Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative FACULTATEA DE Ştiinţe Politice / DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ SPECIALIZAREA: Masterat Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană ANUL UNIVERSITAR : II SEMESTRUL III I. Informaţii generale despre disciplină Titlul disciplinei: DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC Numărul de credite: 7 Programarea în orar a activităţilor:

Total SI TC AT AA 56 28 20 8 -

II. Informaţii despre titularul de curs Nume, titlul ştiinţific: Drd. Gabriel Micu III. Descrierea disciplinei Obiectivele cursului/disciplinei: Însuşirea de către masteranzi a principalelor concepte pe care se bazează dreptul internaţional public: • Localizarea ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor sociale. Conştientizarea de către cursanţi a

necesităţii existenţei unui sistem normativ la care să se raporteze atât indivizii, cât şi statele – prin reprezentanţii acestora -.

• Asimilarea mecanismelor de elaborare şi respectare a actelor normative internaţionale. Reflectarea normelor internaţionale în dreptul intern.

• Realizarea unui nivel corespunzător de înţelegere, de către cursanţi, al fenomenului juridic internaţional, care să le permită o implicare activă şi preocupare ştiinţifică în domeniu.

• Determinarea unei atitudini analitice a cursanţilor, bazată pe o temeinică însuşire la nivel teoretic a conceptelor şi proceselor juridice, pe rigoare procedurală, ordine instituţională şi cunoaşterea corectă a instrumentelor de aplicare a teoriei juridice în practica internaţională.

• Motivarea intelectuală a cursanţilor pentru o implicare activă în procesul optimizării sistemului juridic, în sensul promovării unui sistem de valori culturale, morale şi civice specifice societăţilor democratice.

• Formarea unei atitudini critice a masteranzilor, atât la nivel individual, cât şi colectiv (societatea civilă) faţă de modelele juridice totalitare/închise şi promovarea modelelor

societăţilor deschise, care funcţionează în deplin respect faţă de statul de drept, care asigură o dezvoltare armoniasă a dreptului internaţional cu cel intern.

Conţinutul disciplinei: 1. Consideraţii generale asupra Dreptului Internaţional Public 2. Apariţia şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Public 3. Ştiinţa Dreptului Internaţional Public 4. Noţiunea şi definiţia Dreptului Internaţional Public 5. Izvoarele Dreptului Internaţional Public 6. Normele imperative ale Dreptului Internaţional 7. Caracteristicile Dreptului Internaţional Public 8. Principiile fundamentale ale Dreptului Internaţional Public 9. Subiectele Dreptului Internaţional Public 10. Teritoriul ca element fundamental al existenţei unui stat 11. Populaţia ca factor determinant pentru existenţa unui stat 12. Recunoaşterea în Dreptul Internaţional 13. Mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor Metode utilizate în cadrul oferirii cursului în format ID

• Abordare interdisciplinara • Expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale; • Explicaţia abordărilor conceptuale; • Prezentarea de situaţii concrete, sub forma studiilor de caz; • Feedback la întrebările studenţilor.

IV. Bibliografie 1. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept internaţional public” , Editura „Şansa”, Bucureşti, 1994. 2. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional contemporan”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. 3. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional public” vol II, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983. 4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase , „Drept internaţional public”, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1997. 5. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase,„Drept internaţional contemporan”, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995. 6. Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, Editura Lumina Lex, 20027. Ion M. Anghel ,„Dreptul Diplomatic şi Consular”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1996. 8. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel , „Răspunderea în dreptul internaţional”, Lumina Lex, 1998. 9. Ionel Cloşcă, Edwin Glaser, Neagu Cosma, Marţian Niciu, George Elian, Mikloş Antal , „Dicţionar de drept internaţional public”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1982.

10. Raluca Miga-Beşteliu , „Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public”, Editura ALL, 1996. 11. Marţian I Niciu, Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Macarovschi Laura „Culegere de documente de drept internaţional public”, Editura Lumina Lex, 1997. 12. Nicolae Ciachir , „Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947)”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998. 15. Adrian Comănescu , „Pactul de neagresiune şi securitate internaţională”, Editura Politică, Bucureşti, 1964. V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei Se recomandă utilizarea următoarelor materiale:

• Laptop (asigurat de facultate); • Videoproiector (asigurat de facultate);

VI. Modul de evaluare Evaluarea studenţilor se va realiza conform detalierii de mai jos: - răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice 100 - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc - - teste pe parcursul semestrului - - teme de control -

VII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale: Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii a căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată;

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de examene pentru studentul în cauză.

Drept Internaţional Public

Curs

Gabriel Micu

Curs 1

I. Consideraţii generale asupra DI

Pentru a-şi îndeplini rolul său, DIP se constituie într-un ansamblu de principii şi

norme juridice create de către state ca actori principali în arena internaţională, pe baza

acordului lor de voinţă, exprimată în tratate sau cutume.

Rolul DIP este de a găsi cele mai potrivite formule pentru a asigura funcţionarea

armonioasă a comunităţii internaţionale. Vom înţelege prin comunitatea internaţională

ansamblul statelor şi entităţilor angajate în relaţii internaţionale. Rolul normelor DIP

este acela de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care afectează această

comunitate.

Nu este suficientă apariţia statelor sau a entităţilor, ci este absolută nevoia de crearea

unor raporturi reciproce între acestea, care să conducă la formarea unor reguli care să

conducă aceste raporturi.

II. Apariţia şi dezvoltarea DIP

a. Perioada antichităţii

În această perioadă, principalul mod de soluţionare a conflictelor era războiul.

Normele de drept cuprindeau o sferă limitată de probleme, axată pe chestiuni specifice

(regimul solilor).

1

Normele se extindeau şi la protecţia străinilor, neutralitate, alianţe, uniuni politice şi

religioase.

Ex.: existenţa unei cancelarii pentru treburile străine care întreţinea o corespondenţă

diplomatică în sec XVI î.Ch. cu Babilonul şi cu alte state.

Tratatul în accepţiunea Egiptului cuprinde o introducere a textului propriu-zis cu

chestiuni religioase „Pacta sunt servanda”.

Izvoarele din China antică datează de acum 3000 de ani. Aici se găsesc obligaţiile

Chinei antice către alte state străine, precum şi atitudinile critice cu privire la

războaiele pornite fără justificare. Dezbaterile problemelor religioase se făceau în

conferinţe internaţionale numite „Congrese ale Monarhilor”.

India – existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc. Se mai regăsesc şi Legile lui Manu

(sec V î.e.n.) = Legile ţărilor. Aici erau dezvoltate principii ale DIP.

Grecia:

- Apare noţiunea de drept al ginţilor

- Conducătorii cetăţilor foloseau vestitorii, solii, formaţi din cele mai în vârstă

persoane.

- Soluţionarea diferendelor – practicile uzitate erau arbitrajul, precum şi

mediaţiunea.

- Statele greceşti tindeau către un sistem de securitate colectivă. În acest scop, în sec

Vi – V î.e.n. s-a încercat asigurarea unei păci comune prin unele congrese.

- Apare ideea formării statului federal = asociere între statele greceşti, cu înfiinţarea

unor organe de conducere comună şi tribunale arbitrare pentru soluţionarea

diferendelor.

Statul roman:

- Plasa problema relaţiilor internaţionale în competenţa Senatului şi a unui colegiu

sacerdotal „Colegiul Felialilor”.

- Normele pe care le aplicau felialii erau cuprinse într-un cod cu caracter religios

denumit „Jus Fediale”. Conform acestui cod în domeniul tratatelor se prevedeau

următoarele cutume ale romanilor:

2

• cu cei pe care îi considerau egali încheiau tratate de prietenie,

neutralitate sau alianţe. Cu alte state se consacrau forme de

dependenţă, un fel de vasalitate sau protectorat.

• Se considera că tratatele trebuie respectate cu bună credinţă („Pacta

sunt servanta”). Atunci când încălcau un tratat romanii încercau să-şi

justifice atitudinea prin argumente juridice invocând lipsa unei

formalităţi, a unei clauze ambigue sau ridicând problema inechităţii

tratatului.

Statul dac a avut şi el un rol foarte important. Burebista a negociat alianţe cu cetăţi

eline, precum şi cu triburile trace şi ilirice.

b. Evul Mediu

Ruinele Imperiului Roman fac loc apariţiei a numeroase state care, asemenea

Bizanţului, încheie între ele tratate de alianţă, de pace şi de armistiţiu a căror

executare este garantată prin ostatici.

Acum începe încheierea de tratate comerciale între oraşele libere italiene cu Liga

Hanseatică, precum şi cu oraşe din olanda, Spania, Franţa, Imperiul Bizantin, sultan,

arabi ş.a.

În egală măsură încheierea tratatelor cunoaşte o puternică dezvoltare. Majoritatea

tratatelor priveşte războiul şi transmiterea de teritorii prin moştenire, căsătorie sau

chiar vânzare – cumpărare. Tratatele erau întărite prin jurăminte sau şi prin gajuri

naturale (castele, fortăreţe, bijuterii).

Este pentru prima oară formulată clas th suv ca expresie a independenţei regilor şi

seniorilor faţă de împăraţii germani şi papi care pretindeau dominaţiei.

S-au făcut progrese şi în practica diplomaţiei. Apar în secolul XV misiuni

permanente, introduse în practica Veneţiei. Apare instituţia Consulilor cu atribuţii

foarte largi.

Deşi principalele mijloace de rezolvare a conflictelor rămâne războiul, începe totuşi să

se recurgă din ce în ce mai des la mijloace paşnice de soluţionare a conflictului, cum

ar fi medierea sau arbitrajul.

3

Dezvoltarea ... în lumea islamică => ş.a.: dreptul tratatelor cu obligaţia respectării lor

(prevăzute în Coran), precum şi acordarea de privilegii ... negustorilor europeni prin

capitulaţii.

Statele feudale române în secolele XIII şi XIV se afirmă în relaţiile internaţionale în

Europa de Sud Est cu o activitate diplomatică semnificativă, aplicând tradiţia

diplomaţiei bizantine. Principala formă de stabilire a relaţiilor era solia, ulterior fiind

înfiinţate reprezentanţe permanente pe lângă Poartă şi în anumite intervale de timp la

Veneţia. Prin tratate se reglementau relaţiile preponderent politice.

Concluzii: în perioada feudalismului timpuriu formarea şi dezvoltarea normelor şi

instituţiilor DIP s-au făcut chiar dacă nu existau state naţionale centralizate.

c. Perioada destrămării feudalismului

Se formează statele mari, absolutiste, caracterizate dpdv politic prin concentrarea

întregii puteri de stat în mâinile monarhului.

Dpdv economic se dezvoltă comerţul => se formează burgheziile naţionale. Există

nişte elemente contradictorii:

- Elemente ce susţin evoluţia pozitivă a DIP

• Dintre elementele pozitive – înlăturarea treptată a influenţei Bisericii

asupra DIP; creşterea misiunilor diplomatice; se dezvoltă reglementări

privind atribuţiile, rangul şi imunităţile.

• Apar reglementări militare care stabilesc normele de desfăşurare a

războiului.

• Se iau măsuri juridice contra piraţilor, ajungându-se ca în legislaţia

franceză aceştia să fie pedepsiţi cu moartea.

- Elemente ce infirmă DIP.

• Contextul socio-politic general a condus la unele regrese în materie de

DIP, în sensul în care unele tratate sunt impuse prin forţă. D.c. papa

declară nule tratatele cu ereticii. Tot acum au loc războaie religioase.

Se trece la împărţirea pământurilor din Lumea Nouă.

• Pirateria devine o practică oficială. Războiul pe mare folosea corsarii.

4

Pacea de la Westphalia, 1648. Lupte religioase. Sfântul Imperiu Roman este înlocuit

cu o serie de state germane, afirmându-se principiul suveranităţii teritoriului şi

înfiinţarea statelor – naţiune.

Concluzie: apariţia statelor – naţiune + afirmarea suveranităţii şi egalităţii lor –

principala contribuţie a perioadei.

Aplicarea DIP + limitarea dependenţei faţă de Poartă au surprins Ţările Române în

perioada Alianţei cu Franţa. Participarea la Războiul de 30 de ani a fost prinsă în

Pacea de la Westphalia. Ţările Române încheie tratate şi recurg la arbitraj. Domnitorii

Ţărilor Române şi-au organizat o cancelarie privată unde se redacta corespondenţa cu

străinătatea. Limbile folosite erau: latina, italiana, turca şi greaca.

d. Epoca modernă

Se caracterizează prin dezvoltarea economică, socială şi politică => stratificare socială

naturală

Două etape:

1. Revoluţia Franceză: ideile privind organizarea statală

Aduce ca elemente de noutate proclamaţia de instituţii noi şi modificări în

organizarea statului

Are ca principal efect afirmarea suveranităţii naţionale

Are loc proclamaţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Concluzie: Bilateralul face loc multilateralului, DIP fiind marcat de congrese şi

conferinţe având ca scop reglementarea statutului european, dezvoltarea şi noi

instituţii de drept.

Ex.: * Congresul de la Viena, 1815 – noua structură a Europei.

- Consolidarea monarhiilor, fiind invocat principiul legitimismului în

documentele semnate de Austria, Franţa, Prusia, Suedia şi Rusia.

- Recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei.

* Congresul de la Paris, 1856.

5

- Statele participante (Austria, Anglia, Franţa, Rusia , Turcia,

Sardinia şi Prusia) au pus capăt Sfintei Alianţe şi a legitimismului

ca practică internaţională, înlocuindu-le cu Concertul European =>

regula consensului Marilor Puteri.

- Ex.: codificarea normelor juridice privind războiul maritim, a

regimului Dunării ca fluviu internaţional, înlocuirea regimului de

vasalitate impus de Turcia Ţărilor Române.

* Convenţia de la Geneva, 1864, cu privire la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi

prizonierilor în războiul terestru.

Concluzii: convenţii multilaterale de interes general care reflectau diversele relaţii

internaţionale în condiţiile revoluţiei industriale din secolul XIX înfiinţau şi

primele organizaţii internaţionale. Ex.: Uniunea Telegrafică internaţională şi

Uniunea Monetară Latină.

Împărţirea populaţiei în civilizate şi necivilizate.

2. Războiul franco – prusac, 1870.

Conduce la destrămarea Concertului European şi crearea de alianţe militare:

- Tripla Alianţă (G, A – U, It; 1879)

- Antanta (UK, Fr, Rusia – 1901).

Se dezvoltă diplomaţia multilaterală. Pe plan bilateral se pune accent pe latura

militară => Congresul de la Berlin, 1878, convocat de marile puteri pentru a stopa

creşterea influenţei Rusiei în SE Europei => îşi câştigă independenţa Serbia,

Muntenegru şi România.

