, ele purtândamprentele societăţii din diferite perioade de timp. Apariţia lor afost determinată de factori social-istorici, dar şi de factori de ordingeografic, evocând particularităţile fizico-geografice şi naturale aleunei regiuni. „Tot felul de momente din viaţa unei colectivităţiumane: istorice (în sens strict), sociale, economice, politice,

psihologice, găsesc ecou, adesea foarte prelungit, uneori permanentşi definitiv, în toponimie” – constată acad. Iorgu Iordan (18, p.2).

„Deoarece relieful unei regiuni (vale, câmpie, deal, munte,mlaştină, pădure, teren agricol), în funcţie de flor ă, faună sau altecaracteristici naturale ale solului, a ocupat încă din cele mai vechitimpuri un rol de prim rang în ceea ce priveşte denominaţiageografică, numeroase nume de locuri au fost considerate de cătregeografi o “anexă terminologică a disciplinei sale” – observă în alt

plan toponimistul ieşean Ilie Dan (19, p.18). De aici interesul



12

pentru toponimie a specialiştilor din diferite ramuri ale ştiinţei:istorici, geografi, etnografi şi, bineînţeles, lingvişti.

I s t o r i c i i au fost printre cei dintâi cercetători care şi-audat seama de importanţa toponimiei ca sursă de cunoaştere a unor stări de lucruri din epocile trecute, pentru clarificarea unor situaţiicare nu şi-au găsit reflectare în documentele vremii, pentruconfirmarea sau infirmarea unor ipoteze privind diferiteevenimente şi fapte istorice. Acad. Iorgu Iordan consider ă toponimia drept „istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări şi fapte,mai mult sau mai puţin vechi, sau importante care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul

popular” (18, p.2). Numele topice, îndeosebi cele de fluvii şi râuri ( Dună re,

Nistru, Prut, Siret, Mure ş , Cri ş , Timi ş), au servit drept mărturie aexistenţei şi continuităţii str ămoşilor noştri în spaţiul danubio-

pontico-carpatic. Migraţiunile de populaţie, str ămutările

locuitorilor dintr-o aşezare în alta, invaziile triburilor asiatice,convieţuirea băştinaşilor cu alte etnii, raporturile social-economiceşi culturale dintre populaţiile conlocuitoare, nivelul şi modul deviaţă al oamenilor – toate, într-un fel s-au altul, şi-au găsitreflectare în nomenclatur ă topică locală. Pe baza unor nume delocuri şi localităţi din Moldova şi Bucovina se poate urmări căile de

pătrundere a unei populaţii ardeleneşti în aceste regiuni şi, în paralel, „călătoria” unor nume topice dintr-un loc în altul.

Toponimele istorice reflectă raportul dintre om şi societate,iar în cadrul acesteia din urmă raportul dintre om şi instituţiile destat, raporturile economice şi juridice între oameni. Numele

Bejenari, Colonia, Liuzii de S ă rata (rus. люди „oameni”), Slobozia ne amintesc de aşezări rurale întemeiate de către locuitorii aduşi defostele administraţii din alte regiuni şi chiar din alte ţări, cu scopulde a popula teritoriile cu populaţie rar ă sau, în general, f ăr ă

populaţie, scutiţi fiind pentru aceasta de unele impozite şi dă jdii (înlimba epocii slobozi, de unde denumirea Slobozia). Multe nume delocuri şi localităţi se află în legătur ă cu vechile forme de proprietate



13

a pământului ( Boiereasca, M ă nă stirasca, Mo şeni, Ma şneni,Ocni ţ a-Ră ze şi, Ocni ţ a-Ţă rani), cu starea fiscală a locuitorilor ( Birnici, Rupta şi, Scutelnici), cu poziţia socială şi cu uneleobligaţiuni şi slujbe vechi (C ă l ă ra şi, Dă r ă bani, Lipcani,Mazileasca, Paicu, P ă hă rniceni, Seimeni, Stolniceni, Visterniceni,Vână tori), cu ocupaţiile, meşteşugurile şi meseriile locuitorilor (C ă rbunari, Dubă sari, F ă urari, Lingurari, Ră cari, Ursari).

G e o g r a f i i manifestă interes pentru numele topice pentru că acestea, fiind de cele mai multe ori apelative la origine,indică particularităţile fizico-geografice şi naturale ale obiectelor topografice, ale diferitelor locuri (aspectul exterior, forma, poziţiafaţă de punctele cardinale, însuşirile solului etc.). Semnificaţie

primar ă au, de regulă, numele topice minore (microtoponimele),caracterizate printr-un grad de toponimizare mai redus, din carecauză n-au pierdut definitiv legătura semantică cu apelativele dincare provin. Un deal, de obicei, în prima etapă de nominaţie, a fostdenumit simplu Dealul , un munte – Muntele, o vale – Valea, un lac

– Lacul etc.Aceste nume sunt considerate cele mai vechi, urmînd apoinominaţia caracteristicilor individuale ale obiectelor desemnate,acestea exprimate prin determinative: Dealul Lutos sau Dealul

Înalt, Muntele cu P ă dure sau Muntele Pietros, Valea Lung ă sauValea Adâncă , Lacul Ro şu sau Lacul Rotund etc. În cea din urmă etapă, caracterizată printr-un grad înalt de toponimizare, importantdevine componentul determinant, acesta constituind semnuldistinctiv individualizator în procesul nominaţiei. Procedeele şimijloacele de nominaţie a realităţilor geografice este ceea ce îlinteresează mai mult pe specialistul geograf.

De aceea, nu-i întâmplător faptul că geografii, chiar înaintealingviştilor, au pus problema colectării şi sistematizării numelor proprii geografice. Merită a fi menţionată în această privinţă activitatea Societăţii Geografice Române, fondată în 1875, care ainiţiat alcătuirea şi editarea dicţionarelor geografice regionale şi

judeţene (vezi 20), pe baza cărora a fost elaborat Marele dic ţ ionar geografic al României (în 5 volume, Bucureşti, 1898-1902).



14

Lucr ări similare, de colectare şi cercetare s-au efectuat în Rusia,Franţa, Anglia, Germania.

B o t a n i ş t i i, z o o l o g i i nu pot fi indiferenţi nici eifaţă de toponimie pentru că aceasta conţine informaţii referitoare laflora şi fauna ţinuturilor. Cu ajutorul numelor topice se poate stabilir ăspândirea unor specii de plante şi animale în cuprinsul unuianumit teritoriu. Astăzi, prin păr ţile noastre, nu se mai întâlnescnici bouri şi nici zimbri. Toponimia, însă, fixează prezenţa lor nunumai în regiunile carpatice, unde ei au vieţuit în mod obişnuit

până nu demult, dar şi în zonele de coline şi de câmpie de la vest şiest de Prut. Cf. zoonimicele: Bouri, loc în jud. Neamţ (sec. XV),

Boura, pârâu, afluent al Moldovei, jud. Iaşi (sec. XVII), Boureni,sate în ţin. Suceava (sec. XVI-XVII) şi Soroca (sec. XVIII), Turia,

pârâu în jud. Iaşi (sec. XVII), sate în jud. Bacău, Iaşi (sec. XVI-XVII) (v. sl., v. rus. Т урЪ, rus., ucr. Т ур „bour, zimbru”),Zimbroaia, vale în jud. Orhei (21, p. 41, 263-264).

L i n g v i ş t i i, ce-i drept, cu întârziere, sunt cei care au

inclus printre preocupările lor ştiinţifice şi studiul numelor propriişi aceasta nu numai pentru a dota disciplina lor cu o preţioasă sursă de argumente şi fapte, ci pentru a elucida problemele ei interne şi a

pune în evidenţă legităţile ei proprii. Onomastica, în specialtoponimia, ofer ă lingviştilor un larg câmp de activitate, deoarecenumele proprii geografice şi de persoane sunt în fond cuvinte şi catoate cuvintele limbii pot fi studiate din diferite puncte de vedere şiîn diferite planuri: lexical, semantic, derivaţional, fonetic,gramatical, funcţional.

În scopuri utilitare, pentru lingvişti, toponimia prezintă interes şi teoretic, şi aplicativ-practic. Unele probleme de

semasiologie şi onomasiologie au fost abordate în paragraful precedent. Sub aspectul istoriei limbii nomenclatura noastr ă topică suscită interes prin faptul că fixează stări şi situaţii specificeetapelor anterioare de dezvoltare a limbii, dând în vileag fenomeneşi fapte necunoscute astăzi. Relicve lexicale în limba noastr ă reprezintă numele topice Bucovina (bucovină „pădure de fag”),

Hlabnice (hlabnic „baltă noroioasă”, „lac”, „izvor”), Ş omâldoace



15

( şomâldoc „heleşteu”, „lac”), existenţa lor în trecut fiind la începutdoar presupusă, apoi şi confirmată documentar. Trecutului îiapar ţin, de exemplu, cuvintele şi termenii chicer ă , „deal înalt;muncel”, câ şl ă „aşezare păstorească”, „cătun”, otac „adă post încâmp pentru ciobani şi lucr ătorii agricoli”, „loc întărit, fortificaţie”,

palancă „loc întărit; cetăţuie”, runc „loc defrişat”, voloacă „pădurede luncă”, acestea păstrându-se astăzi doar ca toponime.

Particularităţi fonetice dialectale (regionale, locale) prezintă toponimele: Hidrariul, Hiile lui Borcea, Hulturimea (h pentru lit.v), Jiile Vechi, Ji şinarii, Rojinele ( j pentru lit. v), Chetr ă riile,Chiscul Lung, Schino şica, Tiatra, Tiscu Nant, Stinii din Hârtop (cureflexiile lui p palatalizat: chi, ti). Ariile toponimelor corespund decele mai multe ori cu ariile de r ăspândire a unor cuvinte şifenomene dialectale.

Derivarea în toponimie urmează aceleaşi legi de formare acuvintelor ca şi în lexicul comun, ba, după cum se susţine adesea,

procedeul derivării nici nu are loc pe teren onimic, ci pe cel al

apelativelor, de unde noile creaţii lexicale sunt preluate gataformate: Aluni ş < aluni ş , Arini ş < arini ş , Fr ă sinet < fr ă sinet,Stejă ri ş < st ă jă ri ş etc.(22, p.20). Aici ar mai fi de menţionat că onomastica dispune totuşi de unele modele derivaţionale pe carelexicul comun nu le cunoaşte: formaţiile în –a/-ea/-ia la toponime( Bolocana, Boura, Hultura, Z ă voaia), formele trunchiate laantroponime ( Nicu, Colea, pentru Nicolae, Teo, Doru pentruTeodor ) etc. Aceste fapte şi fenomene de limbă şi cele discutatemai sus sporesc interesul specialiştilor lingvişti faţă de toponimie şifaţă de onomastică în general.

3. Principii şi metode de studiere. Studiul complex şi de

profunzime al toponimiei presupune: descrierea stratigrafică anomenclaturii topice; stabilirea etimologiei fiecărei denumiri şi adenumirilor ce ţin de aceeaşi categorie etimologică, precum şi avechimii lor documentare; identificarea factorilor de ordin social-istoric, economic, cultural, fizico-geografic şi natural care au servitca punct de plecare în crearea numelor topice; clasificareatipologică după principalele criterii – lexical-semantice şi



16

derivaţional – şi, în acest plan, evidenţierea tipurilor şi modelelor active şi productive; fixarea cartografică a ariilor de r ăspândireteritorială a diferitelor fenomene şi categorii de nume topice.

Etimologia este disciplina lingvistică care urmăreşteevoluţia cuvintelor din momentul apariţiei până în ultima lor fază de existenţă, ea având deci un caracter istoric. Etimologiatoponimică implică cunoaşterea istoriei numelor topice, acomportamentului lor în sistemul limbii în diferite planuri. Studiuletimologic al toponimelor ajută cercetătorul să stabilească apartenenţa lor lingvistică şi a cuvintelor etimoane, încadrarea lor în tipuri şi modele derivaţionale, modificările de formă şi deconţinut, cazurile de adaptare sau de traducere în alte limbi, aledispariţiei sau substituirii lor, motivele pentru care autorităţile auimpus uzului nume sau forme oficiale, deosebite de cele populare şide largă circulaţie.

În onomastica contemporană, în dependenţă de scopulinvestigaţiilor, de aspectele sau problemele abordate, se folosesc

mai multe metode de cercetare: c o m p a r a t i v - i s t o r i c ă,t i p o l o g i c ă (după criteriile lexical-semantic şi structural-derivaţional), c a r t o g r a f i c ă, s t a t i s t i c ă.

Esenţa metodei c o m p a r a t i v-i s t o r i c e înlingvistică, în general, constă în cercetarea fenomenelor de limbă înevoluţia lor istorică, ţinându-se seama de apariţia şi trecerea lor succesivă de la o stare la alta, de la o etapă la alta, în stabilireaasemănărilor şi deosebirilor dintre procesele şi faptele de limbă, din

punctul de vedere al caracteristicilor şi însuşirilor acestora. Întoponimie această metodă este aplicată în reconstituirea unor stări,fapte şi fenomene onimice din trecut pe bază de comparaţie cu cele

actuale, în stabilirea apartenenţei lingvistice a numelor topice, prinidentificarea formelor şi sensurilor iniţiale ale cuvintelor din care provin şi a formelor şi sensurilor de tranziţie de la apelative latoponime, în cercetarea evoluţiei tipurilor şi modelelor derivaţionale prin determinarea activităţii şi productivităţii lor îndiferite perioade şi etape de dezvoltare. Cercetările în plan istoricau demonstrat că majoritatea toponimelor antroponimice



17

( Avr ă me şti, Coste şti, H ă nă seni, Pope şti) au ca punct de plecare înmomentul apariţiei lor relaţiile de proprietate, de apartenenţă între

posesie şi posesor , între mo şie şi mo ştenitor (mo şan , mo şnean),specifice epocii feudalismului, în care ele şi-au f ăcut apariţia înmare parte. Pe bază de comparaţie, şi tot în plan istoric, s-aobservat că multe sate din stânga Prutului poartă nume identice sauasemănătoare cu cele din dreapta Prutului şi cu cele din regiunileistorice mai îndepărtate (Muntenia, Transilvania) (23, p. 35-46).

Pe baza analizei s t r u c t u r a l-d e r i v a ţ i o n a l e sestabileşte structura internă a numelor topice, se identifică radicalulsau tema derivativă şi formantul (sufixul sau sufixele), se descriurelaţiile şi corelaţiile dintre elementele constitutive, modul deorganizare şi succesiunea ataşării lor, particularităţile semantice şifuncţionale ale constituenţilor, se evidenţiază principiile după careformaţiile onimice se încadrează în categorii structurale sau întipuri şi modele derivaţionale. Formantul –e şti reprezintă marcaderivaţională a oiconimelor antroponimice ( Albe şti, Coste şti,

Flore şti), în timp ce –eni marchează derivatele onimice cu valoarelocală (Cogâlniceni, Ialpugeni, Pruteni), şi numai în unele cazuriformaţiile antroponimice (Chirileni, Iachimeni, Ruseni).Denumirile afluenţilor formează de obicei modelele derivatelor diminutive în –el , -e ţ , -i ţ a/-u ţ a: Ialpugel, Sire ţ el; Ciuhure ţ , Prute ţ ;

Huluboi ţ a, Lungu ţ a. În plan derivaţional, oiconimul Ră spopeniconstă din două componente: Ră spop(ă ) + suf. –eni, în planmorfematic – din trei elemente: pref. r ă s- + radicalul –pop- (din

popă ) + suf. –eni.Metoda c a r t o g r a f i c ă, numită şi a g e o g r a f i e i

l i n g v i s t i c e, permite stabilirea ariilor de r ăspândire a unor

categorii de nume topice sau fenomene toponimice, cunoaştereaamănunţită şi exactă a propagării pe teren a faptelor şi fenomenelor onimice, pătrunderea în esenţa evoluţiei sistemului toponimic.Anchetele de teren, bunăoar ă, au fixat cu precizie limitele decirculaţie a entopicelor relativ sinonimice bârnag, scruntar, renie,acestea având sensul „loc nisipos la malul unei ape”, şi der ăspândire a toponimicelor corespunzătoare: Bârnag – în



18

localităţile din preajma Nistrului din raioanele Râbniţa şi Camenca,Scruntar – în satele prutene din raioanele Briceni, Edineţ, Râşcanişi Glodeni, Renia şi Reni şul – pe cursul inferior al Prutului, înraioanele Leova, Cantemir şi Cahul. O incorespondenţă der ăspândire teritorială prezintă aria dialectală compactă a cuvântuluianină „nisip” (Transnistria şi par ţial raioanele Criuleni, Anenii

Noi), pe de o parte, şi zonele insulare a derivatului Aninu ş, laorigine „loc nisipos” (raioanele Str ăşeni, Hânceşti), pe de altă parte.

Prin metoda s t a t i s t i c ă se urmăreşte calculareafrecvenţei numelor topice într-o anumită perioadă istorică sau încadrul unei anumite arii, determinarea raporturilor numerice dintreunităţile onimice de acelaşi fel sau de gen diferit, stabilirea

productivităţii tipurilor şi modelelor derivaţionale, a caracterului lor activ sau inactiv. S-a constat, de exemplu, că tipul formaţiilor antroponimice în –e şti a fost deosebit de productiv în sec. XIV-XVII. În timpul migraţiunilor şi al mişcărilor locale de populaţie, însec. XVI-XIX, active şi destul de productive au fost formaţiile în

–eni, care indică, de regulă, provenienţa locală a populaţiei aşezatede curând în noile regiuni.De menţionat că metodele expuse aici nu se aplică izolat, ci

adesea în combinare, concomitent sau succesiv, concluziilecercetărilor susţinându-se reciproc. Complementare în acest senssunt şi principiile de abordare a problemelor de onomastică:sincronic (static, pe orizontală în timp) şi diacronic (istoric, peverticală în timp). Toponimia sincronică descrie situaţia la unmoment dat, într-o anumită perioadă de timp sau în etapa actuală deexistenţă şi funcţionare a numelor topice. Toponimia diacronică,însă, examinează faptele şi fenomenele în evoluţie, în dezvoltarea

continuă, în proces de modificare, de trecere de la o stare la alta.Static (pentru momentul de faţă), de exemplu, se constată că numele de localităţi în – ă u ţ i/-eu ţ i sunt în număr de 55 şi că formează o arie compactă în partea de nord a Republicii Moldova.Diacronic s-a stabilit perioada când au apărut şi au fost în plină

productivitate aceste denumiri, factorii sociali, economici şi istorici



19

care au favorizat apariţia şi sporirea lor numerică, centrul (focarul)de radiere şi teritoriul de r ăspândire.

Studiul sincronic şi cel diacronic al toponimiei nu se excludreciproc, ci se completează, pentru că limba, în general,„funcţionează sincronic şi se constituie diacronic” (24, p. 335),

pentru că sincronia există în diacronie, iar diacronia se compune“din mai multe stări sincronice succesive”(25, p.85). Un decalajîntre toponimia sincronică şi cea diacronică nu se poate admite,

pentru că prima recurge de nenumărate ori la cercetarea istorică afaptelor, iar a doua nu poate să nu ţină seama de starea fenomenelor şi faptelor în anumite etape, căci numai aşa pot fi descoperitetendinţele generale de dezvoltare, principalele legităţi toponimice.

Ceea ce nu trebuie să se facă în toponimie esteuniversalizarea sau absolutizarea uneia dintre metodele sau

principiile de cercetare discutate. Numai prin aplicarea adecvată amodalităţilor de cercetare, numai studiul sincronic şi diacronic alfaptelor, numai confirmarea reciprocă a datelor şi informaţiilor

lingvistice, istorice, etnologice, geografice etc. pot asigurasoluţionarea cu succes a celor mai dificile probleme de toponimie.4. Stadiul cercet ării. Un studiu monografic al toponimiei

Moldovei, de profunzime şi în tot complexul de probleme, n-a fostrealizat până în prezent. Au fost cercetate, mai mult sau mai puţincuprinzător, doar unele categorii de nume topice (oiconime,hidronime), au fost abordate în fond chestiuni de detaliu şi deimportanţă locală, deşi interesul şi preocupările în acest domeniudatează de mai multă vreme.

La baza cercetărilor noastre au stat lucr ărileonomsticienilor consacraţi (N.Dr ăganu, I. Iordan, A. Graur, E.

Petrovici, I. Pătruţ, Dr. Moldovanu, D. Loşonţi, V. Fr ăţilă, M.Ciubotaru, V. Ţîra, I. Ioniţă, V.Nikonov, A. Superanskaia, N.Podolskaia, E. Murzaev ş.a.)

Sunt de menţionat ca importante lucr ările consacratetoponimiei unor zone şi regiuni istorice, care pot servi ca model decercetare: Mircea Homorodean. Vechea vatr ă a Sarmizegetusei în

lumina toponimiei . Cluj-Napoca, 1980; Ilie Dan. Toponimie şi



20

continuitate în Moldova de Nord . Iaşi, 1980; Vasile Ioniţă. Nume

de locuri din Banat . Timişoara, 1980; Nicolae Gr ămadă.Toponimia minor ă a Bucovinei (elaborată înainte de 1940 şirecent editată sub îngrijirea lui Ion Popescu-Sireteanu). Iaşi, 1996.

Lingviştii ieşeni, în afar ă de numeroasele studii dedicatetoponimiei Moldovei, au realizat o oper ă de prestigiu naţional – Tezaurul toponimic al României. Moldova. Vol I. Repertoriul

istoric al unit ăţ ilor administrativ-teritoriale. 1772-1988. Partea I (autori: M. Cibotaru, V. Cojocaru, I. Florea, Dr. Moldovanu, I.

