1315_Serghei Margulescu-Asigurari Si Reasigurari

Prof. univ. dr. Serghei MĂRGULESCU

EDITURĂ

RECUNOSCUTĂ

DE CONSILIUL

NAłIONAL AL

CERCETĂRII

ŞTIINłIFICEDIN

ÎNVĂłĂMÂNTUL

SUPERIOR

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Prof. univ. dr. Serghei MĂRGULESCU

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Editura Pro Universitaria

Bd. Iuliu Maniu nr. 7, corp A, et. 3, sector 6,

Bucureşti

Redacţie: Telefon/fax: 021/314.93.13 Mobil:

0733.672.111 Email: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cuprins

Unitatea de învăţare 1 Tipologia riscurilor şi forme de protecţie.............................................................9 1.1 Tipologiariscurilor..........................................................................................10 1.2 Forme de protecţie împotriva riscurilor........................................................16 Unitatea de învăţare 2 Definirea şi clasificarea asigurărilor ...................................................................23

Unitatea de învăţare 3 Elementele asigurărilor şi caracteristicile contractului de asigurare.............39 3.1 Elementele asigurărilor ....................................................................................40 3.2 Caracteristicile contractului de asigurare.......................................................45 Unitatea de învăţare 4 Asigurări de viaţă....................................................................................................52 4.1Consideraţii generale..........................................................................................53 4.2 Forme ale asigurărilor de viaţă ........................................................................54 4.3 Condiţii contractuale şi clauze suplimentare.................................................61 Unitatea de învăţare 5 Asigurările deaccidente........................................................................................70 Unitatea de învăţare 6 Asigurările de sănătate ..........................................................................................83 6.1 Consideraţii generale.........................................................................................84 6.2 Categorii de asigurări private de sănătate......................................................86 Unitatea de învăţare 7 Asigurarea de proprietăţi şi bunuri.....................................................................95 7.1. Tipuri de bunuri................................................................................................96 7.2. Elemente specifice contractului de asigurări de bunuri...............................99 Unitatea de învăţare 8 Asigurarea de proprietăţi şi bunuri – tipuri de asigurari ..............................117 8.1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva incendiului şi a altor calamităţi.............118

8.2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva avariilor accidentale ..............................................................................................122

8.3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului.......................................................................................................123 8.4. Asigurarea bunurilor şi valorilor împotriva furtului prin efracţie sau acte de tâlhărie ................................................................................................126 8.5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile........................129 8.6.Asigurarea complexăagospodăriilor persoanelor fizice..........................130 8.7. Asigurarea animalelor....................................................................................133 8.8.Asigurarea culturiloragricole.......................................................................134 Unitatea de învăţare 9 Asigurarea de bunuri în tranzit..........................................................................141 9.1. Consideraţii generale......................................................................................142 9.2. Elemente specifice pentru asigurarea de transport terestru......................145 9.3. Asigurarea bunurilor în transportul aerian.................................................148 Unitatea de învăţare 10 Sigurarea mijloacelor de transport terestru şi aerian .....................................156 10.1. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt................157 10.2. Asigurarea aeronavelor................................................................................164 Unitatea de învăţare 11 Asigurarea maritimă.............................................................................................173 11.1. Categoriile de riscuri şi avarii .....................................................................174 11.2. Asigurarea bunurilor transportate maritim ..............................................179 11.3. Asigurarea navelor .......................................................................................183 11.4. Asigurareade protecţie şiindemnizare.....................................................187 Unitatea de învăţare 12 Asigurările de răspundere civilă........................................................................194 12.1. Caracteristicigenerale..................................................................................195 12.2. Asigurareade răspundere civilă auto........................................................197 12.3. Asigurarea de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara României (asigurarea tip „Carte verde”)..............................................208 12.4. Asigurările de răspundere civilă generală (facultative)...........................211 Unitatea de învăţare 13 Asigurările de credite şi garanţii........................................................................223 13.1. Consideraţii generale....................................................................................224 13.2. Asigurarea creditelordeexport..................................................................230 13.3. Asigurarea creditelor interne ......................................................................238

13.4. Asigurarea ratelor de leasing ......................................................................243 13.5. Asigurareade cauţiune................................................................................247 Unitatea de învăţare 14 Reasigurarea ..........................................................................................................256 14.1. Necesitatea reasigurării................................................................................257

14.2. Definirea şi funcţiile reasigurării ................................................................258 14.3. Contractul de reasigurare............................................................................261 14.4. Reasigurarea proporţională.........................................................................267 14.4.1.Forme ale contractelor..........................................................................267

14.4.2. Prevederi contractuale ........................................................................271 14.5. Reasigurarea

neproporţională.....................................................................272 14.5.1. Forme ale contractelor.........................................................................272 14.5.2. Prevederi contractuale ........................................................................276

Unitatea de învăţare 1 TIPOLOGIA RISCURILOR ŞI FORME DE PROTECŢIE

1.1 Tipologia riscurilor 1.2 Forme de protecţie împotriva riscurilor

Diferentierea tipurilor de riscuri Intelegerea riscurilor asigurabile Intelegerea formelor de protecţie împotriva riscurilor

Unitatea de învăţare 1 TIPOLOGIA RISCURILOR ŞI FORME DE PROTECŢIE

1.1 Tipologia riscurilor

Riscul este definit în general ca un pericol potenţial sau ca o pierdere posibilă. Natura acestor pericole sau pierderi se referă la: -viaţa sau integritatea corporală a oamenilor;

00.00 -pierderi materiale ale persoanelor fizice sau juridice; -pierderi financiare ale persoanelor fizice sau juridice.

Evenimentele sau cauzele ce pot determina apariţia acestor efecte nedorite pot fi grupate în două categorii: a) evenimente independente de voinţa oamenilor sau de activitatea acestora. Le numim evenimente obiective şi ne referim la catastrofele naturale; b) evenimente legate de comportamentul oamenilor, individual, colectiv sau la nivel social-economic. Sunt factori restrictivi ce pot fi localizaţi în două grupe: catastrofe tehnice şi riscuri financiare. Diversitatea şi multitudinea acestor evenimente generează în permanenţă pentru viaţa oamenilor sau tranzacţiile economice în care sunt implicaţi aceştia, adesea într-o proporţie substanţială, atât riscuri cât şi incertitudini. Menţionăm distinct cele două noţiuni, cea de risc şi cea de incertitudine, deoarece din punct de vedere probabilistic ele se diferenţiază şi această distincţie devine importantă şi în unele sectoare ale economiei, inclusiv în sfera serviciilor de asigurare. Riscul se referă la situaţiile în care probabilităţile apariţiei diferitelor evenimente pot fi calculate pe baza unei date statistice anterioare. Se creează astfel posibilitatea unui calcul raţional privind selectarea unei alternative. Din contră în cazul incertitudinii nu se poate determina cât de cât riguros probabilitatea obţinerii diferitelor rezultate posibile. Lipsa sau insuficienţa datelor privind frecvenţa şi intensitatea evenimentelor din perioada precedentă face imposibil calculul probabilităţilor obiective ale acestora şi alegerea raţională între alternative. Probabilităţile obiective pot fi înlocuite cu probabilităţi subiective ce pot diminua într-o anumită măsură gradul de incertitudine, acoperind din distanţa ce separă incertitudinea de risc. Anumite tehnici de extragere de probabilităţi subiective din mediul economic sau al altor tipuri de activităţi favorizează acest demers. Din fericire incertitudinea nu apare în mod tipic în domeniile legate de asigurări. Ea caracterizează unele

riscuri speciale pe care asiguratorii le preiau ocazional şi pe baza unei analize distincte. Acceptarea incertitudinii nu trebuie văzută doar în potenţialul de a genera în mod aleatoriu pierderi. O anumită incertitudine este prezentă în multe situaţii şi acceptarea lor poate constitui chiar o sursă de profit, inclusiv în cazul unor produse noi din sfera asigurărilor. În sfera asigurărilor sunt prezente riscuri diversificate aferente atât persoanelor fizice cât şi celor juridice. Persoanele fizice sunt afectate de riscuri specifice evenimentelor de viaţă (deces, boală, invaliditate) sau de riscuri de natură financiară, ambele categorii având ca factori determinanţi catastrofe naturale, accidente tehnice, acţiunea altor persoane. La nivelul persoanelor juridice pot fi analizate de asemenea mai multe categorii de riscuri. O primă delimitare se poate realiza între riscurile speculative şi riscurile pure, pe baza următoarelor caracteristici: a) Riscurile speculative sunt determinate de activitatea pe care un agent economic o desfăşoară, ele fiind acceptate sau nu în funcţie de gradul de aversiune pe care îl are decidentul faţă de risc. Riscurile pure nu sunt acceptate pentru că apariţia lor face ca agentul economic să suporte o pierdere şi niciodată aceste riscuri nu reprezintă o sursă de câştig. b) Riscurile speculative sunt delimitate de sfera de activitate, agentul economic putând să decidă angajarea activităţii sale în limitele unui buget corespunzător (pentru publicitate, cercetare, etc.). Riscurile pure nu sunt şi nu pot fi delimitate pentru că agentul economic nu poate să evalueze şi să decidă, înainte de apariţia unui fenomen, care sunt pagubele care se pot produce şi mărimea lor, existând posibilitatea ca fondurile constituite de agentul economic pentru acoperirea pagubelor să fie mai mici decât nivelul acestora. c) Riscurile speculative se realizează în timp şi sunt datorate activităţii agentului economic, deci preîntâmpinarea şi restricţionarea stărilor de risc se poate realiza după o anumită perioadă, fapt care dă posibilitatea stabilirii unor concluzii privind mărimea şi intensitatea riscurilor prezente şi viitoare. Riscurile pure nu se realizează în timp, sunt imprevizibile, apar fără manifestarea unor semnale precedente, nu sunt total dependente de activitatea desfăşurată. d) Riscurile speculative sunt controlabile, agenţii economici putând să-şi dea seama de fenomenele care pot apare în activitatea desfăşurată, luând în consecinţă măsurile care se impun şi considerate raţionale de către aceştia. Riscurile pure sunt greu de controlat, iar posibilităţile de intervenţie sunt reduse.

Riscurile speculative sunt dependente de apariţia sau existenţa unor

factori: -decizia puterii publice (fiscalitatea, drepturile şi obligaţiile sociale comerciale);

-tehnici de producţie (brevete, informaţii); -factori financiari (buget, contabilitate, investiţii); -factori umani (vârstă, sex, nivel de pregătire); -factori organizatorici şi de structură (organizare, fuziune, absorbţie). Aceşti factori sunt controlabili, iar riscurile pot fi diminuate sau

limitate prin aplicarea unor tehnici specifice de gestiuni şi marketing. Riscurile pure sunt consecinţa unor evenimente accidentale sau fortuite. La prima vedere s-ar părea că provin ca urmare a întâmplării, prin acţiunea unor forţe exterioare, necontrolate, care produc evenimente de forţă majoră (uragane,inundaţii) sau au ca suport comportamentul psihologic al omului în sistemul economic şi social existent (război, atentate, vandalism). De fapt ele au o anumită probabilitate de apariţie. Dificultatea constă în stabilirea timpului de apariţie şi a intensităţii fenomenelor, de a găsi mijloacele de intervenţie şi protecţie şi de a le aplica. Concluzia generală care se deduce este faptul că în timp ce riscurile speculative provin din voinţa agenţilor economici şi sunt rezultatul activităţii pe care o desfăşoară, riscurile pure sunt determinate de factori externi şi nu depind de voinţa acestora. În prezent riscurile pure sunt frecvent conectate la riscul decizional, iar realizarea sau creşterea probabilităţii de apariţie poate avea la bază o decizie strategică eronată a agenţilor economici. Deci creşterea vulnerabilităţii este rezultatul interdependenţei dintre riscurile pure şi riscurile speculative. Riscul speculativ la origine apare într-o anumită perioadă de funcţionare a societăţii comerciale şi este determinat de strategia agenţilor economici. El poate fi generat şi de relaţiile conjuncturale externe (concurenţă, sabotaj, dispariţia unui client important, oprirea activităţii principalului furnizor, confiscarea de active ca urmare a unei decizii publice, modificarea unor regulamente, etc.).

Riscul pur este consecinţa unor factori externi cum ar fi: -naturali – variaţia anormală de temperatură, climă, uragane, cutremure, etc.; -tehnico-economici – privesc patrimoniul întreprinderilor şi pot afecta direct, fizic, bunurile altor întreprinderi;

-psiho-sociali – acte de vandalism, sabotaje. Anumite riscuri, ca urmare a caracteristicilor şi intensităţii de acţiune a fenomenelor, produc consecinţe diferite putând afecta: persoanele, securitatea financiară a firmei şi care generează dificultăţi în derularea corespunzătoare a

activităţii agenţilor economici. Riscurile care afectează persoanele sunt legate de condiţiile de muncă şi/sau de rezultatele activităţii pe care le oferă sau impune agentul economic. Ele se referă la accidentele de muncă care atrag responsabilitatea administraţiei. Aceste riscuri pot avea ca sursă şi accidente cauzate de salariaţii însăşi sau de terţe persoane sau de acţiunea factorilor naturali. Riscurile care afectează securitatea financiară a agenţilor economici, constatate de decidenţi, direct şi în timp, au la bază riscurile speculative şi riscurile pure existente sau probabile. Pierderile financiare, ca rezultat al diminuării lichidităţii şi creşterii obligaţiilor neonorate, afectează buna funcţionare a activităţii agenţilor economici. Sursa de realizare este apariţia evenimentelor care pot determina pagube materiale (degradarea maşinilor, utilajelor, explozii), urmare a posibilităţilor financiare reduse de efectuare a reviziilor, reparaţiilor. O altă clasificare a riscurilor presupune delimitarea lor în funcţie de implicaţii şi natură: 1. Riscurile fundamentale – sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o mare parte a societăţii sau a lumii şi nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental presupune elementul de catastrofă. Atunci când riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al asiguratorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în spaţiu şi, de cele mai multe ori în timp, se consideră că ele sunt probleme ale societăţii întregi care trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internaţional. Este esenţial de menţionat că asiguratorii sunt constituiţi pentru a obţine profituri pe termen lung şi de aceea nu pot fi obligaţi să accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze câştiguri. 2. Riscurile particulare – sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mic de persoane.

2. Riscuri dinamice – identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi, fiind deci neasigurabile.

Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de două tipuri:

1. Riscuri statice – considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor generează numai pierdere sau menţinerea status-ului.

Din punct de vedere al impactului asupra asigurabilităţii, riscurile pot fi: 1. Riscuri asigurabile – acelea pe care asiguratorii le preiau şi

pentru care oferă protecţie asiguraţilor. Ele se subdivid în:

riscuri generale – care sunt incluse de regulă în aşa-numitele condiţii generale de asigurare: incendiu, explozie, coliziune, cutremur de pământ, erupţie vulcanică, sacrificiul în avaria comună, etc. riscuri speciale – care se pot produce ca urmare a acţiunii oamenilor (război, greve, revoluţie, insurecţie, stare de război declarat sau nedeclarat, etc.) sau cele care ţin de natura mărfii (ruginire, coclire, spargere, alterare, mucegăire, etc.). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime de asigurare suplimentară, de regulă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt incluse în condiţiile generale menţionate mai sus. 2. Riscuri neasigurabile (excluse) – sunt acele riscuri pe care asiguratorii nu le acceptă. Aici se includ acele evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat, cunoscute de către acesta şi ascunse asiguratorului. Riscurile sunt grupate şi sunt oferite de cele mai multe ori în “pachet” sub forma “condiţiilor de asigurare” care poartă diferite denumiri, în funcţie de natura bunurilor asigurate şi de riscurile incluse în asigurare. Fiecare societate de asigurări are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asiguraţi şi pentru ea însăşi. Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile menţionate nu are neapărat un caracter permanent. În funcţie de criteriile de asigurabilitate, de dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de subscriere a asiguratorului, este posibilă trecerea acestuia dintr-o categorie în alta.

Selecţia riscurilor Legat de diversitatea tipologică a riscurilor apare ca necesitate principiul selecţiei categoriilor de riscuri acceptabile pentru o societate de asigurări. La baza criteriilor de selecţie a riscurilor se află cumularea de evenimente independente. În general, cu cât este mai mare numărul de evenimente independente care sunt puse în comun, cu atât este mai puţin probabil să apară rezultate extreme. Această cerinţă a independenţei explică de ce poliţele de asigurare normale exclud războaiele şi alte situaţii în care anumite cauze comune acţionează asupra tuturor unităţilor asigurate, O cauză comună care afectează în mod serios toate unităţile asigurate în acelaşi mod este mai puternică decât principiul pe care se bazează asigurarea. De aceea o societate de asigurări obişnuită se ocupă cu evenimente repetate în care probabilitatea fiecărui

subiect asigurat de a deveni un pretendent la despăgubire este independentă de probabilitatea oricărui alt subiect de a deveni, de asemenea, pretendent la despăgubire.

Legat de selecţia riscurilor, companiile de asigurări trebuie să ia în considerare şi unele efecte induse de comportamentul uman şi care pot definite drept hazard moral şi selecţie adversă. Hazardul moral este reprezentat de acea schimbare de comportament a persoanelor asigurate care îi face să se preocupe mai puţin de prevenirea riscurilor împotriva cărora s-au asigurat. Rezultatul este perceptibil în statistica riscurilor ce depind de activitatea oamenilor sau a celor independente de aceasta, dar ale căror efecte sunt amplificate de neglijenţa premergătoare a asiguraţilor. În primul caz se constată că evenimentul împotriva căruia ne-am asigurat capătă o probabilitate mai mare de a se produce comparativ cu situaţia în care nu ne-am fi asigurat (de exemplu incendiul, furtul bunurilor din casă, furtul autoturismului, etc.). În cel de-al doilea caz rata daunei creşte nu datorită probabilităţii crescute de producere a evenimentului (dacă vorbim de calamităţi naturale), ci ca rezultat al unui grad de distrugere mai mare favorizat de neglijenţa celor asiguraţi (spre exemplu ignorarea unor principii de construcţie mizând pe faptul că vei asigura ulterior acea construcţie împotriva trăsnetului, furtunii, cutremurului etc.).

Selecţia adversă se referă la tendinţele oamenilor care sunt expuşi riscului mai mult decât media populaţiei de a decide să se asigure într-o proporţie mai mare decât cei mai puţin expuşi riscului. Calculul primei de asigurare funcţie de riscul mediu al populaţiei îi avantajează pe cei din grupa de risc mai mare şi îi dezavantajează pe cei din grupa de risc mai mic cărora le este oferită o asigurare prea scumpă. Cei din urmă renunţă în bună măsură la asigurare ceea ce face ca primele de asigurare antecalculate să devină subdimensionate. Companiile de asigurări încearcă să surmonteze aceste dificultăţi prin definirea unui număr corespunzător de grupe distincte prin expunerea la risc şi calculul unor prime de asigurare diferenţiate. Gestionarea mai multor grupe de risc creşte costurile operaţionale ale asiguratorilor, ceea ce diminuează efectul pozitiv al reducerii dispersiei din interiorul fiecărei grupe. Obiectivul societăţilor de asigurare va fi, ca rezultat al acţiunii selecţiei adverse, de a găsi un echilibru între cele două tendinţe. O soluţie practică este şi atragerea în asigurare a unor grupuri mai numeroase în detrimentul eforturilor de mobilizare a clienţilor marginali sau grupurilor mai mici dar cu riscuri specifice ridicate. Revenind la analiza riscurilor să menţionăm că se analizează de multe ori comparativ catastrofele naturale şi catastrofele tehnice. Statistica

Descrieti

doua

situatii

in

care

„hazardul

moral”

si

respectiv

„selectiaadversa”

actioneaza

asupra

comportamentului

internaţională oferă date cuprinzând numărul şi efectele, în pierderi de vieţi omeneşti şi daune totale sau daune asigurate, ale celor mai mari catastrofe. Pe termen scurt ele diferă de la o regiune la alta şi de la un an la altul. Pe termen mai lung se pot desprinde următoarele concluzii: a) Sub raport numeric catastrofele tehnice sunt mai numeroase decât cele naturale. b) Catastrofele naturale produc mai multe victime comparativ cu cele tehnice. c) Volumul de daune asigurate ce cade în sarcina catastrofelor naturale îl depăşeşte pe cel al daunelor determinate de catastrofele tehnice. Acest raport devine statistic evident din ultimul deceniu al secolului precedent (până

00:30 atunci, respectiv în anii ’70 şi ’80, se poate remarca un aproximativ echilibru între efectele despăgubite ale celor două tipuri de catastrofe).

....................................................................................

....................... ............................................................

............................................... ....................................

....................................................................... ............

....................................................................................

...........

1.2 Forme de protecţie împotriva riscurilor

Acţiunile persoanelor fizice sau juridice în direcţia diminuării sau acoperirii riscurilor se pot încadra în următoarele categorii: 00:35 1. Evitarea sau prevenirea riscului, ceea ce echivalează cu luarea acelor măsuri care să facă imposibilă producerea unui anumit risc. 2. Limitarea pagubelor produse de evenimente prin măsurile luate de persoanele interesate, după producerea evenimentelor, pentru reducerea pe cât posibil a efectelor distructive ale acestora. 3. Crearea de rezerve în vederea acoperirii, din resurse proprii, a eventualelor pagube. 4. Trecerea riscului asupra altor persoane ce doresc să-l preia. Există tendinţa, într-un fel naturală şi explicabilă, de a utiliza această modalitate

consecutiv celor precedente, respectiv când acestea nu pot fi implementate datorită unor factori precum natura şi mărimea riscului, capacitatea economică a persoanei fizice sau juridice interesate sau costul prohibitiv al soluţiilor respective. Pentru susţinerea acţiunilor întreprinse de persoanele fizice sau juridice în scopul prevenirii riscurilor, diminuării sau acoperirii efectelor distructive ale evenimentelor se pot constitui următoarele tipuri de fonduri: a) fonduri de rezervă individuale;

b) fonduri de rezervă centralizate; c) fonduri de asigurare propriu-zise.

Fondurile de rezervă individuale se constituie la nivelul persoanelor fizice sau juridice, fiind denumite şi fonduri de autoprotecţie sau de autoasigurare. Avantajul acestor fonduri este disponibilitatea lor imediată. Timpul de reacţie înseamnă de multe ori reducerea efectelor materiale sau financiare ale producerii evenimentelor nedorite. Acest avantaj este însă contrabalansat de perioada îndelungată de constituire a unui nivel adecvat, suficient de mare, al unor astfel de rezerve băneşti, dar şi de costurile de constituire şi menţinere a acestor fonduri, costuri ce sunt superioare celor aferente unei asigurări propriu-zise. Aceste costuri cresc datorită: -necesităţii de a asigura o lichiditate sporită a fondului, ceea ce presupune o pierdere de randament comparativ cu plasamentele pe termen mai lung; -impozitului pe partea de profit din care se constituie fondul de rezervă (spre deosebire de primele de asigurare aferente asigurărilor propriu-zise care, fiind ale costurilor de producţie, nu sunt impozabile). Fondurile de rezervă (şi/sau de asigurare) centralizate se constituie în bugetul de stat sau în bugetele locale din contribuţii mult mai mici din partea agenţilor economici comparativ cu efortul acestora în cazul constituirii propriilor fonduri de autoasigurare. Este o modalitate specifică sectorului economic de stat. Prin efortul financiar mic pe care îl presupune, această cale subminează preocuparea conducerii societăţilor comerciale pentru buna gestionare a bunurilor şi prevenirea pe această cale a pagubelor. Fondurile de asigurare propriu-zise constituie cea mai importantă formă de asigurare din cele trei şi singura de altfel care întruneşte caracteristicile asigurării. Aceste fonduri se constituie prin intermediul unor organizaţii specializate ce îmbracă forma societăţilor comerciale de asigurare sau a organizaţiilor mutuale de asigurare. Specific aici este constituirea descentralizată a fondurilor prin colectarea primelor de asigurare sau cotizaţiilor de la cei interesaţi a se asigura şi utilizarea centralizată a acestor

resurse, de către organizaţiile respective, în folosul celor afectaţi de anumite evenimente.

Se caracterizează această modalitate de asigurare prin următoarele: -constituirea fondului de asigurare este condiţionată de existenţa

unei comunităţi de risc formate din persoanele fizice şi juridice ameninţate de existenţa unor riscuri comune şi care acceptă participarea cu prime de asigurare; -mărimea acestor prime sau cotizaţii trebuie să fie considerabil mai redusă faţă de mărimea pagubei posibile astfel încât această modalitate să fie mai atractivă şi mai eficientă comparativ cu modalităţile alternative; -constituirea fondului îmbracă în mod necesar forma bănească deoarece numai în acest mod se pot satisface operativ reconstituirea unor bunuri sau satisfacerea altor necesităţi a căror structură materială nu poate fi cunoscută dinainte; -utilizarea fondului de asigurare se face pe principiul mutualităţii, în sensul că daunele financiare ale asiguraţilor sunt distribuite între toţi asiguraţii. Compensarea celor care

00:45 suferă pagube se realizează din fondurile create prin contribuţia tuturor deţinătorilor de poliţe.

De ce fondurile de asigurare propriu-zise constituie cea mai importantă formă de asigurare si de ce a-ti alege aceasta modalitate de protectie impotriva riscului ? ........................................................................................................... ........................................................................................................... ........................................................................................................... ...........................................................................................................

„risc” si „incertitudine”. 00:55 Care sunt riscurile specifice persoanelor fizice.

Care sunt riscurile specifice persoanelor juridice si ce deosebiri exista intre riscurile pure si cele speculative.

Ce sunt riscurile asigurabile, respectiv riscurile neasigurabile. Ce inseamna „selectia riscurilor” pentru un asigurator. Ce reprezinta „hazardul moral” si „selectia adversa”.

Ce forme de protectie impotriva riscurilor pot fi adoptate de catre persoanele fizice, respectiv juridice. Ce tipuri de fonduri pot fi constituite pentru surmontarea efectelor producerii anumitor riscuri si care sunt avantajele si dezavantajele lor.

Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asiguratorii 01:15 le preiau şi pentru care oferă protecţie asiguraţilor.

Hazardul moral este reprezentat de acea schimbare de

comportament a persoanelor asigurate care îi face să se preocupe mai puţin de prevenirea riscurilor împotriva cărora s-au asigurat.

Selecţia adversă se referă la tendinţele oamenilor care sunt expuşi

riscului mai mult decât media populaţiei de a decide să se asigure într-o proporţie mai mare decât cei mai puţin expuşi riscului.

Fondurile de asigurare propriu-zise constituie cea mai importantă

formă de asigurare din cele trei şi singura de altfel care întruneşte caracteristicile asigurării. Aceste fonduri se constituie prin intermediul unor organizaţii specializate ce îmbracă forma societăţilor comerciale de asigurare sau a organizaţiilor mutuale de asigurare. Specific aici este constituirea descentralizată a fondurilor prin colectarea primelor de asigurare sau cotizaţiilor de la cei interesaţi a se asigura şi utilizarea centralizată a acestor resurse, de către organizaţiile respective, în folosul celor afectaţi de anumite evenimente.

1. Bistriceanu Gheorghe – Sistemul asigurărilor din România, Ed. Economică, Bucureşti 2004 2. Ciurel Violeta – Asigurări şi reasigurări:abordări teoretice şi practice internaţionale, Ed. ALL Beck, Bucureşti 2000 3. Constantinescu Dan Anghel – Tratat de asigurări, Ed. Economică Bucureşti,2004 4. Margulescu Serghei --Asigurari si reasigurari, Ed. Cartea Studenteasca, Bucuresti, Editia a III-a, 2007. 5. Negoiţă Ion – Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Ed. Etape, Sibiu,2001 6. Ferguson Cheryl – Personal Insurance, Underwriting and Marketing Practices, Ed. IIA Malvern, Pensylvania 1996.

7. Greene M, Trieschmann J., Gustavson S – Risk and Insurance, South-Western Publishing Co, Cincinnati, 1992 8. Hallman V, Manilton K – Personal Insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCV, Malvern

Pensylvania,1995. 9. Lavine Alan – YourLlife Insurance Options, John Wiley & Sans, New York, 1993 10. Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (M.O. nr. 303 din 30.12.1995). 11. Legea 32/2000 privind societăţile de asigurarea şi supravegherea asigurărilor

(M.O. nr. 148 din 10.04.2000). 12. Legea 346/2002 privind asigurările de accidente de muncă şi

boli profesionale (M.O. nr. 454 din 27.06.2002). 13. Legea 212/2004 privind asigurările private de sănătate (M.O. nr.505 din 4.06.2004).

14. Legea 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii 136/1995 (M.O. nr. 473 din 26.05.2004) 15. Legea 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii

32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)

16. Legea 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare (M.O. nr. 1193 din 14.12.2004)

17. Ordinul CSA nr. 20 din 2008 privind asigurările RCA. 18. Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuintelor

impotriva cutremurelor, alunecarilor de teren sau inundatiilor (M.O. patrea I din 10.11.2008).

19. Revista PRIMM – Asigurari si pensii.

Unitatea de învăţare 2 DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Intelegerea asigurarii Intelegerea criteriilor de clasificare si tipurilor de asigurari

Unitatea de învăţare 2 DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Asigurarea poate fi definită ca fiind operaţiunea prin care un asigurator, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă pierderi la producerea acestor riscuri din fondul comun constituit din primele de asigurare sau cotizaţiile încasate. 00:00 Această definiţie pune în evidenţă caracteristica esenţială a asigurării, aceea de a fi o operaţiune complexă, antialeatorie, de luptă colectivă împotriva hazardului. Cu cât numărul de participanţi este mai mare, cu atât şi eficienţa acestei lupte este mai mare. Definită astfel, asigurarea capătă percepţia de utilitate publică sau de grup, ceea ce este mai aproape de realitate decât imaginea de joc al hazardului între două părţi contractante, pe care o inspiră definiţia contractului de asigurare din legislaţiile diverselor ţări. În legea nr. 136 din 1995 privind asigurările şi reasigurările în România modificată prin legea 172 din 2004, asigurarea se defineşte astfel: “Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite”. Definiţia reflectă natura obligaţiilor bilaterale esenţiale între cele două părţi contractante, dar nu ne sugerează în nici un fel că numai un număr mare de astfel de contracte poate să genereze un fond de asigurare suficient de mare, prin contribuţii individuale suficient de mici astfel încât să se asigure atractivitatea şi eficienţa acestui joc colectiv de ajutor mutual. Cei care participă la acest joc complex sunt, generic vorbind, asiguraţii şi asigurătorii. Asiguraţii sunt persoanele fizice sau juridice care doresc să se asigure, în beneficiul lor sau al altor persoane. Aceştia generează cererea de asigurare ca funcţie a unor factori de natură economică şi socială. Asigurătorii generează, sub forma modalităţilor şi instrumentelor de asigurare concepute, oferta de asigurare. Ea se particularizează diferenţiat la nivelul celor două categorii distincte de asigurători:

-societăţi comerciale de asigurare; -asociaţii mutuale de asigurare.

Societăţile comerciale de asigurări îşi desfăşoară activitatea pe principiul obţinerii de profit. Toate aspectele ce ţin de organizare şi funcţionare sunt strict reglementate de lege şi monitorizate de o autoritate a pieţei de asigurări deoarece se cer protejate interesele unui număr considerabil de asiguraţi. Asociaţiile mutuale îşi desfăşoară activitatea în scopul într-ajutorării reciproce a membrilor fondatori, fără a urmări şi obţinerea de profit. Numărul participanţilor este mai restrâns şi categoriile de riscuri mai puţin diversificate. Fiecare membru al asociaţiei are o dublă calitate: şi de asigurat şi de asigurător. Fiecare participă cu contribuţia care i-a fost stabilită, la formarea fondului comun de asigurare. Din acest fond se dezdăunează cei care înregistrează pierderi materiale sau financiare din categoria celor prevăzute în statutele acestor asociaţii. La sfârşitul anului se procedează la regularizarea contribuţiilor funcţie de mărimea efectivă a despăgubirilor. O categorie aparte de asociaţii mutuale o constituie tontinele1. Tontinele sunt asociaţii constituite pentru o perioadă determinată de timp (de exemplu 15 ani) în decursul căreia membrii ei subscriu la fondul comun o cotizaţie anuală ce variază funcţie de vârstă pentru a capitaliza acest fond şi a-l distribui ulterior supravieţuitorilor sau beneficiarilor desemnaţi. O menţiune distinctă trebuie făcută referitor la corporaţia Lloyd’s din Anglia deoarece prin forma de organizare reprezintă mai mult decât o simplă societate comercială de asigurări. Ea cuprinde o corporaţie profesională, o comunitate de subscriitori de asigurări şi o piaţă de asigurări (inclusiv un centru mondial de informaţii maritime). Organizaţia Lloyd’s a fost creată spre sfârşitul secolului al XVII-lea de armatori şi oameni de afaceri care frecventau cafeneaua lui Edward Lloyd din Londra în scopul de a se informa asupra navelor, mărfurilor transportate şi tranzacţiilor comerciale perfectate. Ea a fost recunoscută ca o instituţie de interes general pentru comerţul maritim printr-un act al Parlamentului britanic din 1871. Activitatea ei se îndreptase între timp preponderent spre zona asigurărilor maritime, dar nu numai. Lloyd’s nu este o societate propriu-zisă de asigurări deoarece ea nu efectuează asigurări în nume propriu şi nici nu îşi asumă răspunderi pentru asigurările încheiate de membrii săi. De fapt nici membrii săi, denumiţi subscriitori, nu are contracte directe cu asiguraţii. Asigurarea nu se poate face decât prin intermediul unei companii de curtieri Lloyd (Lloyd’s Brokerage Company). Curtierul (brokerul) Lloyd reprezintă interesele asiguratului şi

1 Denumirea provine de la numele bancherului italian Lorenzo Tonti care a inventat sistemul în secolul al XVII-lea şi după ce l-a experimentat în Italia, l-a promovat în Franţa.

prezintă cererea lui de asigurare în primul rând subscriitorilor Lloyd. La fiecare poliţă pot să subscrie chiar şi zeci de subscriitori. Ei preiau riscurile pe cont propriu, cu răspundere personală nelimitată. Compania Lloyd’s nu are însă rolul pasiv de a pune la dispoziţia subscriitorilor birourile necesare încheierii asigurărilor, ci întocmeşte şi controlează respectarea condiţiilor şi procedurilor de perfectare a contractelor şi celor legate de solvabilitatea membrilor subscriitori. Cei din urmă sunt obligaţi să depună la Lloyd o garanţie în valoare de 15% din suma asigurărilor pe care le acoperă personal. Ei varsă primele de asigurare colectate la fondul central de prime din care se plătesc despăgubirile, cheltuielile de administraţie şi beneficiile. Subscriitorii contribuie şi la fondul central de rezervă destinat acoperirii eventualelor pierderi ale vreunui membru. Numărul de subscriitori depăşeşte cifra de 10.000 şi sunt grupaţi în sindicate, pe ramuri de asigurare (maritimă, auto, aviaţie, etc.). Clasificarea asigurărilor se poate face după mai multe criterii,

astfel: A. După domeniul la care se referă: 1. Asigurări de viaţă; 2. Asigurări generale (non-viaţă).

A1. Asigurări de viaţă Tipuri de asigurări care au o bază contractuală: a) asigurări de viaţă care includ: asigurarea la termen de supravieţuire,

B. După forma juridică de realizare a asigurării: 1. Asigurări obligatorii (prin efectul legii); 2. Asigurări facultative (contractuale). C. După zona geografică de cuprindere: 1. Asigurări interne; 2. Asigurări externe. D. După localizarea raporturilor juridice: 1. Asigurări directe; 2. Asigurări indirecte.

A. Clasificarea asigurărilor după domeniul acoperit presupune două categorii mari de asigurări – de viaţă şi generale – care conţin la rândul lor mai multe clase de asigurări. Legislaţia românească s-a adaptat recent celei europene şi prin definirea aceloraşi tipuri şi clase de asigurări, după cum urmează (din anexa 1 la Legea 403/2004):

asigurarea de deces, asigurarea la termen de supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;

b) anuităţi: c) asigurări de viaţă suplimentare: asigurări de deces din accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate permanentă de boală, asigurări de incapacitate permanentă din accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de viaţă; d) asigurări permanente de sănătate.

Clasele de asigurări de viaţă: I. Asigurări de viaţă, anuităţi şi asigurări de viaţă suplimentare, prevăzute la lit. A a), b) şi c), cu excepţia celor prevăzute la pct. II şi III. II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere. III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri de investiţii, prevăzute la lit. A a) şi b).

IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la lit. A d).

A2. Asigurări generale Clasele de asigurări generale:

1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale), pentru care se acordă:

-despăgubiri financiare; -despăgubiri în natură; -despăgubiri mixte (financiare şi în natură); -despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul

transportului. 2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă: -despăgubiri financiare; -despăgubiri în natură; -despăgubiri mixte (financiare şi în natură).

3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:

-daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor; -daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele decât cele cu motor. 4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă: -daune survenite la mijloacele de transport feroviar care se

deplasează sau transportă mărfuri ori persoane. 5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă: -daune survenite la mijloacele de transport aerian.

6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă: -daune survenite la mijloace de transport fluvial; -daune survenite la mijloace de transport lacustru; -daune survenite la mijloace de transport maritim.

7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă: -daune suferite de mărfuri, bagaje şi alte bunuri transportate. 8. Asigurări de incendiu şi alte calimităţi naturale, care acoperă: -daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), cauzate de: -

incendiu; -explozie; -furtună; -alte fenomene naturale în afara furtunii; -energie nucleară; -surpare de teren.

9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă: -daune suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, altele decât cele prevăzute la pct. 8. 10. Asigurări de răspundere civilă pentru autevehicule, care

acoperă: -daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului). 11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă: -daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea transportatorului). 12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:

-daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru şi fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).

13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă: -daune din prejudicii produse terţilor, altele decât cele menţionate

la pct. 10, 11 şi 12. 14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri: -insolvabilitate; -credit de export; -vânzare în rate; -credit ipotecar; -credit agricol.

Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă-se asigură riscul de deces ca acoperire principală

-se asigură alte riscuri, cu excepţia riscului de deces în acoperirea principală

-decesul este un eveniment sigur, dar momentul producerii este incert

-producerea riscului asigurat, ca eveniment este incertă, probabilă, posibilă

-scopul: protecţia financiară a familiei sau dependenţilor (pot fi combinate cu posibilitatea economisirii sau investiţiei)

-scopul: compensarea pierderilor materiale sau financiare generate de producerea evenimentului asigurat, respectiv menţinerea situaţiei patrimoniale şi financiare a asiguratului

15. Asigurări de garanţii pentru: -garanţii directe; -garanţii indirecte. 16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă: -riscuri de şomaj; -insuficienţa veniturilor; -pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; -nerealizarea beneficiilor; -riscurile aferente cheltuielilor curente; -cheltuieli comerciale neprevăzute; -deprecierea valorii de piaţă; -pierderile de rentă sau alte venituri similare; -pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior; -pierderile financiare necomerciale; -alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.

17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă: -cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia. 18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.

Autorizaţiile de funcţionare acordate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pot fi acordate simultan pentru mai multe clase de asigurare şi vor purta denumiri condensate, ca de exemplu: a) clasele nr. 1 şi 2 se acordă sub denumirea “Asigurări de accidente şi boală”; b) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 3, 7 şi 10 se acordă sub denumirea “Asigurări auto”; c) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 4, 6, 7 şi 12 se acordă sub denumirea “Asigurări maritime şi de transport”; d) clasele nr. 1 (a patra liniuţă), 5, 7 şi 11 se acordă sub denumirea “Asigurări de aviaţie”; e) clasele nr. 8 şi 9 se acordă sub denumirea “Asigurări de incendii şi alte daune la proprietăţi”; f) clasele nr. 10, 11, 12 şi 13 se acordă sub denumirea “Asigurări de răspundere civilă”;

g) clasele nr. 14 şi 15 se acordă sub denumirea “Asigurări de credite şi

garanţii”. Asiguratorul autorizat să subscrie un risc principal dintr-o clasă poate să subscrie riscuri cuprinse într-o altă clasă, fără ca autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:

-sunt legate de riscul principal; -privesc obiectul care se află sub incidenţa riscului principal; şi -sunt garantate prin contractul care reglementează riscul principal. Clasificarea asigurărilor în asigurări de viaţă şi asigurări non-viaţă

(generale) ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate. Deosebirile dintre ele provin din natura relaţiei contractuale, durata şi tipul de risc. În cazul asigurărilor de viaţă, riscul care se asigură este decesul. Deşi acest eveniment este cert, el este un risc asigurabil deoarece contractul de asigurare se încheie pentru o anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. Deci elementul de incertitudine se referă la momentul producerii riscului şi nu la însuşi riscul. La asigurările non-viaţă, pe perioada contractuală evenimentul asigurat se poate produce sau nu. Altă deosebire se referă la durata contractului. În timp ce asigurarea de viaţă este un contract pe o durată mai mare (minim 5 ani), contractele de asigurări non-viaţă sunt încheiate pe termen scurt (de regulă pentru un an sau pentru un anumit eveniment care poate dura chiar câteva ore). De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve care trebuie create, modul de stabilire a primelor de asigurare şi a rezervelor şi, în general, întregul sistem de administrare sunt foarte diferite. Această clasificare determină şi limite diferite de capital pentru constituirea societăţilor de asigurări pentru cele două categorii.

Prezentarea comparativă a asigurărilor de viaţă şi non-viaţă

-evaluarea riscului (underwriting)

-evaluarea riscului se face în

se face la vârsta de intrare în risc,

momentul încheierii contractului în

indiferent de modificarea lui pe funcţie de întreaga perioadă deparcursul relaţiei contractuale expunere-în contractul de asigurare pe viaţă există obligatoriu trei părţi implicate: asiguratul, asigurătorul şi beneficiarul. Uneori contractantul asigurării este altă persoană decât asiguratul

-în contractul de asigurare există de regulă numai două părţi: asiguratul şi asigurătorul. Uneori apare şi beneficiarul care încasează contravaloarea despăgubirii

-nu sunt contracte de indemnizaţie (despăgubire)

-sunt contracte de indemnizaţie (despăgubire)

-stabilirea sumei asigurate se determină în funcţie de nevoia de protecţie şi posibilităţile financiare ale asiguratului

-limita despăgubirii nu poate depăşi valoarea bunului în momentul producerii riscului

-nu există conceptul “supraasigurare”

-nu există conceptul “supraasigurare”, dar nu se acceptă

-beneficiarul poliţei este o terţă persoană în cazul decesului asiguratului

-beneficiarul despăgubirii este, de obicei, aceeaşi persoană cu asiguratul

-în cazul producerii evenimentului

-în cazul producerii evenimentului

asigurat asiguratorul plăteşteasigurat asiguratorul despăgubeşte

beneficiarului suma asigurată asiguratul în limita sumei asigurate, reprezentând limita maximă a indemnizaţiei

-sunt contracte pe termen mediu sau lung (minimum 3-5 ani, până la 35-40 ani sau chiar mai mult)

-sunt contracte pe termen scurt (până la 12 luni, reînnoibile)

-primele de asigurare se plătesc pe toată durata contractului, generând periodic încasări pentru asigurător

-primele de asigurare se plătesc pe durata redusă a contractului

-portofoliul asigurătorului are un

-asigurătorul va trebui să se

caracter relativ stabil pe o perioadă

preocupe permanent de găsirea de

îndelungată noi afaceri, datorită duratei reduse a contractelor

asigurate-expunerea la risc este în scădere pentru asigurător de-a lungul contractului, datorită creării rezervelor matematice

-riscul este relativ constant pe întreaga durată a contractului

-reasigurarea se încheie pentru suma expusă riscului care scade în fiecare an, datorită creării rezervelor matematice. Suma supusă riscului scade periodic

-reasigurarea se încheie pe aceeaşi valoare pe toată durata contractului de asigurare sau reasigurare. Suma expusă riscului este relativ constantă

Asigurări obligatorii Asigurări facultative-sunt impuse prin lege -sunt la opţiunea asiguratului-drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, asiguratul şi asigurătorul, sunt stabilite prin lege

-drepturile şi obligaţiile părţilor sunt formulate, în baza legii, de către asigurător şi agreate de asigurat (uneori negociate)

-este o asigurare totală, cuprinzând toate bunurile şi răspunderea civilă de acelaşi fel

-nu este totală, cuprinzând de regulă numai o parte a bunurilor sau persoanelor asigurabile, inclusiv pentru răspunderea civilă

B. După forma juridică de realizare a asigurării vorbim de asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale). Asigurarea prin efectul legii (obligatorie) este stabilită prin reglementările legale şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Ea are la bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblul său şi nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În cele mai multe ţări (ca şi în România), forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În altele, ca asigurări obligatorii avem asigurările de răspundere profesională. Asigurarea contractuală (facultativă) are la bază un contract de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor. Este forma de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca urmare a nevoii de protecţie a asiguratului, răspunzând astfel mai bine necesităţilor şi intereselor acestuia.

Prezentare comparativă a asigurărilor obligatorii şi a celor facultative

-este fără termen, acţionând tot timpul cât există bunul asigurat sau răspunderea civilă legală

-este în general limitată în timp pe o perioadă clar definită prin contract

-intră în vigoare în mod automat, din momentul în care asiguratul intră în posesia bunului respectiv sau intră în categoria celor cu răspundere civilă legală faţă de terţe persoane

-intră în vigoare numai după îndeplinirea condiţiilor prevăzute în contractul de asigurare, în primul rând plata primei de asigurare

-suma asigurată se stabileşte prin lege, sub formă normativă, la valoarea minimă a bunurilor de acelaşi fel

-suma asigurată se stabileşte la propunerea asiguratorului, fără a depăşi valoarea reală a bunului

C. După zona geografică de cuprindere vorbim de asigurări interne şi asigurări externe.

Asigurările interne sunt cele în care: -părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară;

-bunurile, personale şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află în aceeaşi ţară;

-riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu; -primele de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă, în moneda naţională.

Asigurările externe sunt cele în care: -una din părţile contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară;

-obiectul asigurării se află în altă ţară; -răspunderea civilă legală a asiguratului rezident se manifestă în altă ţară;

-riscul asigurat se poate produce pe teritoriul altei ţări; -primele de asigurare, despăgubirile sau sumele asigurate se exprimă şi se plătesc, de regulă, în valută. În categoria asigurărilor externe intră: asigurarea pe timpul transportului extern a mărfurilor ce fac obiectul comerţului internaţional, asigurarea mijloacelor de transport în trafic internaţional, asigurarea creditelor de export, asigurarea de răspundere civilă avută în afara ţării, asigurarea construcţiilor şi a răspunderii civile a constructorului pentru obiectivele realizate în străinătate etc.

D. După localizarea raporturilor juridice vorbim de asigurări directe şi asigurări indirecte. În asigurările directe se stabilesc raporturi juridice între asiguraţi, persoane fizice sau juridice (excluzând societăţi de asigurări) şi asigurători fie în baza legii, fie în baza contractului de asigurare facultativ. Includem aici şi coasigurarea, adică asigurarea aceluiaşi risc în cote-părţi cu mai mulţi asigurători, în baza unor contracte bilaterale între asigurat şi

fiecare coasigurător în parte.

Asigurările indirecte sunt perfectate între două societăţi de asigurare dintre care una are statutul de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător, în baza unui contract de reasigurare. Se urmăreşte cedarea către reasigurător a unei părţi din

01:00 răspunderea pe care asiguratorul şi-a asumat-o printr-o asigurare directă. În acest fel reasiguratorul ajunge să suporte o parte din

riscul la care este expus un asigurat fără să încheie cu acesta vreun contract.

Definiti categoria de „asigurare”. Definiti raportul contractual de asigurare.

Cine constituie, intr-o economie moderna, cererea si oferta de asigurari si reasigurari. Punctati deosebirile dintre societatile comerciale de asigurare, asociatiile mutuale de asigurare, tontine, 01:25 organizatia Lloyd’s. Care sunt clasele de asigurari de viata si respectiv clasele de asigurari generale, definite prin Legea 403/2004. Care sunt principalele deosebiri dintre asigurarile de viata si asigurarile generale (non-viata). Prin ce se caracterizeaza asigurarile prin efectul legii (obligatorii) si respectiv asigurarile contractuale (facultative).

Ce sunt asigurarile interne si asigurarile externe. Ce sunt asigurarile directe, respectiv asigurarile indirecte.

generale – care conţin la rândul lor mai multe clase de 01:45 asigurări. După forma juridică de realizare a asigurării vorbim de asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative (contractuale). După zona geografică de cuprindere vorbim de asigurări interne şi asigurări externe. După localizarea raporturilor juridice vorbim de asigurări directe şi asigurări indirecte. Asigurarea poate fi definită ca fiind operaţiunea prin care un asigurator, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la anumite riscuri, îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă pierderi la producerea acestor riscuri din fondul comun constituit din primele de asigurare sau cotizaţiile încasate.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)


17. Ordinul CSA nr. 20 din 2008 privind asigurările RCA.

18. Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuintelor impotriva cutremurelor, alunecarilor de teren sau inundatiilor (M.O. patrea I din 10.11.2008).


Unitatea de învăţare 3 ELEMENTELE ASIGURĂRILOR ŞI

CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

3.1 Elementele asigurărilor 3.2 Caracteristicile contractului de asigurare

Intelegerea elementelor asigurarii: Subiectul asigurării, Obiectul

asigurării, Interesul în asigurare, Riscul, Suma asigurată, Prima de asigurare, Durata asigurării, Paguba sau dauna, Despăgubirea de asigurare. Intelegerea caracteristicilor contractului de asigurare

Unitatea de învăţare 3 ELEMENTELE ASIGURĂRILOR ŞI CARACTERISTICILE

CONTRACTULUI DE ASIGURARE

3.1 Elementele asigurărilor

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune: 1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, persoane fizice sau juridice, între care se 00:00 nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;

b. asiguratul – poate fi: -persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori -persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa, precum şi -persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane. La asigurările de bunuri apare ca asigurat atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.

c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă). În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte,

simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit paguba.

d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;

b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

c. răspundere civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratorul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act educaţional, a forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă. În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă. Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter

economic şi să fie evaluabil în bani. În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoanele. Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economie pe termen lung. În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc. Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman. Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată. Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe

sensuri: -risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea; -un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.). În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului. Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru. -Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de asigurator prin încheierea unei asigurări. În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: • producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării

unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare; • fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter

întâmplător; • înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare; • producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.

Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri. Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere. Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării. Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.

5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat. În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.

6. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.

Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau

fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale. Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată.

7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor specifice facultative: la asigurările de bunuri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5 – 30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare. 8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi: -totală – bunul a fost distrus în întregime; -parţială –

pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de principiul de răspundere al asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei. În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii: • principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv; • principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii. Despăgubirea este egală cu paguba, în limita sumei asigurate.

Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare; • principiul răspunderii limitate (clauza cu fanciză) – se

caracterizează

prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi:

-atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franciza; -deductibilă sau absolută – aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşte franciza. Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele francizei.

00:40

3.2 Caracteristicile contractului de asigurare

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească asiguratorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea acelui risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul 00:50 convenit.