* Conferinţa de la Haga 1881 / 1907 – găsirea unor mijloace paşnice pentru

soluţionarea diferendelor paşnice. Ele au adoptat Convenţia cu privire la

procedura de conciliere, anchetă şi arbitraj, cât şi problema codificării legilor şi

obiceiurilor războiului.

Dezvoltarea comerţului duce la încheierea unor convenţii multilaterale pentru

neutralizarea influenţelor străine în Suez şi Panama.

6

* Congresele de la Bruxelles (1874), Berlin (1875) au reglementat

formalităţile privind modul de ocupare al teritoriilor şi au stabilit regimul

protectoratelor. Se înfiinţează organizaţii internaţionale în domenii speciale cum

ar fi: UIP; Uniunea pentru Sistemul Metric, Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii

Industriale, Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Artistice (1884).

e. Epoca contemporană

Marcată de evoluţia celor două WW, având ca şi consecinţă îndreptarea DIP către

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. D. a. în această perioadă au fost

promovate valori fundamentale noi: pacea, libertatea popoarelor, cooperarea paşnică

între naţiuni.

1919 – 1920 – Tratatul de Pace de la Paris – consacră dezmembrarea Imperiului

Habsburgic şi apariţia unor noi state independente.

Elementul fundamental al DIP a fost îndreptat către asigurarea status-quo-ului

instaurat de sistemul de la Versailles, instituind prin textul tratatelor Pactul Ligii

Naţiunilor.

Tratatele ce au marcat evoluţia DIP:

- Tratatul Briand – Kellog – renunţarea la război ca instrument al politicii

internaţionale.

- Convenţia, 1933, de la Londra între URSS şi Europa – se definea noţiune de

agresor.

Caracteristicile perioadei - creşterea atât dpdv cantitativ, cât şi calitativ a DIP cu

următoarele elemente:

- DIP a devenit un drept cu aplicare la ansamblul relaţiilor internaţionale

- DIP a devenit un drept cu aplicare pe toate continentele

- S-a accentuat procesul de amplificare şi formare a principiilor şi normelor general

aplicabile ale DIP-ului

- S-a adoptat Carta ONU:

• Este abolită recurgerea la forţă

7

• Se stabilesc obligaţii de soluţionare a diferendelor dintre state exclusiv

prin mijloace paşnice

• Se statuează un sistem de securitate colectivă

• Se formează un sistem de instituţii specializate ale ONU, independente,

de colaborare sectorială.

- Se proclamă dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta => dreptul la

autodeterminare

- Se formează instituţii şi norme ale colaborării economice

- Se dezvoltă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi mecanisme

pentru a asigura respectarea lor

- Se consacră principiile DI

- Se dezvoltă instituţii şi reglementări care fără a contraveni principiilor şi

mecanismelor ONU urmăresc o mai bună conjugare a eforturilor statelor

respective, ţinând seama de aspectul regional.

Curs 2

Izvoarele dreptului internaţional

Problema izvoarelor este tratată în literatura de specialitate din mai multe puncte de

vedere:

Există:

- izvoare materiale – conştiinţă colectivă, opinie publică, dreptate, solidaritate,

necesitate internaţională, interdependenţa. Ele generează normele internaţionale.

- izvoare formale – tratatul, cutuma – nişte forme de constatare sau de exprimare a

normelor de drept.

În literatura de specialitate se porneşte de la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,

art. 38, unde se prevede că în rezolvarea diferendelor internaţionale care îi vor fi

supuse, CIJ are misiunea de a decide în conformitate cu DI, aplicând:

8

a. convenţiile internaţionale generale sau speciale care stabilesc reguli expres

recunoscute de statele în dispută;

b. cutuma internaţională ca expresie a unei practici general acceptate ca fiind normă

de drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d. decizii judecătoreşti sub rezerva că acestea au valoare juridică obligatorie numai

pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv;

e. doctrina celor mai calificaţi specialişti ai diferitelor naţiuni ca mijloc subsidiar

pentru determinarea normelor de drept.

Tratatele

Tratatul este acel act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internaţional

prin care se creează, se modifică sau se sting raporturile juridice internaţionale.

Pentru a fi un izvor de DIP tratatele trebuie să fi intrat în vigoare şi să îndeplinească

cerinţele de validitate stabilite de normele DIP şi să nu-şi fi încetat existenţa.

În zilele noastre tratatul este instrumentul privilegiat al raporturilor internaţionale la

care recurg toate statele în diverse domenii. Această situaţie derivă din trei motive:

- nevoia de reglementare rapidă determinată de noile cerinţe şi tehnologii;

- nevoia de reglementare precisă şi clară;

- dorinţa noilor state de a participa ele însele cu condiţii de egalitate cu alte state la

formarea acelor norme care stabilesc drepturile şi obligaţiile pentru ele.

Cele mai importante acţiuni de codificare în DI se înregistrează în 1969, în Convenţia

de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor.

În 1986 – Convenţia privind Dreptul Tratatelor de la Viena încheiată de Organizaţia

Internaţională. Aceasta este o preluare a Convenţiei din 1969, fiind adoptată pentru

organizaţii internaţionale.

Elementele specifice unui tratat internaţional:

9

1. Părţile

- Trebuie să îndeplinească condiţia de a fi subiect de DI. Există nişte condiţii

de fond care angajează din punct de vedere juridic statul.

- Statele sunt subiectele de DI... şi organizaţiile internaţionale în măsura în

care statele au investit. Se mai adaugă naţiunile ce luptă pentru eliberare.

2. Consimţământul – acordul de voinţă al părţilor

Aceasta trebuie să fie liberă. Când nu este liberă, tratatul poate fi anulat.

Viciile de consimţământ = elementele ce pot fi invocate de state în vederea

anulării tratatelor.

Exemplu de viciu de consimţământ – nerespectarea calităţii de reprez. în

momentul încheierii tratatului = atunci când un tratat a fost încheiat de către un

stat cu încălcarea unei prevederi a dreptului său referitoare la competenţa de a

încheia tratate. În egală măsură, dacă tratatul respectiv încalcă a normă

fundamentală din dreptul intern al statului avem iarăşi de a face cu o

incompatibilitate ce poate conduce la anularea tratatului.

a. Eroarea poate fi invocată ca un viciu de consimţământ dacă se referă la un

fapt sau la o situaţie pe care acesta le presupune existente a momentul

încheierii tratatului şi care constituiau un element esenţial al

consimţământului său de a încheia tratate.

Nu sunt luate în considerare erorile cu privire la redactarea textului unui

tratat. Acestea nu afectează consimţământul dat, ci sunt supuse

procedurilor de corectare a erorilor tratatelor.

b. Dolul – înşelăciunea. Poate fi invocat dacă statul respectiv a fost

determinat să încheie tratatul prin conduita frauduloasă a altui stat

participant la negocieri.

c. Corupţia poate fi invocată de un stat dacă exprimarea consimţământului de

a fi obligat prin tratat a fost obţinută prin coruperea reprezentantului său,

prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat participant la negocieri.

Conform prevederilor Conferinţei de la Viena, un stat poate invoca

eroarea, dolul sau corupţia drept vicii de consimţământ, atrăgând după sine

nulitatea tratatului în cauză.

10

d. Constrângerea reprezentantului unui stat sau chiar a statului însuţi

reprezintă cel mai grav caz de viciere a consimţământului. spre deosebire

de primele trei care mai pot fi remediate, constrângerea nu poate fi

corectată, nici evitată. Ea atrage ab initio nulitatea tratatului. Există o part a

constrângerii când tratatele sunt folosite prin ameninţarea cu forţa. Atunci

când sunt respectate pp DI nu avem de a face cu un viciu de consimţământ.

Tratatele impuse prin folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa sunt nule

numai atunci când sunt încălcate pp DI încorporate în Carta ONU:

- egalitatea popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele

- egalitatea suveranităţii şi independenţei tuturor statelor

- neamestecul în treburile interne ale unui stat

- interzicerea ameninţării cu forţa şi a folosirii acesteia

- respectarea ... şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului.

Pornind de la pp Cartei ONU tratatul de pace impus unui stat agresor este

valabil.

3. Obiectul tratatului

- îl reprezintă raporturile juridice internaţionale create prin normele stabilite

de tratat. tratatele sunt încheiate cu scopul de (a) a produce efecte juridice,

(b) de a naşte drepturi şi obligaţii pentru subiectele de DI care le încheie

sau (c) pentru confirmarea ori consolidarea situaţiei juridice preexistente

sau (d) în atribuirea unui statut juridic.

- În cuprinsul oricărui tratat întâlnim clauze de substanţă care stabilesc

drepturi şi obligaţii părţilor în domeniul de respectare, respectiv şi clauze

procedurale care reglementează modalităţile de aplicare ale tratatului,

eventuale rezerve, mijloace de reglementare paşnică în cazul apariţiei

diferendelor, eventuale mecanisme de supraveghere a aplicării tratatului,

intrarea în vigoare şi încheierea tratatelor.

- Nu reprezintă tratate internaţionale documentele care nu-şi propun să

creeze drepturi şi obligaţii juridice între state chiar dacă intervin la cel mai

înalt nivel.

11

- Obiectul tratatului trebuie să fie d.a. posibil şi licit. În practică, statele nu

se angajează prin tratate cu un obiect imposibil. Aceasta nu înseamnă că

dacă pe parcurs intervine un caz de forţă majoră, că obiectul tratatului era

imposibil (existenţa clauzelor de forţă majoră).

- Normele imperative ale dreptului internaţional jus cogens = dacă obiectul

unei norme intră în conflict cu una dintre normele DIP atunci tratatul este

nul de drept. Aceasta pentru că nu este permisă nici o derogare de la

normele imperative ale DI. Cu excepţia normelor imperative, DI nu

cunoaşte ale norme care să limiteze conţinutul tratatelor. Aceasta rămâne o

problemă a autonomiei de voinţă a statelor care încheie tratatul.

4. Termenul – element auxiliar

- element viitor şi sigur de care depind intrarea în vigoare sau încetarea unui

tratat sau alte consecinţe juridice în legătură cu acesta.

5. Condiţia – element auxiliar

- eveniment viitor sau nesigur de care depinde uneori intrarea în vigoare a

tratatului, încetarea lui, dar cel mai adesea naşterea şi încetarea obligaţiilor

părţilor.

Cutuma

Cutuma internaţională = practică generală relativ îndelungată, repetată în raporturile

dintre state, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relaţiile

internaţionale.

Nu orice practică internaţională a statelor devine cutumă, ci numai aceea care are un

element faptic concretizat în conduită, în practica statelor, şi un element psihologic

subiectiv manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod

repetat în practica lor are valoarea unei norme juridice obligatorii.

Cutuma este în cadrul doctrinar internaţional o noţiune care depinde de factorul timp.

Practica internaţională şi concepţia general acceptată în doctrină au consacrat în

procesul formării normelor cutumiare două elemente:

12

a. Unul material sau obiectiv – este consacrat de art. 38, lit. B din statutul CIJ prin

formula „practica generală”. Prin practica internaţională vom înţelege orice

comportament al unui stat sau al altui subiect de DI care acţionează conştient faţă

de o situaţie juridică internaţională sau o normă de DI.

Au competenţa de a angaja statele pe plan internaţional şeful statului, şeful

guvernului, ministrul de externe şi reprezentanţii diplomatici. În egală măsură

statul este reprezentat şi de legislativ prin legile cu efecte în raporturile

internaţionale ale statelor de care aparţin. D.c. în ultima vreme practica

internaţională relevă declaraţiile politice ale parlamentarilor care pot reprezenta în

anumite condiţii acte ale practicii statelor. Se practică din ce în ce mai des

diplomaţia prin media.

În cadrul practicii statelor, ... anumite hotărâri ale tribunalelor naţionale, mai ales

ale curţilor internaţionale sau celor supreme, atunci când tratează probleme de

drept internaţional.

b. Unul psihologic sau subiectiv. ...

i. Rolul tratatelor în formarea cutumelor internaţionale. În procesul de codificare a DI

au avut loc conferinţe care au statuat anumite reguli prin tratate. Aceste tratate devin

cutume pentru statele neparticipante la Convenţie. Tratatele au un rol constructiv în

formarea normelor cutumiare şi în ruperea normelor cutumiare existente.

ii. Rolul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor multinaţionale în formarea

practicilor cutumiare. Ca urmare a creşterii numărului de state care participă la

organizaţii internaţionale, conferinţele internaţionale reprezintă tot mai mult locul

unde se manifestă practica statelor şi atitudinile lor faţă de situaţiile internaţionale şi

normele juridice. în cadrul conferinţelor internaţionale practica statelor se exprimă

prin prop lor cu privire la problemele examinate, prin documentele de poziţie

prezentate, ca şi prin declaraţii oficiale înregistrate.

Izvoarele auxiliare prin existenţa lor conduc la formarea unor norme cutumiare şi / sau

tratate internaţionale:

a. Principiile generale de drept, hotărârile organizaţiilor internaţionale.

b. Hotărârile instanţelor juridice şi arbitrare.

13

c. Doctrina dreptului intern

d. Echitatea

e. Legislaţia internă

f. Hotărârea instanţelor judecătoreşti naţionale.

Curs 3

Codificarea DIP

Există două sc fundamentale de DIP:

- Sc europeană (latină)

- Sc anglo–saxonă – dreptul englez.

Dreptul latin pleacă de la premisa efectuării unor norme care să fie ulterioare.

Dreptul englez consfinţeşte ulterior cutumele, transformându-le în legi.

Codificarea în cadrul ONU:

- Asigură precizia normelor de drept

- Întărirea DIP ca sistem coerent

- Adoptarea de norme noi

Clasificare a codificării:

1. După subiecţii care participă la procesul de codificare:

a. Codificare oficială – realizată de state, ca subiecte de DIP

b. Codificare neoficială – efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale sau

cercetători individuali.

2. Dpdv al obiectului de clasificare:

a. Codificare generală – ansamblul normelor DIP

14

b. Codificare parţială – normele dintr-un anumit domeniu

3. Dpdv al aplicării geografice

a. Codificare universală

b. Codificare regională

Elementele codificării neoficiale – primele încercări propriu – zise de codificare

a. Jeremy Bentham – Introduction to an International Code. 1827. Concepea

codificarea nu numai ca o constatare de reglementări a dreptului în vigoare, ci şi ca o

elaborare de reguli noi care aveau să asigure pacea perpetuă.

b. H. G... – Declaraţia dreptului ginţilor. 1792. A prezentat o încercare de codificare a

DI plecând de la şcoala dreptului natural, cuprinzând în cadrul lucrării principiile şi

normele generale.

c. Instituirea de DI (1873), Asociaţia de DI (1873 – Londra), Asociaţia Harvard

Research in International Law (1927), Societatea Americană de DI (1906).

