26809795-Definitie-Hotar

5/9/2018 26809795-Definitie-Hotar - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/26809795-definitie-hotar 1/20

Sensurile Conceptului de Hotar

Continentul european, inclusiv spaţiul geografic dintreCarpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, a fost locuit, în cea mai mare

parte a istoriei cunoscute până astăzi, de comunităţi umanesedentare, a căror economie era centrată pe agricultură.Delimitarea terenurilor agricole, subîmpărţirea lor pentruînfiinţarea unor noi culturi sau pentru repartizarea loturilor membrilor comunităţii nu era posibilă fără inventarea

noţiunilor de „hotar” şi de „semn de hotar”.Conceptul de „hotar” are trei sensuri, înrudite între ele.Cel mai vechi este cel de cuprins al unei posesiuni private sau

publice. Al doilea sens este cel de linie despărţitoare dintre bunurile funciare private sau dintre ţări. Al treilea înţeles estecel de margine, de limită1. Indiciile materiale care marcautraseul hotarului se numeau „semne de hotar” şi puteau ficlasificate în două categorii: naturale ( cursuri de apă, culmi dedeal, păduri etc.) şi artificiale ( copaci însemnaţi cu fierul roşu,stâlpi, cruci, gropi, movile sau pietre, acestea din urmă fiindmodelate într-un anume fel şi delimitate printr-un strat decărbuni sau cenuşă, îngropat sub ele)2.

Importanţa economică considerabilă a hotarului şi asemnelor prin care acesta se materializează, în majoritateacomunităţilor europene, s-a reflectat, în plan cultural, printr-oînsemnătate juridică deosebită a acestor două noţiuni. Cum înspaţiul carpato-danubiano-pontic s-au dezvoltat cu precădere

societăţi agrare, ar fi logic ca şi aici, hotarul şi semnele sale săfi fost considerate valori juridice esenţiale. În cele ceurmează, vom prezenta argumentele care susţin ipoteza

permanentei ocrotiri juridice a hotarului ( de ogor, de păşune,de casă etc.) pe teritoriul ţării noastre.

1Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste

România. Institutul de Istorie „N. Iorga”. Instituţii feudale din Ţările Române.Dicţionar. Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, Bucureşti, 1988, p.221.2 Ibidem, p.433.

1



1.Protecţia hotarelor în dreptul roman

Deşi geto-dacii au cunoscut şi practicat agricultura,

deci au cunoscut şi protecţia juridică a hotarelor, caracterulcutumiar al dreptului lor şi transmiterea lui, în principal, pecale orală, nu ne permit, astăzi, să cunoaştem cu certitudinenormele juridice care ocroteau semnele de hotar.

Din această cauză, analiza noastră va porni cureglementările juridice romane, care din 105-106 e.n. s-auaplicat, într-o formă adaptată realităţilor provinciei Dacia, pe o

parte însemnată a teritoriului românesc de astăzi.În Digeste, Titlul 21 al Cărţii 47 („Delicte private”)

conţine normele juridice legate de sancţionarea înlăturăriisemnelor de hotar ( a pietrelor de hotar). Din studiul acestuititlu aflăm că pietrele de hotar s-au aflat, în timp, sub protecţiaa patru norme juridice penale. O normă introdusă de GaiusCaesar prevedea o amendă de 50 de piese de aur destinatătezaurului public, pentru fiecare semn de hotar mutat sau scosîn mod intenţionat (D. 47,21,3)3. Împăratul Nerva (tatăl adoptival lui Traian) a introdus alte două norme penale pentru

protecţia hotarelor. Astfel, dacă un sclav smulge sau mutăsemnele de hotar, fără ştirea stăpânului său, atunci acel sclavera condamnat la moarte, cu excepţia cazului în care stăpânulera de acord să plătească o amendă (D. 47, 21,3,1). Deasemenea, cel care schimbă înfăţişarea terenului pentru a se

pierde semnele de hotar (spre exemplu, defrişează o pădure şi otransformă în teren arabil) cu intenţia de a se pierde semnele dehotar trebuia pedepsit conform rangului social şi al violenţei

întrebuinţate (D. 47, 21, 3,2). Împăratul Hadrian (urmaşul latron al lui Traian) a emis un rescript prin care cei care mutăsemnele de hotar trebuie pedepsiţi conform rangului lor socialşi a intenţiei avute. Astfel, dacă vinovaţii sunt de rang înalt,atunci se presupune că au săvârşit fapta cu intenţia de a lua

pământul altcuiva. De aceea, ei trebuie pedepsiţi cu exilul pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată după cum sunt mai în

3

Fragmentele din Digeste au fost prezentate după The Digest of Justinian. English Translation Edited by Alan Watson. Ediţia a II-arevizuită, 1998, 2 vol., University of Pennsylvania Press,Philadelphia.

2



vârstă sau tineri. Dar, dacă infractorii (fără o înaltă poziţiesocială) au acţionat în numele altcuiva, pentru a-i face unserviciu, ei trebuie bătuţi şi trimişi la muncă silnică vreme de

doi ani. Dacă ei şi-au însuşit pietrele de hotar din neştiinţă saudin întâmplare, atunci ei trebuiau bătuţi (D. 47,21,2).Coroborând cele de mai sus cu afirmaţia lui Modestinus

(ultimul jurisconsult clasic) conform căreia nu există pedeapsă pecuniară pentru înlăturarea unei pietre de hotar, pedeapsafiind administrată conform rangului social (D.47,21,1)deducem că, în evoluţia istorică a dreptului roman, norma

penală instituită de Gaius Caesar pentru protecţia semnelor dehotar a fost abrogată şi înlocuită cu normele penale emise deîmpăraţii Nerva şi Hadrian.