Contractul de asigurare are următoarele caracteristici juridice: • caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al

părţilor. Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate face prin poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se manifestă voinţa asiguratului de a încheia contractul; • caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente una faţă de cealaltă, şi anume: asiguratul se obligă să facă declaraţii reale, să plătească primele de asigurare, iar asiguratorul se obligă să acopere riscul prin despăgubire; • caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi, depind de un eveniment viitor, incert;

• caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri, a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire are loc pe toată durata de valabilitate a contractului; • caracter succesiv – contractul de asigurare comportă o realizare în timp variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile asigurate etc. Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare: formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de asigurare, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în anumite coordonate juridice de fond şi formă. Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare. Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea asiguratorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii. Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz:

• nominal; • la ordin; • la purtător.

01:00 Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

01:10

Detaliati elementele asigurarilor. Ce conditii cumulative trebuie sa indeplineasca un fenomen pentru a

putea fi cuprins in asigurare. Care sunt principiile de despagubire si in ce situatii se aplica acestea. Care sunt caracteristicile contractului de asigurare.

În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: •producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare; • fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter

întâmplător; • înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare; •

• producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii: • principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv; • principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii. Despăgubirea este egală cu paguba, în limita sumei asigurate. Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat

decât

principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare;

• principiul răspunderii limitate (clauza cu fanciză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi: -atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franciza; -deductibilă sau absolută – aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşte franciza. Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele francizei.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)





Unitatea de învăţare 4 ASIGURĂRI DE

VIAŢĂ 4.1Consideraţii generale 4.2 Forme ale asigurărilor de viaţă 4.3 Condiţii contractuale şi clauze suplimentare

Intelegerea formelor simple, traditionale, ale asigurarilor de viata Intelegerea asigurarilor de tip „unit-linked” Intelegerea variantelor de asigurari de viata oferite de asiguratori.

Unitatea de învăţare 4 ASIGURĂRI DE

VIAŢĂ 4.1 Consideraţii generale

Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor fizice împotriva unor riscuri care pot afecta integritatea corporală sau viaţa asiguratului.

Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de 00:00 către societatea de asigurare, prin garantarea plătii

unei indemnizaţii, în ipoteza producerii evenimentului asigurat.

În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în: A. Asigurări de viaţă, care pot fi: 1. asigurări de supravieţuire; 2. asigurări de deces; 3. asigurări mixte de viaţă. B. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă, respectiv: 1. asigurări de accidente; 2. asigurări de sănătate (de boală). Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice. În primul caz, prin prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa, iar în al

doilea caz, prin prisma protecţiei pentru riscuri de accidente, boala şi alte riscuri.

Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente comune: 1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi risc sau a unui complex de riscuri, pentru sume variate (acest tip de asigurare se încheie, în general, condiţionat de vârstă, starea sănătăţii, etc.);

2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca referinţă grupuri de persoane (familia, un grup profesional); 3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către asigurat, în funcţie de posibilităţile şi necesităţile sale financiare; 4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de asigurare poate fi indemnizat pentru toate contractele de asigurare încheiate cu diferite societăţi de asigurare;

5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de drepturile care i

s-ar cuveni din alte contracte de asigurare; 6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului; 7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a produs prin comiterea de către asigurat a unor fapte penale în mod intenţionat sau a fost cauzat de acţiuni de război; 8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat intenţionat decesul asiguratului.

Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi înrudite prin subiectul asigurării, există şi deosebiri. Astfel, acestea se deosebesc prin riscul sau complexul de riscuri asigurate şi, mai ales, prin mecanismul asigurării şi prin tehnicile de asigurare. Este motivul pentru care asigurările accidente şi asigurările de sănătate sunt cuprinse în categoria asigurărilor generale (non-viaţă). Riscul nu este viaţa asiguratului, ci producerea unui accident sau a unei îmbolnăviri, cu consecinţele financiare corespunzătoare asupra celui asigurat şi familiei sale. Deoarece şi decesul poate fi în 00:10 unele circumstanţe consecinţa unui accident sau a unei boli, decesul din astfel de cauze este preluat opţional şi în contractele de asigurări de viaţă.

4.2 Forme ale asigurărilor de viaţă Asigurarea de viaţă se defineşte ca fiind contractul în virtutea căruia societatea de asigurări se angajează, în schimbul primelor încasate de la o persoană fizică sau juridică (contractantul) să plătească asiguratului sau unui terţ beneficiar, o anumită sumă, în cazul decesului asiguratului 00:15 şi/sau al supravieţuirii lui după vârsta înscrisă în contract.

Formele simple, tradiţionale, ale asigurărilor de viaţă sunt următoarele: 1. asigurarea de supravieţuire;

2. asigurarea de deces; 3. asigurarea mixtă de viaţă.

Asigurările de deces (de viaţă): Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de orice obligaţie faţă de asigurat, decurgând din contractul respectiv. Cum decesul este un eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, asigurătorii folosesc diverse forme de asigurare, care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă asigurarea acoperă riscul de deces la orice dată ar surveni aceasta. În acest scop, pentru a beneficia de o asemenea protecţie, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa. Există şi o soluţie care, limitează totuşi, plata primelor la o anumită perioadă de timp: pe o durată de n ani, până la data x, până la ieşirea la pensie a asiguratului etc. Asigurările de supravieţuire: cÎn perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă la dispoziţia sa, sumă care devine exigibilă la expirarea contractului. Potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viaţă la expirarea contractului. dacă, însă, acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul luat prin contract, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Suma acumulată de asigurat pe parcursul valabilităţii contractului rămâne de drept asigurătorului, după decesul prematur al asiguratului. Asigurările mixte de viaţă: pentru a veni în sprijinul asiguraţilor, asigurătorul oferă un “produs” care acoperă ambele riscuri de deces şi de supravieţuire printr-un singur contract, denumit asigurare mixtă de viaţă. Datorită acoperirii celor două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic, nu dispare caracterul contradictoriu al celor două riscuri, ci se creează numai impresia că asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în contract. Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar lucrul acesta îl obţine cu preţul aferent acoperirii celor două riscuri distincte, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru riscul de deces, cât şi pentru cel de supravieţuire. Societăţile de asigurări au căutat să facă cele trei produse de bază tot mai atractive pentru asiguraţi. Acest deziderat s-a transpus în practică pe două căi:

-prin restructurarea contractelor de către asigurători, ceea ce a generat produse noi de asigurare, oferite ca atare; -prin oferta de clauze opţionale suplimentare pentru produsele oferite, ceea ce dă posibilitatea chiar clientului să restructureze unele aspecte ale contractului, de la bun început sau pe parcursul derulării acestuia, conform noilor cerinţe sau posibilităţi financiare. În ce priveşte prima modalitate de diversificare a contractelor, se pot menţiona următoarele căi:

1. Pentru asigurările de viaţă (de deces): Principala componentă inovativă o constituie ataşarea posibilităţii de economisire, în diverse scopuri şi cu mai multe variante de utilizare a resurselor acumulate.

a) utilizări în scop personal: Este cazul asigurărilor permanente de viaţă (viagere) care oferă asiguratului, spre deosebire de asigurarea temporară de viaţă, avantajul capitalizării primelor de asigurare. De asemenea poliţa poate fi răscumpărată parţial, valoarea sumelor asigurate micşorându-se cu valoarea răscumpărării. În plus se poate oferi şi posibilitatea de a obţine împrumuturi în baza poliţei. Din punctul de vedere al duratei de plată a primelor, se oferă asigurarea permanentă de viaţă obişnuită, în care primele se vor plăti toată viaţa, dar şi varianta cu plata limitată ca durată şi cu menţinerea valabilităţii asigurării până la vârsta de 95 sau 100 ani a asiguratului. Mărimea primelor de asigurare poate fi de asemenea flexibilizată, existând variante cu prime fixe (nivelate) sau cu prime variabile (primele cresc în mod normal odată cu avansarea în vârstă a asiguratului). Flexibilitatea contractului se obţine şi la capitolul sumei asigurate la deces care poate fi constantă, la nivelul prevăzut iniţial, sau crescătoare, cumulând o parte din valoarea capitalizată. Formele tradiţionale de asigurări de viaţă nu ofereau posibilitatea satisfacerii de către asigurat a unor cheltuieli inopinate pe seama poliţei de asigurare. S-au realizat însă variante ce dau dreptul la retrageri parţiale din economiile acumulate.

b) utilizări pentru alţi beneficiari: Beneficiarii asigurării de viaţă (deces) sunt cei desemnaţi în poliţă să primească indemnizaţia de asigurare sau dacă nu sunt menţionaţi, indemnizaţia va fi plătită moştenitorilor legali ai asiguratului, conform legilor în vigoare. Pe durata contractului asiguratul poate să modifice beneficiarul sau beneficiarii asigurării, iar în cel din urmă caz poate modifica de asemenea procentele de alocare a beneficiului în caz de deces între aceşti beneficiari. c) utilizări pentru copii:

Aceste asigurări de viaţă sunt menite să ofere la decesul asiguratului în perioada de valabilitate a contractului, un sprijin financiar pentru copii, prin preluarea de către asigurător a plăţii primelor restante până la sfârşitul perioadei contractuale de plată a acestora şi plata sumei economisite fie printr-o singură tranşă, fie în rente eşalonate pe durata studiilor. 2. Pentru asigurările de supravieţuire: Principala componentă inovativă adăugată variantei clasice de plată integrală a sumei asigurate la expirarea poliţei, o constituie asigurarea de rentă, care presupune plăţi periodice cu titlu de rentă, din fondul constituit fie pe seama unei prime unice achitate de asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat pe perioada de valabilitate a contractului. Plata rentelor poate fi structurată de asigurat să înceapă imediat după expirarea contractului sau la o dată ulterioară, sincronizată eventual cu ieşirea la pensie a asiguratului. Aceste rente pot constitui o pensie suplimentară, eşalonată pe o perioadă mai scurtă (în sume mai mari) sau mai lungă de timp (în sume mai mici).

3. Pentru asigurările de viaţă: Variantele de diversificare au mers pe următoarele direcţii: a) economisire; b) investiţii; c) pachete bancare.

a) Componenta de economisire este aferentă riscului de supravieţuire. Suma asigurată pentru supravieţuire, spre deosebire de suma asigurată pentru deces, nu poate fi, în general, modificată pe parcursul contractului, dar raportat la ea societatea de asigurări oferă clientului: -o rată garantată a dobânzii; -o participare la profit, în general în mărime de 90% din dobânda câştigată ca urmare a investirii soldului contului de participare la profit (rezerva matematică plus sumele alocate la aniversările anterioare ale contractului) plus 90% din dobânda câştigată peste cea garantată ca urmare a investirii rezervei matematice. La fiecare a treia aniversare a contractului clientul are posibilitatea, dacă a ataşat la încheierea contractului această opţiune, să majoreze atât suma asigurată la supravieţuire, cât şi suma asigurată la deces, cu 10, 20 sau 30 de procente, fără evaluare medicală.

b) Componenta de investiţii a apărut şi în România începând cu anul 1998, fiind ataşată asigurărilor de viaţă. Aceste asigurări sunt denumite, datorită mecanismului investiţional, asigurări de tip unit-linked.

Asigurările de viaţă de tip unit-linked sunt asigurări pe bază de investiţii, care oferă nu numai protecţia prin asigurare, ci şi posibilitatea investirii. Prima pe care o plăteşte asiguratul este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la dispoziţie de către asigurător, din care asiguratul primeşte apoi o cotă-parte (un anumit număr de “unit-uri”). Asiguratul are dreptul de a opta pentru fondurile şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea ca pe parcursul derulării asigurării să schimbe această structură. Condiţia pentru a putea participa la aceste fonduri de investiţii este de a cumpăra o asigurare de viaţă. Dacă în cazul asigurărilor de viaţă tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei de asigurări (în consecinţă, asigurătorul va investi banii cu mare prudenţă, de obicei în depozite bancare şi obligaţiuni de stat care, deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la asigurările unit-linked riscul investiţiei aparţine contractantului. Astfel, beneficiile obţinute din investiţii depind de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător. Aceste produse pot avea în structura lor următoarele

componente: Protecţia, care este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat, pentru care plata primelor eşalonate se face până la împlinirea vârstei de pensionare, iar pe perioada protecţiei suma asigurată (aleasă de client) este garantată de asigurător. În cazul decesului asiguratului, beneficiarul va încasa valoarea maximă dintre suma asigurată şi valoarea contului sau la momentul respectiv, unde suma asigurată este stabilită de către client între o valoare maximă şi una minimă, în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită, iar valoarea contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare ale asigurătorului. Investiţia – constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în fondurile financiare constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise, reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării. Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit-linked, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare. Plata primelor se poate face anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice moment, atunci când se doreşte mărirea părţii de investiţie. Contractantul poate alege procentul în care prima se va aloca între diferitele fonduri şi poate în orice moment să schimbe gratuit aceste procente de alocare. Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în mărimea preţului de vânzare, preţ care este folosit în evaluarea costului asigurării de viaţă, în momentul în care clientul doreşte retragerea de lichidităţi sau atunci când întrerupe contractul şi doreşte să

obţină echivalentul valoric al contului său. Componenta rentelor – apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există posibilitatea transformării contului şi constă în transformarea la sfârşitul perioadei de plată a primelor (la vârsta pensionării) a valorii contului contractantului în rente lunare, plătibile atât timp cât asiguratul este în viaţă. Unele societăţi plătesc rentele pe o perioadă garantată indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în acest interval. Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în fondurile financiare menţionate, iar banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare sunt transformaţi în funcţie de acest preţ. Produsele unit-linked prezintă următoarele trăsături: 1. prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând mărimea primelor de asigurare; 2. clientul poate alege suma asigurată între un minim şi un maxim stabilite în funcţie de vârsta asiguratului şi de valoarea primei plătite, iar această sumă este garantată pe toată durata contractului şi poate fi modificată oricând;

3. plata primelor de asigurare este eşalonată şi există posibilitatea modificării frecvenţei de plată la fiecare aniversare a contractului; 4. clientul poate oricând să retragă o cotă din numărul unit-urilor în contul său, cota exprimată ca procent sau sumă fixă; 5. în cazul în care clientul nu mai poate plăti primele de asigurare, contractul unit-linked se transformă într-un contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă asigurată va fi egală cu valoarea contului contractantului la momentul încetării plăţii primelor;

6. în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, clientul are dreptul să facă retrageri periodice prin reducerea contului sau reduceri care se pot face sub formă de cote procentuale sau în sumă fixă, atât timp cât contul nu este nul;

7. contractantul asigurării are dreptul, de regulă o dată pe an, să transforme unit-uri între fondurile financiare în care se află banii săi. 8. În cazul asigurării de tip unit-linked, ca şi în cazul celorlalte asigurări de viaţă, se pot adăuga clauze suplimentare cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din contul contractantului prin reducerea numărului de unit-uri.

În alegerea unei asigurări de viaţă de tip investiţional nu trebuie uitat că riscul investiţiei aparţine clientului. Acesta poate selecta din oferta de programe de investiţii concepute de asigurător pe cele mai puţin riscante (având în componenţă numai titluri de stat şi depozite bancare) sau risc moderat sau cu un risc ridicat (formate de exemplu din 30% obligaţiuni şi 70%

acţiuni cotate pe pieţele internaţionale). c) Asigurările mixte de viaţă cu pachet bancar opţional este o modalitate de a cupla asigurarea cu unele servicii şi produse bancare precum utilizarea contului curent, a cardurilor de debit şi accesarea creditului ipotecar pe termen mai lung. În general, pentru alegerea unei poliţe de asigurare de viaţă din oferta diversificată a societăţilor de asigurări, potenţialul client ar trebui să compare primele de asigurare practicate pe piaţă, să aleagă un agent sau broker şi să verifice dacă societatea de asigurări este una pe care se poate baza pe termen lung. Ofertele companiilor de asigurări includ, de regulă, grafice şi cifre ce reprezintă proiecţii în viitor ale derulării contractului de asigurare. Aceste proiecţii cuprind atât valori garantate, cât şi valori care nu sunt garantate. Elementele care nu sunt garantate, cum ar fi acumularea banilor la poliţele de asigurare mixtă de viaţă, se bazează pe experienţa şi previziunile pe care le face compania de asigurări. Este de reţinut că este vorba numai despre nişte estimări şi că sumele respective nu sunt garantate. Poliţele de asigurare de viaţă cu acumulare de capital trebuie să aibă

atât o creştere suficient de mare (excluzând rata inflaţiei, bineînţeles), cât şi valori de răscumpărare bune. Deşi s-ar putea ca asigurătorul să prezinte o ilustrare a valorii sumelor acumulate pe parcursul derulării contractului, aceasta nu este neapărat şi suma care va fi primită în cazul răscumpărării poliţei. Între două poliţe cu aceeaşi sumă asigurată, cu aceeaşi rată de acumulare şi cu aceeaşi primă de asigurare, poliţa cu cea mai mare valoare de răscumpărare este, probabil, şi cea mai bună. Poliţa se poate cumpăra fie direct de la compania de asigurări, fie prin intermediul unui agent de asigurări sau broker. Costul va fi acelaşi, dar explicaţiile suplimentare şi ajutorul primite de la un consultant nu sunt de neglijat. Înainte de semnarea unei cereri de asigurare, ar trebui verificată compania de asigurări aleasă. Din păcate, unele companii de asigurări cu un management defectuos pot întâmpina probleme financiare şi chiar pot intra în faliment. Există constituit, conform legii, un fond special pentru protecţia asiguraţilor în caz de faliment al societăţilor de asigurări, dar din acest fond vor fi plătite numai valorile de răscumpărare ale poliţelor, dacă aceste există, valori care în primii ani de contract sunt mai mici decât suma primelor de asigurare plătite. În plus, durează, de regulă, destul de mult până la declararea falimentului unei companii de asigurări, stabilirea celor care au

dreptul la despăgubiri şi plata efectivă a acestor bani. Pentru a se evita astfel de neplăceri, este necesară verificarea cu atenţie a solidităţii şi bonităţii companiei. Agenţiile de rating pot oferi o indicaţie deosebit de preţioasă în acest sens.

În contextul diversificării poliţelor de asigurare de viaţă, pe lângă asigurările individuale la care ne-am referit până acum, se cer menţionate şi asigurările colective (de grup). Aceste asigurări se încheie fie de către angajatori (în calitate de asiguraţi) în beneficiul propriilor angajaţi (în calitate de beneficiari ai asigurării) fie de către societăţi comerciale sau bancare în favoarea unui grup generic de clienţi debitori. De regulă, în asigurarea colectivă sunt cuprinse toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, cu condiţia ca fiecare în parte să-şi exprime acordul la această asigurare. Acest acord este necesar şi datorită faptului că deseori o parte din prima de asigurare este suportată de angajat, iar în cazul clienţilor debitori prima poate fi plătită integral de aceştia. Asigurările colective de viaţă prezintă următoarele avantaje: -constituie pentru multe firme o modalitate suplimentară de stimulare şi fidelizare a personalului, mai ales când plata primelor de asigurare este preluată, parţial sau integral de către angajator; -este o cale de asigurare a riscului financiar de neplată pe motiv de deces a ratelor scadente la vânzările în rate sau leasing;

-prezintă avantajul că evită selecţia riscurilor specifică 01:00 asigurărilor individuale şi din acest motiv asigurarea de grup este mai ieftină decât asigurarea individuală.

-Vârsta. Rata mortalităţii este corelată cu vârsta. În general, cu cât solicitantul este mai în vârstă, cu atât prima este mai mare.

-Sexul. Femeile au o speranţă de viaţă mai mare decât bărbaţii, la aceeaşi vârstă. De aceea, femeilor li se aplică de obicei prime de asigurare mai mici decât bărbaţilor. 01:10 -Statura. Statura se referă la legătura dintre înălţime, greutate şi talie. Ratele de mortalitate sunt substanţial mai mari pentru persoanele supraponderale. -Condiţia fizică. În funcţie de suma asigurată dorită, solicitantul ar putea fi supus la anumite teste, pentru a i se determina condiţia fizică. Aceste teste includ: analiza sângelui, testele de urină pentru a detecta bolile de rinichi, testul SIDA, o electrocardiogramă pentru detectarea bolilor de inimă. -Starea sănătăţii în trecut. Solicitanţii sunt întrebaţi dacă au suferit anumite boli în trecut, dacă au beneficiat de tratament pentru consumul de droguri sau alcool sau dacă în trecut li s-a refuzat solicitarea pentru asigurarea de viaţă sau li s-a oferit această asigurare la cote de primă mai mari decât cele standard. -Antecedente în familie. Ţinându-se seama de faptul că anumite afecţiuni ale sănătăţii sunt ereditare, solicitanţii sunt chestionaţi cu privire la bolile existente în familia lor (boli de inimă, cancer, diabet şi alte boli greu de tratat). -Fumatul. Datorită faptului că fumătorii au rate de mortalitate mai mari decât nefumătorii, solicitanţii sunt întrebaţi dacă fumează sau când au întrerupt fumatul. -Practicarea sporturilor periculoase. Unele sporturi sunt periculoase şi pot creşte riscul de deces. Aceste activităţi includ schiul nautic, planorismul, cursele de maşini. -Obiceiuri. Solicitanţii sunt chestionaţi cu privire la folosirea alcoolului şi a drogurilor. Totuşi, alcoolicii care au urmat cu succes un tratament sau nu au mai consumat alcool pentru un anumit număr de ani pot fi asiguraţi la cote de primă standard. Sunt luaţi în considerare şi alţi factori, inclusiv problemele financiare serioase, ca falimentul. -Domiciliul. Ratele de mortalitate variază în lume datorită standardelor diferite de viaţă, climei, răspândirii bolilor, condiţiilor de salubritate, războaielor şi altor factori. Solicitantul poate avea în vedere să locuiască într-o ţară străină sau să călătorească şi trebuie chestionat în legătură cu acest lucru. -Ocupaţia. Anumite meserii prezintă rate ale accidentelor relativ mari, în timp ce altele expun muncitorii la anumite tipuri de boli profesionale. Locurile de muncă cu un grad ridicat de pericol includ: exploatările miniere, fabricile de cherestea, construcţiile, fermele şi alte meserii în care muncitorii

sunt expuşi la praf şi substanţe toxice. Intrarea în asigurare este condiţionată apoi de plata unei sume denumită anticipaţie, compusă din valoarea celei dintâi rate de primă plus taxa de poliţă. Asigurările sunt de regulă disponibile în două variante, cu primă unică sau cu primă eşalonată. Menţinerea în asigurare se pune în cazul asigurărilor cu plata eşalonată a primelor. În caz de neplată la termen a unei rate scadente de primă, asiguratul are dreptul să o plătească într-un termen de păsuire stabilit (de exemplu 90 zile). Dacă rata de primă nu se achită nici în acest termen contractul prevede următoarele variante: a) dacă este asigurare fără constituire de rezervă de prime, contractul se reziliază. Este cazul asigurărilor temporare de deces; b) la toate celelalte tipuri de asigurări de viaţă se constituie rezerve de prime şi contractele prevăd:

-rezilierea fără valoare de răscumpărare (în primii 3 ani); -rezilierea cu valoare de răscumpărare (după primii 3 ani);

-transformarea contractului în contract liber de plata primelor, la solicitarea clientului (după primii 3 ani). Contractul continuă cu o valoare redusă, dar opţiunile suplimentare vor fi reziliate. Valoarea de răscumpărare este suma pe care asiguratul este îndreptăţit să o primească în cazul denunţării unilaterale a contractului sau a întârzierii plăţii primelor dincolo de limitele admise. Valoarea de răscumpărare există de la început pentru contractele cu plata anticipată şi integrală a primei de asigurare, dar apare numai din al patrulea an de asigurare în cazul contractelor cu primă eşalonată. Valoarea de răscumpărare se calculează astfel: -la contractele cu primă unică şi la contractele cu sumă asigurată redusă sau libere de plata primelor: 95% din rezerva de poliţă şi participarea la profit; -la contractele cu primă eşalonată: 95% din rezerva de poliţă şi participarea la profit la care se adaugă primele plătite şi neconsumate şi se scad primele datorate şi neplătite. Reactivarea contractului este prevăzută în contractele cu constituire de rezerve de primă. Asiguratul care a încetat plata primelor are dreptul să reactiveze contractul fie prin plata primelor restante, fie prin prelungirea duratei asigurării cu timpul cât nu s-au plătit prime, fie printr-o combinaţie a celor două modalităţi. Dreptul la suma asigurată rezultând din rezerva de prime este imprescriptibil. Acest drept îl are, după caz, asiguratul, beneficiarul desemnat sau moştenitorii legali. Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma asigurată cuvenită beneficiarului asigurării.

Asigurătorul nu plăteşte suma asigurată: -dacă beneficiarul a produs intenţionat decesul asiguratului. Suma se plăteşte eventualilor alţi beneficiari sau moştenitori; -dacă decesul asiguratului a survenit cu ocazia comiterii cu intenţie a unor fapte penale. La unele asigurări mixte de viaţă suma asigurată poate fi plătită înainte de expirarea termenului de valabilitate al contractului, prin sistemul tragerilor de amortizare. Suma aferentă combinaţiilor câştigătoare de la tragerile la sorţi se achită imediat de către asigurător. Dacă amortizarea este parţială, contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru restul sumei asigurate, iar prima de asigurare se reduce corespunzător. Reevaluarea contractului se poate face pe parcurs în

baza: -reevaluării riscului din punct de vedere ocupaţie/hobby/sport, în baza declaraţiei asiguratului cu privire la schimbările intervenite faţă de declaraţia iniţială; -reevaluării medicale cu ocazia creşterii sumei asigurate la deces sau/şi a ataşării de asigurări sau opţiuni suplimentare. Modificările contractului pot fi operate şi la solicitarea asigurătorului, pe toată durata acestuia sau numai la aniversarea contractului.

1. Modificări posibile pe toată durata contractului: a) Schimbarea contractului asigurării, dar fără schimbarea persoanei asigurate. Este importantă această posibilitate în contextul în care asiguratul sau contractantul iniţial nu mai pot face faţă plăţii primelor şi această obligaţie financiară este preluată de o altă persoană. b) Schimbarea beneficiarilor asigurării. Dacă persoana contractantului este diferită de cea a asiguratului, schimbarea beneficiarilor se face în baza solicitării scrise a contractantului şi cu acordul asiguratului. Pot fi modificate în acelaşi timp şi procentele de alocare ale beneficiarului în cazul decesului asiguratului. c) Schimbarea modalităţii de plată se poate face între variantele disponibile la un moment dat, ca de exemplu prin cupoane, ordine de plată sau transfer bancar.

d) rezilierea asigurărilor suplimentare.

2. Modificări posibile la aniversarea contractului: a) Adaptarea la inflaţie. Se are în vedere ajustarea, după caz, atât a sumei asigurate la deces, cât şi a sumei asigurate la supravieţuire, dar acest calcul se face diferit:

-pentru suma asigurată la deces procentul de ajustare se aplică la suma

asigurată; -pentru suma asigurată la supravieţuire procentul de ajustare se aplică la prima de asigurare, iar suplimentul de primă va fi folosit pentru a cumpăra o sumă asigurată suplimentară. b) Modificarea sumei asigurate la deces. Se poate face în sensul creşterii, pe baza unei noi evaluări a riscului de către asigurător şi fără ca asiguratul să fi depăşit vârsta de 65 ani, sau în sensul reducerii sumei asigurate, dar fără a coborî sub minimul preconizat în contract. c) Creşterea garantată a sumei asigurate. Se poate exercita în general la fiecare a 3-a aniversare a contractului, fără evaluare medicală. Contractantul poate majora cu 10, 20 sau 30 de procente atât componenta de protecţie, cât şi componenta de economisire a contractului. d) Schimbarea frecvenţei de plată a primelor de

asigurare. e) Ataşarea de asigurări şi opţiuni suplimentare. Acestea pot fi: -asigurare suplimentară de deces din accident; -asigurare suplimentară de invaliditate permanentă din accident; -asigurare suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din

accident; -asigurare suplimentară de sănătate (spitalizare sau chirurgie din accident sau îmbolnăvire);

-opţiunea de scutire de plată a primelor. Caracteristic asigurărilor suplimentare este faptul că pot fi denunţaţi unilateral oricând pe durata contractului şi că îşi încetează valabilitatea la transformarea contractului de asigurare în contract liber de plata primelor sau la rezilierea lui.

02:00

Punctati deosebirile dintre asigurarile de viata si asigurarile de persoane. 02:05 Definiti formele simple ale asigurarilor de viata: asigurarea de supravietuire, asigurarea de deces si asigurarea mixta de viata. Care sunt caile de diversificare a contractelor simple de asigurari de viata. Caracterizati asigurarile de viata de tip „unit-linked”. Ce elemente trebuie urmarite in diferentierea ofertelor de asigurari de

viata ale companiilor concurente. Prin ce se caracterizeaza asigurarile colective de viata. Care sunt factorii de subscriere analizati de asigurator. Care sunt conditiile de intrare si mentinere in asigurare. Ce este valoarea de rascumparare a contractului. Modificari posibile ale contractului.

• Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. • Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. • Pentru a veni în sprijinul asiguraţilor, asigurătorul oferă un “produs” care acoperă ambele riscuri, de deces şi de supravieţuire, printr-un singur contract, denumit asigurare mixtă de viaţă.

Asigurările de viaţă de tip unit-linked sunt asigurări pe bază de

investiţii, care oferă nu numai protecţia prin asigurare, ci şi posibilitatea investirii. Prima pe care o plăteşte asiguratul este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la dispoziţie de către asigurător, din care asiguratul primeşte apoi o cotă-parte (un anumit număr de “unit-uri”). Asiguratul are dreptul de a opta pentru fondurile şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea ca pe parcursul derulării asigurării să schimbe această structură. Condiţia pentru a putea participa la aceste fonduri de investiţii este de a cumpăra o asigurare de viaţă.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)





Unitatea de învăţare 5 ASIGURĂRILE DE

ACCIDENTE

Intelegerea riscurilor acoperite prin asigurările de accidente Intelegerea continutului diverselor variante ale asigurărilor de accidente


ACCIDENTE Asigurările de accidente sunt asigurări de persoane care fac parte din categoria asigurărilor generale (non-viaţă). Această clasificare se referă la produsele de asigurare oferite de sectorul privat al asigurărilor. În mod distinct, în multe ţări, ca şi în România (prin Legea 346/2002), asigurarea pentru accidente de muncă şi boli 00:00 profesionale, ca parte componentă a domeniului mai larg al asigurărilor de accidente, a fost inclusă în sistemul asigurărilor sociale garantate de stat. Ea a devenit în România obligatorie din anul 2005 pentru toţi cei care utilizează forţă de muncă angajată cu contract individual de muncă. În cele ce urmează ne vom referi doar la asigurările de accidente practicate de societăţile private de asigurări.

Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante: a) asigurarea de accidente, denumită de noi “standard”; b) asigurarea familială de accidente; c) asigurarea de accidente “Turist”; d) asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;

e) asigurarea de accidente a călătorilor transportaţi de întreprinderile particulare cu autovehicule proprii;

f) asigurarea facultativă a vânătorilor; g) asigurarea facultativă, suplimentară, pentru cazurile de invaliditate temporară din accident.

Asigurarea de accidente “standard” se încheie de persoane în vârstă de la 16 ani împliniţi. Condiţia de vârstă minimă (de 16 ani împliniţi) se mai cere la asigurarea de accidente “Turist”, precum şi la asigurarea familială de accidente. La aceasta din urmă, pe lângă asiguratul principal, mai sunt cuprinşi, fără adaos de primă, soţia (soţul), precum şi copiii, indiferent de numărul lor, în vârstă de la 5 la 16 ani neîmpliniţi. La celelalte variante de asigurări de accidente, nu sunt stabilite condiţii de vârstă. Asigurările facultative de accidente, fără excepţie, acoperă riscurile de invaliditate permanentă şi de deces provocate de accidente. Câteva dintre asigurările la care ne referim, concepute ca asigurări complexe, acoperă în plus bunurile casnice şi gospodăreşti (asigurările de accidente familiale,

“Turist” etc.), precum şi răspunderea civilă a asiguraţilor. Sfera cea mai largă de cuprindere o prezintă asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor, care include asigurarea bunurilor casnice şi gospodăreşti luate oriunde de elevul ori studentul asigurat în afara domiciliului (la şcoală, la facultate, în tabără, în excursie etc.), asigurarea de accidente a elevului şi studentului asigurat, precum şi asigurarea de răspundere civilă legală ca urmare a avarierii sau distrugerii unor bunuri din culpa elevului ori a studentului asigurat. Durata asigurării este, după caz, de o lună, de trei luni, sau un multiplu al acestora, de un an, rareori de până la doi ani. În baza contractului de asigurare de accidente “standard”, asigurătorul plăteşte suma asigurată în caz de invaliditate permanentă sau de deces al asiguratului, ca urmare a unui accident produs în perioada de valabilitate a asigurării.

La asigurarea familială de accidente, suma asigurată se plăteşte: a) asiguratului principal, în caz de invaliditate permanentă a

acestuia; de invaliditate sau de deces al copiilor şi de deces al soţiei (soţului), în calitate de beneficiar; b) soţiei (soţului) asiguratului principal, în caz de invaliditate permanentă a acesteia (acestuia) şi de deces al asiguratului principal, în calitate de beneficiar;

c) copiilor, în caz de deces simultan al părinţilor, în calitate de beneficiari. La asigurarea de accidente “Turist”, în caz de invaliditate

permanentă din accident sau de distrugere a bunurilor casnice şi gospodăreşti, suma asigurată se plăteşte asiguratului; în caz de deces al asiguratului, suma asigurată se plăteşte beneficiarului asigurării. La majoritatea tipurilor de asigurări de accidente contractele se încheie pentru sume fixe (mărimi standard sau un multiplu al acestora), stabilite la niveluri diferite, în funcţie de riscul asigurat, mai mari pentru invaliditate permanentă şi mai mici pentru deces. La asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor, contractele se încheie pentru sume asigurate, stabilite în mod distinct pentru: bunuri casnice şi gospodăreşti, invaliditate permanentă, deces şi răspundere civilă legală. La asigurarea facultativă a vânătorilor, vânătorii sportivi cu domiciliul în România, membri ai Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, care posedă permise de vânătoare, sunt asiguraţi pentru cazurile de: a) răspundere civilă ca urmare a vătămării corporale sau a decesului terţelor persoane, în legătură cu activitatea de vânătoare şi b) accidente ale vânătorilor sportivi întâmplate în legătură cu activitatea de vânătoare. La acest tip de asigurare, contractul se încheie pentru sume asigurate fixe, stabilite în mod distinct pentru invaliditate permanentă, deces şi răspundere civilă.

La asigurarea facultativă, suplimentară, pentru invaliditate temporară din accident, suma asigurată se stabileşte sub forma indemnizaţiei zilnice de spitalizare, pe care asigurătorul urmează să o suporte pentru zilele de spitalizare a asiguratului, precum şi pentru cele de convalescenţă, stabilite de medic. Primele de asigurare se stabilesc, de regulă, pe perioada de valabilitate a contractului, în raport cu sumele asigurate. Asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente se încheie cu persoane în vârstă de la 16 ani, pentru sume fixe pe durate de 5-10 ani. Tipul de asigurare la care ne referim constituie atât un instrument de economisire, cât şi unul de protecţie a asiguraţilor. Această dublă funcţie se realizează prin faptul că suma asigurată se plăteşte, la expirarea asigurării, asiguratului aflat în viaţă, precum şi în caz de invaliditate permanentă a asiguratului provocată de accidente. La expirarea contractului, suma asigurată de plată se majorează cu o anumită cotă procentuală de excedent; această sumă se achită de asigurător indiferent de plăţile făcute anterior pentru invalidităţi permanente. Primele de asigurare se plătesc anual sau în rate lunare, anticipat. Durata de plată a primelor este egală cu cea de valabilitate a asigurării. Asigurarea managerilor pentru riscurile de accidente se încheie cu persoanele desemnate în calitate de manageri ai unor societăţi comerciale, în vârstă cuprinsă între 24 şi 65 de ani, pe o durată de 4 sau 5 ani, dar nu mai mult decât până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Suma asigurată, stabilită de asigurat, nu poate fi mai mică decât cea stipulată de asigurător în Condiţiile speciale.

Asigurarea de care ne ocupăm acoperă următoarele evenimente: a) accidentele produse în timpul obligaţiilor de serviciu sau în

legătură cu acestea, inclusiv în cadrul deplasărilor în interes de serviciu în ţară sau străinătate; b) decesul produs din alte cauze decât accidentele, dar în legătură cu activitatea profesională desfăşurată, inclusiv ca urmare a unui efort fizic sau intelectual excesiv; c) incapacitatea temporară de muncă, survenită în urma unui accident produs în legătură cu activitatea profesională; d) pierderile de venituri ale societăţii comerciale, ca urmare a erorilor involuntare de management.

În baza contractului de asigurare, asigurătorul se obligă să plătească: a) în caz de invaliditate permanentă ca urmare a unui accident –

suma asigurată, în total sau în parte, în funcţie de gradul de invaliditate;

b) în caz de deces al asiguratului din accident – dublul sumei asigurate; c) în caz de deces al asiguratului din alte cauze – suma asigurată,

iar după cel de-al doilea an de asigurare – suma asigurată majorată cu cote de excedent; d) în caz de incapacitate temporară de muncă a asiguratului, ca urmare a unui accident, o anumită indemnizaţie zilnică, în raport cu suma asigurată, pentru cel mult 180 de zile, fără a putea depăşi suma asigurată; e) în caz de pierderi de venituri ale societăţilor comerciale, produse ca urmare a erorilor involuntare de management, începând cu cel de-al doilea an de asigurare, până la 75% din suma asigurată; f) la expirarea asigurării, dacă asiguratul va fi în viaţă – suma asigurată majorată cu o anumită cotă de excedent. Prima de asigurare, stabilită de asigurător în raport cu suma asigurată, cu vârsta asiguratului la încheierea contractului şi cu durata acestuia, se achită anual, anticipat. Suma asigurată se plăteşte: asiguratului în caz de invaliditate permanentă sau temporară şi de supravieţuire a acestuia; beneficiarului asigurării în caz de deces al asiguratului, şi societăţii comerciale la care a fost angajat asiguratul ca manager, în caz de pierdere de venituri de către societatea comercială în cauză, produse ca urmare a erorilor de management, precum şi în caz de răscumpărare a asigurării. În afara asigurărilor individuale de persoane, de care ne-am ocupat până aici, societatea de asigurare încheie şi anumite asigurări colective (de grup) de persoane. Printre acestea se numără: a) asigurarea pentru cazurile de accidente ale angajaţilor, contractată de persoane juridice; b) asigurarea personalului navigant profesionist, a personalului nenavigant angajat şi a elevilor din aeronautica civilă, precum şi a sportivilor din cadrul aeronauticii sportive; c) asigurarea pentru cazurile de accidente a persoanelor transportate cu autovehiculele persoanelor juridice, fără plata transportului sau numai cu plata carburantului; d) asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente; e) asigurarea turiştilor pentru cazurile de accidente. Toate aceste asigurări au un caracter facultativ.

Redăm, succint, principalele caracteristici ale acestor asigurări. Asigurarea pentru cazurile de accidente ale angajaţilor (membrilor),

contractată de persoane juridice, se încheie la cererea şi în contul persoanelor juridice cu sediul în România, ca şi la cererea şi în contul firmelor străine, pentru accidente ale angajaţilor (membrilor) lor. Sunt primiţi în asigurare, după caz, toţi angajaţii de o anumită profesie (ocupaţie) sau numai unii dintre aceştia, independent de vârsta acestora.

Sumele asigurate se stabilesc de către persoanele juridice care încheie asigurarea (denumite contractante), de comun acord cu asigurătorul. Potrivit contractului, asigurătorul se obligă să plătească întreaga sumă asigurată în caz de deces şi de invaliditate permanentă totală, ca urmare a unui accident produs în timpul valabilităţii contractului de asigurare, dacă decesul sau invaliditatea s-a ivit în decurs de un an de la data accidentului. Dacă invaliditatea permanentă este parţială, asigurătorul plăteşte, în limita sumei asigurate pentru invaliditate permanentă totală, o parte din această sumă, corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă stabilit, majorată cu 25%. În acest context, noţiunea de accidente cuprinde o gamă largă de evenimente întâmplate în timpul funcţionării sau folosirii maşinilor, aparatelor, mecanismelor, armelor sau a oricăror instrumente ori scule, precum şi explozia, arsura, degenerarea, îngheţul, înecul, acţiunea curentului electric, trăsnetul, insolaţia, lovirea, inclusiv înţeparea, tăierea şi altele asemenea, atacul din partea altei persoane sau a unui animal, alunecarea, prăbuşirea de teren, căderea oricărui obiect sau a asiguratului, asfixierea şi intoxicarea din cauze subite. Aici mai sunt cuprinse evenimente întâmplate ca urmare a circulaţiei mijloacelor de transport sau din cauza accidentelor suferite de acestea. Contractul de asigurare poate fi încheiat şi cu limitarea răspunderii asigurătorului la accidente suferite de asiguraţi, numai ca urmare a executării de către aceştia a obligaţiilor lor de serviciu, inclusiv în deplasările în interes de serviciu.

Asigurarea se poate încheia în două moduri, şi anume: a) cu indicarea numelui şi a profesiei angajaţilor asiguraţi, sau b) cu indicarea numărului total al angajaţilor asiguraţi, pe profesii

(ocupaţii). În prima ipoteză, suma asigurată poate fi aceeaşi pentru toţi asiguraţii sau se stabilesc sume asigurate pentru fiecare asigurat în parte. În cea de-a doua ipoteză, sumele asigurate vor fi aceleaşi pentru toţi asiguraţii care exercită aceeaşi profesie; persoana juridică contractantă are obligaţia să asigure pe toţi angajaţii având aceeaşi ocupaţie. Asigurarea personalului navigant, este rezervată anumitor categorii de personal din aeronautica civilă şi din cea sportivă. Este vorba de: a) personalul navigant profesionist din aeronautica civilă; b) personalul navigant angajat la unităţile aeronautice civile şi sportive, care execută zboruri în interes de serviciu; c) sportivii care se formează sau se antrenează în cadrul unităţilor de aeronautică sportivă; d) persoanele care desfăşoară activitate de lansări cu paraşuta din turnuri în cadrul unităţilor de aeronautică sportivă. Sumele asigurate se stabilesc de către unităţile aeronautice

civile sau

sportive, de comun acord cu asigurătorul, şi se plătesc în caz de deces sau de invaliditate permanentă, ca urmare a unui accident întâmplat în legătură cu zborul (cu lansarea cu paraşuta din turnuri). Asigurarea de accidente a persoanelor transportate cu autovehiculele persoanelor juridice, în baza obligaţiilor contractuale de muncă sau la şi de la locul de muncă ori în alte interese ale persoanelor juridice respective. Sunt cuprinse în asigurare numai persoanele care au calitatea de angajaţi ai persoanelor juridice contractante şi care sunt transportate cu autovehicule proprii. Asigurarea este valabilă numai dacă transporturile se efectuează pe drumuri publice, comunale, forestiere, de acces şi interioare pe care sunt admise autovehiculele, cu respectarea itinerariilor stabilite în foile de parcurs. Asigurarea se face pentru aceeaşi sumă pentru fiecare persoană. La contractarea asigurării persoana juridică în cauză are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele forme de plată a primelor: a) pe bază de tabele (liste nominale) ale angajaţilor transportaţi, întocmite înainte de efectuarea transporturilor, şi care se anexează la foaia de parcurs şi b) în funcţie de capacitatea (numărul de locuri) autovehiculelor şi de numărul de transporturi. În primul caz, prima se calculează de fiecare persoană şi transport efectuat, iar cel de-al doilea – de fiecare loc şi transport. Asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente se încheie cu persoane juridice, autorizate să efectueze transport de călători. Prin această asigurare facultativă sunt protejaţi călătorii (inclusiv copiii care călătoresc gratuit conform tarifelor de călătorie) pe timpul transportului organizat de societatea de transport, cu mijloace de transport la care sunt admişi călătorii care circulă pe drumuri publice, pe căi ferate sau pe apă, precum şi în transporturile aeriene publice, utilitare sau de serviciu, pentru: a) cazurile de accidente corporale; b) cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente, precum şi pentru pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate şi a bunurilor aflate asupra călătorilor. Asigurarea poate fi încheiată şi numai pentru cazurile de accidente corporale. Călătorii sunt asiguraţi pentru cazurile de deces şi de invaliditate permanentă, totală sau parţială, ca urmare a unui accident produs în timpul călătoriei şi în legătură cu aceasta, dacă decesul sau invaliditatea s-a produs în decurs de un an de la data accidentului. În această asigurare nu este cuprins personalul mijlocului de transport când călătoreşte în această calitate; nu sunt cuprinse nici anumite bunuri, cum ar fi: banii, hârtiile de valoare, documentele, registrele, titlurile, actele, manuscrisele, obiectele de valoare artistică, ştiinţifică sau istorică, pietrele

preţioase, obiectele de platină, de aur sau de argint, mărcile poştale şi altele asemenea. Răspunderea asigurătorului începe din momentul eliberării legitimaţiei de călătorie sau a documentelor care dă dreptul la călătorie, iar pentru bagajele sau bunurile călătorilor – din momentul încărcării acestora în mijlocul de transport şi încetează din momentul descărcării bunurilor din mijlocul de transport. Sumele asigurate pe fiecare călător şi la fiecare călătorie în parte se stabilesc astfel: a) pentru deces sau invaliditate permanentă, totală sau parţială, ca urmare a accidentelor, la nivelul propus de societatea de transport şi agreat de asigurător; b) pentru cheltuielile medicale necesare tratării invalidităţii permanente, în limitele unui anumit procent din suma asigurată; c) pentru pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate, precum şi a bunurilor aflate asupra călătorilor, în limitele unui anumit procent din suma asigurată (mai mic decât în cazul precedent). Primele de asigurare se includ în preţul călătoriei, adăugând la costul legitimaţiei de călătorie sau al transportului o cotă procentuală din acest cost. Asigurarea turiştilor pentru cazurile de accidente se încheie cu persoane juridice, autorizate să organizeze acţiuni turistice, interne şi externe pentru turişti, cetăţeni români sau străini. Asigurarea are caracter facultativ şi protejează turiştii care participă la programe turistice interne şi externe pentru:

a) deces sau invaliditate permanentă din accident; b) cheltuieli medicale (medicamente şi spitalizare) impuse de tratarea invalidităţii, survenite ca urmare a unui accident; c) avariere, distrugere sau pierdere a bagajelor, ca urmare a unui accident; d) cheltuieli legate de transportul corpului neînsufleţit al asiguratului decedat de la locul unde a survenit decesul şi până la locul de înhumare; e) sume pe care turistul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare pentru prejudicii de care răspunde şi care au fost produse din fapta sa culpabilă, ca urmare a avariei ori a distrugerii unor bunuri. Asigurarea se poate încheia fie într-o formă limitată la riscul de deces sau invaliditate permanentă din accident, fie într-o formă mai largă care, pe lângă aceste două riscuri, mai cuprinde, la cerere, oricare dintre riscurile enumerate mai sus. Turiştii sunt asiguraţi pentru cazurile de deces şi de invaliditate permanentă totală sau parţială, ca urmare a unui accident produs în perioada

participării la programul turistic, dacă decesul sau invaliditatea s-a ivit în decurs de un an de la data accidentului. Bagajele sunt asigurate pentru pagubele suferite în urma avarierii, distrugerii sau pierderii acestora, ca urmare a accidentelor de circulaţie pe timpul transportului, a incendiului ori a calamităţilor naturale întâmplate în timpul sejurului. Sumele asigurate pe fiecare turist şi de fiecare program turistic se stabilesc de către societatea de turism contractantă, în sume absolute pentru riscurile de deces şi de invaliditate permanentă, şi în procente din suma asigurată pentru invaliditate permanentă, în limitele fixate de asigurător. Primele de asigurare se includ în preţul programului turistic, adăugând la costul acestuia cote procentuale din acest

01:00 cost, calculate în mod diferenţiat pentru programele turistice interne sau externe.

01:05 Definiti asigurarile de accidente. Care sunt cele mai uzitate tipuri de asigurari de accidente. Ce prevederi contine asigurarea standard de accidente.

Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii familiale de accidente. Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii de accidente „Turist”. Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii managerilor pentru riscurile de accidente. Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii calatorilor pentru cazurile de accidente. Care este obiectul asigurarii si modul de plata a indemnizatiei in cazul asigurarii de accidente a angajatilor unei firme.

Asigurările facultative de accidente, fără excepţie, acoperă

riscurile de invaliditate permanentă şi de deces provocate de accidente. Câteva dintre asigurările concepute ca asigurări complexe,

acoperă în plus bunurile casnice şi gospodăreşti (asigurările de accidente familiale, “Turist” etc.), precum şi răspunderea civilă a asiguraţilor.






14. Legea 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii 136/1995 (M.O. nr. 473 din 26.05.2004)



Unitatea de învăţare 6 ASIGURĂRILE DE SĂNĂTATE

6.1 Consideraţii generale 6.2 Categorii de asigurări private de sănătate

Intelegerea continutului asigurarii private de sanatate Intelegerea categoriilor de asigurări

private de sănătate


SĂNĂTATE 6.1 Consideraţii generale

Asigurările private de sănătate sunt definite în România prin Legea 212/2004. Asigurările private de sănătate pentru plata serviciilor medicale constituie un sistem facultativ, suplimentar celui de 00:00 asigurări de sănătate obligatoriu, care acoperă asiguraţilor serviciile medicale în condiţiile legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate. Asigurările private de sănătate pot fi, asigurări de tip complementar, suplimentar şi substitutiv. Asigurările private de sănătate de tip complementar suportă total sau parţial plata serviciilor excluse parţial de către asigurările sociale de sănătate din pachetul de bază. Asigurările private de sănătate de tip suplimentar suportă total sau parţial plata pentru serviciile care excedează pachetului de servicii de bază din sistemul asigurărilor sociale de sănătate privind furnizarea unui grad ridicat de confort, accesul rapid la servicii medicale în cazul listelor de aşteptare, servicii medicale speciale în străinătate şi alte servicii. Asigurările private de sănătate de tip substitutiv suportă total sau parţial plata pentru orice tip de servicii. Sunt eligibile pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări private de sănătate orice persoane, cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul sau, după caz, reşedinţa pe teritoriul României care, după îndeplinirea cerinţelor obligatorii ale asigurărilor sociale de sănătate, încheie contracte cu societăţi de asigurări private de sănătate, denumite în continuare asigurători, şi achită prima de asigurare. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cetăţenii statelor cu care România a încheiat acorduri, înţelegeri, convenţii sau protocoale internaţionale de cooperare în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale sunt eligibili pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări private de sănătate şi fără îndeplinirea cerinţelor obligatorii ale asigurărilor sociale de sănătate, dacă acordurile, înţelegerile, convenţiile sau protocoalele încheiate între România şi ţara respectivă nu prevăd altfel. Asiguraţii sunt persoanele fizice care au un contract de asigurare privată de sănătate încheiat cu un asigurător, individual sau de către o terţă persoană.