Până la înfiinţarea ONU putem vorbi despre un pionierat, codificarea din cadrul ONU

definitivând codificarea.

Momentele codificării:

1. Congresul de la Viena

- încercare de a elabora o reglementare internaţională privind probleme juridice

de ordin general.

- participanţii au adoptat norme referitoare la rangul agenţilor diplomatici,

libertatea navigaţiei fluviale internaţionale, abolirea traficului cu sclavi.

2. Conferinţa de la Paris (1856)

- s-a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile beligeranţilor şi neutrilor în

războiul maritim

- 1864 – convenţia pentru ameliorarea situaţiei militarilor răniţi din armatele

aflate în campanie

15

3. 1874 – Conferinţa de la Bruxelles – contribuie la codificarea legilor şi uzanţelor

războiului terestru.

4. Haga – 1899 şi 1907 – s-a efectuat o sinteză a elementelor anterior prezentate.

Acestea au fost prezentate într-o ordine logică şi bine organizată:

- Convenţia referitoare la reglementarea paşnică a diferendelor

- Protocolul adiţional al convenţiei referitoare la reglementarea paşnică a

diferendelor

5. 1908 şi 1909 – Londra – Conferinţa Navală Internaţională.

Se soluţionează elementele rămase neclare în urma conferinţelor de la Haga,

formulând declaraţii referitoare la Legile Războiului Maritim – se preciza că

acestea enunţă norme care în substanţă corespund principiilor generale de DI.

6. Numeroase alte conferinţe care reglementează:

- comunităţile poştale internaţionale

- comunităţile telegrafice şi telefonice

- armonizarea greutăţilor şi măsurilor

- protecţia proprietăţii intelectuale

- protecţia drepturilor artistice şi literare.

În toamna anului 1924, reluând eforturile de codificare, în cadrul Ligii Naţiunilor a

fost înfiinţat un organ permanent – Comitetul de Experţi, pentru codificarea

progresivă a DIP. Acest comitet era format din 17 experţi ce trebuia să reprezinte

principalele forme de civilizaţie şi de sisteme juridice din lume. Competenţele acestui

comitet:

1. întocmirea unei liste de probleme a căror reglementare internaţională era necesară

şi realizabilă.

2. trimiterea către state a listei menţionate cu scopul de a examina ulterior

observaţiile acestora.

16

3. de a prezenta un raport cu privire la problemele care consideră că au atins un grad

de maturitate satisfăcător, indicând totodată procedurile de urmat pentru

conferinţele ce urmau să fie codificate.

Astfel, Comitetul a prezentat Ligii o listă de 10 teme care, în marea lor majoritate, au

constituit observarea unor conflicte în scopul elaborării unor viitoare convenţii

internaţionale:

1. Conflictul de legi în materie de cetăţenie

2. Dreptul apelor teritoriale

3. Privilegiile şi imunităţile diplomaţilor

4. Regimul navelor care aparţin guvernelor

5. Extrădarea

6. Răspunderea statelor pentru daune produse pe teritoriul lor persoanelor şi

bunurilor străine

7. Aplicarea noţiunii de piraterie în DI

8. Reprimarea pirateriei

9. Principiile jurisdicţiei penale a statelor pentru infracţiuni comise în afara

teritoriilor lor

10. Procedura conferinţelor internaţionale

Adunarea Ligii Naţiunilor a convocat în 1927 o Conferinţă Internaţională pentru

Codificarea a trei dintre cele 10 domenii (1. cetăţenia, 2. apele teritoriale, 6.

răspunderea statelor pentru daune produse pe teritoriul lor persoanelor şi bunurilor

străine).

1930 – Conferinţa a adoptat numai documentele privind cetăţenia; discuţiile şi ideile

pe marginea celorlalte subiecte au fost extrem de utile, generând cadrul pentru

reluarea lor în conferinţe viitoare.

Dintre instrumentele juridice mai importante adoptate în perioada Ligii Naţiunilor

amintim:

1. Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţiunilor –

Paris, 1928. A fost cunoscut sub numele Briand – Kelogg.

17

2. Actul general pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale

(1928).

3. Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice

sau similare şi a mijloacelor bacteriologice. 1925.

4. Convenţia cu privire la reprimarea terorismului. 1937.

5. Convenţia pentru Crearea Curţii Penale Internaţionale. 1937.

Alte documente: interzicerea sclavajului, a traficului de femei şi copii; tratatul

străinilor; tratatul refugiaţilor; cooperarea în domeniul navigaţiei fluviale; regimul

porturilor maritime, regimul căilor ferate, traficul rutier, relaţiile de muncă.

Dpdv organizatoric, competenţele comisiei erau următoarele:

1. atunci când se abordează codificarea normelor noi

- să se desemneze un raportor

- să se stabilească un plan de muncă

- să transmită guvernelor un chestionar prin care să ceară opinia acestor norme

ce făceau obiectul codificării

- să consulte instituţii ştiinţifice

- să studieze rapoartele şi să înainteze guvernelor un proiect final pentru

observaţii

- să centralizeze oblig primite la aceste proiect şi să-l refacă conform

observaţiilor primite

- să supună proiectul astfel formulat Adunării Generale.

2. atunci când se sintetizează normele existente = codificare formală.

Statutul prevede numai solicitarea de informaţii guvernelor şi elaborarea unui

proiect de art fără să fie nevoie de raportor.

Categorii de recomandări posibile:

1. Să nu întreprindă nici o acţiune în afară de publicarea raportului său.

2. Să ia act de raport sau să-l adopte printr-o rezoluţie.

3. Să recomande proiectul statelor în vederea încheierii unor convenţii.

18

4. Să convoace o conferinţă pentru încheierea unei convenţii.

Comisia şi recomandările de situează în planul codificării în cadrul ONU.

Până în prezent în cadrul ONU au fost adoptate un număr de 15 convenţii, toate fiind

ca rezultat al proiectelor elaborate de Comisia de DI. Acesta formează împreună cu

Carta ONU nucleul DIP.

Cele 15 Convenţii:

1. Convenţia asupra mării teritoriale şi a zonei contigue. Geneva, 1958.

2. Convenţia asupra mării libere. Geneva, 1958.

3. Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice ale mării libere.

Geneva, 1958.

4. Convenţia asupra platoului continental. Geneva, 1958.

Au fost însoţite de un protocol facultativ cu privire la reglementarea obligatorie a

diferendelor.

5. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare. 1963. A fost însoţită de un

protocol facultativ privind dobândirea cetăţeniei şi unul de reglementare paşnică a

diferendelor.

6. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice. 1961.

7. Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie. New York, 1961.

8. Convenţia asupra misiunilor speciale. 1969.

9. Convenţia de la Viena asupra tratatelor. 1969. Este vorba despre tratatele stabilite

între state.

10. Convenţia asupra reprimării şi prevenirii infracţiunilor contra persoanelor care se

bucură de protecţie internaţională (agenţi diplomatici). 1973.

11. Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţii

internaţionale cu caracter universal. 1975.

19

12. Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în domeniul tratatelor. 1978.

13. Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în domeniul bunurilor, arhivelor

şi datoriilor de stat. 1983.

14. Convenţia de la Viena asupra tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau

între organizaţii internaţionale. 1986.

15. Convenţia referitoare la folosirea căilor de apă internaţionale în alte scopuri decât

navigaţie. 1997.

Convenţiile + Carta ONU prin normele pe care le conţin fac parte din nucleul DIP.

Toate au vocaţie de universal şi sunt considerate tratate multilaterale generale, chiar

dacă la unele dintre ele numărul statelor care au devenit păţi este redus.

Aceste proiecte, concretizate sau nu, pot conferi existenţa unei norme cutumiare sau

se pot afla la originea proiectelor de formare a normei. Însuşi proiectul de negociere a

unui tratat poate avea ca efect crearea unei norme cutumiare care va putea fi inclusă ...

într-un alt tratat.

În acest context al actelor şi documentelor ce nu constituie tratate se înscriu şi avizele

Adunării Generale oferite la cerere privind domeniile:

- Extinderea participării la tratatele multilaterale generale ... în cadrul Ligii

Naţiunilor.

- Căile şi mijloacele folosite pentru a evidenţia dreptul cutumiar internaţional.

- Rezervele la Convenţiile internaţionale.

Aceste codificări au relevat o serie de valori comune pe care statele s-au obligat să le

respecte şi să le protejeze. Aceste valori au făcut obiectul principiilor fundamentale

ale DI.

Codificarea DIP= sintetizarea, sistematizarea si ordonarea, prin tratate, a regulilor

cutumiare de DIP.

Codificarea in cadrul ONU

Codificarea se realizează azi sub egida ONU. S-a creat, in acest scop, Comisia de

Drept Internaţional (1947) , compusa din 34 de specialişti desemnaţi de Ad. Gen a

ONU. Comisia desemnează raportori speciali pt. fiecare subiect. Relaţia cu guvernele

20

ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea

observaţiilor lor.

Codificarea in cadrul ONU asigura precizia normelor de drept, întăreşte DIP ca sistem

si duce la adoptarea de noi norme.

Bibliografie

1. Raluca Miga Beştelin – DI. Introducere în DIP. All, 1996.

2. Marian Niciu, V. Marcu, N. Diaconu, N. Purdă, L. Macarovski – Culegere de

documente de DIP. Lumina Lex, 1997.

3. D. Popescu, A. Năstase, F. Coman – DIP. Şansa, 1994.

4. Al. Bolintineanu, A. Năastase, B. Aurescu – DI contemporan. All Beck, 2000.

5. Diaconu – DIP. Şansa, 1995.

6. G. Plastera – Manual de DIP. All Beck, 2005.

Curs 4

Principiile fundamentale ale DIP

1. ...

- pp îndepl cu bună credinţă a angajamentelor pe care un stat şi le asumă

- apare încă din antichitate

- în Evul Mediu, feudalism, epoca modernă şi epoca contemporană capătă noi

valenţe şi noi sensuri.

2. Principiul suveranităţii

- apare atunci când apar şi statele – Evul Mediu.

3. Altele: principiul nerecurgerii la forţă, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure

soarta, suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor naturale, principiul cooperării.

21

Aceste principii au fost un rod al evoluţiei DIP şi al experienţei umane.

Ca principii ale DIP aceste drepturi au o natură identică cu cea pe care o regăsim în

tratate şi cutumă, fiind o expresie a acordului de voinţă al statelor. Principiile aşa cum

sunt ele acum au fost consacrate în documentele de DIP atât înaintea WWII, cât şi

după.

Concepţia de principii ale DIP conţine regulile de conduită cele mai generale, a căror

respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea relaţiilor între state, pentru

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aşa cum sunt definite, ele au un mare

caracter de generalitate atât dpdv al substanţei (toate elementele raporturilor care le

reglementează DIP), cât şi prin aplicarea or în raporturile dintre state pe tot

mapamondul (universalitate).

Principiile DIP stabilesc cu cea mai mare autoritate drepturile şi obligaţiile cu caracter

universal menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale cărora statele le

acordă o importanţă prioritară. Principiile reprezintă în DIP un fel de instanţă

supremă.

Dezvoltând şi precizând conţinutul acestor principii, Declaraţia privind principiile de

DIP referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state, conform cartei ONU,

adoptată de Adunarea Generală în 1970, prezintă conţinutul a şapte principii:

1. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa

2. Reglementarea diferendelor inter-naţiuni prin mijloace paşnice

3. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat

4. Cooperarea internaţională

5. Egalitatea în drepturi a populaţiilor şi drepturile acestora de a dispune de ele

însele

6. Egalitatea suverană a statelor

7. Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.

Declaraţia privind principiile care guvernează relaţia dintre statele participante la

CSCE, adoptată la Helsinki, în 1975, enunţă un număr de 10 principii, adăugând la

cele 7 menţionate în carta ONU încă 3:

22

8. Inviolabilitatea frontierelor

9. Integritatea teritorială a statelor

10. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Principiile fundamentale ale DIP prezintă următoarele caracteristici:

1. ele prezintă o maximă generalitate, în sensul că normele pe care le cuprind

sunt de maximă generalizare şi abstractizare.

2. universalitatea – exprimată prin aplicarea lor conduitei statelor oriunde s-ar

exercita aceasta.

3. valoare de jus cogens - adică, un caracter imperativ, de la ele neputându-se

deroga decât pe calea unei norme convenţionale sau cutumiare, care să aibă

aceeaşi valoare de jus cogens.

Din acest pdv, principiile DIP sunt adevărate standarde a conduitei internaţionale a

statelor. Constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii oricărui act juridic, a

oricărei acţiuni sau absenţiuni a statelor în relaţiile internaţionale. Ele determină

caracterul şi conţinutul celorlalte norme şi instituţii ale DI, determină esenţa şi

orientarea.

Aplicarea şi respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând statele ca

subiecte primare ale DI. În virtutea ace3stor principii, statul promovează, afirmă şi

realizează, prin forme şi mijloace politico – juridice concrete, interesul lor natural.

Tendinţa la acest moment este spre o cât mai clară şi o completă cristalizare a

conţinutului şi elementelor care alcătuiesc principiile DI.

Principiul suveranităţii

Carta ONU în art. 1 consacră un număr de cinci principii în conformitate cu care

statele membre, precum şi organizaţiile, să acţioneze:

1. Rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice

2. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa

3. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat.

23

Conceptul de suveranitate a desemnat iniţial ansamblul funcţiilor exercitate de un stat

pe teritoriul său şi în relaţie cu alt state. Atât documentele internaţionale, cât şi cutuma

prezintă suveranitatea ca având un dublu aspect:

a. Intern – desemnează puterea suverană asupra subiectelor (resurse economice,

cetăţeni) aflate pe teritoriul respectiv.

b. Extern – precizează libertatea de acţiune faţă de acţiunea altor state.

a. Intern

În esenţă, conceptul de suveranitate a fost dezvoltat pentru a acoperi trei elemente

importante:

- Dreptul la independenţă pe plan intern

- Dreptul la egalitate şi independenţă în relaţiile cu alte state

- Dreptul la autodeterminare.

Alături de caracteristicile generale, trăsăturile fundamentale ale suveranităţii sunt

următoarele:

- Exclusivitatea – teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure

suveranităţi.

- Caracterul originar şi plenar – suveranitatea aparţine statului şi nu îi este

atribuită dinafară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea

domeniilor de activitate (politic, economic, social etc.).

- Indivizibilitatea – suveranitatea nu poate fi fragmentată, atributele ei

neputând aparţine într-un stat mai multor titulari.

- Inalienabilitatea – suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor

state sau organizaţii internaţionale.