Nuţă ş.a.).Au contribuit la studierea toponimiei pruto-nistrene

cercetătorii basarabeni. În plan teoretic, au fost abordate chestiunice ţin de bazele fundamentale ale toponimiei ca ramur ă alingvisticii: raportul dintre toponimie şi alte discipline ştiinţifice;specificul numelor topice în raport cu apelativele din lexiculcomun; sens etimologic şi sens onimic (referenţial, funcţional) cureferire la numele topice; sincronie şi diacronie în cercetările

onomastice (A. Eremia). Mai multe studii şi articole au avut caobiect de cercetare: stratigrafia etimologică a toponimieiautohtone; componenţa lexical-semantică a nomenclaturii topice;structura derivaţională a numelor topice; repartiţia teritorială adiverselor categorii de nume şi formaţii onimice; descriereasurselor de cercetare a toponimiei (A. Eremia, V. R ăileanu);

particularităţile toponimiei istorice (M. Lungu, V. R ăileanu);originea unor denumiri de locuri şi localităţi (Gh. Bogaci, I. Dron,Gh. Rusnac) (26).

Procesul de renaştere naţională din Basarabia a impulsionatmunca ştiinţifică de revalorificare a patrimoniului onomastic

naţional, aceasta manifestându-se prin acţiuni şi realizări derestabilire a nomenclaturii topice tradiţionale. Revenirea la grafialatină şi adoptarea normelor ortografice unice ale limbii române, înistoricul an 1989, au avut drept rezultat reglementarea toponimieinoastre pe bază de noi principii. Au fost elaborate norme privindscrierea corectă a numelor topice în limba română şi transcrierealor în alte limbi. Pentru prima dată, în perioada de după r ăzboi, au



21

fost redactate în grafia latină dicţionare, nomenclatoare şi ghiduritoponimice, hăr ţi, atlase.

Rezultatele principale ale cercetărilor toponimice au fost prezentate de lingviştii basarabeni în cadrul mai multor sesiuni,simpozioane şi congrese de onomastică naţionale şi internaţionale(Chişinău, Moscova, Kiev, Sankt-Petersburg, Riga, Geneva, Paris,Frankfurt pe Main, Cluj, Iaşi, Timişoara, Târgovişte).

5. Sursele de informare şi documentare. Principalele sursede informare şi documentare în toponimia naţională sunt:1) m a t e-r i a l e l e a n c h e t e l o r toponimice de teren şi 2) s u r s e l ed o c u m e n t a r e. Pentru toponimia basarabeană a n c h e t e l ed e t e r e n au fost efectuate în fond de A. Eremia, în perioadaanilor 1968-2003. În acest scop au fost cercetate circa 2000 delocalităţi din Republica Moldova şi din teritoriile limitrofe cu

populaţie românească din Ucraina (reg. Cernăuţi, Odesa, Viniţa).Pentru aceasta a fost întocmit şi editat mai întâi Chestionarul

toponimic (Chişinău, 1967, autor A. Eremia). Pe parcurs au fost

utilizate şi alte lucr ări similare: Chestionar onomastic de M.Homorodean (publicat în „Cercetări de lingvistică”, 1964, nr. 2),Chestionar toponimic şi entopic general cu un glosar de entopice

onomasiologic de D. Moldovanu (Iaşi, 1978) ş.a.Peste tot s-a efectuat colectarea sistematizată a materialelor

toponimice şi entopice, sat cu sat, zonă cu zonă, optându-se pentruo anchetă directă şi complexă, metode experimentate şi de alţicercetători. Specificăm în acest plan: (1) metoda conversaţieilibere, prin care informatorul este rugat să comunice toate numelede locuri din hotarul localităţii; (2) metoda anchetei cu harta (lascar ă mare), prin care se înregistrează sistematic, de la o por ţiune

de teren la alta, numele locurilor şi ale obiectelor geografice(majore şi minore); (3) metoda anchetei cu chestionarul, întrebărilefiind formulate mai întâi indirect (de exemplu: Cum se nume şte unlac nu prea mare?), apoi indirect (Ce în ţ elege ţ i prin cuvântul barc?), urmărindu-se astfel înregistrarea numelor topice şi atermenilor entopici respectivi. În localităţile mari, cu terenurimasive sau vădit accidentate (cu numeroase forme de relief



22

pozitive şi negative), s-a recurs adesea la (4) ancheta observaţiilor directe, la faţa locului, prin care informatorii sunt solicitaţi să numească fiecare obiect topografic, fiecare unitate geografică observată pe parcurs. În toate cazurile s-a fixat semnificaţia locală atermenilor entopici, precum şi explicaţiile informatorilor asupratoponimelor provenite din entopice.

Cercetări toponimice de teren au fost întreprinse şiîmpreună cu lingviştii din Iaşi şi Galaţi, pe teritoriul RepubliciiMoldova şi al României (jud. Iaşi, Suceava, Galaţi, Br ăila), în anii1993-1996, acestea fiind prevăzute de Convenţiile de colaborareîntre Institutul de Lingvistică din Chişinău şi instituţiile ştiinţificede profil din România. Pe baza materialelor colectate prin anchetede teren au fost întocmite Fi şierul toponimic general şi Cartoteca

termenilor entopici , aflate astăzi în patrimoniul Institutului deLingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Acestea sunt în

permanenţă completate cu unităţi onimice şi apelative topicecolectate pe teren, din sursele documentare şi din materialele de

arhivă. Pentru o mare parte din termenii antopici, pe care îi includeCartoteca, se indică utilizarea lor în textele operelor literare şi încreaţia orală popular ă.

Sursele documentare, ce cuprind toponimia istorică basarabeană, sunt de natur ă diferită: istorice, geografice, statistice,social-economice şi administrativ-teritoriale. Cele mai vechitoponime sunt menţionate în colecţiile de acte ale cancelariilor domneşti, în materialele recensămînturilor, în lucr ările despecialitate istorică, geografică, etnografică etc.

Referin ţ e bibliografice1. Ion Conea. Toponimia, capitol în “Monografia geografică a R.P.R.”.Bucureşti, vol. I, 1960, p. 63-92.2.В. Подольская. Словарь русской ономастической терминологии. Москва,1978.3. O.S. Ahmahova. Le “ nom proper ” entant que categorie linguistique //Cerctetări de lingvistică, 1958, supliment, p.13-18.4.В. Ташицкий Место ономастики среди других гуманитарных наук // Вопросы языкознани я,1961, nr. 2, p. 3-11.5. Vezi în special Sabina Teiuş. Despre conceptul de nume propriu şi sferaonomasticii // Limba română, 1967, nr. 6, p. 513-516.



23

6. Diversele aspecte ale raportului nume comun--nume propriu şi-au găsitreflectare în mai multe lucr ări: H.S. Sørensen. The Meaning of Proper Names.Copenhaga, 1963; W. Manczak. Le nom propre et le nom commun//RevueInternationale d’onomastique, XX, 1968, nr. 3, p. 205-220; Marius Sala. Înleg ă tur ă cu raportul dintre evolu ţ ia apelativelor şi a toponimicelor // Studii şicercetări lingvistice, 1958, nr. 3, p. 337-349; Iorgu Iordan. Toponimiaromânească . Bucureşti, 1963; Al. Graur. Nume de locuri. Bucureşti, 1972; В. А.Никонов. Введение в топонимику. Моscova, 1965; А. В. Суперанская.

Общая теория имени собственного. Моscova, 1973 ş.a.7.A.H. Gardiner. The Theory of proper names. Londra, 1998, p.12.8.А В. Копылова. В мире слов и названии. Омск, 1998, р. 12.9.В. Ташицкий. Место ономастики, р. 6.10.О. Есперсен. Философия граматики (Traducere din limba engleză).Moscova, 1958, p. 76-77.11. A. Bidu, M. Mitu. Sensul cuvântului în lingvistica contemporană // Limbaromână, 1965, nr. 3, p. 301-315; A. Schaff. Introducere în semantică (Traduceredin limba polonă). Bucureşti, 1966; Em. Vasiliu. Elemente de teorie semantică alimbilor naturale. Bucureşti, 1970; С. Бережан. Семантическая эквивалентность лексических единиц. Chişinău, 1973; Л. А. Абрамян. Гносеологические проблемы теории знаков. Erevan, 1965; M. Bucă,I. Evseev. Probleme de semasiologie. Timişoara, 1976 ş.a.

12. Viorica Florea. Raportul dintre în ţ elesul numelor de locuri şi cel al numelor comune corespunză toare// Limba română, 1975, nr. 3, p. 215-220.13. Viorica Florea. Raportul , p. 220.14. Jerzy Kuryłowicz. La position linguistique du nom propre// Onomastica, II,1956, nr. 2, p. 5 (după Emilian N. Bureţea. Unele aspecte ale rela ţ iei dintretoponimic şi apelativ în toponimia din Oltenia// Limba română, 1975, nr. 3, p.214).15. А. А. Реформатский. Топономастика как лингвистический факт //Топономастика и транскрипция. Moscova, 1964, p. 29-30.16. Vezi şi: А. А. Реформатский. Введение в языкознание. Moscova, 1960, p.36-51; Idem. Топономастика, p. 29-30.17. Ф. де Соссюр. Труды по языкознанию. Moscova, 1977, p. 61, 155, 269 ş.a.18. Iorgu Iordan. Toponimia românească . Bucureşti, 1963, p.2.

19. Ilie Dan. Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord . Iaşi, 1980,p.18.20. Cf. C. Chiriţă, Dic ţ ionar geografic al jude ţ ului Vaslui. Bucureşti, 1889 ; Gr.D. Dănescu. Dic ţ ionarul geografic, statistic şi istoric al jude ţ ului Tulcea.Bucureşti, 1896; Zamfir Arbore. Dic ţ ionarul geografic al Basarabiei. Bucureşti.1904 (reeditat la Chişinău în 2001); Em. Grigorovitza. Dic ţ ionarul geografical Bucovinei. Bucureşti, 1908 ş.a.21. Alexandru I. Gonţa. Documente privind istoria României. A. Moldova (veac. XIV-XVII). Indicele numelor de locuri. Bucureşti, 1990, p. 41, 263-264.



24

22. Elena Şodolescu-Silvestru. Toponimia românească . Modele deriva ţ ionale.Bucureşti, 2001, p. 20.23.Problema identităţii toponimice româneşti a fost discutată de noi în Unitatea patrimoniului onomastic românesc, p. 35-46.24. Е. Кошериу. Синхрония , диахрония и история, în «Новое в лингви-стике». Moscova, vol. III, 1963, p. 335.25. В.И. Топоров, în «О соотношении синхронного анализа и истори-ческого изучения языков». Moscova, 1960, p.85.

26. A se vedea diverse alte probleme şi aspecte cercetate în: A. Eremia, M.Lungu. Молдавская ономастика. Chişinău, 1994; A. Eremia. Toponimie //RLŞL, 1996, nr. 4, p. 38-42.

Capitolul II

Stratigrafia etimologică a toponimiei dintre

Prut şi Nistru

Toponimia pruto-nistreană reprezintă un microsistemonimic care s-a format şi a evoluat timp de secole şi milenii în

cadrul sistemului toponimic românesc general. Unitatea toponimieiromâneşti din întreg spaţiul dacoromân se manifestă sub toateaspectele limbii: etimologic, lexical, derivaţional etc. Această unitate rezidă în comunitatea de factori de ordin general şi

particular: istorici, social-economici, geografici, psihologici.Aceleaşi evenimente, fenomene şi stări din societate, aceleaşicondiţii fizico-geografice şi naturale, acelaşi mod de viaţă aloamenilor au generat apariţia aceloraşi tipuri şi modele de numetopice. Acest ansamblu de nume de locuri şi localităţi este aproapeîn totalitate de provenienţă românească. Româneşti se consider ă numele de locuri şi localităţi create de o populaţie românească şiformate pe baza lexicului şi a mijloacelor derivative ale limbiiromâne. Aceste nume alcătuiesc fondul principal al toponimiei

basarabene (aproximativ 90 la sută), ele datând din perioadeistorice diferite. Româneşti trebuie considerate şi hidronimele

preistorice moştenite de la populaţia autohtonă geto-dacă: Dună re, Nistru, Prut ş.a.



25

În plan lingvistic, numele topice se disting din punct devedere etimologic, lexical-semantic şi structural-derivaţional.Studiul etimologic stabileşte originea, vechimea, procedeele şimijloacele de formare, evoluţia toponimelor.

2.1. Toponime geto-dacice mo ştenite. Principalele formaţiionimice s-au suprapus în timp asemenea straturilor geologice dinstructura scoar ţei terestre. După A. Dauzat, numele de locuri suntun fel de fosile ale geografiei umane, care se depun în straturiistorice, suprapuse asemenea sedimentelor succesive ale geologiei(1, p.13). Diversele categorii de nume topice poartă amprenteleepocilor în care au apărut, denotă particularităţile fizico-geograficeşi naturale ale locului de origine.

Cel mai vechi strat în toponimia românească îl constituienumele topice de origine traco-dacică. Aria lor de r ăspândire estecuprinsă în limitele spaţiului de formare a limbii şi poporuluiromân, leagănul de cultur ă şi civilizaţie daco-romană. Acestteritoriu a fost populat în antichitate de traco-daci, fiind succedaţi

în timp de daco-romani şi dacoromâni, românii vechi şi de astăzi.El cuprinde provinciile romanizate ale Daciei, de la Tisa până la Nistru (în partea de sud a Basarabiei) şi din Carpaţii Păduroşi până în nordul Balcanilor. Drept mărturie sunt vestigiile arheologice,datele antropologice, informaţiile şi argumentele etnografice şilingvistice. Lingvistica, în special toponimia, dispune de un bogatarsenal de fapte şi date, care confirmă prezenţa şi continuitatea

populaţiei băştinaşe în spaţiul carpato-danubiano-pontic.Tracii ocupau teritorii imense, de la Marea Neagr ă şi Marea

Egee spre vest – până la hotarul Macedoniei, spre nord – până larâul Pripet, iar spre est – până în preajma Mării Azov. Limba geto-

dacă reprezintă un dialect al limbii trace. Traca, la rândul ei, f ăcea parte din marea familie de limbi indo-europene. Triburile tracelocuiau în vecinătatea altor grupuri etnice indo-europene, str ămoşiitriburilor slave, baltice ş.a. De aici afinităţile şi unele elemente delimbă comune, pe care le prezintă traca cu limbile slave şi baltice.Datorită colonizării în masă a provinciei, prin serviciul în armată şi

prin şcoli populaţia băştinaşă este în întregime asimilată, ea



26

însuşind limba latină şi cultura romană. Limba geto-dacilor adispărut în urma înlocuirii ei cu latina.

Reminiscenţele de limbă geto-dacă sunt puţine şi în maremăsur ă nesigure (glose, nume proprii, inscripţii). O deosebită importanţă pentru studiul limbii geto-dace au numele proprii,aceasta pentru că iniţial toate numele proprii au fost elementelexicale obişnuite, nume comune, cuvinte ale graiului viu.

Moştenite de la geto-daci sunt denumirile râurilor mari: Dună rea, Nistru, Prut, Siret, Olt, Cri ş , Mure ş , Arge ş , Some ş , Timi ş ,Tisa. De aceeaşi origine sunt considerate şi hidronimele Buză u, Jiu,Motru, Lotru, Vedea ş.a., precum şi unele nume de localităţi, acăror provenienţă geto-dacică a fost până nu demult contestată:

Abrud, Alpac, Arcuda, Gă rvan, Mehadia, Oituz, Tapia, Turda ş.a.(vezi 2).

Cu siguranţă, Dună rea reproduce forma traco-dacică Donare (Donaris), având la bază radicalul indo-european dan- „râu”, elementul final –re (-ris) fiind considerat un sufix geto-

dacic. Pentru cuvântul etimon să se compare: v. ind. dhana „apă”,„râu”, v. iran. dana „râu”, scit. dan „râu”, don „apă”, „râu”. Îndocumentele vechi hidronimul apare menţionat cu formele: lat.

Danuvius, Danubius, v. slav. Дунав , Дунави, bulg. Дунавъ , rus. Дунай. În sprijinul originii autohtone, cu vechiul radical indo-european la baza denumirii, vine şi explicaţia lui Gh. Ivănescu:

Dună re conţine tema preindo-europeană (iafetică) dhen „curent deapă”, „râu”(3, p.125-136).

Cel de-al doilea component al hidronimului Nistru ar puteafi cuvântul de origine indo-europeană isro, explicat prin „a curge,a năvăli”. Deci Nistru ar însemna „râul Istru” sau „râu care curge

repede”. Din indo-europeanul isro (prin transformarea grupuluifonetic sr în str în limba tracă) este dedus numele str ăvechi alcursului inferior al Dunării – Istra (gr. Istros, lat. Ister ). În graiulviu al populaţiei româneşti din localităţile nistrene numele circulă cu forma Nestru. Aceasta, sub aspect fonetic, reproduce denumirea

protoslavă Д ЪнЪстръ sau veche rusă ДнЪстръ, preluată destr ămoşii noştri romanici şi păstrată din generaţie în generaţie până



27

astăzi. Iată încă o mărturie a vechimii şi continuităţii românilor la Nistru din cele mai vechi timpuri.

Varianta Nistru prezintă tratamentul fonetic e > i, specificlimbii ucrainene, fenomenul având loc doar prin sec. XII—XIV.Deci forma Nestru este anterioar ă variantei Nistru, care şi-a găsit omai largă r ăspândire, probabil, pe cale livrească. De altfel,cunoscutul lingvist rus. O.N. Trubacev susţine că modificărilefonetice din structura hidronimelor noastre autohtone nu pot fiexplicate decât în cadrul lingvistic traco-dacic (vezi 4). Or, unii şiastăzi caută să demonstreze tocmai situaţia inversă, că numele derâuri în discuţie, inclusiv Danaster , îşi datoresc actualele formemediului slav.

Hidronimului Prut până în prezent nu i s-a dat o explicaţieetimologică plauzibilă. R ămân, deocamdată controversate şiinsuficient motivate versiunile: gr. porata „vad”, gr. pyretos(puretos) „zbuciumat”, iran. (avest.) prtu „vad” ş.a. Un radicalgeto-dacic proth- „pârâu”, „râu” de origine indo-europeană e de

presupus la baza acestui hidronim.2.2. Toponime române şti propriu-zise. Fondul principal alnomenclaturii noastre topice îl constituie numele de locuri şilocalităţi româneşti propriu-zise. Românii au creat aici un sistemtoponimic propriu care a funcţionat şi a continuat să se dezvoltetimp de veacuri şi milenii.

Vechimea toponimelor româneşti din stânga Prutuluiurmează a fi stabilită şi precizată încă, după cum se impune a fistudiată, în genere, problema vechimii romanicilor pe acestteritoriu, pentru că teoria migraţionistă şi cea a descălecatuluilegendar, susţinute şi promovate cu insistenţă până nu demult de

pseudoistorici, nu rezistă nici celei mai elementare critici.Vechimea şi continuitatea romanităţii în spaţiul carpato-nistreanurmează a fi demonstrată, sub toate aspectele problemei, pe bază denoi surse istorice şi cu aplicarea celor mai riguroase metodeştiinţifice.

Cultura materială autohtonă, ai cărei purtători au fost protoromânii, datează din a doua jumătate a mileniului I d.Hr. (sec.



28

VIII-X). Reminiscenţe ale acestei culturi, denumite Dridu (după ocomună din judeţul Ilfov), au fost descoperite pretutindeni înspaţiul carpato-dunărean, inclusiv pe teritoriul din stânga Prutului,în apropierea localităţilor Crihana Veche, Vulcăneşti, Etulia,Caplani, Purcari, R ăscăieţi, Olăneşti, Tudora ş.a (5, p.36-46).

Numele acestor str ăvechi aşezări nu se cunosc, deoarece surseledocumentare scrise anterioare sec. XII-XIII, care le-ar fi atestat cu

precizie, lipsesc aproape cu desăvâr şire.În sec. X-XIII la est de Carpaţi sunt menţionate mai multe

formaţiuni politice teritoriale, specifice perioadei anterioareformării statului Moldova, cunoscute cu denumirile tiver ţ ii(tolcovinii), iasii (iassi), berladnicii, brodnicii. Aceste formaţiunierau atribuite de către diferiţi cercetători diverselor etnii (slavilor,alanilor), nu însă şi românilor. După toate dovezile existente,nucleul lor îl constituiau anume băştinaşii acestor pământuri.Constituite din comunităţi teritoriale şi cete de neam (patronimii),ele au avut un rol decisiv în organizarea vieţii sociale a populaţiei,

sub aspect economic, juridic, militar. În baza lor s-au formatulterior micile comuniuni politico-militare ce apar ţineau ţinuturilor Greceni, Tigheci, Lă puşna, Orhei, Soroca, acestea dând naştere încele din urmă Ţării de Jos a Moldovei. În virtutea acestor situaţii şiîmprejur ări social-istorice s-a menţinut peste veacuri şi a evoluat încontinuare comunitatea etnică românească în spaţiul pruto-nistrean.

Toponimele româneşti propriu-zise, cunoscute astăzi,datează documentar din epoci mai târzii. Pentru Basarabia s-au

păstrat mărturii scrise, în fond, de la începutul sec. al XV-lea.Tighina dispune de una dintre cele mai vechi menţiunidocumentare – 6 octombrie 1408. Documentele însă întârzie să

fixeze realităţile istorice. În genere, vechimea romanităţii în spaţiulcarpato-nistrean urmează a fi stabilită încă pe bază de surse istoriceautentice şi cu aplicarea celor mai riguroase metode ştiinţifice.

Regiunile de codru, cu văi adânci şi dealuri înalte, acoperitecu păduri seculare greu de pătruns, acestea constituind un obstacolserios în calea triburilor nomade năvălitoare, au adă postit şi celemai vechi şi numeroase aşezări ale românilor băştinaşi. Pe multe



29

dintre acestea, cu nume româneşti, le găsim atestate în actelecancelariei domneşti din sec. al XV-lea: Arione şti (1463), Bezin (1436), Bie şti (1430), Boghiceni (1489), Borze şti (1452), Br ă ne şti(1429), Br ă tu şeni (1431), Chiperceni (1430), C ă line şti (1441),Mirosl ă ve şti (1448), Negoie şti (1490), Pepeni (1470), Voloseni(1448), Vorniceni (1420), Vr ă ne şti (1429), Zârne şti (1494) ş.a.