Având în vedere faptul că normele penale ale lui Nervaşi Hadrian protejează semnele de hotar indiferent de titlul

juridic al stăpânirii terenului (proprietate quiritară, provincială, peregrină etc.), considerând statutul acestor norme de rescripteimperiale sau de legi agrare şi luând în calcul şi calitatea celor doi împăraţi de tată adoptiv, respectiv de fiu adoptiv al luiTraian, suntem siguri că ele s-au aplicat şi în Dacia Romană

(dacă nu direct măcar prin intermediul edictului provincial).Protecţia juridică a semnelor de hotar era completată, în

dreptul roman, de o procedură specială de fixare a lor (procedura de hotărnicie). Digestele vorbind în Cartea 10,Titlul 1 despre acţiunea în grăniţuire, nu oferă prea multedetalii asupra procedurii de hotărnicie propriu-zise,concentrându-se mai degrabă asupra condiţiilor deadmisibilitate ale unei astfel de acţiuni, asupra dublei calităţi de

pârât şi reclamant a fiecărei părţi precum şi asupra soluţionăriiacţiunii în anumite situaţii particulare. Din cuprinsul Titlului 1al Cărţii 10, aflăm, totuşi, că procedura de hotărnicie sedesfăşura înaintea unui judecător ce avea obligaţia să numeascăhotarnici pe care să-i trimită la faţa locului şi cu ajutorul lor săsoluţioneze pricina într-un mod echitabil (D. 10,1,8,1). Aceştihotarnici numiţi arbitri4 trebuiau să stabilească suprafeţele deteren stăpânite de părţi. Partea care stăpânea mai mult decât i secuvenea era obligată să-i cedeze părţii care stăpânea mai puţin

4 În acest sens a se vedea şi Mihail V. Jakotă. Drept roman. Editura„Cugetarea”, Iaşi, 2001, p.148.

3



suprafaţa necesară pentru intrarea în legalitate (D. 10,1,7). Dincele două texte de mai sus se observă dublul rol procesual alhotarnicilor care erau atât experţi judiciari cât şi judecători, în

acelaşi timp. De asemenea, se arată în Digeste că judecătorulcare judeca infracţiunea de distrugere a semnelor de hotar aveaşi competenţa de a iniţia procedura de hotărnicie (D. 10, 1,4,4).

Se aplica această procedură şi în Dacia romană ?Acţiunea pentru hotărnicie privea numai terenurile rurale(D. 10,1,2 şi D. 10,1,4,10), dar era admisibilă nu doar în cazulterenurilor obiect al dreptului de proprietate quiritară ci şi încazul celor ce erau obiect al locaţiunii pe termen lung, sau aluzufructului, ori al unei ipoteci (D. 10,1,4,9). Cum majoritateacetăţenilor romani din Dacia stăpâneau pământurile provincieicu titlul de uzufruct sau posesiune5, proprietatea asupraterenurilor din provincie aparţinând numai împăratului, estesigur că şi în Dacia romană s-a aplicat procedura de soluţionarea acţiunii în stabilirea hotarelor, amintită în Digeste. Cum

proprietatea peregrină era ocrotită de autorităţile romane dupămodelul celei quiritare şi provinciale6, putem presupune cudestulă certitudine că şi peregrinii puteau introduce înaintea

guvernatorului Daciei romane o acţiune utilă asemănătoarecelei în grăniţuire amintită în Digeste.

Aşadar, în antichitate, pe teritoriul actual al României,aflat atunci sub stăpânire romană, semnele de hotar şi hotareleimobilelor s-au bucurat de o puternică protecţie juridicămanifestată atât prin infracţiunea de distrugere sau strămutare asemnelor de hotar cât şi printr-o procedură specială degrăniţuire.

2.Stabilirea hotarelor şi protecţia semnelor de hotar înevul mediu românesc

Periodizarea istoriei dreptului românesc nu coincide perfect cu periodizarea istoriei naţionale. Dacă în modconvenţional epoca modernă a românilor începe cu Revoluţialui Tudor Vladimirescu, în istoria dreptului românesc această

5

Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Istoria dreptului românesc.Vol.I. Editura AcademieiRepublicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, p.105.6 Ibidem, p.105.

4



epocă se deschide cu încheierea Convenţiei pentru organizareadefinitivă a Principatelor Române (Paris, 7 august 1858) şi cureformele legislative ale lui Cuza. Până la aceste acte

normative, dreptul românesc mai conţinea, încă, prevederitributare concepţiei feudale despre stat şi societate. Din aceastăcauză, în cadrul acestei secţiuni, dedicată protecţiei juridice ahotarelor în dreptul medieval românesc vom include şi actenormative elaborate în prima jumătate a secolului al XIX-lea,între Revoluţia lui Tudor şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza.

După retragerea autorităţilor romane în Sudul Dunării(271-272 e.n.), populaţia daco-romană şi-a continuat existenţaorganizată în obşti ţărăneşti cu un preponderent caracter agrar 7.Protecţia juridică a semnelor de hotar, care delimitau, întâi,teritoriul obştii şi ulterior terenurile trecute în proprietatea

privată a fruntaşilor obştii (cnezi, juzi, voievozi etc.), esteatestată de credinţa în pocirea hotarelor . Conform acesteicredinţe, hotarul este un loc socotit impur, favorabil săvârşiriivrăjilor. Semnul de hotar are puteri magice prin careinfluenţează („poceşte”) atât pe oricine trece pe lângă el, cât şilocul unde se află. Se spunea că nu este bine să dormi sau să

şezi lângă hotar, că de îndată îţi vuieşte capul. Documenteleatestă existenţa unui obicei „al pocirii cu semne” a unui loc,obicei care atrăgea obligaţia evitării locului însemnat. În opiniaspecialiştilor, avem aici un exemplu de magie juridică8, însensul utilizării sancţiunilor supranaturale pentru respectareaunor norme juridice, într-o epocă în care puterea etatică sedizolvase, fiind incapabilă să mai asigure forţa de constrângerenecesară pentru păstrarea ordinii juridice.