Aceste trăsături nu sunt singurele care caracterizează suveranitatea, dar din ele

decurg şi altele. Dreptul exclusiv al statului se manifestă şi în următoarele direcţii:

- Adoptarea legilor şi reglementărilor aplicabile pe teritoriul său

- Asigurarea organizării de stat sub toate aspectele acesteia

- Dreptul de a decide liber asupra tuturor problemelor vieţii politice, economice,

sociale şi culturale

24

- Exercitarea asupra tuturor persoanelor şi bunurilor aflate pe teritoriul său,

precum şi asupra activităţilor ce se desfăşoară pe aceste teritorii a dreptului său

suveran.

b. Extern

Relaţia dintre stat şi cetăţenii săi are caracter de unicitate şi exclusivism.

Aceasta cuprinde atât drepturile şi obligaţiile reciproce (suveranitatea

personală), dar şi dreptul de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi

(unilaterală).

Exclusivitatea. Acest principiu nu înseamnă că un stat poate să acţioneze în

mod arbitrar, adică să adopte legi şi măsuri care să încalce angajamentele

asumate prin tratate şi obligaţii decurgând din norme cutumiare în domeniul

drepturilor omului. Statul nu poate să ia măsuri care să prejudicieze un alt stat.

Chiar şi în cazul în care un stat nu-şi respectă angajamentele internaţionale

asumate şi normele generale ale DI, în exercitarea drepturilor sale suverane,

celelalte state nu au dreptul de a se substitui statului în ceea ce priveşte

adoptarea şi aplicarea drepturilor sale, în relaţia politică a acestuia cu cetăţenii

săi, în organizarea sa teritorial – politică, în orientarea şi conducerea

activităţilor economice. Are însă dreptul şi obligaţia de a-şi exprima

îngrijorarea faţă de ceea ce se întâmplă în statul respectiv, fără a întreprinde

acte care să lezeze suveranitatea acestuia.

Principiul independenţei statelor – decurge din principiul suveranităţii.

Drepturi care decurg din natura de independenţă a statului:

- Stabilirea şi conducerea în mod liber a relaţiilor cu alte state (drept

diplomatic şi consular)

- Libertatea de decizie cu privire la participarea sau neparticiparea la tratate

şi la formarea normelor de DI general

- Libertatea de a produce acte unilaterale

25

- Decizia liber consimţită de a deveni membru a unei organizaţii

internaţionale, precum şi de a avea acces la proceduri internaţionale de

reglementare paşnică a diferendelor

- Dreptul de a folosi spaţiile care nu sunt supuse suveranităţii altor state

(marea liberă, spaţiul aerian adiacent acesteia, spaţiul cosmic).

Toate aceste drepturi sunt însoţite de obligaţii corespunzătoare:

- De a respecta drepturile similare ale altor state

- De a respecta obligaţiile asumate prin participarea la tratate sau organizaţii

internaţionale

- De a răspunde pentru actele ilicite comise

- De a coopera pentru rezolvarea problemelor internaţionale de interes

general

- Respectarea altor principii şi norme ale DI, în primul rând a obligaţiilor de

a nu recurge la folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa ori a intervenţiei

în treburile altor state, care sunt evident legate de independenţa unui stat.

Tot din trăsăturile caracteristice suveranităţii se desprinde şi integritatea

teritorială. Obligaţiile statelor cu privire la integritatea teritorială:

- De a se abţine de la orice cerere sau acţiune de acaparare a unei părţi sau

întregului teritoriu al unui stat

- De a se abţine de la orice act săvârşit împotriva integrităţii teritoriale sau a

unităţii oricărui stat şi în special de la orice acţiune de acest gen care ar

constitui o ameninţare cu forţa sau folosirea acesteia

- Să se abţină de a face din interiorul unui stat obiectul unei ocupaţii militare

sau a altor măsuri care comportă folosirea directă / indirectă a forţei.

Integritatea teritorială nu înseamnă o libertate absolută pe teritoriul său, chiar

şi faţă de proprii cetăţeni şi de bunurile situate pe acesta. Din acest pdv se

consideră că suveranitatea implică responsabilitate atât în ceea ce priveşte

suveranitatea altor state, cât şi în ceea ce priveşte respectarea drepturilor

persoanelor aflate pe teritoriul său.

26

Exercitarea dreptului suveran al statului în afara limitelor teritoriului său în

următoarele situaţii:

- Anumite drepturi suverane în zona contiguă a mării sale teritoriale, ca şi în

spaţiile aflate în afara jurisdicţiei oricărui stat

- Dreptul de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi

- Anumite drepturi şi obligaţii în legătură cu cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul

altor state

- Jurisdicţia asupra străinilor care comit crime

- În anumite cazuri de jurisdicţie asupra oricăror persoane care comit crime

de război, crime împotriva umanităţii sau acte de genocid.

Strâns legat de conceptul de integritate teritorială, DI asigură şi protecţia

frontierelor de stat.

Vom înţelege prin frontiere de stat liniile de demarcaţie naturală sau imaginară

a teritoriilor.

Curs 5

Frontierele de stat

Frontierele pot permite libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a capitalului şi a

ideilor dacă statele convin în acest sens.

Poate avea loc chiar o spiritualizare a frontierelor astfel încât să se dea acestora o

semnificaţie de puncte de legătură şi de colaborare între state şi popoare. Condiţia

esenţială => punctul de plecare în materializarea acestei ipoteze să fie respectarea

frontierelor existente şi nicidecum un principiu cu caracter revizionist.

1. Egalitatea suverană a statelor

Egalitatea suverană în drepturi a statelor are o dimensiune politico-juridică, rezultând

din regulile conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale, precum aceea a egalităţii în

dezvoltare, implicând obligaţia ţărilor dezvoltate de a acorda ţărilor în curs de

27

dezvoltare un tratament preferenţial şi diferenţiat în toate domeniile cooperării

economice şi comerciale (aşa numita egalitate compensatoare), precum şi obligaţia

statelor dezvoltate de a acorda ajutor ţărilor în curs de dezvoltare.

Principiul egalităţii suverane reprezintă o sinteză între principiul egalităţii şi

suveranităţii, fiind consacrat în mai multe acte şi documente internaţionale(Carta

ONU, Declaraţia Adunării Generale a ONU – 1970 – cooperarea între state, Actul

Final al Conferinţei de la Helsinki).

Declaraţia Adunării Generale a ONU – 1970 – trăsături definitorii ale principiilor:

a. statele sunt egale dpdv juridic

b. fiecare stat se bucură de drepturile inerente propriei suveranităţi

c. fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state, originalitatea

şi particularităţile fiecărui stat ca membru al comunităţii internaţionale

d. integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile

e. fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politică,

social şi cultural

f. fiecare stat are obligaţia de a se achita cu bună – credinţă de obligaţiile sale

internaţionale faţă de alte state

g. imunitatea de jurisdicţie a unui stat într-un alt stat pentru actele sale în calitate

de subie4ct al DIP

h. capacitatea egală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii

i. participarea tuturor statelor în condiţii egale la procesul de negociere a

tratatelor, la formarea normelor de DI, la procesul de soluţionare paşnică a

diferendelor ca membri egali ai comunităţii internaţionale.

Deşi terminologia egalităţii suverane nu este folosită în documentele internaţionale

aceasta nu exclude, ci implică principiul egalităţii în drepturi a statelor, care îşi

păstrează semnificaţia proprie. Astfel, documentele constitutive ale unor organizaţii

internaţionale regionale, cum ar fi: Carta Unităţilor Africane – 1963, Carta de la

Bogota – 1968, de la Buenos Aires – 1967, Constituţia Organizării Statelor

Americane precizează faptul că statele sunt egale în drepturi şi se bucură de şansă

egală de a le exercita.

28

Ex.: principiul 2un stat – un vot” – Consiliul de Securitate al ONU – votul membrilor

permanenţi.

2. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului acestora de a dispune de

ele însele.

Apare în secolul XIX în contextul luptei populaţiilor din Europa Centrală şi de Est

pentru formarea de state independente sau pentru realizarea unităţii politice şi

naţionale în detrimentul Imperiilor Austro – Ungar, Otoman şi Ţarist.

A fost enunţat într-o anumită formă într-unul dintre cele 14 puncte prezentate de

preşedintele american W. Wilson pentru restabilirea păcii în Europa în contextul

WWI.

Acest principiu a fost consacrat în carta ONU, unde printre alte obiective ale

organizaţiei îl regăsim pe acela de a dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, bazate pe

respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor la

autodeterminare.

Ulterior, acest principiu a fost promovat şi reafirmat tot mai puternic, evoluţie care s-a

concretizat juridic cu adoptarea Declaraţiei asupra Acordării Independenţei Ţărilor şi

Popoarelor Coloniale, prin rezoluţia ONU din 1960, referitoare la acordarea

independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii.

D.a. dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost inclus în „Declaraţia asupra

principiului DI privind relaţiile prieteneşti şi cooperare între state” conform Cartei

ONU, adoptată în 1970. Se precizează că nici o dispoziţie din acea declaraţie nu va fi

interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar dezmembra un stat sau ar

ameninţa integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran şi

independent care se conduce după principiul egalităţii în drepturi şi dreptul popoarelor

la autodeterminare, care are un guvern reprezentativ exponent al întregului popor

aparţinând teritoriului, fără a face distincţie de rasă, credinţă, naţionalitate. Tot aici se

arată că orice stat trebuie să se abţină de la acţiuni care vizează să atenteze parţial sau

total la unitatea naţională şi integritatea teritorială a unui alt stat.

29

Se mai prevede că toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în

deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică şi

culturală.

Toate aceste idei se regăsesc şi în cele două pacte din 1966:

- Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

- Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Se mai menţionează în pacte ca mijloace de exercitare a acestor drepturi crearea unui

stat suveran şi independent, libera asociere sau integrare cu un stat independent sau

dobândirea oricărui alt statut politic decis în mod liber de către popor.

Realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele presupune sine qua non

abolirea colonialismului şi a oricărei alte forme de dependenţă.

Dintre instrumentele regionale în care este consacrat acest principiu amintim:

- Actul Final de la Helsinki

- Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, 1981.

În afara documentelor menţionate, o altă sursă formatoare a acestui principiu este

jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a confirmat validitatea acestui

principiu ca normă ce creează obligaţii ergo homnes în contextul DIP.

Principiul cuprinde următoarele elemente:

a. dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici

un amestec din afară.

b. dreptul popoarelor de a promova conform voinţei lor dezvoltarea politică,

economică, socială şi culturală.

c. protecţia integrităţii teritoriale pe care se exercită drepturile popoarelor la

autodeterminare.

Dreptul popoarelor la autodeterminare este un drept permanent care vizează statutul

politic intern şi extern al unui popor. Oricărui popor îi sunt recunoscute:

- Dreptul de a crea un stat suveran şi independent

- Dreptul de a se asocia în mod liber cu un stat independent sau de a se integra în

acesta

30

- Dreptul de a dobândi orice alt statut politic ales în mod liber.

Corelativ drepturilor amintite le corespund statelor şi obligaţii care constau în:

- Respectarea dreptului la autodeterminare al popoarelor

- Favorizarea aplicării acestui principiu

- Sprijinirea ONU în îndeplinirea răspunderilor care îi revin în aplicarea acestui

principiu

- Favorizarea relaţiilor amicale şi a cooperării între state

- Respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Referitor la drepturile popoarelor de a promova principiul, trebuie menţionat că acesta

se exercită prin intermediul organelor reprezentative ale popoarelor.

Popoarele = majoritate + minorităţi (organizare statală care le recunoaşte şi le dă

dreptul de reprezentare)

Exercitarea dreptului la autodeterminare îmbracă diferite aspecte în plan intern şi

extern, însă titularul dreptului la autodeterminare este poporul respectiv, în ansamblul

său.

Modalităţile de organizare socio-politică pot permite o participare mai largă sau mai

restrânsă a diferitelor grupuri (inclusiv minoritare) la viaţa politică a unui stat.

Stabilirea acestei organizări revine ansamblului popoarelor de pe teritoriul respectiv

conform normelor demografice, ale majorităţii rezultate în urma unor scrutinuri

electorale. Exercitarea separată de către fiecare grup în parte a anumitor aspecte ale

dreptului la autodeterminare acţionează împotriva exercitării acestui drept, care

presupune ca o condiţie esenţială existenţa unui înalt grad de unitate şi coerenţă pe

acelaşi teritoriu de autodeterminare.

Dreptul popoarelor la autodeterminare nu autorizează nici o acţiune de dezmembrare a

teritoriului sau de scindare a unităţii politice a unui stat suveran şi independent, care

respectă acest principiu de DI şi care posedă un guvern reprezentativ pentru întregul

popor, fără deosebire de rasă, culoare şi credinţă.

În acest context, practica internaţională a dovedit că acordă o atenţie prioritară

integrităţii teritoriale întrucât frontierele artificial create delimitau teritorii locuite de

mai multe comunităţi distincte, iar constituirea de state pe criterii etnice era practic

31

imposibilă. În acest sens, orice grup uman ar primi un drept de secesiune, coerenţa

multor state ar fi ruptă printr-o fragmentare crescândă, lucru care ar conduce la un

dezechilibru profund pe scena vieţii internaţionale.

Ex.: mişcările secesioniste din Biafara şi Catanga care nu au fost recunoscute de

ONU.

Ex.: situaţia Ciprului de Nord.

În prezent nu sunt recunoscute mişcările separatiste ale tamililor şi kurzilor +

mişcările albanezilor din Kosovo. Au existat însă mişcări de separare ale popoarelor

prin înţelegere, care au respectat soluţia paşnică a diferendelor => ex.: cazul Siriei şi

Egiptului din 1961 (1958 – 1961 au format împreună Republica Arabă Unită),

Norvegia şi Suedia, popoarele din Singapore şi Malaezia, poporul senegalez din

Federaţia Mali, Slovacia şi Cehia + Iugoslavia, URSS.

Curs 6

Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa

Pactul Briand – Kellog (1928) – statele membre s-au angajat să nu recurgă la forţă sau

la ameninţarea cu forţa în vederea soluţionării conflictelor. Acest principiu este

formulat şi în Carata ONU.

Declaraţia din 1970 – acest principiu a furnizat şi dezvoltarea în Declaraţia privind

principiile DI referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state conform

Cartei ONU.

Un alt act internaţional este Acordul Final de la Helsinki (1975).

Subliniem că noţiunea de forţă nu se limitează la forţa armată, ci vizează şi presiunile

economice, politice sau de altă natură împotriva independenţei sau integrităţii

teritoriale ale unui stat, împotriva păcii şi securităţii internaţionale.

Conduita la care sunt obligate statele conform acestui principiu presupune ca ele să se

abţină de la folosirea forţei atât directă, cât şi indirectă.