E posibil ca unele dintre aceste localităţi să continue viaţaromânilor str ăvechi, din sec. VIII-IX şi X-XIV, fiind întemeiate pelocul sau în preajma celor anterioare. Altele, probabil, cele maimulte, datează din perioade mai târzii, f ăcându-şi apariţia în urmamişcărilor de populaţie dintr-o regiune în alta sau a str ămutărilor locale. Deplasările de populaţie românească pe teritoriul Moldoveis-au produs în trei direcţii: (1) de la vest spre est, (2) din nord spresud şi sud-est, (3) din sud-vest spre nord şi nord-est. Primele două,după cum afirmă Al. Philippide, au fost principale şi cele maiinfluente în procesul de repopulare a teritoriului (6, p.390,404-407).Din regiunea Carpaţilor, prin văile râurilor mari, precum şi din

nordul Moldovei, coborau în permanenţă noi şi noi valuri de populaţie românească, sau grupuri separate de ţărani şi crescătoride vite, în căutarea pământurilor libere, prielnice vieţii, şi alocurilor bune de fâneaţă şi de păşunat. În urma acestor str ămutăriau apărut noi aşezări umane, acestea fiind situate în văile râurilor de câmpie (Ciuluc, Ciuhur, R ăut, Botna) şi în regiunile de stepă şisilvostepă (câmpiile Bălţilor şi Bugeacului).

Hrisoavele moldoveneşti din sec. XV-XVI ne arată că pământurile dintre Prut şi Ialpug, precum şi cele din preajma Nistrului inferior se aflau pe atunci în stă pânirea Moldovei şicuprindeau numeroase sate şi târguri (Căuşeni, Lă puşna, Sărata), cu

toate că în stepele nord-pontice hălăduiau încă triburile turanicilor nomazi. Nu mai vorbim de str ăvechile oraşe-cetăţi din centrul şinordul ţinutului (Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina), precum şide cele din sud, de pe litoralul pontic şi dunărean (Cetatea Albă,Chilia) care, prin populaţia lor reprezentativă, continuau să r ămână româneşti, f ăcând parte, aproape în toate timpurile, din componenţaŢării Moldovei. Menţiuni toponimice documentare din sec. XVI-



30

XVII: Alboteni (1570), Andrie ş (Andruşu, 1502), Avr ă meni (1618), Ază peni (1517), Bă l ă ure şti (1619), Bă l ă bă ne şti (1602), Bere şti(1587), Biliceni (1586), Bisericani (1541), Bobletici (1598),

Dragomire şti (1597), Dr ă gu şeni (1616), F ă le şti (1614), M ă doie şti(1502), M ă l ă ie şti (1517), Nisporeni (1618), Obileni (1540),Oie şeni (1502) ş.a.

Basarabia dispunea pe atunci de o veche populaţieromânească sedentar ă. Drept mărturie sunt şi numele de localităţiurmătoare, atestate pe întreg teritoriul pruto-nistean: One şti (1607),Stodolna (1550), Sturze şti (1617), Ş endreni (1601-1602), Ş olcani(1619-1620), T ă l ă ie şti (1606-1607), Telene şti (1611), Tome şti(1529), Troiene şti (1533), Tru şeni (1545), Unghiul (Ungheni,1587), V ă leni (1543), Visterniceni (pe R ăut, 1588), Vulpe şti (1617), Zberoaia (1621), Zubre şti (1622) ş.a.

După cum se poate observa, nu toate denumirile menţionatedocumentar s-au păstrat până în prezent. Unele dintre ele audispărut o dată cu desfiinţarea localităţilor, altele pe parcursul

timpului au fost substituite cu nume „noi” sau prin denumirilesatelor cu care aşezările în discuţie au fost comasate. Cele maimulte aşezări, însă, au fost păr ăsite de băştinaşi în timpulr ăzboaielor, care au fost multe şi îndelungate pe acest pământ,

precum şi din cauza năvălirilor devastatoare ale triburilor barbare,care şi ele n-au fost puţine. Au avut de suferit mai ales satele decâmpie, cu locuri deschise, cărora natura nu le-a hăr ăzit stavile şiscuturi de apărare.

Nume topice româneşti se întâlnesc în număr considerabil şi peste Nistru. Transnistria, pământurile dintre Nistru şi Bug şi dedincolo de Bug, sunt meleaguri de permanentă viaţă str ămoşească,

populate încă de str ă bunii noştri geto-daci. Documentele vremiimărturisesc că teritoriul nord-pontic ucrainean era considerat „o prelungire a Moldovei de Sud-Est”, numindu-se şi Basarabia sauMoldova Nouă (Noue Moldavie), iar mai târziu şi UcrainaMoldovnească .

Demnitarii şi boierii moldoveni aveau proprietăţi de pământîn stânga Nistrului. Moşiile lor erau lucrate de ţărani basarabeni



31

veniţi din diferite ţinuturi. În Transnistria românii se str ămutau şiîntemeiau aşezări ca în provinciile lor din ţar ă. Astfel au luat fiinţă cele mai vechi sate de peste Nistru: Butor, Ghidirim, Caragaş,Coşniţa, Cocieri, Lunca, Mălăieşti, Ocna, Piatra, Roghi, Zăzuleniş.a.

Toponimiei transnistriene îi sunt caracteristice tipuri şimodele lexicale şi derivaţionale similare sau identice cu cele der ăspândire generală în întreg spaţiul etnolingvistic românesc.Identitatea toponimică, după cum s-a menţionat deja, rezidă înunitatea de limbă, istorie şi cultur ă românească, în modul de viaţă comun al românilor de pretutindeni, în afinităţile condiţiilor geografice şi naturale locale.

Din cele 1860 de localităţi din republică, oficial înregistrateşi de uz local, aproximativ 1060 (circa 57%) poartă numeromâneşti, teritorial având următoarea repartiţie: 490 (26,4%) înraioanele de nord, 400 (21,6%) în raioanele centrale şi 170 (9%) înraioanele de sud.

2.3. Toponime preluate din alte limbi. Limba română s-aformat pe baza fondului lexical şi a structurii gramaticale moştenitedin latină, păstrând unele elemente din substratul traco-dacic, şi aevaluat îmbogăţindu-şi lexicul şi perfectîndu-şi structuragramaticală şi împrumutând pe parcursul vremii cuvinte şi termenidin alte limbi, datorită contactelor etnolingvistice şi culturale(slave, turcice, maghiare, germane, franceze etc.). Toponimia, ca

parte integrantă a lexicului comun al limbii, conţine şi ea, în afar ă de unităţile onimice moştenite şi create pe teren propriu, denumiride locuri şi localităţi de altă provenienţă. În diferite perioadeistorice, acestea au fost preluate de români de la populaţiile

conlocuitoare sau învecinate. Ele au pătruns în toponimia noastr ă înordinea apariţiei în acest spaţiu a grupurilor etnice respective şi acontactelor acestora cu populaţia românească băştinaşă.

2.3.1. Toponime slave. Unul dintre cele mai vechi straturitoponimice str ăine îl constituie numele de locuri şi localităţi de

provenienţă slavă. Prezenţa slavilor pe teritoriul dacoromân estesemnalată documentar, istoric şi arheologic, începând cu sec. VI-



32

VII. Anterior triburile slave sălăşluiau în patria lor primar ă, la nordde Carpaţi, în regiunile dintre fluviile Vistula şi Nipru de Mijloc.De aici, în căutarea unor ţinuturi mai largi pentru locuire şi

profitând de o relativă linişte de după invazia din r ăsărit spre apus aseminţiilor barbare asiatice, ele s-au deplasat în două direcţii: spre

peninsula Balcanică, pe la vest de Carpaţi, prin Ardeal şi CâmpiaPanoniei, şi spre Marea Neagr ă, pe la est de Carpaţi, prin Bucovinaşi Moldova. Ajunşi la Dunăre, slavii întreprind numeroaseincursiuni în Imperiul Bizantin, apoi trec marele fluviu, str ă batmunţii Balcani şi ajung până în Grecia. Migrarea slavilor la sud deDunăre a continuat şi în sec. al VII-lea.

Cultura materială a slavilor vechi, descoperită în regiunilede convieţuire romano-slavă, prezintă tr ăsături comune cu cea aslavilor din fosta lor patrie dintre Vistula şi Nipru de Mijloc (7,

p.198-199). Ea este raportată la ultima perioadă de existenţă aslavei comune, care a durat până în sec. VIII-IX (8, p. 110).

Epoca de convieţuire romano-slavă a durat până în sec. al

XIII-lea, perioadă în care slavii deveniser ă deja cunoscători şivorbitori de limbă română, ceea ce a favorizat în ultimă instanţă asimilarea lor de către populaţia autohtonă. De pe urma slavilor, înzonele de intensă convieţuire, au r ămas numeroase nume de locurişi localităţi, pe care le-au preluat în vorbirea lor românii băştinaşi:

Bucova, Cru şova, Dâmbova, Glâmboca, Ilova, Sadova, Târnova etc. Slavii, la rândul lor, utilizau denumiri geografice create deromani sau moştenite din fondul geto-dacic, pe care le adaptaufonetic sau chiar le traduceau în limba lor. De aici toponimele cuaspect aparent slav Bârzova, Berzova (din antic. Berzobia,

Bresobis), Cerna (din antic. Dierna, Tierna, Zerna), Drencova (din

antic. Drencov, Drncov), Bistra (după rom. Repedea), Camena(după rom. Piatra), Brod (după rom. Vadul) ş.a. (9, p.212-213).Aşezări ale slavilor vechi au existat şi pe teritoriul de la est

de Carpaţi. Cultura materială slavă din sec. VI-IX, descoperită aici,apar ţinea slavilor coborâţi din regiunea Niprului de Mijloc.Arheologic sunt vizaţi în aceste locuri şi slavii r ăsăriteni, ale căror aşezări sunt datate cu sec. XI-XIII (10, p.6,12-19). Valuri de



33

populaţie veche rusă şi veche ucraineană s-au revărsat asupraţinuturilor noastre şi în secolele următoare. De aici caracterul est-slav al toponimiei basarabene, spre deosebire de cel sud-slav,specific nomenclaturii topice de la vest de Carpaţi şi din CâmpiaDunării, fapt recunoscut de mai mulţi cercetători (M. Ştef ănescu, E.Petrovici, I. Pătruţ ş.a.).

În documentele din sec. al XV-lea, alături de localităţile cunume româneşti, sunt menţionate şi multe aşezări cu denumiri slaveorientale: Calinov ţ i (1429), Clococina (1447), Cobâlea (1456),

Peresecina (1436), Sadova (1420). Sunt frecvente şi menţiuniledocumentare din sec. XVI-XVII: Belavin ţ i (1600), Climă u ţ i (1586),Trif ă u ţ i (1620), Tricin ţ i (1517), Zahorna (1614) ş.a. Surseledocumentare vechi atestă şi unele nume de râuri şi lacuri de

provenienţă slavă: Bucovăţ (1420), Camenca (1552), Lă pu şna(1429-1432), Plosca (1640), Racovăţ (1429), Ră că t ă u (1581),Terebna (1429 ) ş.a.

În sec. XVIII-XIX au avut loc frecvente str ămutări de

populaţii, dintr-o regiune în alta, dintr-o localitate în alta. În nordulMoldovei au apărut multe sate de ucraineni veniţi din regiunilevest-ucrainene: Bocicăuţi, Corestăuţi, Paustova, Vancicăuţi,Vasileuţi, Vladimirovca ş.a. Unele dintre acestea poartă numelesatelor de origine, de unde a venit populaţia respectivă, altele însă au primit denumiri noi. Majoritatea toponimelor în –ovca/-evca denumesc localităţi cu populaţie rusă şi ucraineană apărute în sec.XIX-XX pe cale de colonizare: Alexandrovca, Alexeevca,

Bogdanovca, Borisovca, Constantinovca, Dmitrievca, Egorovca, Petrovca, Romanovca ş.a. O categorie aparte formează toponimelenoi, apărute în perioada postbelică: Crasnoarmeiscoe, Iasnaia,

Pervomaiscoe, Pobeda, Rassvet, Svetlâi, Uiutnoe, Vesioloe ş.a.Aceste nume topice sunt formaţii ruseşti, apărute pe cale oficială, laorigine reprezentând creaţii comemorative, metaforice, simbolice.

În prezent aproximativ 540 de localităţi din republică (circa29%) poartă numele slave propriu-zise. Teritorial ele au următoarearepartiţie: 15% în raioanele de nord, 10% în raioanele centrale şi4% în raioanele de sud.



34

2.3.2. Toponime turcice. Dintre popoarele turcice, care s-au perindat pe teritoriul nostru, în nomenclatura topică au lăsat urme pecenegii, cumanii, turcii, tătarii nogaici şi găgăuzii. Fiecare dinaceste neamuri a influenţat în mod diferit toponimia locală.

P e c e n e g i i şi-au f ăcut apariţia în sud-estul Europei lasfâr şitul sec. al IX-lea. Păr ăsind locurile asiatice de baştină, einăvălesc în regiunile dintre Niptru şi Carpaţi şi se aşază în văilerâurilor Bug, Nistru, Prut şi în câmpiile de la nord de Dunăre. La1050, după un r ăzboi cu uzii, un neam asiatic de asemenea turcic,

pecenegii se văd nevoiţi să se refugieze peste Dunăre şi să primească acolo supuşenia Bizanţului. Uzii, înfrânţi de ruşi la 1060,apoi şi de cumani în 1068 şi 1071, îşi pierd statornicia, găsindu-şi şiei adă post tot peste marele fluviu.

C u m a n i i ocupau în sec. XI-XII un vast teritoriu,câmpiile dintre Carpaţi, Dunăre şi Ural. Partea r ăsăriteană a acestuispaţiu era cunoscută pe atunci cu denumirea Cumania Albă , iar ceaapuseană – Cumania Neagr ă . Obiceiul de a desemna prin aceşti

termeni cromatici ţări, regiuni, iar uneori chiar şi persoane, se tragede la mongoli şi vechii turanici. Pentru aceştia alb însemna tot ceera al lor, propriu, de un sânge cu ei, iar negru – tot ce era str ăin,tributar, birnic, supus. Turcii denumeau în trecut Moldova Kara

Bogdan, adică „Bogdania Neagr ă”, după numele primului ei domnindependent Bogdan I (1359-1365) (11, p.4-5).După bătălia dintreruşi şi tătari de la râul Kalka (1223), cumanii, care se alăturaser ă ruşilor, fiind definitiv zdrobiţi, îşi pierd independenţa şi se retragîn Câmpia Dunării, ajungând până în Ungaria, unde mai târziu suntasimilaţi de populaţiile locale, la fel ca şi triburile r ămase printre

populaţia românească de la est de Carpaţi. Cumanii ne-au transmis

primele cuvinte de origine turcică: beci, cazan, du şman, olat, suman, t ă râm, toi ş.a. (12, p. XIV-XXVII). Pecenegii şi cumaniine-au lăsat şi unele nume topice, în special nume de râuri şi lacuri:C ă inar, C ă lmăţ ui, Ciuhur, Ciuluc, Cogâlnic, Covurlui, Cula,

Delia, Ialpug, Sagala ş.a. De numele cumanilor ne amintesc maimulte toponime din vechile lor zone de sălăşluire de pe teritoriul



35

Ucrainei, României, Bulgariei, Serbiei şi Muntenegru: Comana,Comanca, Comani ţ a, Cumanivca, Cumaniv ţ i, Cumanovca ş.a.

T u r c i i au stă pânit unele regiuni ale Basarabiei, f ăr ă a lelocui. Aici n-a existat o populaţie turcească sedentar ă şi, prinurmare, nici localităţi rurale cu denumiri turceşti. Cel mult, turciiau putut denumi cu termeni din limba lor doar cetăţile, pe care leţineau în stă pânire, şi lagărele militare. Astfel, Cetăţii Albe i-au datnumele Akkerman (ak „alb”, kerman „cetate”), cetăţii Tighina – numele Bender (bender „oraş maritim, fluvial; port”), oraşului Smil

– denumirea Ismail (după numele unui vizir Ismail).T ă t a r i i n o h a i c i au pătruns în Moldova la sfâr şitul

sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea. După cum se ştie, în1487, turcii au ocupat cetăţile Akkerman (Cetatea Albă) şi Chilia,ţinuturile lor transformându-le în raiale turceşti (tc. raya „teritoriucucerit, supus, cu populaţie nemusulmană”). În 1538 este pref ăcutîn raia şi ţinutul Tighinei. Hanul Mengli Ghirei, nu f ăr ă amesteculPor ţii Otomane, str ămută în aceste locuri hoarde de tătari ce se

oploşiser ă în Crimeea şi în stepele Donului.Aşezările tătarilor în Bugeac sporesc mai cu seamă în adoua jumătate a sec. al XVI-lea. De la început tătarii, fiind lanumăr nu prea mulţi, s-au aşezat în raiaua Akkermanului şi de-alungul ţărmurilor Mării Negre. Mai târziu, însă, când de peste

Nistru au început să se reverse unul după altul valuri noi de tătari,sultanul turcesc le dădu spre locuire şi restul Bugeacului.

Tătarii au adus de dincolo de Nistru mai multe toponime, pe care le-au transplantat în noile locuri de trai: Abaclia, Hagichioi, Acui, Baurci, Borogani, Gaidar, Caragaci, Comrat, Sucleea,Taraclia, Tomai, Ş amalia ş.a. Lor le corespund în Crimeea

denumirile: Abaklî, Agikioi, Akkuiu, Baurcea, Borogan, Aidar, Karagaci, Komrat, Sugakleia, Taraklî, Tomai, Aceamailî ş.a.Înmulţindu-se, tătarii nu s-au mulţumit numai cu locurile de

stepă ale Bugeacului, ei s-au extins spre apus până dincolo derâurile Lunga şi Ialpug şi spre nord până la hotarele ţinuturilor Lă puşna şi Orhei. Spre sfâr şitul sec. al XVII-lea ei ocupau aproapeîn întregime Bugeacul şi pământurile de la nord de Valul lui Traian



36

de Sus, care se măsurau prin „32 de ceasuri de-a lungul şi 2 ceasuride-a curmezişul”. Pe harta lui Bawer din 1770 (1774) sub liniaBâcioc (Nistru) – Mingir (Prut) satele cu nume tătăreşti sunt

prezentate atât de des, încât linia aceasta se conturează de la sinedinspre ţinuturile Lă puşna şi Orhei.

În sec. al XVIII, în partea de sud a Basarabiei existau lavreo 300 de aule şi câşle tătăreşti. După cum ne putem da bineseama, majoritatea dintre ele au dispărut. Printre localităţileexistente astăzi nu le găsim pe cele cu denumirile Geapar, Togai,Ciogalac, Calalar, Kiurt, Biuiuc, Chiciuc, Tontebe, Acba ş , Boceac,Cumrat (pe râul Sărata, raiaua Akkerman) ş.a. Dispariţia acestor aşezări este legată de str ămutarea tătarilor din Bugeac. La 1759,hanul Mengli Ghirei a evacuat din raialele Akkerman şi Tighinatriburile hoardei edisan. În timpul r ăzboiului ruso-turc din 1768-1774, guvernul ţarist i-a str ămutat din Bugeac în Crimeea peste 12mii de tătari (13, p.146). Restul triburilor tătare, circa 5 mii defamilii, au păr ăsit aceste locuri la începutul r ăzboiului ruso-turc din

anii 1806-1812, când de pe aceste pământuri au fost definitivizgoniţi şi turcii. Majoritatea toponimelor tătăreşti reprezintă laorigine denumiri de triburi şi ginţi nogaice: Abaclia, Albota,

Baimaclia, Borogani, Cazaclia, Chiriet (-Lunga), Cimi şlia,Comrat, Congaz, Copceac, Co ştangalia, Mingir, Sadaclia,Ş amalia, Taraclia, Tartaul, Tocuz ş.a. Actualmente aceste nume auforme deja modificate, adaptate în limba română, faţă de celeoriginare: Abakly, Akbota, Baimakly, Borogan, Kazaiakly etc.

După r ăzboiul din 1806-1812 stepele Bugeaculuir ămăseser ă aproape f ăr ă locuitori. De aceea, printr-un decretimperial special, aceste locuri sunt date spre locuire altor populaţii:

ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi şi, în rare cazuri, românimoldoveni.G ă g ă u z i i, populaţie turcică ce locuieşte şi astăzi pe

teritoriul republicii, sunt originari din sudul Dunării. Ei au imigratîn Basarabia în timpul r ăzboaielor ruso-turce (sec. XVIII-XIX).Aici bejenarii găgăuzi au ocupat în temei aşezările păr ăsite detătari, formând localităţile de astăzi: Avdarma, Başchiu (Chirsova),



37

Baurci, Beşghioz, Gaidar, Dezghingea, Joltai, Enichioi, Etulia,Cazaclia, Ceadâr (-Lunga), Chiriet (-Lunga), Cişmichioi, Cioc-Maidan, Congaz, Copceac (Tatar-) ş.a. Găgăuzilor le apar ţin înfond numele topice minore din hotarul localităţilor respective.Exemple: Avdarma Deresi, Derea Pailarî, Ciocrac Iolu, Eschi

Daalac, Ghiolgiuclear, Ingea Culac, Iuiuchi, Mezarlâc, Sârt, Ta şlî Iol etc.

Oiconimele de origine turcică alcătuiesc aproximativ 7%din numărul total de nume de localităţi din republică. Aria lor der ăspândire corespunde în linii mari teritoriului Unităţii AutonomeGăgăuze.