Angajatorii, persoane fizice sau juridice, pot să încheie contracte de asigurare privată de sănătate pentru angajaţii lor, individual sau în grup, acordate ca beneficii adiţionale la drepturile salariale ale acestora, în scopul atragerii, selecţionării şi stabilizării personalului angajat. Orice unitate publică sau privată, autorizată, prestatoare de servicii medicale poate încheia contracte cu societăţile de asigurări private de sănătate, autorizate. Societăţile de asigurări private de sănătate, autorizate, pot înfiinţa cabinete medicale, spitale, farmacii şi alte unităţi de servicii medicale. Asigurările private de sănătate oferite de societăţile de asigurări private de sănătate sunt servicii medicale şi farmaceutice ce se stabilesc de câtre fiecare societate de asigurări private de sănătate sub formă de pachete de servicii, în funcţie de riscul individual. În sistemul asigurărilor private de sănătate alegerea furnizorilor de servicii medicale de către asigurat şi asigurător este liberă. Activităţile de asigurări private de sănătate se derulează pe bază de contract cu furnizorii de servicii medicale şi farmaceutice şi cu persoane fizice sau juridice, în calitate de asiguraţi sau asigurători. Asigurarea privată de sănătate este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi expuşi la producerea unor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care apelează la utilizarea pachetului suplimentar de servicii medicale pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate. Asigurătorii trebuie să precizeze în contractul de asigurare pachetul suplimentar de servicii, serviciile medicale excluse sau cele pentru care se aplică restricţii. Asiguraţii au dreptul de a fi informaţi în detaliu de societatea de asigurări private de sănătate despre serviciile medicale acordate, primele de asigurare, drepturile şi obligaţiile contractuale. Informaţiile cuprinse în contract au caracter confidenţial şi nu pot fi divulgate de societatea de asigurări private de sănătate unor terţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Asigurătorul poate solicita informaţii privind starea sănătate a asiguratului, precum şi efectuarea unui examen medical pentru evaluarea stării de sănătate a solicitantului de către un furnizor de servicii medicale desemnat de acesta. Prezentarea cu rea-credinţă de informaţii false de către solicitantul de asigurare privitor la starea de sănătate poate conduce la rezilierea contractului. 00:15

Cheltuielile cu asigurările private de sănătate, efectuate de persoana fizică sau de către angajator, sunt deductibile fiscal.

6.2 Categorii de asigurări private de sănătate

Principalele categorii de asigurări private de sănătate practicate sunt următoarele:

-asigurarea medicală standard; -asigurarea medicală pentru boli incurabile; 00:20 -asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale; -asigurarea medicală extinsă; -asigurarea colectivă de sănătate; -asigurarea intervenţiilor stomatologice; -asigurarea asistenţei medicale pe termen lung; -asigurarea venitului în perioada de incapacitate de muncă; -asigurarea pentru invaliditate temporară din boală; -asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate. Asigurarea medicală standard

Este o formă de asigurare destinată acoperirii totale sau parţiale a costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile consecutive (de obicei 3 sau 5), a costurilor tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau vătămări corporale în perioada asigurată sau acoperirea pentru boală sau compensarea veniturilor pe perioada de boală. Riscul de deces nu este asigurat. Primele de asigurare sunt diferite pentru bărbaţi şi femei. Ca şi în alte tipuri de contracte de asigurări de sănătate, se stabileşte o perioadă de aşteptare, numai după expirarea căreia acoperirea devine efectivă; aceasta poate fi de 3-6 luni. Costurile acoperite pot fi: -de spitalizare;

-de convalescenţă; -de tratament la domiciliu după externare;

-indemnizaţie pentru maternitate; -consultaţii la un medic generalist;

-consultaţii, diagnostic şi/sau taxe la specialişti (radiologie, ecografic, oncologie, etc.);

-intervenţii chirurgicale; -servicii private de ambulanţă; -închirierea unui scaun cu rotile, etc.

Nivelul primei de asigurare are în vedere şi categoriile ocupaţionale, datorită riscurilor diferite.

Sumele asigurate plătite pot îmbrăca următoarele forme: -sume fixe, forfetare, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare sau sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale; -compensarea cheltuielilor de spitalizare sub forma unor indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private, tratament medical/chirurgical.

Asigurarea medicală pentru boli incurabile Este o formă de asigurare ce poate fi o acoperire principală sau ca o clauză adiţională. Suma asigurată se va plăti asiguratului la momentul diagnosticării uneia dintre bolile grave, incurabile, incluse pe o listă. Scopul plăţii acestei sume este de a compensa cheltuielile cu tratamentul medical sau, pur şi simplu, de a trăi mai bine. Suma asigurată poate fi: -sumă plătită la momentul diagnosticării bolii. Sumele pot fi egale sau, mai frecvent, diferite pentru fiecare tip de diagnostic; -sumă plătită anticipat la diagnosticarea unei astfel de boli şi restul la momentul decesului. De exemplu, 50% din suma asigurată se plăteşte în momentul diagnosticării şi 50% după producerea decesului; -sumă ce se plăteşte separat şi în plus faţă de orice altă

sumă. Prin această formă de asigurare se oferă asiguraţilor protecţie pentru bolile incurabile cum sunt: cancer, infarct miocardic, accident vascular cerebral, insuficienţă renală cu dializă, bypass arterial coronarian, transplant de organe vitale, invaliditate, în funcţie de ocupaţie, până la vârsta de pensionare.

Factorii determinanţi în calculul primei de asigurare sunt următorii: -frecvenţa apariţiei bolilor respective, care sunt destul de diferite

între bărbaţi şi femei. Conform statisticilor bărbaţii sunt mult mai expuşi la atacuri de cord între 40-50 de ani, în timp ce femeile sunt mai expuse la cancer, în special între 30-60 de ani;

-vârsta maximă de intrare şi de ieşire din risc; -dacă persoana este fumătoare sau nu;

-date statistice privind cauzele deceselor; -sistemul internaţional de clasificare a bolilor, incidenţa principalelor boli conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii; -definirea medicală şi stabilirea criteriilor privind definirea bolilor acoperite.

Asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale Asigurarea se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată de asigurat, inclusiv copiii acestuia, ca rezultat al unei boli sau accident survenite în perioada de valabilitate a asigurării. Această formă de asigurare poate să apară ca un produs distinct sau ca o clauză adiţională ce se poate ataşa la un produs deja existent. Prima de asigurare ia în considerare unii factori specifici, date privind starea de sănătate a populaţiei, indicatori de morbiditate, vârsta, numărul de intervenţii chirurgicale pe tipuri. Primele pot fi diferite pentru bărbaţi şi femei. Suma asigurată va fi plătită în situaţia în care asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală. Sumele asigurate sunt fixe şi se stabilesc în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale. Clientul poate decide asupra nivelului acestor sume între anumite limite minime şi maxime. Limita maximă este suma asigurată pentru acoperirea principală, iar cea minimă este stabilită de asigurător pe baza datelor statistice privind costul intervenţiilor chirurgicale. Intervenţia chirurgicală trebuie justificată de către un medic specialist, în spital. În cazul unei intervenţii chirurgicale asupra unei persoane aflate în perioada asigurării, suma asigurată va fi plătită, asiguratul rămânând protejat în continuare. Poliţa expiră la termenul menţionat, sau în caz de deces al asiguratului. Contractul se poate încheia de persoane fizice sau juridice în calitate de contractanţi. Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică ce se încadrează în limitele de vârstă stabilite de asigurător (de exemplu, 16-57 de ani). În cele mai multe cazuri, societăţile de asigurare acceptă şi copiii asiguratului, care pot fi asiguraţi odată cu unul dintre părinţi în baza aceleiaşi poliţe. Beneficiarul poliţei este stabilit de către contractantul asigurării. De obicei, el este asiguratul însuşi sau, în cazul în care asiguraţi sunt şi copiii, beneficiarul este părintele care va încasa suma respectivă. Evenimentul asigurat este orice operaţie chirurgicală efectuată asiguratului sau copiilor datorită unei boli sau a unui accident intervenite în cadrul perioadei de asigurare.

Operaţiile pentru care se plătesc sumele asigurate pot fi clasificate în funcţie de gravitate, în acest sens, sumele asigurate pot fi multiplicate de câteva ori, conform acestor criterii, pe baza unor liste anterior elaborate de către asigurător.

Asigurarea medicală extinsă – scopul este de a preveni ruinarea financiară a asiguratului, ca urmare a survenirii unei îmbolnăviri sau vătămări corporale deosebit de grave. Deoarece ea este foarte scumpă, majoritatea asiguraţilor optează pentru includerea ei în planuri de asigurare colectivă.

Asigurarea colectivă de sănătate – este contractată de către agenţii economici care dispun de capacitatea financiară de a plăti un preţ ridicat încheierii unei asemenea asigurări. Asigurarea aceasta este folosită de agentul economic pentru a atrage un personal calificat, care va fi interesat să fie asigurat de către firmă.

Asigurarea dentară – este un tip de asigurare de sănătate care acoperă tratamentele stomatologice curente, precum şi deteriorarea danturii ca urmare a unui accident. Principalul avantaj al asigurării dentare este acela că îi ajută pe angajaţi să poată plăti costul tratamentelor stomatologice. De asemenea, asigurarea îi încurajează pe asiguraţi să meargă cu regularitate la dentist, putând, astfel, detecta sau preveni probleme dentare serioase. Asigurarea asistenţei medicale pe termen lung. Asigurarea asistenţei medicale pe termen lung este un anumit tip de asigurare a cheltuielilor medicale, pe baza căreia se plătesc despăgubiri în bani pentru îngrijirea medicală pe termen lung, de care persoana asigurată beneficiază într-un sanatoriu, spital sau locuinţă. Costul acestor servicii este foarte mare. Ca rezultat, multe persoane în vârstă au cumpărat asigurări pe termen lung pentru a achita notele de plată implicate de o spitalizare prelungită într-un sanatoriu sau spital. Asigurarea venitului în perioada de incapacitate de muncă – este o formă a asigurării de sănătate care plăteşte o indemnizaţie periodică unei persoane care este în incapacitate de a lucra, ca urmare a unei îmbolnăviri sau vătămări corporale.

Asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate este disponibilă în

varianta pentru turism sau pentru afaceri. Ea acoperă îmbolnăvirea neaşteptată şi imprevizibilă, prejudicierea corporală ca urmare a unui accident şi decesul din cele două cauze de mai sus.

Asigurătorul suportă cheltuielile privind: -vizite medicale, medicamente, spitalizare; -transportul cu salvarea; -tratament stomatologic de urgenţă; -repatrierea bolnavului sau a corpului său neînsufleţit.

În completarea asigurărilor de sănătate de sine stătătoare practicate sub forma contractelor menţionate mai sus, societăţile de asigurări oferă componente de asigurări de sănătate, în pachete de bază sau sub formă de clauze opţionale (beneficii suplimentare), ataşate asigurărilor de viaţă şi

00:40 asigurărilor de accidente, ceea ce a amplificat extrem de mult gradul de adaptare la cerinţele clientului şi volumul acestei pieţe.

Delimitati asigurarile private de sanatate de asigurarile sociale de sanatate.

00:45 Definiti asigurarile private de sanatate de tip complementar, suplimentar si substitutiv. Care sunt principalele prevederi ale Legii 212/2004 privind asigurarile private de sanatate.

Care sunt principalele categorii de asigurari private de sanatate. Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul

asigurarii medicale standard. Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale pentru boli incurabile. Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale pentru interventii chirurgicale. Care este obiectul asigurarii si continutul indemnizatiei in cazul asigurarii medicale pentru calatorii in strainatate.

private de sănătate sunt servicii medicale şi farmaceutice ce se stabilesc de câtre fiecare societate de asigurări private de sănătate sub formă de pachete de servicii, în funcţie de riscul individual.

Asigurarea medicală standard este o formă de asigurare destinată

acoperirii totale sau parţiale a costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile consecutive (de obicei 3 sau 5), a costurilor tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau vătămări corporale în perioada asigurată sau acoperirea pentru boală sau compensarea veniturilor pe perioada de boală.Riscul de deces nu este asigurat.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)

16. Legea 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul

societăţilor de asigurare (M.O. nr. 1193 din 14.12.2004) 17. Ordinul CSA nr. 20 din 2008 privind asigurările RCA. 18. Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuintelor impotriva cutremurelor, alunecarilor de teren sau inundatiilor (M.O. patrea I din 10.11.2008).


Unitatea de învăţare 7 ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI.

7.1 Tipuri de bunuri 7.2 Elemente specifice contractului de asigurări de bunuri

Intelegerea contractului de asigurări de bunuri

Unitatea de învăţare 7 ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI

7.1 Tipuri de bunuri

De-a lungul timpului, oamenii au căutat să descopere şi să aplice diverse metode de protecţie împotriva producerii unor evenimente ce pot determina avarierea sau distrugerea bunurilor şi proprietăţilor pe care le deţin. Asigurarea este una 00:00 dintre aceste metode, prin intermediul căreia se acoperă o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cuzi. Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile impuse de repararea sau de înlocuirea acelor bunuri care sunt avariate, distruse sau pierdute. Până când nu suferă o pagubă, cele mai multe persoane nu realizează necesitatea unei asigurări. Foarte puţini oameni se întreabă cum se vor descurca în momentul în care, de exemplu, vor pierde într-un incendiu toate bunurile pe care le posedă. Numai atunci când se confruntă cu un astfel de risc, aceştia conştientizează importanţa asigurării. Atunci când riscul nu se produce în perioada asigurată, nu putem afirma că primele plătite sunt pierdute, chiar dacă asiguratul nu ajunge în situaţia de a fi despăgubit, el obţine, în schimb, un beneficiu psihologic (starea de siguranţă pe care o oferă asigurarea). Asigurările de bunuri în România sunt, începând cu anul 1996, facultative. Anterior au funcţionat unele asigurări obligatorii: până în 1990 acestea au cuprins bunurile aparţinând unităţilor cooperatiste din agricultură precum şi clădirile şi animalele aparţinând populaţiei. În perioada 1990-1995 a continuat asigurarea prin efectul legii, dar pentru clădirile şi construcţiile aparţinând persoanelor fizice. Prin “bun” se înţelege o valoare economică care este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului de proprietate. 1. În funcţie de natura lor şi de clasificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile.

Bunurile mobile pot fi: -mobile prin natura lor (bunuri corporale, transformabile); -mobile prin determinarea legii (valori mobiliare); -mobile prin anticipaţie (bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile prin ceea ce vor

deveni:

fructele, recoltele neculese). Bunurile imobile pot fi:

-imobile prin natura lor; -imobile prin obiectul la care se aplică (sunt imobile prin obiectul la care se aplică uzufructul bunurilor imobile, servituţile, acţiunile care ţin a revendica un imobil); -imobile prin destinaţie (animale afectate la cultură, instrumentele de arat).

2. După regimul circulaţiei lor juridice avem: -bunuri aflate în circuitul civil (acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic civil); -bunuri scoase din circuitul civil (bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil, deci sunt inalienabile). 3. După modul cum sunt determinate: -bunuri individual determinate (acele bunuri care se individualizează prin însuşiri proprii, speciale); -bunuri determinate generic (acele bunuri care se individualizează prin însuşiri speciale sau ale categoriei din care fac parte; individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc.).

4. După cum pot fi sau nu înlocuite în execuţia unei obligaţii civile: -bunuri fungibile (acel bun care, în execuţia unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul fără a afecta valabilitatea plăţii); -bunuri nefungibile (care nu pot fi înlocuite cu altele, în execuţia unei obligaţii).

5. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea sau înstrăinarea lor:

-bunuri consumptibile (acele bunuri care nu pot fi folosite fără ca cea dintâi întrebuinţare a lor să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lor: banii, combustibilii, alimentele); -bunuri neconsumptibile (bunurile care pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lor: construcţii, terenuri, maşini).

6. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia: -bunuri divizibile (se pot împărţi fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia economică); -bunuri divizibile (care nu pot fi împărţite

fără să-şi schimbe prin aceasta

destinaţia economică). 7. După corelaţia dintre ele: -bunuri principale (bunuri care pot fi folosite în mod independent, fără a servi la întrebuinţarea unui bun); -bunuri accesorii (bunuri care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altui bun principal).

8. După modul de percepere: -bunuri corporale (bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor umane);

-bunuri incorporale (reprezintă valori economice care au o existenţă abstractă).

9. După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor: -bunuri sesizabile (bunuri ce pot forma obiectul executării silite a debitorului); -bunuri insesizabile (bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata unei datorii). În contextul asigurărilor, pe baza clasificării oficiale din Legea 403/2004, putem determina trei categorii de bunuri:

a) Proprietăţi şi bunuri – în care includem clădiri, construcţii şi conţinutul lor, maşini, utilaje, instalaţii, bunuri casabile, inventar gospodăresc, hârtii de valoare (bani, titluri financiare, timbre), drepturi de proprietate intelectuală (documente, manuscrise, soft), opere de artă, animale şi producţie agricolă. b) Bunuri în tranzit – mărfuri care fac obiectul contractelor de transport terestru, maritim, fluvial sau aerian. c) Mijloace de transport – terestru, maritim, fluvial sau aerian. 00:10

7.2 Elementele specifice contractului de asigurări de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească 00:20 asiguratului sau beneficiarului desemnat în poliţă, o despăgubire. Astfel, contractul de asigurare de bunuri este un contract de despăgubire. Prin contractul de despăgubire, asiguratul este îndreptăţit să încaseze indemnizaţia de despăgubire doar dacă a suferit o daună şi doar în măsura în care a suferit efectiv o pierdere financiară. Nu este obligatoriu ca în baza unui contract de despăgubire, asigurătorul să plătească suma totală necesară pentru refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece, în contract, pot exista prevederi care limitează suma asigurată. Contractele de asigurare de bunuri au la bază principiul despăgubirii – un principiu fundamental al asigurării. Acest principiu presupune ca, prin încasarea indemnizaţiei de despăgubire, asiguratul revine în situaţia financiară pe care a avut-o înainte de survenirea evenimentului asigurat. Din contractul de asigurare fac parte integrantă:

-poliţa de asigurare; -documentul justificativ care să ateste efectuarea plăţii primei de către asigurat;

-condiţiile generale şi specifice; -declaraţia de interes patrimonial faţă de obiectul asigurat.

Asigurătorul este persoană juridică care se obligă să plătească asiguratului o anumită sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în contractul de asigurare. Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă de bunul asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează riscul asigurătorului. Beneficiarul este terţa persoană care, în baza contractului de asigurare, este îndreptăţită la încasarea despăgubirii la producerea evenimentului desemnat în poliţă ca risc asigurat. Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare. O persoană are un interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii, sau valoarea

patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat. Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil în cazul unui bun, sunt: -trebuie să existe posibilitatea producerii unei daune ce poate fi evaluată în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de pierdere sau de degradare a bunului asigurat;

-bunul menţionat trebuie să constituie obiectul asigurării; -asiguratul trebuie să fie într-o relaţie directă, recunoscută legal, cu obiectul asigurării, adică să aibă de suferit în urma distrugerii obiectului asigurat. Altfel spus, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial licit în conservarea bunului respectiv. Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat. Nici o instanţă de judecată nu poate sili o societate de asigurări să plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului, dacă acesta nu are un interes asigurabil. Deci în asigurarea de bunuri, interesul asigurabil decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Există însă situaţii în care şi alte persoane, decât proprietarul, pot avea un interes asigurabil, în situaţii precum: -Proprietatea în comun – o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un bun sau o clădire, are dreptul legal de a asigura bunul sau clădirea respectivă la întreaga valoare. Acest lucru nu înseamnă ca, în caz de distrugere totală a bunului sau clădirii asigurate, persoana respectivă va fi singura care va fi despăgubită. Aceasta va putea beneficia de despăgubire doar în limita dreptului său de proprietate, iar dacă încasează valoarea totală a despăgubirii, ea va acţiona ca agent al celorlalţi proprietari, fiind obligată să le ofere partea ce li se cuvine din despăgubire. -Proprietate ipotecată – în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar în calitate de proprietar şi societatea ipotecară în calitate de creditor. În asemenea cazuri se încheie, de obicei, o asigurare în numele ambelor părţi. -Proprietatea închiriată – chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare a proprietăţii închiriate, însă, în cazul în care încheie o astfel de asigurare, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului şi, deci, nu poate pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar poate pretinde proprietarului restituirea primelor de asigurare. -Proprietate aflată în custodie – custodele are un interes asigurabil în ceea ce priveşte proprietatea sau bunul pe care îl deţine în custodie, deoarece este responsabil din punct de vedere legal pentru orice daună produsă

bunului respectiv. Persoanele din familia proprietarului – persoanele din familia proprietarului pot beneficia din utilizarea obiectului asigurării, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv. Obiectul asigurării în contractele de asigurări de bunuri şi clădiri poate fi reprezentat de:

-bunurile în proprietatea persoanelor fizice sau juridice; -bunurile ce fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune;

-bunurile primite în folosinţă; -bunurile primite spre păstrare, separare, prelucrare, curăţare, vopsire sau expunere spre vizionare. În principiu nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei.

Riscul asigurat În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în: • riscuri civile – asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi

birouri şi bunurile din acestea; • riscuri comerciale şi industriale – asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi de producţie şi comercializare şi bunurilor aflate în acestea. În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societăţile de asigurare sunt:

• incendiu; • trăsnet; • explozie; • ploaie torenţială; • grindină; • inundaţie; • furtună; • cutremur; • prăbuşiri şi alunecări de teren; • greutatea stratului de zăpadă cu gheaţă; • avalanşe de zăpadă; • căderea pe clădiri a altor corpuri; • lovirea de către un autovehicul.

Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri cum sunt:

▪ ruperi sau deformări în timpul funcţionării; ▪ ciocniri sau izbiri cu alte corpuri;

▪ explozii; ▪ efectele unor substanţe chimice; ▪ scurtcircuit etc.

Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei corespunzătoare sau le refuză. Cele mai multe societăţi de asigurări oferă produse de asigurare de bunuri pe mai multe niveluri, în funcţie de riscurile acoperite. Astfel, există: -poliţe de asigurare împotriva incendiului; -poliţe de asigurare standard (care în general, acoperă riscurile de incendiu, trăsnet, explozie şi căderi corpuri); -poliţe de asigurare extinse (care acoperă, pe lângă riscurile prevăzute în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare); -poliţe de asigurare “toate riscurile” (în care nu sunt numite riscurile acoperite, ci doar excluderile). Suma asigurată reprezintă partea din valoarea expusă la risc pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul dintre elementele care stau la baza calculului primei de asigurare. În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate să depăşească valoarea de asigurare (valoarea reală a bunului în momentul încheierii contractului de asigurare), deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită sub nici o formă acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile efective suportate de asiguraţi. La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar cele facultative, în funcţie de propunerea asiguratului, fără însă ca ea să poată depăşi valoarea bunului în momentul încheierii asigurării sau, pentru unele bunuri, sumele stabilite de asigurător. Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri, se procedează la evaluarea de asigurare. Evaluarea de asigurare reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să fie cuprins în asigurare, este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, deoarece indemnizaţia de despăgubire plătită de asigurător în caz de producere a evenimentului asigurat se stabileşte în funcţie de valoarea bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare trebuie să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoarece orice subevaluare sau

supraevaluare poate avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării asiguratului pentru prevenirea pagubelor. Pe de altă parte, subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să poată compensa în întregime pierderea suferită. Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurări utilizează metoda penalizării. Conform acestei metode, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea curentă a bunului respectiv (principiul proporţionalităţii). Cea mai utilizată metodă pentru determinarea valorii curente a unui bun constă în scăderea deprecierii estimate (procentul cu care a scăzut valoarea iniţială a bunului respectiv datorită uzurii) din valoarea de înlocuire a bunului respectiv la costurile curente.

În concluzie, prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege: -la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau achiziţionării clădirilor/construcţiilor respective sau a unora similare din punct de vedere al parametrilor funcţionali sau constructivi, la preţurile uzuale de pe piaţa locală) din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii/construcţiei asigurate; -la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou a acestora (valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunurilor respective; -la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare – preţul de cost sau preţul de achiziţie al acestora;

-pentru bunuri casabile – valoarea de înlocuire; -pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea nominală; -pentru hârtii de valoare – preţul pieţei sau, după caz, cotaţia la închiderea bursei din ultima zi lucrătoare, înainte de data completării cererii de asigurare; -pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre preţioase, precum şi altele asemenea – preţul pieţei; -pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă), determinată pe bază de cataloage şi/sau expertize. În asigurarea de bunuri se folosesc o varietate de limite în ceea ce priveşte suma asigurată. Astfel, în unele poliţe se specifică o limită de suma

asigurată pentru fiecare bun asigurat (“pe articol”), în timp ce în altele se prevăd limite de suma asigurată “pe incident”. Aceste două metode sunt similare, în sensul că se acoperă fiecare articol asigurat sau fiecare incident până la o anumită limită a sumei asigurate. O limită specifică este o valoare bănească ce fixează limita superioară a despăgubirii pe care o va plăti asigurătorul, “pe articol” sau “pe incident”, pentru fiecare pagubă asociată unui anumit bun sau unei anumite categorii de bunuri. Atunci când o poliţă conţine mai multe limite specifice, aceste limite sunt considerate limite separate. Limitele separate pot fi aplicate fiecăruia dintre cele câteva articole sau categorii de bunuri. Limitele de sumă asigurată se pot aplica unui singur articol (clădire) sau unei categorii de bunuri (bunurile personale). Bunurile personale nu sunt, de obicei, inventariate separat sau identificate şi, astfel, limitele de sumă asigurată din cadrul poliţei se aplică tuturor bunurilor neidentificate aparţinând categoriei de bunuri acoperite. Însă, poate exista situaţia în care bunurile sunt identificate, întocmindu-se o listă în care fiecare obiect este inventariat şi precis identificat prin descrieri, număr de serie etc., în acest caz, se stabileşte o limită de sumă asigurată pentru fiecare bun identificat. Uneori, în cadrul aceleiaşi poliţe, sunt acoperite atât bunurile identificate, cât şi cele neidentificate; pentru fiecare bun identificat se stabileşte o limită de sumă asigurată, iar pentru bunurile neidentificate se aplică o singură limită în mod colectiv tuturor articolelor din cadrul acestui grup. Prima de asigurare este un element foarte important al unui contract de asigurare şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de la asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Există o relaţie directă între riscul preluat în asigurare şi mărimea primei de asigurare, deoarece aceasta exprimă, de fapt, valoarea riscului, care este determinată pe bază de date statistice şi pe baza inspecţiei de risc. Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se plăteşte anticipat integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi de intensitatea producerii riscurilor asigurate. În cazul asigurărilor de bunuri, societăţile de asigurare diferenţiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă se stabileşte o cotă de primă specifică.

În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate: -pe tipuri de localităţi (municipii, oraşe, comune); -pe grupuri de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).

În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă se diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul

producţiei (combustibili, inflamabile, explozibile, nepericuloase). Perioada asigurată reprezintă perioada pentru care asigurătorul este obligat să acopere daunele în baza poliţei. În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe perioade mai scurte. Într-un contract de asigurare nu este suficientă doar stabilirea datei de începere şi de încetare a contractului de asigurare, ci trebuie să fie specificat momentul precis (ora) de intrare în vigoare sau de expirare a perioadei de valabilitate a contractului de asigurare. Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 2400 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări: • prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător; • asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile. După încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă.

Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire poate conduce la rezilierea contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirile. Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la producerea unei daune. Una dintre obligaţiile asiguratului este aceea de a întreţine şi de a folosi bunurile asigurate în bune condiţiuni şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Asiguratul este obligat să ia, pe cheltuiala sa, toate măsurile şi să se conformeze tuturor recomandărilor făcute de asigurător pentru prevenirea producerii pagubelor, în conformitate cu prevederile legale şi/sau recomandările producătorului. De asemenea, asiguratului îi revine obligaţia de a notifica asigurătorului, în scris, orice modificare faţă de datele comunicate la încheierea asigurării, modificare ce poate agrava riscul asigurat. Asiguratul are şi obligaţia de a permite reprezentantului asigurătorului să efectueze inspecţia de risc ori de câte ori consideră că este necesar şi să pună la dispoziţia acestuia toate informaţiile necesare pentru evaluarea riscului.

În cazul producerii unui risc asigurat, asiguratul este obligat:

-să ia, pe seama asigurătorului şi în limita sumei asigurate, măsuri pentru limitarea pagubelor, prin protejarea, salvarea, transportarea, depozitarea şi păstrarea resturilor valorificabile în condiţii corespunzătoare specificului fiecăruia; -să înştiinţeze imediat, în caz de incendiu, explozie, furt, după caz, organele de poliţie, unităţile de pompieri sau alte organe de cercetare, cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat şi la pagubele provocate; -să înştiinţeze imediat asigurătorul, personal sau printr-o persoană împuternicită, despre producerea pagubei. În înştiinţare trebuie precizate: -seria, numărul şi data emiterii poliţei de asigurare;

-felul bunurilor avariate sau distruse; -locul, data, ora, cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat;

-locul unde se află resturile avariate sau distruse; -mărimea probabilă a pagubei.

Întârzierea poate fi dăunătoare asigurătorului, dacă aceasta împiedică o investigare şi o soluţionare promptă. Perioada de timp în care asiguratul este obligat să anunţe societatea de asigurare despre producerea daunei variază de la o societate la alta şi poate fi exprimată sub forma unei perioade efective de timp (ore, zile) sau poate prevede ca notificarea să fie făcută “imediat”. Aceasta înseamnă că înştiinţarea trebuie făcută cât mai repede posibil, în funcţie de circumstanţe. Dacă anunţul nu a fost făcut suficient de prompt, sau dacă ar fi fost practic posibilă o înştiinţare mai rapidă, este problema instanţei de judecată de a decide. De asemenea, este importantă măsura în care capacitatea asigurătorului de a-şi apăra interesele a fost afectată de întârziere; -să contribuie alături de asigurător la determinarea naturii şi a cuantumului pagubei. El trebuie să furnizeze toate informaţiile şi probele documentare solicitate de asigurător şi să permită acestuia să facă toate investiţiile necesare; -să conserve dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor vinovaţi de producerea daunei. Constatarea şi evaluarea daunei. Plata despăgubirii. Atunci când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează automat mecanismul despăgubirii prin cerere de despăgubire înaintată de asigurat asigurătorului. În cazul în care, la data formulării cererii de despăgubire, mai există o asigurare, pentru acelaşi bun sau care acoperă aceleaşi riscuri, asiguratul trebuie să declare existenţa acesteia, el neputând încasa de două ori aceeaşi despăgubire. În acest caz, asigurătorul va contribui la despăgubire în mod

proporţional, în limita sumei asigurate. După efectuarea inspecţiei de daună şi după verificarea încadrării în riscurile acoperite prin poliţă, se evaluează dauna şi se stabileşte valoarea despăgubirii. Despăgubirea se face în raport cu starea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acesteia nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat. Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei: totală sau parţială.

Prin paguba totală se înţelege: • la clădiri – distrugerea clădirii într-un asemenea grad, încât refacerea prin reparare sau prin restaurare nu mai este posibilă sau cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată; • la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut; •• la celelalte bunuri – distrugerea bunului într-un asemenea grad, încât refacerea prin reparare sau restaurare nu mai este posibilă sau încât cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată.

Prin paguba parţială se înţelege: • la clădiri – distrugerea sau deprecierea parţială a clădirii în aşa fel încât, prin refacere sau prin reparare sau restaurare, aceasta poate fi adusă la starea în care se află înainte de producerea evenimentului asigurat; • la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – deprecierea acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat şi care diminuează valoarea bunurilor respective; • pentru celelalte bunuri – avarierea bunului în aşa fel încât prin refacere, reparare, restaurare acesta poate fi adus la starea în care se afla înainte de producerea evenimentului asigurat. Cuantumul pagubei reprezintă:

a) în caz de daună totală: -la clădiri – valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scad uzura şi valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica; -la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a cantităţii de bunuri distruse în întregime sau dispărute; -la celelalte bunuri – valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a bunului distrus sau dispărut, din care se scade valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;

b) în caz de daună parţială:

-la clădiri – costul reparaţiei, din care se scad uzura şi valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor ce se pot întrebuinţa sau valorifica; -la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – valoarea pierderii de calitate a acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după pagubă şi care diminuează valoarea bunurilor respective; -la celelalte bunuri – costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor avariate, ori costul de înlocuire sau de recondiţionare a acestora, din care se scad uzura corespunzătoare pentru piesele noi sau recondiţionate şi valoarea resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica. În limita sumei asigurate, societăţile de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:

-cheltuielile făcute în scopul limitării daunei; -cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat; -daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin distrugeri sau avarii, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru împiedicarea şi/sau limitarea consecinţelor producerii riscului. După stabilirea valorii daunei, societatea de asigurări va decide asupra metodei de indemnizare. Există cel puţin trei metode prin care se poate acorda despăgubirea: 1. Plata unei indemnizaţii. Majoritatea covârşitoare a cazurilor de despăgubire sunt soluţionate prin încasarea de către asigurat a unui cec ce reprezintă contravaloarea pierderii suferite. 2. Repararea bunului sau clădirii avariate. În locul plăţii unei indemnizaţii, asigurătorul poate să repare bunul sau clădirea avariată prin producerea evenimentului asigurat. De obicei, această metodă se utilizează mai ales în cazul asigurării auto. Majoritatea asigurătorilor auto au contract de colaborare cu ateliere de service auto, care prestează lucrările de reparaţii ale autovehiculelor asigurate. În ţările cu tradiţie în domeniul asigurărilor, există tendinţa ca societăţile de asigurare să deţină propriile ateliere de service auto. 3. Înlocuirea bunului. Un exemplu de soluţionare prin înlocuire a unui caz de despăgubire este acela al asigurării obiectelor casabile. Astfel, în cazul spargerii unui geam în urma producerii unui eveniment asigurat, o formă de specialitate poate să-l înlocuiască în numele asigurătorului. De regulă, în astfel de cazuri, societăţile de asigurare beneficiază de discount-uri, din partea firmelor de profil cu care colaborează.

Plata despăgubirii se face numai pe bază de acte care atestă existenţa daunei, mărimea acesteia, împrejurările în care s-a produs, valabilitatea poliţei, calitatea de asigurat sau beneficiar a persoanei care revendică

despăgubirea, precum şi alte documente care au legătură cu dauna. În condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului respectiv. Dacă bunul asigurat este gajat sau ipotecat unei bănci – în vederea obţinerii sau garantării unui credit, asiguratul este obligat să înştiinţeze societatea de asigurare pentru regularizarea eventualelor despăgubiri. În caz de daună totală, despăgubirea se plăteşte băncii creditoare în limita sumei rămase până la achitarea creditului, iar eventualele drepturi de despăgubire rămase se plătesc asiguratului. În caz de daună parţială, despăgubirea se acordă asiguratului. Sarcina de a proba că dauna produsă este consecinţa directă şi nemijlocită a unui risc asigurat revine asiguratului. După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii acordate, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă. Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentară, contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare. Asigurătorii nu datorează despăgubiri pentru două categorii de evenimente:

a) evenimentele produse intenţionat sau din culpa: -asiguratului, contractantului, beneficiarului asigurării sau a unui membru din conducerea persoanei juridice asigurate; -persoanelor fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul, contractantul sau beneficiarului asigurării; b) excluderile formulate expres în contract, precum: -pagubele indirecte provocate de scăderea preţurilor, a valorii după reparaţie etc.; -pagubele produse prin întreruperea folosirii bunurilor sau sistarea producţiei; -cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea bunurilor sau pentru repararea sau restaurarea nereuşită; -pagubele produse de război, revolte, terorism, sabotaj, vandalism, explozii atomice, radiaţii, contaminare; -prejudicii în urma actelor de confiscare, naţionalizare, sechestrare luate de autorităţi. Asigurătorii nu datorează despăgubiri nici pentru valori ale daunei ce se încadrează în limitele franşizei, dacă prin contract s-a convenit acest sistem de partajare a răspunderii între asigurat şi asigurător.

Franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de către persoana asigurată. În general, franşiza are următoarele funcţii: -încurajează măsurile de control al riscului – anumiţi asiguraţi nu sunt dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau banii pentru a preveni pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurare. De exemplu, o persoană poate renunţa la instalarea unui sistem de alarmă contra spargerilor, atunci când ştie că societatea de asigurare îi va acoperi pagubele rezultate în urma unui furt. În cazul în care, în poliţa de asigurare se prevede o franşiză, asiguratul va fi încurajat să instaleze un astfel de sistem, deoarece este conştient că în caz de furt, va trebui să suporte o parte din daună; -reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea – de cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asigurătorului efectuate în vederea soluţionării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire; existenţa unei franşize, implică reducerea numărului de cereri de despăgubire, cu care se confruntă societatea de asigurare, deoarece sunt eliminate cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare; -reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească – deoarece franşiza reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, aceasta determină şi reducerea valorii primelor plătite de asigurat. Franşiza poate fi deductibilă sau atinsă. În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate – dacă aceasta este mai mare decât franşiza. Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din valoarea daunei, indiferent de volumul acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, în cazul franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care depăşeşte franşiza. Franşiza se poate stabili pe evenimente sau ca sumă agregată. Franşiza pe eveniment se aplică fiecărei daune în parte. Franşiza agregată se aplică pe o anumită perioadă de timp. În cazul în care, în aceeaşi poliţă de asigurare de bunuri sunt acoperite mai multe articole, se poate stabili o franşiză pentru fiecare articol în parte sau o franşiză agregată pentru toate articolele asigurate în cadrul poliţei respective. În fine, în contextul problematicii despăgubirilor trebuie menţionat şi faptul că asigurările de bunuri, ca şi cele de răspundere civilă, funcţionează pe principiul subrogaţiei. Acest lucru constituie o clauză distinctă a contractului de asigurare şi permite asigurătorului să recupereze, parţial sau total, despăgubirile plătite asiguratului, de la terţele persoane răspunzătoare de producerea pagubei, sustrăgându-se asiguratului în dreptul său de recurs

asupra acestora. Încetarea contractului de asigurare Un contract de asigurare poate să înceteze să mai producă efecte juridice prin mai multe metode. Astfel, o poliţă de asigurare poate să expire (la încheierea perioadei de asigurare), poate să nu mai fie reînnoită (societatea de asigurare nu mai acceptă preluarea în asigurare a riscului pentru o nouă perioadă asigurată) sau poate să fie reziliată (întreruperea acoperirii prin asigurare la cererea unei părţi). O poliţă care expiră, în mod obişnuit, este reînnoită sau nu, la data aniversării sale, care specifică ziua şi luna în care intră iniţial în vigoare. Data aniversării rămâne mereu aceiaşi. Datele de intrare în vigoare sau de expirare precizează şi anul şi deci se schimbă în funcţie de ani. Poliţele cu perioade de asigurare a căror mărime este mai mare de un an prevăd încheierea sau recalcularea primelor la fiecare aniversare. În majoritatea cazurilor, un asigurat poate reînnoi poliţa când aceasta expiră. Asigurătorul poate refuza acoperirea bunului pentru următoarea perioadă asigurată, însă, prin lege, sau prin contract, i se poate solicita trimiterea unui preaviz de non-reînnoire asiguratului. Deşi schimbarea asigurătorilor sau întreruperea poliţelor se face, de obicei, doar la aniversarea poliţei, există posibilitatea de a rezilia poliţa la mijlocul termenului. Din această cauză este necesar ca poliţele de asigurare să includă clauze care să indice dacă, când, şi în ce circumstanţe poate fi reziliată poliţa, cine are dreptul de a iniţia rezilierea, cu cât timp înainte este necesar a fi anunţată rezilierea, ce proceduri trebuie urmate, cum se determină primele de plătit sau rambursările. Rezilierea poate fi realizată atât de către asigurat, cât şi de către asigurător.

Rezilierea de către asigurat. De obicei, asiguratul poate rezilia poliţa în orice moment, cu condiţia să urmeze anumite proceduri. În mod normal, rezilierea se poate realiza prin înapoierea poliţei către asigurător şi a unui anunţ scris, anticipat, privind data la care poliţa va fi reziliată. Anunţul anticipat previne problemele ce pot apărea dacă s-ar permite un anunţ de reziliere retroactiv. Un asigurat poate să solicite rezilierea la o dată anterioară, dacă în perioada precedentă nu s-au produs pagube. Însă, dacă a survenit o pagubă pe timpul acestei perioade, asigurătorul va fi obligat să o acopere. Asiguratul poate rezilia contractul de asigurare, în momentul în care altă persoană devine proprietarul bunului asigurat. În aceste condiţii, asiguratul trebuie să facă o notificare scrisă asigurătorului, cu privire la data de la care

doreşte să rezilieze contractul. Rezilierea de către asigurător. Multe poliţe de asigurare pot fi reziliate de către asigurător înaintea expirării termenului de valabilitate al poliţei. Totuşi, de obicei, asigurătorul nu poate cere rezilierea imediată. El este obligat, în general, să anunţe asiguratul, în scris, cu un anumit număr de zile în avans faţă de data rezilierii. Anunţul anticipat trebuie să dea asiguratului timpul necesar pentru a obţine o nouă asigurare. Creditorul ipotecar al asiguratului este, de asemenea, îndreptăţit la un preaviz de reziliere. Asigurătorul poate rezilia contractul de asigurare în situaţiile specifice în condiţiile de asigurare şi care se pot referi la: neplata primei de asigurare la data scadentă; constatarea relei credinţe a asiguratului; dispariţia obiectului asigurării; imposibilitatea producerii riscului asigurat. -Rambursarea primelor la rezilierea poliţelor. Atunci când o poliţă este reziliată înainte de data normală de expirare, asigurătorului nu i se cuvin, de obicei, primele pentru întreaga perioadă de asigurare. I se cuvin doar o parte, cele aferente timpului în care poliţa a fost în vigoare. Presupunând că primele au fost plătite în avans, asiguratul este îndreptăţit la o rambursare a primelor necuvenite. Dacă poliţa este reziliată de asigurător, prima rambursată este calculată proporţional cu mărimea perioadei în care poliţa a fost valabilă. Dacă poliţa este reziliată de către asigurat, din prima rambursată se scade o penalizare, care reprezintă valoarea cheltuielilor de emisiune a poliţei, care sunt suportate în continuare, chiar dacă nu s-a încasat prima pentru întreaga perioadă. Asiguratului îi este restituită prima corespunzătoare perioadei în care el nu mai este acoperit, atunci când rezilierea este generată de apariţia unor situaţii care nu depind de el.

01:10

Interesul asigurabil in asigurarile de bunuri. Riscurile asigurabile in asigurarile de bunuri. 01:20

Suma asigurata si determinarea valorii bunurilor asigurate.

Perioada asigurata si raspunderea asiguratorului. Obligatiile asiguratului in asigurarile de bunuri. Constatarea si evaluarea daunei si plata despagubirii.

Care sunt motivele de reziliere a contractului pentru asigurat, respectiv asigurator.

În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau

mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate să depăşească valoarea de asigurare (valoarea reală a bunului în momentul încheierii contractului de asigurare), deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită sub nici o formă acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile efective suportate de asiguraţi.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)





Unitatea de învăţare 8 ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI – TIPURI DE ASIGURARI.

8.1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva incendiului şi a altor calamităţi. 8.2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva avariilor accidentale. 8.3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului. 8.4. Asigurarea bunurilor şi valorilor împotriva furtului prin efracţie sau acte de tâlhărie.

8.5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile. 8.6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice. 8.7. Asigurarea animalelor. 8.8. Asigurarea culturilor agricole.

Intelegerea tipurilor de asigurări de bunuri

Unitatea de învăţare 8 ASIGURAREA DE PROPRIETĂŢI ŞI BUNURI – TIPURI

DE ASIGURARI.

Din punct de vedere formal, societăţile de asigurare abordează diferit asigurările de bunuri şi proprietăţi. Unele iau în considerare toate riscurile ce pot afecta aceste bunuri, în timp ce altele oferă poliţe doar pentru anumite riscuri. Să vedem în continuare care sunt obiectul şi particularităţile următoarelor

00:00 asigurări: 1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora împotriva incendiului şi a altor calamităţi. 2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor împotriva avariilor accidentale. 3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului. 4. Asigurarea bunurilor şi valorilor împotriva furtului prin efracţie sau acte de tâlhărie.

5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile. 6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice. 7. Asigurarea animalelor. 8. Asigurarea culturilor agricole.

8.1. Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile produse de incendiu şi altor calamităţi În ceea ce priveşte această categorie de asigurări există unele diferenţe în abordarea acestora de către societăţile de asigurări, şi anume: -unele societăţi emit condiţii particulare unice privind asigurarea bunurilor împotriva incendiilor, indiferent dacă acestea se referă la bunuri cu afecţiune civilă sau la bunurile cu destinaţie comercială sau industrială; alte societăţi stabilesc condiţii particulare distincte privind poliţa de incendiu, după cum este vorba de riscuri civile, comerciale sau industriale. În ambele cazuri, însă, tarifele de prime se diferenţiază în funcţie de felul şi destinaţia bunurilor respective; -unele societăţi cuprind în aceeaşi poliţă mai multe riscuri: de incendiu plus cel al calamităţilor naturii însă, alte societăţi fac poliţe separate pentru riscurile respective sau la cererea asiguratului cuprind în aceeaşi poliţă mai multe riscuri, însă acesta plăteşte o primă suplimentară.

a) Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile produse de incendiu şi altor calamităţi

În acest tip de asigurare sunt cuprinse bunuri cum ar fi: ▪ clădirile şi alte construcţii care servesc drept locuinţe, birouri, depozite de mărfuri, teatre, muzee, restaurante, clădirile în curs de construcţie, împrejurimile;

▪ maşini, utilaje, instalaţii, motoare, unelte, inventarul gospodăresc şi alte mijloace fixe; ▪ obiecte

de inventar; ▪ mărfurile, materiile prime şi auxiliare, materialele, semifabricatele, produsele finite şi alte mijloace circulante materiale. Se asigură despăgubire în caz de pagube la bunurile asigurate, produse de următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire sau alunecare de teren, avalanşe de zăpadă şi căderea pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri.

La clădiri şi alte construcţii se acordă despăgubiri şi pentru: -pagubele produse clădirilor sau altor construcţii prin izbirea lor de

către un autovehicul; -cheltuielile reclamate de curăţenia locului unde s-a produs paguba în măsura în care sunt în legătură cu riscurile asigurate şi sunt necesare pentru executarea lucrărilor de reparaţii; -cheltuielile privind demontarea sau mutarea clădirii sau a altei construcţii pentru a se putea reduce paguba. Pentru mijloacele fixe (altele decât clădiri şi construcţii) şi elementele materiale ale mijloacelor circulante se acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse acestora ca urmare a:

• carbonizării sau topirii acestora; • avariilor accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau încălzire centrală; • dărâmării, demontării sau mutării în alt loc a clădirilor sau a altor construcţii învecinate sau cele în care se aflau bunurile asigurate, dacă aceasta se face pentru a opri întinderea pagubei; • pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate, cauzate direct de riscuri asigurate; • prăbuşirii clădirii sau a altor construcţii, în care se aflau bunurile asigurate, precum şi a izbirii lor de un vehicul.

Societatea de asigurări nu acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale de asigurare, precum şi în următoarele situaţii, pentru:

• pagubele produse numai de fermentaţie, oxidare, căldură, afumare, pătare ori pârlire, provenită dintr-o sursă normală de căldură; • pagubele produse instalaţiilor electrice numai prin acţiunea curentului electric, dacă aceasta nu este urmată de incendiu; • pagubele produse aparatelor electrice numai prin acţiunea curentului electric, dacă aceasta nu este urmată de incendiu, chiar dacă acţiunea curentului electric a fost cauzată de trăsnet; ▫ pagubele produse bunurilor puse la căldură sau la foc pentru prelucrare.

Suma asigurată se stabileşte în funcţie de cererea asiguratului: -separat pentru fiecare clădire, construcţie, obiect, bun sau pentru unele bunuri din aceeaşi categorie prevăzute în tariful de prime, aflate în

clădiri sau construcţii; -global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime, aflate în clădiri sau construcţii. Primele datorate de asiguraţi la acest tip de asigurare sunt diferenţiate:

▪ pe tipuri de localităţi; • pe grupuri de bunuri, adică în funcţie de felul bunurilor cuprinse în grupă; • după cum bunurile reprezintă clădiri, alte construcţii sau conţinutul acestora. Pentru platforme industriale, combinate, uzine, etc., acceptarea

contractării asigurării se face pe baza inspecţiei de risc, din care să rezulte: -unitatea care solicită asigurarea şi obiectul activităţii

acesteia; -suma pentru care se solicită asigurarea, separat pentru clădiri şi alte construcţii, respectiv pentru conţinutul acestora; -investigaţii şi constatări, îndeosebi în legătură cu obiectul activităţii; felul materialelor din care sunt executate clădirile sau alte construcţii; felul materiilor prime, materialelor şi combustibilului care se folosesc în procesul de producţie; tehnologiile utilizate care pot agrava riscurile asigurate; -date statistice în legătură cu cuantumul pagubelor produse în ultimii doi ani şi cu cauzele acestora;

-aprecieri asupra riscului. În cazurile mai complexe, mai deosebite, inspecţia de risc se efectuează

cu ajutorul unor instituţii specializate.

b) Asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pe baza poliţei de incendiu

A. Riscuri civile În acest tip de asigurare sunt cuprinse următoarele categorii de bunuri:

-clădirile şi tot ce se află în jurul acestora şi care constituie proprietate comună; -bunurile casnice, conţinutul cabinetelor profesionale şi al birourilor (mobilă, obiecte de artă, aparatură electrică, îmbrăcăminte, cărţi etc.). Se acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate bunurilor asigurate de incendii, precum şi suplimentar pentru cele provocate de: ◦ stricăciuni pricinuite prin măsuri ale autorităţilor în scopul de a împiedica sau de a opri incendiul;

◦ explozie, care nu a fost provocată de dispozitive explozive; ◦ căderea aparatelor de zbor şi a vehiculelor spaţiale, a părţilor

acestora şi a obiectelor transportate de acestea; • lovirea de către vehicule rutiere; • fum, gaz sau vapori; • alte eventuale asemenea riscuri.

Prin plata de către un asigurat a unei prime suplimentare în poliţa de asigurare de incendiu mai pot fi incluse riscuri cum ar fi: cutremur, inundaţie, fenomene atmosferice, avarii la instalaţiile de apă, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă, grindină. Plata despăgubirii se face după scăderea prealabilă pentru fiecare eveniment, a unui anumit cuantum din suma asigurată, care rămâne în sarcina asiguratului (franşiză).

B. Riscuri comerciale şi industriale Sunt primite în acest tip de asigurare următoarele categorii de bunuri: • clădirile folosite în acest domeniu; • utilajele, echipamentele şi mobilierul; • hârtii de valoare, bani, documente, registre; • materii prime, materiale, semifabricate, produse finite, ambalaje; • bunuri casnice şi obiecte de artă.

Ca şi riscurile civile, asigurătorul acordă despăgubiri pentru daunele directe şi materiale cauzate bunurilor asigurate de incendiu, precum şi suplimentar pentru alte riscuri. În plus, la acest tip de asigurare se acordă despăgubiri şi pentru daune indirecte, fenomene electrice, mărfurile în refrigerare, unda sonică, erupţii vulcanice, cheltuieli de demolare şi evacuare la cererea asiguratului prin plata unei prime suplimentare. Determinarea daunei se face astfel: la clădiri se estimează valoarea la momentul producerii riscului asigurat, apoi se estimează cheltuielile reclamate pentru construirea din nou a părţilor distruse sau pentru repararea celor avariate, din care se scad: deprecierea suferită şi valoarea recuperabilă a

părţilor rămase. Pentru bunurile mobile se estimează valoarea bunurilor asigurate la momentul producerii evenimentului asigurat în funcţie de calitate, uzură, starea de folosinţă etc. Diferenţa dintre valoarea astfel determinată şi valoarea bunurilor rămase întregi, salvate sau recuperate, reprezintă dauna. Pentru documente, registre, fişe, discuri şi benzi pentru maşini electronice, asigurătorul despăgubeşte numai cheltuielile de refacere a acestora. Pentru titlurile de credit pentru care este prevăzută procedura de reconstituire, asigurătorul acoperă numai cheltuielile ocazionate de reconstituirea acestora şi nu de valoarea nominală a acestora. Daunele indirecte precum lipsa de beneficiu, folosinţă sau chirie nu se despăgubesc. O despăgubire limitată pentru astfel de daune (de exemplu la 10% din valoarea despăgubirilor pentru daunele directe) poate fi introdusă printr-o clauză specială.