32

Metodele directe de folosire a forţei:

- Sunt interzise orice ocupaţie militară a teritoriului de stat, precum şi dobândirea

unui teritoriu ca urmare a folosirii sau ameninţării cu forţa

- Soluţionarea folosind forţa sau sub ameninţarea acesteia a diferendelor teritoriale

şi a problemelor de frontieră, ca şi a oricăror alte probleme internaţionale

- Statele trebuie să se abţină de la orice formă de represalii care implică folosirea

forţei.

Folosirea indirectă a forţei:

- Statele sunt obligate să se abţină de la organizarea sau încurajarea organizării de

forţe neregulate, de bande armate în vederea unor incursiuni pe teritoriul unui alt

stat

- Sunt interzise organizarea şi încurajarea de acte de război civil sau acte de

terorism pe teritoriul altui stat sau a activităţilor organizate în vederea comiterii

unor astfel de acte.

1. O primă consecinţă a conduitei menţionate este obligaţia statelor de a nu

recunoaşte situaţii care decurg din folosirea ilegală a forţei.

2. Comunitatea internaţională să nu admită ca un stat chiar dacă a fost prejudiciat

printr-un act ilicit să recurgă pe calea contra-măsurilor nici la forţă, nici la

ameninţarea cu forţa.

3. Este interzisă constrângerea economică sau politică externă menită să pună în

pericol integritatea teritorială sau independenţa politică a statului vinovat de

comiterea actului ilicit.

Definirea agresorului şi a agresiunii

Agresiunea = (cf. convenţiilor de la Londra, 1933, semnatare: URSS, Afghanistan,

Turcia, România ş.a. state SEE) – se stabileşte criteriul cronologic pentru definirea

agresorului prin identificarea acestuia ca prim pas.

Prevedeau ca acte de agresiune:

33

- Declaraţia de război

- Invazia teritorială cu forţe armate

- Bombardarea teritoriului

- Sprijinirea bandelor armate pe teritoriul unui alt stat.

Toate elementele erau considerate agresiuni numai în cazul în care nu pot fi justificate

prin nici un element şi nici un fel de natură politică.

Momente de începere a agresiunii (armate)

Trebuie ca statul respectiv să fie cel care acţionează primul prin:

- Invazia sau atacul teritoriului unui stat, chiar ocupaţia acestuia

- Bombardarea teritoriului sau a forţelor armate ale unui stat

- Blocarea forţelor sau a coastelor unui stat

- Atacarea forţelor armate ale unui stat

- Folosirea forţelor armate ale unui stat situate pe teritoriul unui alt stat în

contradicţie cu Acordul privind staţionarea lor pe acest teritoriu

- Punerea teritoriului propriu la dispoziţia unui alt stat pentru a comite un act de

agresiune împotriva unui stat terţ

- Trimiterea de bande armate, forţe neregulate sau mercenari care să comită acte de

forţă armată contra altui stat.

Excepţii de la aplicarea principiului:

1. Dreptul statelor de a recurge la forţa armată în exercitarea dreptului la auto-

apărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat. Auto-apărarea trebuie

să fie proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului.

Referitor la auto-apărarea colectivă CIJ a dat expresie condiţiilor pentru

exercitarea acestora:

1. Să existe o cerere a statelor care se consideră victime ale unui atac armat

2. Să existe o declaraţie din partea acestuia prin care statul respectiv se prezintă ca obiect

al agresiunii.

34

În orice caz, dreptul la auto-apărare rămâne subordonat CS al ONU, căruia trebuie

să îi fie adusă la cunoştinţă imediat fapta şi care poate să acţioneze aşa cum

consideră de cuviinţă pentru restabilirea sau menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale. Nu poate fi autorizată exercitarea dreptului la auto-apărare care se

bazează, ca justificare, pe starea de necesitate. Nu este recunoscut dreptul la

apărare armată împotriva unei agresiuni indirecte.

2. O altă excepţie decurge din rolul pe care îl are pe scena internaţională C.S. Acesta

poate să decidă în caz de agresiune sau de încălcare a păcii următoarele:

- recurgerea la forţe armate ale ONU

- autorizarea unui stat sau grup de state să recurgă la forţă contra agresorului

- măsuri de constrângere: întreruperea completă sau parţială a relaţiilor

economice, a comunicaţiilor pe cale ferată, pe mare , în aer, precum şi a

comunicaţiilor poştale, telegrafice şi radio

- ruperea relaţiilor diplomatice.

3. Situaţia popoarelor care luptă pentru autodeterminare şi pentru crearea unui stat

independent => derivă dintr-un principiu fundamental menţionat în Carta ONU:

dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

ONU, 1974, definirea agresorului. Condiţii pentru care o intervenţie armată externă

este considerată licită. Se disting două cazuri:

a. Dacă intervenţia armată se bazează pe cererea liber consimţită a statului în cauză,

provenind de la guvernul legal al acestuia este considerată de regulă legitimă.

Temeiul juridic pentru această interpretare constă în faptul că un stat nu ar

consimţi la un atac armat pentru a periclita integritatea sa teritorială sau

independenţa politică. În cazul în care s-ar întâmpla acest lucru statul ar nega

poporului său exercitarea dreptului de a dispune de soarta sa, fiind deci în

contradicţie cu o normă imperativă a dreptului internaţional.

b. Dacă această solicitare vine din partea opoziţiei, nu este legitimă.

Dreptul de a acorda un sprijin umanitar nu trebuie să se confunde cu folosirea forţei

pentru protejarea popoarelor sau a unor grupuri minoritare. Asistenţa umanitară nu

35

poate fi impusă unui stat decât prin deciziile CS al ONU şi acestea vor fi luate numai

atunci când se consideră că situaţia creată reprezintă un atac sau ameninţare la adresa

păcii.

C.C. a mai decis folosirea forţei şi în alte cazuri pe care le-a considerat ameninţări la

adresa păcii şi securităţii internaţionale => există conflicte cu caracter etnic, implicând

minorităţi, precum şi încălcări ale drepturilor omului pe scară largă.

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale

Acest principiu apare ca element distinct în Convenţiile de la Haga 1899 / 1907

asupra reglementărilor paşnice ale diferendelor internaţionale, prin care părţile

contractante s-au angajat să depună toate eforturile pentru a asigura reglementarea

paşnică a diferendelor internaţionale, recurgând la:

- Bune oficii

- Mediere

- Conciliere

- Comisii de anchetă

În baza acestor două convenţii s-a format Curtea Permanentă de Arbitraj.

Acest principiu reapare distinct şi dezvoltat în Pactul Ligii Naţiunilor (1919), în care

se enunţă obligaţia statelor membre ca în cazul unui diferend între ele, soluţionarea să

fie supusă arbitrajului sau Consiliului de examinare şi în nici un caz să nu se recurgă

la forţă.

Carta ONU îl stipulează ca principiu distinct, bine determinat.

Declaraţia din 1970 şi Acordul Final de la Helsinki – acte în care se mai regăseşte.

Conţinutul principiului: se exprimă obligaţia generală a statelor de soluţionare paşnică

a diferendelor precum şi dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare.

Pornind de la practica internaţională, pentru a putea vorbi de un diferend trebuie să

existe două elemente:

36

a. pretenţie din partea unui stat pentru ca un alt stat să acţioneze sau să se abţină de

la anumite acţiuni, iar această pretenţie să fie respinsă de celălalt stat.

b. Întemeierea acestor pretenţii să se facă pe o normă de DI sau pe un drept al

statului care formulează pretenţia, baza pe DI.

Pentru ca un stat să îşi aleagă în mod liber mijloacele de reglementare paşnică trebuie

ca:

- Să nu se impună de către un alt stat sau organizaţie internaţională mijloace de

reglementare ale unui diferend, pentru recurgerea la unul sau altul dintre mijloace

trebuie să existe acordul statelor părţi în diferend. Acest acord poate fi dat înainte

sau după izbucnirea diferendului.

- Acordul unui stat pentru mijloacele de soluţionare a diferendului poate fi dat

pentru toate diferendele dintre cele două state sau mai multe părţi la acord, doar

pentru unele dintre acestea (cele referitoare la interpretarea acordului) sau pentru

un anumit diferend. Un stat nu poate să refuze reglementarea paşnică pentru că

aceasta ar echivala cu refuzul de a pune în aplicare acest principiu.

Eşecul soluţionării unui diferend printr-un anumit mijloc nun absolvă statul de

obligaţia de a continua soluţionarea prin mijloace paşnice. În acest context se poate

afirma că nu există obligaţii de a rezolva toate diferendele, dar nici limite de timp

pentru soluţionarea acestora.

Principalele norme care formează conţinutul acestui principiu sunt:

1. Obligaţia de a reglementa diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice.

2. Obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendului

3. Libera alegere a mijloacelor de soluţionare

4. Obligaţia părţilor ca în cazul în care nu ajung la o soluţie printr-unul din

mijloacele paşnice să continue să caute rezolvarea diferendului prin alte mijloace

tot paşnice

5. Obligaţia statelor aflate în diferend ca şi a celorlalte state de a se abţine de la orice

act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea

internaţionale sau să facă mai dificilă soluţionarea diferendului

37

6. Obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în

conformitate cu scopurile şi principiile Cartei ONU.

Curs 7

Subiectele dreptului internaţional

Subiectele de DI = entitate care participă la raporturile juridice reglementate

nemijlocit de DI.

Trăsătura esenţială a subiectelor de DI o constituie capacitatea lor de a fi titulare de

drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.

La început statul era singurul subiect de DI. Apar apoi ca subiecte de DI organizaţiile

internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare. Beligeranţii au fost şi ei subiecte

e DI.

Sfântul Scaun:

- subiect de DI

- organizaţie cu caracter religios.

1. Statul – principal subiect de DI

El reprezintă principalul subiect de DI, posedând capacitatea de a-şi asuma totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional

Calitatea lui de subiect de DI este rezultatul direct al suveranităţii sale şi nu depinde

de recunoaşterea lui de către alte state

Statul îşi exercită suveranitatea asupra teritoriului şi persoanelor situate pe teritoriul

său.

În doctrina şi practica internaţională s-a cristalizat opinia potrivit căreia pentru ca o

entitate politică să poată avea personalitate juridică internaţională de tip statal se cer

întrunite anumite elemente:

1. Existenţa unei populaţii permanente

2. Existenţa unui teritoriu determinat

38

3. Existenţa unui guvern legitim, capabil să administreze activităţile respectivei

comunităţi.

Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

Au fost dezvoltate în fiecare perioadă istorică în funcţie de concepţia şi doctrina

filosofică existentă.

1945 – etapa decolonizării, se formează aproximativ 80 de state

Căderea cortinei de fier ('89 – '91) drepturi asupra teritoriului...

Drepturi. Derivă din principiile Cartei ONU:

- Dreptul la existenţă şi suveranitate

- Dreptul la pace şi securitate

- Dreptul de a participa la viaţa internaţională în egalitate de drepturi

- Dreptul la legitimă apărare

- Dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii

- Dreptul la dezvoltare şi progres

- Dreptul de a-şi decide singure soarta

- Dreptul la cooperare.

Obligaţiile fundamentale sunt corelative cu drepturile:

- Obligaţia de a nu recurge la forţă sau ala ameninţarea cu acesta

- De a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea fiecărui stat

- De a rezolva diferendele pe cale paşnică

- De a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale asumate.

Principalele forme de organizare a statului

1. Uniunea personală = statul care se înfiinţează prin asocierea mai multor state,

având ca şef de stat o singură persoană. UP astfel creată nu devine subiect de drept

internaţional. Fiecare stat component îşi păstrează personalitatea juridică

internaţională, menţinându-şi alianţele şi tratatele precum şi politica externă

proprie. Exemplu?

39

2. Uniunea reală = asocierea a două sau mai multe state, având în fruntea uniunii

unul sau mai multe organe comune în sfera relaţiilor internaţionale şi a altor

domenii de interes general (economie, finanţe, armată). UR este un subiect de DI,

însă statele pot să-şi menţină anumite drepturi independente în limitele stabilite

prin actul constitutiv al uniunii.

3. Statul unitar = specificul statului unitar constă în existenţa unui singur set de

organe supreme ale puterii şi administraţiei. În relaţiile internaţionale, statul apare

ca subiect de DI.

4. Confederaţia = asocierea a două sau mai multor state în care acestea îşi păstrează

independenţa şi calitatea de subiect de DI.

Trăsături caracteristice:

- Se înfiinţează în baza unui tratat

- Are la nivelul confederativ un organ comun, de obicei cu atribuţii deliberative

(Dietă).

- Limitarea puterii atribuţiilor confederaţiei numai asupra statelor, nu şi a

cetăţenilor lor.

- Pe plan extern, organele confederative pot exercita unele atribuţii cum ar fi

încheierea unor tratate de interes general (tratate de pace, alianţe etc.).

5. Statul federal

- are o constituţie proprie ca act intern şi dispune de organe de stat federative cu

largi competenţe generale, parte dintre ele exercitându-se direct asupra

cetăţenilor statelor componente

- statele componente au organe de stat proprii şi o competenţă teritorială care se

limitează la probleme locale şi nu depăşeşte raza lor teritorială

- actul constitutiv al diferitelor federaţii.

Ex.: Constituţia SUA prevede că statele nu dispun de drepturi în raporturile de

politică externă, în timp ce Federaţia Elveţiană a reţinut în textul Constituţiei

dreptul cantoanelor de a încheia tratate limitate cum sunt cele privind ec publică,

vecinătatea.

40

6. Există state a căror suveranitate este limitată => statele vasale care transpuneau în

realitatea juridică internaţională o instituţie de drept intern, anume raporturile

dintre suzeran şi sclav. În politica externă, statul vasal era reprezentat de către

statul suzeran, iar în cazul în care acesta din urmă avea vreun interes la un stat terţ,

vasalul avea obligaţia de a-l urma.

7. Protectoratele = cedarea drepturilor statului protector prin tratat.

2. Organizaţiile internaţionale (interguvernamentale) = subiecte de drept

internaţional cu personalitate juridică restrânsă (calificată / funcţională).

OI sunt constituite în baza unui tratat internaţional, respectând toate regulile prevăzute

în dreptul tratatelor. Scopul cu care ele sunt înfiinţate derivă din interesele statelor

semnatare de a ceda administrarea unei probleme comune faţă de care doresc un

anumit vector de soluţionare, unei entităţi internaţionale.

Competenţele OI sunt date prin voinţa liber exprimată a statelor şi prevăzute într-un

mod coerent în textul actului constitutiv.

O OI poate avea competenţa e a încheia tratate în numele ei numai în condiţia în care

acest lucru este stipulat în constituţia ei.