2.3.3. Alte toponime. Nomenclatura noastr ă topică cuprindeşi o serie de nume de origine g e r m a n ă. Acestea nu datează mai înainte de sec. al XIX-lea, pentru că la începutul acestui secolapar la noi primele colonii nemţeşti. În 1814, administraţia rusă aaşezat pe pământurile libere din Bugeac 1443 de familii decolonişti nemţi, ţărani aduşi din ducatul Var şoviei. Mai târziu, aici

s-au aşezat încă câteva sute de familii de nemţi, veniţi din Rusia. Pela mijlocul sec. al XIX-lea în Basarabia existau 24 de coloniigermane: Arciz, Caţ bah, Cleasniţa, Culma, Laipţig, Lihtental, Parisetc. Multe dintre ele au fost denumite după numele proprietarilor de

pământ din localităţile respective: Achendorf, Alexanderfeld, Bechendorf, Blumental, Denevi ţ a, Emental, Iacobstal, Iosefdorf,Marienfeld, Neifeld, Rozenfeld etc. Dat fiind că aceste colonii aufost întemeiate după r ăzboiul din 1812, multe dintre ele au fostdenumite în legătur ă cu biruinţele armatei ruseşti asupra celeifranceze lângă Berezino, Borodino, Tarutino. În anii postbelici,după 1945, majoritatea numelor germane au fost substituite cu alte

denumiri: Achendorf cu Doina (rn. Cantemir), Denevi ţ a cu Svetlâi (rn. Taraclia), Emental cu Pervomaisc (rn. Căuşeni), Neifeld cuTcacenco (UATSN), Iacobstal cu Lazo (rn. Ştefan-Vodă) etc.

Au existat şi nume topice de altă provenienţă: pol. Xionzovca (act. Popovca, rn. Râbniţa), ceh. Novigrad (act. Huluboaia, rn. Cahul). Lipsesc în nomenclatura noastr ă topică numele de provenienţă maghiar ă propriu-zise. Toponimele



38

F ă g ă d ă u, Feredeu, Ghidighici, Hele şteie, Micleu şeni, Ş endreni,T ă uri, considerate ungureşti, au la bază de fapt antroponime sauapelative româneşti de origine maghiar ă ( f ă g ă d ă u „cârciumă; han”,

feredeu „loc de scăldat; baie”, hele şteu „lac mic”, t ă u „baltă, lac”, Heghedi ş , Micl ă u ş , Ş endrea). Lexicul comun al limbii românecuprinde termeni şi cuvinte de origine greacă, franceză etc., unităţilexicale de care nu dispune nomenclatura noastr ă topică. Aceasta

pentru că în spaţiul geografic cercetat n-au locuit nicicând populaţiide limbă maghiar ă, greacă sau franceză, care să fi creat numetopice în limba lor.

Referin ţ e bibliografice1. A. Dauzat. La toponymie française. Paris, 1971, p. 13.2. Cf.: Istoria limbii române. Bucureşti, vol. II, 1969, p. 356-362; C. Cihodaru.Sensul unor hidronime, toponime şi onomastice daco-getice, în “AnaleleUniversităţii “Al. I. Cuza”. Istorie”, t. XIX, s. III-a, f.1, Iaşi, 1973; C. Poghirc. L’ Hydronimie Roumaine, în “Linguistique Balkanique”. Sofia, III, 1974, p. 36-47;V. Fr ăţilă. Studii de toponimie şi dialectologie. Timişoara, 2002, p. 1-48.3. G. Ivănescu. Origine pré-indo-européenne des noms du Danube, în“Contributions onomastiques”. Bucureşti, 1958, p.125-1364.Этимологический словарь славянских языков. Праславянский лекси-ческий фонд. Ред. О.Н. Трубачев. Moscova, t. 5, f. 1-3.5. I. Hâncu. Soarta băştina şilor din spa ţ iul pruto-nistrean în antichitate şi în evul mediu timpuriu, în “Revistă de istorie a Moldovei”. Chişinău, 2001, nr. 1-4, p.36-46.6. Al. Philippide. Originea românilor. Iaşi, 1923, p. 390, 404--407.7. И.П. Русанова. Славянские древности VI-VII вв. Moscova, 1976, p. 198-199.8. Ф.П. Филин. Образованиe языка восточных славян. Moscova-Leningrad,1962, p. 110.9. V. Ioniţă. Nume de locuri, p. 212-213.10. Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко. Памятники древних славян (VI-XIII вв.), Chişinău, 1974, p. 6, 12-19.11. Ioan Ferenţ. Cumanii şi episcopia lor. Blaj, 1931, p. 4-5.12. L. Şăineanu. Influen ţ a oriental ă asupra limbii şi culturii române. Bucureşti,1900, p. XVI-XXVII.13. А. Защук. Материалы для географии и статистики России. Бессарабская область. Sankt-Petersburg, 1862, p. 146.



39

Capitolul III

Fondul lexical-semantic al toponimiei româneşti

Toponimia are ca bază de formare a numelor topice lexiculcomun şi unităţile onimice (toponimele, antroponimele) deja

existente. Acestea contribuie în mod diferit la constituirea şidezvoltarea sistemului toponimic. Lexicul comun dispune de un bogat şi variat material de formare a celor mai diverse categorii denume topice: oiconime, oronime, hidronime etc. În funcţie deelemente formative apar, de regulă, substantivele şi adjectivele,aceasta pentru că primele denumesc entităţi obiectiv-reale, iar celesecunde indică particularităţile lor individuale. Unităţile lexicalerespective pot fi cuvinte şi termeni din fondul lexical literar allimbii, elemente ale vocabularului dialectal (regional, local),

precum şi apelative vechi, necunoscute astăzi, ieşite din uz saudispărute din limbă.

Dintre clasele de cuvinte ale lexicului comun un roldeosebit în crearea toponimelor îl au entopicele, termeniigeografici populari. Entopicele, prin conţinutul lor semantic, suntstrâns legate de obiectele geografice, de particularităţilegeomorfologice şi naturale ale terenului. De aici importanţa lor

pentru studiul toponimiei, în determinarea factorilor lingvistici şiextralingvistici care au contribuit la apariţia numelor topice.

Unităţile onimice preexistente de asemenea au servit ca bază de formare a numelor topice noi. Vechile toponime au datnaştere multor oiconime, hidronime, oronime, urbonimice etc.Antroponimia e prezentă şi ea în toponimie, atât prin numele de

familie, cât şi prin numele individuale (prenume, supranume, porecle), acestea din urmă fiind frecvente mai cu seamă înmicrotoponimie.

Pentru cele mai multe toponime au servit ca punct de plecare în procesul nominaţiei tr ăsăturile caracteristice aleobiectelor geografice, natura şi aspectul exterior al locurilor desemnate (forma, poziţia, culoarea, calităţile apei şi solului etc.),



40

particularităţile florei şi faunei. Numeroase sunt şi toponimele careau apărut în legătur ă cu diferite momente din viaţa materială şispirituală a oamenilor, care reflectă anumite stări şi situaţii dinsocietate sau care evocă tot felul de evenimente, fapte şi întâmplăridemult petrecute. Din punctul de vedere al fondului lexical-semantic de origine se disting următoarele categorii toponimice

principale: 1. topografice şi 2. social-istorice.În cercetarea toponimelor topografice se ţine cont neapărat

de înseşi caracterul lor social. Deşi numele de locuri se află înstrânsă legătur ă cu mediul geografico-natural, totuşi ele nu trebuiededuse nemijlocit din obiectele şi fenomenele existente real. Întreobiect şi cuvânt nu există o legătur ă organică directă. Oraşele,satele, munţii, râurile etc. au fost denumite de către oameni.Oamenii au ales semnele caracteristice distinctive pentru a da numeobiectelor geografice. Semnele fiecărui obiect, însă, sunt destul denumeroase, şi numai condiţiile social-economice şi nivelul generalde dezvoltare a societăţii au determinat alegerea cutărui sau cutărui

semn caracteristic. Toponimia, deci, reflectă nu atât mediulgeografico-natural, cât raporturile dintre societate şi mediu.Toponimele au fost create în societate şi pentru societate, de aceeacercetarea lor trebuie să poarte un caracter social.

3.1. Toponime topografice. Teritoriul republicii noastre prezintă aspecte şi particularităţi fizico-geografice şi naturalevariate. Relieful este, în general, deluros, cu numeroase forme

pozitive şi negative: culmi colinare, dealuri înalte şi joase, piscuri,creste, holmuri, măguri, văi largi sau adânci şi înguste, ponoare,hârtoape, grote, lunci, şesuri etc. Hidrografia se caracterizează

printr-o reţea deasă de râuri, râuleţe şi pâraie, care str ă bat teritoriul

în aproape toate direcţiile, printr-o mulţime de iazuri, bălţi, lacurimici, mlaştini, heleşteie, iezere, tăuri etc. Pretutindeni se întâlnescnumeroase izvoare, cişmele, şipote, budăie, fântâni. Vegetaţia areun caracter de stepă şi silvostepă, fiind alcătuită din păduriseculare, numite codri, din rediuri, huceaguri, desişuri de arbuşti,tufişuri, podgorii de vii şi livezi, plante cultivate şi spontane, flor ă



41

de fâneaţă. Fauna locală o constituie, în deosebi, speciile de pădureşi de stepă.

Toponimia reflectă cu fidelitate toate aceste aspecte şi particularităţi ale ţinutului. Având în vedere caracterul numelor topice topografice şi modul cum au luat naştere, deosebim maimulte categorii lexicale onimice: oronime, hidronime, floronime,

zoonime.3.1.1. Oronimele. Aceste nume topice îşi au originea în

sistemul orografic al ţinutului. Principala bază lexicală de formare aoronimelor o constituie terminologia entopică. Aceasta constă dinunităţi lexicale proprii limbii literare: culme, deal, hârtop, mă gur ă ,movil ă , pisc, şes, vale etc. O mai mare importanţă pentru studiultoponimic o au, bineînţeles, termenii entopici dialectali, decirculaţie regională sau strict locală, din care cauză sunt utilizate denumai o parte din vorbitori. Cunoaşterea entopicelor de circulaţierestrânsă înlesneşte etimologizarea toponimelor. Inser ăm aici maimulte nume topice de acest fel: Adâncata (adâncat „adânc,

adâncit”), Aninu ş (aninu ş „loc nisipos, nisipărie”), Arcaciul Mare (arcaci, „ramificaţie a unei văi”), Ar şi ţ a (ar şi ţă „loc aflat mereu înfaţa soarelui”, „vârf de deal f ăr ă vegetaţie, ars de soare”), Bair (bair „ridicătur ă de teren; deal”), Be şicura Mare (be şicur ă „movilă; gorgan”), Bârnagul, Bârnoaga (bârnag/bârnoag ă „insuliţă din pietriş şi nisip în apa unui râu”, „mal înalt, priporos”,„deal, holm”), Bâtca (bâtcă „munte mic; deal înalt”), Bo ţ ul la

Bulboni (bo ţ „stâncă izolată; pietroi”), Buieracul (buierac „văgăună (râpă) împădurită”).

Bază oronimică au şi multe nume de localităţi: Fundoaia, Fundul Culii, Fundul Galbenei, Fundurii Noi, Fundurii Vechi,

Obreja Nouă , Obreja Veche (obrejă „mal de râu”, „loc înalt şisterp”), Troianul (troian „fortificaţie str ăveche, constând dintr-unval de pământ cu şanţ adânc”), Ungheni (unghi „cotitur ă a unei văisau râu”) etc.

Orografice la origine sunt şi oiconimele preluate din altelimbi: slave – Camenca (камень „piatr ă”), Copanca (копанка „iazsă pat; heleşteu”), Corotna (короткий „scurt”, fem. коротна



42

„scurtă”), Cruglic (круглый „rotund”, круглик „pădure (sau lac) deformă rotundă”), Halahora/Holohora (голий „gol”, „f ăr ă vegetaţie;

pleş”, гора „deal; munte”), Hlina, Hlinoaia (глина „argilă, lut”),Mocra ( мокрий „umed”, fem. мокра „umedă”); turcice – Acui (aк „alb”, kuju „groapă, hârtop”), Be ştemac (be ş „cinci”, tamak/temak „gur ă de vale”, „vărsare de râu”), Caracui (kara „negru”, kuju„groapă, hârtop”), Ciucur, Ciucur-Mingir (çukur „adâncitur ă;râpă”), Ta şlâc (ta şlic „loc pietros; pietr ărie”), Tuzla (tuzlu „sărat”,„săr ărie”), etc.

3.1.2. Hidronimele. Moldova dispune de o reţeahidrografică destul de bogată. În republica noastr ă există la vreo 50de râuri şi râuleţe, foarte multe pâraie, pârâiaşe şi văi cu pâraie şi,de asemenea, multe lacuri, iezere, heleşteie, bălţi, iazuri. Sursele deapă au jucat un mare rol economic în viaţa oamenilor, servindu-lela irigaţie, mor ărit, pescuit, comunicaţii. Locurile de pe lângă ape,în deosebi văile râurilor mari, totdeauna au fost mai dens populatedecât restul teritoriului. În special, cu cât obiectul geografic e de

dimensiuni mai mari, cu cât e mai mare importanţa lui practică, cuatât mai mare e posibilitatea ca denumirea lui să fie mai veche şi să se păstreze mai mult în timp. De aceea şi semnificaţia lor de originee cea mai veche, cea primar ă fiind „apă”, „curs de apă”, „râu” (cf.hidr. Dună re, Don, Nipru, Nistru).

Hidronimele au şi ele la bază cuvinte ale lexicului comunliterar: balt ă , bulhac, ci şmea, fântână , gârl ă , iezer, izvor, lac, ochi,

pârâu, puhoi, râu, topil ă , topli ţă etc. Un interes deosebit îl prezintă,şi în acest caz, hidronimele provenite din apelative topiceregionale: Ad ă poi (ad ă poi „loc de adă pat vitele la o apă”), Afundi ş (afundi ş „loc adânc într-o apă”), Anafor (anafor „vârtej de apă într-

un râu”), Ar ă moaicele (ar ă moaică „loc într-un lac (baltă) unde apanu îngheaţă iarna”), Arâcul Mic (arâc „canal de irigaţie, vad; pârâiaş”), Bahlui (bahlui „mlaştină, mocirlă”), Barc, Barcul Mare, Barcul Mic (barc „lac, baltă; heleşteu”), Bă l ă ria (bă l ă rie „pământumed îmburuienit”, „mlăştină cu vegetaţie bogată”), Bă l ăştioagadin Hârtop (bă l ăştioag ă „băltoacă; mlaştină”), Bă r ă ciunea de la

Pod (bă r ă ciune „baltă cu apă stătută”, „băltoacă, bulhac”),



43

Bă tagurile (bă tag/bă tac „loc mlăştinos”, „bulhac, băltoacă”), Bolata (bolat ă „băltoacă, mocirlă”), Broscariul (broscar „heleşteucu multe broaşte; băltoacă) etc.

Hidronimicele au determinat şi apariţia multor oiconime.Majoritatea satelor moldoveneşti sunt aşezate în văile râurilor şirâuleţelor: pe Nistru – 170, pe Prut – 150, pe R ăut – 70, pe Bâc – 40, pe Botna – 30 etc. Multe dintre ele au primit numele acestora.

Nu numai râurile, ci şi lacurile, bălţile, iezerele, izvoarele audeterminat apariţia unor nume de localităţi: Ieză renii Vechi,

Ieză renii Noi (lac. Iezer < iezer „lac lipsit de vegetaţie”, „lac f ăr ă mlaştini, adesea adânc şi cu apă limpede”), I şnovăţ (r. I şnovăţ ),

Larga Veche, Larga Nouă (r. Larga), Lopatna (r. Lopatna), Lopatnic (r. Lopatnic), Pruteni (r. Prut ), Racovăţ (r. Racovăţ ), Ră u ţ el (r. Ră ut ), Râbni ţ a (r. Râbni ţ a), Ro şu (r. Ro şu), Salcia,Taraclia de Salcie, Tartaul de Salcie (r. Salcia ), S ă rata-Galbenă ,S ă rata-Mere şeni, S ă rata Nouă , S ă rata-Ră ze şi, S ă r ăţ ica (r. S ă rata),T ă ura Veche, T ă ura Nouă (hidr. T ă uri/T ă urile) etc.

3.1.3. Floronimele. Această categorie toponimică reflectă particularităţile vegetaţiei (florei) ţinutului nostru. Încă de petimpuri Moldova era cunoscută ca regiune cu vgetaţie deosebit de

bogată. Codrii Orheiului, Lă puşnei şi Tigheciului, după cummărturisesc izvoarele vechi, ocupau un teritoriu cu mult mai maredecât cel pe care îl au ei astăzi. În prezent suprafaţa pădurilor dinspaţiul pruto-nistrean e de aproximativ 215 mii ha (6%). Acum 150de ani, suprafaţa teritoriilor împădurite era de 480 mii ha (15%),deci aproximativ de două ori mai mare. Flora locală o reprezintă circa 16 mii de specii de plante cultivate şi necultivate. Ariiletoponimelor floronimice corespund, în general, regiunilor de

r ăspândire a speciilor de plante respective.Deosebit de numeroase sunt microtoponimele floronimice: Boză ria (boză rie „desiş, tufe de boz”), Bulg ă ria (bulg ă rie „gr ădină de zarzavat”), C ă linarul (că linar „desiş de călini”), Ceairul, ÎnCieri (ceair „loc şes de păşune şi fânaţ”, „livadă veche, păr ăsită, cucopaci rari şi cu loc de păşunat”), Cânepari (cânepar „loc cultivatcu cânepă”), Cornaciul, În Cornaci (cornaci „pădure de corni”),



44

Foltane ( foltan „desiş de stuf şi pă puriş”), Frunzarul ( frunzar „desiş de copăcei, tufiş; tuf ăriş”), Lă st ă ri şul (l ă st ă ri ş „păduretânăr ă şi deasă”), Leurdi ş (leurdi ş „loc unde creşte leurdă”),M ă r ă cini ş (mă r ă cini ş „loc acoperit cu măr ăcini”), Mohori şte (mohori şte „loc crescut cu mohor”) etc.

Inser ăm în continuare şi unele oiconime de provenienţă floronimică: Aluni ş (aluni ş „deşis de aluni”), Baraboi (baraboi „plantă erbacee din familia umbeliferilor, cu r ădăcini în formă de

bulbi”), Bozieni, Brani şte (brani şte „pădure în care este interzisă tăierea lemnelor”, „teren lăsat pentru fâneaţă”), Cepă ria, Codru,Copă ceni, Floreni, Dumbr ă veni, Dumbr ă vi ţ a, Leordoaia (leord ă /leurd ă „plantă erbacee din familia liliaceelor”), Pepeni,

Pereni, Plop, Plopi, Plop-Ş tiubei, Poiana, Rediu-Cere şnovăţ , Rediul Mare (rediu „pădure mică şi tânăr ă; pădurice”), Scă ieni ( scai „plantă ghimpoasă; spin”), Scumpia ( scumpie „arbust cu floriverzi-gălbui”), Socii Vechi, Socii Noi, Sângera, Sângerei ( sânger,

sângerel „arbust cu ramuri (toamna şi iarna) roşii, cu flori albe şi

fructe negre”), Teia (Teiu), Trestieni (trestie „stuf”), Ulmu, Ulmul Mic etc.3.1.4. Zoonimele. Aceste nume topice provin din apelative

referitoare la regnul animal. Fauna locală este reprezentată dediferite specii de pădure, de stepă şi silvo-stepă, de apă.R ăspândirea acestora se află în strânsă legătur ă cu relieful, mediulacvatic şi vegetaţia terenului. Toponimia reflectă în mare parte şilocurile de habitare, dar şi varietatea speciilor de animale, păsărietc. Căci a desemna un loc prin numele unui animal adeseaînseamnă a fixa prin mijloace onimice prezenţa animalului în acelloc. Şi aici mai numeroase sunt numele topice minore: Albini ş

(albini ş „loc unde roiesc albinele sălbatice”, „prisacă”), Bă tcă ria (bă tcă rie „loc unde vieţuiesc bătcile; lacul bătcilor”; batcă „pelican, babiţă”), C ă pr ă ria (că pr ă rie „loc în pădure undevieţuiesc caprele sălbatice”), Corboaia (corb „pasăre sedentar ă asemănătoare cu cioara”), F ă t ă ciunea ( f ă t ă ciune „loc destinat

pentru animalele care fată”), Furnicarul, (Dealul) Furnicari ( furnicar „muşuroi de furnici”), Lupă ria (lupă rie „habitatul



45

lupilor”), Mânză rariul (mânză rar „adă postul mânzărilor”),Mut ă toarea (mut ă toare „stână care poate fi mutată dintr-un loc înaltul”) etc.

3.2. Toponime social-istorice. Toponimia este expresiarealităţii vieţii umane. Ea reflectă stări, fapte şi fenomene dinsocietate, evocă diverse raporturi dintre oameni, probează existenţaîn trecut a unor instituţii de stat şi a unor obligaţiuni civile faţă deele, păstrează amintirea unor vechi ocupaţii şi îndeletniciri aleoamenilor etc. Factorii de ordin social-istoric care au favorizatapariţia toponimelor sunt de natur ă diferită. Sub acest aspect sedisting mai multe categorii de nume topice: antroponimice,

etnonimice, sociale, profesionale, oiconimice, fortonimice,migratorice etc.

3.2.1. Toponime antroponimice. Este categoria toponimică cea mai numeroasă şi cea mai variată ca bază onimică de formare.Aproximativ 55% din numărul total de oiconime basarabene suntformate de la nume de persoane (nume de familie, prenume,

supranume, porecle). Aceste denumiri datează din diferite epoci,apariţia lor fiind determinată de factori şi situaţii specifice perioadelor istorice respective.