8.2. Asigurarea maşinilor, utilajelor şi a instalaţiilor pentru cazuri de avarii accidentale Maşinile, utilajele şi instalaţiile aflate în dotarea unităţilor sau la domiciliul asiguratului pot fi asigurate pentru: -ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri, explozie, lipsa apei în cazane sau recipiente, scurt-circuit, inducţie, supratensiune, trăsnet, cutremur de pământ, furtună, uragan, ploaie torenţială, căderea pe maşini, utilaje sau instalaţii a unor corpuri, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă; -defecte de construcţie, de materiale, de turnare sau de

montare. Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: -pagubele care s-au produs din culpa asiguratului, a unui membru al familiei acestuia, a unui membru al conducerii unităţii asigurate ori a unui prepus al asiguratului; -pagubele produse în mod lent datorită uzurii sau întrebuinţării acestora; -pagube produse de inundaţii, incendiu, prin furt, precum şi cele prilejuite de măsurile de stingere sau de dărâmare în timpul incendiului sau după producerea acestuia. Sumele asigurate se stabilesc potrivit cererii asiguratului, separat pentru fiecare maşină, utilaj sau instalaţie. Primele de asigurare sunt diferenţiate pe grupe de bunuri sau după felul bunurilor din grupă, iar unele dintre acestea şi în funcţie de ramura ori subramura în care lucrează.

8.3. Asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului Asemenea tip de asigurare se poate încheia de către societăţile din domeniul de construcţii-montaj, indiferent dacă acestea au sediul în ţara noastră sau în străinătate, de forma de proprietate a capitalului şi de locul unde se execută lucrări. Această asigurare include două secţiuni distincte ale aceluiaşi contract, respectiv o asigurare de bunuri şi una de răspundere civilă.

a) Asigurarea de bunuri În această asigurare se cuprind:

• bunuri încorporate în obiectivul de construcţii-montaj în curs de execuţie, indiferent dacă are caracterul unor lucrări permanente sau al unora temporare; •□ materiale aduse pe şantier şi care urmează a fi încorporate în lucrare sau a servi la executarea acesteia;

• instalaţiile şi echipamentele de construcţie; • maşinile de construcţie;

• bunuri primite spre folosinţă, în păstrare sau cu chirie de la beneficiarul lucrării; •□ cheltuielile de curăţare a terenului sau de înlăturare a resturilor rămase în urma unei pagube cuprinse în asigurare;

• cheltuielile făcute cu transportul bunurilor cuprinse în asigurare; • diferenţele de tarif pentru transportul aerian sau expres al unor bunuri; • taxe vamale, de timbru şi alte taxe legale;

• cheltuielile pentru munca suplimentară, munca de noapte ori în zilele de sărbătoare;

□ cheltuieli făcute ca urmare a creşterii preţurilor şi a salariilor peste cele luate în calcul la întocmirea devizului.

Asigurătorul acordă despăgubiri pentru: ▫ pagubele materiale cauzate bunurilor de: incendiu, fenomene atmosferice şi ale naturii, căderea pe bunuri a unor corpuri, accidente ale mijloacelor de transport în timpul transportului materialelor asigurate sau în timpul descărcării şi încărcării acestora, furt prin efracţie din depozite, dispariţia unor unelte, echipamente cauzate direct de riscurile asigurate; ▫ cheltuielile de curăţare a locului sau de înlăturare a resturilor rămase în urma producerii unui eveniment asigurat; ▫ sumele datorate cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru prejudicii de care răspunde în baza legii;

▫ pagubele materiale cauzate construcţiei-montajului în perioada de garanţie. Pagubele se despăgubesc numai dacă depăşesc cuantumul franşizei convenite. Părţile pot conveni ca despăgubirea să se facă în numerar, prin înlocuire sau prin separare.

Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de: ▪ penalizări datorate ca urmare a nerespectării de către asigurat a termenelor de execuţie sau a altor obligaţii contractuale;

▪ amenzi de orice fel şi cheltuieli penale; ▪ grindină, ploaie torenţială şi inundaţie pentru materialele ţinute în

aer liber; ▪ război declarat sau nedeclarat, război civil, revoluţie, rebeliune; ▪ confiscarea sau distrugerea, pe baza regulilor de carantină sau

vamale, din ordinul oricărui guvern sau oricărei autorităţi publice; • acţiuni de contrabandă, transport ilegal, import ilegal; • întreruperea construcţiei-montajului;

• influenţe directe sau indirecte ale exploziei nucleare, ale radiaţiei sau infectării radioactive; •▪ pagubele indirecte, chiar dacă acestea sunt ca urmare a unui eveniment asigurat;

• pagubele pricinuite unor instalaţii subterane; • pagubele produse culturilor agricole şi forestiere;

• pagubele produse autovehiculelor care au dreptul să circule pe drumurile publice sau pagubele pricinuite de acestea terţilor, dacă au fost folosite în afara perimetrului şantierului sau fără legătură directă cu lucrările de construcţie-montaj.

b) Asigurarea de răspundere civilă În acest tip de asigurare se cuprinde răspunderea constructorului pentru vătămări corporale suferite de terţi, precum şi pentru pagubele materiale pricinuite terţilor. Asigurătorul îl despăgubeşte pe asigurat, în limitele prevăzute în contract, pentru prejudiciile de care asiguratul devine responsabil în baza legii faţă de terţe persoane şi pentru care trebuie să plătească sume cu titlu de dezdăunare, ca urmare a:

▪ vătămării corporale accidentale sau îmbolnăvirii; ▪ pierderii sau avarierii accidentale a bunurilor acestora întâmplate în perioada de valabilitate a contractului în legătură cu construcţia asigurată, pe şantier sau în imediata apropiere;

▪ cheltuielilor de judecată pe care asiguratul trebuie să le plătească

reclamantului. Nu se acordă despăgubiri pentru:

-pagubele care se situează sub limita franşizei prevăzute în contract şi care rămân în sarcina asiguratului; -cheltuielile pentru refacerea, repararea sau înlocuirea bunurilor cuprinse în asigurare; -deteriorării produse oricărui bun, suprafeţe de teren sau clădiri de vibraţii sau prin deplasarea sau slăbirea bazei de sprijin; -răspunderea decurgând din vătămări corporale sau îmbolnăviri ale salariaţilor constructorului, beneficiarului sau oricărei firme care are legătură cu construcţia asigurată sau ale membrilor familiilor acestora. Asigurarea se încheie pentru suma declarată de asigurat, exprimată în lei sau valută prevăzută în contractul de construcţii-montaj.

Suma asigurată reprezintă: • pentru pagube materiale – valoarea totală a contractului de construcţiimontaj, plus valoarea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, materialelor şi a altor bunuri folosite la executarea acestuia. La cererea asiguratului această valoare poate fi întregită cu o anumită sumă reprezentând celelalte cheltuieli cuprinse în asigurare (transport, taxe, etc.); • pentru răspunderea civilă legală a asiguratului faţă de terţi – o sumă apreciată de acesta, în funcţie de: natura lucrării de construcţii-montaj pe care

o execută, numărul de lucrători, maşinile şi utilajele folosite. Dacă lucrarea se execută în străinătate, se va ţine seama de legislaţia şi uzanţele în materie, din ţara respectivă. Asigurarea se încheie pe durata executării lucrărilor de construcţii-montaj, până la predarea definitivă a obiectului către beneficiar, pe bază de proces verbal de recepţie, precum şi pe perioada de garanţie. Plata primelor de asigurare se efectuează de regulă anticipat, însă dacă lucrările au o durată mai mare de şase luni, la cererea asiguratului, plata se poate face şi în rate. În cazul prelungirii perioadei de construcţie-montaj peste termenul convenit, la cererea asiguratului, durata asigurării se prelungeşte în schimbul plătirii unor prime suplimentare. În situaţia de scurtare a perioadei de construcţie-montaj asigurătorul se angajează să restituie o parte din prima încasată, în măsura în care pagubele înregistrate nu depăşesc, pe întreaga perioadă a asigurării, 50% din prima de asigurare totală. În cazul schimbării împrejurărilor esenţiale privind riscul în cursul executării contractului de asigurare, asiguratul este obligat să înştiinţeze fără întârziere în scris pe asigurător.

Răspunderea asigurătorului începe în momentul deschiderii şantierului, sosirii primului lot de utilaje, materiale sau alte bunuri şi se încheie la data predării obiectului către beneficiar. Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de riscul asigurat se efectuează de către asigurător împreună cu asiguratul, prin împuterniciţii acestora sau cu ajutorul experţilor. Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului asigurat în momentul producerii evenimentului asigurat. Aceasta nu poate depăşi suma asigurată nici cuantumul pagubei şi nici valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Dacă contractul de asigurare s-a încheiat pentru o valoarea mai mică decât cea a contractului de construcţie-montaj, despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma înscrisă în contractul de asigurare şi valoarea contractului de construcţie-montaj la data producerii riscului asigurat. Pagubele produse se despăgubesc până la costul construirii părţii distruse sau reparării părţii avariate inclusiv celelalte cheltuieli cuprinse în asigurare. Pentru răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţi despăgubirea se stabileşte pe baza înţelegerii dintre părţi şi cu acordul asigurătorului sau a hotărârii judecătoreşti în conformitate cu legislaţia din ţara în care se realizează construcţia. În schimbul unui adaos de primă, în asigurare pot fi cuprinse şi avariile accidentale produse la maşini, utilaje şi pagubele produse în timpul seismelor. 8.4. Asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de tâlhărie La acest tip de asigurare există unele diferenţe de abordare a acesteia de la o societate de asigurări la alta, şi anume: • unele societăţi emit poliţe distincte pentru cele două categorii de bunuri asigurate: cele din locuinţe şi birouri şi cele din unităţile de producţie şi comercializare; alte societăţi acceptă asigurări fie pentru bunurile civile fie pentru bunurile comerciale şi industriale; • unele societăţi tratează furtul şi tâlhăria ca riscuri de sine stătătoare în timp ce altele le consideră evenimente asigurate, pe care asiguraţii le acceptă în mod complementar, cu plata primei corespunzătoare, sau le refuză.

a) Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru locuinţe şi birouri Bunurile cuprinse în această asigurare pot fi: -mobilă, tablouri, obiecte de artă, colecţii, argintărie, bunuri electronice

şi electrocasnice; -obiecte de îmbrăcăminte, blănuri, cărţi, aparate de filmat şi fotografiat, bijuterii; -ustensile, mobilier, documente de arhivă şi alte bunuri necesare pentru birouri particulare sau cabinete particulare care comunică cu locuinţa; -bunurile din dependinţe, aflate în spaţii adiacente ce aparţin

locuinţei. Suma asigurată se stabileşte de asigurat în funcţie de structura, valoarea de înlocuire, starea de folosinţă a bunurilor şi de alte criterii. Asigurătorul adesea limitează cuantumul despăgubirii pe care se obligă să o suporte în cazul producerii riscului asigurat, sub forma unei sume fixe pe obiect, a unui procent pentru anumite grupe de bunuri şi/sau sub forma unei sume maxime pentru totalitatea bunurilor sustrase la producerea unui eveniment. Asigurătorul despăgubeşte pagubele materiale şi directe de pierdere sau deteriorare a bunurilor cauzate de:

-furtul comis prin pătrunderea în locuinţă; -tâlhăriei în locuinţă; -acte de vandalism şi daune produse cu ocazia furtului sau tâlhăriei. Pentru a putea beneficia de dreptul de despăgubire, asiguratul este

obligat să ia o serie de măsuri vizând mijloacele de închidere şi protecţie a clădirii în care se află bunurile asigurate.

b) Asigurarea de furt şi tâlhărie pentru riscuri comerciale şi industriale Bunurile cuprinse în această asigurare sunt cele aparţinând

unităţilor economice pentru care există riscul de a fi sustrase prin furt sau tâlhărie. Este vorba de:

-produse finite, componente, materii prime; -utilaje, echipamente şi mobilier; -metale şi pietre preţioase; -documente, registre, formulare, sisteme electronice de calcul. Asigurătorul limitează cuantumul despăgubirilor pentru unele

categorii de bunuri la un anumit procent din suma totală asigurată. Despăgubirea este acordată pentru daunele directe şi materiale, cauzate prin: -furt comis prin: spargerea mijloacelor de închidere şi de protecţie, a zidurilor, pardoselilor sau a plafoanelor; escaladare; utilizarea cheilor false sau originale prin sustragerea de la asigurat, familie sau angajaţi ai acestora; -tâlhării produse în localurile de desfăşurare a activităţii; -acte de vandalism şi daune cu ocazia furtului, tâlhăriei sau tentativelor de comitere a acestora.

În caz de producere a evenimentului asigurat, suma asigurată se diminuează, până la sfârşitul perioadei de asigurare în curs, cu o valoare egală cu cea a daunei acoperite de asigurător.

La stabilirea despăgubirii, se ţine seama de franşiza convenită. c) Asigurarea de furt şi tâlhărie limitată la anumite bunuri şi valori O astfel de asigurare se încheie de către persoanele juridice. Se asigură facultativ:

-bunuri sau alte valori aflate în localul asiguratului, pentru riscul de furt prin efracţie sau acte de tâlhărie;

-valorile, pentru riscul de furt sau acte de tâlhărie asupra curierilor. d) Asigurarea bunurilor sau valorilor în localul asiguratului

În această asigurare nu se cuprind bunurile care nu mai pot fi utilizate din cauza degradării, precum şi următoarele categorii de bunuri sau valori: -mijloacele fixe care prin volumul sau greutatea lor ori faptul că sunt zidite nu pot fi expuse furtului, precum şi animalele; -bunurile ce se află în localurile din afara localităţilor şi care nu au paznic permanent sau nu sunt locuite în permanenţă; -mărfurile sau orice produse aflate în vitrinele exterioare ce nu fac corp comun cu clădirea sau altă construcţie arătată în contractul de asigurare; -pietrele preţioase sau obiectele de platină, de aur şi valorile ce nu sunt păstrate în dulapuri de fier, cu excepţia cazurilor când acestea sunt expuse în muzee sau expoziţii; -bunurile sau valorile aflate în: gherete, chioşcuri, tonete, rulote sau alte asemenea, indiferent de materialele din care sunt construite.

Se acordă despăgubiri pentru: -pagubele produse prin furtul prin efracţie al bunurilor sau valorilor înscrise în contract, aflate în localuri prevăzute în contract, cu condiţia să fie îndeplinite, măsuri de pază şi protecţie; -pagubele produse prin spargerea sau deteriorarea pereţilor acoperişului, tavanelor, uşilor, ferestrelor şi duşumelelor la clădiri, precum şi a mobilierului şi a sistemului de alarmă; --pagubele produse prin furtul, prin acte de tâlhărie, al bunurilor sau valorilor înscrise în contract, prin violenţă sau ameninţări, în condiţiile prevăzute de codul penal, asupra uneia sau mai multor persoane din conducerea sau din serviciul asiguratului; -pagubele produse bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de asigurare, prin întrebuinţarea cheilor originale dacă acestea au fost însuşite prin acte de furt şi tâlhărie.

Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului fie global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime, fie separat pe fiecare bun sau pentru unele bunuri din aceeaşi grupă. Pentru obiectele de muzeu, expoziţie etc., sumele asigurate se stabilesc separat pentru fiecare bun în parte. Nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale şi nici pentru pagubele săvârşite de orice angajat sau prepus al angajatului.

e) Asigurarea valorilor pentru furt prin acte de tâlhărie asupra curierilor Se acordă despăgubiri pentru pagubele produse prin furtul săvârşit

prin acte de violenţă sau ameninţări, în condiţiile prevăzute în codul penal, asupra unuia sau mai multor curieri. Asigurarea se poate încheia fie cu indicarea fiecărui curier şi la sumele la care se face asigurarea pentru fiecare curier, fie numai cu indicarea numărului curierilor şi a unei sume globale la care se face asigurarea. Asigurătorul nu asigură despăgubiri dacă organele de poliţie nu confirmă furtul sau tentativa de furt prin efracţie sau prin tâlhărie ori dacă la aceasta nu s-a înregistrat o reclamaţie în legătură cu furtul sau cu tentativa de furt. Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de locul unde se săvârşeşte furtul şi de felul bunurilor sau valorilor.

8.5. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi a altor bunuri casabile, pentru cazurile de spargere sau crăpare Se încheie de persoane juridice pentru pagubele la geamuri, oglinzi sau alte bunuri casabile asigurate, produse prin spargere sau crăpare de: -incendiu, trăsnet, explozie, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ;

-faptele oamenilor; -accidente de orice fel, inclusiv cele produse prin acţiunea animalelor; -lucrări de montare, demontare sau mutare a bunurilor asigurate,

precum şi greşita montare iniţială. Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului, fie global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă, fie separat pentru fiecare dintre ele. Nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condiţiile generale şi nici pentru: -pagubele conexe, cum ar fi: avarierea sau distrugerea ramelor geamurilor sau oglinzilor asigurate, a părţilor metalice sau din lemn, a instalaţiilor electrice a lămpilor de neon, a instalaţiilor de apă sau de canal; -pagubele produse becurilor electrice;

-pagubele produse bunurilor asigurate numai prin căldura provenită de la o sursă normală de căldură. Cuantumul pagubei este egal cu valoarea bunurilor avariate sau distruse, asigurate la data producerii riscului asigurat, din care se scade valoarea resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica. Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de felul bunurilor asigurate.

8.6. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice Dintre toate poliţele de asigurare de bunuri, poliţa de asigurare complexă a gospodăriilor persoanelor fizice reprezintă instrumentul cel mai flexibil şi cel mai util pentru asigurarea bunurilor mobile şi imobile pe care le deţin indivizii şi familiile acestora, cât şi pentru asigurarea împotriva anumitor daune în care răspunderea lor civilă poate fi implicată. Poliţele de asigurare a gospodăriilor oferă o acoperire largă, uşor de modificat şi flexibilă, putând fi ajustată în scopul satisfacerii nevoilor specifice a deţinătorilor de poliţe.

Această poliţă este o poliţă pachet pentru că include: -o asigurare de bunuri; -o asigurare de invaliditate permanentă şi de deces; -o asigurare de răspundere civilă.

a) Asigurarea de bunuri Această asigurare se referă la următoarele categorii de bunuri aparţinând persoanelor fizice:

-mobilier şi obiecte casnice; -produse agricole, viticole, pomicole, animaliere şi alimentare;

-unelte agricole, viticole, pomicole, agricole şi pentru deservire zootehnică, stupi de albine, mijloace de transport cu tracţiune animală, motociclete şi biciclete, produsele din lemn;

-furaje. Se cuprind în asigurare atât bunurile asiguratului cât şi cele aparţinând persoanelor ce locuiesc şi gospodăresc împreună cu acesta şi toate bunurile ce sunt depuse în locurile în care asiguratul este proprietar, la locul de muncă, în drum spre acesta sau în alte locuri. Nu se cuprind în asigurare următoarele categorii de bunuri: -maşinile, instalaţiile, uneltele, aparatele, instrumentele şi alte bunuri din ateliere, motoarele şi electromotoarele destinate producţiei; -produse agricole, viticole, pomicole şi animaliere obţinute de asigurat în gospodăria sa şi care urmează a fi valorificate;

-banii, hârtii de valoare, acte, documente, bijuterii, pietre preţioase; -autovehicule şi ambarcaţiuni de orice fel;

-bunurile care nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei lor, din cauza degradării.

Se acordă despăgubiri în caz de pagube produse de: -incendiu, trăsnet, explozie, inundaţie, grindină, furtună, cutremur, alunecare de teren, avalanşe de zăpadă, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă;

-carbonizarea sau topirea bunurilor; -avarii accidentale produse la instalaţiile de gaz, apă, canal sau încălzire centrală; -dărâmare, demontare sau mutare a clădirilor sau construcţiilor în care se găseau bunurile asigurate, dacă aceasta se face cu scopul de a opri întinderea riscului; -distrugerea sau avarierea de către un risc asigurat a clădirilor sau a altor construcţii în care se aflau bunurile respective; -căderea unor corpuri pe clădirile sau alte construcţii în care se aflau bunurile asigurate ori prăbuşirea clădirilor sau construcţiilor respective, precum şi izbirea lor de către un vehicul;

-pierderea sau dispariţia bunurilor asigurate; -furt prin efracţie; -spargerea bunurilor casabile din sticlă;

-pagubele produse bunurilor asigurate de avarieri sau distrugeri prilejuite de măsurile de salvare luate în timpul producerii riscului asigurat; -cheltuielile făcute pentru limitarea pagubelor.

Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de: -cauze necuprinse în asigurare; -explozii organizate în scop lucrativ;

-inundaţii produse în timpul formării unor lacuri de acumulare sau al schimbării artificiale a cursurilor de apă; -comiterea furtului prin efracţie cu participarea unor persoane care locuiesc în acelaşi apartament cu asiguratul; -furtul prin efracţie al bunurilor asigurate în clădiri sau alte construcţii nelocuite sau părăsite. Nu se acordă despăgubiri nici pentru pagubele indirecte şi nici pentru cele produse de operaţiuni militare în timp de război, invazie, ocupaţie militară, rebeliune sau revoluţie. Suma asigurată se stabileşte global pentru toate bunurile, potrivit cererii asiguratului, fără să depăşească valoarea bunurilor respective, apreciată pe baza preţurilor cu amănuntul, mai puţin uzura.

Răspunderea asigurătorului începe după cinci zile de la expirarea zilei în care s-au achitat primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.

b) Asigurarea de invaliditate permanentă şi de deces În această asigurare sunt cuprinşi: asiguratul, soţul sau soţia acestuia, părinţii şi copiii acestuia, dacă locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul. Sumele asigurate se plătesc în cazul în care invaliditatea permanentă sau decesul s-a produs de evenimente subite, fără voinţa asiguratului, la locuinţa acestuia. În caz de invaliditate permanentă, suma asigurată este de 100% din suma asigurată iniţial a tuturor bunurilor, iar în caz de deces de 50% din aceeaşi sumă. Suma astfel calculată nu poate depăşi un anumit plafon stabilit de asigurător. Suma se plăteşte în întregime în caz de invaliditate permanentă totală, iar dacă aceasta este parţială, se plăteşte doar o parte din suma asigurată, corespunzătoare gradului de invaliditate permanentă, majorată cu 25%. Suma de asigurare plătită de acest tip de poliţă se plăteşte independent de alte sume de care beneficiază asiguratul respectiv pentru cazurile de accidente, drepturi de pensie şi alte drepturi din sistemul asigurărilor sociale.

c) Asigurarea de răspundere civilă La acest tip de asigurare se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul şi membrii familiei acestuia trebuie să le plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru prejudiciile de care răspund în baza legii: -proprietarului imobilului în care se aflau bunurile asigurate, pentru pagubele datorate în calitate de locatar, produse de incendiu sau explozie; -terţilor, pentru accidentarea persoanelor şi avarierea bunurilor, la domiciliul asiguratului; -locatarului imobilului învecinat, situat la acelaşi nivel sau la un nivel inferior, pentru pagubele la bunurile asigurabile sau la pereţi, uşi, pardoseală, ferestre, instalaţii electrice, cauzate de o inundaţie produsă în apartamentul în care se aflau bunurile asigurate, inclusiv ca urmare a infiltrării apei provenite din inundaţia respectivă. Se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile făcute în procesul civil de asigurat şi membrii familiei acestuia dacă au fost obligaţi la dezdăunări. Nu se acordă despăgubiri pentru cazurile în care paguba s-a

produs cu

intenţie de asigurat sau de familia acestuia. Suma asigurată la asigurarea de răspundere civilă este egală cu suma asigurată pentru bunurile din gospodărie, înscrisă în contractul de asigurare, fără a putea depăşi un anumit plafon stabilit de asigurător.

8.7. Asigurarea animalelor Obiectul asigurării îl constituie: -bovinele şi porcinele de peste şase luni;

-porcinele din îngrăşătorii aparţinând persoanelor juridice, de peste 40 kg şi indiferent de vârstă;

-ovinele şi caprinele de peste un an; -cabalinele în vârstă de 1-15 ani. Nu pot fi asigurate: -animalele bolnave sau aflate în localităţi unde s-a instituit carantina; -animalele din gospodării ce nu respectă regulile sanitar-veterinare

de îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor; -animalele aparţinând persoanelor fizice ce locuiesc în Delta Dunării. Sumele asigurate se stabilesc pe baza propunerii asiguratului şi

ţinând seama de următoarele criterii: -în cazul persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor respective; -la porcinele din îngrăşătorii suma asigurată se stabileşte pe baza greutăţii medii şi a preţului de achiziţie a cărnii în viu practicat de întreprinderile de industrializare a cărnii; -la animalele de reproducţie procurate din import, suma asigurată corespunde valorii de procurare sau a celei de inventar. Riscurile asigurate sunt pieirea sau sacrificarea fortuită a animalelor ca urmare a următoarelor evenimente: -accidente precum incendiul, explozia, trăsnetul, cutremurul, prăbuşirea, inundaţia, furtuna, grindina, avalanşele de zăpadă, alunecările de teren, îngheţul, atacul animalelor sălbatice, intoxicaţia, leziunile interne, insolaţia, asfixierea, înecul, căderile;

-îmbolnăviri, inclusiv şi anemia infecţioasă. Răspunderea asigurătorului începe:

-în caz de accident, la pierirea animalului, după 5 zile de la data plăţii primelor de asigurare; -în caz de boală, dacă pierirea animalelor s-a produs după 60 zile de la data plăţii primelor de asigurare. Mărimea despăgubirii este dată de diferenţa dintre valoarea animalului şi valoarea recuperărilor (carne, piele, lână etc.).

Valoarea animalului este stabilită pe baza: -valorii, la data producerii riscului asigurat, pe piaţa locală, a unui animal sănătos din aceeaşi specie, rasă, sex, vârstă, stare de întreţinere şi productivitate; -valorii funcţie de greutatea în viu şi preţurilor de contractare practicate la momentul respectiv; -nu se iau în considerare cheltuielile făcute de asigurat pentru prevenirea sau micşorarea pagubei (medicamente, consultaţii medicale, taxe de sacrificare). Nu se acordă despăgubiri la pierirea sau sacrificarea animalelor din fapte culpabile precum:

-furajarea sau adăpostirea necorespunzătoare; -maltratarea sau uciderea intenţionată; -neprezentarea la vaccinări şi tratament;

-neanunţarea organelor veterinare, în timp util, în cazuri de boală sau accident. Primele de asigurare se stabilesc pe specii, rase şi grupe de vârstă de animale. Pentru efectivele mari de animale se practică o asigurare globală care se încheie fără termen şi include toate animalele din aceeaşi specie care au împlinit vârsta de cuprindere în asigurare. Volumul primelor de asigurare se regularizează trimestrial funcţie de variaţia efectivelor de animale.

8.8. Asigurarea culturilor agricole Asigurarea culturilor agricole se practică de către persoane fizice, asociaţii agricole şi societăţi comerciale agricole şi are ca obiect culturile agricole sau rodul viilor, pomilor şi al hameiului. Riscurile acoperite sunt în general următoarele: grindina, îngheţul târziu de primăvară, îngheţul timpuriu de toamnă, ploile torenţiale, alunecările de teren, incendiul provocat de descărcări electrice, furtuna şi uraganul. Sunt excluse riscuri precum: seceta, dăunătorii agricoli, asfixierea, bruma, crusta de gheaţă. Asigurarea acoperă pierderile cantitative la recoltă, cu excepţia culturilor de tutun la care se asigură şi pierderile calitative provocate de grindină. Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost stabilită la o valoare mai mare decât cea reală, asigurătorul va despăgubi paguba reală, iar dacă suma asigurată a fost subdimensionată, asigurătorul are obligaţia să acopere paguba numai în limita sumei asigurate. Prima de asigurare se stabileşte pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe, funcţie de specificul culturii, sensibilitatea ei la factorii de risc din

teritoriu şi statistica daunelor din zona respectivă. Durata asigurării poate fi anuală sau multianuală. În cazul asigurărilor multianuale se practică un sistem de prime bazat pe principiul Bonus-Malus. Dacă o cultură rămâne doi ani consecutivi fără daune şi despăgubiri atunci în anul următor prima de asigurare se reduce cu 10% faţă de anul anterior. Dacă într-un an se despăgubeşte un anumit prejudiciu prima pentru anul următor se majorează cu 10%. Despăgubirea se stabileşte funcţie de starea culturilor la momentul producerii riscului asigurat dar fără a depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei sau suma asigurată. Cuantumul pagubei rezultă din înmulţirea producţiei probabile cu gradul de distrugere a riscului produs. Producţia probabilă se stabileşte înmulţind producţia medie la hectar din ultimii trei ani cu recolte normale, cu suma maximă ce se poate asigura pe unitatea de măsură specifică. Gradul de distrugere se stabileşte prin raportarea numărului de plante distruse la numărul total de plante de pe un număr de parcele de referinţă. Răspunderea asigurătorului începe la date diferite funcţie de tipul riscului asigurat astfel: -pentru culturile agricole însămânţate: din momentul însămânţării pentru riscurile de ploaie torenţială sau alunecări de teren, sau din momentul răsădirii pentru riscurile de îngheţ, grindină, uragan, incendiu; -pentru culturile agricole răsădite: din momentul răsădirii pentru toate riscurile cuprinse în asigurare; -pentru rodul viilor, pomilor şi hameiului: din momentul înfloririi sau contra unei prime suplimentare, şi pe perioada dintre apariţia inflorescenţei şi înflorire. Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării sau culesului. Asiguraţii sunt obligaţi să respecte toate regulile agrotehnice şi să ia măsurile specifice de prevenire a distrugerilor sau vătămărilor, iar în cazul producerii riscurilor asigurate să înştiinţeze în scris asigurătorul în termen de cel mult cinci zile. Prin legea 381/2002 privind acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură, statul constituie prin bugetul de sume destinate nu numai despăgubirilor excepţionale, dar şi pentru stimularea asigurărilor propriu-zise prin subvenţionarea primelor de asigurare plătite de asiguraţi.

02:00

02:05

Care sunt principalele tipuri de asigurari de bunuri. Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii cladirilor, a altor constructii si a continutului acestora. Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii masinilor, utilajelor si a instalatiilor. Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii lucrarilor de constructii-montaj si a raspunderii constructorului. Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii complexe a gospodariilor persoanelor fizice. Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii animalelor. Obiectul asigurarii (bunuri, riscuri) si continutul despagubirii in cazul asigurarii culturilor agricole.

Orice subevaluare sau supraevaluare poate avea consecinţe

negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat.Astfel, supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării asiguratului pentru prevenirea pagubelor. Pe de altă parte, subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să poată compensa în întregime pierderea suferită. Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurări utilizează metoda penalizării. Conform acestei metode, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea curentă a bunului respectiv (principiul proporţionalităţii). Cea mai utilizată metodă pentru determinarea valorii curente a unui bun constă în scăderea deprecierii estimate (procentul cu care a scăzut valoarea iniţială a bunului respectiv datorită uzurii) din valoarea de înlocuire a bunului respectiv la costurile curente.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)





Unitatea de învăţare 9 ASIGURAREA DE BUNURI ÎN TRANZIT

9.1. Consideraţii generale 9.2. Elemente specifice pentru asigurarea de transport terestru 9.3. Asigurarea bunurilor în transportul aerian

Cunoaşterea elementelor specifice pentru asigurărilor de

transport terestru; Însuşirea cunoştinţelor cu privire la asigurarea bunurilor în

transportul aerian;

Unitatea de învăţare 9 ASIGURAREA DE BUNURI ÎN TRANZIT

9.1. Consideraţii generale

Asigurarea de bunuri în tranzit acoperă bunurile (mărfuri, bagaje) transportate pe rute terestre (rutiere, feroviare), aeriene, maritime, lacustre sau fluviale. Deoarece în transportul maritim (inclusiv lacustru şi fluvial) asigurarea 00.00 bunurilor prezintă unele particularităţi legate de noţiunea de avarie comună care presupune o întrepătrundere între asigurarea bunurilor (Cargo) şi asigurarea navei (Casco), vom trata asigurarea maritimă într-un capitol separat. Obiectul asigurării îl constituie bunurile ambalate corespunzător mijlocului de transport utilizat. Stabilirea şi plata despăgubirilor în transporturile terestre şi aeriene au la bază principiul că despăgubirea nu poate să depăşească suma asigurată şi nici cuantumul pagubei stabilit pe bază de acte justificative. Nu poate depăşi de asemenea valoarea bunurilor preluate în custodie de către asigurat în calitatea lui de transportator. Atunci când asiguratul este o casă de expediţie sau alţi operatori pentru activităţi conexe transportului terestru, asigurarea bunurilor este o asigurare de răspundere civilă faţă de terţe persoane cu interes patrimonial faţă de bunurile respective. Riscurile asigurate sunt: pierderea şi/sau avarierea mărfurilor preluate de Asigurat în vederea organizării transportului; cheltuieli justificate în legătură cu organizarea transportului (cheltuieli de depozitare, de limitare a pagubelor, de constatare, de redirecţionare a mărfurilor etc.) penalităţi datorate întârzierii livrării mărfurilor; cheltuieli de judecată la care este obligat Asiguratul în procesul civil, dacă acestea se datorează unor acte de neglijenţă sau imprudenţă comise de Asiguratul sau prepuşii acestuia în timpul şi în legătură cu organizarea transportului de mărfuri. Despăgubirea include şi pagubele produse de avarieri sau distrugeri prilejuite de măsurile de salvare sau cheltuielile făcute în vederea limitării pagubelor, dacă acestea sunt necesare ca urmare a unor cauze cuprinse în asigurare. Odată cu cerea de despăgubire, asiguratul trebuie să prezinte actele şi documentele necesare pentru dovedirea: interesului direct asupra bunului asigurat; drepturilor din contractul de asigurare; producerii daunei; sumei

pentru care ridică pretenţii de despăgubire, cheltuieli efectuate aferente asigurării, dacă aceasta s-a asigurat pentru mai mult de 10% din valoarea bunului. Interesul direct asupra bunului asigurat poate fi dovedit de către unul dintre beneficiarii asigurării cu ajutorul următoarelor documente: factură, scrisoare de trăsură, decont. Drepturile care decurg din contractul de asigurare pot fi justificate cu poliţa de asigurare în original, certificatul de asigurare şi decontul de primă. Pentru dovedirea producerii daunei sunt necesare: certificatul de descărcare; procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de către organele de poliţie sau alte instituţii să facă aceste constatări din ţara în care s-a produs avarierea mărfurilor; protestul împotriva cărăuşului şi răspunsul la protest; acte vamale. Justificarea sumei pentru care ridică pretenţii de asigurare este asigurată prin prezentarea următoarelor documente:

-certificatul întocmit de reprezentantul societăţii de asigurare; -raportul expertului de evaluare a pagubelor; -chitanţe şi dovezi privind cheltuielile efectuate; -procesul-verbal întocmit de comisia de recepţie.

În cazul unei pagube totale cuantumul despăgubirii reprezintă suma asigurată sau valoarea bunurilor preluate în custodie din care se scade, după caz valoarea resturilor care se mai pot utiliza sau valorifica. Se consideră pagubă totală şi cazurile în care bunurile sunt avariate şi apoi abandonate datorită faptului că dauna totală efectivă apare ca fiind inevitabilă sau întrucât costul reparaţiei, recondiţionării şi expedierii bunului respectiv la destinaţia specificată depăşesc cu mult valoarea sa reală. În cazul pagubei parţiale, societatea de asigurări achită partea din suma asigurată care reprezintă suma pierdută, costul reparaţiilor părţilor componente sau costul de înlocuire, recondiţionare sau restructurare din care se va scădea valoarea resturilor care se mai pot întrebuinţa sau valorifica; valoarea pierderii de calitate (deprecierii) care diminuează valoarea bunurilor respective, gradul de depreciere se stabileşte pe baza de expertiză în comparaţie cu starea lor la locul şi data încărcării. Paguba parţială mai poate fi despăgubită şi cu partea de sumă asigurată rezultă din aplicarea procentului de avariere stabilit prin compararea cu bunul neavariat a bunului avariat. Despăgubirea se acordă în funcţie de franşiza prevăzută în contractul de asigurare. Franşiza reprezintă „partea din cuantumul pagubei stabilită în prealabil, care se suportă din daună”. Dacă dauna este mai mică decât franşiza, despăgubirea este zero.

Atunci când datorită acţiunii riscului de asigurare, transportul asigurat ajunge în alt loc decât cel prevăzut în contract, se despăgubesc cheltuielile suplimentare făcute pentru descărcarea, depozitarea şi transportul bunului la destinaţia specifică în contractul de asigurare. Dacă asigurarea a fost încheiată pentru o sumă mai mare decât valoarea de asigurare, despăgubirea nu se va plăti pentru acea parte din sumă asigurată care depăşeşte valoarea de asigurare. Dacă pentru un bun sunt încheiate două sau mai multe asigurări, despăgubirea se reduce la proporţia dintre valoarea de asigurare şi sumele asigurate de asigurat la celelalte societăţi de asigurare. Asigurătorul îl despăgubeşte pe asigurat pentru cheltuielile pe care le-a făcut pentru limitarea pagubelor şi micşorarea acestora, salvarea şi conservarea bunurilor, onorariile plătite experţilor şi avocaţilor, taxe pentru garanţii, pentru depozitare sau comisioane. Dacă bunul pierdut a fost găsit după plata despăgubirilor de către societatea de asigurări, asiguratul va restitui societăţii de asigurări despăgubirea plătită sau va lua măsuri pentru valorificarea cea mai avantajoasă a acestuia, în cazul în care nu mai doreşte să preia bunul găsit. Societatea de asigurări poate să-şi exercite dreptul de a se subroga în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubei. La efectuarea despăgubirii, asiguratul este obligat să predea societăţii de asigurări toate documentele şi dovezile pe care le deţine şi să îndeplinească toate formalităţile necesare pentru executarea dreptului de regres al asigurătorului împotriva celor vinovaţi. Termenul de prescripţie pentru acţionarea în justiţie este de un an, iar în caz de dol acest termen este de trei ani şi începe să curgă astfel: -în caz de pierdere parţială, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost eliberată; -în caz de pierdere totală, începând cu a 30-a zi după expirarea termenului convenit; -în celelalte cazuri începând cu expirarea unui termen de trei luni de la data încheierii contractului. Dacă asiguratul a fost despăgubit de terţe persoane, societatea de asigurări va plăti asiguratului numai diferenţa dintre suma care i se cuvine şi suma primită de la terţe persoane.

00:30

1 Descrieti tipurile de bunuri care sunt cuprinse în cadrul acestui tip de asigurare. 2 Descrieţi pe scurt care sunt principiile de acordare ale despăgubirii în cadrul acestui tip de asigurare.

……………………………………………………………… ……………………………………………………………… ……………………………………………………………… ……………………………………………………………… ……………………

9.2. Elemente specifice pentru asigurarea de transport terestru

Obiectul asigurării îl pot constitui bunurile aflate în transport pe căile ferate, cu vehicule sau prin poştă (mijloace fixe, mobilier, mărfuri, alte bunuri), precizate prin condiţiile de asigurare.

Sunt exceptate, nefiind preluate în asigurarea de 00:45 transport terestru, următoarele bunuri: bunurile inflamabile, explozibile sau uşor combustibile (produse chimice inflamabile, fosfor, ţiţei, benzină, var, fân, paie, etc.); lichidele acide; banii, hârtiile de valoare, documentele, registrele sau titlurile, manuscrisele, pietrele scumpe, obiectele de platină, aur, sau argint, mărcile poştale, colecţiile, tablourile, sculpturile, ţesăturile sau alte obiecte având o valoare artistică, ştiinţifică sau istorică, etc. În asigurarea de transport terestru a bunurilor, poliţa de asigurare se poate încheia în două variante: a) asigurarea de transport pe o rută definită care se încheie pentru sume stabilite conform cererii asiguratului pentru fiecare transport în parte (pe căile ferate, cu alte vehicule ori prin poştă) – poliţă de transport; b) asigurarea de transport pe orice rută care cuprinde toate transporturile efectuate într-o perioadă de timp, de obicei un an (poliţă generală sau poliţă abonament).

Suma asigurată se stabileşte conform asiguratului: -separat pentru fiecare transport, în cazul asigurării pe o rută definită, caz în care suma asigurată este formată din preţul de vânzare potrivit facturii, iar în cazul bunurilor ce nu au valoare comercială ( mostre, etc.), valoarea de

piaţă a acestora la locul de expediere în momentul încheierii asigurării, la care se poate adăuga costul transportului, precum şi alte costuri, în măsura în care nu sunt incluse în valoarea facturii;

-separat pentru bunurile transportate cu fiecare vehicul într-o perioadă de timp, caz în care suma asigurată este formată din preţul de vânzare potrivit facturii pentru toate transporturile efectuate în perioada asigurată iar poliţa de asigurare trebuie să specifice în mod expres valoarea maximă a unui transport, respectiv nivelul maxim al despăgubirii ce se poate acorda în caz de daună pentru fiecare transport în parte. Riscuri asigurate. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului pe rute interne se poate încheia într-una din următoarele condiţii: 1) Toate riscurile, care acoperă toate riscurile de pierdere şi avariere a bunurilor asigurate, cu excepţia pierderilor şi/sau avariilor rezultate din/sau provocate de:

comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului; scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum sau uzura normală a bunurilor asigurate;

c) ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunurilor asigurate;

d) viciul propriu sau natura bunurilor asigurate; e) contaminarea radioactivă;

f) provocarea cu intenţie a pagubei, dacă acest fapt rezultă din actele încheiate de organele în drept (poliţie, pompieri sau alte organe de cercetare); g) riscul de război şi grevă. 2) Fără avarie particulară, care acoperă riscurile de pierdere şi avarie la bunurile asigurate, cauzate de: incendiu, explozie şi orice accident al mijlocului de transport, cu excluderea pierderilor şi/sau avariilor rezultate la punctul 1, la care se adaugă:

accidente la încărcarea şi descărcarea mărfurilor; furt, jaf şi nelivrare;

3) La cererea asiguratului şi în schimbul plăţii unei prime suplimentare, se poate asigura şi riscul de „GREVĂ”. Această asigurare acoperă pierderea şi avaria la bunurile asigurate cauzate de: grevişti sau persoane luând parte la tulburări, revolte sau mişcări civile, greve, terorişti sau persoane acţionând din raţiuni politice. Exclude pierderea, avaria sau cheltuiala provenind din absenţa, lipsa sau încetarea muncii de orice fel, rezultată din grevă, tulburări, revolte sau mişcări sociale.

Prima de asigurare se calculează de către societatea de asigurări, pentru fiecare trimestru calendaristic, prin aplicarea cotelor de primă tarifară asupra valorii bunurilor transportate în cursul trimestrului precedent. Datele necesare se comunică societăţii de asigurare de către asigurat. Prima de asigurare poate fi calculată şi pentru perioade mai mici (o lună sau o fracţiune de lună), cuantumul fiind de 1/3 din prima de asigurare trimestrială. Tariful de prime de asigurare este exprimat în procente din suma asigurată fiind diferenţiat pe grupe de mărfuri (mărfuri generale, mărfuri supuse riscurilor speciale, petrol şi produse petroliere în vrac, mărfuri în vrac) şi pe condiţii de asigurare (toate riscurile şi fără avarie particulară). Perioada asigurată. Asigurarea mărfurilor pentru un transport intră în vigoare în momentul când marfa părăseşte locul de depozitare indicat în poliţa de asigurare, continuă pe întreaga perioadă de transport şi încetează în momentul în care bunul ajunge la destinaţie. Asigurarea încheiată printr-o poliţă generală sau de abonament începe şi încetează la datele înscrise în poliţă, acoperind toate transporturile care încep din ziua intrării în vigoare a asigurării până la data expirării acesteia. Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirii în asigurarea de transport terestru a bunurilor are loc în mod specific, dar cu încadrarea în coordonatele mecanismului asigurărilor de bunuri. Constatarea pagubei are loc în urma sesizării organelor de poliţie şi înştiinţării societăţii de asigurarea cu privire la producerea cazului asigurat. La operaţiunile de constatare a pagubei participă inspectorul de daune al societăţii de asigurare, cărăuşul (transportatorul), organele de poliţie, asiguratul sau reprezentantul său precum şi experţi sau persoane neutre, dacă aceasta s-a convertit între cele două părţi. Cererea de despăgubire trebuie să aibă anexate următoarele documente justificative: poliţa de asigurare în original, dovada efectuării plăţii primei de asigurare, documentul de transport, facturile mărfurilor, documente care să ateste producerea daunei, actele de constatare ale organelor de poliţie, în cazurile de furt, chitanţe şi dovezi pentru cheltuielile efectuate. Plata despăgubirilor. Despăgubirea este, în principiu, cel mult egală cu paguba, cu condiţia de a nu depăşi suma asigurată maximă. În caz contrar despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma maximă asigurată pentru fiecare fel de transport şi valoarea bunurilor transportate la data producerii cazului asigurat. Plata despăgubirii se efectuează în cadrul

unui termen precizat prin contractul de asigurare (în principiu, în termen de 30 de zile, în caz de furt sau dispariţie a bunurilor, de la data înştiinţării asupra cazului asigurat). Dacă, după plata despăgubirii, bunul pierdut a fost găsit, asiguratul va restitui despăgubirea primită, iar dacă acesta nu intenţionează să preia bunul găsit, va lua măsuri pentru valorificarea cât mai avantajoasă a acestuia, cu remiterea sumei obţinute astfel către asigurător. În limita despăgubirii plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea daunei, dar nu va exercita dreptul de regres împotriva prepuşilor asiguratului decât în cazul comiterii cu intenţie a unor fapte penale grave.

9.3. Asigurarea bunurilor în transportul aerian

Pentru transportul pe calea aerului, mărfurile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să nu prezinte pericol pentru aeronavă, persoane sau bunuri, iar în cazul transporturilor mixte, să nu tulbure sau să incomodeze

01:00 pasagerii; să fie admise la transport potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; să fie cântărite la predare şi însoţite de toate documentele necesare; ambalajul să fie corespunzător pentru transportul aerian şi să asigure integritatea încărcăturii în cadrul manipulării obişnuite; fiecare colet să aibă o etichetă care să indice numele şi adresa completă a expeditorului şi destinatarului, respectiv a proprietarului; să fie admise la aeroport în orele stabilite prin programul de lucru al acestuia sau la orele indicate de către transportator. Compania aeriană este în drept să refuze o expediţie la transport numai în situaţii de excepţie, respectiv atunci când: transportul este anulat sau suspendat de către organele de stat competente din cauza unor condiţii deosebite, tehnice sau meteorologice; transportul este interzis de către organul de stat competent din motive care ţin de securitatea zborului şi a încărcăturii; transportul nu poate avea loc pentru că aeronavele disponibile nu corespund naturii mărfii care face obiectul transportului. Mărfurile periculoase sau care nu pot cauza prejudicii, ca: materiale explozibile uşor inflamabile, corosive, toxice, radioactive, urât mirositoare sau care emană umiditate etc., precum şi animale vii, mărfurile perisabile şi alte asemenea încărcături pot fi acceptate la transport în conformitate cu condiţiile speciale stabilite de transportator. Mărfurile care necesită o îngrijire sau supraveghere specială vor fi admise la transport numai cu însoţitor. Specificul asigurării mărfurilor transportate pe calea aerului este aceea că de regulă ea se încorporează într-un contract de răspundere civilă legală faţă

de terţi. Asigurătorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să

le plătească cu titlul de despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru: vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a

accidentării acestora la bordul aeronavei sau în cursul operaţiei de îmbarcare sau de debarcare; pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor înregistrate sau neînregistrate, precum şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor; pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate; vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara aeronavei, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate în mod direct de aeronavă sau de obiecte desprinse ori căzute din aceasta şi să se fi întâmplat în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare. Asigurătorul acordă despăgubiri şi pentru: cheltuielile necesare pentru procurarea obiectelor de strictă necesitate în cazul sosirii cu întârziere a bagajelor; cheltuieli necesare şi economicoase făcute pentru salvarea pasagerilor, a bagajelor şi a mărfurilor transportate, precum şi a persoanelor şi bunurilor din afara aeronavei sau pentru micşorarea pagubelor, prevenirea extinderii acestora etc.; cheltuieli de judecată, arbitraj etc., făcute de asigurat, în scopul reducerii pretenţiilor la despăgubire ori în scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi. Asigurătorul nu acordă despăgubiri în legătură cu daunele cauzate de, sau rezultate din: orice detonare în scopuri ostile a oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea nucleară ori alte reacţii, forţe sau materiale radioactive; război declarat sau nedeclarat, război civil, insurecţie, invazie, rebeliune, revoluţie, acţiuni ostile ale inamicului, ale unei puteri militare sau uzurpate, greve, revolte, tulburări civile, confiscare, naţionalizare sau rechiziţionare, măsuri dictate de un guvern sau o autoritate publică ori prin lege marţială, piraterie, deturnare sau altele asemănătoare; folosirea aeronavei în alte scopuri decât cele indicate în poliţa de asigurare; folosirea pistelor şi a terenurilor de aterizare neautorizate sau care nu prezintă condiţii de siguranţă a aterizării, cu excepţia cazurilor de forţă majoră; acţiunea intenţionată sau culpă gravă a asiguratului sau a reprezentanţilor săi; pilotarea aeronavei de către persoane care nu posedă brevet de pilot pentru categoria şi tipul aeronavei respective, ori deservirea aeronavei de personal tehnic nespecializat, care nu posedă brevete corespunzătoare; gararea sau părăsirea aeronavei în afara spaţiilor special rezervate de pe aeroporturi, fără luarea măsurilor corespunzătoare pentru securitatea ei; zborurile de probă după

construcţie sau reconstrucţie. Asigurătorul nu acordă despăgubiri nici pentru: daune produse în perioada când aeronava se afla în operare, fără ca certificatul de aeronavigabilitate să fie valabil; vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, precum şi cel al persoanelor care lucrează pentru asigurat sau sub controlul acestuia, inclusiv personalul navigant, precum şi pagubele la bunurile aparţinând acestor persoane sau asiguratului, sau care sunt în sarcina sau sub controlul asiguratului ori al unui prepus al acestuia; daunele rezultate din transportul de persoane şi mărfuri peste numărul de locuri şi greutatea admisă de capacitate de transport a aeronavei; pretenţiile de despăgubiri rezultând din daune morale; pierderi indirecte; pretenţiile de despăgubiri în legătură cu zgomotul, vibraţia, poluarea, contaminarea de orice natură, cu excepţia cazului în care sunt cauzate sau sunt rezultatul prăbuşirii aeronavei, incendiul, exploziei, coliziunii; amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi condamnat asiguratul, precum şi cheltuielile de executare a hotărârilor privind plata despăgubirilor.

Asiguratul nu are răspundere civilă legală, dacă accidentul a fost produs: dintr-un caz de forţă majoră (trăsnet, avalanşe, cutremur de pământ); din culpa exclusivă a persoanei păgubite; din culpa exclusivă a unei terţe persoane.