Din secolele XIV-XV, documentele emise decancelariile domneşti ale Valahiei şi Moldovei sau decancelaria voievodală a Transilvaniei fac referiri din ce în cemai dese la procedura de stabilire a hotarelor (pe măsură ce seaccelerează procesul de privatizare a stăpânirilor funciare şi seînmulţesc ieşirile din devălmăşie, transferurile de proprietate

prin acte între vii, legatele privind pământurile etc.). Aceste7 Ibidem, p.128.8

Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Institutul de Istorie „N. Iorga”. Instituţii feudale din Ţările Române.Dicţionar. Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, Bucureşti, 1988, p.373.

5



documente conturează imaginea unei proceduri de hotărniciecare are fie rol constitutiv de hotare (atunci când se stabileschotarele unui teren pentru întâia dată), fie un rol restitutiv,

pacificator şi represiv (atunci când se reconstituie hotarele unuiteren, hotare încălcate cu sau fără contestarea titlului juridic întemeiul căruia se stăpâneşte acest teren). Folosind drept criteriucontextul în care se desfăşoară, cercetările recente au clasificat

procedura de hotărnicie în hotărnicie conflictuală şi înhotărnicie neconflictuală 9. Specialiştii consideră hotărnicia

practicată în evul mediu, în Ţările Române drept „ una dintreramurile cele mai originale ale dreptului vechi românesc, cuun aport considerabil de drept popular şi chiar folcloric, puţininfluenţat de dreptul receptat romano-bizantin10”.

Întrucât analiza instituţiei medievale a hotărniciei înŢările Române excede obiectul şi întinderea prezentului studiu(ea făcând obiectul unor studii speciale mai mult sau mai puţinextinse11), ne vom mulţumi cu o succintă prezentare adesfăşurării procedurii prin care se stabileau, în evul mediuromânesc, hotarele unor terenuri. Partea interesată se adresaDomnului (marele hotarnic, suprapus obştii săteşti, după

constituirea statelor medievale româneşti) cu o jalbă. Domnul,în Moldova, numea unul sau mai mulţi dregători sau foştidregători cărora le poruncea să facă hotărnicia solicitată. ÎnŢara Românească, Domnul acorda două răvaşe în temeiulcărora părţile luau un număr egal de boieri hotarnici (între 6 şi12, iar în apel, între 12 şi 24) care, împreună, trebuiau să fixezetraseul hotarelor. Domnul le dădea hotarnicilor, atât înMoldova cât şi în Valahia, instrucţiuni asupra celor ce aveau de

făcut, prin intermediul unei porunci. Hotarnicii, conforminstrucţiunilor primite, se deplasau la faţa locului şi citau

9 Florenţa Ivaniuc. Instituţia hotărniciei în Ţara Românească.Secolele al XIV-lea-al XVIII-lea. Editura Academiei Române,Bucureşti, 2003, pp.29-44.10 Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Institutul de Istorie „N. Iorga”. Instituţii feudale din Ţările

Române.Dicţionar. Editura Academiei Republicii Socialiste

România, Bucureşti, 1988, p.222.11 A se vedea în acest sens cuprinzătoarea bibliografie din FlorenţaIvaniuc, op.cit ., pp.227, la care trebuie adăugată chiar lucrarea citatăîn această notă.

6



părţile care trebuiau să se înfăţişeze cu toate înscrisurile pe carele aveau legate de terenurile în litigiu. Înscrisurile aduse de

părţi erau cercetate cu atenţie, timp de mai multe zile. Dacă

printre aceste înscrisuri se afla o hotarnică mai veche, care nu putea fi combătută de parte potrivnică, hotarele se restabileau pe semnele arătate de ea. Dacă înscrisurile lipseau cudesăvârşire sau erau neclare ori contestate, atunci erau adunaţi„ oameni buni şi bătrâni” ( adică oameni cu o reputaţienepătată). După ce li se citea o carte de blestem ( emisă demitropolit sau de un episcop), sau după ce jurau că vor arătaîntocmai hotarele, oamenii buni şi bătrâni mergeau cu o brazdăde pământ pe cap sau în poală, ori cu desagi umpluţi cu pământ

pe umeri, pe traseul graniţei terenului în litigiu. Comisia dehotarnici îi urma şi fixa semnele de hotar. După ce sereconstituiau, astfel, vechile hotare ale terenului, în cazul ieşiriidin indiviziune, comisia de hotarnici stabilea cota-parte afiecărei părţi, în abstract şi o individualiza, apoi, prin măsurare.

Noile hotare ale fiecărei părţi de moşie se semnalizau fie cu pietre lucrate astfel încât să aibă o muchie mai mare decâtcelelalte (pravăţ) ce-i indica hotarnicului sensul de mers, fie cu

stâlpi sau cu semne speciale realizate cu fierul înroşit pecopaci. Cu ocazia stabilirii semnelor de hotar se preconstituiauşi martori prin bătaia sau tragerea de păr sau de urechi a unor copii, la fiecare semn. Se pregăteau astfel viitorii oameni bunişi bătrâni care aveau să apere hotarele prin intermediul

jurământului cu brazda în cap. După fixarea semnelor de hotar,hotarnicii redactau un fel de raport (mărturie hotarnică ) în careconsemnau amănunţit modul în care au procedat pentru a

stabili hotarele terenului (terenurilor) în litigiu. Acest raport eratrimis Domnului. Dacă una din părţile hotărniciei nu declaraapel împotriva acestei mărturii de hotărnicie, Domnul oconfirma printr-o carte de hotărnicie în care se descria cum adecurs procedura, incidentele apărute şi traseul hotarelor (acestea din urmă devenind, astfel, definitive). Hotărnicia puteafi reluată prin jalbă adresată Domnului de partea care seconsidera nedreptăţită. Dacă o accepta, Domnul ordonarepetarea operaţiunilor de stabilire a hotarelor fie de vechiihotarnici, fie de un număr dublu de hotarnicii (în Muntenia).Constantin Mavrocordat a îmbunătăţit procedura de hotărnicie,conferindu-le ispravnicilor de ţinut sau de judeţ rolul esenţial în