Multe dintre oiconimele antroponimice actuale şi-au f ăcutapariţia încă la începutul epocii feudalismului, în acea fază când„obştea ţăr ănească liber ă se transformă în obşte iobagă şi când, înfelul acesta, se pun bazele proprietăţii feudale asupra pământului şia exploatării feudale a ţăranilor”( 1, p.1). Pe teritoriul Moldoveiexistenţa obştii, sub forma unor asociaţii teritoriale de mai multesate, numite câmpuri , hotare sau ocoale, este consemnată încă laînceputul sec. al XV-lea. Tr ăsăturile caracteristice ale obştii săteşti

moldoveneşti: (1) proprietatea colectivă asupra pământurilor necultivate (păşuni, fâneţe); (2) proprietatea individuală asupraţarinilor, acestea constituind racle sau por ţiuni de teren îngr ădite, înfond egale între ele ( jrebii ), distribuite corespunzător caselor dinvatra satului; (3) r ăspunderea colectivă faţă de stat pentru toatedelictele şi crimele săvâr şite pe teritoriul ei etc.



46

Obştea sătească din perioada anterioar ă stă pânirii feudaleera constituită pe baza principiilor autoconducerii şiautoadministr ării. În fruntea obştii se afla cnezul, judele sauvăt ămanul . Aceştia, împreună cu bătrânii şi moşii satului,organizau viaţa economică şi socială a obştii săteşti. După cnezul(judele sau vătămanul) obştii erau denumite aşezările rurale pe carele conduceau. (2, p.64). Câteva exemple din documentele slavo-româneşti din sec. al XV-lea: „ Balomire şti, unde a fost judeBalomir”, „Ost ă pceni, unde a fost Ostapco, vătămanul din Turie”,„ Procopin ţ i, unde a fost Procop şi Vasile vătămani”.

Documentele vechi (sec. XV) atestă şi zeci de sate cumenţiunile „unde este (sunt)” sau „unde a (au) fost” cutare saucutare, probabil, tot cnezi, juzi, vătămani sau deja proprietari de

pământuri (bătrâni, moşi, moşieri): „sat unde a fost Cleţină”, „satunde a fost Laţco” , „sat unde a fost Malici” , „sat unde esteR ăspop” , „sat unde a fost Şizco” etc. Pe multe dintre acestea legăsim mai târziu cu denumiri derivate, prezentând gradul cel mai

avansat de toponimizare: Lăţ cani, Ră spopeni, Ş izcă u ţ i ( Ş i şcă u ţ i) etc. (vezi Nume de localit ăţ i , p. 72).În sec. XV-XVI, obştea sătească din Moldova sufer ă

transformări radicale. În interiorul ei se produce o puternică diferenţiere socială. Membrii obştii se împart în avuţi şi săraci;

primii, devenind proprietari de ocine, acaparează şi conducereaobştii. După crearea statului moldovenesc, procesul de feudalizarea obştii a luat propor ţii şi mai mari. Curând domnul ţării se declar ă stă pânul tuturor pământurilor libere, pentru ca apoi să le facă donaţii marilor feudali, mănăstirilor, demnitarilor şi slugilor domneşti. Beneficiarii donaţiilor, confirmându-li-se dreptul asupra

moşiilor, deveneau totodată şi stă pâni ai satelor respective.În felul acesta, în afar ă de cnezi, juzi şi vătămani, a luatfiinţă o nouă categorie de conducători de comunităţi rurale şistă pânitori de pământuri, alcătuită din boieri, demnitari şi slujidomneşti de la care şi-au luat nume multe sate. Origineaantroponimică a unor oiconime este confirmată documentar:

Dă nceni de la un oarecare Danciul (1611), Gol ă ie şti de la Ion



47

Golăie (1582), Grozin ţ i de la Grozea Cupcici (1429), Horje şti de laStan Horja (1508), Murgoceni de la Costea Murgoci (1502),

Pa şcani de la Paşco neameş (1599), Ră de şti de la Radu Mătăhală (1609), Ş ercani de la Şarco (1617) etc (3, p.72-73).Boierilor şislugilor domneşti li se dădeau pământuri pentru „dreapta şicredincioasa lor slujbă” în r ăzboaie sau în conducerea statului.Satele înfiinţate pe moşiile donate sau „pe locurile de pustie”(4)

primeau adesea numele stă pânitorilor de pământuri sau ale primilor locuitori, întemeietori de sate.

După cum s-a menţionat deja, membrii obştii săteşti posedau sectoare de pământ egale, denumite de la început jrebii ,iar mai târziu bătrâni , mo şii , r ă ze şii , după cum erau stă pânite de

bătrâni, moşi, r ăzeşi. Aşezările, întemeiate pe locul sau în preajmaacestor proprietăţi de pământuri, adesea erau denumite după numele celor care le stă pâneau. Astfel, satele Ialoveni, Mileşti,Pănăşeşti şi-au luat, respectiv, numele de la foştii bătrâni Ilovan,Milea, Panăş.

În sec. al XIX-lea în sistemul de nominaţie a localităţilor se produc schimbări radicale. Dacă mai înainte satele erau denumite înmajoritatea cazurilor după voia proprietarilor şi a celor care lelocuiau, acum dreptul de a desemna noile aşezări şi-l asumă oficialităţile, autorităţile locale. În Basarabia mai toate coloniileapărute după 1812 au că pătat denumiri ce denotă numele maimultor personalităţi ţariste, ce ţineau de clanuri şi dinastii sus-puse(membrii familiilor împăr ăteşti, cneji, moşieri, cinovnici etc.):

Alexandrovca, Ecaterinovca, Elizavetovca, Ivanovca, Mihailovca, Nicolaevca, Pavlovca, Romanovca etc. În perioada postbelică (1945-1980) tipul antroponimicelor oficiale s-a completat cu

denumiri comemorative ce puneau în evidenţă ideile şi fapteleconducătorilor mişcării revoluţionare şi ai puterii sovietice: Kalininsk, Kirov, Kotovsk, Dzerjinskoe, Frunze, Lazo, Lebedenko,Malinovskoe.

Antroponimele devenite toponime nu-şi păstrează decâtfoarte rar formele lor iniţiale: Batâr, Bol ţ un, Buga, Ciofu, Dancu,Ga ş par, Marinici, Popencu, Timu ş , Uzun. Aceeaşi situaţie o



48

prezintă mai cu seamă denumirile noi comemorative: Cantemir,Ciorescu, Decebal, Eminescu, Incule ţ , Pelivan. De obicei, însă,toponimele antroponimice româneşte se formează cu ajutorulsufixelor –e şti, -ani/-eni,-a/-ea/-ia: Antone şti, Arione şti, Bala-

sine şti, Bă hrine şti, Bă l ă bă ne şti, Bă l ăşe şti, Bă ne şti, C ă line şti,T ă t ă re şti, Tome şti, Vr ă ne şti, Zârne şti etc.; Avr ă meni, Bă diceni,

Bârl ă deni, Br ă tuleni, Butuceni, Singureni, Z ă zuleni etc.; Bo şcana,

Bumbă ta, Bu şila, Ciubara, Crihana, Dru ţ a, Gangura, Mihă la şa,Mo şana, Oxentea, Ră ciula, Z ă icana etc.

3.2.2. Toponime etnonimice. Aceste nume probează prezenţa în spaţiul cercetat a unor populaţii sau grupuri etnice cucare, pe parcursul vremii, băştinaşii au convieţuit sau au intrat încontact direct. Nomenclatura noastr ă topică îi aminteşte pe ruşi,ucraineni, bulgari, unguri, nemţi, turci, tătari, ţigani. Cei care le-aufixat numele în denumiri de locuri şi localităţi au fost românii

basarabeni, pentru că termenii etnici şi formaţiile onimicerespective au forme specifice limbii române. Oiconime: Bulg ă rica

şi Pelinei–Bulgari, Lipovanca şi Lipoveni, Badicul Rusesc şi Valea Rusului, T ă t ă re şti (până în sec. XIX – Tatar-Baurci), Ucrainca,Ursari sau Boc şele Ţ iganilor, Vadul Turcului etc.

Tătarii nohaici au infiltrat în toponimia pruto-nistreană numeroase nume de triburi şi ginţi. Subdiviziunile tribale tătăreştierau conduse de hani şi murze, fiecare dintre ele având ca stemă sau pecete câte o danga (tamga), un semn caracteristic al

proprietăţii lor. Dangalele se aplicau, de obicei, lucrurilor şi vitelor pentru a fi mai uşor recunoscute. Denumirile dangalelor redauimaginea unor semne grafice sau figuri liniare şi geometrice.Dangaua în formă de semicerc era denumită ai tamga „dangaua

lună”, cea care reprezenta un patrulater – besik tamga „dangaualeagăn”, un căuş – çiumeç tamga „dangaua căuş” etc. După numeledangalelor erau denumite adesea triburile şi ginţile respective, iar după acestea şi locurile de aşezare a subdiviziunilor tribale (aulele,câşlele). Etnonime tătăreşti la origine sunt majoritatea denumirilor de localităţi actuale, întemeiate în trecut de tătarii de Bugeac:

Abaclia, Baimaclia, Cazaclia, Chiriet (-Lunga), Cimi şlia, Comrat,



49

Congaz, Copceac, Co ştangalia, Cociulia, Câietu, Mingir, Sadaclia,Ş amalia, Taraclia, Tartaul, Tocuz ş.a. (vezi despre aceasta îndetaliu Nume de localit ăţ i , p. 105-110.)

3.2.3. Toponime sociale. Socionimele vin să precizeze,nemijlocit sau prin intermediul antroponimelor care stau la bazalor, starea socială, fiscală, juridică sau administrativă a locuitorilor.Asemenea marilor feudali, moşierilor, bătrânilor (moşilor,moşnenilor), au dat nume mai multor locuri şi localităţi dregătorii,curtenii, slujbaşii domneşti, conducătorii de oşti. Pe moşiile donatede domnitori ei aveau dreptul să întemeieze sate cu locuitori de

baştină sau str ăini (bejenari), aduşi din alte regiuni sau ţări. Despreunele dintre aceste categorii de oameni ne amintesc numele delocalităţi: Bezeda (beizade „fiu de domn; principe”), Logofteni(logof ă t „întâiul boier de divan, şeful cancelariei şi purtătorulsigiliului domnesc”), P ă hă rniceni ( pă harnic „mare demnitar decurte care administra podgoriile de vii şi pivniţele domneşti”),Stolniceni ( stolnic „dregător care purta grija mesei domneşti;

supremul bucătarilor”).Mai multe toponime păstrează amintirea unor categorii deoameni ce aveau o anumită situaţie în orânduirea statului, a unor locuitori cu obligaţiuni speciale (administrative, militare): C ă l ă ra şi(călăraşii reprezentau unul din componentele principale ale vechiiarmate moldoveneşti; că l ă ra ş „ostaş din cavalerie; cavalerist”),

Drujineni (pl. drujineni „ostaşi dintr-o subunitate militar ă a uneiarmate populare de voluntari”), Lipcani (lipcan „ostaş din corpul detrupă comandat de marele postelnic sau de pârcălab”), Paicu ( paic„ostaş din garda domnitorului ţării”), Semeni, Seimeni ( seimen„ostaş din corpul de infanterie mercenar ă”, „soldat din garda cur ţii

domneşti”). 3.2.4. Toponime profesionale. Profesionimele consemnează unele vechi aşezări cu locuitori care practicau anumite meserii şimeşteşuguri. Vorba e că, în trecut, locuitorii unor mahalale saucartiere din cuprinsul oraşelor şi târgurilor, precum şi din satele dinimediata vecinătate, se specializaser ă în muncile agricole sau înindustria casnică, aceasta reieşind din ocupaţiile şi îndeletnicirile



50

obişnuite ale localnicilor, din condiţiile fizico-geografice şi naturalelocale sau din unele obligaţiuni speciale faţă de domnie. De aicinumele de locuri şi localităţi atestate în documentele vechi îndiferite ţinuturi: Bă rcari, Bl ă nari, Br ă ni şteri, Fusari, Gr ă dinari,

H ă murari, Lă utari, Lingurari, Luntra şi, Morari, Olari, Pitari, Ră cari, Rotari, Scutari, Ş elari etc. Deosebit de frecvente sunt profesionimele în antroponimie: Bă rcaru. Bl ă naru, Br ă ni şteru,

Fusaru, Gr ă dinaru, H ă muraru etc.Toponimia actuală păstrează şi câteva nume topice de acest

fel: C ă rbunari, mahala (că rbunari „muncitori care produc saucomercializează cărbune de lemn”), Dubă sari, oraş şi sat (dubă sari„meşterii care fac dubasuri (luntre mari) sau care construiesc

poduri din dubasuri, pontoane”), Ră cari, mahala (r ă cari „pescaricare prind şi vând raci”), Ursari, sat (ursari „persoane care umblă cu ur şi dresaţi şi dau reprezentaţii de circ”) ş.a.

3.2.5. Toponime fortonimice. Aceste nume topice indică locul unor vechi fortificaţii şi aşezări întărite. Cetăţile, construite

din piatr ă şi căr ămidă, cu ziduri groase şi înalte, erau ridicate îndiferite locuri la hotare şi la drumurile mari, pentru a stăvili invaziaduşmanilor din afar ă. Această misiune au avut-o fortăreţele de pe

Nistru: Hotin, Soroca, Tighina, Palanca, Cetatea Albă. Întărituriledin interiorul ţării, situate de obicei în codri, pe vârfuri de dealurisau pe malurile priporoase al râurilor, serveau ca locuri de adă postşi apărare pentru populaţie. Acestea, mai mici ca dimensiuni, erauconstruite din simple lucr ări de pământ, din valuri, şanţuri şi

palisade. Pentru a le feri de primejdii, în trecut se fortificau adeseaoraşele, târgurile, mănăstirile şi satele principale unde îşi aveaureşedinţă marii feudali.

Cu timpul, însă, valurile de pământ s-au surpat, fortificaţiiles-au năruit, încât multe dintre ele nu şi-au păstrat până în prezentnici măcar urmele. Doar numele lor, r ămase memorabile pesteveacuri, ne mai amintesc astăzi de puternicele întărituri deodinioar ă. Aceste nume le recunoaştem în denumirile multor locurişi localităţi actuale: Gradi şte ( gradi şte, gr ă di şte „locul de existenţă a unei cetăţi sau întărituri vechi”), Orhei (rom. orhei „loc fortificat,



51

cetate”), Otaci (otac, pl. otace „lagăr militar; tabăr ă”), Palanca( palancă „întăritur ă dintr-un val şi şanţ, cu pari ascuţiţi în capătulde sus, înfipţi în pământ şi fixaţi între ei cu frânghii sau scoabe defier”), Parcani ( parcan „întăritur ă, redută”), Tabă ra (tabă r ă „locîntărit unde staţionează o oaste”, „lagăr militar”), Zamca ( zamcă „întăritur ă”, „castel feudal”) ş.a.

Pentru alte categorii de nume topice (oiconimice,

migratorice, psihologice etc.) a se vedea compartimentelerespective din Nume de localit ăţ i (p. 110-113, 122-123, 124-125),Graiul pă mântului (p. 78-81, 85-88 ş.a.), precum şi serialul dearticole din revista Flux (martie-iulie 2003).

Referin ţ e bibliografice1. C. Cihodaru. Contribu ţ ii la cunoa şterea ob ştii ţă r ă ne şti în Moldova, în “Studiişi cercetări ştiinţifice. Istorie”. Bucureţti, f. 1, 1956, p.1.2. Henri H. Stahl. Contribu ţ ii la studiul satelor devă lma şe române şti. Bucureşti,vol. I, 1958, p. 64.3. Pentru documentare a se vedea A. Eremia. Nume de localit ăţ i, p. 72-73.

4. Sintagma “locuri de pustie” are mai multe semnificaţii: (1) seliştile, satele pustiite; (2) pământurile nevalorificate; (3) locurile izolate, depărtate de aşezărileomeneşti; (4) locurile ce n-au fost stă pânite de nimeni.

Capitolul IV

Structura derivaţională a numelor topice

Toponimia reprezintă o clasă de cuvinte cu tr ăsăturispecifice în sistemul limbii. Deşi între numele proprii geografice şicuvintele comune nu sunt deosebiri esenţiale, totuşi există unele

particularităţi care le disting. Un interes deosebit prezintă în acest plan diferenţierile de ordin derivaţional. Acestea se manifestă maicu seamă în utilizarea procedeelor şi mijloacelor de formare atoponimelor, în aplicarea principiilor de analiză a formaţiilor onimice. Descrierea sistemului derivaţional al toponimiei

presupune analiza structurii numelor topice, identificareaelementelor componente radicale, temice şi afixale, examinarea



52

relaţiilor şi corelaţiilor dintre constituenţi. Pentru a relevacaracterul sistemic al formării toponimelor, se stabilesc criteriiledupă care formaţiile toponimice se încadrează în tipuri şi modelestructurale, se determină frecvenţa, regularitatea şi productivitateastructurilor onimice derivaţionale.

Analiza structurii numelor topice se efectuează în plansincronic şi diacronic. Cercetarea s i n c r o n i c ă pune în evidenţă

procedeele şi mijloacele de formare a toponimelor în etapa actuală.În acest plan, se aplică două procedee de analiză concretă:morfematică şi derivaţională. Analiza m o r f e m a t i c ă constă înidentificarea unităţilor semnificative minimale ale cuvântului.Analiza d e r i v a ţ i o n a l ă presupune cercetarea raporturilor dintre elementele componente, a modului şi succesiunii combinăriicomponentelor în procesul formării cuvintelor. Din acest punct devedere, toponimul Ră spopeni, după cum s-a ar ătat deja, va constanu din trei elemente componente, ci numai din două ( Ră spop- şi – eni), pentru că numele topic reprezintă un derivat cu suf. –eni de la

numele de familie Ră spopa, acesta preexistent, gata format (cu pref. r ă s-), în antroponimie. Microtoponimul Ş aptefra ţ i nu conţinedecât un singur elemente onimic formativ – numele de familieŞ aptefra ţ i. Structura derivaţională a numelor topice se stabileştedoar în cadrul toponimiei.

Nomenclatura noastr ă topică cuprinde şi denumiri apăruteîn perioadele mai vechi de dezvoltare a limbii române sau create înalte limbi de contact. Acestea conţin uneori elemente componenteinexistente astăzi în limba română sau, în general, improprii ei,specifice altor idiomuri, din care toponimele respective au fost

preluate. Situaţia dată impune necesitatea abordării d i a c r o n i c e

a formării numelor topice. Structura acestor denumiri se poatestabili pe bază de analiză e t i m o l o g i c ă. Numai astfel se poateconstata că microtoponimul Volocica este alcătuit din entopiculvoloacă „pădure de luncă”, necunoscut astăzi vorbitorilor, şisufixul diminutival –ică . Cele mai multe cazuri de analiză etimologică le prezintă, bineînţeles, numele topice provenite dinalte limbi: Berezl о gi < rus. березовый лог „desiş de mesteacăn”,



53

Be şchioz < tcc. be ş göz „cinci ochiuri (lacuri)”, Volciucut < rus.волчий кут „bârlogul lupilor” etc.

Orice sistem lingval presupune existenţa unui ansamblu deelemente organizate şi coordonate între ele după anumite principii.Elementele componente ale subsistemului derivaţional suntmorfemele radicale (r ădăcinile) şi morfemele afixale (sufixele,

prefixele). Reunite într-o anumită ordine, aceste elemente formează cuvinte, în cazul nostru unităţi onimice, denumiri. Cuvintele pot figrupate după natura (caracterul) elementelor componente şi după modul de îmbinare a acestora în structura cuvintelor, alcătuindastfel anumite tipuri derivaţionale. Tipurile se realizează în vorbire

prin anumite modele. În toponimie tipul formaţiilor colective serealizează, de exemplu, prin modelele cu sufixele – ă rie(harbuză rie, pietr ă rie), -et (alunet, f ă get), -i şte (curechi şte, ini şte). Tipului onimicelor diminutive îi corespund modelele în –el ( Ialpugel, afluent al Ialpugului; Ră u ţ el, afluent al R ăutului), -e ţ (Cahule ţ , afluent al Cahulului; Prute ţ , afluent al Prutului), -i ţă

(Dună ri ţ a, afluent al Dunării) etc. T i p u r i l e şi m o d e l e l estructurale sunt unităţile de bază ale sistemului derivaţional.Organizarea într-o ierarhie complexă a tipurilor şi modelelor structurale constituie condiţia necesar ă în relevarea şi descriereasistemului (subsistemului) derivaţional.

Toponimia românească dispune de un bogat inventar deafixe, cu ajutorul cărora pot fi exprimate cele mai variate sensuri şiraporturi semantice. Formaţiile toponimice sufixate indică diferite

particularităţi şi însuşiri ale obiectelor desemnate, apartenenţa lor colectivă sau personală, caracteristicile fizico-geografice şi naturaleale terenului etc. Posibilităţile derivative ale prefixelor, însă, sunt

evident reduse. Un sufix, poate fi considerat f o r m a n t toponimicnumai în cazul dacă el reprezintă un indiciu diferenţial, o marcă derivaţională specifică formaţiilor toponimice. Formantultoponimic este conceput ca indiciu formal, comun tuturor denumirilor de acelaşi tip sau model, dotat cu sens derivaţionaltoponimic. În toponimie se folosesc de obicei aceleaşi sufixe ca şiîn derivarea cuvintelor din lexicul comun. Mai mult, după opinia



54

unor cercetători, procesul derivării nici nu se produce în cadrultoponimiei, ci în cel al lexicului comun. Părerea noastr ă, însă, e că formarea numelor topice are loc pe teren toponimic, procedeulderivării onimice conformându-se prin analogie cu cel din lexiculcomun. Aceasta mai cu seamă că toponimia dispune de unelederivate inexistente ca apelative. Cf.: Anafori şte, Boroscai şte,

Dubă sari, Hri şcorni ţă , Stan ţ ieri etc. Există, însă, o serie de sufixecare sunt utilizate mai frecvent în toponimie (-e şti, -ani/-eni, -ă rie/-erie, -i ş , -i şte etc.), reprezentând astfel nişte semne formaledistincte pentru formaţiile respective. Dar sunt şi formanţi cuutilizare doar în toponimie (uneori şi în antroponimie), ca, deexemplu, -a: Bolocana < antrop. Bolocan, Brustura < ap. brusture,

Hârtoapa < top. Hârtop, Sângera < ap. sânger, Teia < ap. tei etc.Despre aceste elemente formative se zice că sunt formanţitoponimici s p e c i a l i z a ţ i.