3. Naţiunile care luptă pentru eliberare

Reprezintă subiect de DI în momentul în care ţi-au creat anumite organe proprii,

armată sau organe de rezistenţă care să exercite funcţii de putere publică şi să

controleze în mod efectiv o parte însemnată a viitorului stat.

Ca şi în cazul statelor, calitatea de subiect de DI nu depinde de recunoaşterea lor, ci

aparţine în mod egal tuturor naţiunilor care întrunesc aceste criterii în virtutea

dreptului lor la autodeterminare.

Pentru a fi recunoscută calitatea de beligerant, respectiva populaţie trebuie:

- Să deţină controlul asupra unui teritoriu

- Să aibă un guvern propriu

41

- Să-şi întemeieze lupta pe principii DI.

Beligeranţii trebuie să fie recunoscuţi de statele şi actorii internaţionali. Au existat şi

tentative eşuate => beligeranţa = etapă tranzitorie către formarea statului independent.

Curs 8

Spaţiile în DI

Se împart în:

1. Teritoriul de stat asupra căruia statul suveran îşi exercită drepturile sale

indivizibile şi inalienabile.

2. Spaţii care aparţin mai multor state (fluviile internaţionale).

3. Spaţii aflate în afara dreptului suveran al statelor (marea liberă, spaţiul extra-

atmosferic).

Teritoriul de stat

Natura juridică a teritoriului de stat

Teritoriul de stat = spaţiul geografic alcătuit din suprafeţele terestre, acvatice şi

marine, solul, subsolul şi o parte a spaţiului aerian asupra căruia statul îşi exercită

suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

Astfel, ele constituie acel element material care condiţionează însăşi existenţa statului,

delimitând spaţiile existenţei organizării statale suverane, constituind astfel o noţiune

politico – juridică.

În determinarea naturii juridice a teritoriului trebuie să pornim de la faptul că aceasta

constituie:

a. spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului

b. spaţiul înfăptuirii dreptului populaţiei la autodeterminare

42

c. obiectul suveranităţii permanente asupra bogăţiilor şi resurselor naţionale.

Componenţa teritoriului de stat

a. Spaţiul terestru

- partea uscată – poate fi formată fie dintr-o singură întindere terestră, fie din

mai multe insule (stat – arhipelag – Indonezia, Filipine):

sol

subsol

- spaţiul acvatic

apele interioare:

• cursuri de apă: fluvii, râuri, canale

• lacuri şi mări interioare

marea teritorială

Apele interioare sunt supuse suveranităţii statului, ceea ce înseamnă acesta exercită

asupra lor jurisdicţia sa deplină având dreptul de a reglementa prin legi interne

navigaţia, exploatarea hidroenergetică, exploatarea resurselor naturale, măsurile de

protecţie a mediului înconjurător.

Spaţiile acvatice de frontieră formează de obicei limita între două sau mai multe state,

iar fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se

află pe teritoriul său. D.a probleme care se pun în legătură cu navigaţia, cu exploatarea

şi utilizarea resurselor acestora se reglementează prin acorduri între state.

Apele maritime interioare:

- Apele portuare

- Golfurile şi băile interioare

- Apele maritime situate între ţărm şi limita internă a mării teritoriale.

Apele portuare sunt considerate ape maritime interne până la linia care uneşte

instalaţiile permanente, făcând astfel parte din sistemul portuar. Ele sunt supuse

43

suveranităţii statului, care stabileşte reglementări de intrare şi ieşire din rada portului a

navelor străine, condiţiile privind accesul acestora, staţionarea şi activităţile lor.

Regula generală privind statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine

este cea conform căreia acestea sunt obligate să respecte toate legile şi regulile statului

riveran. Regulile aplicabile navelor străine sunt diferite pentru:

a. Navele militare – nave care aparţin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de

un echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţine nava, echipaj

care este supus disciplinei militare şi este subordonat unui comandant cu grad

militar.

Statutul navelor de război (militare) în apele teritoriale

Intrarea în port se face numai pe baza unei autorizaţii prealabile din partea statului

pavilion sa a unei notificări prealabile. Statele în apele interne ale căruia intră

poate impune restricţii, atât în legătură cu numărul navelor, cât şu cu durata

staţionării or în apele sale portuare. Excepţia de la această regulă face cazul de

forţă majoră (furtună, avarii la bordul navei).

Nava de război care se află legal într-un port străin se bucură de imunitate, de

jurisdicţie penală şi civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechiziţionată.

De acest regim se bucură şi navele de stat afectate unor scopuri necomerciale

(nave prezidenţiale).

Dacă nava încalcă legile şi reglementările statului riveran şi nu ţine seama de

avertismentul dat, va fi fi somată să părăsească imediat apele portuare, iar în cazul

în care statul suveran a fost prejudiciat, aceasta atrage răspunderea internaţională a

statului de pavilion.

b. Nave comerciale – acelea care aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi, persoane

fizice sau juridice şi care efectuează transport e mărfuri sau de pasageri ori

exploatează resurse marine

Statutul navelor comerciale

În apele portuare, navele comerciale sunt supuse unei dube jurisdicţii:

- A statului de pavilion

- A statului riveran.

44

Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit membrii

echipajului între ei, precum şi faptelor care privesc disciplina interioară a navei.

Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică atunci când infracţiunea a fost

comisă:

- La bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparţine

echipajului

- Pe uscat de membrii echipajului, dacă aceasta a avut ca rezultat tulburarea

ordinii publice a statului riveran.

- Atunci când deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei, căpitanul acesteia

solicită sprijinul autorităţii riverane.

În condiţiile în care între statul riveran şi cel de pavilion problemele menţionate

sunt abordate prin tratate bilaterale, conduita sus-amintită prevalează prevederile

acestor tratate.

Jurisdicţia civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării

obligaţiilor contractate de nava respectivă în timp ce se afla în apele maritime

interioare sau în marea teritorială, precum şi pentru alte pretenţii, rezultând din

evenimente de navigaţie, care au avut ca urmare avarii asupra navei ori

încărcăturii ca şi pentru despăgubiri şi taxe.

c. Navele de cercetare ştiinţifică, poşta, control sanitar, vamal, fiscale.

Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de 12 mile

marine măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux

de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai

avansate ale ţărmului.

În marea teritorială statul riveran îşi exercită toate drepturile sale decurgând din

suveranitatea asupra spaţiului acvatic, solului şi subsolului acesteia.

Ex.: dreptul de exploatare a tuturor resurselor naturale, reglementarea navigaţiei,

aplicarea măsurilor de securitate, protecţia mediului, controlul vamal şi sanitar etc.

45

Navele străine afectate unor scopuri comerciale şi necomerciale pot intra şi naviga în

marea teritorială a statului riveran exercitându-şi dreptul lor de trecere inofensivă,

navele de război fiind de regulă supuse regimului autorizării sau notificării prealabile.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului

acvatic al statului suveran, fiind delimitat:

În plan orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime

În plan vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic

considerată ca fiind situată la 100 de km deasupra nivelului mării.

Frontierele de stat şi problemele modificării teritoriilor

În interiorul frontierelor, statul îşi exercită deplina sa suveranitate şi acţionează în

vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale. În virtutea suveranităţii sale, statul, prin

numărul frontierelor sale interne, stabileşte regimul frontierelor şi ia măsuri pentru

paza şi supravegherea acestora.

Frontiera de stat = liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart

teritoriul unui stat de cel al altui stat sau, după caz, de marea liberă.

Frontierele se întind până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic, iar în

adâncime până la limitele accesibile ale tehnicii moderne.

Clasificarea frontierelor după:

a. natura lor

- frontiere naturale delimitate de particularităţi geografice (râuri, munţi,

mări)

- frontiere geometrice, convenţionale = linii mai mult sau mai puţin drepte

ce despart teritoriile statelor

b. elementele componente ale teritoriului

- frontiere terestre – despart uscatul între două state

- frontiere fluviale – despart fluviul sau râul între două state

46

- frontiere maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale, precum

şi limita în raport cu statele vecine

- frontiere aeriene – linii perpendiculare pe liniile de la sol până la limita

spaţiului extra-atmosferic.

Dacă frontierele de stat se stabilesc prin lege internă, prin tratate internaţionale sunt

stabilite operaţiile de demarcare şi efectuarea în comun a unor lucrări de întreţinere,

utilizarea drumului de frontieră, precum şi modalităţile de soluţionare a diferendelor

între state.

Prin norme interne sunt reglementate regimul juridic al frontierelor, aspecte privind

paza şi supravegherea acestora, controlul pentru trecerea frontierelor sau alte activităţi

desfăşurate în zona de frontieră.

Curs 9

Fluviile internaţionale

Fluviile internaţionale = apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a

două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

Principiile stabilite de Convenţia de la Viena privind regimul de navigaţie pe fluviile

internaţionale europene au stabilit această definiţie precum şi în mod definitiv

libertatea de navigaţie pe aceste fluvii.

După Congresul de la Viena (1815) => Congresul de la Berlin (1885) => Convenţia

de la Barcelona (1921 – convocată de Liga Naţiunilor) unde au fost elaborate un statut

şi o convenţie privind regimul căilor navigabile de interes internaţional.

Rezumând reglementările adoptate s-au stabilit următoarele reguli:

a. fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul

său fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriile, fie de cele care

urmează o frontieră fluvială.

b. în privinţa navigaţiei se aplică principiul libertăţii navigaţiei.

47

c. în virtutea suveranităţii, reglementările navigaţiei pe fluviile internaţionale se

efectuează de către statele membre riverane fără vreun amestec din partea altor

state.

d. în timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor se bucură de deplină libertate

de navigaţie, fără nici un fel de discriminare. Navele militare, cele vamale şi de

poliţie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale

statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor. Pentru sectoarele altor state

este necesară autorizaţia acestora din urmă.

e. statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, în acest

sens având dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de

întreţinere şi amenajare, supravegherea, poliţia fluvială, controlul vamal şi sanitar

întrând tot în obligaţia statului riveran.

f. în principiu, pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale

alcătuite din reprezentanţii statelor riverane care devin membre de drept ale

acestor comisii pentru coordonarea activităţii acestor ţări în vederea asigurării

libertăţii de navigaţie. În afară de această preocupare principală, comisiile au în

vedere şi utilizarea acestor ape în alte scopuri decât navigaţia, cum ar fi:

producerea de energie electrică, pescuitul ş.a.m.d. (Comisia Dunării, Comisia

Rhinului).

Regimul juridic al Dunării

Regimul de navigaţie al Dunării, care este un fluviu navigabil pe o lungime de 2588

km este reglementat în prezent prin Convenţia de la Belgrad (18 august 1948 / în

vigoare din 11 mai 1949) a statelor riverane.

Utilizarea acestui fluviu se face după următoarele principii:

a. navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi de mărfuri

ale tuturor statelor în condiţii de egalitate. Acest principiu se extinde doar asupra

porţiunii navigabile a Dunării (de la Ulm – Braţul Sulina, singurul deschis

navigaţiei – la Mare).

b. navele de război ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de

fluviu cuprinsă între graniţele proprii, iar în afara acestora numai în baza unor

48

înţelegeri între state. Navelor de război ale statelor neriverane le sunt interzise

navigaţia sau utilizarea în alte scopuri a acestui fluviu.

c. stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, precum şi supravegherea fluviului,

sanitară şi poliţienească, şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii

Dunării în stare de navigaţie intră în competenţa exclusivă a statelor riverane.

Pentru punerea lor în practică în vederea coordonării activităţii per Dunăre s-a înfiinţa

Comisia Dunării (sediu Budapesta?), alcătuită din reprezentanţii statelor riverane.

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin

acorduri încheiate între statele riverane: Acordul din 1963 (România şi Iugoslavia

privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I) şi cel din 1976

(pentru Porţile de Fier II).

Un alt document care reglementează măsurile de combatere a poluării a fost adoptat la

Bucureşti (1985) „Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţie a

apelor fluviului contra poluării”.

Canalele internaţionale = cursuri de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat

construite cu aportul statului în cauză sau a unui grup de state.

În această situaţie se află şi canalul Dunăre – Marea Neagră. Canalele situate pe

teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblul teritoriului de stat:

suveranitate statului asupra canalului.

În cazul în care navigaţia prin canal este de interes local, acesta este reglementată de

statul riveran. Când însă navigaţia pe un canal este de interes mondial, acel canal

poate fi supus unui regim internaţional stabilit prin tratate, regim ce se caracterizează

prin libertate de navigaţie pentru vasele tuturor statelor, fără discriminare, cu

respectarea suveranităţii teritoriale a statului riveran.

Ex.:

Canalul de Suez (Egipt, sec. XIX) face trecerea de la Marea Mediterană în Marea

Roşie şi Oceanul Indian. Regimul său juridic a fost stabilit în 1888 prin Convenţia de

la Constantinopol, iar până în 1956 proprietatea şi administrarea lui au aparţinut

Companiei Universale. Începând cu 1956 guvernul egiptean a naţionalizat canalul,

49

restabilindu-şi suveranitatea asupra lui şi asumându-şi obligaţia de a respecta

libertatea de navigaţie stipulată în Convenţia din 1888.

Canalul Panama (sfârşitul sec XIX) face legătura dintre Oceanul Atlantic şi Pacific,

iar regimul său de navigaţie este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între UK

(Ţara de Foc, I-le Falkland) şi SUA în 1901 şi ulterior între SUS şi Panama în 1903

(încheiat pe 99 de ani). Prevede crearea unei zone de cinci mile de fiecare parte a

Canalului sub jurisdicţia SUA. Navigaţia era liberă pentru toate navele statelor

internaţionale atât pe timp de pace, cât şi de război, în condiţiile neutralizării şi

demilitarizării zonei Canalului.

Lupta poporului panamanez pentru restituirea către statul Panama a teritoriului

concesionat SUA, precum şi negocierile începute în 1964 au dus în 1977 la încheierea

unui nou tratat care a intrat în vigoare în 1979. Prin acest nou tratat se prevede

suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului, garantându-se totodată SUA

drepturi speciale în zonă (ex.: reglementarea tranzitului, amenajarea canalului,

răspunderea primordială pentru apărarea militară a Canalului). Această situaţie a

rămas până în decembrie 1999, când a expirat tratatul din 1901, încheindu-se clauza

temporală. Din ianuarie 2000, canalul a devenit parte integrantă ţi în exclusivitate a

Republicii Panama (sub suveranitate absolută).

Canalul Kiel – uneşte Marea Nordului cu Marea Baltică, fiind situat pe teritoriul RFG.

Regimul de liberă navigaţie pe acest canal a fost prima oară stabilit în urma Tratatului

de la Versailles (1918), când Germania a pierdut multe teritorii. În 1936 Germania

denunţa unilateral tratatul, emiţând un regulament pentru utilizarea canalului care

limita navigaţia la navele comerciale străine. După 1945, în lipsa unei reglementări

convenţionale, canalul are un regim de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor

pe bază de egalitate.