7



rezolvarea acestor litigii. Ei erau instanţa ce trebuia să primească cererea de hotărnicie şi care numea hotarnicii (dintrefoştii dregători care domiciliau în ţinutul sau în judeţul

respectiv). Numai în Ţara Românească, ConstantinMavrocordat a limitat posibilităţile reluării hotărniciei lamaxim 4 (cu 6, 12, 24 şi în cele din urmă cu 48 de hotarnici)12.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, procedurahotărniciei este îmbunătăţită şi consemnată în scris în marilecoduri româneşti ale epocii, elaborate din porunca Domniei şisancţionate oficial de aceasta13. Astfel, în Ţara Românească, Pravilniceasca Condică (redactată din 1775, la poruncadomnitorului Alexandru Ipsilanti, dar intrata in vigoare abia în1780), dedică un întreg capitol (al XXXIV-lea) proceduriistabilirii hotarelor. Cele opt articole ale capitoluluireglementează de câte ori putea fi redeschisă această procedură(doar de trei ori, cu şase, doisprezece şi douăzeci şi patru dehotarnici), unităţile de măsură cu care se măsurau moşiile şicare trebuiau consemnate în cartea de hotărnicie, necesitatea

prezenţei tuturor vecinilor cu toate înscrisurile lor la faţalocului, în momentul în care comisia de hotarnici a sosit pentru

a trasa limitele terenului în litigiu, interdicţia de a marcahotarele cu pietre până în momentul în care părţile declarau înscris că renunţă la apel sau până în momentul emiterii hotărârii

judecătoreşti prin care Divanul soluţiona apelul, sancţiunea pecuniară aplicată celui ce a micşorat „locul celuilalt” prinmutarea hotarelor precum şi modul de numărare al hotarnicilor (un singur hotarnic, dregător cu un rang mai mare făcea cât maimulţi hotarnici dregători cu ranguri mai mici) 14 sau taxele care

12 Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Institutul de Istorie „N. Iorga”. Instituţii feudale din Ţările

Române.Dicţionar. Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, Bucureşti, 1988, pp.221-224.13 Valentin Al.Georgescu şi Petre Strihan. Judecata domneasca înŢara Românească şi Moldova (1611-1831). Partea I. Organizarea

judecătorească. Vol. II (1740-1831). Editura Academiei RepubliciiSocialiste România, Bucureşti, 1981,p.29.14

Spre exemplu, la 9 martie 1779, la hotarnica moşiei Bezdat,comisia de 12 hotarnici era de fapt alcătuită din ispravnicul Iordachesulger (pentru o parte) şi din Stănică, fost mare polcovnic de arie(pentru partea adversă). Pentru alte exemple ale reprezentării

8



trebuiau plătite de părţi pentru hotărnicie (sau de parteavinovată de călcarea cu intenţie a hotarului)15. LegiuireaCaragea (redactată la porunca domnitorului Ioan Gheorghe

Caragea şi aplicată, în Ţara Românească, din 1818 până în1865) reglementează procedura hotărniciei în paragrafele 1-11ale Capitolului al III-lea („Pentru vecinătatea lucrurilor”) alPărţii a doua a legiuirii („Pentru lucruri”). În aceste paragrafese reiau dispoziţiile Pravilniceştii Condici privind hotărniciadar se introduc şi reglementări noi cum ar fi ierarhizarea forţei

probante a înscrisurilor folosite pentru stabilirea hotarelor (spreexemplu, conform paragrafului 10 primul aliniat, cartea dehotărnicie mai veche care arată stânjenii de teren stăpâniţi deuna din părţi avea o forţă probantă mai mare decât un contractde vânzare-cumpărare ce prevedea suprafaţa de terencumpărată de partea adversă etc.), obligativitatea măsurăriilungimii moşiilor, nu doar a lăţimii lor( paragraful 8), precumşi instrucţiuni privind locul de începere al măsurătorilor îndiverse situaţii (paragrafele 6 şi 7)16. În Moldova, Codul Calimach (redactat la porunca lui Scarlat Calimach şi care s-aaplicat între 1817-1865), conţine în Partea a II-a („Pentru dritul

lucrurilor”), Secţia întâi („Pentru realnicile drituri”), Capitolulal nouăsprezecelea („Pentru împreună proprietaoa şi părtăşie laalte drituri realnice”) dispoziţii privind procedura de hotărnicie.Paragrafele 1128-1130 reglementează modul de semnalizare alhotarelor, fie prin semne naturale, fie prin pietre sau stâlpimarcaţi, în vreme ce paragraful 1131 prevede obligativitateamultiplului exemplar pentru actul de hotărnicie şiobligativitatea înscrierii lui în condicile publice. Paragrafele

1136-1142 reglementează procedura de „înnoire a hotarelor”,stabilind titularii acţiunii (paragraful 1136), citarea şi aducereatuturor megieşilor (paragraful 1137), rezolvarea litigiilor

simbolice a hotarnicilor a se vedea Florenţa Ivaniuc, op.cit ., pp.191-192.15 Pravilniceasca condică 1780. Ediţie critică. Editura AcademieiRepublicii Populare Române, 1957, pp.141-14216 Constantin N. Brăiloiu. Legiuirea Caragea complectată cu legile ce

au modificat-o şi alte disposiţii speciale, decrete domnesci şicirculare ministeriale. În soţită şi cu Codulu Politicu Alu Principatelor Unite Române. A-Doa Ediţiune. Typographia naţionalăa Lui Stephan Rassidescu, Bucuresci, 1865, pp.228-230

9



privind reconstituirea hotarelor (paragrafele 1138 şi 1139),ierarhizarea mijloacelor de probă la hotărnicie (paragraful 1140stabileşte primatul semnelor vechi de hotar şi al măsurării

combinate ori prescrierea cu harta locului) şi metoda de partajare a terenului în situaţia în care părţile nu reuşesc să-şidovedească dreptul de proprietate asupra porţiunii de terenrevendicate (paragrafele 1141 şi 1142)17.