Formanţii confer ă radicalelor (temelor) nu numai valorispecifice nominaţionale (onimice), ci şi particularităţi de ordin

tipologic, pe baza cărora noile formaţii pot fi raportate la un anumittip sau model derivaţional. În acest sens, formanţii toponimiciîndeplinesc rolul unor semne structurale distinctive cu caracter clasificaţional. În toponimie, tipul derivaţional se caracterizează

prin comunitatea formantului (sau formanţilor din structuramodelelor subordonate), prin identitatea valorii semantice şi prinapartenenţa formaţiilor la aceeaşi categorie gramaticală (substantivul).

Procedeele de formare a toponimelor sunt, în fond, identicecu cele de creare a numelor apelative: m o r f o l o g i c (derivarea,compunerea), m o r f o l o g i c-s i n t a c t i c (conversiunea), l e –

x i c a l-s i n t a c t i c, l e x i c a l-s e m a n t i c. Din punctul devedere al structurii lor numele topice pot fi clasificate în s i m p l eşi c o m p u s e. Simple sunt toponimele ce constau dintr-un singur morfem radical (r ădăcină). Compuse sunt toponimele alcătuite dindouă sau mai mult morfeme radicale (sau teme).

4.1. Toponime simple. Formaţiile simple pot avea la bază numai morfemul radical, f ăr ă sufixe ( Dealul, Gă vanul, Holmul,



55

Izvorul ) sau morfemul radical şi un sufix sau mai multe( Br ă ni ştioarele, Chetro şica, Delu ţ ul, Flore şteni, Ră că ri ţ a). Într-uncaz avem a face cu denumiri p r i m a r e (nederivate), iar în altul cudenumiri d e r i v a t e (cu sufixe).

4.1.1. Toponime primare. Tr ăsătura caracteristică principală a numelor topice primare constă în faptul că ele nu au pelângă radical afixe şi, prin urmare, nu pot fi segmentate în elementederivaţionale. Lipsa formantului toponimic reprezintă în cazul datun semn formal distinctiv de ordin clasificaţional. Majoritateaacestor denumiri au luat fiinţă prin t o p o n i m i z a r e a

termenilor entopici şi a cuvintelor din lexicul comun. Unele numetopice au apărut pe baza a două procese de evoluţie semantică-nominaţională: metonimizare şi metaforizare.

M e t o n i m i a toponimică constă în transferul denumiriiunui obiect asupra altuia, cu care se află în anumite raporturi. Celmai obişnuit caz de metonimie în toponimie reprezintă transpunerea denumirii unui obiect topografic asupra altuia, între

care există un raport de contiguitate, de învecinare. Astfel,localitatea întemeiată în preajma lacului Roşu a fost denumită Ro şu (rn. Cahul), por ţiunea de teren agricol situată lângă pădureaScumpia a primit denumirea Scumpia, locul de păşune dinapropierea unui deal Bârnagul a fost desemnată În Bârnag.

Transferul de nume poate avea loc şi atunci când întreguleste denumit printr-o parte a sa ( pars pro toto). Pădurea, din care o

parte a suferit de pe urma unui incendiu, a fost denumită Pojar, uncâmp întins str ă juit de o movilă – La Movil ă , o păşune cu stanişte

pentru vine – Stani ştea. Întregul poate fi desemnat şi princomponenţii săi sau printr-unul din componenţii săi principali,

printr-un element caracteristic, reprezentativ. Astfel, speciile dearbori şi arbuşti au determinat denumirile de păduri Fr ă sinul, Plopi, Ră chita, Ulmu, varietăţile de ierburi – numele de păşuni şifânaţuri Chir ă ul, Paragina, P ă iu şca, S ă d ă ria, plantele cultivate – terenurile agricole Lucerna, M ă laiul, P ă pu şoaiele, Prosia etc.

Numele de animale consemnează adesea locurile lor de habitare:



56

C ă rasul (lac), Cioara (plantaţie de salcâmi), Co ţ ofana (vâlceaîmpădurită), Veveri ţ a (rarişte de pădure) etc.

M e t a f o r a toponimică presupune transferul de nume pe bază de comparaţie, prin asemănarea imaginar ă dintre obiectelerealităţii. Pe această cale au apărut numeroase microtoponime,unele având la bază termeni şi apelative topice: Burduhul, Calul,Chi şiorul, Greabă nul, Ou şorul (dealuri), Be şicu ţ a, C ă mila, Ursul şi

Ursoaica (movile), C ă ldarea, C ă ld ă ru şa, C ă zanul, Covăţ ele, Lingura, Tigaia, Tig ă i ţ a (văi, vâlcele), C ă u şul, Cochita, Colacul, Potcoava (lacuri, bălţi) etc.

4.1.2. Toponime derivate. După valoarea lor nominaţional-derivaţională derivatele toponimice pot fi clasificate în: (1)colective-locale, (2) calificative, (3) diminutive, (4) augmentative.

4.1.2.1. Derivate colective-locale. Aceste nume topicedenumesc la origine colectivităţi de fiinţe, lucruri, plante etc.,conglomerate de materii, precum şi locul unde se află acestecolectivităţi şi conglomerate. Semnificaţia lor iniţială a fost

„oameni din (de pe, apar ţinând...)”, „loc cu mulţi (multe)...”, „loc bogat în...”, „loc acoperit cu...” etc. De menţionat că prezenţaactuală a realiilor respective nu este obligatorie. Şi încă ceva,semnificaţia unor derivate poate fi exclusiv locală. Cele mai

productive sufixe colective-locale sunt: -ani/-eni, -ar, -ă rie/-erie,-e şti, -et, -e ţ , -ime, -i ş , -i şte, -u ş /-iu ş.

Suf. –ani/-eni (< slav. – ане /– еане /-иане) indică apartenenţalocală a unor comunităţi de oameni (codreni, munteni, or ăşeni,

să teni). Derivatele toponimice au la bază termeni entopici sautoponime, ar ătând locul, localitatea sau regiunea unde locuiesc sudin care provin populaţiile respective: Ieză reni, Gă uzeni, Hele şteni;

Cogâlniceni, Ialpugeni, S ă r ă teni; Codreni, Olteni, Ră ileni.Toponimele cu bază antroponimică consemnează la origine moşiasau satul vechilor proprietari de pământuri, aşezările primilor locuitori, care le-au dat nume. Acestea, după cum s-a ar ătat deja,vizează pentru o perioadă mai veche, nume de cnezi, juzi,vătămani, iar, pentru cele de mai târziu, nume de bătrâni, moşi(moşneni), r ăzeşi, demnitari, curteni etc. La început Alboteni a



57

însemnat „oameni din satul condus de Albotă (cnez, jude sauvătăman)”, Lucani – „oameni de pe moşia sau din satul lui Luca”,Mihuleni – „oameni tr ăitori pe moşia lui Mihu”. Hrisoavelemoldoveneşti atestă numeroase localităţi cu astfel de nume:

Boghiceni (1498), Dă nceni (1611), Murgoceni (1502), Pa şcani(1599), Ră spopeni (1603), Ş ercani (1617), Vorniceni (1420) etc.

Suf. –ar (< lat. – arius) derivă apelative ce reprezintă numede obiecte (br ă zdar, g ă rdinar, vă trar), nume de persoane provenitede la denumiri de profesii, meserii, ocupaţii, funcţii (arhivar,

gr ă dinar, l ă utar, rotar ), formaţii cu sens colectiv-local (alunar,că linar, frunzar ), nume de persoane ce indică originea lor locală ( poienar, prisă car) etc. Majoritatea toponimelor în – ar (pop. –ari,-ariu) sunt la origine formaţii colectiv-locale: Agu ţ ari, Brebari,C ă linari, Cânipari, Ghindari, Gâscariu, Hidrariu, Nucari, Vi şinari(Ji şinari) etc. În componenţa unor denumiri acest sufix are funcţieexclusiv locală: Col ţ ari, Limbari, P ă trari. Iniţial aceste nume vor fiavut respectiv semnificaţiile: „colţ de pădure”, „fâşie lungă şi

îngustă de pământ sau de pădure”, „parte de pădure cu loturi a câte patru desetine fiecare”.Suf. – ărie/-erie (< -ar + -ie) formează apelative colective-

locale (cânepă rie, nisipă rie, stuf ă rie). Derivatele toponimice suntformate de la nume de plante ( Boză ria, Cartof ă ria,. Curecheria,

Pur ă ria, Socă ria, S ă d ă ria), nume de animale şi păsări ( Bă tcă ria, Broscă ria, C ă pr ă ria, Cior ă ria, Gâscă ria, Hidr ă ria, Hulpă ria),nume de materii, obiecte (Ciotcă ria, Hleieria, Humă ria, Lut ă ria,

Pietr ă ria (Chetr ă ria). Suf. –eşti (pl. lui –esc < i-eur. sau geto-dac. – isk ) formează

adjective din substantive şi indică o însuşire identică sau

asemănătoare cu noţiunea exprimată de cuvântul motivant: bă rbat-bă rbă tesc, om-omenesc, sat-să tesc. „Înţelesul acestor cuvinte este„la fel cu...”, „care apar ţine la...”1. Pe tărâm onomastic derivă antroponime şi toponime de la nume de persoane: Albescu,Constantinescu, Ionescu, Oprescu; Albe şti, Coste şti, One şti,

1. Iorgu Iordan. Limba română contemporană . Bucureşti, 1956, p. 342.



58

P ă ule şti, V ă rză re şti. În evoluţia nominaţional-derivaţională aformantului în discuţie şi-au găsit reflectare raporturile de

proprietate şi de legături gentilice din vechea societate.Proprietatea colectivă a unui sat sau a unei păr ţi de sat, întemeiatsau stă pânit de Albu, a purtat numele hotar (bă trân, mo ş ) albesc,ceea ce înseamnă „al oamenilor (care locuiesc în hotarul, pe moşiasau care sunt urmaşii) lui Albu ”. De aici oamenii, iar după aceea şiaşezarea populată de ei (satul) au primit numele Albe şti „ai (a) luiAlbu”. Mai târziu, când se desfiinţează devălmăşia (obşteasătească), unii dintre părtaşi (cetaşi) îşi iau onimicul Albescu dreptnume de familie, deci cu formă de singular, întrucât acesta avea să însemne de acum nu o comunitate de oameni, ci numai un grup, ofamilie, inclusiv şi numai o singur ă persoană. Formantul –e şti especific mai cu seamă oiconimelor, care sunt şi foarte vechi:

Borze şti (1452), Br ă ne şti (1429), Corne şti (1420), Dele şti (1490),Groze şti (1479), Lă vre şti (1420), M ă ne şti (1436), Micleu şe şti (1420), Scor ţ e şti (1482), Topore şti (1493) etc. În rare cazuri –e şti

imprimă derivatelor valoare colectivă-locală: Rece şti „locuitorioriginari din Recea”, Ţ iple ţ e şti ( Ţ iplece şti) „locuitori originari dinŢipleşti”, Ursoie şti „locuitori originari din Ursoaia”. În acest caz

–e şti concurează funcţional cu –ani/-eni. Uneori de la aceleaşi temeantroponimice se formează independent toponime cu ambelesufixe: Albe şti-Albeni, Avr ă me şti-Avr ă meni, Foc şe şti-Foc şani,

Nicore şti-Nicoreni, P ă ule şti-P ă uleni, Scor ţ e şti-Scor ţ eni, T ă t ă re şti-T ă t ă rani.

Suf. –et (< lat. – etum) formează, de obicei, nume topice dela denumiri de plante şi arbori: ( Br ă det, F ă get, Gorunet, Meret,Ml ă det, Pomet , cu varianta Pomă t (< pomet , reg. pomă t „mulţime

de poame”, „loc cu vii”, „livadă”, cf. şi lat. pometum); Scă iet,Ţ ihlet (< sihl ă „desiş, tuf ăriş”).Suf. –eţ (< slav. –eụ) deriva nume topice cu valori

diminutivale (Cornule ţ ul, Gruie ţ ul, Ş en ţ ule ţ ul; Cahule ţ , afluent alr. Cahul; Ichele ţ , afluent al r. Ichel), colective-locale şi locale

propriu-zise (Corne ţ ul, Fâne ţ ul, Ine ţ ul).



59

Pentru alte formaţii toponimice sufixale discutate aici a seva vedea Nume de localit ăţ i, p. 139-144 şi Contribu ţ ii la studiul

formă rii cuvintelor, p. 145-151.4.1.2.2. Derivate calificative. Derivatele toponimice

calificative sunt la origine adjective, exprimând particularităţile saucaracteristicile realităţilor geografice desemnate. În funcţie deadjectiv ele însoţeau iniţial un substantiv: lacul ro şu, pă durea arsă ,

valea adâncă . Microtoponimia actuală înregistrează numeroasedenumiri cu această structur ă: Balta Lat ă , Dealul Înalt, MovilaS ă pat ă , Valea Albă , Valea Ro şie. Deci, aproape toate toponimeleadjectivale simple actuale erau la început formate dintr-undeterminat şi un determinant. Numele topice simple reprezintă ungrad avansat de toponimizare. Adjectivele, care însoţeau unsubstantiv, având funcţie atributivă, au devenit toponime de sinestătătoare, independente datorită procesului de substantivizare:

Adânca, Larga, Lata, Rotunda, S ă rata, Scurta.Transformarea adjectivelor în substantive-toponime se

realizează, de regulă, prin omiterea determinatului şi articulareadeterminantului, procesul producându-se simultan. Prin omitereadeterminatului s-a accentuat factorul determinant, astfel punându-se în evidenţă o însuşire, o calitate a obiectului desemnat, aceastareprezentând elementul distinctiv, semnul caracteristic definitoriuîn procesul nominaţiei. Adjectivele, devenite substantive-toponime,îşi asumă în temei toate caracteristicile substantivului determinat(funcţia gramaticală, valoarea semantică esenţială). Ele se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat: Lacul Ro şu >

Ro şul, Valea Adâncă > Adânca. În noua sa funcţie adjectivul, caatare, nu mai exprimă însuşirea sau calitatea obiectului, ci

denumeşte însuşi obiectul prin însuşirea sau calitatea sa proprie deorigine.Se disting trei tipuri de toponime adjectivale: primare,

derivate cu sufixe, provenite din forme verbale (participii).Toponimele primare denumesc obiectele geografice după calităţilelor reale referitoare la : a) forma, configuraţia sau dimensiunileobiectului sau locului: Adânca, Larga, Lata, Lunga, Rotunda,



60

Scurta, Strâmba; b) culoarea şi alte însuşiri ale solului sau apei:Galbena, Putreda, S ă rata; c) calităţi exprimate figurat: Dulcea,

Fl ă mânda, S ă tula, Surda etc. Calificativele d e r i v a t e suntformate cu sufixele: -esc (-asca/-easca/-iasca): Baierescu,

Boiereasca, Hoimă neasca, Împă r ă teasca, M ă nă stireasca,V ă rză reasca; -os (-oasa): Bortoasa, Chetrosu, Chetroasa,Gă unosu, Gă unoasa, Lutoasa, Râposu, Tinosu etc.

4.1.2.3. Derivate diminutivale şi augmentative.Diminutivele în toponimie, ca şi în vorbirea curentă, exprimă ideeade „minor” în comparaţie cu noţiunea de bază a cuvintelor motivante. Augmentativele indică o „majorare” a ceea ce exprimă cuvintele-bază. În mod obişnuit, diminutivele se refer ă la obiectede propor ţii mici, la însuşiri şi calităţi reduse, iar augmentativele laobiecte de dimensiuni mai mari, la însuşiri şi calităţi mai relevanteîn comparaţie cu ceea ce se consider ă normal. Cele mai productivesufixe în toponimie sunt: -ac/-eac/-iac ( Dâmbac, Fundac, Huceac,

Ră diac), -aş (Holbă na ş , Hrebă na ş , Izvora şe), -el (Bă l ă nelul,

C ă limă nelul, Ciriteii), -eş (Bordeie şe, Gheorghie şul), –ică (Copă ncica, Fl ă mânzica, Volocica), -iţa (Dumbr ă vi ţ a, Gârli ţ a,Od ă i ţ a), -uţ (C ă ină ru ţ ul, Lungu ţ a, V ă du ţ ul).

Nu totdeauna, însă, toponimele diminutivale se refer ă la„micimea” obiectelor geografice. Se întâlnesc diminutive careevocă doar o asemănare între noţiunea exprimată de ele şi cea a

primitivului: C ă ld ă ru şa, Horni şorul, Tig ă i ţ a. Aspectul şi alte particularităţi ale locurilor desemnate i-au impresionat pe oameni lafel ca şi obiectele din realitate. Există şi denumiri care arată că obiectele geografice pe care le denumesc se află în vecinătateacelor cu nume primare (Corboaia, pădure – Corbă i ţ a, vâlcea;

Lutoasa, vale – Luto şi ţ a, baltă) sau că sunt de dată mai recentă (C ă rpineanca, sat nou – C ă rpineni, sat vechi, Copă ncica, mahala – Copanca, sat). Noile formaţii servesc ca mijloace deindividualizare, de diferenţiere lingvistică.

Numărul augmentativelor topice este neînsemnat, iar sufixele utilizate în derivare sunt inactive şi neproductive: -an( Boldanul, Burduhanul, Butucanul – dealuri; Babana, Bu ştihana –



61

stânci; Gropana – râpă mare), -ău ( Bă rcă ul, Broscă ul , Cârjă ul – lacuri, Popând ă ul, Vâjg ă l ă ul -- dealuri); -oi ( Buduroiul, Chetroiul,Gârloiul, Gâtoiul ) etc.

4.1.3. Toponime compuse. Aceste formaţii constau dindouă sau mai multe componente (cuvinte întregi sau teme),semantic exprimând o singur ă noţiune, care difer ă de cea redată deelementele lor componente, iar funcţional realizând procesulnominaţiei în toponimie. Unitatea de sens şi identitatea funcţieinominaţionale sunt caracteristicile principale ale formaţiilor îndiscuţie. Procedeul compunerii e mai puţin utilizat înmacrotoponimie şi mai bine reprezentat în microtoponimie, aceasta

pentru că microtoponimele prezintă un grad de toponimizare mairedus faţă de toponimele majore.

Clasificarea compuselor toponimice se face în baza a treicriterii: semantic,morfologic, sintactic. Potrivit criteriului s e m a n-t i c se precizează conţinutul întregului compus şi se determină raporturile dintre sensurile elementelor componente. Pe baza

criteriului m o r f o l o g i c se determină păr ţile de vorbire carealcătuiesc compusele, precum şi păr ţile de vorbire din care fac parte aceste compuse. Criteriul s i n t a c t i c contribuie laevidenţierea raporturilor gramaticale dintre păr ţile componente alecompuselor. Principalele tipuri de compuse în toponimiaromânească:

4.1.3.1. Substantiv în nominativ + substantiv în nominativ.Elementele componente se află în raport copulativ, deoarecelegătura dintre ele poate fi realizată cu ajutorul conjuncţiei şi:Covraga-Posteuca < Covraga şi Posteuca, Crapul-Pl ă tica <Crapul şi Pl ă tica (două mici lacuri care s-au împreunat). Unele

denumiri au putut avea la origine o altă structur ă: substantiv înnominativ + substantiv în acuzativ (Câ şli ţ a-Prut < Câ şli ţ a de pe Prut, Grină u ţ i-Moldova < Grină u ţ i din Moldova), substantiv înnominativ + substantiv în genitiv ( Dealul-Manoc < Dealul luiManoc, Ocni ţ a-Ră ze şi < Ocni ţă Ră ze şilor).

4.1.3.2. Substantiv în nominativ + substantiv în genitiv.Reprezintă unul dintre principalele tipuri structurale în toponimia



62

românească, dat fiind că genitivul are, după cum se ştie, o bogată gamă de valori semantice şi poate exprima diferite raporturigramaticale (posesia, apartenenţa, dependenţa, originea etc.): BaltaGr ă dinii, Dealul Morii, Fântâna lui Bă lan, Gura Lă rgii, GârlaT ă bă ranului, Prute ţ ul lui Holban, Ş esul Prutului, Valea Izvoruluietc.

4.1.3.3. Substantiv + prepoziţie + substantiv. Tip structuraldeosebit de productiv în microtoponimie. Determinantul

prepoziţional exprimă aceleaşi valori semantico-gramaticale ca şigenitivul din compusele de tip subst. nom. + subs. genit.: posesia

personală sau colectivă ( Balta la Tome şti, Izvorul la Ple şca),dependenţa, apartenenţa ( Ima şul la Taraclia, Podul la Ratu ş ),

poziţia geografică ( Aria între Drumuri, Poiana de la Lac), materia,elementele constitutive, conţinutul ( Bulhacul cu Stuf, Ruptura cuCremene) etc.

4.1.3.4. Substantiv + adjectiv. Acest tip structural este binereprezentat în toponimie, formaţiile respective denumind în mare

număr atât locuri, cât şi localităţi. Termenul determinant, cu rol deatribut, exprimă valori semantice diferite: calitatea, însuşirea, particularitatea ( Balta Lat ă , Cotul Strâmt, Malul Galben), posesia,apartenenţa (Moara Domnească , P ă durea Ră ze şească ), acţiunea(Gârla Curg ă toare, Stânca Cânt ă toare), materia, elementeleconstitutive ( Barcul Lemnos, Movila Chetroasă ) etc.