Sumele asigurate. Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje şi pentru mărfurile transportate, precum şi pentru terţi, în limitele prevăzute în legislaţia din România, în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate de asigurat cu partenerii săi externi. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan internaţional prin: -Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la Haga (1955), care se aplică oricărui transport internaţional de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuate pe aeronave, cu plata transportului. Întrucât limitele stabilite prin aceste documente s-au dovedit insuficiente, răspunderile civile ale companiilor de aviaţie au fost majorate prin „Convenţia de la Guatemala”. Răspundere în baza acestei convenţii nu există pentru proprii salariaţi ai companiei de transport şi membri ai echipajului; -Convenţia de la Tokyo (1963) care se aplică tuturor infracţiunilor penale sau acte care, constituind sau nu infracţiuni, pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor ori a bunurilor aflate în aeronavă sau ordinea şi disciplina la bord;

-Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazurile

daunelor provocate terţilor din afara aeronavei.

1. Care este obiectul asigurarilor de bunuri aflate in tranzit? 01:35 2. Cum se face evaluarea daunei si plata despagubirii la asigurarile de bunuri aflate in tranzit? 3. Care sunt elementele specifice asigurarilor de bunuri transportate pe cale terestra? 4. Care sunt elementele specifice asigurarilor de bunuri transportate pe cale aeriana?

Asigurarea de bunuri în tranzit acoperă bunurile (mărfuri,

bagaje) transportate pe rute terestre (rutiere, feroviare), aeriene, maritime, lacustre sau fluviale.

Obiectul asigurării îl constituie bunurile ambalate

corespunzător mijlocului de transport utilizat. Pentru transportul pe calea aerului, mărfurile trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: să nu prezinte pericol pentru aeronavă, persoane sau bunuri, iar în cazul transporturilor mixte, să nu tulbure sau să incomodeze pasagerii etc.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)




Unitatea de învăţare 10 ASIGURAREA MIJLOACELOR DE TRANSPORT TERESTRU

ŞI AERIAN

10.1. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt 10.2. Asigurarea aeronavelor

Intelegerea importantei asigurarii facultative a

autovehiculelor pentru avarii si furt; Insusirea cunostintelor minime cu privire la ceea ce

reprezinta asigurarea aeronavelor.

Unitatea de învăţare 10 ASIGURAREA MIJLOACELOR DE TRANSPORT TERESTRU

ŞI AERIAN

10.1 Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt

Obiectul asigurării. Fac obiectul asigurării autovehiculele faţă de care asiguratul are un interes şi care sunt înmatriculate în România potrivit dispoziţiilor legale şi anume: • autovehicule destinate transportului de persoane tip autoturisme, autobuze, autostaţionare, motocicluri etc. 00:00 • autovehicule destinate transportului de bunuri, ca: autocamioane, autofurgonete, autobasculante, autocisterne, tractoare, etc. • autovehicule construite sau echipate pentru diverse destinaţii speciale, ca: autovehicule pentru gospodărirea comunală, pentru stingerea incendiilor etc.

• remorci şi semiremorci auto trase de un autovehicul Pentru autovehiculele asigurate, asigurătorul emite poliţe de asigurare, în baza cărora se angajează ca la producerea evenimentului asigurat să despăgubească reasigurat, cu condiţia ca acesta să fi achitat primele de asigurare datorate. Poliţele de asigurare sunt denumite „STANDARD” şi …”TOATE RISCURILE”. Ele acoperă: • în cazul persoanelor fizice, cazurile când autovehiculul este condus de proprietar, soţia (soţul) acestuia, precum şi de alte persoane fizice care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul; • în cazul persoanelor juridice, cazurile în care autovehiculul este condus de membrii din conducerea asiguratului sau de prepuşii acestuia;

Riscuri asigurate. În funcţie de tipul poliţei ales de asigurat, asigurătorul acordă despăgubiri astfel: 1. La poliţa „STANDARD”, pentru avariile produse autovehiculului asigurat provocate de: a.) riscuri specifice diferitelor accidente, cum ar fi: ciocniri, loviri sau izbiri, zgârieri, căderi, derapări sau răsturnări; b.) riscuri generale în care intră: incendiu, trăsnet, explozie, efectele directe ale ploii torenţiale, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur, prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea de corpuri pe clădirea în care se află

autovehiculul. În caz de incendiu se acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse autovehiculului prin afumare, pătare, carbonizare sau diverse distrugeri, precum şi cele cauzate de apă, ca urmare a măsurilor luate în timpul producerii evenimentului asigurat pentru salvarea autovehiculului sau a construcţiei în care se află acesta. În caz de trăsnet sau explozie se acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse atunci când trăsnetul sau explozia s-au produs la distanţă de autovehiculul respectiv. În caz de inundaţie se acordă despăgubiri pentru pagube produse ca urmare a acoperirii locului unde se află autovehiculul asigurat cu un strat de apă provenit din orice cauză, precum şi pentru pagubele produse de acţiunea mecanică a apelor curgătoare sau a obiectelor purtate de apă. În cazul riscurilor generale, se acordă despăgubiri şi pentru pagubele produse autovehiculului prin efectele indirecte ale acestora. 2. La poliţa „TOATE RISCURILE”, pentru avariile produse autovehiculului asigurat provocate de riscurile prevăzute de poliţa „STANDARD”, precum şi pentru:

a.) furtul autovehiculului; b.) furtul prin efracţie al unor părţi componente sau piese ale autovehiculului, precum şi pentru pagubele produse autovehiculului ca urmare a furtului sau a tentativei de furt prin efracţie.

La ambele tipuri de poliţe se acordă despăgubiri şi pentru: • cheltuielile de transport ale autovehiculului la atelierul de reparaţii din România, cel mai apropiat de locul accidentului, care poate face reparaţia, sau de locul de adăpostire al autovehiculului, dacă acesta poate fi deplasat prin forţă proprie; • pagube produse autovehiculului asigurat de avarii sau distrugeri prilejuite de măsurile luate în timpul producerii evenimentului asigurat, pentru salvarea acestuia sau a construcţiei în care se află; •• pagube produse dotărilor şi aparaturii montate de fabricant la autovehicul, dacă acestea au fost incluse în suma asigurată, etc.

Asigurătorul nu acordă despăgubiri în următoarele cazuri: • pagube produse autovehiculului, unor părţi componente sau piese ale acestuia, din alte cauze decât cele menţionate mai sus, cum ar fi pagubele cauzate prin întrebuinţare, funcţionare sau uzare, defecte de fabricaţie ale materialului;

• pagube produse sub influenţa temperaturii asupra motorului

autovehiculului, ca urmare a îngheţării apei şi cele produse motorului, cutiei de viteze sau diferenţialului, ca urmare a lipsei sau insuficienţei ungerii, ori a supraîncălzirii din orice alte cauze decât cele cuprinse în asigurare;

• pagubele produse ca urmare directă a trepidaţiei autovehiculului în timpul mersului, cele produse prin acţiunea curentului electric asupra instalaţiei electrice, a dinamului, a electromotorului, etc., precum şi cele produse ca urmare a acţiunii acizilor sau oricăror substanţe chimice; • pagube indirecte (de exemplu, reducerea valorii autovehiculului după reparaţie) sau pagubele produse prin întreruperea folosirii autovehiculului, chiar ca urmare a unor cauze cuprinse în asigurare; pagubele produse părţilor componente de rezervă, pieselor de rezervă, huselor, prelatelor, combustibilului, echipamentului suplimentar etc.; • cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea autovehiculului în comparaţie cu starea lui dinaintea producerii riscului asigurat, cele pentru repararea unor avarii sau distrugeri produse din cauze necuprinse în asigurare; • pentru pagubele produse în cazurile în care: accidentul a fost produs cu intenţie; accidentul a fost produs în timpul conducerii autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice, precum şi în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri, sau în timpul comiterii unor infracţiuni; accidentul a fost produs în timpul cât autorul infracţiunii încearcă să se sustragă de la urmărire; persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimţământul asiguratului; pentru pagube produse de: război (declarat sau nu), invazie sau acţiunea unui duşman extern. Război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie, dictatură militară, conspiraţie, greve. •

• Tulburări sociale sau acţiuni duşmănoase; confiscare, expropriere, naţionalizare, sechestrare, distrugere sau avariere din ordinul oricărui guvern de drept sau de fapt sau oricărei autorităţi publice; explozie atomică, radiaţii sau infestări radioactive ca urmare a folosirii energiei atomice sau materialelor fisionabile; poluare sau contaminare din orice cauză sau de orice natură.

Pentru riscul de furt, asigurătorul nu asigură despăgubiri: • dacă poliţa nu confirmă furtul sau tentativa de furt şi dacă la

aceasta nu s-a înregistrat o reclamaţie în legătură cu furtul sau tentativa de furt; • dacă, după comiterea furtului sau tentativei de furt, paguba s-a mărit prin neluarea de către asigurat a măsurilor pentru limitarea ei; • dacă la comiterea furtului sau tentativei de furt au luat parte persoane din familia sau din serviciul asiguratului;

• dacă în momentul furtului sau tentativei de furt autovehiculul era desfăcut în părţile sale componente.

De asemenea, asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă cererea de despăgubire este frauduloasă ori are la bază declaraţii false şi în legătură cu dauna a fost declanşată o anchetă penală, până la finalizarea acesteia. Suma asigurată. Autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau reînnoirii asigurării. Prin valoarea reală se înţelege valoarea din nou a autovehiculului, mai puţin uzura stabilită în raport cu vechimea autovehiculului, potrivit scalei de uzură prevăzute în tariful de prime.

Valoarea din nou a autovehiculului la data asigurării reprezintă: • la autovehiculele de producţie românească, valoarea de comercializare din nou, în lei, la data încheierii asigurării (inclusiv TVA şi celelalte taxe impuse); • la autovehiculele de producţie străină, pentru care se solicită încheierea asigurării în lei, valoarea de comercializare din nou în valută convertibilă, la care se aplică cursul de schimb valutar al B.N.R., de la data încheierii asigurării; • la autovehiculele de producţie străină, pentru care se solicită încheierea asigurării în valută convertibilă, preţul de comercializare din nou în valută convertibilă.

La încheierea poliţei de asigurare, pentru asigurările încheiate în lei, valoarea reală a autovehiculului poate fi majorată, cu acordul asiguratului, prin indexare şi plata corespunzătoare a primelor de asigurare stabilită în tariful de prime în vigoare. În perioada de valabilitate a poliţei de asigurare, la cererea asiguratului, valoarea reală a autovehiculului poate fi reevaluată ca urmare a eventualelor reparaţii capitale, dovedite cu acte justificative, precum şi în cazul dotărilor suplimentare montate pe autovehicul, altele decât cele existente la încheierea poliţei, cu plata corespunzătoare a primei de asigurare Poliţa de asigurare se încheie prin aplicarea unei franşize (deductibile din fiecare daună) ce reprezintă partea din daună suportată de asigurat. Valoarea acestei franşize este de 20% din fiecare daună. La solicitarea asiguratului, prin plata unei prime suplimentare, poliţa de asigurare poate fi încheiată şi fără aplicarea franşizei menţionate mai sus. Asigurarea poate fi contractată pe o perioadă de un an sau şase luni, pe baza declaraţiei de asigurare semnate de asigurat; ea se consideră încheiată prin plata primelor de asigurare şi emiterea de către asigurător a poliţei de asigurare.

Răspunderea asigurătorului începe cel mai devreme în ziua următoare datei emiterii poliţei şi încasarea primei de asigurare şi încetează în ultima zi din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. Prima de asigurare se achită anticipat şi integral, pe întreaga perioadă menţionată în poliţă, sau în rate, din care prima rată se plăteşte înainte de intrarea în vigoare a poliţei, iar următoarele anterior datelor scadente menţionate în aceasta. La asigurările încheiate pe o perioadă mai mică de un an (dar nu mai puţin de şase luni), primele de asigurare se calculează pro-rata, în proporţie de 1/10 din prima anuală. La asigurările ce se reînnoiesc pe noi perioade de câte un an, primele de asigurare se pot reduce progresiv cu 15, 25, 35, 40 de procente faţă de nivelul iniţial dacă în anul anterior, respectiv în 2, 3 sau 4 ani anteriori consecutivi, nu s-au plătit despăgubiri. Pe perioada valabilităţii contractului de asigurare, asiguraţii sunt obligaţi să întreţină autovehiculele în bune condiţii, iar în caz de producere a evenimentelor asigurate, să ia măsuri pentru limitarea pagubelor, să înştiinţeze imediat organele poliţiei în vederea efectuării cercetării cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs pagubele, precum şi asigurătorul în termen de 24 de ore, care va face constatarea, evaluarea şi plata despăgubirilor cuvenite asiguratului. Pentru a veni în sprijinul asiguraţilor, asigurarea facultativă de avarii şi de furt a autovehiculelor înmatriculate în ţara noastră se practică în diferite variante, existând în acest sens o serie de clauze (anexă la poliţa de asigurare) care permit asiguratului să crească sau să scadă protecţia sa prin asigurare (exemplu, clauza indexare, extindere avarii în afara României, conducere alte persoane, fără franşiză la furt, etc.) Constatarea, evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirii de asigurare la autovehicule Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către asigurător împreună cu asiguratul, reprezentantul acestuia sau prin experţi, iar în afara teritoriului României de către împuterniciţii asigurătorului din ţara în care s-a produs evenimentul. În caz de producere a riscului asigurat, asiguraţii au obligaţia să avizeze în scris asigurătorul, într-un termen stabilit prin condiţiile generale de asigurare (trei zile lucrătoare) de la producerea evenimentului asigurat, în cazul avariilor, sau 24 de ore în cazul furtului total sau parţial). Despăgubirea datorată de asigurător se stabileşte în funcţie de starea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat. Aceasta nu poate depăşi suma asigurată, nici cuantumul pagubei şi nici valoarea

autovehiculului la data producerii riscului asigurat. Prin cuantumul pagubei se înţelege costul total al reparaţiilor sau înlocuirilor pieselor avariate, inclusiv costurile materialelor şi manoperei rezultate din actele de reparaţie la care se adaugă cheltuielile de transport ale autovehiculului avariat şi cheltuielile făcute în scopul diminuării pagubelor. Despăgubirea este egală cu valoarea pagubei (costul reparaţiilor) în cazul în care aceasta este mai mică decât suma asigurată, şi avem de-a face cu o daună parţială. În cazul daunelor totale, despăgubirea achitată, care include după caz şi cheltuielile de transport şi cele făcute în scopul limitării pagubelor, nu poate depăşi suma asigurată. Fiecare societate de asigurare, în caz de daună totală stabileşte o limită maximă de despăgubire care nu trebuie să depăşească, spre exemplu, cota de 80% sau 90% din valoarea din nou a autovehiculului. Limitarea despăgubirii la cota menţionată anterior constituie o modalitate de luare în calcul a eventualelor recuperări de materiale rezultate din casarea autovehiculului. Cota de 90%, ca limită a despăgubirii faţă de valoarea din nou a autovehiculului este aplicabilă în situaţiile în care autovehiculul a fost achiziţionat din credite acordate de bancă şi este mai ridicată pentru a permite asigurarea ratelor de credit ce urmează a fi rambursate la scadenţă. Prin dauna totală se înţelege distrugerea în întregime a autovehiculului fără resturi ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica sau distrugerea în aşa fel a autovehiculului încât costul reparaţiilor pe bază de deviz depăşeşte suma asigurată. După fiecare pagubă despăgubită, suma asigurată se micşorează cu valoarea despăgubirii, începând cu data producerii cazului asigurat, pentru restul perioadei de asigurare. Astfel, asigurarea rămâne în vigoare, pentru o sumă asigurată redusă, în timp ce prima de asigurare rămâne neschimbată. Cu acordul asiguratului, suma asigurată poate fi completată printr-o asigurare suplimentară, cu plata diferenţei corespunzătoare de primă de asigurare (reîntregirea sumei asigurate). Prima de asigurare suplimentară aferentă reîntregirii sumei asigurate se va reţine fie din despăgubirea acordată cu ocazia producerii riscului asigurat, fie se va plăti în numerar sau prin virament de către asigurat. Din cuantumul despăgubirii cuvenite asiguratului se pot face următoarele reţineri: ratele de primă datorate, prima adiţională pentru reîntregirea sumei asigurate, franşiza (dacă este cazul), contravaloarea recuperărilor. În cazul în care vinovată de producerea evenimentului asigurat se face o terţă persoană, atunci asigurătorul va exercita dreptul de regres pentru

recuperarea sumei fie de la asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie al cărui asigurat este vinovat de producerea pagubelor, fie de la terţa persoană răspunzătoare de producerea pagubei.

Dacă avarierea autovehiculului s-a produs într-un accident de circulaţie, asiguratul are obligaţia de a înştiinţa şi organele de poliţie, care vor efectua cercetările necesare, consemnând în actele prevăzute de lege, împrejurările în care s-a produs accidentul, părţile avariate şi vinovaţii de producerea accidentului. Documentele întocmite de către poliţie se depun de către asigurat la unitatea asigurătorului unde a făcut înştiinţarea. De precizat că organul de poliţie eliberează totodată asiguratului şi autorizaţia pentru efectuarea reparaţiei la autovehiculul avariat. În concluzie, pentru întocmirea dosarului de daune auto, pe baza căruia se stabileşte şi se plăteşte despăgubirea de asigurare, sunt necesare următoarele documente:

• înştiinţarea din partea asiguratului cu privire la producerea evenimentului asigurat la autovehicul, formular denumit „avizare de daune auto” (formularul cuprinde o serie de elemente care trebuie completate în legătură cu identificarea autovehiculului, locul, data, ora, cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat,locul unde se află autovehiculul, părţile avariate ale acestuia, numărul poliţei de asigurare şi denumirea asigurătorului care l-a emis);

• certificatul de înmatriculare al autovehiculului; • autorizaţia emisă de poliţie pentru avizarea efectuării reparaţiei

autovehiculului respectiv la atelierul de reparaţii; • procesul verbal întocmit de organul de poliţie; • poliţa de asigurare, din care reiese tipul asigurării încheiate, suma asigurată, prima de asigurare, durata asigurării (de obicei se încheie pe 1 an de zile), clauze speciale şi modul de plată a primei de asigurare; • actul emis de către societatea comercială implicată în producerea evenimentului, prin care se dovedeşte că persoana încadrată la societatea respectivă se afla la data producerii evenimentului în cursă legală şi că are în vigoare o asigurare facultativă (aceasta în cazul în care asiguratul este o persoană juridică); • procesul verbal de constatare a pagubelor la autovehicule, întocmite de către inspectorul de daune; • fotografii concludente din care să reiasă pe cât posibil avariile constatate; • actele de reparaţie a autovehiculului (valoarea manoperei, bonuri de materiale)

• cererea de despăgubire din partea asiguratului prin care se solicită

plata despăgubirii cuvenite, precum şi opţiunea pentru reîntregirea sumei asigurate; • referatul de plată privind dauna auto, în care se descrie evenimentul asigurat,calculul despăgubirii, eventualele reţineri, despăgubirea finală datorată şi modul de plată a acesteia

Asigurătorul nu acordă despăgubiri dacă: • Paguba a fost provocată cu intenţie de către asigurat

• Paguba s-a mărit prin neluarea intenţionată a măsurilor de limitare a ei (pentru paguba suplimentară) • Paguba s-a produs prin utilizarea neglijentă a focului în apropiere sau distrugerea construcţiei în care se afla autovehiculul respectiv •• Asiguratul nu a înştiinţat în termen asigurătorul şi a procedat la reparaţii înainte ca cel din urmă să fi făcut constatarea pagubei

• Autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil • Autovehiculul era condus în stare de ebrietate sau de persoane fără permis de conducere ori în timpul săvârşirii unor infracţiuni În asigurare nu se cuprind pagubele produse în legătură cu

utilizarea autovehiculului la concursuri sau antrenamente pentru acestea. Utilizarea autoturismelor în taximetrie sau în şcolile de conducere auto conduce la majorarea primelor de asigurare solicitate.

10.2. Asigurarea aeronavelor

În baza contractului de asigurare, asigurătorul acordă despăgubiri pentru: • Pierderea fizică, directă sau pierderea totală, constructivă ori avarierea aeronavei din orice cauză (cu unele excepţii menţionate mai jos), suferită în timpul zborului, rulării la sol şi al staţionării la sol;

00:45 • Dispariţia aeronavei; • Avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare; Cheltuielile necesare şi economicoase făcute pentru salvarea şi

conservarea aeronavei, pentru transportul acesteia de la locul avarierii până la locul de efectuare a reparaţiilor sau pentru micşorarea pagubei, prevenirea extinderii pagubei produse ori pentru stabilirea cauzelor şi a cuantumului acesteia;

• Cheltuielile de judecată, arbitraj, etc., făcute de asigurat, cu acordul

asigurătorului, în scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi • Asigurătorul despăgubeşte avariile provocate de defecte ascunse sau de uzura corpului, motoarelor sau a celorlalte părţi componente ale aeronavei ori de defectarea sau încetarea funcţionării părţii electrice sau a celei mecanice, cu excepţia valorii de înlocuire sau a cheltuielilor de reparare a pieselor sau a altor părţi componente defecte sau uzate care au provocat avaria. Asigurătorul nu acordă despăgubiri în legătură cu:

• pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor şi a terenurilor de aterizare neautorizate sau care nu prezintă condiţii de siguranţă a aterizării, cu excepţia cazurilor de forţă majoră; • cheltuielile efectuate de asigurat în scopul elaborării studiului tehnico-economic de repunere în funcţiune a aeronavei avariate; • pierderile provocate ca urmare a transportului de pasageri şi mărfuri peste numărul de locuri şi greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei; • pierderile pricinuite de acţiunea intenţionată sau de culpa gravă a asiguratului sau a reprezentanţilor săi; • pierderea suferită în perioada când aeronava se afla în zbor, fără ca certificatul de aeronavigabilitate să fie valabil; • pierderea ca urmare a transformării greşite a aeronavei sau a ascunderii aeronavei de către orice persoană aflată în posesia legală a unei licenţe, închirierii, ipotecării, vânzării condiţionate sau ca urmare a unei alte înţelegeri; • pierderea suferită în perioada când aeronava este folosită în scop ilegal sau este utilizată în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de aeronavigabilitate; • pierderea suferită în perioada când, având consimţământul sau cunoştinţa asiguratului sau a reprezentanţilor acestuia, aeronava este exploatată în contradicţie cu regulile aviaţiei civile, aplicabile zborurilor instrumentale, reparaţiilor, întreţinerii, inspectării, modificărilor şi zborurilor de zi şi de noapte; • pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alte scopuri decât transportul de pasageri şi de mărfuri; • pierderea ca urmare a modificării sau convertirii aeronavei într-un alt tip (categorie) decât cel de la data încheierii asigurării; • pierderea ca urmare a transferului de interese al asiguratului în legătură cu aeronava, fără existenţa consimţământului scris al asiguratorului;

•

• pierderi indirecte (pierderi de profit, cheltuieli aferente schimbării rutei la transportul de pasageri şi/sau de marfă, etc.);

• pierderile produse ca urmare a contaminării radioactive; • pierderile produse din cauza zgomotului, poluării şi a altor pericole similare; • pierderile provocate de război, piraterie aeriană, greve şi alte pericole asemănătoare.

La asigurarea unei aeronave se face deosebire între pierderea fizică directă, pierderea totală constructivă şi dispariţia acesteia. Astfel, pierderea fizică directă (sau pierderea totală efectivă) se consideră atunci când, în urma unui eveniment petrecut în timpul zborului, rulării sau staţionării la sol, aeronava a fost complet distrusă, ceea ce face imposibilă repunerea ei în stare de folosinţă. Pierdere totală constructivă (sau pierdere comercială) se consideră în cazul când, în urma producerii unui eveniment petrecut în timpul zborului, rulării sau staţionării la sol, aeronava a fost grav avariată, astfel încât costul tuturor operaţiunilor de salvare, limitare a pagubei, transport, reparaţie şi repunere în stare de folosinţă depăşeşte 75% din valoarea asigurată. Altfel spus, reparaţia navei este posibilă sub raport tehnic, dar ea nu prezintă convenienţă din punct de vedere economic. Aeronava este considerată dispărută, dacă nu a fost raportată timp de 60 de zile de la data începerii zborului. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariţie, se despăgubeşte întreaga sumă asigurată.

În caz de pierdere totală constructivă: • dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea acordată reprezintă costul repunerii în folosinţă a părţilor componente, a pieselor, ansamblelor şi a subansamblelor, fără însă a depăşi sumele asigurate, stabilite pentru motoare, structură şi avionică; • dacă aeronava nu mai poate fi reparată, sau din punct de vedere economic şi al siguranţei zborului efectuarea reparaţiei nu este justificată, despăgubirea acordată reprezintă suma asigurată a aeronavei; • din despăgubirile cuvenite potrivit prevederilor de la lit. a.) şi b.) se scade, pe bază de înţelegere dintre părţi, valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.

În caz de pierdere fizică directă, pierdere totală constructivă sau de dispariţie a aeronavelor, pentru perioada rămasă până la expirarea poliţei nu se efectuează returnări de primă.

Aeronavele se asigură pentru sumele declarate de asigurat şi agreate de

asigurător, dar fără a depăşi valoarea de înlocuire, adică cel mult valoarea din nou la data încheierii asigurării. Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru o perioadă de timp (de regulă un an), fie pentru o călătorie determinată. În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, răspunderea asigurătorului începe şi încetează: • la asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp, la datele prevăzute în contract; • la asigurarea încheiată pentru o călătorie determinată, din momentul începerii operaţiilor de îmbarcare sau încărcare pe aeroportul de plecare, respectiv în momentul terminării operaţiilor de debarcare sau descărcare pe aeroportul de destinaţie, ori din momentul pornirii motoarelor, respectiv în momentul opririi motoarelor în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri.

Dacă în momentul expirării, denunţării sau rezilierii contractului aeronava se găseşte în zbor, într-un aeroport de refugiu ori de escală sau suferă o avarie, răspunderea asigurătorului încetează la ajungerea aeronavei la aeroportul de destinaţie. La producerea daunei, asigurătorul sau reprezentantul său este obligat să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea şi salvarea aeronavei şi pentru conservarea dreptului de regres împotriva părţii vinovate. Tot asiguratului îi incumbă sarcina de a proba cu acte interesul său faţă de bunurile asigurate, producerea daunei şi mărimea pretenţiilor

Asigurătorii în ramura aviaţiei pentru „casco” sunt organizaţi pe plan mondial, în „Uniunea Internaţională a 01:00 Asigurătorilor de Aviaţie – IUAI”, înfiinţată în 1946 şi având sediul la Londra.

Cum se acorda despagubirea in functie de tipul politei alese de asigurat? Descrieti aceste tipuri de polite si riscurile incluse? ........................................................................................................... ........................................................................................................... ........................................................................................................... ........................................................................................................... ...........................................................................................................

01:35 1. Care sunt obiectul asigurarii si riscurile asigurate in cazul asigurarii facultative a autovehiculelor? 2. Care este deosebirea intre polita “standard” si polita ‘toate riscurile”? 3. In ce situatii asiguratorii nu acorda despagubiri la asigurarile CASCO?

4. Cum se stabileste suma asigurata si prima de asigurare?

5. Care este procedura de evaluare a pagubelor si plata a despagubirilor in asigurarea CASCO auto? 6. Care este obiectul asigurarii, riscurile acoperite si particularitatile evaluarii si platii daunelor in cazul asigurarii aeronavelor?

01:50 • In cazul politelor de asigurare facultativa a autovehiculelor pentru avarii si furt, regasim polite de asigurare Standard si Toate riscurile. • Prima de asigurare se achită anticipat şi integral, pe întreaga perioadă menţionată în poliţă, sau în rate, din care prima rată se plăteşte înainte de intrarea în vigoare a poliţei, iar următoarele anterior datelor scadente menţionate în aceasta. • La asigurarea unei aeronave se face deosebire între pierderea fizică directă, pierderea totală constructivă şi dispariţia acesteia







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)





Unitatea de învăţare 11 ASIGURAREA MARITIMĂ

11.1. Categoriile de riscuri şi avarii 11.2. Asigurarea bunurilor transportate maritim 11.3. Asigurarea navelor 11.4. Asigurarea de protecţie şi indemnizare

• Intelegerea celor doua tipuri de contracte din cadrul asigurarilor maritime, si anume asigurarea navelor, Casco, repsectiv asigurarea marfurilor, Cargo. • Insusirea cunostintelor cu privire la asigurarea navelor, riscurile acoperite de acest tip de asigurare.

Intelegerea asigurarii de protectie si indemnizare.

Unitatea de învăţare 11 ASIGURAREA

MARITIMĂ 11.1 Categoriile de riscuri şi avarii

Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând încă din antichitate. De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru ere posibil pentru că

00:00 interesul aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată, preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de asigurare, în funcţie de acelaşi interes:

• asigurarea navelor – CASCO; • asigurarea mărfurilor – CARGO. Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează

navele maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unui complex de riscuri. În practica internaţională a asigurărilor, întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri: • riscuri asigurabile;

•• riscuri excluse.

Din categoria riscurilor asigurabile fac parte: • riscurile obişnuite sau generale; • riscurile speciale.

a) Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-numitele riscuri ale mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau întâmplare fortuite, survenite în timpul transportului maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor sau valurilor. Cele mai importante riscuri ale mării sunt: • furtuna – care poate provoca : scufundarea navei sau avarierea bunurilor transportate prin pătrunderea apei în hambarele navei;

• naufragiul – scufundarea navei din diferite cauze; • eşuarea – punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării; • coliziunea – ciocnirea a două nave între ele; • abordajul – ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;

• aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune; • furtul; • jaful; • capturarea şi sechestrarea de către duşmani, etc.

b) Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la cererea expresă a asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această categorie fac parte riscurile determinate de proprietăţile intrinseci ale mărfurilor, cum sunt:

• scurgerea lichidelor; • spargerea materialelor casante; • încingerea cerealelor, etc. Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război,

inclusiv războiul civil, precum şi riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile. În grupa riscurilor de război intră:

• capturarea mărfii; • blocade; • sechestrul; • prohibirea comercială; • represaliile, etc.

Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii sau avarierii anumitor mărfuri de către grevişti.

2. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă nici o răspundere în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de mărfuri asigurat.

Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această cauza ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acordă drept de asigurare pagubelor datorate: • întârzierii sosirii mărfurilor la destinaţie;

• lipsei unui ambalaj corespunzător; • majorării taxelor vamale din ţara importatoare, etc.

Avariile şi clarificarea lor

În practica internaţională a asigurărilor maritime noţiunea de avarie desemnează pagubele materiale, deteriorarea sau degradarea navei sau

încărcăturii (avarii-pagube) dar şi cheltuielile excepţionale făcute pentru salvarea navei şi încărcăturii (avarii-cheltuieli).

Avariile se clarifică astfel: 1. După gradul de cuprindere în ce priveşte nava, încărcătura sau navlul (cele trei interese ale unui voiaj maritim):

• pierdere parţială (parţial loss); • pierdere totală (total loss). 2. După modul de preluare în asigurare şi despăgubire: • avarie particulară (particular average); • avarie comună/generală (general average). Definirea acestor situaţii prezintă o importanţă deosebită în

înţelegerea corectă a contactului de asigurare şi a conţinutului despăgubirilor plătite de asigurător. Pierderea parţială se referă la acele daune produse de un risc asigurat la navă sau la încărcătură care nu sunt atât de mari încât bunurile respective să fie considerate pierdere totală. În cazul mărfurilor pierderea parţială poate lua forma unei deteriorări sau deprecieri, dar nu de mare amploare, a unei lipse, a unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinaţie, a unor cheltuieli de recondiţionare sau reparare, etc.. În cazul navei pierderea parţială e reprezentată de distrugeri la corpul navei, motoare, echipamente, instalaţii din dotare, produse de riscuri asigurate şi care pot fi reparate la costuri ce nu depăşesc valoarea comercială a navei sau valoarea asigurată a acesteia. În privinţa navlului, pierderea parţială se referă la partea de navlu ce nu va fi încasată de navlositor corespunzătoare mărfii lipsă la destinaţie. Pierderea totală poate să fie reală sau prezumată. În cazul mărfurilor transportate, pierderea totală reală este dată de una din următoarele împrejurări:

• distrugerea fizică totală (prin incendiu, inundare); • pierderea totală a proprietăţilor fizico-chimice; • luarea de valuri de pe puntea navei; • confiscarea sau furtul bunurilor.

Pierderea totală prezumată a mărfurilor este definită prin situaţiile în care pierderea lor este inevitabilă sau costul salvării, recondiţionării şi reexpedierii ar depăşi valoarea lor la destinaţie, ceea ce conduce la abandonarea lor. Abandonul trebuie notificat asigurătorului în mod clar şi necondiţionat.

În cazul navei maritime, pierderea totală reală apare atunci când aceasta:

este complet distrusă; este atât de grav avariată încât nu mai poate fi reparată; poate fi reparată, dar costul reparaţiei depăşeşte valoarea ei comercială. Pierderea totală prezumată se caracterizează prin aceea că nava

există şi poate fi salvată şi reparată, dar costul acestor operaţiuni ar fi nerezonabil de mari, depăşind valoarea asigurată a navei. Situaţiile de pierderi totale prezumate sunt exemplificate în contractele de asigurări astfel: • când nava este abandonată în mod deliberat pentru că pierderea ei totală reală pare inevitabilă; • când nava nu poate fi salvată de la o pierdere totală reală fără o cheltuială ce ar depăşi valoarea ei de asigurare sau în cazul subevaluării în asigurare, costurile ar depăşi valoarea comercială a navei; • când costul reparaţiilor ar depăşi valoarea navei după reparaţie. Pentru situaţiile în care valoarea reparaţiilor depăşeşte 75% din valoarea reală a navei sau din valoarea ei de asigurare, în contractele de asigurări maritime a devenit uzuală o clauză prin care asiguratul are dreptul să considere că există o pierdere totală prezumată şi poate opta pentru una din următoarele soluţii: • să comunice asigurătorului pierdere totală, situaţie în care va primi despăgubirea la nivelul sumei asigurate şi va abandona nava asigurătorului; • să considere pierderea ca fiind parţială, primind în acest caz de la asigurător o despăgubire echivalentă cu paguba şi păstrând nava în proprietate.

Să definim în continuare noţiunile de avarie particulară şi avarie comună. Avaria particulară reprezintă, atât în ce priveşte încărcătura, cât şi nava, paguba materială datorată unor cauze accidentale (riscurile asigurate), fără a fi implicată vreo acţiune deliberată. Pagubele şi cheltuielile privesc exclusiv interesul uneia dintre părţile implicate în expediţia maritimă, fie numai interesul navei, fie numai interesul încărcăturii. Asigurătorul navei va despăgubi avaria particulară a navei, iar asigurătorul mărfii va despăgubi avaria particulară a mărfii. Avaria comună este cea în care paguba (sacrificiul) sau cheltuiala extraordinară a fost făcută în mod intenţionat şi raţional de către comandantul navei pentru a salva expediţia maritimă de la un dezastru în interesul tuturor părţilor implicate (navă, încărcătură, navlu). Pentru ca sacrificiile şi cheltuielile să fie acceptate ca avarie comună, este necesar ca:

• acestea să fie rezultatul unei acţiuni întreprinse cu intenţie de către

comandant, justificate ca alegere şi raţională ca amploare; • primejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun; • sacrificiul să fie neapărat necesar pentru salvarea atât a navei cât şi a încărcăturii.

Exemple de avarie comună: • aruncarea peste bord, în timpul furtunii, a unor containere sau baloturi de marfă care datorită greutăţii şi poziţiei în care se află, destabilizează în mod periculos nava; • eşuarea navei din cauza unei furtuni puternice, cheltuielile de dezeşuare sunt acceptate ca avarie comună; • coliziunea ce determină o spărtură în corpul navei. Remorcarea navei până în cel mai apropiat port pentru reparaţii, cheltuielile suplimentare cu echipajul şi combustibilul vor constitui avarie comună; • schimbarea neprevăzută a rutei datorită unor pericole evidente (gheţari, conflicte armate, etc.,). Cheltuielile suplimentare cu combustibilul, echipajului, staţionarea într-un port de refugiu, utilizarea unor bunuri din dotare sau transportate de navă pe post de combustibil, sunt considerate cheltuieli de avarie comună, dar strict în limitele justificate de salvarea voiajului.

Practica internaţională în materie de avarie comună este reglementată de „Regulile York – Anvers” elaborate în anul 1974 şi care completează uzanţele şi legislaţiile naţionale în materie. Principiul de bază este acela că avaria comună se suportă atât de navă, cât şi de încărcătură, proporţional cu valoarea salvată a acestora. Principalele etape legate de desdăunarea pagubelor şi cheltuielilor ce constituie avarie comună sunt următoarele: • Înaintea începerii voiajului, armatorul (proprietarul navei) şi proprietarul, vânzătorul sau cumpărătorul mărfurilor transportate se asigură pentru riscurile specifice navei, respectiv mărfurilor, prin contracte de asigurare distincte, independente, chiar la societăţi de asigurare diferite. Dacă prin contractul de asigurare a mărfurilor nu se acoperă şi avaria comună, atunci expeditorul mărfurilor (firmă specializată în expediţii), la solicitarea comandantului navei, şi în favoarea armatorului, va întocmi cu partea ce are interes în marfa transportată, un document, denumit compromis de avarie (sau angajament de contribuţie la avaria comună) prin care acesta se obligă să suporte pagubele şi cheltuielile făcute în mod deliberat de comandant pentru salvarea navei şi mărfurilor transportate. Ca o garanţie suplimentară pentru acest angajament se practică contrasemnătura asigurătorului mărfii sau

• garanţia bancară. După producerea avariei comune, primul pas necesar este estimarea valorică a pagubelor materiale şi însumarea cheltuielilor ce se califică în categoria de avarie comună. Aceste operaţiuni, precum şi repartizarea cheltuielilor între părţi se realizează de experţi în domeniu denumiţi dispaşori (în franceză: dispacheur), iar documentul de lichidare a avariei comune realizat de aceşti experţi se numeşte dispaşă.

• Cota de contribuţie a părţilor la avaria comună se calculează raportând masa creditoare (cheltuielile de avarie comună) la masa debitoare (valoarea salvată a navei şi a încărcăturii). Procentul astfel rezultat se va aplica apoi la valoarea salvată a navei (suma asigurată a navei minus avaria particulară a acesteia), respectiv la valoarea salvată a mărfii (suma asigurată a mărfii minus avaria particulară a mărfii), rezultând contribuţia valorică a navei, respectiv mărfii, la avaria comună. Aceste sume vor fi despăgubite de asigurători în completarea sumelor ce reprezintă avariile particulare ale navei, respectiv încărcăturii.

11.2 Asigurarea bunurilor transportate maritim

Obiectul asigurării îl constituie bunurile transportate pe calea apei, respectiv pe mări şi oceane, fluvii şi lacuri. Riscurile preluate de asigurători în aceste asigurări Cargo sunt grupate în trei categorii denumite condiţii de asigurare (A, B şi C). Această clasificare a fost elaborată în anul 1982 de către

00:30 Institutul Asigurărilor din Londra şi a înlocuit o altă clasificare practicată până atunci în transporturile maritime, respectiv: • asigurarea fără răspundere pentru avaria particulară (FPA-free from particular average) • asigurarea cu răspundere pentru avaria particulară (WPA – with particular average)

• asigurarea pentru toate riscurile (AR – all risks).

Condiţia de asigurare A este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt acoperite toate riscurile de pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu excepţia unor excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiţii şi sunt formate din trei grupe de riscuri excluse: • pierderea, avarierea şi cheltuielile rezultând din/sau

provocate de: • comportare necorespunzătoare, voită a asiguratului;

• pierderea uzuală din greutate (volum) sau uzura normală a bunului asigurat; ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a

bunului asigurat, viciul propriu sau natura bunului asigurat; • întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat; • insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către proprietari, armatori, navlositori (operatorii navei); •• utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea nucleară sau altă forţă sau obiect radioactiv;

• contaminarea radioactivă; • starea de nenavigabilitate a navei (dacă asiguraţii au cunoştinţă).

Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin asigurare suplimentară.

• riscurile de război sau conflicte militare; • riscurile de grevă sau conflicte sociale. Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin

asigurare suplimentară.

Condiţia de asigurare B este condiţia prin care sunt acoperite, cu excepţia excluderilor enumerate, pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate de: • incendii sau explozii;

• eşuarea, răsturnarea sau scufundarea navei; • coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior; • descărcarea navei într-un port de refugiu; • cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet; • sacrificiul în avaria comercială; • aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord; • intrarea apei în navă;

• dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării sau descărcării de pe navă.

Condiţia de asigurare C are o sferă de acoperire mai îngustă decât condiţia B şi acoperă riscurile cauzate de:

• incendii sau explozii; • eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei; • coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa; • descărcarea navei într-un port de refugiu; • sacrificiul în avaria comercială; • aruncarea peste bord.

În mod suplimentar condiţiilor de asigurare A, B sau C se pot asigura, contra plăţii unei prime suplimentare şi următoarele riscuri: • riscuri de război;

• riscuri de greve; • riscuri de depozitare (alterare, îndoire, etc. funcţie de natura mărfii); • riscuri de furt, jaf şi nelivrare.

• când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide să-l folosească pentru depozitare; •

În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim nu există o limită de timp bine precizată ca durată a asigurării, ci se aplică principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de expediţie menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinaţie, transportate şi predate depozitului final.

Suma asigurată poate fi formată din: • valoarea bunului – potrivit facturii şi, în lipsa acesteia, valoarea de piaţă a bunului la locul de expediere, în momentul încheierii contractului de asigurare; •• costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul bunurilor şi necuprinse în valoarea facturii;

• cheltuielile şi taxele vamale; • supraasigurarea de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.

Durata asigurării:

De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al întârzierii, care este în afara controlului asiguratului, al devierii, al descărcării forţate, al reexpedierii în cursul schimbării voiajului, intervenite din exercitarea unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire. Răspunderea asigurătorului începe în momentul în care bunul asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare şi încetează în una din situaţiile de mai jos:

• când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;

• când contractul de transport se termină în alt port decât destinaţia indicată în contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte

de livrarea bunului la depozitul destinatarului; la expirare a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.

Dacă asiguratul ascunde asigurătorului o serie de elemente, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor, contractul este lovit de nulitate.

Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului este justificată de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările, transbordările şi eventualele reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranţa continuităţii asigurării. Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de deviere în caz de forţă majoră şi descărcare forţată într-un alt loc, pe parcurs, până la destinaţie. Locul asigurării este oriunde se află bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare. Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute în momentul încheierii contractului, cum ar fi: • schimbarea rutei;

• schimbarea locului de transbordare; • schimbarea locului de destinaţie; • încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc.

Despăgubiri: Pentru compensarea pagubelor, asigurătorul plăteşte o despăgubire care însumează atât prejudiciul direct cauzat prin avarierea sau distrugerea bunurilor, cât şi cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor rămase după eveniment şi cheltuielile făcute în vederea recondiţionării bunului asigurat.

Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente: • valoarea bunurilor distruse în întregime;

• volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor distruse parţial; • volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor rămase, din care se scad:

-valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate, -franşiza stabilită la valoarea facturată a mărfurilor.

Pentru acordarea despăgubirilor, asigurătorul desemnează un reprezentant, denumit comisar de avarie, ce va constata şi va stabili valoarea

daunei şi va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei. Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de avarie, în care sunt descrise atât detaliile transportului, cât şi cauza şi mărimea daunei. Asigurătorul va despăgubi pe baza acestui document şi a facturii mărfii, prezentate odată cu poliţa de asigurare, de contractantul sau beneficiarul asigurării, ori de altă persoană căreia poliţa i-a fost transmisă prin andosare.

11.3 Asigurarea navelor

Prin asigurarea navelor se înţelege asigurarea corpului acestora şi a maşinilor şi instalaţiilor cu care acestea sunt înzestrate.

Interesul în asigurarea navei îl au, după caz, proprietarii 00:45 sau administratorii acesteia, armatorul sau navlositorul când nava este angajată prin contract tip time-charter. Obiectul asigurării îl constituie: navele comerciale, de pescuit, alte ambarcaţiuni asimitate navelor (remorchere plutitoare, şalupe, şlepuri) şi întregul ansamblu de maşini şi instalaţii, precum şi navlul, cheltuielile de exploatare a navelor asigurate şi navele aflate în construcţie în şantierele navale (interesul fiind manifestat de şantierele navale). Riscul asigurat poate fi identificat în raport cu una din următoarele condiţii:

1. Pierderea totală, avarie şi răspundere pentru coliziuni În condiţiile acestui tip de asigurare, care oferă cea mai mare protecţie armatorului, sunt avute în vedere următoarele riscuri:

• pierderea totală, pierderile şi avariile la navă; • contribuţia la cheltuielile de avarie comună, şi salvare;

•răspunderea pentru pagubele rezultate din coliziunea navei cu altă navă, cu instalaţiile portuare sau obiecte fixe plutitoare, inclusiv cheltuielile care decurg din aceste evenimente.

2. Pierderea totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni Acest tip de asigurare oferă asiguratului o protecţie mai limitată. Sunt luate în considerare următoarele riscuri:

• pierderea totală a navei; • contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi de salvare;

• răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei cu alte nave.

3. Pierderea totală a navei, inclusiv cheltuielile de salvare Pentru acest tip de asigurare se ia în considerare numai riscul de pierdere totală a navei, cheltuielile de salvare şi alte cheltuieli care decurg din acest fapt. Se pot practica şi variantele: pierdere totală şi avarii sau pierdere totală şi avarie comună. În contextul asigurării încheiate în una din condiţiile de asigurare enumerate, riscurile agreate de asigurător sunt:

1. riscuri de navigaţie specifice: • incendiu, • explozie, • furt comis de persoane din afara navei, • piraterie, • coliziunea cu alte nave sau alte obiecte plutitoare sau fixe • cutremur, • erupţie vulcanică, • trăznet,

• accidente la încărcare sau descărcare sau la mişcarea încărcăturii sau a combustibililor,

• defecte produse la cazane, instalaţii, maşini sau la corpul navei, • eroare de navigaţie,

• neglijenţa comandantutui, piloţilor, echipajului, navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu aibă şi calitatea de asigurat,

• baraterie (acte frauduloase săvârşite de comandant sau de către

• salvarea şi asistenţa acordate navei, inclusiv cele făcute cu expertize şi acţiuni judecătoreşti generate de pierderea sau avarierea navei, • contribuţia navei la avaria comună şi cheltuielile aferente stabilirii acestei contribuţii şi răspunderea asiguratutui faţă de terţi, ca urmare a coliziunii cu alte nave, instalaţii plutitoare sau portuare.

echipajul navei cu intenţia de a prăda sau avaria nava).

2. cheituielile pentru: • prevenirea şi limitarea pagubelor, • identificarea cauzelor şi efectelor,

O serie de riscuri sunt excluse din asigurare, între ele numărându-se: 1.uzura normală şi deteriorarea treptată a corpului maşinilor şi a altor componente ale navei,

2. pagubele produse navei de forţarea gheţii, 3. scoaterea sau îndepărtarea epavei,

4. cheltuielile cu salariile şi întreţinerea comandantului, ofiţerilor şi echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie comună, 5. pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri datorate din întârzierea transportului, etc.), 6. riscurile de război, de revoltă şi de grevă nu sunt agreate în asigurarea navelor decât dacă sunt prevăzute în mod expres în contract. Valoarea asigurabilă poate fi valoarea de înlocuire sau valoarea din nou a navei la data asigurării. Suma asigurată -nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător. Ea nu trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire şi nici să nu depăşească valoarea din nou a navei la data asigurării. La suma respectivă se mai poate adăuga până la 25% din valoarea navei,pentru cazul de pierdere totală sau pentru acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea navei stabilită pentru cazurile de salvare sau avarie comună. Prima de asigurare este variabilă, fiind influenţată de factori cum

sunt: • sfera de cuprindere a asigurării, • valoarea asigurabilă şi suma asigurată, • nava şi voiajul stabilit, • durata, • statistica riscurilor anterioare, • starea conjuncturală a pieţei asigurărilor. La stabilirea primelor de asigurare se ţine seama de: -calitatea sau clasa în care se încadrează nava , -voiaj (zona, distanţa, durata, sezonul, condiţiile de navigaţie, etc.). În practica internaţională, primele de asigurare, în asigurarea navelor,

5. pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri datorate din întârzierea transportului, etc.),

sunt stabilite statistic, în cote procentuale faţă de valoarea navei sau a părţilor componente. Primele de asigurare se plătesc anticipat, în valuta în care s-a încheiat contractul de asigurare. Drepturile şi obligaţiile părţilor, în contractul de asigurare a navelor, ţin seama de ipoteza în care s-a încheiat asigurarea:

• pentru o călătorie definită -caz în care în contract este menţionat portul de plecare, de escală, de destinaţie, • pentru o perioadă de timp -când se menţionează în contract perioada şi zona de navigaţie.

Asiguratul are obligaţia să comunice societăţii de asigurare orice împrejurare de care a luat la cunoştinţă şi care ar putea agrava riscurile acoperite prin asigurare. De asemenea, are obligaţia să întreţină nava şi s-o exploateze în bune condiţii, în scopul prevenirii producerii evenimentelor

asigurate. Drepturile societăţii de asigurare se referă la încasarea primelor de asigurare, la informarea continuă şi curentă cu privire la voiajul navei şi chiar de a refuza plata unor despăgubiri când pretenţiile asiguratului nu sunt justificate.

Răspunderea asigurătorului se limitează la suma asigurată. În caz de pierdere totală, reală sau prezumată, sau de dispariţie a navei, despăgubirea este egală cu suma asigurată pentru navă plus suma asigurată suplimentar. Nava se consideră dispărută când de la ultima comunicare cu aceasta trec 180 zile fără a se recepţiona alte informaţii despre navă. În caz de avarie despăgubirea plătită este echivalentă cu costul reparaţiilor părţilor sau pieselor avariate sau cu costul de înlocuire al acestora, scăzând valoarea eventualelor piese recuperate sau deşeuri valorificabile. Se practică aici de regulă sistemul franşizei deductibile pe eveniment. Franşiza nu se practică însă în cazurile de avarie comună şi de coliziune. Răspunderea asigurătorului pentru pagubele produse de nava asigurată altor nave, obiecte sau instalaţii portuare prin coliziune se limitează la 75% din suma asigurată pe eveniment. Încheierea contractului în asigurarea maritimă implică o procedură specifică. Pentru perfectarea contractului, asiguratul îşi exprimă interesul patrimonial în scris, prin declaraţia de asigurare remisă de societatea de asigurare. Cererea de asigurare cuprinde date referitoare la: beneficiar, asigurat, denumirea navei, pavilionul, anul construcţiei, portul de încărcare, cel de destinaţie, descrierea mărfurilor care fac obiectul transportului, condiţiile de asigurare şi alte date. Confirmarea încheierii contractului de asigurare se face de asigurător, prin trimiterea decontului de prime sau eliberarea poliţei de asigurare. Acceptul de către asigurat a condiţiilor impuse prin poliţa de asigurare este tacit, dacă în termen de două zile de la primirea acesteia nu face obiecţiuni.

În funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare maritimă pot fi grupate în: 1. poliţe pentru asigurarea navelor: a) poliţe de călătorie -prin care se asigură nava pentru o călătorie precizată, b) poliţe temporare (pe timp) -prin care nava este asigurată pe o

perioadă de timp, indiferent de numărul călătorilor, c) poliţe mixte -prin care nava se asigură pe o călătorie şi continuă să

rămână asigurată o perioadă de timp după sosirea ei la destinaţie, d) poliţe portuare -prin care se acoperă riscurile specifice staţionării navei în porturi şi în perioada de construcţie în şantierele navale;

2. poliţe pentru asigurarea mărfurilor: a) poliţe individuale -prin care se acoperă riscurile unei expediţii delimitate în spaţiu şi timp, cele mai răspândite fiind poliţele de voiaj, b) poliţe generale -prin care se asigură toate mărfurile sau anumite mărfuri importate sau exportate de un agent economic într-o perioadă de timp. Acestea constituie, pentru asigurat, un abonament de asigurare, putând fi emise ca:

-poliţe flotante -pentru o valoare asigurabilă, -contracte de abonament cu valabilitate anuală sau chiar mai mare, -poliţe globale -prin care se acoperă expedţiile la purtător, fiind folosite pentru expediţii poştale;

3. poliţele pentru asigurarea navlului; 4. poliţele de reasigurare. După modul de evaluare a mărfurilor, poliţele CARGO pot fi: 1. evaluate -unde obiectul asigurat este evaluat la o sumă precisă; 2. neevaluate -unde evaluarea se face după ajungerea mărfurilor la

destinaţie sau după producerea evenimentului asigurat.

11.4 Asigurarea de protecţie şi indemnizare

Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă faţă de asigurările maritime CASCO şi CARGO. Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii 01:15 armatorilor, care trebuie să dezdăuneze terţii păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi, penalităţi, taxe, după caz. Această formă de asigurare nu implică societăţile de asigurare, fiind o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor care se realizează prin intermediul cluburilor de protecţie şi indemnizare (Protection and Indemnity Club – P&I).

Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă

complementară a asigurării maritime contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a putea acoperi acele daune posibile lăsate de asigurătorii contractuali pe riscul propriu al asiguraţilor, respectiv al armatorilor.

Riscurile legate de răspunderea armatorului fac parte din protecţie, iar cele rezultate din exploatarea navei fac parte din indemnizare. Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia, sub forma unor asociaţii sau cluburi, datorită faptului că asigurătorii işi limitau răspunderea, prin contractul de asigurare maritimă, la 3/4 din dauna produsă de nava asigurată altei nave prin coliziune, restul de 25% rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului). Prin asigurarea iniţiată de cluburile de protecţie şi indemnizaţie se despăgubeau daunele suferite de membrii cluburilor şi neacoperite prin contractul de asigurare maritimă. Această compensare se realiza pe o bază colectivă. Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care antrenau răspunderea armatorului faţă de echipaj, muncitorii portuari, instalaţiile portuare, obligaţiile acestora derivând din răspunderea faţă de terţi, sau autorităţi (amenzi aplicate de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră). O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor asociaţii au fost administrate distinct, în funcţie de riscurile asigurate (protecţie sau indemnizare), ulterior fiind reunite. Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse ţări ale lumii: Marea Britanie, SUA, Norvegia, Suedia. Numai în Marea Britanie funcţionează peste 70 de cluburi. Cluburile engleze, prin structura lor, au caracter internaţional, în timp ce în alte ţări cluburile au caracter naţional. Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările contractuale, şi anume:

• protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii clubului au, în acelaşi timp, dubla calitate de asiguraţi şi asigurători; • asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a membrilor clubului prin indemnizarea, despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a angajării răspunderii faţă de terţi;

• contribuţia membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I este fixată anual şi revizuită la finele anului, în funcţie de situaţia reală înregistrată (evaluarea daunelor plătite); • principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl constituie mutualitatea, în condiţiile în care activitatea acestora nu are ca obiectiv obţinerea de profit;

• cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând din calitatea de membru;

• protecţia oferită este în general nelimitată ca valoare.

Riscurile preluate de cluburile P&I sunt: -lipsuri şi avarii constatate la descărcarea mărfurilor de pe navă; -daunele cauzate altei nave, obiecte plutitoare sau fixe şi instalaţii

portuare, -contribuţia mărfii la avaria comună, când aceasta nu poate fi recuperată de la proprietarul mărfii; -amenzile aplicate navei; -cheltuielile privind echipajul sau muncitorii folosiţi pe navă în

caz de accidente, spitalizare, decese; -cheltuielile de dezeşuare ce trebuie suportate de armator; -cheltuielile de carantină sau de decontaminare a mărfurilor. Cluburile P&I ajută membrii săi şi în derularea anchetelor privind evenimentele sau în procesele civile din instanţele de 01:30 judecat

. Enumerati riscurile asigurabile si riscurile excluse din asigurarea maritima. . Ce reprezinta in asigurarile maritime pierderea partiala, respectiv pierderea totala. . Ce reprezinta in asigurarile maritime avaria 01:50 particulara,respectiv avaria comuna. . Care sunt

procedurile si principiile de suportare a pagubelor rezultate din avaria comuna. . Ce riscuri se acopera prin conditiile de asigurare A,B si C in asigurarile maritime. . Care este continutul sumei asigurate in cazul bunurilor transportate maritim. . Cand incepe si cand inceteaza raspunderea asiguratorului in asigurarile maritime. . Cum se determina despagubirile in cazul bunurilor transportate maritim. . In ce consta obiectul asigurarii si riscul asigurat in cazul asigurarii navelor maritime si fluviale. . Cum se stabileste suma asigurata in asigurarea navelor.

11. Ce inseamna asigurarea de protectie si indemnizare.

• Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unui complex de riscuri. • În practica internaţională a asigurărilor maritime noţiunea de avarie desemnează pagubele materiale, deteriorarea sau degradarea navei sau încărcăturii (avarii-pagube) dar şi cheltuielile excepţionale făcute pentru salvarea navei şi încărcăturii (avarii-cheltuieli). • În practica internaţională, primele de asigurare, în asigurarea navelor, sunt stabilite statistic, în cote procentuale faţă de valoarea navei sau a părţilor componente. • Asigurarea de protectie si indemniazare constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă faţă de asigurările maritime CASCO şi CARGO.

Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor,

care trebuie să dezdăuneze terţii păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi, penalităţi, taxe, după caz.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)


17. Ordinul CSA nr. 20 din 2008 privind asigurările RCA.



Unitatea de învăţare 12 ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

12.1. Caracteristici generale 12.2. Asigurarea de răspundere civilă auto

12.3. Asigurarea de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara României (asigurarea tip „Carte verde”)

12.4. Asigurările de răspundere civilă generală (facultative)

• Intelegerea obiectului de asigurare in cadrul asigurarilor de rapundere civila. • Intelegerea diferentei dintre asigurarile de rapundere civila si asigurarile de bunuri sau de persoane. • Cunoasterea actelor normative care reglementeaza asigurarile de raspundere civila. • Intelegerea stabilirii despagubirilor in asigurarile de raspundere civila auto si care sunt limitele legale ale acestor despagubiri.

Unitatea de învăţare 12 ASIGURĂRILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

12.1 Caracteristici generale

Asigurările de răspundere civilă reprezintă o componentă importantă a activităţii de asigurare alături de asigurările de persoane şi asigurările de bunuri, fiind încadrate în categoria asigurărilor generale (non – viaţă). Prin asigurările de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat –

00:00 persoană fizică sau persoană juridică – unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciile pentru care o persoană fizică sau juridică răspunde potrivit legii. În asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de asigurările de bunuri şi de persoane, pe lângă asigurător şi asigurat, dacă se produce riscul acoperit prin asigurare, mai intervine şi o a treia persoană, respectiv terţul păgubi. Existenţa asigurării de răspundere civilă permite, pe de o parte, ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de alta, ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins, deoarece în schimbul primelor de asigurare plătite, el nu mai poate fi urmărit pe cale judiciară pentru prejudiciul produs. Astfel, se poate afirma că asigurările de răspundere civilă, în afară de faptul că protejează patrimoniul asiguratului, au şi un important rol social, deoarece permit persoanelor care au avut de suferit de pe urma diferitelor accidente să fie despăgubite prompt şi integral de către societatea de asigurări. În acest fel, persoanele păgubite nu mai aşteaptă până când autorul faptei va fi în măsură să achite despăgubirea sau uneori până când acesta va fi descoperit (este vorba de cazurile când vinovaţii în producerea unor accidente de autovehicule nu sunt identificaţi imediat). De regulă, prin asigurările de răspundere civilă sunt acoperite numai acele prejudicii, produse de asigurat unor terţe persoane, care sunt urmarea unui accident. Nu se pot acorda despăgubiri pentru pretenţiile formulate de terţe persoane faţă de asigurat, ca urmare a neexecutării de către acesta a unor obligaţii preexistente, ca de exemplu cele contractuale. Trebuie reţinut că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terţe persoane în anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ:

-în primul rând, este necesară săvârşirea de către asigurat a unei fapte

ilicite (care contravine unor norme legale); -trebuie să se poată dovedi existenţa unui prejudiciu, a unei pagube ,

produse de asigurat terţei persoane accidentate; -se impune să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului, care a produs accidentul, şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite; -este necesar să se poată constata culpa (vinovăţia) asiguratului care a săvârşit fapta ilicită ce a condus la producerea accidentului. Dacă una din condiţiile mai sus arătate nu este îndeplinită, înseamnă că de fapt nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă. Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă tocmai prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat: este vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt autovehicule. clădiri şi diferite alte construcţii, exercitarea unei anumite activităţi etc. Spre deosebire de situaţia întâlnită la asigurările de bunuri şi la cele de persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguraţilor în producerea riscului duce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa asiguratului este una din condiţiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terţilor păgubiţi. În asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de asigurările de persoane, în calitate de beneficiari pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării. Aceste persoane, cu toate că de cele mai multe ori primesc despăgubirea sau suma asigurată direct de la societatea de asigurări, ele n-au dreptul de a acţiona în justiţie (fac excepţie unele situaţii) decât pe asigurat. Prin urmare, din contractul de asigurare încheiat în cazul asigurării de răspundere civilă, nu rezultă raporturi juridice între societatea de asigurări şi terţele persoane păgubite. Dacă la asigurările de bunuri, ca de altfel şi la cele de persoane, suma asigurată se poate plăti în întregime o singură dată sau în mai multe etape, caz în care ea se diminuează de fiecare dată cu despăgubirile şi sumele asigurate parţiale achitate cu prilejul unor riscuri, la asigurările de răspundere civilă situaţia se prezintă diferit, întrucât suma asigurată rămâne la acelaşi nivel pe toată durata asigurării. În alţi termeni aceasta înseamnă că, la fiecare producere a riscului asigurat, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul maxim al sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate care au avut loc în perioada de valabilitate a asigurării. Astfel, este posibil să apară şi

situaţii când asigurătorul plăteşte despăgubiri al căror total -pe întreaga durată a asigurării -întrece cuantumul sumei asigurate. Prin urmare, asigurarea de răspundere civilă acoperă prejudiciile care sunt urmarea producerii unui accident pentru care asiguratul datorează conform legii -despăgubirea cuvenită terţelor persoane păgubite. Baza juridică a achitării despăgubirilor este tocmai răspunderea pe care asiguratul o are în calitatea sa de deţinător al unor bunuri a căror utilizare poate da naştere unor accidente. Dacă asiguratul însuşi este victima accidentului (sau acesta afectează bunurile sale), el nu are dreptul de a încasa ceva de la asigurător în cadrul asigurărilor de răspundere civilă, ci numai în cadrul asigurărilor de persoane sau al asigurărilor de bunuri. Asigurările de răspundere civilă pot fi grupate după mai multe criterii,

astfel: -după modul de reglementare din punct de vedere juridic, asigurările de răspundere civilă pot fi clasificate în asigurări de răspundere civilă obligatorii şi asigurări de răspundere civilă facultative; -după obiectul lor, asigurările de răspundere civilă pot fi grupate în asigurări de răspundere civilă izvorâte din 00:15 deţinerea şi utilizarea mijloacelor de transport şi în asigurări de răspundere civilă legală sau generală

12.2 Asigurarea de răspundere civilă auto

Asigurările de răspundere civilă auto au în România un caracter obligatoriu.

autovehicule în România (dacă nu au asigurări internaţionale valabile şi la noi în ţară).

Autovehiculele cuprinse în asigurarea obligatorie sunt clasificate în cinci

grupe: Autoturisme (inclusiv de teren şi mixte, autosanitare şi rulote auto). Primele de asigurare sunt diferenţiate în funcţie de capacitatea cilindrică, în 6 grupe. Autovehicule pentru transport de persoane (inclusiv tramvaie şi troleibuze).

Motociclete cu sau fără ataş. Tractoare rutiere.

Alte autovehicule (autoutilitare, autofurgonete, autocamioane, autospeciale).

Reglementările legale în materia asigurărilor de răspundere civilă auto au fost actualizate prin modificările şi completările la Legea 136/1995 operate prin Legea 172/2004 şi Ordinul nr. 21 din 19.11. 2009 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind punerea în aplicare a „Normelor privind asigurarea obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule”. Ne vom referi în continuare la principalele prevederi ale acestor reglementări.

Autorizarea asiguratorilor Asiguratorii pot practica asigurarea obligatorie RCA daca sunt autorizati pentru desfasurarea activitatii de asiguraresi indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii speciale: a) sunt autorizati pentru subscrierea riscurilor de raspundere civila a vehiculelor b) dispun de o reprezentant de despagubiri in fiecare stat situat in limitele teritoriale de acoperire a asigurarii RCA c) dispun de o retea teritoriala formata din cel putin o unitate, sucursala ori agentie in fiecare judet si in municipiul Bucuresti, cu exceptia judetului Ilfov, atat pentru activitatea de contractare a asigurarii, cat si pentru cea de constatare si lichidare a daunelor pentru vehicule; d) in cadrul fiecarei unitati si subunitati dispun de personal specializat pentru activitatea de constatare si de lichidare a daunelor auto si efectueaza plati de despagubiri la cel putin una dintre unitatile teritoriale din fiecare judet si din municipiul Bucuresti, cu exceptia judetului Ilfov; e) dispun, atat pentru sediul central, cat si pentru subunitati, de o dotare cu tehnica de calcul si software adecvate si de personal care sa permita contractarea asigurarii RCA, tinerea unor evidente detaliate privind incheierea, derularea si incetarea asigurarii RCA si transmiterea in format

electronic a acestor informatii catre baza de date CEDAM; f) detin un program de reasigurare care garanteaza o retinere proprie prudentiala; g) sunt membri ai BAAR, precum si ai asociatiei Fondul de protectie a victimelor strazii. Asiguratorii care au dreptul de a practica asigurarea obligatorie RCA pe teritoriul Romaniei, in baza dreptului de stabilire si a libertatii de a presta servicii, isi desfasoara activitatea cu respectarea prevederilor prezentelor norme. Asiguratorul RCA este obligat sa numeasca reprezentanti de despagubiri in fiecare stat membru Reprezentantul de despagubiri este imputernicit sa instrumenteze daunele in numele si in contul asiguratorului RCA si sa reprezinte asiguratorul RCA. Reprezentantul de despagubiri poate actiona pentru mai multi asiguratori RCA. Documentul de asigurare obligatorie RCA este eliberat in conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozitiile legislatiei privind asigurarea obligatorie RCA, in vigoare la data accidentului, a statului in care acesta s-a produs. Acoperirea prejudiciilor se face in conformitate cu legislatia in vigoare din statul pe teritoriul caruia s-a produs accidentul de vehicul si cu cel mai mare nivel de despagubire dintre cel prevazut in legislatia respectiva si cel prevazut in contractul de asigurare. Polita de asigurare RCA contine in mod obligatoriu informatii despre: partile implicate in contract, perioada de valabilitate a asigurarii, limitele maxime de despagubire stabilite de asigurator, prima de asigurare si numarul de inmatriculare/inregistrare ori numarul de identificare al vehiculului, precum si statele in care acest document are valabilitate. Incepȃnd cu data de 1 ianuarie 2010 politele de asigurare RCA se vor emite in sistem electronic. Asiguratorii RCA au obligatia de a stabili tarifele de prima astfel incat sa garanteze permanent indeplinirea obligatiilor ce decurg din incheierea contractelor de asigurare RCA, constituirea rezervelor tehnice , plata contributiilor catre fondurile stabilite in conformitate cu legislatia in vigoare, precum si acoperirea cheltuielilor de achizitie si de administrare. Sistemul de corectare a primei de asigurare de baza va permite acordarea unor reduceri cumulate pana la un nivel de maximum 25%, cu exceptia reducerilor acordate pensionarilor si persoanelor cu deficiente locomotorii, precum si a celor stabilite prin sistemul bonus-malus. Nivelul maxim al comisionului pentru contractarea asigurarii RCA nu va depasi 15% din valoarea primelor de asigurare incasate.

Incepând cu data de 1 ianuarie 2010, in tarifarea asigurarilor RCA se va introduce sistemul bonus-malus. Asiguratorii RCA au obligatia de a stabili limite de despagubire, care nu pot fi mai mici decat limitele de despagubire stabilite de catre Comisia de Supraveghere a Asigurarilor.

Limitele de despagubire stabilite de catre Comisia de Supraveghere a Asigurarilor sunt: a) pentru pagubele materiale produse in unul si acelasi accident, indiferent de numarul persoanelor prejudiciate, limita de despagubire se stabileste, pentru accidente produse in anul 2010, la un nivel de 500.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Nationala a Romaniei. Pentru accidente produse in anul 2011, limita de despagubire pentru aceste riscuri se stabileste la un nivel de 750.000 euro; b) pentru vatamari corporale si decese, inclusiv pentru prejudicii fara caracter patrimonial produse in unul si acelasi accident, indiferent de numarul persoanelor prejudiciate, limita de despagubire se stabileste, pentru accidente produse in anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Nationala a Romaniei. Pentru accidente produse in anul 2011, limita de despagubire pentru aceste riscuri se stabileste la un nivel de 3.500.000 euro. In cazul in care in unul si acelasi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane si valoarea totala a prejudiciilor depaseste limitele de despagubire specificate in polita RCA, despagubirea va fi stabilita in functie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecarei persoane indreptatite la despagubire pentru prejudiciile suferite in acelasi accident.

Riscurile acoperite si excluderile

Se acorda despagubiri, in forma baneasca, pentru: a) vatamari corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fara caracter patrimonial;

b) pagube materiale; c) pagube consecinta a lipsei de folosinta a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecata efectuate de catre persoana prejudiciata.

Indiferent de locul in care s-a produs accidentul de vehicul, pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulatiei publice, in incinte si in orice alte locuri, atat in timpul deplasarii, cat si in timpul stationarii vehiculului asigurat, asiguratorul RCA acorda despagubiri pana la limita de despagubire prevazuta in polita de asigurare RCA pentru: 1. prejudiciul produs de dispozitivele sau instalatiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii sau atasului tractat de vehicul; 1. prejudiciul produs din culpa conducatorului vehiculului asigurat, inclusiv in cazurile in care la data accidentului conducatorul vehiculului: • a condus vehiculul fara consimtamantul explicit sau implicit al asiguratului; • nu este titularul unui permis care sa ii dea dreptul sa conduca vehiculul respectiv; • nu a respectat obligatiile legale de ordin tehnic cu privire la starea si siguranta vehiculului respectiv;

3. prejudiciul produs prin fapta lucrului, cand prejudiciul isi are cauza in insusirile, actiunea sau inactiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori caderea accidentala a substantelor, materialelor sau a obiectelor transportate; 4. cazul in care persoanele care solicita despagubiri pentru vatamari corporale sunt membrii familiei asiguratului, conducatorului auto sau ai oricarei altei persoane a carei raspundere civila este angajata intr-un accident de vehicul;

5. prejudiciile provocate tertilor, consecinta a deschiderii usilor vehiculului in timpul mersului sau atunci cand vehiculul este oprit ori stationeaza, de catre pasagerii acestuia, fara asigurarea ca nu se pune in pericol siguranta deplasarii celorlalti participanti la trafic.

Asiguratorul nu acorda despagubiri pentru: 1. cazurile in care proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului vinovat nu are raspundere civila, daca accidentul a fost

produs: a) de un caz de forta majora; b) din culpa exclusiva a persoanei prejudiciate c) din culpa exclusiva a unei terte persoane; 2. prejudiciile suferite de conducatorul vehiculului raspunzator de producerea accidentului; 3. prejudiciile produse bunurilor apartinand persoanelor fizice sau persoanelor juridice, daca au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat in proprietatea sau utilizat de aceeasi persoana fizica sau juridica si care este

condus de un prepus al aceleiasi persoane juridice ori de o alta persoana pentru care raspunde persoana fizica sau persoana juridica; 4. prejudiciile cauzate in situatiile in care nu se face dovada valabilitatii la data accidentului a asigurarii obligatorii RCA sau asiguratorul RCA nu are raspundere; 5. partea din prejudiciu care depaseste limitele de despagubire stabilite prin polita de asigurare RCA, produs in unul si acelasi accident, indiferent de numarul persoanelor prejudiciate si de numarul persoanelor raspunzatoare de producerea prejudiciului;

6. amenzile de orice fel si cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului; 7. cheltuielile facute in procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului, chiar daca in cadrul procesului penal s-a solutionat si latura civila; 8. sumele pe care conducatorul vehiculului raspunzator de producerea prejudiciului este obligat sa le plateasca proprietarului sau utilizatorului care i-a incredintat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul;

9. prejudiciile produse bunurilor transportate, daca intre proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducatorul auto raspunzator si persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului;

10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate in vehiculul cu care s-a produs accidentul, daca asiguratorul poate dovedi ca persoanele prejudiciate stiau ca vehiculul respectiv era furat; 11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalatiile montate pe vehicule, atunci cand acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalatii de lucru; 12. prejudiciile produse prin accidente survenite in timpul operatiunilor de incarcare si de descarcare, acestea constituind riscuri ale activitatii profesionale; 13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului; 14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul in timpul unui atac terorist sau razboi, daca evenimentul are directa legatura cu respectivul atac sau razboi; 15. pretentiile ca urmare a diminuarii valorii bunurilor dupa reparatie. In situatia in care persoana prejudiciata a contribuit din culpa la producerea accidentului sau la marirea prejudiciului, cel chemat sa raspunda va fi tinut

raspunzator numai pentru partea din prejudiciu care ii este imputabila — culpa comuna. In astfel de situatii intinderea raspunderii fiecarei persoane va fi cea constatata prin orice mijloc de proba. In situatia in care nu se poate stabili intinderea raspunderii fiecarei persoane, aceasta se va stabili in cote egale, in raport cu numarul partilor implicate in accident, fiecare parte avand dreptul la despagubire in proportia in care nu s-a facut raspunzatoare de producerea accidentului.

Perioada de valabilitate a asigurarii Raspunderea asiguratorului RCA incepe:

a) din ziua urmatoare celei in care expira valabilitatea politei de asigurare anterioare, pentru asiguratul care isi indeplineste obligatia incheierii asigurarii cel mai tarziu in ultima zi de valabilitate a acesteia; b) din ziua urmatoare celei in care s-a incheiat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau o asigurare obligatorie RCA valabila la momentul incheierii asigurarii; c) din momentul eliberarii documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrarii in vigoare a autorizatiei provizorii de circulatie sau a inmatricularii/inregistrarii vehiculului, pentru vehiculele comercializate care urmeaza sa fie inmatriculate/ inregistrate. In cazul instrainarii unui vehicul in baza unor acte civile sub semnatura privata, pentru care exista o asigurare obligatorie RCA valabila, aceasta asigurare ramane in vigoare pana la data dobandirii calitatii de titular al vehiculului de catre noul proprietar. Raspunderea asiguratorului RCA inceteaza la ora 24,00 a ultimei zile de valabilitate inscrise in polita de asigurare RCA sau anterior acestei date in momentul radierii din evidenta circulatiei. Prin exceptie pentru vehiculele pentru care se transmite dreptul de proprietate noului proprietar in perioada de asigurare ca urmare a incetarii contractelor de leasing, asigurarile obligatorii RCA raman in vigoare pana la expirarea perioadei de valabilitate inscrise in documentele de asigurare, fara modificarea primei de asigurare, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: • noii proprietari sunt utilizatorii prevazuti in documentele de asigurare; si • asiguratorul a incasat integral prima de asigurare aferenta perioadei de valabilitate.

Obligatiile asiguratului Asiguratul este obligat sa instiinteze, in cel mai scurt timp, asiguratorul

RCA cu privire la producerea evenimentului si sa precizeze imprejurarile cu privire la acest eveniment, iar pe parcursul investigatiilor referitoare la acest eveniment sa procedeze in conformitate cu instructiunile primite de la asigurator.

Asiguratul este obligat, in cel mai scurt timp, sa ofere partii prejudiciate, la cererea acesteia, informatiile necesare pentru formularea cererii de despagubire, in special numele si prenumele si locul de rezidenta ale persoanei care a condus vehiculul asigurat in momentul producerii daunei;numele, prenumele si locul de rezidenta sau denumirea, sediul proprietarului ori utilizatorului vehiculului; denumirea, sediul asiguratorului care a emis polita de asigurare RCA, seria si numarul politei de asigurare RCA, precum si numarul de inmatriculare/inregistrare al vehiculului asigurat ori numarul de identificare al acestuia.

Despagubirea Persoana prejudiciata are dreptul sa inainteze cererea de despagubire catre asiguratorul RCA sau catre asociatia Fondul de protectie a victimelor strazii. Despagubirea se plateste de catre asiguratorul RCA in maximum 15 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii raspunderii si cuantificarii daunei, solicitat in scris de catre asigurator, sau de la data la care asiguratorul a primit o hotarare judecatoreasca definitiva cu privire la suma de despagubire pe care este obligat sa o plateasca. Asiguratorul RCA poate desfasura investigatii privind producerea accidentului, in termen de cel mult 3 luni de la data avizarii producerii evenimentului asigurat. In termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de catre partea prejudiciata ori de catre asigurat, asiguratorul RCA este obligat: a) fie sa raspunda cererii partii solicitante, formuland oferta de despagubire; b) fie sa notifice partii prejudiciate cu privire la motivele pentru care nu a aprobat, in totalitate sau partial, pretentiile de despagubire. Daca asiguratorul RCA nu isi indeplineste obligatiile in termenele se aplica o penalizare de 0,1%, calculata pentru fiecare zi de intarziere.

Avizarea si constatarea prejudiciilor Depunerea cererii de despagubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin polita de asigurare RCA reprezinta avizare de dauna si obliga asiguratorul RCA raspunzator sa deschida dosarul de dauna, sa efectueze constatarea pagubelor, sa comunice in scris partii prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru solutionarea cererii de

despagubire si sa solutioneze cererea de despagubire in termenul legal. In cazul in care, pentru recuperarea pagubei materiale, persoana pagubita se adreseaza asiguratorului sau de bunuri, constatarea avariilor, solutiile tehnologice adoptate, evaluarea si stabilirea despagubirilor sunt opozabile asiguratorului RCA al persoanei vinovate. Asiguratorul de bunuri al persoanei pagubite recupereaza despagubirea platita de la asiguratorul RCA al persoanei vinovate fara ca asiguratorul RCA sa fie indreptatit sa respinga o astfel de cerere. Procesul-verbal de constatare a pagubelor se semneaza de toate persoanele care iau parte la intocmirea acestuia. Daca prin demontarea sau reparatia bunului avariat au rezultat si alte pagube produse ca urmare a accidentului, ce nu au putut fi constatate initial, se va intocmi un proces-verbal suplimentar de constatare a pagubelor, cu participarea acelorasi persoane care au luat parte la constatarea initiala. Asiguratorii RCA pot acorda despagubiri si in cazul in care persoana pagubita a procedat la repararea vehiculului avariat inainte ca asiguratorii sa efectueze constatarea prejudiciului, daca imprejurarile si cauzele producerii evenimentului asigurat, precum si cuantumul pagubei rezulta din actele aflate la dosar. In asemenea situatii, stabilirea marimii cuantumului pagubelor se face in baza datelor consemnate in constatarea amiabila, in actele incheiate de organele de politie, de unitatile de pompieri sau de celelalte autoritati publice competente, a documentatiilor privind costul efectiv al reparatiilor efectuate, coroborate cu preturile practicate de unitatile de specialitate, a declaratiilor scrise ale partilor implicate in accident si ale martorilor cu privire la accidentul produs

Despagubirile se stabilesc prin hotarare judecatoreasca, in cazul in care:

1. se formuleaza pretentii de despagubiri pentru lipsa de folosinta a bunului avariat ori distrus 2. se formuleaza pretentii de despagubiri pentru: hartii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre pretioase, obiecte de arta, obiecte din platina, aur sau argint, marci postale, timbre, precum si pentru disparitia sau distrugerea banilor;

3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana raspunzatoare de producerea prejudiciului, la cauzele si imprejurarile producerii accidentului, precum si la cuantumul prejudiciilor produse.

La stabilirea despagubirii, in cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca baza de calcul pretentiile formulate de persoanele pagubite, fara a se depasi valoarea acestora din momentul producerii accidentului si nici limitele de despagubire stabilite prin polita de asigurare RCA. La stabilirea despagubirilor in cazul vatamarii corporale sau al

decesului

unor persoane se au in vedere urmatoarele: 1. in caz de vatamare corporala: a) diferenta dintre veniturile nete ale persoanei vatamate, probate cu documente fiscale, si indemnizatia primita din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul isi desfasoara activitatea si/sau, dupa caz, din fondurile bugetului asigurarilor sociale de stat, pe perioada spitalizarii si a concediului medical; b) venitul mediu lunar net realizat din activitati desfasurate de persoana vatamata, probat cu documente justificative, in cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat; c) salariul de baza minim brut pe economie, in cazul persoanelor pagubite aflate la data producerii accidentului in ultimul an de studii sau de calificare; d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident — cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentatie suplimentara, conform prescriptiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurari sociale prevazute de reglementarile in vigoare; e) cheltuielile cu ingrijitori pe perioada incapacitatii de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, insa nu mai mult decat salariul de baza minim brut pe economie; f) daunele morale: in conformitate cu legislatia si jurisprudenta din Romania;

2. in caz de deces: a) cheltuielile de inmormantare, b) cheltuielile cu transportul cadavrului, c) veniturile nete nerealizate si alte eventuale cheltuieli rezultate in

perioada de la data producerii accidentului si pana la data decesului, d) daunele morale: in conformitate cu legislatia si jurisprudenta din Romania.

Stabilirea despagubirilor in cazul avarierii sau al distrugerii vehiculelor Despagubirile pentru vehicule nu pot depasi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului si nici limita de despagubire prevazuta in polita de asigurare RCA. Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparatiilor partilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de inlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum si cele de demontare si montare aferente reparatiilor si inlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse

prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preturile practicate de unitatile de specialitate, la care se adauga cheltuielile cu transportul vehiculului, precum si cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative.

Se considera ca a fost necesara revopsirea integrala a vehiculului atunci cand partile avariate din cauza accidentului reprezinta minimum 50% din suprafata totala exterioara a vehiculului respectiv. Dauna totala se defineste ca fiind situatia in care cuantumul pagubei depaseste 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului. Pentru stabilirea valorii vehiculelor la data producerii evenimentului asigurat, din valoarea de nou a acestora se scade uzura valorica. Prin uzura valorica se intelege acea parte din valoarea vehiculului ce se pierde prin vechime, intrebuintare sau stare de intretinere. Uzura valorica se calculeaza prin aplicarea unui coefficient de uzura asupra valorii de nou a vehiculului la data producerii evenimentului asigurat.

Sistemul bonus-malus Sistemul bonus-malus este un sistem prin care asiguratul/utilizatorul persoana fizica se incadreaza in una dintre clasele de bonus (ceea ce conduce la reducerea primei de asigurare) sau in una dintre clasele de malus (ceea ce conduce la majorarea primei de asigurare), in functie de istoricul de daunalitate realizat de asigurat/utilizator persoana fizica in 01:00 perioada de referinta. Sistemul bonus-malus este format din categoria de baza B0, 14 clase de bonus si 8 clase de malus. Clasa B0 este clasa atribuita unui asigurat nou, fara istoric in asigurare. Reducerea sau majorarea stabilita conform sistemului bonus-malus se aplica tarifelor notificate si practicate de catre societatea de asigurare la care asiguratul doreste sa incheie asigurarea obligatorie de raspundere civila. Perioada de referinta este anul calendaristic anterior datei de emitere a politei. Pentru aplicarea unui malus sunt luate in calcul evenimentele pentru care a fost platita cel putin o dauna in perioada de referinta, in care se retine responsabilitatea totala sau partiala a conducatorului auto, indiferent cine a condus vehiculul la momentul producerii accidentului, indiferent de modul de protocolare a acestuia, prin proces-verbal intocmit de politie ori prin constatare amiabila de accident. Daca la momentul producerii evenimentului vehiculul era insusit si folosit fara acordul proprietarului si acest lucru a fost sesizat in scris politiei,

coeficientul din sistemul bonus-malus al asiguratului nu este influentat. Clasele bonus-malus si coeficientii aferenti acestora sunt prevazuti in anexa nr. 9 la Ordinul CSA nr.21/2009. Daca in perioada de referinta nu au fost inregistrate daune platite, asiguratii beneficiaza de un bonus, respectiv o reducere a primei de asigurare, dupa cum urmeaza: — o clasa, in cazul in care noua polita se incheie pentru o perioada de 6 luni; — doua clase, in cazul in care noua polita se incheie pentru o perioada de un an. Daca in perioada de referinta au fost inregistrate daune platite, asiguratii sunt penalizati prin aplicarea unui malus, respectiv majorarea primei de asigurare, conform tabelului prevazut in anexa nr. 9. Pentru o perioada de referinta se poate aplica cel mult o malusare. In situatia in care un asigurat detine mai multe vehicule, sistemul bonus-malus se aplica distinct pentru fiecare vehicul. În cazul instrainarii/radierii vehiculului asigurat, stabilirea noii clase de bonus-malus pentru un vehicul noudobandit se face pornind de la clasa bonus-malus de care beneficiat anterior.

01:15 asiguratul

12.3 Asigurarea de răspundere civilă auto cu valabilitate în afara României (asigurarea tip „Carte verde”)

Asigurarea de tip „Carte verde” are ca obiect asigurarea autovehiculelor persoanelor fizice sau juridice care vor călători 01:30 în străinătate împotriva prejudiciilor pe care le-ar provoca unor terţe persoane prin accident de autovehicule pe teritoriul ţărilor

tranzitate. Pentru a depăşi problemele ridicate de diversitatea reglementărilor existente în diverse ţări în materia răspunderii civile auto, încă din 1947 subcomisia transporturilor rutiere a Comisie Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE – ONU) a elaborat un sistem de asigurare de răspundere civilă auto prin care asigurarea încheiată într-o ţară devine operantă, în caz de accident, în conformitate cu legislaţia din ţara în care s-a produs acest accident. Din punct de vedere juridic, acest sistem alterează principiul „lex loci contractus” din reglementările de drept internaţional privat, garantând posesorului de Carte verde, în orice ţară afiliată la sistem în care intră autovehiculul asigurat, regimul local de răspundere civilă auto. Adoptându-se acest sistem, în fiecare ţară s-a creat un Birou Naţional ce reprezintă societăţile de asigurări din ţară în raport cu „Birourile” din alte ţări şi de asemenea supraveghează respectarea de către societăţile de asigurări din ţară a obligaţiilor financiare ce le revin din participarea la sistem. Această convenţie inter-birouri s-a constituit în 1949 într-o organizaţie internaţională, respectiv „Consiliul Birourilor Asigurătorilor de Autovehicule”, cu sediul la Londra. Aceasta a elaborat şi forma documentului de asigurare „Carte verde”, denumit astfel după culoarea lui. Sistemul a început să opereze în 1953.

El a fost perfecţionat în 1984 prin „Recomandările de la Geneva” ale CEE – ONU care au antrenat semnarea în 1996 a unei noi Convenţii Tip

Interbirouri „Carte verde”, operaţională din iulie 1997. Organizarea sistemului alocă fiecărui Birou naţional două funcţii simultane, de Birou emitent (Birou plătitor) şi respectiv de Birou gestionar. În calitate de Birou emitent, acesta furnizează certificate de asigurare membrilor săi (societăţile de asigurări ce practică asigurarea de răspundere civilă auto) pentru a fi completate de către aceştia şi eliberate clienţilor lor. Perioada de valabilitate a certificatelor de asigurare „Cartea verde” este de minimum 15 zile, fiind uzuale termenele de 15 zile, 20 zile şi o lună. Între funcţiile şi obligaţiile Biroului naţional în calitate de Birou gestionar al cazului de răspundere civilă auto petrecut pe teritoriul său trebuie menţionate următoarele: De îndată ce Biroul gestionar ia cunoştinţă de producerea unui accident în care este implicat un asigurat, fără a aştepta o reclamaţie formală, va proceda imediat la investigarea circumstanţelor producerii accidentului în scopul gestionării cazului. Biroul gestionar va informa imediat Biroul plătitor, sau pe membrul acestui Birou care a eliberat certificatul de asigurare, de toate pagubele.

Biroul plătitor autorizează Biroul gestionar să accepte dispoziţia oricărei proceduri legale care poate implica plata de despăgubiri rezultând dintr-un accident şi să regularizeze toate daunele; Biroul gestionar va acţiona apărând interesele Biroului plătitor, ca şi cum el ar fi eliberat poliţa de asigurare şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare în ţara sa. În mod normal el se va consulta cu Biroul plătitor înainte de a lua o decizie finală, dar nu are obligaţia de a o face. Biroul gestionar are competenţă exclusivă în toate problemele privind interpretarea prevederilor legale naţionale şi de regularizare a pagubelor. Totuşi, când regularizarea preconizată depăşeşte condiţiile şi limitele prevederilor de răspundere civilă ale legii obligatorii de asigurare auto din ţara sa, dar există acoperire prin poliţa de asigurare, va trebui să consulte Biroul plătitor şi va obţine acordul acestuia pentru plata sumei din reclamaţie care depăşeşte acele condiţii sau limite. Dacă un membru al Biroului Emitent (Plătitor) are o sucursală sau filială stabilită şi autorizată în ţara Biroului Gestionar pentru practicarea operaţiunilor de asigurări auto. Biroul Gestionar îi va ceda, dacă va fi solicitat, gestionarea şi reglementarea despăgubirilor. Când Biroul gestionar a rezolvat o cerere de despăgubire, el are dreptul să ceară, pe baza dovezii plăţii, rambursarea de către Biroul plătitor sau de către membrul acestuia care a emis certificatul de asigurare „Cartea verde” următoarele: a) suma totală plătită de Biroul gestionar cu titlul de despăgubiri sau indemnizaţie, precum şi acele costuri şi cheltuieli ale reclamantului pe care are dreptul să le recupereze potrivit unei sentinţe judecătoreşti; b) sumele plătite de Biroul gestionar pentru serviciile externe inerente instrumentării reclamaţiei şi cheltuielile necesare unei proceduri juridice normale; c) o taxă de gestiune calculată la rata de 15% din echivalentul sumei plătite conform punctului (a). Sumele datorate Biroului gestionar vor fi, la cerere, rambursate în ţara acestuia, în valuta ţării sale şi net de toate cheltuielile. Dacă în decurs de două luni de la data cererii de rambursare membrul Biroului plătitor nu a achitat sumele datorate Biroului gestionar, Biroul plătitor, la primirea notificării de întârziere, va face el însuşi rambursarea în decurs de cel mult o lună de la notificare. Biroul gestionar va fi de asemenea îndreptăţit la o sumă penalizatoare echivalentă cu o dobândă de 12% pe an la suma datorată, pe perioada de la prima cerere de rambursare şi până la primirea sumei.

12.4 Asigurările de răspundere civilă generală (facultative)

Asigurarea facultativă de răspundere civilă se încheie în legătura cu activităţile economice, culturale, sanitare şi sportive, în legătura cu deţinerea de clădiri sau alte construcţii, 01:45 precum şi în legătură cu faptele persoanelor fizice prevăzute în contract. Această asigurare acoperă -în limita sumei asigurate stipulate în contract -despăgubirile pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane în baza legii şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Asigurarea acoperă nu numai răspunderea pentru fapta proprie a asiguratului, dar şi răspunderea lui pentru fapta altuia (prepus, copil etc.). Se are în vedere numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului („în baza legii”) nu şi aceea contractuală (de exemplu, din închiriere, depozit, transport, prestări de servicii etc.). Pentru acoperirea prin asigurare a răspunderii contractuale (de exemplu, a cărăuşului) urmează să se încheie alt contract (de exemplu, asigurare cargo). Despăgubirea se stabileşte, în condiţiile prevăzute în contractul de asigurare, pe baza convenţiei (tranzacţiei) dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător. Dacă această înţelegere tripartită nu se realizează litigiul se soluţionează, în cazul evenimentelor petrecute pe teritoriul României, de organul de jurisdicţie român competent. Potrivit legii, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva celui răspunzător de producerea pagubei, în condiţiile dreptului comun. Ele beneficiază însă de acţiune directă şi împotriva asigurătorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. Dacă acţiunea a fost intentată împotriva persoanei responsabile, hotărârea va fi opozabilă asigurătorului numai dacă a fost şi el introdus în proces. În toate cazurile, asigurătorul va fi obligat să plătească despăgubirile datorate terţului numai în condiţiile şi în limitele (suma asigurată) prevăzute în contract. Drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei responsabile rămân neştirbite, potrivit dreptului comun, pentru tot ceea ce nu se va fi plătit de asigurător. Despăgubirile datorate de asigurător -indiferent că au fost stabilite pe cale de tranzacţie sau prin hotărâre judecătorească -se plătesc nemijlocit terţului păgubit şi nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului, ceea ce înseamnă că nu intră în patrimoniul acestuia pentru a servi gajului general al creditorilor. Ei profită de plata făcută de asigurător numai indirect, prin

evitarea micşorării acestui patrimoniu cu despăgubirile datorate terţului păgubit, care -în absenţa asigurării de responsabilitate -ar fi grevat acest patrimoniu.

Dacă asiguratul dovedeşte că 1-a despăgubit pe terţul păgubit, asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea datorată asiguratului, patrimoniul acestuia fiind reîntregit cu indemnizaţia de asigurare. Pentru recuperarea despăgubirilor plătite, dacă asigurătorul nu a fost introdus în procesul dintre persoana păgubită şi cea responsabilă, asiguratul are dreptul la acţiunea în justiţie împotriva asigurătorului în temeiul contractului de asigurare. Deşi asigurătorul nu „răspunde” pentru paguba cauzată, el urmează să suporte, potrivit legii şi contractului, pagubele cauzate de asigurat. Asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei terţului păgubit sau asiguratului numai dacă paguba a fost cauzată intenţionat de către asigurat ori alte persoane prevăzute în contractul de asigurare. În domeniul asigurării facultative de răspundere civilă, la fel ca şi în materia asigurării de bunuri, asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului plătit şi se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva celor răspunzători de producerea pagubei( de exemplu împotriva prepusului asiguratului, dacă răspunderea civilă a acestuia nu a fost cuprinsă în asigurare). Există o paletă largă de asigurări de răspundere civilă generală practicate în prezent şi de societăţile de asigurări din România, din care enumerăm următoarele:

Asigurări de răspundere civilă generală Asigurarea de răspundere civilă faţă de terţi (contract general) Supliment privind răspunderea civilă faţă de terţi a producătorului Supliment privind răspunderea civilă a chiriaşului faţă de proprietar Supliment privind răspunderea civilă a proprietaruiui faţă de chiriaşi Asigurarea de răspundere civilă a angajatorului faţă de angajaţi Asigurarea de răspundere a Caselor de Expediţii şi a altor operatori

pentru activităţi conexe transportului rutier Asigurarea de răspundere civilă a producătorilor şi furnizorilor de echipamente Electronice

Asigurarea de răspundere civilă a gestionarilor fondurilor de vânătoare Asigurarea de răspundere civilă faţă de terţi propietari/deţinători

temporari de câini

Asigurări de răspundere civilă profesională Asigurarea de răspundere civilă profesională a contabililor autorizaţi, experţilor contabili şi experţilor tehnici

Asigurarea de răspundere civilă profesională a administratorilor judiciari şi lichidatori

Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor Asigurarea de răspundere civilă profesională medici şi personal auxiliar Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor veterinari Asigurarea de răspundere civilă profesională a brokerilor de asigurare Asigurarea de răspundere civilă profesională a personalului de

conducere Asigurarea de răspundere civilă profesională a societăţilor de proiectare Asigurarea de răspundere civilă profesională a agenţilor de jucători Asigurarea de răspundere civilă profesională a operatorilor

autorizaţi ai arhivei electronice de garanţii reale mobiliare Asigurarea de răspundere civilă profesională a Comisionarilor Vamali Asigurări de răspundere civilă a prestatorilor de servicii Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii -general Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii -unităţi

service auto Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii – unităţi specializate în servicii de pază, monitorizare, şi de intervenţie Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii – unităţi hoteliere, turistice şi de alimentaţie publică Asigurarea de răspundere civilă prestator servicii – saloane de igienă şi frumuseţe

Asigurări de răspundere civilă profesională a furnizorilor de servicii medicale şi farmaceutice

Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor de familie Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor specialişti

– specialităţi medicale şi paraclinice Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor specialişti – specialităţi chirurgicale şi stomatologice Asigurarea de răspundere civilă profesională a personalului medical cu studii medii

Asigurarea de răspundere civilă a unităţilor sanitare Asigurarea de răspundere civilă profesională a farmaciştilor

Asigurarea de răspundere civilă profesională a personalului farmaceutic cu studii medii Asigurarea de răspundere civilă a furnizorilor de servicii medicale de urgenţă şi de transport sanitar

Asigurarea de răspundere civilă profesională a furnizorilor de servicii de îngrijire la domiciliu Asigurarea de răspundere civilă a furnizorilor de dispozitive medicale destinate recuperării unor deficienţe organice sau fiziologice Asigurarea de răspundere civilă profesională a furnizorilor de servicii medicale de recuperare

Alte asigurări de răspundere civilă generală Asigurarea clădirilor şi a conţinutului – RĂSPUNDERE CIVILĂ Asigurarea apartamentelor -RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurarea pentru „toate riscurile” a lucrărilor de construcţii – montaj şi răspundere a constructorului – RĂSPUNDERE CIVILĂ Asigurarea de răspundere civilă a operatorilor de transport pe calea ferată pentru marfa transportată.

Asigurări de răspundere civilă maritime Asigurarea navelor pe timpul construcţiei Asigurarea de răspundere civilă a reparatorilor de nave Asigurarea de răspundere civilă a autorităţilor portuare

Pentru a înţelege specificul asigurărilor de răspundere civilă generală prezentăm în continuare obiectul asigurării în cazul unor poliţe din lista celor de mai sus

Asigurarea de răspundere civilă faţă de terţi a producătorului Această asigurare acoperă prejudiciile cauzate unor terţe persoane din culpa Asiguratului, prin utilizarea de către aceştia a unor produse defectuoase fabricate, vândute, livrate, construite, modificate sau prelucrate de Asigurat. Asiguratul poate fi: -fabricantul unui produs finit sau fabricantul unei părţi componente a produsului; -orice persoană care, aplicând pe produse numele său, marca de comerţ sau alt semn distinctiv, îşi asumă răspunderea decurgând din aceste operaţiuni; -orice persoană care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării activităţii; -distribuitorul autorizat produsului, în măsura în care acesta intervine asupra produsului într-una din formele de mai sus.

Asigurătorul acord despăgubiri pentru sumele pe care Asiguratul este

obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii produse terţilor din culpă, respectiv vătămarea corporală, îmbolnăvirea sau decesul unor terţe persoane, precum şi avarierea sau distrugerea unor bunuri aparţinând terţilor. Sunt acoperite de asemenea şi cheltuielile de judecată făcute de Asigurat în procesul civil, în legătura cu evenimentele asigurate, dacă a fost obligat la desdăunare.

Asigurarea de răspundere civilă profesională decurgând din activitatea de proiectare Prin această poliţă se poate asigura activitatea specifică a asociaţiilor profesionale ca persoană juridic precum şi a persoanelor fizice implicate în activitatea de proiectare în domeniul construcţiilor civile sau industriale, cu condiţia ca această activitate să se desfăşoare pe baza licenţei în proiectare, valabilă pe teritoriul României. Se pot asigura prejudiciile de care se fac legal responsabile asociaţiile profesionale şi personalul calificat al acestora, apărute ca urmare a nerespectării obligaţiilor profesionale, a unor acte de neglijenţă, erori sau omisiuni în proiectare, analiza solului şi a subsolului, alegerea materialelor de construcţii optime, supervizarea lucrărilor contractate. Suplimentar sunt despăgubite şi cheltuielile efectuate de Asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare, precum şi pierderile (pagube materiale şi vătămări corporale) suferite de terţe persoane ca urmare a evenimentului asigurat. Pot fi asigurate prin aceasta poliţă lucrările de proiectare şi supervizare în domeniul construcţiilor civile precum clădiri de locuit, birouri, centre comerciale, de sănătate, de cult, industriale, căi de transport (autostrăzi, şosele, poduri, tunele etc.), centre pentru manifestări sportive, alte obiective de interes public, precum şi proiectele de reabilitare sau restaurare a acestora. Asigurarea de răspundere civilă profesională a contabililor autorizaţi, experţilor contabili, experţilor tehnici, auditorilor financiari, experţilor evaluatori şi consultanţilor fiscali Asigurătorul acoperă prejudiciile pe care Asiguratul le produce în desfăşurarea activităţii sale profesionale clienţilor săi, ca urmare a comiterii unor acte de imprudenţă sau neglijenţă. Asigurarea se adresează persoanelor fizice, care au calitatea de contabili autorizaţi, experţi contabili etc. şi persoanelor juridice autorizate să desfăşoare activităţi de expertiză contabilă, expertiză tehnică judiciară etc., pentru prepuşii acestora.

Se acordă despăgubiri Asiguratului pentru: -sumele pe care Asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de

desdăunare pentru prejudicii produse prin comiterea din culpă a unor acte de imprudenţă sau neglijenţă în desfăşurarea activităţilor profesionale, de care răspunde în baza legii;

-cheltuielile de judecată făcute de Asigurat în procesul civil; -cheltuieli de refacere şi/sau înlocuire a documentelor originale (facturi, ordine de plată, extrase de cont, state de salarii, registre de casă, chitanţe, balanţe contabile etc.) pierdute, distruse sau deteriorate din culpa Asiguratului.

Asigurarea de răspundere civilă profesională a medicilor şi personalului auxiliar Această asigurare se adresează persoanelor fizice -medici, stomatologi, posesoare ale diplomei de medic eliberată de o instituţie de învăţământ universitar medical din România ori din străinătate, echivalată potrivit legii, şi autorizate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, potrivit Statutului personalului sanitar. Se mai pot asigura asistenţii medicali şi alte categorii de personal sanitar mediu (surori medicale, laboranţi, tehnicieni medicali şi alte cadre cu pregătire medie de specialitate), precum şi unităţile medicale (spitale, maternităţi, policlinici, dispensare, sanatorii, cabinete particulare, etc.) pentru prepuşii acestora. Se acordă despăgubiri pentru: -sumele pe care Asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii produse prin săvârşirea, în timpul şi în legătură cu exercitarea activităţii profesionale în limitele de competenţă conferite de autorizaţia de liberă practică, a unor acte de imprudenţă sau neglijenţă, care au drept rezultat vătămări corporale, îmbolnăvirea sau decesul pacienţilor ori pagube materiale la bunurile aparţinând acestora; -cheltuielile de judecată la care este obligat Asiguratul în procesul

civil. La solicitarea Asiguratului, poliţa acoperă şi daunele morale, prin plata unei prime suplimentare.