Importante inovaţii în procedura hotărniciei au fostintroduse prin Regulamentele organice (alcătuite sub ocupaţiarusească în 1831 şi intrate în vigoare în vara lui 1831, pentruMuntenia şi din 1 ianuarie 1832 pentru Moldova18). Conformarticolelor 343-348 din Regulamentul organic al Valahiei şi391-397 din Regulamentul organic al Moldovei, se înfiinţa înfiecare judeţ sau ţinut, câte o comisie alcătuită din nouă boierifără moşii în acea subdiviziune administrativă şi dintr-uninginer topograf (în Valahia) şi din trei boieri şi un inginer hotarnic (în Moldova). Această comisie trebuia să stabilească,în mod definitiv, hotarele tuturor moşiilor din judeţ ori dinţinut. Cu un an înainte, autorităţile trebuiau să-i înştiinţeze pe

proprietarii de terenuri din judeţul (ţinutul) respectiv că sunt

obligaţi să introducă către Domnitor acţiune de grăniţuire. Seobservă că Domnitorul încă mai păstra ceva din atribuţia demare hotarnic al ţării. Cererile de grăniţuire, clasificate pe

judeţe sau ţinuturi erau repartizate comisiilor competente sprerezolvare. Dacă în termen de un an de la înştiinţare, nu s-aintrodus acţiune de hotărnicie pentru un anumit teren, hotareleacelui teren erau considerate fixate pentru viitor, pe traseul lor din momentul expirării termenului. Comisiile erau obligate să

le elibereze părţilor din litigiile de hotărnicie câte o copie dupăhotarnică şi după planul terenului, hotarele necontestatetrebuind semnate de vecini. Hotarele în litigiu nu se trasaudecât dacă comisia, după o temeinică cercetare a probelor

părţilor, reuşea un compromis sau dacă exista o hotărâredefinitivă a Divanului Judecătoresc sau a Înaltului Divan (în

17 Codul Calimach. Ediţie critică. Editura Academiei RepubliciiPopulare Române, 1958, pp.423,425-426.18

Academia Română. Institutul de Istorie „A.D.Xenopol”. Regulamentul organic al Moldovei. Ediţie integrală realizată deDumitru Vitcu şi Gabriel Bădărău, cu sprijinul lui Corneliu Istrati.Editura Junimea, Iaşi, 2004, p.48.

10



cazul în care părţile nemulţumite de hotărârea DivanuluiJudecătoresc o apelau). Odată soluţionate toate litigiile privindhotarele, planurile cu hotarele moşiilor în litigiu trebuiau

păstrate în arhiva Înaltului Divan, constituind mijloc de probăîn orice litigiu viitor de strămutare de hotare. Copii după acest plan li se eliberau şi părţilor.

Reglementarea procedurii hotărniciei a fost completatăîn Ţara Românească prin mai multe ofise domneşti (denumireade după 1831 a actelor normative emise de Domn) şi circulareale Departmentului Dreptăţii19. Astfel, prin Ofis-ul nr. 11/3 februarie 1847 , profesia de hotarnic nu putea fi exercitată decâtde persoanele înscrise pe o listă specială a DepartamentuluiDreptăţii, pe baza dovezilor ce le aduceau privind stăpânireacunoştinţelor matematice şi juridice şi a unui stagiu practic detrei ani pe lângă un hotarnic cunoscut. Prin Circulara Departamentului Dreptăţii nr. 6255/septembrie 1847 ,egumenilor li se interzicea să apeleze, direct, la inginerihotarnici pentru grăniţuirea moşiilor bisericeşti. Egumeniitrebuiau să sesizeze Departamentul Bisericesc care solicita,apoi, tribunalelor împuternicire pentru hotarnici ( aceasta în

scopul alegerii unor ingineri hotarnici competenţi). PrinCircularele Departamentului Dreptăţii nr. 1481/8 decembrie1837 şi nr.6745/26 septembrie 1847, Departamentul Dreptăţiireglementa condiţiile de publicitate ale desfăşurăriihotărniciilor (prima circulară instituia obligaţiile hotarniculuide a cita toţi vecinilor, într-un termen rezonabil şi de a depuneo copie după cartea de alegere la judecătoria locală, care eraobligată să o aducă la cunoştinţa tuturor vecinilor interesaţi, iar

a doua circulară impune anumite menţiuni obligatorii pecitaţiile pe care hotarnicul le adresează vecinilor). Se observăcă din 1837, majoritatea hotărniciilor se realizau, în Valahia, decâte un singur hotarnic. Din seria de nouă acte normativespeciale privind procedura hotărniciei în Valahia, emise între1837-1849, vom mai aminti Ofis-ul nr. 436 /18 octombrie1847 prin care Gh. Bibescu reglementa judecata de cătretribunalul care primea copiile după cartea de hotărnicie, printr-

19 Textul integral al lor transcris în grafie latină poate fi consultat C.N.Brăiloiu, op.cit., pp.431-446.

11



o singură hotărâre, a tuturor apelurilor declarate de veciniinemulţumiţi de trasarea hotarelor.

În Moldova, legislaţia privind hotărnicia a fost

completată prin ofisele domneşti din 15 decembrie 1837, din21 martie şi din 5 mai 1839 (acestea din urmă având dreptobiect stingerea „proceselor de împresurări” şi „îngrădirea

prigonirilor ce nu mai pot fi înnoite”), prin Circulara Logofeţiei Dreptăţii din 5 septembrie 1834, prin Legea din1848 referitoare la „precurmarea proceselor de împresurare

privind mănăstirile” şi prin Circulara Ministerului Dreptăţiidin 12 noiembrie 1856 20.