Se disting şi alte tipuri de compuse: substantiv + prepoziţie+ adverb (Mahalaua din Jos, Uli ţ a de Devale), numeral +substantiv (Opt F ă lci, Ş apte Fântâni), prepoziţie + substantiv( După Deal, Între Stânci, Pe Cajba) etc. Numele topice datereprezintă creaţii libere, având ca sfer ă de întrebuinţare vorbirea

popular ă, graiurile locale. Pentru alte tipuri şi modele de compuseîn toponimie a se vedea Nume de localit ăţ i, p. 162-168 şiContribu ţ ii la studiul formă rii cuvintelor , p. 142-205.



63

Capitolul V

Reglementarea toponimiei naţionale

Toponimele sunt dotate cu un anumit conţinut şi, deci, necomunică o anumită informaţie: lingvistică, istorică, geografică etc.

Nume topice lipsite de semnificaţii nu există, după cum nu există cuvinte şi termeni f ăr ă conţinut semantic şi f ăr ă valoarefuncţională în limbă. Iată de ce toponimele nu pot fi modificate sausubstituite la întâmplare, cu orice ocazie. Toponimia ca disciplină ştiinţifică dispune de legi şi norme care trebuie cunoscute şirespectate. Or, în trecut, nu s-a ţinut cont de aceasta, importanţaştiinţifică şi practică a numelor topice fiind astfel neglijată. Uneledenumiri au fost denaturate până la imposibilitatea de a firecunoscute: Crihana – Chirgani, Cucoara – Cacora, Otaci –

Atachi, Satul Nou – Satanov, Valea Adâncă – Valeadinc etc. Circa

200 de localităţi şi-au pierdut denumirile lor tradiţionale în urmasubstituirii cu alte denumiri sau ca rezultat al comasării localităţilor respective. A avut de suferit şi nomenclatura topică a oraşelor şicomunelor.

Revenirea la grafia latină, adoptarea normelor ortograficeunice ale limbii române, în istoricul an 1989, a avut drept rezultat şireglementarea onomasticii naţionale pe bază de noi principii. Aufost elaborate reguli privind ortografierea în româneşte şitranscrierea în alte limbi a numelor proprii geografice şi de

persoane. Legiferarea toponimelor şi antroponimelor în formele lor tradiţionale şi corecte constituie o realizare marcantă în condiţiile

actuale locale.Reglementarea numelor topice s-a f ăcut în urma unor

cercetări minuţioase a surselor documentare şi în baza materialelor anchetelor de teren, pe care le depozitează sus-menţionatul Fi şier toponimic general , păstrat la Institutul de Lingvistică (Chişinău).Au fost legiferate în acest mod formele corecte ale numelor topice,denumirile uzuale, de largă circulaţie în spaţiul pruto-nistrean. La



64

transcrierea în ruseşte a toponimelor autohtone s-a pornit de laformele lor reglementate în limba română. S-a renunţat, deci, laadaptarea şi traducerea numelor de locuri şi localităţi, procedee decare s-a f ăcut abuz în trecut: Большая Салчя , Дубоссары , Екимоуцы , Гиждианы , Котюганы , Малая Ульма , Новая Мегура , Погорничены , Старая Синжерея (în loc de Салчия Маре , Дубэсарь , Екимэуць , Хыждиень , Котихана , Улмул Мик ,Мэгура Ноуэ , Пэхэрничень , Сынджереий Ной). Astfel s-aobţinut ca str ăvechile aşezări să-şi recapete propriile şitradiţionalele denumiri.

Au fost revăzute şi urbonimicele oraşelor. Pentru o bună parte din str ăzile, bulevardele şi pieţele localităţilor urbane s-arevenit la denumirile lor anterioare. Pentru o altă serie de nume s-au precizat formele ortografice şi de transcriere. Unor locuri şiobiective urbane li s-au dat denumiri noi, în corespundere cutradiţiile istorice şi datinile str ămoşeşti, ţinându-se cont şi de

particularităţile fizico-geografice şi naturale locale: Buiucani,

Calea Orheiului, Po şta Veche, Râ şcani, Sculeni, Visterniceni(pentru Chişinău), Alexandru cel Bun, Mihail Kog ă lniceanu, Dumbr ă vii, Frumoasa, Izvoare, Nicolae Iorga, Alexandru Lă pu şneanu, Ion Neculce, Ş tefan cel Mare etc. În probleme dereglementare a fondului toponimic naţional au fost obţinute hotărârispeciale ale forurilor de conducere centrale şi ale organelor administraţiei publice locale.

În scopul reglementării şi ocrotirii fondului toponimicnaţional au fost elaborate lucr ări normative (dicţionare, îndreptare,nomenclatoare, ghiduri), în care sunt expuse principiile ortograficede bază privind scrierea şi transcrierea numelor topice autohtone. În

ediţiile cu caracter lexicografic şi enciclopedic s-a precizat scriereaîn limba română a numelor geografice din alte limbi, denumirileţărilor şi oraşelor de circulaţie internaţională.

Normele ortografice şi de transcriere în toponimie au fostformulate şi şi-au găsit aplicare în mai multe lucr ări elaborate denoi sau cu participarea noastr ă (a se vedea Bibliografia).



65

CONCLUZII

Materialul de fapte cercetat şi problemele discutate şi în bună parte, credem noi, soluţionate ne permit să formulămurmătoarele concluzii, care rezumă principalele rezultate obţinute şi

care, într-un fel anume, pot servi ca repere pentru noi investigaţii:1.Toponimele reprezintă o clasă de cuvinte cu tr ăsături

specifice în structura limbii. În pofida unor particularităţi de ordinsemantic, derivaţional şi gramatical, numele comune şi numeletopice nu se contrapun ca unităţi lexicale, nu se exclud, ci se

presupun reciproc, îndeplinind în limbă principala funcţie, cea decomunicare. Toponimele ca şi apelativele sunt purtătoare deinformaţii, servesc drept mijloc de exprimare a unui conţinut, aunor noţiuni şi idei. Clasele de cuvinte respective se întrepătrund,se competează reciproc, se îmbogăţesc una pe alta în plan cantitativşi calitativ.

2.Toponimia pruto-nistreană reprezintă un microsistemonimic care s-a format şi a evoluat în cadrul sistemului generalromânesc. Unitatea toponimiei româneşti din întreg spaţiuldacoromân rezidă în comunitatea de factori de ordin diferit:lingvistici, istorici, geografici, etnologici etc. Cel mai vechi strattoponimic îl constitue hidronimele de origine traco-dacică

( Dună re, Nistru, Prut, Siret, Olt, Mure ş , Cri ş ş.a. ). Aria lor der ăspîndire este cuprinsă în limetele imensului spaţiu de formare alimbii şi poporului român. Fondul principal al nomenclaturii topiceautohtone îl constituie numele de locuri şi localităţi româneşti

propriu-zise. O categorie etimologică aparte o alcătuiesc numeletopice preluate (împrumutate din alte limbi: slave, turcice,germanice). Fiecare din sraturile onimice respective se disting prinvechimea, repartiţia teritorială şi structura lor derivaţională.

3.Drept bază de formare a numelor topice autohtone auservit şi continuă să servească unităţile lexicului limbii române, atîtcele literare, de largă utilizare, cît şi cele dialectale, regionale,



66

locale. Un rol deosebit în procesul creării numelor topice le revineentopicelor, termenilor geografici populari ( barc, arcaci, bîrnag ,bud ă i, carantie, japce, pogor, renie, scoc, scruntar etc.). În funcţiede obiectele şi particularităţile lor fizico-geografice şi naturaledesemnate se disting principalele categorii toponimice, cusubcategoriile respective: topogafice (oronime, hidronime,floronime, faunonime etc.) şi social-istorice (antroponimice,etnonimice, oiconimice, fortonimice, profesionale etc.). Fiecaredintre aceste categorii şi subcategorii onimice dispune de procedeeşi mijloace de formare specifice.

4. În baza analizei structurii numelor topice, aindentificării elementelor componente (radicale, teme, afixe ) şi astabilirii relaţiilor şi corelaţiilor dintre constituenţi se evidenţiază următoarele tipuri şi modele structurale − simple şi compuse,

primele fiind divizate în primare ( Barc, Lac, Otac, Troian ) şiderivate ( Alboteni, Nicoreni, Flore şti, P ă ule şti, Ialpugel, Lungu ţ a).În stabilirea structurii numelor topice au fost aplicate diferenţiat

principiile de cercetare sincronic şi diacronic, criteriile de analiză deriva ţ ional ă şi etimologică. Au fost specificate valoriilesemantice şi funcţionale ale formanţilor toponimici ( -ani /-eni,

-e şti, -a/-ea/-ia, -ar, -e ţ , -i şte, -os etc.).5. Implimentarea legităţilor ştiinţei onomastice,

cunoaşterea provenienţei numelor topice şi a structurii formaţiilor onimice constitue o bază sigur ă în procesul de reglementare atoponimiei naţionale, muncă realizată de autorul acestor rînduri pe

parcurs de decenii. Utilizarea unei nomenclaturi geograficeadecvate şi corecte se impune mai cu seamă acum, cînd s-auintensificat raporturile şi contactele dintre specialişti în cele mai

diferite domenii şi sfere de activitate, pe plan naţional şiinternaţional.LUCR ĂRI PUBLICATE

LA TEMA TEZEIMonografii, dicţionare, îndreptare

1. Nume de localit ăţ i. Studiu de toponimie moldoveneas-

că , Chişinău, 1970, 223 p.



67

2. Contribu ţ ii la studiul formării cuvintelor în limba ro-

mână , Chişinău, 1979, 275 p.3. Graiul P ământului. Schi ţ e de toponimie moldoveneas-

că , Chişinău, 1981, 128 p.4. Moldavskaâ onomastika. Obzornyj oč erk issledovanij,

Chişinău, 1984, 144 p. (coautor M. Lungu).5. Tainele numelor geografice, Chişinău, 1986, 100 p.6. Destinul cuvintelor, Chişinău, 1988, 200 p.7. Geografi č eskie nazvaniâ rasskazyvaût, Chişinău, ed. 1,

1982, 104 p.; ed. 2, 1990, 200 p.8. Nomenclatorul localit ăţ ilor din Republica Moldova,

Chişinău, 1996, 144 p. (în colaborare: V. R ăzvanţ, L. Stratu).9. Dic ţ ionar enciclopedic ilustrat (Articole lexicografice).

Colectiv de autori, Chişinău, 1999, 16 c.a.10. Chi şinău. Ghidul str ă zilor, Chişinău, 2000, 104 p.11. Statele lumii. Dic ţ ionar enciclopedic, Chişinau, ed. 1,

2000, 450 p.; ed. 2, 2004, 495 p. (coautori: T. Constantinov, St.

Vieru). 12. Nomenclatorul localit ăţ ilor din Republica Moldova, Chişinău, 2001, 128 p.

13. Unitatea patrimoniului onomastic românesc, Chişinău,2001, 230p .

14. Dic ţ ionar enciclopedic ilustrat. Nume proprii (Articolelexicografice). Colectiv de autori, Chişinău, 2004, 15 c.a.

15. Nomenclatorul localit ăţ ilor din Republica Moldova,

Chişinău, 2004, 240 p. ( coautor V. R ăileanu ).16. Dic ţ ionar de nume geografice, Chişinău, 2004, 495 p.

Studii, articole1. Toponime cu sufixele -lia şi –lâc , în LLM, 1960, nr. l, p.

49-54.2. Cu privire la toponimia moldovenească de origine slavă

r ă săriteană , în „Vostočnoslavâno-moldavskie âzykovyevzaimootnošeniâ”, Chişinău, 1961, p. 55-63.



68

3. Toponime formate de la nume de plante, în „Analele ştiin-ţifice ale Institutului de Limbă şi Literatur ă al Academiei de Ştiinţedin R.S.S. Moldovenească”, Chişinău, 1961,vol.X,p. 175-182.

4. Unele probleme şi sarcini actuale ale toponimiei moldove-

ne şti, în LLM, 1961, nr. 1, p. 68-71.5. Ortografierea unor nume topice, în „Cultivarea limbii” ,

Chişinău, 1963, p. 78-80.6. Toponime slave cu sufixul -ău ţ i/-eu ţ i, în „Regional'noe

soveščanie po moldavsko-russko-ukrainskim âzykovym, literatu-rnym i fol'klërnym vzaimosvâzâm”, Chişinău, 1963, p. 26-28.

7. Glosar toponimic: Bender, Comrat, Dubă sari, Grigorio-

pol, Samurza, în LLM,1964,nr. 1, p.61-63.8. Vostoč noslovânskaâ toponimiâ Moldavskoj S.S.R., în

„Pitannâ onomastiki”, Kiev, 1865, p. 109-115.9. K voprosu o proishoždenii i stratigrafii moldavskoj

toponimii, în „Vsesouznaâ konferenciâ po toponimike S.S.S.R.”,Leningrad, 1965, p. 143-147.

10. Toponime slave cu sufîxul -ău ţ i/-eu ţ i, în „Vostočnosla-vâno-moldavskie âzykovye otnošenia”, Chişinău, 1967, p. 180-189.

11. Onomastika v Moldavii, în „Povidomlennâ Ukrainskojonomastičnoj komisii”, Kiev, 1968, nr.7, p.48-55.

12. Glosar toponimic: C ăinari C ă priana, Copceac, Co ştan-

galia, Gradi şte ş .a., în LLM, 1969, nr.3, p.40-43.13. Glosar toponimic: Bătag, Copanca, Ocni ţ a, Peci şte,

Terebna, în LLM, 1971, nr.3, p.59-61.14. Tendin ţ e noi în toponimie, în „Capitole din istoria limbii

literare”, Chişinău, 1971, p.108-109.

15. Glosar toponimic: Ciocrac, Ciuhur, Ciuluc, Cula, Drochia, Irmac, Sârma, Voloaca, în LLM, 1972, nr. 3, p. 65-69.

16. Formantnyj analiz moldavskoj toponimii, în „XI-e Congrés International des Sciences Onomastique (Teze)”, Sofia,1972, p. 64-65.

17. Glosar toponimic: Ad ă poi, Barc, Bătcărie, Gâtoiu,

G ăvanu, în LLM, 1975, nr. 1, p. 47-51.



69

18. Onomasti č eskie issledovaniâ v Moldavii, în „Povidomle-nnâ Ukrainskoj onomastičnoj komisii”, Kiev, 1976, nr. 15, p.47-51.

19. Orografi č eskie terminy v karpatskoj toponimii, în „Ob-şče-karpatskij dialektologičeskij atlas”, Chişinău, 1976, p. 90-95.

20. Studiul sincronic şi diacronic al structurii cuvintelor, înLLM, 1977, nr. 2, p. 46-54; nr. 3, p. 59-67.

21. Vzaimootnošeniâ meždu iskonnymi i slavânskimi èle-

mentami v sovremennoj moldavskoj toponimii, în „Nominaappelativa et nomina propria” (al XIII-lea Congres Internaţional deOnomastică. Teze)”, Cracovia, 1978, p. 65.

22. Pentru o analiz ă adecvat ă a structurii cuvintelor , în„Cultivarea limbii”, Chişinău, 1979, p. 39-45.

23. Considera ţ ii privind derivarea semantică , în „Lexicul şifrazeologia limbii moldoveneşti contemporane”, Chişinău, 1981, p.26-37.

24. K voprosu o slavâno-romanskoj interferencii v topono-

mastike, în „Proceedings of the Thirteenth, International Congress

of Onomastic Sciences (Teze)”, Wroclaw, 1981, p. 389-395.25. Elemente lexicale vechi în toponimia moldovenească , în„Social'no-istoričeskaâ obuslovlennosti razvitiâ âzyka”, Chişinău,1983, p. 29-30.

26. Ob etimologi č eskoi interpretacii moldavskih toponimov

slavânskogo proishoždeniâ, în „Social'no-istoričeskaâ obuslo-vlennost' razvitiâ âzyka”, Chişinău, 1983, p. 69-75.

27. Les aspects lingua-géografiques de la toponymi mol-

dave, în „XII Meždunarodnyj kongress romanistov”, Aix-en-Provence (France), 1984, p. 27-30.

28. Moldavskaâ onomastika za 60 let, în LLM, 1984, nr. 1,

p. 3-11 (coautor N. Corlăteanu).29. Stratigrafique de la topommie moldave, în „Resiumeesder vortrage und Mittei lungen, XV Internationaler Kongres für

Namenforschung”, Leipzig, 1984, p. 15-16.30. Toponimia — sursă de cunoa ştere şi studiere a limbii,

în „Nistru”, 1986, nr. 11, p. 155-160.



70

31. Rozvitok lingvisti č noj nauki v Moldavii, în „Movoznav-stvo”, Kiev, 1987, nr. 6, p. 109-115.

32. K voprosu vosstanovleniâ i ohrany istoriceskih geo-

grafîceskih nazvanij, în „Vtoraâ vsesoüznaâ naučno-praktičeskaâkonferenciâ „Istoričeskie nazvaniâ - pamâtniki kul'tury. Sbornik materialov”, Moskva, 1991, tom 1, p. 33-45 (coautor S. Berejan)

33. Graiul pământului, în LR, 1992, nr. 2-3, p. 183-185.34. Restabilirea, reglementarea şi ocrotirea onomasticii

na ţ ionale, în RLŞL, 1992, nr.4, p.67-72.35. Dic ţ ionarul entopic al limbii române, în RLŞL,

1994, nr. 5, p. 41-48.36. Reglementarea onomasticii na ţ ionale, în LR, 1994, nr. 1,

p. 35-40.37. Restabilirea fondului onomastic basarabean, în „Bule-

tinul de Informaţii al Asociaţiei Românilor din Australia”, Sydney,1994, p. 17.

38. Dic ţ ionarul entopic al limbii române (Litera A), în

RLŞL, 1995, nr. 3, p. 87-93.39. Unitatea limbii române: politică şi adevăr ştiin ţ ific, înLR, 1995, nr. 4, p. 44-48.

40. Unitatea etnolingvistică românească, în „Destin româ-nesc”, Chişinău-Bucureşti, 1995, nr. 3, p. 3-8.

41. Cercet ări toponimice în Republica Moldova, în „Revistă de geodezie, cartografie şi cadastru”, Bucureşti, 1996, vol. II, nr. 2,

p. 47-5242. Dic ţ ionarul entopic al limbii române (Fragment. Litera

B ), în RLŞL, 1996, nr. 2, p. 39-46.43. Dic ţ ionarul entopic al limbii române (Fragment. Litera

C), în LR, 1996, nr. 1, p. 23-30.44. Toponimia ca sursă de studiere a istoriei românilor din

Basarabia, în „Thraco-Dacica”, Bucureşti, 1996, vol. XVII, nr. 1-2, p. 7-12.

45. Toponimie (Cercet ări şi elabor ări practice), în RLŞL,1996, nr. 4, p. 38-42.



71

46. Toponimia basarabeană — mărturie a unit ăţ ii de limbă

şi istorie a românilor, în „Lucr ările Congresului al XXII-lea alAcademiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte”, Târgovişte,1997, p. 203.

47. Toponimia raionului Ş tefan-Vod ă , în „Revistă de istoriea Moldovei”, 1996, nr.3, p. 104-126; 1997, nr. 1-2, p. 114-131;1998, nr. 1.

48. Toponimia în Revista de lingvistică şi ştiin ţă literar ă , înRLŞL, 1998, nr.3, p. 13-14.

49. Toponimia şi legisla ţ ia lingvistică , în „Renaşterea bănă-ţeană, Paralela '45”, Timişoara, 23 noiembrie 1999, p. 8.

50. Toponimia şi normele limbii, în „Renaşterea bănăţeană,Paralela '45”, Timişoara, 7 decembrie 1999, p. 8.

51. Dic ţ ionarul entopic al limbii române (Litera B, fragmentul 2), în RLŞL, 1999, nr. 1-3, p. 104-117.

52. De la terminologie entopique bassarabienne, în„Conférence pour une infrastructure terminologique en Europe”,

Paris, 2000, p. 22-23.53. Din terminologia entopică basarabeană , în „Termino-logie şi limbaje specializate”, Chişinău, 2000, p. 31 -40.

54. L'activité scieritifîque visant l'étude et la réglémentation

des noms géografiques dans la République de Moldova, în„United Nations Group of Experts on Geographical Names.,Twentieth session”, New York, 2000, p. , 50-51.

55. National Catalogue of Geographical Names, în „20th Session of the UN Group of Experts on Geographical Names.Romano-Hellenic Division (RHD)”, Florence, 2000, p. 48-50.

56. Toponymic researches and elaboration of the standar-

diyation of geographical names, în „2nd International Symposiumon Geographical Names GeoNames – 2000”, Frankfurt am Main,2000, p. 15-16 (coautor Z. Camenev).

57. Restabilirea şi ocrotirea fondului toponimic na ţ ional, în„Analele Universităţii din Timişoara. Seria Ştiinţe filologice”,Timişoara, 2000, XXXVIII, p. 211-222.



72

58. Standardization of the moldovian geographical names,

în „Second International Symposium on Geographical NamesGeoNames-2000”, Frankfurt am Main, 2000, p. 51-54 (coautor Z.Camenev).

59. Identitatea toponimică românească , în LR, 2001, nr. 1, p. 232-235.

60. Toponimia, în „Geografia fizică a Republicii Moldova.Atlas”, Chişinău, 2002, p. 42-43.

61. Despre standardizarea exonimelor, în „Conexiuni şi perspective în filologia contemporană”, Chişinău, 2002, p.142(coautor Z. Camenev).

62. Ortografierea numelor geografice, în „Omagiu acade-micianului Silviu Berejan”, Bălţi-Chişinău, 2002, p. 75-82.

63. Dic ţ ionarul entopic al limbii române (Litera C, fragmentul 2), în RLŞL, 2003, nr. 3-4, p.102-126.

64. Toponimia Transnistriei: restabilirea fondului onimic

românesc, în „Buletinul Institutului de Lingvistică”, Chişinău,

2003, nr. 1, p. 25-33 (coautor V. R ăileanu).