Spaţiul aerian

Sub aspect juridic, în dimensiunea sa orizontală distingem:

- spaţiul supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află

50

- restul spaţiului care se găseşte deasupra diferitelor zone maritime (zone ec

exclusivă şi marea liberă).

Antarctica şi Arctica au un regim special instituit pentru zonele şi teritoriile

respective.

În dimensiunea verticală, spaţiul aerian supus suveranităţii internaţionale nu a fost

până în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional, faţă de spaţiul extra-

atmosferic care nu este supus suveranităţii nici unui stat. Ca regulă generală s-a

convenit ca limita între cele două spaţii se situează la aproximativ 1000 de km

deasupra nivelului mării.

Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului său aerian a fost stabilit prin

Convenţia din 1919 privind navigaţia aeriană şi reafirmat de Convenţia adoptată prin

Conferinţa de la Chicago (1944) asupra aviaţiei civile internaţionale, precum şi prin

alte tratate multilaterale şi reglementări internaţionale.

România este parte la această convenţie din 1965.

În virtutea suveranităţii asupra spaţiului aerian, statul are dreptul de a reglementa prin

legislaţia sa naţională toate problemele pe care le incumbă atributele sale suverane şi

anume:

- Stabilirea măsurilor de garantare a securităţii

- Determinarea regimurilor de zbor

- Desfăşurarea activităţilor comerciale naţionale şi internaţionale

- Exercitarea jurisdicţiei sale exclusive în spaţiul său aerian

- Soluţionarea fără nici un amestec extern a oricăror probleme care apar cu privire

la spaţiul său aerian.

Zone de regimuri juridice internaţionale speciale (bibliografie?)

1. Zonele demilitarizate

Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil

unei zone, statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care

se instituie drepturi şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial

51

amplasarea armamentului şi instalaţiilor militare, precum şi staţionarea de

trupe a oricărui stat (străin sau suveran).

Sub aspect teritorial, demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriu, în

cele mai frecvente cazuri zonele de frontieră. Acest teritoriu se poate extinde

până la limita întregului teritoriu de stat sau poate cuprinde o întreagă regiune

geografică, ori spaţii situate dincolo de jurisdicţia internaţională a statelor.

Clasificarea zonelor demilitarizate după potenţialul militar. Dpdv al

conţinutului demilitarizarea poate fi:

a. totală – atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor

fortificaţiilor, tipurilor de armament, şi înlăturarea tuturor forţelor armate

cu excepţia celor necesare păstrării ordinii interne.

b. limitată / parţială – atunci când se permite menţinerea anumitor fortificaţii

sau forţe armate reduse.

Ex.: Convenţia de la Paris (1856) – Rusia a fost obligată să demilitarizeze

Marea Neagră.

2. Zonele neutralizate

Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei

zone, statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat de natură a

interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe acel teritoriu sau de a-l

transforma în bază militară.

Neutralizarea poate fi:

a. permanentă (pace / război). Ex.: Elveţia.

b. temporară (numai în timpul unui conflict armat).

Curs 10

Populaţia în DI

52

Cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la un anumit stat. Toate problemele

legate de cetăţenie intră în competenţa exclusivă a statului respectiv => prin lege

internă se stabileşte legislaţia de cetăţenie, drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti ale unei

persoane, modurile de dobândire a cetăţeniei şi de pierdere a acesteia, precum şi

consecinţele care decurg din aceasta.

Principii şi moduri de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte fie prin naştere, fie prin naturalizare.

1. Prin naştere, cetăţenia se poate dobândi:

a. fie urmând principiul dreptului sângelui (ius sangvinis), copilul având

cetăţenia părinţilor – Franţa, Suedia, Japonia;

b. fie dreptul solului (ius soli) potrivit căruia copilul capătă cetăţenia statului

pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetăţenia părinţilor –

Argentina, Paraguay.

2. Dobândirea prin naturalizare are loc:

a. La cererea persoanelor interesate şi se acordă pe baza deciziei autorităţilor

competente ale statului solicitat. Legislaţia naţională prevede o serie de

condiţii pentru acordarea cetăţeniei.

- Ex.: reşedinţa solicitantului să fie pe teritoriul statului respectiv

pe o perioadă de 3 – 10 ani înaintea solicitării

- Cunoaşterea limbii naţionale

- Cerinţa de a dispune de mijloace de subzistenţă

- Buna moralitate etc.

b. O altă modalitate este prin căsătorie.

c. Cetăţenia poate fi dobândită şi prin înfiere. Înfierea unui copil fără

cetăţenie sau cu cetăţenie străină atrage după sine de obicei dobândirea de

către copil a cetăţeniei adoptatului. De cele mai multe ori, copilul care a

împlinit 14 ani trebuie să-şi dea consimţământul.

53

d. Problema dobândirii cetăţeniei se pune şi în situaţiile în care au loc fie un

transfer de teritorii, fie de populaţii, de la un stat la altul. Când intervine un

transfer de teritorii, persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au

dreptul de a opta cu privire la viitoarea cetăţenie, adoptând fie cetăţenia

noului stat, fie a celui precedent. Transferul de populaţii dintr-un stat într-

altul, pe baza unor tratate internaţionale produce consecinţe cu privire la

cetăţenia persoanelor strămutate. În baza tratatului, aceste persoane pot

opta pentru cetăţenia unuia dintre cele două state sau dobândesc în mod

automat cetăţenia noului stat.

Pierderea cetăţeniei are loc în baza legislaţiei interne. Se cunosc mai multe cazuri:

a. Renunţarea la cetăţenie potrivit procedurii determinate (renunţare

voluntară)

b. Retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti cu

un caracter de sancţiune pentru conduita cauzatoare de prejudicii

interesului statului sau atunci când naturalizarea a fost obţinută prin fraudă.

c. Poate avea loc şi prin căsătorie sau înfiere, însă nu în mod obligatoriu.

Deosebirile existente cu privire la principiile şi modalităţile diferite de dobândire şi

pierdere a cetăţeniei în practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică

interesele mai multor state. Din acest motiv, s-a impus elaborarea unor acorduri

internaţionale care să reglementeze astfel de situaţii. Cele mai cunoscute sunt

bipatridia şi apatridia.

Bipatridia = dubla cetăţenie care presupune ca om persoană să aibă două cetăţenii în

acelaşi timp.

Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile statelor în

principal în:

- Situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere

- În cea a naturalizării.

54

Astfel, copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică

principiul „ius sangvinis”, pe teritoriul altui stat a cărei legislaţie consacră

principiul „ius soli” va căpăta cetăţenia ambelor state.

Prin naturalizare, dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la

cerere, prin căsătorie, înfiere etc. o nouă cetăţenie, nu pierde concomitent

vechea sa cetăţenie.

Apatridia = situaţia unei persoane care nu are cetăţenia nici unui stat.

Ea este generată de deosebirile dintre legislaţiile diferitelor state cu privire la

persoanele care îşi pierd cetăţenia, fără a căpăta cetăţenia unui alt stat.

Ex.: cazul copilului născut din părinţi apatrizi rămâne apatrid, dacă se naşte pe

teritoriu cu principiul „ius sangvinis”.

Apatrizii fiind lipsiţi de orice legătură cu un stat, sunt supuşi jurisdicţiei

statului pe al cărui teritoriu se află, unde au calitatea de străini. Astfel au fost

reglementate, în 1951 şi 1961, două convenţii cu privire la statutul apatrizilor

care cuprind o serie de reguli din care amintim:

- Obligaţia statului de a acorda cetăţenia sa copilului născut pe teritoriul său,

precum şi copilului găsit pe teritoriul său.

- Pierderea cetăţeniei unei persoane în cazul schimbării statului de origine

are loc numai dacă persoana respectivă capătă cetăţenie.

- Interzicerea de a lipsi o persoană de cetăţenie dacă aceasta devine apatrid.

În situaţiile unui transfer de teritorii, problema cetăţeniei persoanelor

aparţinând acelui teritoriu se rezolvă prin tratat, iar în lipsa acestuia statul

dobânditor acordă cetăţenia sa persoanelor care altfel ar deveni apatride.

Asigurarea protecţiei cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat

Ca regulă generală, străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicţiei

acestuia. În acelaşi timp însă, el menţine legături cu statul a cărei cetăţenie o are. În

virtutea acestei din urmă legături, protecţia apare ca o regulă generală a DI în temeiul

căruia statului i se recunoaşte dreptul de a acţiona prin mijloace diplomatice şi juridice

adecvate raporturilor interstatale în apărarea cetăţenilor săi prejudiciaţi de către alte

55

state pe teritoriul acestora din urmă. Aceasta se întâmplă numai în baza principiului

suveranităţii de stat, singurul care conferă acordarea cetăţeniei de cetăţean.

Actele ce reglementează protecţia privind relaţiile diplomatice

1. Convenţia de la Viena (1961)

2. Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare (1963)

3. Cazul răspunderii statelor.

Dreptul de protecţie se exercită potrivit unor reguli generale:

- Să existe o legătură juridică între persoana lezată şi statul care acţionează în

interesul său.

- Epuizarea căilor de soluţionare interne prevăzute de legislaţia statului respectiv.

Reclamaţia internaţională poate fi formulată de către un stat numai dacă pe

teritoriul statului reclamat nu există o cale judiciară de soluţionare, sau după

utilizarea căilor existente nu s-a obţinut o soluţie favorabilă.

- O persoană lezată să nu fi desfăşurat activităţi cu caracter infracţional de

prejudiciere a intereselor statului reclamat sau de încălcare a DI.

Bipatrizii nu pot beneficia de protecţia statului a cărui cetăţenie o posedă în cazul în

care aceştia se află pe teritoriul unui alt stat de a cărui cetăţenie se bucură.

Regimul juridic al străinilor

Noţiunea de străin desemnează persoanele care se află pe teritoriul unui stat şi au

cetăţenia altui stat sau sunt lipsite de cetăţenie.

Situaţia juridică a străinilor este reglementată nu numai prin legi naţionale, care sunt

diferite de la ţară la ţară, ci şi prin convenţii internaţionale şi norme cutumiare de DI.

În practica internaţională se cunosc următoarele forme de tratament acordat străinilor:

a. regimul naţional – potrivit acestuia, un stat recunoaşte străinilor pe teritoriul său

aceleaşi drepturi pe care le acordă cetăţenilor săi, cu excepţia drepturilor politice şi

a dreptului de a ocupa funcţii publice.

56

b. regimul special – acordarea de către stat pentru unele categorii de străini şi în

domenii de activitate bine determinate a anumitor drepturi prevăzute fie în

legislaţia naţională, fie în cea internaţională.

c. regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – potrivit acestui regim, străinii

aparţinând statului cu care se încheie un acord vor beneficia de un tratament la fel

de avantajos ca acela conferit prin tratate străinilor unor state terţe.

d. regimul mixt – combinarea regimului naţional cu a celui special.

Indiferent de regimul de care se bucură străinii, pe teritoriul statului de reşedinţă au

obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului în care se găsesc, obligaţia de a

nu întreprinde nici o activitate defavorabilă intereselor statului, obligaţia de loialitate

faţă de statul care l-a primit.

În cazul în care nu este respectată această conduită, există anumite modalităţi de

încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul statului:

a. expulzarea – măsură ce se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau

mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp.

b. extrădarea – acţiune de asistenţă juridică interstatală în materie penală care

urmăreşte transferul unui individ condamnat sau urmărit penal din domeniul

suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat. Un astfel de act este

consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională de

asistenţă juridică între state. Extrădarea se face la cererea statului interesat ca

persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost

condamnată. Extrădarea fiind un atribut al suveranităţii de stat, acesta poate

admite sau respinge predarea persoanei în cauză.

Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate

Termenul de refugiat a apărut în DI după WWI şi definea situaţia unor persoane care,

din cauza evenimentelor de război, au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână

pe teritoriul unui stat străin, dar fără să fi pierdut sau renunţat la cetăţenia lor.

57

Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate s-a limitat după WWII la repatrierea

acestora. Astfel, s-au încheiat convenţii între URSS, Anglia şi SUA în 1945, URSS şi

Franţa tot în 1945.

Convenţia din 1951 cu privire la refugiaţi nu se aplică decât persoanelor care au

devenit refugiaţi ca urmare a evenimentelor intervenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi

ţinând seama că de la adoptarea convenţiei au apărut noi categorii de refugiaţi, care nu

pot beneficia de prevederile convenţiei.

În 1967 a fost adoptat un nou protocol cu privire la statutul refugiaţilor. A nu se

confunda instituţia refugierii cu dreptul de azil. Dreptul de azil a fost proclamat de

Revoluţia franceză (1789) dobândind apoi recunoaştere şi din partea altor state.

Azil = dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a

unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activitate politică, ştiinţifică,

religioasă etc. care nu este în concordanţă cu normele juridice interne, contravenind

normei de drept intern a statului respectiv.

Curs 11

Reglementarea diferendelor pe cale paşnică

Răspunderea statului în DI

În DI contemporan, răspunderea statelor şi a celorlalte subiecte de DI intervine în

două situaţii distincte, dând naştere la două tipuri de răspunderi:

a. răspunderea pentru fapte sau acte ilicite dpdv internaţional: încălcarea normelor de

drept internaţional sau a cutumelor.

b. răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile, rezultând din activităţile care nu

sunt interzise de DI.

În codificarea răspunderii statelor pentru fapte ilicite dpdv internaţional comisia de DI

a pornit de la o serie de delimitări între care:

58

- Delimitarea regulilor generale privind răspunderea statelor indiferent de domeniul

în care ar interveni, de acelea care stabilesc în sarcina statelor obligaţiile a căror

violare poate da naştere la răspunderea internaţională.

- Delimitarea obligaţiilor internaţionale a căror violare are o semnificaţie deosebită

pentru societatea internaţională (menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,

sclavia, genocidul) şi care produc consecinţe grave sub aspectul răspunderii.

Condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit

1. condiţia de ordin subiectiv care constă într-o comportare manifestată printr-o

acţiune sau omisiune care, potrivit DI, este imputabilă statului.

2. condiţia de ordin obiectiv care constă în încălcarea unei obligaţii internaţionale a

statului printr-o comportare care îi este imputabilă.

O parte a doctrinei juridice şi practicii internaţionale afirmă necesitatea prezenţei a

altor trei condiţii pentru existenţa unui fapt ilicit:

3. culpa în DI acţionează mai ales în ... regulilor care stabilesc în concret conduita

legală sau ilegală, precum şi conţinutul obligaţiilor într-un domeniu determinat al

raporturilor dintre state (ex.: cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică). ... culpa

joacă un rol important în legătură cu determinarea gradului de răspundere şi

corelativ a formelor de reparare a daunei.