Comparând reglementările valahe din prima jumătate asecolului al XIX-lea cu cele moldoveneşti, se observă că înambele principate, în această perioadă, se sublinia necesitatea

publicităţii hotărniciei prin citarea tuturor megieşilor, prinformalitatea multiplului exemplar pentru cartea de hotărnicie şi

prin înfiinţarea unei evidenţe etatice asupra soluţionăriilitigiilor de hotar (în Moldova, în perioada 1817-1832, prinînscrierea cărţilor de hotărnicie în „condicile publice” şi după1832, în ambele principate, prin constituirea unei arhive pe

lângă Înaltul Divan pentru planurile topografice de hotărnicie).În Transilvania, procedura de hotărnicie era

asemănătoare cu cea din Moldova şi Ţara Românească.Procedura se desfăşura sub supravegherea unui om al regelui şial unui reprezentant al unui loc de adeverire (care se deplasaula faţa locului). Uneori, hotărnicia era efectuată de comisii de

persoane oficiale. Şi aici se utiliza la nevoie jurământul cu brazda în cap şi bătaia copiilor la semnele de hotar pentru

preconstituirea de martori. Semnele de hotar utilizate erauaceleaşi (stâlpi însemnaţi, pietre de hotar cu cărbuni sauceramică sub ei etc.). În urma efectuării procedurii dehotărnicie se redactau acte numite litterae metales ce descriauhotarele şi semnele de hotar 21.

20 Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Istoria dreptului românesc.Vol. al II-lea. Partea întâi.Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984,

p.34921 Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Istoria dreptului românesc. Vol.I. Editura AcademieiRepublicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, p.556.

12



Procedura medievală de hotărnicie, atât de complicată şide costisitoare22 este un indiciu al importanţei deosebite pe careo avea, în ordinea juridică românească a timpului, valoarea

conservării exacte a hotarelor terenurilor. Această valoaresocială nu putea fi transpusă în practică fără garantarea juridicăa existenţei şi imutabilităţii semnelor de hotar. De aceea,dreptul Ţărilor Române s-a preocupat, în detaliu, desancţionarea civilă şi penală a faptelor de strămutare ori dedistrugere a semnelor de hotar precum şi de reparaţia cuvenităvictimelor acestor de fapte. Astfel, pravilele din secolul alXVII-lea (Carte românească de învăţătură - Moldova, 1646 şi Îndreptarea legii - Ţara Românească, 1652) sancţionaudistrugerea, mutarea, însuşirea sau nesocotirea hotarelor cu

pierderea muncii şi a seminţelor investite în terenul altuia dar şia roadei ieşite din acele seminţe (Pricina I, zacealele 1-3 dinCarte românească de învăţătură, respectiv Glava 296 zacealele1-3 din Îndreptarea legii23). În acelaşi timp, aceste faptesăvârşite în anumite împrejurări constituiau vini ( adicăinfracţiuni), ceea ce atrăgeau asupra făptuitorilor şi pedepse

penale. Astfel cel care muta hotarul pe furiş trebuia să

plătească o amendă în vite (12 boi ) care se numea hatalm24, iar din secolul al XVII-lea, una în bani, numită, în Muntenia,„pradă”. Dacă fapta de strămutare era săvârşită cu forţa armată,

pedeapsa consta în bătaie după voia judecătorului (Pricina XIII,zaceala 134 din Carte românească de învăţătură şi Glava 346,zaceala 31 din Îndreptarea legii). Cel care îşi însuşea semnulde hotar, cu intenţie, trebuia sancţionat ca un fur ( termencuprinzător care-l includea atât pe cel de hoţ cât şi pe cel de

tâlhar), iar cel care îşi însuşea semnul fără să-i cunoască22 Conform Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a RepubliciiSocialiste România. Institutul de Istorie „N. Iorga”. Instituţii feudaledin Ţările Române. Dicţionar..., p.224, în 1686, pentru o hotărnicie înOltenia, s-au cheltuit 75 de taleri şi o bute de vin, o vacă, 10 oi, 20 degăini,10 gâşte, 7 curci, 4 saci de făină etc., iar în 1785, o hotărnicie înPrahova costase 179 de taleri.23 Îndreptarea legii. Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, pp.408-

409.24 Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Istoria dreptului românesc.Vol.I. Editura AcademieiRepublicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, pp.453.

13



menirea trebuia pedepsit cu bătaia (Pricina XIII, zaceala 135din Carte românească de învăţătură şi Glava 346, zaceala 32din Îndreptarea legii). Trebuie remarcat faptul că în cazul vinei

de încălcare de hotare era pedepsit şi instigatorul, cu aceeaşi pedeapsă ca şi autorul (Pricina XIII, zaceala 136 din Carteromânească de învăţătură şi Glava 346, zaceala 33 din Îndreptarea legii). În secolul al XVIII-lea, în Muntenia, Pravilniceasca Condică în Capitolul XXXIV („ Hotărnicia”),în art. 5 prevedea sancţiunea pentru cel dovedit că „hoţeşte auîmpresurat locul celuilalt” prin mutarea hotarelor. Acestatrebuia să suporte pedeapsa prevăzută de Basilicale, suferind pelângă aceasta şi o sancţiune procesuală, fiind obligat să

plătească toate cheltuielile hotărniciei. În secolul al XIX-lea, Legiuirea Caragea, în Valahia, în paragraful 1 al Capitolului alIII-lea al Părţii a doua reglementează numai sancţiunea civilă acelui care fără ştirea stăpânirii a strămutat semnul de hotar (plata valorii suprafeţei însuşite). În Moldova, în 1832, art. 395din Regulamentul organic, prevedea că persoana care, dupăhotărnicia definitivă iniţiată prin acest act normativ, va trece

peste hotarele moşiei sale, va fi pedepsită cu restituirea

terenului uzurpat şi cu plata valorii acelei bucăţi de teren cătrevecinul păgubit. În veacul al XIX-lea, fapta de încălcare dehotare îşi păstrează caracterul de infracţiune. Astfel, înMoldova, Condica criminalicească şi procedura ei (elaboratăîn două etape, în 1820, în vremea lui Mihai Şuţu, partea de

procedură penală şi în 1826, în vremea lui Ion Sandu Sturza, partea de drept penal material) pedepsea în paragraful 253, punctul 9, încălcarea de hotare cu gloaba „pentru cei de

ispravă” şi cu bătaia „pentru cei proşti” (adică săraci)25

. ÎnMuntenia, Condica criminalicească cu procedura ei ( elaboratădin porunca domnitorului Barbu D. Ştirbei şi întărită de acestala 5 decembrie 1851) conţinea prevederi legate de sancţionareaîncălcării hotarelor în articolele 322 şi 36326.