Asigurarea de răspundere civilă profesională a farmaciştilor Prin intermediul acestei poliţe se pot asigura farmaciştii şi asistenţii de farmacie care îşi desfăşoară activitatea pe baza autorizaţiei de liberă practică, conform legislaţiei în vigoare, indiferent de calitatea pe care o au: farmacist, farmacist de specialitate, farmacist primar, farmacist rezident, doctor farmacist, asistent de farmacie şi asistent principal de farmacie, care-şi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor farmaceutice. Se mai pot asigura, de asemenea, atât unităţile farmaceutice care în sensul prevederilor legale sunt de distribuţie (depozit farmaceutic) şi de eliberare (farmacii, drogherii), cât şi

unităţile producătoare de medicamente, produse fitofarmaceutice, parafarmaceutice, stomatologice, radiofarmaceutice, dietetice, cosmetice, precum şi laboratoarele de sinteză, testare, omologare a produselor farmaceutice şi igienico -cosmetice, pentru prepuşii acestora. Se acordă despăgubiri pentru: -sumele pe care Asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii produse terţilor prin comiterea unor acte de imprudenţă sau neglijenţă săvârşite în timpul şi în legătură cu exercitarea profesiei şi de care răspunde în baza legii;

-cheltuielile de judecată la care este obligat Asiguratul în procesul civil; -prejudicii produse clienţilor ca urmare a pierderii, distrugerii sau

deteriorării din culpă a documentelor, lăsate de aceştia în grija Asiguratului, în vederea completării lor, a preparării reţetelor (ex.: carnete de sănătate, reţete, prospecte de medicamente, instrucţiuni de păstrare şi utilizare); -sumele cheltuite de Asigurat pentru reconstituirea, refacerea, înlocuirea documentelor menţionate anterior.

Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii -general Prin intermediul acestei poliţe se acordă despăgubiri Asiguratului pentru sumele pe care acesta este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii provocate din culpa sa clienţilor care apelează la serviciile sale, datorate vătămarilor corporale şi/sau pierderii, avarierii sau distrugerii bunurilor aparţinând beneficiarilor săi, ca efect al unor fapte prin care încalcă obligaţiile asumate faţă de aceştia. Sunt acoperite greşelile în executarea prestărilor de servicii (calitatea necorespunzătoare a lucrărilor), precum şi încălcarea accidentală a obligaţiei de a proteja bunurile predate de clienţi sau aflate în raza sa de acţiune pe perioada executării operaţiilor contractate. Se vor despăgubi şi sumele cheltuite de Asigurat pentru reconstituirea, refacerea, înlocuirea bunurilor avariate, cu condiţia obţinerii consimţământului scris prealabil al Asigurătorului cu privire la cuantumul acestor sume. În cadrul poliţei sunt prevăzute şi despăgubiri pentru cheltuielile făcute de Asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la desdăunare (inclusiv în cazul în care acţiunea penală pusă în mişcare nu mai este judecată, iar acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale), decurgând dintr-un eveniment asigurat care a avut loc în timpul perioadei asigurate, în legatură cu activitatea Asiguratului. Asigurarea de răspundere civilă a prestatorului de servicii -unităţi service auto Asigurătorul acordă despăgubiri Asiguratului pentru sumele pe care acesta este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare pentru prejudicii

provocate din culpa sa clienţilor care apelează la serviciile sale, datorate vătămărilor corporale şi/sau pierderii, avarierii sau distrugerii autovehiculelor şi/sau accesoriilor acestora, aparţinând clienţilor săi şi predate Asiguratului, ca efect al unor fapte prin care încalcă obligaţiile asumate faţă de aceştia.

Se vor despăgubi şi sumele cheltuite de Asigurat pentru reconstituirea, refacerea, înlocuirea bunurilor avariate, precum şi cheltuielile făcute de Asigurat în procesul civil.

02:00

2. Prin ce se deosebesc asigurarile de raspundere civila de asigurarile de bunuri si asigurarile de persoane. 02:05 3. Ce acte normative reglementeaza asigurarile de raspundere civila auto. 4. Cand se acorda si cand nu se acorda despagubiri in cazul asigurarile de raspundere civila auto. 5. Cum se stabilesc despagubirile in asigurarile de raspundere civila auto si care sunt limitele legale ale acestor despagubiri. 6. Cum functioneaza sistemul asigurarilor de raspundere civila auto in spatiul european.

7. La ce se refera asigurarile de raspundere civila generala.

8. Ce tipuri de polite se subsumeaza asigurarilor de raspundere civila generala. 9. Ce tipuri de polite se subsumeaza asigurarilor de raspundere civila profesionala. 10. Ce tipuri de polite se subsumeaza asigurarilor de raspundere civila a prestatorilor de servicii. 11. Ce tipuri de polite se subsumeaza asigurarilor de raspundere civila profesionala a furnizorilor de servicii medicale si farmaceutice. 12. Ce tipuri de polite se subsumeaza asigurarilor de raspundere civila maritime.

02:25 • de răspundere civilă reprezintă o componentă importantă a activităţii de asigurare alături de asigurările de persoane şi asigurările de bunuri, fiind încadrate în categoria asigurărilor generale (non – viaţă). Prin asigurările de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat – persoană fizică sau persoană juridică – unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciile pentru care o persoană fizică sau juridică răspunde potrivit legii. • de răspundere civilă auto au în România un caracter obligatoriu. Sunt cuprinse în asigurare toate persoanele fizice şi juridice posesoare de autovehicule înmatriculate şi folosite pe drumurile publice, precum şi persoanele străine care circulă cu autovehicule în România (dacă nu au asigurări internaţionale valabile şi la noi în ţară).

Sistemul bonus-malus este un sistem prin care asiguratul/utilizatorul persoana fizica se incadreaza in una dintre clasele de bonus (ceea ce conduce la reducerea primei de asigurare) sau in una dintre clasele de malus (ceea ce conduce la majorarea primei de asigurare), in functie de istoricul de daunalitate realizat de asigurat/utilizator persoana fizica in perioada de referinta.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)





Unitatea de învăţare 13 ASIGURĂRILE DE CREDITE ŞI GARANŢII

Consideraţii generale 13.1. Asigurarea creditelor de export 13.2. Asigurarea creditelor interne 13.3. Asigurarea ratelor de leasing 13.4. Asigurarea de cauţiune

Intelegerea importantei asigurarilor de credite si garantii. Intelegerea riscurilor care sunt acoperite prin asigurarile de credite de export. Intelegerea EXIMBANK-ului si a altor institutii cu care se

asimileaza aceasta.

Unitatea de învăţare 13 ASIGURĂRILE DE CREDITE ŞI GARANŢII

13.1. Consideraţii generale

Asigurările de credite şi garanţii sunt subsumate unor categorii de riscuri financiare şi/sau politice legate de o paletă largă de activităţi economice, comerciale sau financiare, derulate în ţară sau pe plan internaţional. 00:00

Aceste riscuri pot fi structurate în: • riscuri comerciale; • riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale; • riscuri politice; • riscuri valutare.

1.Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea-credinţă din partea cumpărătorului. 2. Riscurile generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt,în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o forţă majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor (cutremur, inundaţii). 3. Riscurile politice constau în evenimentele social-politice, independente de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl împiedică să-şi onoreze obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve).

Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargoului. Riscurile politice pot fi constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca:

restrângerea importurilor; limitarea transferului valutar; sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului

economic asigurat. Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la termen de către importatorii publici.

4. Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă

valută decât cea luat în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii.

Acest tip de riscuri are mai multe forme: • riscul de schimb valutar;

• riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei;

• riscul fluctuaţiei ratei dobânzii. În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice riscurilor de import-export:

• asigurarea riscurilor financiare; • asigurarea riscurilor politice. • Asigurarea riscurilor financiare

Asigurarea riscurilor financiare este o formă de asigurare complexă, putând avea un câmp de manifestare şi pe plan intern, dar, îndeosebi, se manifestă pe plan internaţional.

În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting: asigurarea creditelor, respectiv: a.1. asigurarea creditelor interne; a.2. asigurarea creditelor de export;

• asigurarea de garanţii (de cauţiune); • asigurarea de fidelitate.

a. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl ocupă asigurarea creditelor care au ca scop protejarea comercianţilor şi producătorilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea cumpărătorilor. Primele încercări de asigurare a creditelor s-au făcut în Franţa, în 1850, dar prima societate de asigurări specializată, care a procedat la preluarea riscurilor respective, a fost American Credit Indemnity Company în 1893. Asigurarea de credite este specifică economiei de piaţă care presupune existenţa unui sistem de credite dezvoltat. În ţara noastră s-a practicat, înainte de 1989, numai asigurarea de credite de export, dar, în procesul de tranziţie, asigurarea de credite s-a amplificat.

a.1. Asigurarea de credite interne Aceasta se impune în condiţiile unei pieţe concurenţiale, constituind un instrument care facilitează protecţia vânzătorului faţă de riscul de insolvabilitate al debitorului, dar şi protecţia băncii care a acordat creditul. Asigurarea de credite se referă la riscurile potenţiale în toate

etapele

procesului de producţie şi de distribuţie. Poliţa emisă variază în funcţie de legislaţia şi de uzanţele din fiecare ţară, putându-se utiliza într-o tranzacţie individuală sau într-un flux de afaceri continuu. O alternativă este poliţa specială, care asigură un număr de tranzacţii, cu unul sau mai mulţi cumpărători, stabilite pe o perioadă de 12 luni. O altă alternativă este poliţa generală pe cifra de afaceri, pe credit, prin care se asigură toate afacerile realizate pe o perioadă de timp (de regulă 12 luni). Pentru emiterea unei astfel de poliţe, societatea de asigurări face investigaţii în privinţa agentului economic cu privire la: volumul afacerilor în anul anterior;

volumul creditelor anterioare; structura şi bonitatea cumpărătorilor; volumul creditelor furnizor; volumul tranzacţiilor estimate pe perioada de asigurare.

Poliţa de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin intermediul despăgubirilor. Asiguratul suportă până la 20-25% din pierdere, practicându-se sistemul despăgubirilor limitate prin franciză. Suma asigurată o poate constitui, după caz:

cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referinţă; volumul tranzacţiilor cu parteneri nominalizaţi.

a.2. Asigurarea de credite externe Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor cumpărători sau beneficiari străini. Întrucât, cel mai adesea, părţile contractante convin, prin contract, asupra unui decalaj între momentul lucrării şi momentul plăţii, furnizorul acordă cumpărătorului extern un credit comercial şi, deci, furnizorul îşi asum atât riscul exportatorului pe credit, cât şi efectele de trezorerie ale operaţiilor de export cu plata la termen. Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă de timp, iar deblocarea impune apelul la credite bancare. Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le îmbracă creditele la export:

• credit – furnizor; • credit – cumpărător; • credit – ajutoare din resurse publice.

Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:

• riscuri premergătoare semnării contractului; • riscurile ulterioare semnării contractului. Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii economici să lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp. Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ, dobândă, curs valutar), poate general, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori. În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depună o cauţiune în favoarea cumpărătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va încheia contractul, în condiţiile prevăzute în ofertă. În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de

riscuri: • specifice intervalului dintre momentul semnării contractului şi livrarea bunurilor; • specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor şi încasării contravalorii acestora.

2. penalităţi sau orice alte pierderi în legătură cu nerespectarea obligaţiilor contractuale;

Contractul de asigurare pentru credite la export intră în vigoare, în cazul asigurării creanţelor rezultate din vânzări de bunuri, la data la care s-a efectuat prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpărătorului extern, iar în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care a început prestarea. Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadenţe a creditului acordat, dacă acesta a fost complet rambursat, în condiţiile nerambursării creditului ca urmare a producerii unor riscuri excluse de asigurare, o dată cu plata despăgubirilor de către asigurător şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare. Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliţă se referă

la: 1. reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii

necorespunzătoare;

3. amenzi de orice fel; 4. pierderi din diferenţe de curs valutar; 5. pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice; 6. pierderi provocate de război civil, revoluţie; 7. pierderi provocate de calamităţi naturale.

Suma asigurată la un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi valoarea di factura externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat contractul comercial.

Fransiza se situează, în practică, între 10-50%, procent stabilit în funcţie

de: bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;

• ramura economică; • ţara în care se face exportul; • perioada de creditare. Prima de asigurare se stabileşte pe baza

cotaţiei de primă determinată de asigurător în funcţie de criteriile enumerate. În general, prima se achită anticipat şi integral, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului. La asigurările încheiate pe perioade mai mari de un an, prima poate fi achitată şi în rate anuale. Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze comerciale.

Situaţiile cele mai frecvente se referă la: • depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungită; • iniţierea procedurii de faliment. Constatarea şi evaluarea daunelor se efectuează de asigurător sau de experţi desemnaţi de acesta. Pentru stabilirea

despăgubirilor, din valoarea daunei se scad: • plăţile efectuate de debitori până la producerea riscului asigurat; • sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;

• eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârşitul perioadei de asigurare; • fransiza stabilită prin contractul de

asigurare. • Asigurarea de garanţii (de cauţiune)

Aceasta este o altă formă de asigurare prin care asigurătorul garantează că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale pe care le are faţă de creditor. Cauţiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci. Cele mai utilizate forme se referă la:

garanţii pentru licitaţii; garanţii de restituire a avansului; garanţii pentru asigurarea serviciului de întreţinere; garanţii pentru vamă; garanţii pentru îndeplinirea diverselor obligaţii faţă de organismele

oficiale. • Garanţiile pentru licitaţii – se garantează faptul că, în cazul în care câştigă licitaţia, debitorul va semna contractul şi va furniza garanţia, respectiv

cauţiunea de bună execuţie a contractului. Dacă debitorul nu va semna contractul sau dacă nu va aduce cauţiunea, câştigătorul licitaţiei va fi următorul ofertant, iar asigurătorul va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul asigurat şi al doilea ofertant. • Garanţiile de restituire a avansului – în situaţia în care creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans. Astfel, se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate. Garanţia de bună executare a contractului presupune emiterea unei poliţe de cauţiune prin care să fie garantată îndeplinirea, la termen, a contractului.

c. Asigurarea de fidelitate Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă protecţie unei societăţi împotriva unor prejudicii datorate unor acte de necinste ale personalului său. Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor daune care ar rezulta din încrederea acordată diferitelor persoane care administrează o parte din activitatea sa. Poliţa de asigurare protejează societatea împotriva daunelor provocate de acte frauduloase sau de necinste ale personalului, indiferent dacă acesta acţionează singur sau împreună cu alte persoane. Societatea de asigurare plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor înregistrate. Garanţiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite posturi sau, general, pentru toţi angajaţii unei societăţi.

II. Asigurarea riscurilor politice Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o societate comercială dintr-o ţară pentru a-şi susţine activitatea de export, concretizată în contracte de livrare şi pentru susţinerea propriilor investiţii în străinătate. Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente: naţionalizarea investiţiilor legată de expansiunea capitalului în ţările în curs de dezvoltare; dificultăţi în transferul banilor din ţara cumpărătorului; orice acţiune a unor guverne străine care duce la dificultăţi în respectarea obligaţiilor contractuale; război, război civil, revoluţie, care împiedică realizarea obligaţiilor contractuale; riscurile privind cumpărătorii publici; retragerea sau reînnoirea licenţelor de export sau impunerea unor restricţii la export; pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese legale în ţara cumpărătorului, ca urmare a lipsei sau a proastei funcţionări a sistemului

legal şi juridic din ţara respectivă.

13.2. Asigurarea creditelor de export

Activitatea de export poate genera, aşa cum am văzut, riscul de neîncasare a contravalorii bunurilor sau serviciilor oferite partenerilor externi. În acest context, furnizorii ce lucrează pe credit trebuie să facă în perioada premergătoare 00:30 semnării contractului de export o documentare cât mai exactă cu privire la solvabilitatea clienţilor lor. Atunci când acest demers nu este satisfăcător, ei trebuie să facă apel la protecţia prin asigurare. În unele situaţii, mai ales când este cazul riscurilor politice rezultând din măsuri ale autorităţilor publice ale ţării importatorului, asigurătorii privaţi nu se angajează nici în asigurarea furnizorilor angajaţi în exporturi cu plata la termen şi nici a băncilor care acordă credite cumpărătorilor externi. În aceste circumstanţe, tranzacţiile sunt încurajate de către stat prin preluarea riscurilor respective de către instituţii care acţionează din împuternicirea şi pentru contul statului. Aceste instituţii pot îmbrăca diferite forme juridice: • departamente ale administraţiei de stat, ca de exemplu în: Anglia (Departamentul de Garantare a Creditului de Export din cadrul Ministerului Comerţului); Japonia (Divizia de Asigurare a Exporturilor din cadrul Ministerului Comerţului şi Industriei). • agenţii guvernamentale sau instituţii publice: S.U.A. (Banca de Export-Import a Statelor Unite); Belgia (Oficiul Naţional pentru Asigurări); Italia (Institutul Naţional pentru Asigurări). • societăţi de drept privat care acţionează, exclusiv sau parţial, în contul statului, ca mandatar al acestuia în materia asigurării creditelor de export: Germania (Agenţia Hermes); Franţa (COFACE – Compania Franceză de Asigurări pentru Comerţul Exterior); Austria (O.K.B. – Banca Austriacă de Control); Spania (C.E.S.C.E. – Compania de Asigurări de credite de Export); Olanda, Elveţia etc.

În România, pentru activitatea de asigurare a creditelor de export a fost creată în 1991 Banca de Export-Import a României (EXIMBANK). Aceasta are un statut mixt, în sensul că îşi desfăşoară activitatea atât în numele şi pe contul statului,c a agent al acestuia, având la dispoziţie şi resurse primite de la bugetul de stat, cât şi în nume şi pe cont propriu.

Acţionând în domeniul bancar şi în cel al asigurărilor de credite de export, EXIMBANK oferă agenţilor economici români, indiferent de natura capitalului (de stat sau privat)produse şi servicii care se înscriu în coordonatele practicilor interne şi internaţionale de specific, asigurând întreaga gamă de prestaţii impuse de realizarea contractelor comerciale. Concurenţa acerbă pentru obţinerea contactelor de export care caracterizează mediul de afaceri din zilele noastre face ca şansele exportatorilor români de a pătrunde pe pieţele internaţionale să poată fi sporite prin oferirea unor facilităţi de plată partenerilor de afaceri, cum ar fi încheierea tranzacţiilor de export cu plata amânată (export pe credit). Exportatorii români au posibilitatea de a oferi aceste facilităţi de plată şi datorită EXIMBANK care intervine în derularea contractelor de export, protejând încasarea creanţelor externe în cazul în care se produc o serie de riscuri care duc la neachitarea obligaţiilor de către partenerii externi. Riscurile împotriva cărora sunt protejaţi exportatorii români prin intermediul poliţei de asigurare EXIMBANK sunt:

a) riscuri comerciale: • falimentul cumpărătorului străin;

• neplata prelungită (plata nu a fost efectuată în termen de 180 de zile de la scadenţă din alte motive decât cele politice, cu excepţia cazului în care plata se datorează unei dispute între exportator şi cumpărătorul străin sau unui risc exclus de la asigurare);

• alte dificultăţi financiare ale cumpărătorului. b) riscuri politice (de ţară): • evenimente de natură politică;

• modificări ale legislaţiei ţării cumpărătorului care pot împiedica derularea tranzacţiilor comerciale; •• dificultăţi şi întârzieri mai mari de 180 de zile în transferul banilor din ţara debitorului determinate de instituirea unui moratoriu general privitor la datoria externă declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de guvernul unei terţe ţări prin intermediul căreia trebuie efectuată plata, toate pierderile provenind din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara debitorului;

• orice alte acţiuni ale guvernelor străine care împiedică derularea convenţiilor de credit sau determină întârzieri în transferul banilor; • război, război civil, revoluţii şi alte evenimente asimilate petrecute în afara României, care împiedică pe împrumutat să ramburseze, total sau parţial, creditul; •• toate pierderile legate de debitorii publici (împrumutaţi care intră în categoria cumpărătorilor publici).

c) riscuri de forţă majoră: evenimente de tipul catastrofelor naturale (inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice etc.), cu excepţia celor apărute pe teritoriul României, care îl pun pe împrumutat în imposibilitatea de a rambursa, total sau parţial, creditul.

• Exportul pe credit furnizor scurt. • Exporturi complexe. • Exporturi pe credit cumpărător.

a) Tipurile de poliţe pentru tranzacţiile pe termen scurt (maximum 360 de zile) sunt: poliţa globală de asigurare pentru ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică; poliţa globală de asigurare pentru celelalte ţări – acoperă întreaga cifră de afaceri a exportatorilor atât împotriva riscurilor comerciale, cât şi a riscului de ţară, care este preluat în numele şi contul statului. Poliţa de asigurare acoperă perioada de post-livrare (creditare a cumpărătorului), de ea putând beneficia toţi exportatorii români, indiferent de provenienţa capitalului, aceştia fiind protejaţi împotriva riscurilor comerciale şi politice în proporţie de 85% din valoarea contractului/contractelor de export. b) În cazul exporturilor complexe şi al produselor cu ciclu lung de fabricaţie, riscurile sunt preluate în contul statului pe baza hotărârii Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior. Pot solicita astfel de asigurări contractanţii generali, subcontractanţii şi producătorii de bunuri cu ciclu lung de fabricaţie destinate exporturilor. c) Şi în cazul creditului cumpărător, riscurile sunt preluate în contul statului pe baza hotărârii Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior. Convenţia de credit încheiată între banca exportatorului şi banca împrumutatului pentru finanţarea exporturilor româneşti poate lua două forme: linie de credit pentru finanţarea mai multor contracte de export (în general, pe termen scurt); convenţie de credit pentru finanţarea unui singur contract de export (exporturi complexe). Riscurile asigurabile în acest caz sunt, ca şi în cazul anterior, cele comerciale, politice şi de forţă majoră.

Poliţa de asigurare a EXIMBANK este concepută astfel încât să poată

urmări derularea fiecărui contract de export şi dinamica portofoliului oricărui exportator, având următoarele caracteristici:

• asigurarea se dimensionează după nivelul livrărilor; • se pot introduce noi contracte de export pe măsura negocierii sau încheierii acestora; • costul poliţei de asigurare, format din prima asigurare, comisionul de angajare a cererii de asigurare şi comisionul pentru stabilirea limitei de credit este mai scăzut decât cel al altor instrumente de plată asiguratorii şi variază în funcţie de condiţiile specifice ale proiectelor de comerţ exterior.

Activitatea EXIMBANK de asigurare a creditelor se desfăşoară pe trei direcţii principale: asigurarea creditului cumpărător, pe termen mediu şi lung, în numele şi contul statului; asigurarea pe termen scurt a riscului de neplată la extern, în contul statului; derularea, în nume şi cont propriu, a activităţii de asigurare pe termen scurt a riscului de plată la extern. În privinţa activităţii pe termen scurt, putem spune că poliţele de asigurare au fost preluate după modelul reasigurătorului COFACE, cu care EXIMBANK împarte cotă-parte riscurile asumate (50% rămân în sarcina EXIMBANK şi 50% reasigură COFACE). Poliţele EXIMBANK în nume propriu şi în numele şi contul statului sunt asemănătoare în cea mai mare parte, intervenind două diferenţe majore: riscurile asigurate în nume propriu sunt cele comerciale şi politice, în timp ce asigurarea în contul statului acoperă şi riscul de forţă majoră; ratele de risc folosite pentru calculul primei de asigurare sunt mai mici la asigurarea în contul statului decât la asigurarea în nume şi cont propriu, ceea ce va determina ca valoarea primei de asigurare stabilită pentru asigurarea în nume propriu să depăşească valoarea primei stabilite pentru asigurarea în contul statului.

Asigurarea creditului cumpărător, pe termen mediu şi lung, în numele şi contul statului Banca de Export -Import a României – EXIMBANK S.A. – asigură în contul statului creditele cumpărător acordate pe termen mediu şi lung, de către bănci comerciale sau instituţii financiare, importatorilor sau băncilor acestora. Sursa de realizare a acestor operaţiuni în contul statului este fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung, a garanţiilor de export şi investiţiilor române în străinătate. Fondurile menţionate pot fi angajate în limita maximă de expunere stabilită de

Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior. Asigurarea are ca obiect convenţia de credit încheiată pentru creditul cumpărător acordat de asigurat debitorului dintr-o anumită ţară, pe o perioadă de maximum 8 ani (creditul cumpărător acordat se referă fie la un contract individual de export, fie la mai multe contracte de export – linie de credit). Obiectul contractelor de export îl constituie livrarea unor bunuri, prestarea unor servicii sau executarea unor lucrări în ţara debitorului. Prin credit pe termen lung se înţelege creditul cu o durată de rambursare cuprinsă între 1 an şi 5 ani. Prin credit pe termen scurt se înţelege creditul cu o durată de rambursare mai mare de 5 ani, dar nu mai mult de 8 ani. Asigurarea acoperă riscul de nerambursare a creditului(principalul) şi dobânzii aferente creditului cumpărător sau tragerii din linia de credit cumpărător, precum şi eventualele costuri de colectare. Asigurarea nu acoperă comisioanele ce trebuie plătite de către debitor, conform convenţiei de credit, precum şi dobânzile penalizatoare şi alte datorii cu caracter de penalitate, pe care debitorul trebuie să le achite, după caz, conform prevederilor convenţiei de credit. Răspunderea EXIMBANK începe la data intrării în vigoare a Promisiunii sau Poliţei de asigurare sau la o altă dată precizată în Lista condiţiilor specifice (de regulă, data intrării în vigoare a convenţiei de credit), cu condiţia ca prima de asigurare sau prima rată de primă menţionată în Lista condiţiilor specifice să fi fost plătită de către asigurat. Asigurarea este valabilă pe toată perioada pentru care creditul a fost acordat debitorului de către asigurat, perioadă menţionată în Lista condiţiilor specifice. Răspunderea EXIMBANK încetează odată cu plata de către debitor a tuturor sumelor asigurate sau, în cazul producerii unui risc asigurat, odată cu plata despăgubirii. Poliţele de asigurare a creditului cumpărător se încheie în valuta convenţiei de credit. Calculele referitoare la suma asigurată, prima de asigurare, pierdere, indemnizaţia de asigurare, recuperări etc. se efectuează în valuta convenţiei de credit. Asigurarea acop4eră riscul de nerambursare a creditului cumpărător şi a dobânzii aferente ca urmare a producerii urătoarelor riscuri asigurate: 1. Riscuri comerciale a) Insolvabilitatea debitorului: împotriva

debitorului există o hotărâre judecătorească definitivă şi

irevocabilă de declanşare a falimentului, în conformitate cu legislaţia în vigoare în ţara debitorului; a fost pronunţat un ordin de lichidare împotriva debitorului; împotriva debitorului există o hotărâre judecătorească definitivă şi

irevocabilă de administrare sau reorganizare a afacerilor sale în beneficiul creditorilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare din ţara debitorului; în cursul executării unei hotărâri obţinute împotriva debitorului, punerea în executare nu a condus la stingerea totală sau parţială a datoriilor acestuia; debitorul a recurs la cesionarea drepturilor sale de creanţă, tranzacţie sau alt aranjament de acest gen, valabile din punct de vedere al legislaţiei în vigoare din ţara debitorului, în beneficiul creditorilor; a fost numit un administrator în numele creditorilor garantaţi, a altor creditori sau a debitorului însuşi,conform legislaţiei în vigoare din ţara debitorului; alte condiţii care potrivit sistemului legal din ţara debitorului sunt echivalente celor menţionate mai sus. b) Neplata prelungită – plata nu a fost efectuată la 90 de zile de la scadenţă din alte cauze decât cele asimilate riscurilor politice, cu excepţia cazului în care neplata se datorează unui risc exclus de la asigurare sau unui litigiu între asigurat şi debitor privind debitul sau valabilitatea dreptului asiguratului.

2. Riscuri politice a) dificultăţi şi întârzieri mai mari de 90 de zile în transferul banilor din ţara cumpărătorului ca urmare a unui moratoriu general privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara debitorului sau de guvernul unei terţe ţări prin intermediul căreia trebuie efectuată plata; b) orice alte acţiuni ale guvernelor străine care împiedică îndeplinirea contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor; c) război, război civil, revoluţii şi alte evenimente ce au loc în afara României şi împiedică îndeplinirea contractului de export;

d) toate riscurile care se referă la cumpărătorii publici; e) toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri

legale în ţara debitorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului judiciar sau juridic din ţara în cauză.

3. Riscuri de forţă majoră a) evenimente de tipul catastrofelor naturale declarate şi constatate în mod oficial de către autoritatea competentă din ţara debitorului (inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice etc.), cu excepţia celor apărute pe teritoriul României, care îl pun pe debitor în imposibilitatea de a rambursa total sau parţial creditul; b) alte evenimente asimilate forţei majore care conduc la nerambursarea totală sau parţial a ratelor de credit şi a dobânzilor. Se pot accepta la asigurare fie numai riscuri politice, fie toate cele trei

tipuri de riscuri descrise anterior (politice, comerciale, de forţă majoră). Se exclud de la asigurare: rezilierea de către asigurat a convenţiei de credit încheiate între asigurat şi debitor, fără obţinerea în prealabil a acordului EXIMBANK, ca urmare a apariţiei unui caz de culpă;

redactarea incorectă sau omisiuni în convenţia de credit; înţelegeri cu creditorul în afara convenţiei de credit care au ca efect nerambursarea creditului cumpărător;

implicarea unor intermediari; impozite datorate de asigurat în ţara debitorului; vicii ale contractului de export;

neîndeplinirea de către exportator a obligaţiilor prevăzute în contractul de export; existenţa unei dispute (litigiu sau neînţelegere de orice natură) între exportator şi importator cu privire la îndeplinirea obligaţiilor contractuale; existenţa unei dispute (litigiu sau neînţelegere de orice natură) între importator şi debitor (atunci când sunt entităţi diferite). Pentru obţinerea unei poliţe de asigurare, solicitanţii completează o cerere tip de asigurare care trebuie înregistrată la EXIMBANK. Cererea conţine informaţii despre asigurat, despre debitor, despre convenţia de credit, tipul de asigurare solicitat etc. Informaţiile furnizate de solicitanţi în cererea de asigurare şi documentele transmise de aceştia reprezintă baza asigurării. Orice informaţie eronată sau incompletă furnizată înainte de semnarea poliţei de asigurare, informaţie ce ar fi influenţat decizi EXIMBANK cu privire la acceptarea riscului, poate conduce la rezilierea poliţei de asigurare. În cazul în care EXIMBANK acordă creditul cumpărător unei bănci, analiza privind situaţia financiară a băncii debitoare are forma limitei de expunere stabilită pe banca respectivă şi aprobată printr-o hotărâre a Consiliului de Administraţie al EXIMBANK. EXIMBANK are dreptul să solicite informaţii suplimentare privind tranzacţia atunci când elementele cuprinse în cererea de asigurare şi în documentaţia furnizată nu sunt suficiente pentru evaluarea riscurilor sau pentru stabilirea condiţiilor specifice de asigurare. Comisioanele specifice poliţei de asigurare a creditului cumpărător, comisioane care se percep solicitanţilor, sunt următoarele:

Comision de înregistrare a cererii de asigurare; Comision de analiză; Comision pentru modificarea condiţiilor iniţiale de asigurare; Prima de asigurare;

Comision pentru încheierea promisiunii de asigurare. În cazul producerii unui risc asigurat în numele şi contul statului, constatarea şi evaluarea daunelor se fac de către EXIMBANK (prin intermediul structurii organizatorice cu atribuţii de monitorizare) în strânsă colaborare cu asiguratul, potrivit prevederilor poliţei de asigurare. Asiguratul poate pretinde indemnizaţie de asigurare (despăgubire) numai dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

şi-a îndeplinit obligaţiile către debitor la timp şi în întregime; şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale şi administrative în ţara debitorului cu privire la convenţia de credit; nu a acordat debitorului facilităţi de credit care depăşesc condiţiile de plată prevăzute în Lista condiţiilor specifice; pierderea nu rezultă dintr-un litigiu între asigurat şi debitor cu privire la convenţia de credit;

şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute în poliţa de asigurare; a expirat perioada de aşteptare prevăzută în Lista condiţiilor specifice. Asiguratul trebuie să notifice EXIMBANK, nu mai târziu de 5 zile

lucrătoare de la descoperire, despre orice pierdere sau orice ameninţare privind iminenţa apariţiei unei pierderi, comunicând totodată, în scris, cauzele şi circumstanţele în care a apărut pierderea respectivă sau ar putea să apară pierderea iminentă, precum şi documentaţia care să ateste natura şi cauzele pierderii, împreună cu dovada clară a producerii riscului. Asiguratul trebuie să remită EXIMBANK şi Împuternicirea de colectare/recuperare pentru ca, pe perioada de aşteptare, reprezentanţii EXIMBANK să poată acţiona în consecinţă pentru colectarea sumelor datorate de debitor asiguratului. EXIMBANK trebuie să informeze în permanenţă asiguratul cu privire la rezultatele acţiunii de colectare întreprinse. Pentru realizarea acţiunii de colectare, EXIMBANK trebuie să angajeze o agenţie de colectare din ţara debitorului care să poată derula această operaţiune. Costurile comunicate de agenţia de colectare sunt suportate de asigurat, fiind achitate de acesta pe baza documentelor transmise de EXIMBANK.

Cota (procentul) de primă de asigurare care stă la baza determinării cuantumului primei de asigurare se determină în funcţie de riscul asigurat astfel: dacă se asigură numai riscul politic, cota de primă este funcţie de clasa de risc în care este încadrată ţara debitorului şi de durata creditului; dacă se asigură toate cele trei categorii de riscuri (risc politic, risc comercial şi risc de forţă majoră), cota de primă pentru determinarea

cuantumului primei de asigurare se stabileşte prin însumarea: cotei (procentului) de primă de asigurare corespunzătoare riscului politic; cotei (procentului) de primă de asigurare corespunzătoare tipului debitorului (guvernamental, public sau privat), clasei de risc în care este încadrată ţara debitorului şi perioadei pentru care s-a acordat creditul. Cota (procentul) de primă astfel determinată reprezintă procentul de primă pentru asigurarea riscurilor în perioada de credit, în vederea acoperirii riscului politic în proporţie de 100% şi acoperirii celorlalte tipuri de riscuri în proporţie de 95%. Pentru alte procente asigurate se calculează cota de primă de asigurare ajustată proporţional. Cota (procentul) de primă de asigurare rezultat conform metodologiei de mai sus poate fi diminuată cu până la 30% (marja de negociere).

13.3. Asigurarea creditelor interne

Obiectul asigurării În baza asigurării creditelor bancare, societatea de

asigurare accept ca, în schimbul primelor de asigurare, să 01:00 acopere pretenţiile băneşti ale Asiguratului nominalizat în

contractul de asigurare, rezultate din riscul de neîncasare a ratelor de credit de către Asigurat de la debitorii săi ca urmare a imposibilităţii de plată dovedită cu acte legale a acestora, rate aferente: creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice pentru cumpărarea de autovehicule; creditelor acordate persoanelor fizice pentru cumpărarea/construcţia/repararea de locuinţe; creditelor acordate persoanelor juridice (producători, importatori, comercianţi, dealeri) pentru activitatea curentă de producţie şi desfacere; creditelor de investiţii acordate persoanelor juridice pentru dotări, amenajări de spaţii, procurării de maşini, instalaţii, mijloace fixe; creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice pentru achiziţii bunuri folosinţă îndelungată. Acest tip de asigurare se aplică strict asiguraţilor de tipul instituţiilor financiar-bancare: bănci comerciale, bănci de economii (CEC), societăţi financiare.

Riscul asigurat Se referă exclusiv la pierderile financiare pe care Asiguratul le-ar suferi

ca urmare a incapacităţii de plată şi/sau insolvabilităţii certe şiş dovedită prin acte a debitorilor săi, persoane juridice sau fizice.

Excluderi riscurile generate de forţa majoră invocată de părţi în contractele încheiate de Asigurat cu clienţii săi; evenimente legate de războaie de orice fel, invazie, alte conflicte armate, cu sau fără declaraţie de război, război civil; tulburare internă, revoluţie, secesiune, răscoală populară, agitaţie, rebeliune, revoltă, puci, lovitură de stat, răzvrătire, grevă patronală, terorism; efecte ale energiei nucleare;

confiscarea, rechiziţionarea,naţionalizarea forţată; daunele de consecinţă (ex.: pierderile de profit, pierderi datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării leului, sau pierderi ca urmare a lipsei de folosinţă etc.) provocate de întreruperea activităţii ca urmare a producerii unui risc asigurat;

orice alte riscuri ce pot fi acoperite prin alte tipuri de asigurări; penalităţi datorate de debitorii Asiguratului pentru întârzierile la

plata ratelor scadente şi orice alte plăţi penalizatoare (ex.: comisionul de angajament datorat băncii pentru neutilizarea liniei de credit contractat); incapacitatea de plată sau falimentul (declarat conform legii) băncii de operare a clientului debitor; disputele între Asigurat şi clienţii săi, şi orice pierderi generate de litigii existente între aceştia; pierderi financiare datorate riscurilor petrecute înainte de intrarea în vigoare a poliţei; pierderile rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţi care nu au fost nominalizaţi în centralizator; frauda, bancruta frauduloasă, reaua intenţie, reaua credinţă (prezentarea de acte şi documente false la dosarul de credit); creditele au fost acordate la mai multe persoane ce fac parte din aceeaşi familie sau care locuiesc şi se gospodăresc împreună; cumpărătorii nu sunt angajaţi cu carte de muncă pe perioadă nedeterminată,precum pensionari, studenţi, şomeri, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate; cumpărătorii şi giranţii sunt membrii aceleiaşi familii şi/sau locuiesc împreună; cumpărătorul nu are domiciliul în judeţul în care se găseşte magazinul de la care a cumpărat bunul;

contractele de credit încheiate cu nerespectarea de către asigurat a celor

convenite cu Asigurătorul cu privire la: criteriile de selecţie a clienţilor

condiţiile de acordare a creditelor; perioada de acordare a creditelor.

contractul de credit a fost încheiat cu încălcarea sau nerespectarea prevederilor normelor/regulamentelor interne ale Asiguratului; debitorii care nu au fost raportaţi Asigurătorului şi pentru care nu s-au achitat primele de asigurare convenite.

Perioada de asigurare Contractul de asigurare se încheie pe aceeaşi perioadă pentru care s-a încheiat şi contractul de credit. Pentru fiecare contract de credit bancar, perioada de asigurare pentru riscul de neplată a ratelor de credit, începe la data încheierii contractului de credit bancar şi expiră la scadenţa termenului de plată a ultimei rate, conform contractului de credit.

Încheierea contractului de asigurare În funcţie de opţiunea Asiguratului, asigurarea se poate încheia pentru: o singură tranzacţie, pe care Asiguratul o încheie cu unul sau mai

mulţi clienţi la o anumită dată; flux de tranzacţii nedeterminate, încheiate de către Asigurat cu unul sau mai mulţi clienţi, pe perioade determinate; cifra de afaceri estimată a Asiguratului pe o perioadă de 12 luni, indiferent de numărul clienţilor ori tranzacţiilor.

Răspunderea Asigurătorului Răspunderea Asigurătorului pentru riscul de neplată a ratelor începe la data la care creanţele au fost generate, respectiv la data încheierii fiecărui contract de credit.

Răspunderea Asigurătorului încetează: la scadenţa ultimei rate din perioada pentru care s-a încasat prima de asigurare;

în momentul plăţii integrale aratelor înscrise în contractul de credit; în momentul rambursării integrale a creditului şi dobânzilor

aferente, moment anterior celui înscris ca fiind scadenţa ultimei rate a contractului de credit bancar; în momentul acordării de către Asigurator a despăgubirii cuvenite în limita sumei asigurate;

în momentul rezilierii contractului de credit;

în cazul neplăţii de către Asigurat a primelor de asigurare datorate. Limita maximă a răspunderii

Limita maximă a răspunderii Asigurătorului, pe beneficiar de credit, se stabileşte împreună cu Asiguratul la încheierea contractului de asigurare cu acesta.

Suma asigurată Suma asigurată reprezintă valoarea totală a creditelor (împrumutul şi dobânzile aferente) acordate clienţilor de către Asigurat, respectiv preţul de vânzare al bunurilor cumpărate inclusiv TVA (conform facturii proformă sau a contractului de vânzare-cumpărare/livrare) mai puţin avansul achitat de client.

Prima de asigurare Prima de asigurare se calculează prin aplicarea cotei procentuale din tariful de prime pentru riscul de neplată la suma asigurată (valoarea creditului iniţial, inclusiv dobânzile, mai puţin avansul achitat de client). Prima de asigurare se achită de către Asigurat, anticipat şi integral, fiind datorată pentru întreaga perioadă a fiecărui contract de credit sau în tranşe anuale în cazul în care Asiguratorul a acordat această facilitate Asiguratului. Plata primelor de asigurare în cazul asigurărilor încheiate per tranzacţie sau per flux de tranzacţii se face anticipat şi integral sau la cererea Asiguratului în tranşe anuale, conform prevederilor din condiţiile speciale, în lei sau valută, prin virament sau numerar. Pentru asigurările încheiate per cifră de afaceri, prima se stabileşte prin aplicarea cotei la cifra de afaceri estimată şi declarată de Asigurat. În cazul poliţelor de asigurare per cifră de afaceri se plăteşte o primă minimă de depozit care trebuie virată cu cel puţin 24 de ore înainte de intrarea în vigoare a poliţei. Trimestrial se efectuează o regularizare prin recalcularea primei de asigurare în funcţie de cifra de afaceri pe credit efectiv realizată, comunicată de Asigurat, care va achita diferenţa de primă corespunzătoare.

Franşiza este partea de risc rămasă în răspunderea Asiguratului, ce se deduce din fiecare daună; se stabileşte în procent de 20% din valoarea pagubei şi se aplică pentru fiecare client al Asiguratului ce figurează în borderoul transmis la Asigurător. La cererea Asiguratului, Asigurătorul poate agrea renunţarea la aplicarea franşizei cu creşterea corespunzătoare a primei de asigurare.

Plata despăgubirilor În cazul producerii riscului asigurat, constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către Asigurător, împreună cu Asiguratul, sau prin experţi neutri, agreaţi de ambele părţi. În caz de daună, Asiguratul va fi despăgubit cu suma nerecuperată de la debitori.

Cuantumul despăgubirii este egal cu valoarea creditului nerambursat, din care se scad, după caz, următoarele:

franşiza stabilită in contractul de asigurare; sumele recuperate din realizarea altor drepturi (giranţi); sumele recuperate din valorificarea bunurilor gajate/ipotecate; contravaloarea bunurilor recuperate de la clienţi;

orice prime datorate de Asigurat până la expirarea perioadei de asigurare. În cazul în care, după plata despăgubirilor, Asiguratul recuperează de la debitor sume de bani sau bunuri ce vor fi revalorificate, acesta va remite Asigurătorului sumele reprezentând contravaloarea bunurilor revalorificate sau partea recuperată a acestora, în proporţia în care s-a realizat recuperarea. Despăgubirile se acordă numai pentru clienţii Asiguratului nominalizaţi în borderourile centralizatoare transmise Asigurătorului şi pentru care s-a achitat prima de asigurare. În caz de tentativă de fraudă prin prezentarea de acte şi documente false în scopul de a obţine despăgubiri necuvenite, Asigurătorul este în drept să sesizeze organele competente şi să amâne plata despăgubirilor până în momentul soluţionării cazului de către acestea. Valoarea despăgubirilor nu poate depăşi sumele asigurate prevăzute în contractul de asigurare .

Despăgubirile se plătesc în moneda în care s-a plătit prima asigurare. Pentru riscul de neplată a ratelor creditelor bancare plata

despăgubirilor se va face astfel: despăgubirea se acordă după neachitarea de către clientul-debitor a unui număr de rate convenite între Asigurat şi Asigurător; plata despăgubirii se face în tranşe lunare, fiecare egală cu valoarea ratei de credit stipulată în contractul de credit bancar; cuantumul despăgubirii nu va putea depăşi în nici un caz suma asigurată; cuantumul despăgubirii se va stabili la valoarea unui număr de rate care nu va putea fi depăşit decât în cazul în care Asiguratul face dovada

imposibilităţii recuperării creditului nerambursat sau a bunului achiziţionat de clientul-debitor cu creditul acordat de către Asigurat. Plata despăgubirilor se va face în termen de 15 zile de la primirea întregii documentaţii. Dacă se constată că Asiguratul a transmis date eronate sau incomplete, date ce au fost luate în considerare la încheierea contractului de asigurare, ori dacă acestea s-au modificat ulterior şi Asiguratul nu le-a comuniat Asigurătorului, iar între timp s-au produs daune, Asigurătorul este scutit de plata despăgubirilor.

13.4. Asigurarea ratelor de leasing

Solicitantul unei asigurări pentru riscul de neplată a ratelor de leasing este locatorul care efectuează operaţiuni de leasing prin care se angajează, la indicaţia unei alte părţi numită utilizator, să cumpere un bun de la un terţ şi apoi să

01:30 transmită dreptul de folosinţă şi posesie a bunului către utilizator.

Obiectul asigurării În baza acestei asigurări, Societatea de asigurare acceptă ca, în schimbul primelor de asigurare încasate de la Asigurat, să acopere pretenţiile băneşti ale Asiguratului, rezultate din riscul de neîncasare a ratelor de leasing de către Asigurat de la utilizatorii bunurilor mobile sau imobile închiriate în scopul exploatării sau pentru consumul final, ca urmare a imposibilităţii de plată dovedită cu acte legale a acestora.

Riscul asigurat Se referă exclusiv la pierderile financiare pe care Asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacităţii de plată şi/sau insolvabilităţii certe şi dovedită prin acte a debitorilor săi, persoane juridice sau fizice. Asigurătorul acoperă numai riscurile aferente clienţilor nominalizaţi în centralizatorul privind asigurarea bunurilor livrate în leasing pentru riscul financiar, întocmit de Asigurat şi prezentat Asigurătorului pentru care s-a făcut dovada achitării primelor de asigurare. Odată cu asigurarea riscului de neplată a ratelor de leasing se încheie şi asigurarea pentru pagube produse bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing de riscurile generale (avarii, incendiu şi alte calamităţi, inclusiv furt prin efracţie sau acte de tâlhărie).

Excluderi Lista situaţiilor care îl absolvă pe Asigurător de la orice obligaţii de despăgubire a Asiguratului este similară cu cea prezentată pentru asigurarea creditelor bancare. Se adaugă însă şi următoarele: neplata de către utilizator a ratei de leasing, pe motiv că bunul care face obiectul contractului de leasing este avariat sau în curs de reparaţii; neplata de către utilizator a ratei de leasing datorată neîndeplinirii de către Asigurat a obligaţiilor asumate prin contractul de leasing;

valoarea reziduală.

Perioada de asigurare Pentru fiecare contact de leasing în parte, perioada de asigurare pentru riscul de neplată a ratelor de leasing (chiriilor), începe la data închirierii bunului şi expiră la termenul de plată al ultimei rate de leasing (chirii), conform contractului de leasing. Pentru riscurile generale (avarii, incendiu şi alte calamităţi, furt prin efracţie sau acte de tâlhărie) perioada de asigurare începe la data înscrisă în poliţa de asigurare a bunului şi expiră după 365 de zile, cu drept de reînnoire (anuală / subanuală) până la încheierea contractului de leasing.

Încheierea contractului de asigurare În funcţie de particularităţile afacerilor şi domeniilor de activitate ale Asiguratului şi la opţiunea acestuia, asigurarea se poate încheia pentru: a) o singură tranzacţie, pe care Asiguratul o încheie cu unul sau mai mulţi clienţi la o anumită dată;

b) flux de tranzacţii nedeterminate, încheiate de către Asigurat cu unul sau mai mulţi clienţi, pe perioade determinate;

c) cifra de afaceri estimată a Asiguratului pe o perioadă de 12 luni, indiferent de numărul clienţilor ori tranzacţiilor.

Răspunderea Asigurătorului Răspunderea Asigurătorului pentru riscul de neplată a ratelor începe la data la care creanţele au fost generate, respectiv la data încheierii fiecărui contract de leasing.

Răspunderea Asigurătorului încetează: în momentul îndeplinirii obligaţiilor asumate de utilizator prin contractul de leasing încheiat; în maximum 30 de zile calendaristice de la data la care Asiguratul reintră în posesia bunului închiriat, perioadă în care Asiguratul este obligat să repună în vânzare bunul respectiv;

în momentul acordării de către Asigurător a despăgubirii cuvenite în limita sumei asigurate;

în momentul rezilierii contractului de leasing; prin distrugerea totală a bunului asigurat pentru care s-a încheiat poliţa de asigurare pentru riscuri generale, caz în care Asiguratul va încasa despăgubirea cuvenită în baza poliţei complementare pentru riscuri generale; în cazul neplăţii de către Asigurat a primelor de asigurare

datorate. Suma asigurată

În cazul riscului de neplată a ratelor de leasing (chiriilor), suma asigurată este cuantumul ratelor de leasing (chirii) stipulate în contractul de leasing respectiv, fără a include alte taxe aferente ori penalităţi solicitate Beneficiarului de către Asigurat. În cazul riscurilor generale, suma asigurată este valoarea reală a bunului (valoarea de nou conform listei de preţuri la producător afectată de scala de uzură).

Sumele asigurate sunt exprimate în valută convertibilă. Franşiza este partea de risc rămasă în răspunderea Asiguratului, ce se deduce din fiecare daună; se stabileşte în procent de 20% din valoarea pagubei şi se aplică pentru fiecare client al Asiguratului ce figurează în borderoul transmis de Asigurător. La cererea Asiguratului, Asigurătorul poate agrea renunţarea la aplicarea franşizei cu creşterea corespunzătoare a primei de asigurare.

Prima de asigurare Prima de asigurare pentru riscul de neplată a ratelor de leasing, se calculează prin aplicarea cotei procentuale din tariful de prime pentru riscul de neplată la suma asigurată. Pentru asigurările încheiate per cifră de afaceri, prima se stabileşte prin aplicarea cotei la cifra de afaceri estimată şi declarată de Asigurat. Plata primelor de asigurare în cazul asigurărilor încheiate per tranzacţie sau per flux de tranzacţii se face anticipat şi integral sau la cererea Asiguratului în tranşe anuale în lei sau valută, prin virament sau numerar. În cazul poliţelor de asigurare per cifră de afaceri se plăteşte o primă minimă de depozit care trebuie virată cu cel puţin 24 de ore înainte de intrarea în vigoare a poliţei. Trimestrial se efectuează o regularizare prin recalcularea primei de asigurare în funcţie de cifra de afaceri pe credit efectiv realizată, comunicată de Asigurat, care va achita diferenţa de primă corespunzătoare.

În cazul în care se recalculează suma asigurată, ca urmare a modificării

valorii ratelor de leasing, se va recalcula şi prima de asigurare.