ABREVIERI

antrop. - antroponim iran. - iranian rus. - rusescap. - apelativ lat. - latin sing. - singular cap. - capitolul lit. - literar sl. - slavdial. - dialectul masc. - masculin suf. - sufixfem. - feminin pl. - plural tc. - turcgerm. - german pop. - popular tcc. - turcicgr. - grecesc r. - rîu top. - toponimhidr. - hidronim reg. - regiune ucr. - ucraineanind. - indian rn. - raion v. - vechi



73

CUVINTE-CHEIE

Limbile

Română Engleză Rusă

acronimalonimantroponimieconversiunedesemnareendonimeponimexonimformanthodonimhidronimhidronimiemorfemnume

geograficnume propriuonomastică oronimradicalsemantică standardizare

topografietoponimtoponimietranscrieretransliterarevocabular

acronymallonymanthroponymyconversiondesignationendonymeponymexonymformanthodonymhydronymhydronymymorphemegeographical

name proper nameonomasticsoronymradicalsemanticsstandardization

topographytoponymtoponymytranscriptiontransliterationvocabulary

акроним аллоним антропонимия конверсия номинация эндоним эпоним экзоним формант годоним гидроним гидронимия морфем географическое название

собственное имя ономастика ороним корень семантика стандартизация

топография топоним топонимия транскрипция транслитерация словарный состав



74

ADNOTARE

Lucr ările publicate, propuse ca teză pentru obţinereagradului ştiinţific de doctor habilitat în filologie, au ca obiect decercetare lingvistică toponimia actuală a Republicii Moldova. Sunt

studiate toate categoriile de nume topice, într-un complex de probleme şi aspecte: stratigrafia etimologică, fondul lexical-semantic, structura derivaţională, principiile de reglementare.Materialul de fapte a fost colectat de autor prin anchete de teren şidin surse documentare. Referatul ştiinţific rezumă principalelerezultate ale cercetării, expuse în lucr ările publicate, şiconstă din Introducere, 5 capitole şi Concluzii .

Introducerea conţine informaţii şi argumentări privind:actualitatea temei şi gradul de studiere, obiectul şi scopul cercetării,inovaţia ştiinţifică, importanţa teoretică şi valoarea practică astudiilor, aprobarea rezultatelor obţinute.

Capitolul I Premise teoretice în studiul toponimiei tratează probleme privind statutul numelor topice în comparaţie cu cel alnumelor comune (apelative), raportul dintre toponimie şi altedomenii ale ştiinţei, principiile şi metodele de studiere întoponimie, sursele de informare şi documentare etc. Se subliniază că, în pofida unor deosebiri dintre ele (semantice, derivaţionale,gramaticale etc.), numele comune şi numele proprii geografice nuse contrapun ca unităţi lexicale, nu se exclud reciproc, ci se

presupun reciproc, îndeplinind în limbă principala funcţie, ceacomunicativă. În plan lingvistic, toponimia prezintă un deosebit

interes teoretic şi aplicativ-practic, contribuind la elucidarea unor probleme de lingvistică generală (teoria semnului lingvistic,lexicologie, semasiologie, onomasiologie), la soluţionarea unor chestiuni de istoria limbii, dialectologie, etimologie etc. Pentrucelelalte ramuri ale ştiinţei toponimia prezintă interes pentru că totfelul de momente din viaţa unei comunităţi – istorice, sociale,economice, politice, psihologice etc. – şi-au găsit reflectare,



75

permanent şi definitiv, în nomenclatura topică a unei ţări sauregiuni.

Principalele metode de cercetare utilizate: comparativ-

istorică , tipologică , cartografică , statistică. Metoda comparativ-

istorică a fost aplicată în reconstituirea unor stări, fapte şifenomene onimice din trecut pe bază de comparaţie cu cele actuale,în stabilirea apartenenţei lingvistice a numelor topice, prinidentificarea formelor şi sensurilor iniţiale ale cuvintelor din care

provin şi a formelor şi sensurilor de tranziţie de la apelative latoponime, în cercetarea evoluţiei tipurilor şi modelelor derivaţionale prin determinarea activităţii şi productivităţii lor îndiferite perioade şi etape de dezvoltare. Pe baza analizei tipologice au fost evidenţiate principalele tipuri lexical-semantice şiderivaţionale, cu referire specială la structura internă a formaţiilor,la relaţiile şi corelaţiile dintre elementele constitutive, la

particularităţile semantice şi funcţionale ale constituenţilor, lacriteriile după care formaţiile onimice se încadrează în categorii

structurale, în tipuri şi modele derivaţionale. Pe baza metodeicartografice s-a urmărit repartiţia teritorială a unor categorii denume topice ( Barc, Bârnag, Japcă , Renie, Scruntar ) sau formaţiitoponimice derivaţionale ( Bă lcă u ţ i, Drepcă u ţ i, H ă d ă r ă u ţ i;

Baimaclia, Cimi şlia, Taraclia etc.). Prin metoda statistică s-astabilit frecvenţa toponimelor într-o anumită perioadă istorică sauîn cadrul unei anumite arii, productivitatea tipurilor şi modelelor derivaţionale etc.

În capitolul II Stratigrafia etimologică a toponimiei dintre

Prut şi Nistru se evidenţiază principalelor categorii de nume topicedupă apartenenţa lor lingvistică, se stabileşte vechimea lor şi

etapele de dezvoltare a întregului sistem toponimic pruto-nistrean.Cel mai vechi strat în toponimia românească îl formează numeletopice de origine traco-dacă , acestea având r ăspândire pe întregteritoriul de formare a limbii şi poporului român ( Dună re, Cri ş ,

Mure ş , Nistru, Olt, Prut, Siret, Timi ş etc.). Hidronimele suntinterpretate din punct de vedere etimologic şi datate în timp pe bază de atestări documentare.



76

Fondul principal al nomenclaturii topice autohtone îlconstituie numele de locuri şi localităţi române şti propriu-zise.Vechimea denumirilor, r ăspândirea lor teritorială, componenţalexicală şi derivaţională, diversitatea de forme, tipuri şi modelestructurale sunt stabilite şi examinate pe bază de surse documentare(istorice, arheologice). Formanţii ce le caracterizează sunt –ani/ -eni, -e şti, –a/-ea/-ia, -i ş , -i şte, -os ş.a.

Toponimia de la est de Prut include şi nume topice preluate din limbile populaţiilor conlocuitoare, formate fiind cu ajutorulmijloacelor şi procedeelor derivative proprii limbilor respective.Se disting printre acestea numele topice de provenienţă slavă,turcică, germană. Şi pentru numele de locuri şi localităţi menţionatese indică vechimea, teritoriul de r ăspândire, tipurile şi modelelestructurale.

Capitolul III Fondul lexical-semantic al toponimiei

române şti are drept scop analiza numelor topice după natura bazeilexicale şi după particularităţile lor semantice, acestea fiind

clasificate în toponime topografice şi toponime social-istorice.După obiectele şi particularităţile lor fizico-geogragice şi naturaledesemnate, primele includ subclasele onimice corespunzătoare:oronimele , numele formelor de relief pozitive (munţi, dealuri,culmi, movile) şi negative (văi, vâlcele, hârtoape); hidronimele ,

numele de ape curgătoare (fluvii, râuri, pâraie, gârle) şi stătătoare(lacuri, bălţi, iezere, heleşteie); floronimele, numele referitoare lavegetaţia terenului (păduri, rediuri, plantaţii de vii şi livezi, gr ădini,

păşuni, fânaţuri); zoonimele, denumirile ce redau particularităţilefaunei locale ( Albini şul, Bă tcă ria, C ă pr ă ria, Lupă ria). Toponimele social-istorice, varietăţile lor – denumirile antroponimice,

etnonimice, oiconimice, sociale, profesionale etc. – sunt şi elecercetate şi interpretate în complexul de împrejur ări şi factori carele-au determinat apariţia, pe bază de surse informativedocumentare.

Capitolul IV Structura deriva ţ ional ă a numelor topice cuprinde descrierea sistemului derivaţional al toponimiei româneştiîn baza analizei structurii numelor topice, a identificării



77

elementelor componente (radicale, teme, afixe), a stabilirii relaţiilor şi corelaţiilor dintre constituenţi. Aici se aplică diferenţiat

principiul de cercetare sincronică şi de studiere diacronică,criteriile de analiză deriva ţ ional ă şi etimologică . Se evidenţiază categoriile toponimice structurale principale – simple şi compuse,

primele fiind divizate în primare ( Balt ă , Barc, Lac, Otac, Troian) şi derivate (Alboteni, Nicoreni, Flore şti, P ă ule şti, Chetrosu,

Frumu şica), iar cele de la urmă după tipul îmbinărilor de cuvinte:subst. în N + subst. în N (sau A), subst. în N + subst. în G, subst. +

prep. + subst., subst. + adj. etc. Formaţiile respective suntexaminate în plan istoric şi contemporan, stabilindu-se pentrumulte din ele gradul de productivitate, teritoriul de r ăspândire etc.Sunt specificate valorile semnificative şi funcţiile formanţilor ( -ani/-eni, -e şti, -a/-ea/-ia, -et, -e ţ , -ar, -ă rie/-erie, -i şte, -osetc.).

În capitolul V Reglementarea toponimiei na ţ ionale seargumentează necesitatea restabilirii şi ocrotirii fondului toponimic

naţional, necesitatea propagării normelor lingvistice actuale înscrierea şi rostirea numelor geografice, a unificării transcrieriitoponimelor autohtone în alte limbi şi a numelor geografice decirculaţie internaţională în limba română. Sunt formulate normelerespective de scriere în limba română şi de transcriere în alte limbi.

Резюме Топонимия Республики Молдова:

этимологическое, лексико-семантическое и

словообразовательное исследование; принципы

реглaментации В опубликованных работах, положенных в основу дис-

сертации на соискание ученой степени доктора хабилитата филологических наук, исследуются различные аспекты совре-менной топонимии: этимологическая стратиграфия, лексико-семантический фонд, словообразовательная структура и



78

принципы лингвистической реглaментации. Топонимический материал собран автором анкетным методом, приблизи-тельно в 2000 населенных пунктах, а также из исторических источников. Автореферат состоит из введения, пяти глав и заключения. Введение содержит сведения, касающиеся актуальности

темы, предмета и задачи исследования, научной новизны теорeтического и практического значения, а также апробиро-вания научных результатов.

В главе Ι Теоретические основы изучения топонимии рассматриваются проблемы с т а т у с а топонимов в сравнении с апеллятивами, м е с т о топонимии и ее о т н о-ш е н и е к другим научным дисциплинам, м е т о д ы исследования, и с т о ч н и к и изучения топонимов и др.Рассматриваются отдельные семантические, деривационные и грамматические различия между класами слов и, в первую очередь, их общая функциа − быть средством языкового

общения, поскольку и те и другие наделены значением и являются носителями определенной информации. Указы-вается на информационную значимость топонимии для других отраслей науки ( истории, географии, этнографии и т.д.). В зависимости от поставленных задач применяются соответствующие методы исследования: и с т о р и к о - с р а -в н и т е л ь н ы й, т и п о л о г и ч е с к и й, к а р т о г р а ф и -ч е с к и й ( метод лингвистической географии ) и с т а т и -с т и ч е с к и й.

Основную задачу главы ΙΙ Этимологическая стра-тиграфия топонимии пруто-днестровского междуречья

составляет выявление главных топонимических пластов с точки зрения их давности и языковой принадлежности. К самому древнему пласту относятся унаследованные гидро-нимы г е т о - д а к и й с к о г о происхождения: Дунэре , Нистру , Прут и др. По данным древних источников установлены их первоначальные формы; названиям даны новые этимологические интерпретации. Подавляющее боль-



79

шинство топонимов данной территории составляют названия местностей и населенных пунктов р у м ы н с к о г о происхождения. Указывается на их давность, а также на социально-исторические, экономические, культурные и психологические факторы, способствовавшие появлению различных категорий топонимов, на лексико-семантическую основу и деривационную структуру топообразований и на их территориальное распространение. К перенятым из других языков отнесены топонимы с л а в я н с к о г о, т ю р к с к о-г о (печенего-куманского, татаро-ногайского, турецкого,гагаузского ) и г е р м а н с к о г о происхождения.

Глава ΙΙΙ Лексико-семантическая основа румынских топонимов посвящена анализу и классификации геогра-фических названий по их первоначальному (дотопо-нимическому ) значению, что способствовало выделеню основных семантических групп : т о п о г р а ф и ч е с к и х,с подгруппами, каковы о р о н и м ы ( Бырнагу , Гэвану ,

Мэгура ), г и д р о н и м ы ( Барку , Гырла , Отмоку ), ф л о- р о н и м ы ( Думбрава , Фрунзарю , Пэюшка ) и з о о н и-м ы ( Бэткэрия , Хидрарю , Лупэрия ) − и с о ц и а л ь н о – и с т о р и ч е с к и х, с подгруппами, каковы названия а н т р о-п о н и м и ч е к и е ( Костешть , Мэркулешть ), э т н о н и-м и ч е с к и е ( Булгэрика , Липовень), о й к о н и м и ч е с к и е ( Кышла , Сатул Ноу , Тыргул – Вертюжень ), с о ц и а л ь н ы е (Окница- Цэрань , Окница- Рэзешь ), п р о ф е с с и о н а л ь-н ы е ( Кэрэушь , Рэкарь ) и др. Эти топонимы также рассматриваются в связи с социально-историческими, физико-географическими и природными условиями в которых они

появились.В главе ΙV Деривационная структура топообразова-

ний описывается словообразовательная система местной топонимии. Структурному анализу подвергаются, в с и н – х р о н н о м и д и а х р о н и ч е с к о м планах, п р о с-т ы е и с л о ж н ы е топонимы . В числе первых выделятся п е р в и ч н ы е названия, образованные путем онимизации



80

апеллятивов и географических терминов в ходе метоними-ческих и метафорических процессов, и п р о и з в о д н ы е названия, содержащие определенные форманты, обычно суф-фиксы. В румынской топонимии суффиксация являтся самым продуктивным способом образования различных категорий топонимов. Чаще всего употребляются суффиксы: -ань / -ень ( Паркань , Шеркань , Алботень, Ворничень ), -ешть ( Мэноилешть , Пэнэшешть, Стурзешть ), -а / - я / -ия

( Гангура < антроп. Гангур , Сынжера < ап. sînger, Оксентя

< антроп. Оксенте < Аксентие ), -ар ( Кынепарю , Хидра-

рю ), -ец ( Кахулец , Прутец ), -иш ( Кэрпиниш , Стежэриш ),-иште ( Иниште , Курекиште ) и др. В уже образованном виде в местную топонимию проникли славянские названия на – ов / -ев , -овци / -евци ,-инци , -овка / -евка ( Лозова ,Телешеу , Гринэуць , Матеуць , Борисовка , Еленеука и др. ),тюркские на - лы / - ли ( > рум. - лия ), - лык / лик ( Баймаклия ,Тараклия , Гаргалык , Чалык и др.). В работе прослеживают-

ся также процессы их адаптации в румынском языке, форми- рования соответствующих топонимических ареалов и т.д .

В главе V Регламентация национальной топонимии , на основе результатов опубликованных работ, сформули- рованы основные принципы лингвистического упорядочения современной топонимии, заключающиеся в правильном написании на румынском языке и транслитерации на других языках местных географических названий. Употребление правильных и адекватных собственных имен и названий продиктовано постоянно развивающимися в наше время взаимоотношениями и тесными контактами людей в разли-чных областях и сферах их деятельности (экономике,культуры, политики), на национальном и международном уровнях.



81

SUMMARY

The toponymy of the Republic of Moldova: an etymological,lexical-semantic and derivational study

and the principles of its regulation.

In his published works forming the base of his philologhiae doctor habilitatus dissertation, the author investigatesseveral aspects of the present-day toponymy, such as its lexical-semantic stock, its derivational structure, as well as the principlesof its regulation. The toponymic material was collected by theauthor who applied the questionnaire method in about 2000

populated areas, and from historical sources as well. The essay of the dissertation includes its introduction, five chapters and aconclusion.

The Introduction contains information concerning thetopicality of the subject, as well as the object and the task of the

research, its scientific novelty, its theoretical and practicalimportance and of its scientific results being approuved.Chapter I Theoretical bases of toponymic studies deals

with problems of the s t a t u s of toponyms as compared withappellative names, the p l a c e of toponymy and its r e l a t i o n swith other branches of science, its research methods, the sources of toponymic studies etc. Several semantic, derivational andgrammatical differences between some given word classes are alsoexamined, as well as, first of all, their common function, i.e. that of

being the means of language communication, provided all of them posses a meaning, while bearing a certain information. The

informational importance of toponymy for other branches of science (history, geography, ethnography etc.) is also marked out.In dependence of the task put, according research methods areapplied, such as the h i s t o r i c a l – c o m p a r a t i v e, the t y -

p o l o g i c a l, the c a r t o g r a p h i c a l (that of linguisticgeography) and the s t a t i s t i c a l ones.



82

The main task of Chapter II The etymological stratigraphy

of the toponymy of the Prut-Dniester area is to identify the maintoponymic strata as related to the degree of their remoteness intime and their belonging to a given language. As those forming themost ancient stratum are regarded the inherited hydronyms of geto-dacian origin, such as Dună re, Nistru, Prut etc. According tothe data of ancient sources, their original forms were identified, thenames receiving new etymological interpretations. Theoverwhelming majority of the local toponyms are formed by namesof localities and populated areas of Romanian origin. Antiquity,social-historical, economic, cultural and psychological factors are

pointed out, which favoured the appearance of several categories of toponyms, as well as the, lexical-semantic base and derivationalstructure of toponymic formations and their territorial diffusion. As

borrowed from other languages, toponyms of S l a v, T u r k i c( P e c h e n e g-K u m a n, N o h a y-T a r t a r,T u r k i s h, G a -g a u z) and g e r m a n i c origin are also adduced.

Chapter III The lexical-semantic base of Romanian toponyms deals with analysis and classification of geographicalnames subject to their initial (pre-toponimic) meaning, a methodwhich furthered the identifying of their main semantic groups, suchas: the t o p o g r a p h i c ones, with their subdivisions, i.e.o r o n y m s ( Bîrnagu, Gă vanu, M ă gura ), h y d r o n y m s( Barcu, Gîrla, Otmocu), f l o r o n y m s ( Dumbrava, Frunzariu,

P ă iu şca) and z o o n y m s ( Bă tcă ria, Hidrariu, Lupă ria), then thes o c i a l-h i s t o r i c ones, with such subdivisions as thea n t h r o p o l o g i c a l (Coste şti, M ă rcule şti), the e t h n o n y-m i c a l ( Bulg ă rica, Lipoveni), the o i c o n y m i c a l ( Cî şla, Satul

Nou, Tîrgul-Vertiujeni), the s o c i a l (Ocni ţ a-Ţă rani, Ocni ţ a- Ră ze şi) and professional ones (C ă r ă u şi, Ră cari) etc. Suchtoponyms are examined in connection with the social-historical,

pshysical-geographical and natural conditions they appeared in.Chapter IV The derivational structure of the toponymic

formations regards the derivational system of the localtoponomastics. As object of structural analysys appear



83

s y n c h r o n i c a l l y and d i a c h r o n i c a l l y, both simpleand compound toponyms. Among the simple ones, primary namesare identified as those formed through onymization of appellativesand geographical terms, as a results of metonymical andmetaphorical processes, while the compound ones containformants, mostly suffixes. In the Romanian toponomastics, thesuffixes are the most productive means of forming severalcategories of toponyms. The most frequent are the suffixes –ani/ -eni (as in Parcani, Ş ercani, Alboteni, Vorniceni), -e şti ( as inM ă noile şti, P ă năşe şti, Sturze şti), -a/-ea/-ia (Gangura < anthrop.Gangur, Sîngera < app. sînger, Oxentea < anthrop. Oxente <

Axentie ), -ar (Cînepariu, Hidrariu), -e ţ ( Cahule ţ , Prute ţ ), -i ş (C ă rpini ş , Stejă ri ş), -i şte ( Ini şte, Curechi şte ) and so on. As thosealready formed ones, the local toponomastics absorbed slav namesin –ov/-ev, -ov ţ i/-ev ţ i, -in ţ i, -ovca/-evca (as in Lozova, Tele şeu,

Grină u ţ i, Mateu ţ i, Borisovca, Eleneuca etc.) and Turkic ones in –ly/-li ( > Roum. –lia), -lyk/-lic ( Baimaclia, Taraclia, Gargalîc,

Cealîc, etc.). The processes of their adaptation by Romanian, theformation of their respective toponymic areas are also traced. In Chapter V the regulation of the national toponymy,

taking into account the results of the works published, the basic principles of linguistic regulation of the present-day toponymy areformulated requiring correct writing, both in Romanian and in itsforeign language transliteration, of local geographical names. Theuse of correct and adequate proper names and denominations isrequired by the relations, steadily developping in our time and byclose contacts between people in several domains and spheres of activity (economics, culture, politics), both on national and

international levels.



84

Cuprins

Introducere.................................................................3

Cap. I. Premise teoretice în studiul toponimiei.........6Cap. II. Sratigrafia etimologică a toponimiei

dintre Prut şi Nistru....................................24Cap. III.Fondul lexical-semantic al toponimiei

româneşti....................................................39Cap. IV.Structura derivaţională a numelor topice.. .51Cap. V. Reglementarea toponimiei naţionale...........63Concluzii...................................................................65Lucr ări publicate la tema tezei..................................66Abrevieri...................................................................72Cuvinte-cheie............................................................73Adnotări (în limbile română, rusă, engleză).............74

Date post:	08-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	anioara-marian
View:	625 times
Download:	3 times

Anatol Eremia Abstract

Documents