Din cele de mai sus, concluzionăm că, pe durataîntregului ev mediu românesc şi în perioada de tranziţie spre25 Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste

România. Istoria dreptului românesc.Vol. al II-lea. Partea întâi.Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984, p.32226 Constantin N. Brăiloiu, op. cit ., nota de subsol 1 de la p.228.

14



modernitate, semnele de hotar s-au bucurat de o însemnătate juridică enormă, dreptul românesc încercând atât prin garanţiişi sancţiuni civile cât şi prin pedepse penale să le apere

existenţa şi aşezarea exactă.3.Protecţia juridică a hotarelor în dreptul românescmodern şi contemporan

Epoca Unirii Principatelor Moldova şi Valahia (adică acreerii statului român modern) constituie, pentru istoriaromânilor, „cea mai reprezentativă şi mai însemnată etapă de

prefaceri înnoitoare survenite în întregul secol al XIX-lea”27. Înaceastă perioadă s-a încheiat procesul complex şi îndelungat detranziţie de la structurile şi formele de organizare socio-economice şi politice specifice mentalităţii feudale lainstituţiile sociale de natură burgheză, aduse din Europaoccidentală, întemeiate pe proprietatea privată şi libertateacetăţeanului.

Un rol major în opera de clădire şi consolidare a statuluiromânesc modern l-a avut activitatea uriaşă de sistematizare,unificare şi modernizare a legislaţiei din cele două principateunite. Această activitate a absorbit, mai ales după 2 mai 1864,

energia creatoare a unor mari jurişti precum Vasile Boerescu,Gheorghe Costaforu, Constantin Bozianu, Damaschin Bojincăetc.28 Marile monumente legislative edictate în această perioadăde mari prefaceri modernizatoare au fost: Codul civil (promulgat de Alexandru Ioan Cuza prin Decretul-legenr.1655/4 decembrie 1864 şi intrat în vigoare la 1 decembrie1865), Codul de procedură civilă (promulgat la 9 septembrie1865 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 1865), Codul penal

(promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare de la data de1 mai 1865) şi Codul de procedură penală (promulgat la 2decembrie 1864 şi pus în aplicare la 30 aprilie 1865)29.

27 Grigore Chiriţă. Organizarea instituţiilor moderne ale statuluiromân (1856-1866). Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999,

p.7.28 Ibidem, p.102.29

Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii SocialisteRomânia. Istoria dreptului românesc.Vol. al II-lea. Partea a doua.Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987,

pp. 47-50.

15



Instituţia hotărniciei şi-a schimbat, în această epocă,sediul juridic. Codul de procedură civilă nu reglementeazăaceastă străveche procedură specială. Codul civil o aminteşte

în art. 584 (Titlul al IV-lea, „ Despre servituţi”, Capitolul I,„Despre servituţi ce se nasc din situaţia locurilor”) sub numelede „grăniţuire”, mulţumindu-se, însă, să indice doar părţileacţiunii în grăniţuire (orice proprietar poate fi reclamant, iar

proprietarul imobilului vecin poate fi pârât) şi modul deîmpărţire al cheltuielilor (fiecare parte va suporta o jumătatedin costul grăniţuirii). Normele juridice moderne privindhotărnicia au fost grupate într-u act normativ special, intitulat Regulamentul pentru facerea şi executarea hotărniciilor din 28februarie 1868, act normativ însoţit şi de „un tablou denumirile semnelor fireşti ce se cuprind în actele vechi”30. Acestregulament, modificat în 10 iunie 1897, a fost completat în 19august 1908 cu Regulamentul pentru măsurătoarea şihotărnicia islazurilor comunale.

Şi în această perioadă, semnele de hotar au fost protejatede legea penală. Fapta de distrugere sau de mutare a semnelor de hotar a fost considerată infracţiune, fiind pedepsită de Codul

penal „Alexandru Ioan I”.Codul penal „Carol al II-lea” (publicat în Monitorul

Oficial nr. 65 din 18 martie 1936 şi aplicat de la 1 ianuarie1937) incrimina, în art. 556, delictul de strămutare de hotare31.Persoana care strămuta sau făcea să se strămute semnele dehotar, cu intenţia de a-şi însuşi pământul posedat de altul, era

pedepsită cu închisoare corecţională de la 1 lună la un an şi cuo amendă de la 2000 la 3000 de lei. Art. 557 al aceluiaşi act

normativ incrimina delictul de desfiinţare a semnelor de hotar.Acest delict consta în fapta unei persoane de a desfiinţa(distruge) orice semn sau orice lucru care serveşte drept hotar între proprietăţi. Pedeapsa legală prevăzută pentru această faptăera închisoarea corecţională de la una la şase luni şi amendă dela 2000 la 5000 de lei. Comparând cuantumul pedepselor

prevăzute pentru cele două delicte se observă că maximul legal

30

Ibidem, p.191.31 Constantin Gr. C. Zotta. Codul penal „Carol II ”. Ediţia a IV-a,corectată după ediţiunea oficială a Ministerului de Justiţie. Editura„Cugetarea- Georgescu Delafras”, Bucureşti, 1940, p.120.