4. pentru răspunderea statului nu este necesară existenţa unui prejudiciu, ci simplul

fapt că acesta a încălcat o obligaţie internaţională a sa. Simpla cauzare a unui

prejudiciu nu declanşează automat răspunderea internaţională a statului, ci numai

dacă în paralel a fost încălcată o normă de DI.

5. menţionăm că în măsura în care prejudiciul se admite ca şi condiţie a faptului

ilicit, atunci implicit intervine şi legătura cauzală.

Imputarea faptului ilicit

a. autorităţilor statele (organele de stat)

59

Statele acţionează în săvârşirea raporturilor internaţionale prin autorităţile sale şi

ca atare statului i se impută în primul rând faptele organelor de stat efectuate de

acestea în calitatea lor oficială.

Statul răspunde pentru faptele oricăror organe ale sale, oricare ar fi acestea –

legislative, executive sau judecătoreşti, la nivel central sau local. Astfel,

răspunderea internaţională a unui stat poate fio declanşată în cazul în care

organele legislative adoptă un act normativ care încalcă o obligaţie internaţională

a sa, precum şi atunci când nu adoptă un astfel de act absolut necesar pentru

executarea obligaţiei respective.

În legătură cu actele instanţelor judecătoreşti s-a considerat ca fiind contrare

obligaţiilor internaţionale nu numai încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme

de DI, ci şi încălcările abuzive ale dreptului intern, prin pronunţarea unor hotărâri

nedrepte.

b. persoanelor care acţionează în numele statului

O persoană sau un grup de persoane particulare acţionează în baza unei însărcinări

primite de la un stat. Se consideră că faptele unor astfel de persoane trebuie

imputate statului de la care se emană împuterniciri şi atrag răspunderea statului în

cauză.

c. persoanelor care nu acţionează pe seama statului

Acţiunea unor persoane sau a unui grup de persoane, care nu sunt săvârşite pe

seama statului, de regulă generală nu sunt imputabile acestuia. Există însă cazuri

în care acţiunile acestora pot da naştere la răspunderea internaţională a statului

dacă au fost comise ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni emanând de la organele

statului, situaţii ce pot interveni în cazul unor fapte ce aduc atingere

reprezentanţilor unor state sau unor cetăţeni. În astfel se situaţii statul poartă

răspunderea pentru propriile sale omisiuni => ex.:

- neluarea unor măsuri preventive, măsuri la care este obligat de DI sau a

măsurilor de represiune conforme cu executarea obligaţiilor sale

interstatale.

- o calificare oarecum similară este atribuită faptelor şi actelor unor

insurgenţi care încalcă normele DI, fapte şi acte care în principiu nu pot fi

60

imputate statului, însă pot fi imputabile organizaţiei care reprezintă

mişcarea insurgentă respectivă.

Categorii de obligaţii internaţionale

În DI clasic nu este recunoscută distincţia între crime şi delicte aşa cum sunt ele

definite în dreptul intern. Toate actele ilicite ale statelor de încălcare a obligaţiilor

internaţionale erau considerate delicte internaţionale.

Crearea normelor imperative şi interzicerea războiului de agresiune au determinat

pentru prima oară apariţia noţiunii de crimă internaţională.

Ulterior, orice încălcare a normelor imperative produce consecinţe care se răsfrâng în

mod negativ asupra întregii societăţi naţionale.

Încălcarea unor obligaţii ergo homnes produce consecinţe care se răsfrâng în mod

negativ asupra întregii societăţi internaţionale, motiv pentru care sunt considerate

crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii, în sancţionarea acestora fiind

interesate toate statele.

Sunt considerate ca făcând parte din categoria obligaţiilor „ergo homnes” acele

obligaţii internaţionale care au o importanţă esenţială pentru:

a. menţinerea păcii şi securităţii internaţionale din care decurge obligaţia de

interzicere a agresiunii.

b. asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare, din care rezultă obligaţia care

interzice stabilirea sau menţinerea prin forţă a unei dominaţii coloniale.

c. protecţia fiinţei umane din care decurg obligaţiile care interzic sclavia, genocidul,

tortura şi alte tratamente inumane.

d. asigurarea şi conservarea mediului înconjurător implicând obligaţiile care interzic

poluarea masivă a atmosferei sau mărilor, distrugerea stratului de ozon ş.a.m.d.

Cauze care exclud caracterul ilicit al faptelor

1. consimţământul – în cazul în care un stat A consimte în mod valabil comiterea de

către un alt stat B a unui fapt determinat care contravine obligaţiei pe care statul B

61

o are faţă de A atunci caracterul ilicit al faptului este înlăturat cu condiţia ca să nu

se depăşească limitele consimţământului lor. Pentru ca acest consimţământ să fie

valabil se cer întrunite următoarele condiţii:

a. să fie exprimată în mod expres

b. să fie atribuţia statului

c. să fie dat înaintea comiterii faptului, iar faptul să fie comis în cadrul şi

limitele stabilite de consimţământ.

2. măsuri îndreptate împotriva faptului ilicit al unui stat

Fapta unui stat A de a încălca obligaţia sa faţă de un alt stat B cu are caracter ilicit

dacă aceasta constituie o măsură considerată legitimă de către DI. Aceasta întrucât

este luată de statul A ca urmare a faptului ilicit comis de către B (ex.: măsurile de

retorsiune – măsuri coercitive asemănătoare, represaliile etc.).

3. forţa majoră – condiţii:

a. să fie irezistibilă sau imprevizibilă

b. să facă imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia în

cauză sau să creeze statului imposibilitatea materială de a realiza că

acţiunea sau interacţiunea, respectiv comportarea sa nu este conformă cu

cea obligatorie.

4. starea de necesitate = starea de primejdie care intervine fie la existenţa statului sau

la funcţionarea unor servicii esenţiale sau la ordinea internaţională, fie, mai recent,

în privinţa mediului înconjurător.

5. legitima apărare = cerinţa imperioasă de a înlătura un pericol iminent şi grav,

neexistând un alt mijloc de înlăturare a pericolului.

62

Sistemul de aplicare si sancţionare a normelor avem si toate sancţiunile fără folosirea

forţei armate, si detalierea lor?

• ruperea relaţiilor diplomatice

• întreruperea relaţiilor economice şi comerciale

• embargoul

• blocada

• declararea ca nule si inoperante a unor tratate internaţionale

• aplicarea sancţiunilor penale

Curs 12

Recunoaşterea în DIP

Recunoaşterea = actul / declaraţia unui stat sau a unui grup de state prin care acestea

iau act de apariţia unui nou subiect de DI şi îşi exprimă voinţa de a-l considera

membru al comunităţii internaţionale (recunoaştere internaţională, beligeranţi,

insurgenţi).

Recunoaşterea in DIP se refera la recunoaşterea statelor, a guvernelor si a

răsculaţilor.

Caracteristicile recunoaşterii ca instrument juridic:

a. Act de voinţă unilateral care decurge din suveranitatea de stat. Este o facultate a

statului, nu şi o obligaţie.

Este la latitudinea statului de a stabili cum anume îl exprimă:

63

- Fie prin note diplomatice

- Fie printr-o notă adresată statului recunoscut

- Fie prin adresarea unor mesaje, telegrame şi declaraţii oficiale.

În mod excepţional, recunoaşterea poate fi făcută prin acte bi- sau multilaterale

care precizează şi natura şi conţinutul relaţiilor care se stabilesc cu noul stat.

Recunoaşterea emană de la un stat sau de la un grup de state. Nu se justifică

crearea unui organ supranaţional care să aibă ca principală atribuţie recunoaşterea

statului.

b. Act de constatare a unui stat nou, ca subiect de DIP. Recunoaşterea nu oferă

statului dreptul de subiect de DIP, dreptul de subiect obţinându-l în momentul

înfiinţării sale.

c. Are un efect declarativ. Ea nu creează drepturi ce decurg din calitatea de subiect

de DIP pe care statul le exercită în virtutea suveranităţii sale, independent de

recunoaştere.

d. Are ca efect stabilirea unor relaţii normale între state, contribuind la dezvoltarea

colaborării internaţionale şi la menţinerea păcii. Deşi recunoaşterea nu obligă

statul care o face la stabilirea de relaţii concrete cu cel recunoscut, aceasta

presupune punctul de plecare al stabilirii de relaţii.

e. Recunoaşterea este un act politic generator de efecte juridice. statul recunoscut are

dreptul de a stabili relaţii diplomatice cu statele care-l recunosc. Prin însăşi

stabilirea unor astfel de relaţii înseamnă recunoaştere. Din momentul

recunoaşterii, statul recunoscut are dreptul de a dispune de bunuri şi a intenta

acţiuni în statele care-l recunosc.

Normele recunoaşterii

a. Recunoaşterea de jure – recunoaştere deplină şi definitivă a unui stat.

- Este irevocabilă, făcându-şi simţite efectele odată cu calitatea de subiect de

drept a statului recunoscut.

- Are ca principal efect stabilirea de relaţii internaţionale normale în diferite

domenii (domeniul relaţiilor diplomatice şi consulare).

64

b. Recunoaşterea de facto are un caracter provizoriu şi limitat, putând fi oricând

revocată. Are ca principal efect stabilirea unor relaţii cu câmp de acţiune limitat,

de obicei relaţii comerciale, precum şi a unor relaţii politice şi diplomatice

limitate. De regulă aceasta este o etapă premergătoare a recunoaşterii de jure. Între

recunoaşterea de jure şi recunoaşterea de facto sunt numai deosebiri de formă, nu

şi de fond.

c. Recunoaşterea expresă – se face printr-un act oficial al organului de stat

competent, fie printr-o declaraţie, fie printr-o notificare formală adresată noului

stat, în care se exprimă în mod limpede intenţia de a-l recunoaşte.

d. Recunoaşterea tacită – cea care, în lipsa unei declaraţii exprese, poate fi dedusă

din fapte concludente ale unui stat. Ex.. stabilirea de relaţii diplomatice, încheierea

unui tratat bilateral reglementând probleme generale etc.

Recunoaşterea guvernelor

Există în DI cazuri în care recunoaşterea statului nu implică ab initio şi recunoaşterea

guvernului său ca organ care să-l reprezinte. Deşi este o recunoaştere cu un alt obiect,

nerecunoaşterea noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea de relaţii normale

între state.

Există o serie de reguli comune de recunoaştere a statelor şi a guvernelor:

- În ambele cazuri recunoaşterea are ca efecte pe cele existente la cea de jure, de

facto, expresă şi tacită.

- Admiterea unui nou guvern la ONU nu înseamnă o recunoaştere de către statele

membre, dacă acestea nu le-au recunoscut anterior.

- Împiedicarea reprezentanţilor unui guvern de a fi membri ai unei organizaţii, pe

motivul nerecunoaşterii guvernului, este un act fără o justificare juridică.

Succesiunea statelor (ţine de recunoaşterea statelor)

Statele pot suferi modificări în sfera exercitării suveranităţii lor.

1. Astfel întâlnim cazuri de diviziuni ale unui stat în două sau mai multe, sau de

fuzionare într-unul singur. Făcând o analogie cu situaţiile din dreptul intern,

65

această problemă a fost denumită succesiunea statelor, înţelegându-se transmiterea

unor drepturi şi obligaţii ale unui stat către alt stat.

În DI transmisiunea nu este universală, deoarece statul succesor nu se substituie

celui pe care-l moşteneşte. Ca entităţi politice şi suverane, ele nu preiau în mod

automat drepturile şi obligaţiile celor predecesoare, şi nici integral.

Până în prezent au fost codificate în cadrul ONU norme privind succesiunea

statelor la tratate, bunuri publice, arhive şi datorii în două Convenţii

internaţionale. Convenţiile internaţionale prevăd în aceste cazuri următoarele

reguli care confirmă practica internaţională:

a. Tratatele politice care sunt legate de existenţa politică a statului anterior îşi

încetează aplicarea odată cu dispariţia statului care le-a încheiat.

b. Tratatele de comerţ.

c. Tratatele de extrădare, tehnice şi generale.

(b + c) Îşi pot continua aplicarea în condiţia în care atât noul stat, cât şi

cealaltă parte convin în acest sens sau dacă din conduita lor rezultă acest lucru.

d. Tratatele de aplicare teritorială (navigaţia pe fluviu, producţia şi transportul

energiei electrice, comunicaţiile feroviare) se aplică în continuare de către

statul succesor. Frontierele şi regimul de frontieră nu sunt afectate prin

succesiune.

e. Bunurile, inclusiv creanţele statului anterior, indiferent dacă se găsesc pe

teritoriul său sau în străinătate, dar care au legătură cu teritoriul acestuia se

transmit automat noului stat (ex.: Cehia şi Slovacia).

2. Succesiunea statelor în caz de cesiune teritorială. Se întâmplă atunci când

teritoriul unui stat trece în suveranitatea altui stat, fără a crea un nou subiect de

DIP.

Regulile aplicabile în cazul acestei succesiuni:

a. În privinţa tratatelor – pe teritoriul transferat îşi încetează aplicarea

tratatele încheiate în vechiul stat şi îşi încep aplicabilitatea cele ale

noului stat.

66

b. Bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec automat în posesia

statului dobânditor.

c. În lipsa unor convenţii între cele două state nu există o regulă generală

de DIP privind preluarea de către statul dobânditor a datoriilor statului

care a cedat teritoriul.

3. Succesiunea statelor formate prin lichidarea sistemului colonial.

Esenţa acestui gen de succesiune o constituie dreptul popoarelor la

autodeterminare şi constituirea unor state independente.

Nu le vor fi impuse tratate înrobitoare încheiate de metropole.

Popoarele care şi-au câştigat independenţa urmează să decidă în mod liber care

din obligaţiile decurgând din metropolă sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu

dreptul său la autodeterminare.

În practică, problema succesiunii în urma lichidării sistemului colonial s-a rezolvat

prin acorduri bilaterale cu metropola sau prin declaraţii exprese. Aceste acorduri

au lăsat la latitudinea statelor să decidă care din tratate vor fi menţinute şi la care

se va renunţa.

Recunoasterea guvernelor

Intervine atunci când noul guvern se formeaza altfel decât pe cale constitutionala (prin

revolutie, insurectie, lovitura de stat etc), sau se formeaza doua guverne.

Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta

guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat.

67

Pentru a face obiectul recunoasterii, guvernul trebuie sa beneficieze de suportul

majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale

ale predecesorilor sai.

Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului

de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobândirea

dreptului de a înainta actiuni în fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a

recunoscut; dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie.

(Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi

actionat de catre alt stat – împotriva vointei sale – în fata unei instante de judecata.)

68