16



al pedepsei închisorii corecţionale pentru delictul de desfiinţarede hotare era de 6 luni (în vreme ce pentru strămutare era de unan). În schimb maximul legal al amenzii pentru delictul de

desfiinţare a semnelor de hotar era cu 2000 de lei mai mare faţăde maximul amenzii pentru delictul de strămutare a semnelor de hotar. Aceste discrepanţe sancţionatorii indică faptul că,

pentru legiuitorul vremii, pericolul social al delictului dedesfiinţare a semnelor de hotar era mai redus faţă de cel alstrămutării semnelor de hotar.

Protecţia penală a hotarelor imobilelor a fost asigurată şiîn Codul penal edictat în 1968 (Buletinul oficial nr. 79 şi 79 bisdin 21 iunie), lege care este şi în prezent în vigoare în ciudacelor 23 de acte normative ce i-au adus diverse modificări. Înalin.2 al art. 220 din Codul penal (articol cu denumireamarginală „Tulburarea de posesie”) se incriminează fapta unei

persoane de a ocupa, în tot sau în parte şi fără drept, un imobilaflat în posesia altei persoane prin violenţă, ameninţare saudistrugerea ori strămutarea semnelor de hotar 32. Pedeapsalegală pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la5 ani. De asemenea, în acelaşi articol al Codului penal, dar în

alineatul 3, se prevede că dacă fapta de la alineatul 2 a fostsăvârşită de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsaeste închisoarea de la 1-7 ani. Din studierea economiei art. 220din Codul penal în vigoare se constată că delictele destrămutare de hotare şi de desfiinţare de hotare din Codul penal„Carol al II-lea” şi-au pierdut, în Codul penal din 1968,caracterul de infracţiuni distincte, devenind doar circumstanţeagravante ale tulburării de posesie.

Ce ne rezervă viitorul ? Trăim într-o epocă în caredistanţele se reduc, iar dezvoltarea ciberspaţiului permitecirculaţia rapidă a capitalurilor dintr-un colţ al lumii într-altul,lipsind statele naţionale de pârghiile economice obişnuite şi

polarizând condiţia umană în cei eliberaţi de constrângerileteritoriale (elitele) şi în cei supuşi acestor constrângeri pe carenu le mai pot controla. 33. Ce se va întâmpla cu hotarele în noul

32

Codul penal cu modificările aduse până la data de 1 aprilie 2003 .Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.81.33 Zygmunt Bauman. Globalizarea şi efectele ei sociale. EdituraAntet, Bucureşti, 1999,pp.23,62,71

17



context? Vor mai fi suficient de importante pentru a fi ocrotite juridic? Atât autorii preocupaţi de studiul fenomenuluiglobalizării cât şi experienţa românească cotidiană ne

îndeamnă să răspundem afirmativ acestei întrebări. Astfel,savanţii preocupaţi de globalizare subliniază izolarea spaţială aelitelor faţă de restul comunităţii locale, izolare ce se naşte din„desubstanţializarea” puterii şi din sporirea mobilităţiielitelor 34. Această izolarea teritorială, materializată prinexplozia „spaţiilor urbane interzise” (proiectate pentruinterceptarea şi filtrarea utilizatorilor) nu se poate realiza fărămultiplicarea şi dezvoltarea semnelor de hotar. Aceste semnede graniţă devin atât de diverse şi de evidente încât transformăspaţiul unde locuiesc elitele în adevărate fortăreţe. Pentru a ficu adevărat eficiente, noile hotare din interiorul oraşelor vor ficu siguranţă ocrotite juridic. Viaţa cotidiană din România de laînceputul secolului al XXI-lea ne-a obişnuit cu preţul enorm alimobilelor şi cu lupta aprigă pentru dobândirea proprietăţiiasupra terenurilor din marile oraşe sau asupra celor de lângăviitoarele autostrăzi. Suntem convinşi că valoarea economicămare a imobilelor, atât în România cât şi în alte ţări, va

determina protecţia juridică adecvată a hotarelor acestor imobile, în legile viitoare. În susţinerea acestei afirmaţiiinvocăm noul Cod penal (publicat în Monitorul Oficial, ParteaI, nr. 575/29 iunie 2004 şi a cărui aplicare a fost amânată până

pe 1 septembrie 200835). Acest proiect de Cod penal,incriminează în art. 266, delictul de tulburare de posesie36. Dinstudiul celor şase aliniate ale articolului menţionat se observăcă există trei modalităţi de săvârşire a acestui delict. Prima

modalitate constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fărădrept, a unui imobil aflat în posesia altuia (sancţionată cuînchisoare strictă de la un an la doi ani sau cu amendă). A douamodalitate de săvârşire a acestui delict constă în ocuparea înîntregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea saumutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără drept,

34 Ibidem, pp.23-27.35 Conform documentului intitulat Planificare redactare/finalizare

coduri, descărcat de pe site-ul Ministerului Justitiei36 Textul noului Cod penal a fost preluat de la următoarea adresă web:http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_742/pageID_33/Noul/Cod/Penal/al/Romaniei.html.

18



ori refuzul de a elibera terenul astfel ocupat fără drept(sancţionată cu închisoarea de la un an la trei ani sau cuamendă). A treia modalitate de săvârşire constă în înfiinţarea

sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcare fărădrept, când acestea se referă la limitele de zonă ale căii ferate,drumurilor, canalelor, aeroporturilor, porturilor, căilor navigabile, delimitărilor silvice, geologice şi miniere(sancţionată cu închisoare strictă de la un an la cinci ani). Atât

prima modalitate cât şi a doua au câte o formă agravată, legatăde săvârşirea delictului prin violenţă sau ameninţare sau prinstrămutarea sau desfiinţarea semnelor de hotar (aceastăcircumstanţă agravantă se reţine numai pentru primamodalitate). Chiar dacă reglementarea art. 266 din noul Cod

penal este destul de neclară şi discutabilă, importanţa juridicăacordată semnelor de hotar, prin această lege din 2004, esteevidentă.

19



20

Date post:	08-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	david-martin
View:	56 times
Download:	0 times

26809795-Definitie-Hotar

Documents