Acordarea despăgubirilor Pentru riscul de neplată a ratelor de leasing:

despăgubirea se acordă după neachitarea de către utilizator (locatar) as unui număr de rate de leasing (chirii) convenite între Asigurat şi Asigurător; plata despăgubirii se efectuează în tranşe lunare, fiecare egală cu valoarea ratei de leasing stipulate în contractul de leasing; acordarea despăgubirii se face pe baza următoarelor documente puse la dispoziţie de Asigurat: avizarea de daună (notificarea referitoare la neplata ratei de leasing (chiriei);

contractul de leasing; poliţa de asigurare şi/sau identificarea Beneficiarului în borderourile întocmite de Asigurat, prin indicarea numerelor şi a datelor în care au fost efectuate plăţile ratelor de leasing (chiriilor); documente şi înscrisuri care să ateste efectuarea de către Asigurat a formalităţilor de recuperare a bunurilor; cuantumul despăgubirii se stabileşte la valoarea creditului nerambursat din care se deduc, după caz, următoarele elemente:

franşiza; sumele recuperate din revânzarea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing sau din executarea garanţiilor;

contravaloarea bunurilor recuperate sau returnate de clienţi; orice prime datorate de Asigurat până la sfârşitul perioadei de asigurare. cuantumul despăgubirii nu va putea depăşi în nici un caz suma

asigurată; cuantumul despăgubirii se va stabili la valoarea unui număr de rate de leasing care nu va putea fi depăşit decât în cazul în care Asiguratul face dovada imposibilităţii recuperării bunului; despăgubirile se acordă numai pentru clienţii Asiguratului care au fost nominalizaţi în centralizatorul transmis la Asigurător şi pentru care s-a făcut dovada achitării primei de asigurare;

despăgubirile se plătesc în moneda în care s-a plătit prima de asigurare. Pentru riscurile de avarii şi furt şi riscurile generale, acordarea şi

plata efectivă a despăgubirii se va face conform condiţiilor aferente tipului respectiv de asigurare.

13.5. Asigurarea de cauţiune

Asiguratul într-un contract de asigurare de cauţiune poate fi orice agent economic care, în contractele de credite bancare sau în contractele comerciale de livrare de bunuri sau prestare de servicii, are calitatea de debitor, calitate care îl obligă la plata unei sume de bani către creditor, la o anumită scadenţă. 01:45

Obiectul asigurării Prin acest contract de asigurare, Asigurătorul, în calitate de garant, se angajează faţă de o terţă parte, numită beneficiar al cauţiunii, să execute obligaţia Asiguratului-debitor de a plăti o sumă de bani la scadenţă, conform prevederilor contractuale dacă acesta se află în imposibilitate temporară de plată. Angajamentul luat de Asigurator în calitatea sa de garant se află sub rezerva recuperării de la Asigurat a sumelor plătite în locul acestuia în baza unei acţiuni sub rogatorii.

Riscuri asigurate Asigurarea acoperă riscul neachitării de către Asigurat a sumelor de plată scadente la creditele bancare sau comerciale contractate, din cauza lipsei temporare de disponibilităţi în cont, Asigurătorul achitând creditorului sumele datorate de Asigurat.

Excluderile sunt similare cu cele aferente asigurării creditelor bancare. Perioada de asigurare

Contractul de asigurare se încheie pentru o singură tranzacţie, pe care Asiguratul o încheie cu un creditor, la o anumită dată.

Suma asigurată pentru riscul de neplată a ratelor Suma asigurată pentru care se încheie poliţa reprezintă valoarea totală a datoriilor nete pe care Asiguratul o are faţă de creditorul – beneficiarul asigurării menţionat în poliţă, la momentul încheierii tranzacţiei.

Prima de asigurare Prima de asigurare se calculează prin aplicarea cotei procentuale din tariful de prime la suma asigurată. Plata primelor de asigurare se face anticipat şi integral, în lei sau valută, prin virament sau numerar.

Răspunderea Asigurătorului Răspunderea Asigurătorului începe la data acordării creditului şi expiră la data achitării integrale a acestuia.

Limita maximă a răspunderii Asigurătorului este valoarea maximă a creditului (inclusiv dobânda curentă) acordat Asiguratului, pentru care Asigurătorul preia riscul. Limita maximă se stabileşte la încheierea contractului, de către Asigurător împreună cu Asiguratul. Franşiza este partea de risc rămasă în răspunderea Asiguratului, ce se deduce din fiecare daună; se stabileşte de la 10-20% din valoarea pagubei.

Obligaţiile Asiguratului Asiguratul se obligă:

să pună la dispoziţia Asigurătorului la încheierea poliţei următoarele documente: fotocopie de pe actele constitutive ale societăţii (contract, statut), certificatul de înmatriculare, dovada de cod fiscal; hotărârea AGA de angajare şi garantare a creditului şi împuternicire a persoanelor care vor angaja societatea; bilanţul contabil încheiat vizat de Administraţia Financiară cu toate anexele pentru ultimii trei ani; ultima balanţă contabilă încheiată, vizată de contabilul şef şi de directorul general; ultimele extrase de cont curent şi credit de la toate băncile prin care îşi desfăşoară activitatea Asiguratul;

copia buletinului de identitate al reprezentantului firmei; copia contractului de credit sau comercial încheiat cu creditorul care solicită garanţia şi a contractelor de garanţie constituite în favoarea creditorului; angajamentul societăţii şi a reprezentantului societăţii prin care garantează cu bunuri mobile şi imobile aflate în proprietate4a societăţii sau a reprezentantului societăţii, nivelul garanţiilor trebuie să acopere minim 50% din datorie; declaraţie privind toate angajamentele asumate de societate şi scadenţele acestora; declaraţie privind datoriile restante faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale. să nominalizeze în poliţă beneficiarul cauţiunii şi să dea informaţii în legătură cu acesta: denumirea, sediul, obiectul de activitate;

să achite integral şi anticipat prima de asigurare; să comunice în maximum 48 de ore, orice modificare a datelor iniţiale (schimbarea denumirii, a sediului, a obiectului de activitate, termenul de plată etc.) declarate la încheierea poliţei; să efectueze cu prioritate faţă de celelalte obligaţii plăţile către creditorul nominalizat în poliţă, pe toată perioada de valabilitate a poliţei; să îndeplinească obligaţiile garantate prin cauţiune, din contractul încheiat cu creditorul; să încheie cu Asigurătorul poliţe de asigurare pentru bunurile ce fac obiectul creditului şi a garanţiilor aferente, pentru riscuri generale; în caz de daună să pună la dispoziţia Asigurătorului toate documentele contabile referitoare la datoria sa faţă de creditor pentru a putea determina cauza şi dimensiunea daunei; în caz de daună, să plătească Asigurătorului, în termen de 10 zile lucrătoare de la data plăţii cauţiunii, sumele pe care acesta le-a achitat în numele său creditorului. În caz contrar, Asigurătorul este îndreptăţit să recupereze aceste sume printr-o acţiune subrogatorie, subrogaţia în drepturile creditorului plătit fiind temeiul regresului împotriva Asiguratului; să recunoască dreptul de recurs al garantului Asigurător. În cazul neîndeplinirii obligaţiilor de mai sus, Asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii.

Drepturile şi obligaţiile creditorului (beneficiarul cauţiunii) Creditorul este îndreptăţit să solicite plata cauţiunii de la garant după trecerea a cel puţin 5 zile lucrătoare de la data scadentă a plăţii neefectuată de debitorul său – Asiguratul. Creditorul este obligat să completeze şi să transmită Asigurătorului „avizarea de daună” în termenul prevăzut mai sus, precum şi: garanţiile constituite de Asigurat în favoarea creditorului, poliţa de asigurare, notificarea Asiguratului privind punerea în întârziere, documente şi înscrisuri care să ateste efectuarea de către creditor a formalităţilor de recuperare a creanţelor. Creditorul este obligat ca în acest interval de timp să instituie toate măsurile necesare pentru reducerea datoriei Asiguratului. În cazul în care, după plata despăgubirilor, creditorul recuperează de la Asigurat sume de bani sau bunuri ce vor fi revalorificate, acesta va remite Asigurătorului sumele reprezentând contravaloarea bunurilor revalorificate sau partea recuperată a acestora, în proporţia în care s-a realizat recuperarea. Creditorul va respecta dreptul la beneficiul de discuţiune şi la beneficiul de diviziune al Asigurătorului.

Constatarea şi plata despăgubirilor În cazul producerii riscului asigurat, constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către Asigurător sau de experţi neutri care vor constata lipsa disponibilităţilor băneşti la data scadenţei şi respectarea de către Asigurat a obligaţiilor prevăzute în prezentele condiţii. În cazul producerii riscului asigurat, Asigurătorul primeşte de la creditorul Asiguratului „Avizarea de daună” după trecerea a cel puţin 5 zile de la data scadenţei. Asigurătorul va notifica imediat în scris Asiguratul, în legătură cu solicitarea creditorului pentru plata cauţiunii şi efectuează expertiza financiarcontabilă la sediul acestuia. Asigurătorul plăteşte cauţiunea creditorului în termen de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării solicitării beneficiarului cauţiunii, prin virament, în contul bancar indicat de acesta. O copie a ordinului de plată va fi transmisă Asiguratului pentru a dovedi plata cauţiunii. Prin plata cauţiunii, Asigurătorul se subrogă creditorului şi preia dreptul de creanţă. Despăgubirea se va acorda numai beneficiarului cauţiunii menţionat în poliţă de către Asigurat. Cuantumul despăgubirii este egal cu valoarea creditului nerambursat, din care se scad, după caz, următoarele;

franşiza stabilită în contractul de asigurare; sumele recuperate din realizarea altor drepturi (giranţi); sumele recuperate din valorificarea bunurilor gajate/ipotecate; contravaloarea bunurilor recuperate de la clienţi.

În caz de tentativă de fraudă prin prezentarea de acte şi documente false în scopul de a obţine despăgubiri necuvenite, asigurătorul este în drept să sesizeze organele competente şi să amâne plata despăgubirilor până în momentul soluţionării cazului de către acestea. Valoarea despăgubirilor nu poate depăşi sumele asigurate prevăzute în poliţă.

Despăgubirile se plătesc în moneda în care s-a plătit prima de asigurare. În cazul în care la data producerii riscului asigurat, suma asigurată

este inferioară datoriei, despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma asigurată prevăzută în poliţă şi valoarea reală a debitului la data respectivă.

Dispoziţii finale Dacă se constată că Asiguratul a transmis date eronate sau incomplete, date ce au fost luate în considerare la încheierea contractului de asigurare, ori

dacă acestea s-au modificat ulterior şi Asiguratul nu le-a comunicat Asigurătorului, iar între timp s-au produs daune, Asigurătorul este scutit de plata despăgubirilor.

În cazul în care contractul de asigurare se modifică prin acordul părţilor, este denunţat sau reziliat, diferenţele de primă de restituit sau de încasat se calculează proporţional, pentru perioada expirată (minimum 3 luni) sau rămasă până la expirare, pro rata, pe luni de asigurare. Fracţiunea de lună de asigurare se consideră lună întreagă. În cazul în care Asiguratul dă dovadă de rea credinţă în formularea cererii de asigurare, ori se constată intenţie sau neglijenţă a Asiguratului sau a reprezentanţilor săi în producerea daunei, confirmate prin acte eliberate de autorităţile competente, respectiv existenţa de acte şi documente

false în dosarele de credit, Asigurătorul este absolvit de plata despăgubirii şi are dreptul să denunţe contractul de asigurare, prin notificare scrisă.

Orice pretenţie la plata unor despăgubiri care decurg din contractul de asigurare se prescriu în doi ani de la data

02:00 producerii evenimentului care naşte obligaţia de plată din partea Asigurătorului.

Care este procedura asigurarii creditelor de export la EXIMBANK si ce obligatii are asiguratul pentru a beneficia de despagubire? ........................................................................................................... ........................................................................................................... ........................................................................................................... ........................................................................................................... ...........................................................................................................

1. Ce riscuri sunt specifice asigurarilor de credite si garantii.

2. Ce acopera asigurarea riscurilor financiare si 02:20 respectiv politice in cazul activitatilor de import-export.

3. Ce riscuri se acopera prin asigurarea creditelor de export. 4. Ce este EXIMBANK si cu ce institutii din alte tari se asimileaza aceasta. 5. Care este procedura asigurarii creditelor de export la EXIMBANK si ce obligatii are asiguratul pentru a beneficia de despagubire. 6. Care sunt elementele asigurarii (obiectul asigurarii, riscul asigurat, excluderi, perioada de asigurare, raspunderea asiguratorului, suma asigurata, acordarea despagubirilor) in asigurarea creditelor interne. 7. Care sunt elementele asigurarii (obiectul asigurarii, riscul asigurat, excluderi, perioada de asigurare, raspunderea asiguratorului, suma asigurata, acordarea despagubirilor) in asigurarea ratelor de leasing. 8. Care sunt elementele asigurarii (obiectul asigurarii, riscul asigurat, excluderi, perioada de asigurare, raspunderea asiguratorului, suma asigurata, acordarea despagubirilor) in asigurarea de cautiune.

02:30 Asigurările de credite şi garanţii sunt subsumate unor categorii de

riscuri financiare şi/sau politice legate de o paletă largă de activităţi economice, comerciale sau financiare, derulate în ţară sau pe plan internaţional.

Banca de Export -Import a României – EXIMBANK S.A. – asigură

în contul statului creditele cumpărător acordate pe termen mediu şi lung, de către bănci comerciale sau instituţii financiare, importatorilor sau băncilor acestora. Sursa de realizare a acestor operaţiuni în contul statului este fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung, a garanţiilor de export şi investiţiilor române în străinătate. Fondurile menţionate pot fi angajate în limita maximă de expunere stabilită de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)


societăţilor de asigurare (M.O. nr. 1193 din 14.12.2004) 17. Ordinul CSA nr. 20 din 2008 privind asigurările RCA. 18. Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuintelor impotriva cutremurelor, alunecarilor de teren sau inundatiilor (M.O. partea I din 10.11.2008).


Unitatea de învăţare 14 REASIGURAREA

14.1. Necesitatea reasigurării 14.2. Definirea şi funcţiile reasigurării 14.3. Contractul de reasigurare 14.4. Reasigurarea proporţională

14.4.1. Forme ale contractelor 14.4.2. Prevederi contractuale

14.5. Reasigurarea neproporţională 14.5.1. Forme ale contractelor 14.5.2. Prevederi contractuale

Intelegerea necesitatii reasigurarii Intelegerea functiilor reasigurarii

Unitatea de învăţare 14 REASIGURAREA

14.1 Necesitatea reasigurării

Orice societate de asigurări este obligată să-şi organizeze activitatea astfel încât gradul ei de stabilitate financiară să fie corespunzător atât prin prisma cerinţelor legale dar şi al imaginii create pe piaţa potenţialilor clienţi. Cerinţa 00:00 elementară este ca primele încasate să acopere integral obligaţiile asumate faţă de asiguraţi. Determinarea nivelului optim al primelor de asigurare devine un element critic. În calcul se utilizează informaţiile statistice disponibile pe anii anteriori cu privire la frecvenţa producerii riscurilor asigurate, forţa şi intensitatea de distrugere a acestora. Faţă de media multianuală a ratei daunei înregistrată efectiv se ia în calculul primei şi o abatere statistic satisfăcătoare astfel încât asiguratul să fie acoperit şi în eventualitatea unei perioade viitoare caracterizate printr-un volum sporit al obligaţiilor de despăgubire. a) Majorarea primelor de asigurare este modalitatea primară şi cea mai facilă de asigurare a stabilităţii financiare a asigurătorului, dar ea nu poate fi implementată dincolo de justificările statistice intrinseci fără a afecta competitivitatea acestuia în raport cu alţi asigurători şi poziţia pe piaţă. b) o altă cale de a îmbunătăţi performanţele financiare este cea de majorare a numărului de bunuri sau persoane cuprinse în asigurare, deci de creştere a portofoliului de asigurări. Este un aspect cantitativ care poate fi realizat prin eforturi de marketing şi de extensie teritorială a reţelei de distribuţie a produselor de asigurare (filiale, agenţii, brokeri). c) Pe lângă simpla creştere a mărimii portofoliului de asigurări, efecte pozitive asupra gradului de stabilitate financiară a societăţii de asigurări generează şi următorii trei factori calitativi ai unui portofoliu: -omogenitatea dimensională a riscurilor preluate de asigurător, preferabil în zona riscurilor mici şi mijlocii. Realizarea acestei omogenităţii prezintă o importanţă deosebită deoarece daunele mici şi mijlocii pot fi suportate în condiţii normale de către asigurător, în timp ce daunele mari şi foarte mari îl pot pune în dificultate prin faptul că despăgubirea datorată pentru un singur risc poate depăşi de câteva ori volumul de prime încasate pentru toate bunurile asigurate în grupa de risc în cauză. -diversificarea pe riscuri a portofoliului. Cu cât structura fizică a bunurilor este mai diversificată şi totodată riscurile la care sunt expuse şi

asigurate sunt mai variate, cu atât creşte probabilitatea ca producerea unui risc să nu afecteze toate bunurile primite în asigurare, ci doar o parte a acestora. Un asigurător care a subscris riscuri în mai multe clase de asigurare nu va înregistra niciodată daune maxime în toate clasele şi la toate riscurile. -dispersia teritorială a riscurilor. Cu cât bunurile sau persoanele asigurate sunt răspândite pe un teritoriu mai vast, cu atât probabilitatea ca toate sau o mare parte a acestora să fie afectate simultan de un sinistru este mai mică. Toate cele trei cerinţe calitative ale unui portofoliu de asigurări pot fi urmărite şi realizate concret pe două căi ce nu se exclud reciproc: a) prin eforturi proprii de structurare optimizată, de la bun început, a componentelor portofoliului general. Această tactică riscă însă de la un anumit punct să limiteze creşterea portofoliului, prin neacceptarea unor riscuri, subminând dezideratul creării unui portofoliu cât mai vast. Totodată, dacă ne referim la dispersia teritorială, creşterea ei se poate lovi de insuficienţa resurselor financiare necesare extinderii reţelei de distribuţie a asigurărilor în ţara sau dincolo de graniţele ei. b) prin restructurarea dinamică a portofoliului de asigurări, chiar pe măsura formării lui, pe calea reasigurării. Reasigurarea poate afecta pozitiv toate cele trei cerinţe calitative ale portofoliului, asigurând o mai bună omogenitate dimensională a riscurilor, o mai bună diversificare pe riscuri şi o mai bună dispersie teritorială a acestora.

14.2 Definirea şi funcţiile reasigurării

În cuprinsul Legii nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, reasigurarea se defineşte după cum urmează: „Reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător de către alt asigurător, primul fiind reasigurat, iar al 00:15 doilea, reasigurător.

Prin reasigurare: a) asigurătorul, în calitate de reasigurător, primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea îndemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării; b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea îndemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea

riscului care a făcut obiectul reasigurării; c) prin operaţiunea de retrocesiune, reasigurătorul poate ceda la rândul său, o parte din riscul acceptat.” Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării să punctăm elementele prin care aceasta se delimitează de asigurările directe. 1. În cazul asigurării directe asigurătorul încheie un contract de asigurare cu o persoană fizică sau juridică în timp ce părţile contractului de reasigurare nu pot fi decât două societăţi de asigurare, deci două persoane juridice specializate în asigurări/reasigurări.

2. Subiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul original, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. Astfel, subiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial.

3. Nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării, despăgubirii), cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În practică cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi.

4. Contractul de reasigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de reasigurare (uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu).

5.În timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt în principal interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională. În practica reasigurărilor internaţionale, s-a constatat de-a lungul. timpului că cei mai mari reasigurători sunt născuţi pentru această meserie, şi numai unii sunt făcuţi pentru ea. Aceasta, deoarece este o activitate specializată, tehnică, clară,

presupune o informare permanentă şi cunoştinţe în multe domenii (comerţ internaţional, industrie, turism internaţional, transporturi şi expediţii internaţionale, asigurări internaţionale, marketing, probleme sociale, medicină, cultură şi

altele) şi de aceea , situaţiile ce apar sunt de o infinită varietate. Reasigurătorul este obligat să adopte metode de lucru la fiecare caz concret în parte, find necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul lui de specializare şi pe pieţele internaţionale de reasigurări.

Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel o serie de funcţii şi anume:

1. Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Aşadar, el poate reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasigurătorului (prin ceea ce se numeşte “dispersia riscului” sau “pulverizarea riscului”). Reasigurarea înzestrează pe asigurătorii direcţi cu capacitatea

complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.

2. Ajută asiguratul să obţină un grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă îndelungată (de obicei, câţiva ani) prin contracte de protecţie contra catastrofelor.

3. Se realizează o dispersie mare a riscurilor şi prin practica reciprocităţii, prin care asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât, compania cedentă va oferi o parte dintrun contract al său unui reasigurător capabil să-i ofere altul în schimb. În acest fel, fiecare reasigurător îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură;

4. Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta-l poate subscrie; 5. Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare a capitalului de bază;

6. Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea

integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare;

• 7. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o zonă geografică prin înfiinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea categorie sau zonă;

8. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi. Reasigurările au fost practicate iniţial de societăţile profilate pe încheierea de asigurări directe care urmăreau, uneori chiar pe cale de reciprocitate, ameliorarea structurii portofoliilor de asigurări. Ulterior au fost construite societăţi specializate în reasigurări care coexistă şi în prezent cu societăţile de asigurări ce practică operaţiuni de reasigurare. Primele societăţi de reasigurări specializate au fost Cologne de Reassurance (1852), Suisse de Reassurance (1863) şi Munich de Reassurance (1880). Cele mai mari societăţi de reasigurare de astăzi sunt Munich Re, Swisse Re, Lloyd‘s şi altele. O posibilitate de divizare a riscului o oferă şi coasigurarea, adică subscrierea aceluiaşi risc de către mai mulţi asigurători, fiecare asumându-şi o coto-parte din acesta. Fiecare coasigurător răspunde direct faţă de asigurat, dar numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contractul semnat cu acesta. Coasigurarea se practică la asigurările speciale, de valori foarte mari, de multe ori unicate sub aspectul obiectului asigurat şi la care participă simultan zeci de asigurători. Pentru a realiza un astfel de demers, atât în baza contractării, cât şi în etapa constatării daunei, stabilirii şi plăţii despăgubirilor, asiguratul tratează cu una din societăţile participante, denumită societate garantă, care acţionează în numele tuturor coasigurătorilor, dar pe baza aprobării fiecăruia. De aici rezidă şi principalul neajuns al coasigurării, respectiv timpul mai îndelungat deplasare a riscului şi de decontare a daunelor.

14.3 Contractul de reasigurare

Reasigurarea funcţioneză pe principiul separării totale a relaţiilor dintre asigurat şi asigurător pe de-o parte, şi dintre

00:30

asigurător (reasigurat) şi reasigurător, pe de alta. Trebuie remarcat însă că un contract de reasigurare este un contract derivat din contractele directe ale asigurătorului cu clienţii asiguraţi şi de aceea el urmeaază soarta contractului principal (de asigurare). Dacă asigurarea devine nevalabilă sau este lovită de nulitate, şi reasigurarea respectivă devine nevalabilă. Faptul că o parte din riscul unui asigurat ajunge la un reasigurător nu înseamnă că în cazul insolvabilităţii asigurătorului, asiguratul are drept de recurs împotriva reasigurătorului. În unele ţări, mai ales în SUA, se practică uneori exceptarea acestei reguli prin includerea în contractul de asigurare a unei clauze (clauza „cut through”) prin care reasigurătorul se obligă să-l despăgubească nemijlocit pe asigurat, în limita despăgubirii maxime preluate de acesta, dacă asigurătorul, la momentul producerii sinistrului, va fi în imposibilitate de plată. Este însă o excepţie de care se prevalează doar un număr restrâns de asigurători şi în situaţii speciale. Contractul de reasigurare cuprinde următoarele aspecte

principale: • obiectul reasigurării; • răspunderea asumată de reasigurător; • răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul propriu; • condiţiile în care se face reasigurarea, inclusiv costul ei. • modul de decontare a primelor şi daunelor; • durata contractului; • rezolvarea diferendelor dintre părţi.

Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât suma asigurată prin contractul direct de asigurare. Reţinerea proprie reprezintă acea parte din suma asigurată, din riscul asigurat sau din dauna produsă de evenimentul asigurat, pe care asigurătorul o păstrează pentru contul său propriu. Ea se exprimă în contract sub forma unui procent sau a unei mărimi absolute. Funcţie de forma reasigurării, reţinerea proprie poartă şi alte denumiri: participarea asigurătorului, primul risc, franşiză, angajamentul net al asigurătorului, plin de conservare sau prioritate. Reţinerea exprimă limita maximă a răspunderii asigurătorului în ce priveşte dezdăunarea din contul propriu (o precizare că faţă de client el răspunde pentru întregul risc contractat). Această limită poate fi autoimpusă sau impusă de autoritatea competentă în funcţie de capacitatea sa financiară. Se apreciază că reţinerea maximă pe risc şi pe sinistru nu ar trebui să depăşească 1% din capitalul social vărsat şi rezervele libere, în cazul unor riscuri considerate normale. Societatea de asigurări cedentă trebuie să-şi diferenţieze însă reţinerile funcţie de calitatea riscurilor:

la riscuri de calitate bună (probabilitate scăzută de producere, frecvenţă redusă şi forţă de distrugere nu prea ridicată) se recomandă o reţinere proprie mai mare; la riscuri de calitate proastă se recomandă, din contră, o reţinere proprie mai mică şi o cedare în reasigurare mai mare. În general unui risc mai mare i se asociază în asigurării o primă de asigurare mai mare. Pe această bază funcţionează şi următoarea corelaţie dintre nivelul de primă şi mărimea reţinerii: la prima mai redusă reţinerea proprie poate fi mai mare, iar la prima mai ridicate cedările în reasigurare sunt proporţional mai însemnate.

Contractele de reasigurare se clasifică în general după două criterii: Funcţie de modul de cedare/acceptare în reasigurare: • reasigurări facultative • reasigurări obligatorii • reasigurări mixte Funcţie de modul de repartizare a răspunderii: • reasigurări proporţionale • reasigurări neproporţionale

Să facem câteva precizări legate de prima clasificare, pentru ca apoi să o detaliem pe cea de-a doua.

a) Reasigurarea facultativă

În baza contractului de reasigurare facultativ reasiguratul poate propune şi reasigurătorul poate să accepte sau să refuze reasigurarea. Acest contract nu acţionează în mod automat, ci asigurătorul este obligat să înştiinţeze pe reasigurător de fiecare risc individual (contract) pe care doreşte să-l reasigure. La rândul său, reasigurătorul, după o prealabilă cercetare, poate să accepte în reasigurare riscurile ce i-au fost oferite sau să le refuze. În ofertă se specifică: ramurile în care se încadrează riscurile oferite în reasigurare; numele asiguratului; caracteristicile riscului (complexului de riscuri); moneda în care va fi exprimat contractul de asigurare; cota de primă; reţinerea proprie; mărimea sumei asigurate oferite în reasigurare; perioada de valabilitate a contractului de asigurare. În cazul riscurilor de valori mari, asigurătorul, transmite o descriere detaliată a acestora, însotită de planuri, fotografii şi alte informaţii utile. Întrun anumit termen, reasigurătorul trebuie să se pronunţe asupra ofertei primite, adică să accepte, integral sau pariţial, condiţiile ce i-au fost propuse sau să le respingă.

Avantaje: Metoda reasigurării facultative prezintă o serie de avantaje pentru reasigurător, şi anume: -analiza caz cu caz a riscurilor ce i-au fost propuse îi permite să reţină numai pe acelea care corespund politicii sale de subscriere şi să le respingă pe celelalte; -îi dă posibilitatea să exercite o anumită influenţă asupra asigurătorului, cerându-i să revadă condiţiile oferite, mai ales la riscurile la care în trecut s-au înregistrat rezultate nefavorabile;

-creează condiţii fie pentru majorarea cotei de primă pe care urmează să o suporte asiguratul, fie pentru reducerea comisionului pretins de

asigurător; -face posibile efectuarea controlului asupra angajamentelor asumate şi evitarea riscului de cumul.

Dezavantaje: Principalele dezavantaje ale acestei reasigurări facultative sunt: 1. Efort de gestionare semnificativ, de aici rezultând costuri

administrative ridicate, atât pentru asigurător, cât şi pentru reasigurător. Această situaţie este creată de necesitatea actualizării de către reasigurător a tuturor detaliilor oferite de asigurător pentru fiecare risc în parte, atât în momentul încheierii contractului, cât şi în cazul reînnoirii acestuia. 2. Timpul necesar pentru a plasa un risc, compania de asigurări fiind nevoită să contacteze fiecare reasigurător pentru fiecare risc în parte. Adesea, asigurătorul trebuie să contacteze câţiva reasigurători, care să preia câte o parte din fiecare risc. 3. Asigurătorul nu poate oferi imediat acoperirea solicitată pentru riscurile care depăşesc capacitatea sa de absorbţie, deoarece acesta trebuie să asigure mai întâi plasamentul sumei pe care doreşte să o reasigure. 4. Datorită motivelor menţionate, comisioanele acceptate de reasigurători pentru cesiunea facultativă tind să fie mai mici decât pentru reasigurările obligatorii.

Utilizări: În ciuda dezavantajelor amintite, reasigurările facultative se folosesc încă în următoarele scopuri: -reasigurarea riscurilor speciale care sunt în afara sferei reasigurărilor obligatorii; -reasigurarea sumelor care depăşesc limitele reasigurărilor obligatorii în vigoare; -reducerea răspunderii companiei de asigurări şi a reasigurătorilor implicaţi în reasigurări obligatorii, acolo unde riscurile sunt neobişnuit de mari;

-reducerea expunerii în domeniile în care, datorită acumulării riscurilor, compania este deja foarte mult implicată; -pentru a permite companiei să facă schimb de afaceri similare cu alte companii de asigurări; -pentru a obţine o capacitate mai mare de asigurare, atunci când volumul afacerilor nu justifică acordurile obligatorii, ca în cazul lansării în noi domenii de asigurare; -pentru a permite reasigurătorilor să evalueze procedurile de subscriere ale companiei de asigurări; -pentru a permite companiilor de asigurări să beneficieze de metodologia şi experienţa reasigurătorilor în cazul riscurilor mai deosebite.

b) Reasigurarea obligatorie În baza, contractului de reasigurare obligatoriu asigurătorul se obligă să cedeze şi reasigurătorul se obligă să accepte în reasigurare categoriile de riscuri prevăzute în contract, în proporţiile şi în condiţiile stabilite. Caracterul general al acestui gen de contract uşurează relaţiile dintre.părţi: În acest caz, asigurătorul nu are posibilitatea selecţionării riscurilor. Din această cauză, el va ceda o anumită parte din toate riscurile subscrise, adică chiar şi din cele de valori mici, pe care le-ar putea acoperi singur, fără nici o dificultate. Acest dezavantaj al reasiguratului, în cadrul contractului obligatoriu, constituie, în schimb, un avantaj pentru reasigurător, deoarece cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune la adăpost de orice tendinţă de selecţionare a riscurilor din partea, resiguratului. Prin contractul de reasigurare obligatorie sau automată, reasigurătorul se angajează să accepte, cu, rare excepţii, toate riscurile subscrise de asigurător într-o anumită ramură, până la atingerea limitei convenite de părti. Prin urmare, asigurătorul este liber să efectueze subscrierile pe care le consideră corespunzătoare politicii sale, să stabilească cotele de primă şi să lichideze daunele ce survin aşa cum consideră necesar, fără să fie legat de acordul prealabil al reasigurătorului. Acesta din urmă poate să intervină în activitatea asigurătorului numai în caz de neglijenţă gravă. De regulă, în contractele de reasigurare obligatorie se precizează limitele teritoriale în care asigurătorul urmează să opereze subscrieri, precum şi ramurile în care se încadrează riscurile admise în asigurare. În mod obişnuit,

se are în vedere teritoriul ţării în care îşi are sediul societatea de asigurări şi în care se află bunurile (persoanele) susceptibile de a fi primite în asigurare şi apoi cedate în reasigurare. Această delimitare teritorială prin contractul de reasigurare nu poate fi aplicată în cazul asigurărilor de transport şi în cel al asigurărilor de accidente personale.

c) Reasigurarea mixtă În baza contractului de reasigurare mixt, reasiguratul are libertatea să cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare, în timp ce reasigurătorul este obligat să le accepte. Acest contract îmbină particularităţile celor două contracte anterioare, adică pentru reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, iar pentru reasigurător acela al obligativităţii în cedarea, respectiv acceptarea riscurilor prevăzute în contract. Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri -iar nu un anume risc individual -şi se foloseşte, de obicei, pentru reasigurarea riscurilor de valori mari, pentru partea ce depăşeşte limita contractelor obligatorii. Libertatea de care se bucură reasiguratul -de a ceda sau nu anumite riscuri în reasigurare -poate să ducă la o selecţie a riscurilor în detrimentul reasigurătorului. Pentru a evita acest lucru în contract se prevăd expres riscurile care se reasigură şi se stabileşţe nivelul minim al reţinerii de către reasigurat. Acest tip de contract permite reasiguratului să-şi omogenizeze, sub raport cantitativ, portofoliul de asigurări pentru un anumit gen de risc şi în plus conduce la simplificarea operaţiilor administrative. Cu toate acestea, reasigurarea mixtă este mai puţin agreată de reasigurător decât reasigurarea obligatorie pentru ambele părţi contractante. Independent de forma de contractare a reasigurării declararea în stare de faliment a asigurătorului nu se extinde automat şi asupra reasigurătorului. Acesta din urmă îşi păstrează dreptul de a încasa primele ce i se cuvin şi, totodată, obligaţia de a suporta partea de daune ce cade în sarcina sa, participând la împărţirea activelor asigurătorului, alături de ceilalţi creditori ai acestuia. Reasigurătorul are dreptul de a lua cunoştinţă şi a cerceta, pe tot parcursul valabilităţii contractului de reasigurare şi chiar şi după aceea, scriptele şi celetalte documente ale asigurătorului referitoare la operaţiile care fac obiectul reasigurării. În practică, însă, numai în rare cazuri reasigurătorul uzează de acest drept înscris în contract, deoarece reasigurarea se bazează pe principiul uberrima fides (încredere desăvârşită între părţile contractante). Asigurătorul însuşi nu arareori invită reasigurătorii, la sediul său, pentru a examina împreună structura portofoliului şi cauzele pierderilor înregistrate,

pentru a modifica programul de reasigurare sau pentru lichidarea urmărilor unor sinistre deosebite.

14.4 Reasigurarea proporţională

14.4.1 Forme ale contractelor

Reasigurările proporţionale se caracterizează prin faptul că răspunderile asumate de reasigurat şi reasigurător se stabilesc într-o anumită proporţie faţă de suma totală asigurată. Aceeaşi 00:45 proporţie se utilizează şi la divizarea primei de asigurare, ca şi la decontarea daunelor. În practică se regăsesc mai multe forme de realizare a contractelor de reasigurare proporţională:

• Reasigurarea cotă-parte; • Reasigurarea excedent de sumă asigurată; • Reasigurarea mixtă (cotă şi excedent); • Reasigurarea pe bază de pool de reasigurare.

Să vedem în continuare care este specificul acestor tipuri de reasigurări: 1. Reasigurarea cotă-parte;

Reasigurarea cotă-parte este reasigurarea în care participarea, reasiguratului ca şi a reasigurătorului, se stabileşte sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare. Spre exemplu reasiguratul reţine în contul său 30% din suma asigurată, cedând reasigurătorului 75% din aceasta. Reasigurătorul poate la rândul său să cedeze altor reasigurători cote părţi din riscul preluat. Reasigurarea cotă-parte se poate practica atât în varianta obligatorie, cât şi în cea facultativă. În forma obligatorie asigurătorul se angajează contractual să cedeze un anumit procent din suma asigurată a tuturor contractelor de asigurare pe care le va încheia în ramura de asigurare convenită, pe parcursul unui an, iar reasigurătorul se obligă să preia cota-parte stabilită. În reasigurarea facultativă reasigurătorii participă în cote-parţi din suma asigurată numai la riscurile acceptate de ei în mod expres, pe baza analizei caz cu caz a propunerilor de cedare în reasigurare avansate de reasigurat. Reasigurarea cotă-parte este mai avantajoasă pentru reasigurător, chiar în forma obligatorie, deoarece nu dă reasiguratului posibilitatea de selecţie a

riscurilor în favoarea lui. Pe baza proporţionalităţii, portofoliul celor două părţi contractante va rămâne la fel de diversificat şi de dispersat, doar la un nivel mai mic al riscului.

Deoarece nu se realizează şi omogenizarea dimensională a riscurilor, ci numai reducerea mărimii răspunderilor asumate de reasigurat corespunzător capacităţii sale financiare, unii specialişti nu consideră reasigurarea cotă-parte ca fiind o veritabilă formă de reasigurare. Pentru reasigurat ea este dezavantajoasă în măsura în care se cedează în reasigurare, pe lângă riscurile ce nu pot fi suportate independent, şi un număr mare de riscuri mici şi mijlocii care în mod normal nu fac necesară cedarea în reasigurare. Aferent acestora se cedează reasigurătorului şi un important volum de prime. Trebuie precizat însă că de regulă o bună parte din primele cedate se recuperează de la reasigurător sub formă de comision, despăgubiri, participare la beneficii, contribuţii la rezervele tehnice sau la alte servicii (impozite). În cazul asigurărilor externe, aceste recuperări diminuează corespunzător transferul net de valută peste graniţă, aspect criticat de unii specialişti din ţările cu o piaţă a reasigurărilor mai puţin dezvoltată.

2. Reasigurarea excedent de sumă asigurată.

Această formă de reasigurare se caracterizează prin faptul că reasiguratul stabileşte anticipat, sub formă unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită şi plin de conservare, iar excedentul, până la limita maximă a sumei asigurate, îl cedează reasigurătorului Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică de obicei la asigurările de bunuri deoarece aici suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie poate fi diferenţiată funcţie de natura şi frecvenţa riscului. Reasiguratul va putea practica o reţinere proprie invers proporţională cu gradul de risc şi pe această bază îşi va omogeniza foarte bine portofoliul de asigurări. Din acest motiv se consideră că sistemul excedentului de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul reasigurării. Există două sisteme de exprimare a excedentului de sumă asigurată cedat în reasigurare: printr-un multiplu de plin de conservare (de reţinere proprie a reasiguratului). De exemplu la un contract cu suma asigurată de 20 milioane şi reţinerea de 2 milioane, excedentul de sumă cedat în reasigurare este de 18 milioane, sau 9 plinuri de conservare. Participarea unui reasigurător se poate exprima nu numai prin multipli de plin, dar şi prin subdiviziuni de plin.

în scară, ca excedent I, II, sau III. De exemplu excedentul de sumă asigurată de 18 milioane se poate împărţi între doi reasigurători astfel: excedent I egal cu 10 milioane şi excedent II egal cu 8 milioane. Un dezavantaj al reasigurării excedent de sumă asigurată este volumul mare de muncă, deci de cheltuieli de administrare a portofoliului, deoarece pentru fiecare contract în parte trebuie calculate cotele de repartizare a sumei asigurate: pentru reasigurat: ca raport între plinul său de conservare şi suma asigurată; pentru reasigurător: ca raport între excedentul de sumă asigurată preluat de acesta şi suma asigurată totală. Apoi, pe baza acestor cote procentuale se vor repartiza primele de asigurare colectate, iar în cazul dezdăunării asiguratului, partea de daună suportată de fiecare. Din punctul de vedere al caracterului obligatoriu sau facultativ, reasigurarea excedent de sumă asigurată poate fi: obligatorie: atunci când asigurătorul reţine în mod obligatoriu pentru contul său sumele indicate în tabelul de plinuri (pe categorii de riscuri) ce constituie parte a contractului şi se angajează să cedeze reasigurătorului, iar acesta se obligă să primească, excedentele de sumă asigurată, exprimate ca multiplu de plinuri, dar fără a depăşi un anumit volum de sumă asigurată. Facultativ -obligatorie: atunci când reasiguratul îşi rezervă dreptul de a decide care dintre contractele încheiate de el vor fi reasigurate şi în ce proporţie, în timp ce primirea lor este obligatorie pentru reasigurător, în limita unui număr de plinuri şi a valorii maxime a sumei asigurate convenite. Pentru reasigurător această variantă este mai puţin atractivă deoarece se oferă doar riscurile mari, contractate de multe ori pe criterii concurenţiale, adică la prime subdimensionate în raport cu riscul. O variantă a acestei forme este denumită reasigurarea „open cover”, deoarece nu prevede limite precise în ce priveşte reţinerea proprie a asigurătorului, ci numai limita primirilor de către asigurător. O altă variantă, denumită semi-automată, deşi este facultativ-obligatorie, îi dă totuşi reasigurătorului posibilitatea de a analiza fiecare risc oferit şi de a propune asigurătorului modificări cu privire la acoperirea acestora şi la nivelul tarifelor practicate. Această facilitate se răsfrânge asupra asiguratului printr-un comision mai consistent oferit de reasigurător comparativ cu contractele pur facultative. obligatorie facultativă: atunci când cedarea în reasigurare a riscurilor subscrise este obligatorie pentru asigurător însă primirea lor de către reasigurător este facultativă. Acest tip se utilizează mai mult în relaţiile dintre societatea de asigurări şi filialele sale din străinătate.

particulare, specifice diferitelor ramuri şi tipuri de contracte.

Indiferent de varianta abordată, există o serie de clauze 01:00comune precum limita de subscriere, limita de reţinere, modulde cedare în reasigurare, condiţiile reasigurării, etc.

3. Reasigurarea proporţională mixtă.

Această variantă este o îmbinare între reasigurarea cotă-parte şi reasigurare excedent de sumă asigurată. Se stabileşte o limită valorică până la care sumele asigurate ale contractelor individuale se vor diviza între reasigurat şi reasigurător pe principiul cotei-părţi, iar tot ce depăşeşte limita precizată se reasigură de principiul excedentului de sumă asigurată. Spre exemplu, dacă limita pentru cota-parte se stabileşte la 20 milioane, iar reţinerea proprie este de 25%, atunci: la un contract cu suma asigurată de 30 milioane, reţinerea reasiguratului va fi de 5 milioane, primul reasigurător preia 15 milioane iar al doilea reasigurător excedentul de 10 milioane sumă asigurată; dacă suma asigurată ar fi de 16 milioane, atunci reţinerea proprie ar fi de 4 milioane iar primul reasigurător ar prelua 12 milioane din secţiunea cotăparte. Al doilea reasigurător nu ar mai prelua nici un risc deoarece suma asigurată e inferioară limitei prevăzute pentru secţiunea cotă-parte şi deci nu există excedent de sumă asigurată. Reasigurarea mixtă îi favorizează pe reasigurătorii din secţiunea cotăparte pentru care portofoliul se dispersează la fel ca pentru reasigurat, dar îi dezavantajează pe reasigurătorii ce participă la secţiunea excedent de suma asigurată. Din acest motiv varianta reasigurării mixte este mai puţin întâlnită în practica internaţională iar atunci când se utilizează, de multe ori reasigurătorul ce a preluat cota-parte participă şi la excedentul de sumă.

Reasigurarea pe bază de pool de reasigurare. Un pool de reasigurare se formează pe baza unui acord între mai mulţi reasigurători de o subscrie riscuri în cote predeterminate şi în limita unor sume de asigurare convenite. Dacă membrii lui nu acoperă întreaga sumă oferită în reasigurarea, diferenţa se plasează în afara pool-ului. Administrarea pool-ului se face centralizat, printr-un oficiu care preia ofertele şi gestionează participarea reasigurătorilor membrii la toate operaţiunile implicate, ceea ce diminuează cheltuielile de administraţie. Această formă de reasigurare a apărut din necesitatea acoperirii unor riscuri speciale a căror frecvenţă şi intensitate sunt încă recunoscute (vezi riscurile atomice) sau a unor riscuri care prin cumul ar produce daune extrem de mari ( vezi riscul de război).

14.4.2 Prevederi contractuale

Încercările de uniformizare a contractelor de reasigurare s-au materializat, ca şi în sfera asigurărilor directe, în elaborarea de Condiţii generale de reasigurare şi de Condiţii

societate de asigurări o subscrie într-o anumită ramură, şi include atât partea reţinută de asigurător, cât şi partea cedată în reasigurare. Limita de reţinere este partea de răspundere asumată de reasigurat şi care se poate exprima în mai multe forme:

procent din limita de subscriere (la reasigurarea cotă-parte); mărime absolută din suma asigurată (la reasigurarea excedent de

sumă asigurată); procent din cota-parte (la reasigurarea mixtă). Limita riscurilor preluate în reasigurare se poate exprima: ca procent din suma asigurată (la reasigurarea cotă-parte); ca multiplu de plin de conservare (la reasigurarea excedent de

suma asigurată); ca procent şi sumă maximă (la reasigurarea mixtă).

Condiţiile cedării în reasigurare se referă la cota de primă, moneda de lucru, tipurile şi mărimea comisioanelor, participarea reasiguratului la beneficiile reasigurătorului. Cotă de primă. Prima brută plătită de un asigurat se compune din prima netă, care acoperă riscul asumat, şi un supliment de primă menit să acopere cheltuielile asigurătorului, un anumit profit dar şi unele taxe şi impozite ce cad în sarcina asiguratului. În contractul de reasigurare proporţională ceea ce se împarte proporţional cu răspunderea asumată de părţi este numai prima netă. Este normal să fie aşa din moment ce asigurătorul este cel care gestionează întreaga relaţie cu clientul. În plus, deoarece asigurătorul are mână liberă din partea reasigurătorilor de a acţiona în relaţia cu clientul ca şi cum întregul risc primit în asigurare ar fi rămas în sarcina sa şi el se ocupă de onoarea tuturor obligaţiilor faţă de asigurat, reasigurătorul consimte să-l recompenseze pe asigurător plătindu-i un comision. Comisionul se stabileşte sub forma unui procent din volumul primelor cedate în reasigurare. Dimensionarea lui exactă este destul de dificilă având în

vedere că el trebuie să recompenseze cheltuielile estimative legate de achiziţia şi gestionarea asigurărilor cedate în reasigurare, a impozitelor şi altor sarcini. În plus faţă de comisionul de bază, în multe contracte de reasigurare, reasigurătorii plătesc asigurătorilor şi comisioane suplimentare care recompensează calitatea bună a portofoliului cedat în reasigurare. Calitatea portofoliului de reasigurare se apreciază cu ajutorul ratei daunei. Cu cât rata daunei este mai mică, cu atât calitatea portofoliului este mai bună. Rata daunei (rata sinistrului sau sinistralitatea) se calculează ca raport între daunele înregistrate şi primele cedate reasigurătorului. În calculul daunelor se iau atât despăgubirile suportate de reasigurător cât şi cele aferente daunelor produse dar nelichidate încă, iar în calculul primelor cuvenite reasigurătorului se adună atât primele încasate de acesta, cât şi cele rezervate. În contractele de reasigurare comisionul suplimentar poate fi reglementat în mai multe forme: ca procent la volumul primelor încasate de reasigurător, dacă rata daunei efectiv înregistrată la sfârşitul perioadei contractuale se va situa sub un nivel prestabilit. De exemplu comision de 2,5% dacă rata daunei va fi sub 35%. ca procente în scară. De exemplu comision adiţional de 2,5% din volumul primelor la o rată a daunei între 35% şi 30%, comision de 5% pentru rata daunei între 30% şi 25% şi comision de 7,5% pentru o rată a daunei sub 25%. ca proporţie (1/2, 1/3 sau1/4) din diferenţa dintre rata daunei estimată la închiderea contractului şi rata efectivă la finalizarea acestuia. Dacă rate estimată a fost de 40% şi cea efectivă de 30% iar proporţia convenită de 1/2, comisionul adiţional va calculat ca 1/2 (40-30) = 5%. Un alt aspect negociat de parteneri este participarea reasiguratului la beneficiile reasigurătorului obţinute din reasigurările cedate. În practică se întâlnesc mai multe metode de calcul a acestei participări şi anume: participare fixă (o anumită cotă din beneficiul net al reasigurătorului), participare eşalonată în funcţie de rata beneficiului (cotă crescătoare pe măsura pe tranşele superioare de profit) sau participare în raport cu beneficiul mediu realizat în ultimii trei ani. 14.5 Reasigurarea neproporţională

14.5.1 Forme ale contractelor

Forma clasică a reasigurării, respectiv cea proporţională, a 01:15 fost completată ulterior cu forma neproporţională din considerentul unei mai facile reasigurări a riscurilor de valori mari.

Contractele de reasigurare neproporţională prezintă: o serie de trăsături, care le deosebesc de cele proporţionale, astfel: repartizarea răspunderii între asigurător (devenit reasigurat sau cedent) şi reasigurător se face în funcţiei de volumul probabil al daunei, iar nu proporţional cu suma asigurată; răspunderea reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorului cade parte de daună care depăşeşte răspunderea reasiguratului; cedările în reasigurare nu se efectuează caz cu caz, ceea ce face posibilă renunţarea la borderourile de cedări în reasigurare, ca şi la registrul de reasigurări;

operaţiile contabile sunt reduse la minimum, dar sunt mai laborioase; gestionarea contractelor reclamă cheltuieli reduse;

prima cedată reasigurătorului nu se calculează pe fiecare poliţă în parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului (devenit reasigurat) sau pe o parte din acesta, dintr-una sau din mai multe ramuri, pentru a acoperi daunele survenite în anul calendaristic;

prima cedată în reasigurare se determină cu anticipaţie; costul reasigurării poate să varieze sensibil de la un exerciţiu la altul, ca urmarea, a evoluţiei primelor încasate, a ratei daunei şi a pieţei reasigurărilor; asigurătorul (devenit reasigurat) de regulă nu participă la beneficiile reasigurătorului; reasigurătorul nu-şi constituie rezerve de daune la reasigurat, pentru riscurile acceptata de el în reasigurare, acoperirea acestora rămânând în sarcina reasiguratului.

În practică s-au dezvoltat trei variante de reasigurare neproporţională; Reasigurarea excedent de daună. Reasigurarea oprire de daună. Reasigurarea sinistrelor majore. Să precizăm specificul acestor forme de reasigurare.

1. Reasigurarea excedent de daună este cea în care răspunderea reasiguratului se limitează, pentru fiecare daună, la un anumit plafon, denumit prioritate, franşiză sau prag, iar răspunderea reasigurătorului vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea Mărimea priorităţii depinde de capacitate financiară a reasiguratului, de volumul şi structura portofoliului său.

Mărimea răspunderii reasigurătorului nu rămâne de regulă nelimitată. Limitările pot fi practicate după cum urmează: limitarea pe volum de daună: -în cazul unui singur reasigurător, contractul de reasigurare prevede

prioritatea reasiguratului şi volumul de daună preluat de reasigurător. Dacă dauna va fi mai mare decât suma celor două valori, diferenţa va fi acoperită de asigurător (reasigurat).

Spre exemplu dacă prioritatea este de 50 mii iar limita de daună preluată de reasigurător este de 100 mii, în cazul unei daune de 180 mii reasiguratul va despăgubi pe asigurat cu suma de 80 mii, iar reasigurătorul va contribui cu 100 mii. Dacă paguba este de 120 mii, reasiguratul participă cu 50 mii, iar reasigurătorul cu 70 mii. în cazul participării mai multor reasigurători (la contractele de valori mari) răspunderile lor pot fi stabilite diferenţiat, pe niveluri, trepte sau excedente de daună. Pentru fiecare nivel, reasigratul încheie contracte de reasigurare distincte. Răspunderea unui reasigurător se pune în funcţiune doar atunci când mărimea daunei depăşeşte prioritatea plus nivelul de daună (respectiv nivelurile cumulate de daună) ale reasigurătorului (respectiv reasigurătorilor) din aval. Spre exemplu dacă un asigurător ce şi-a rezervat prioritatea de 50 mii şi a perfectat două reasigurări: de nivelul I pentru daune de 100 mii şi de nivel II pentru daune de 80 mii, în cazul înregistrării unei daune de 190 mii, se vor plăti următoarele sume:

asigurătorul: 50 mii, reasigurătorul I: 100 mii, reasigurătorul II: 40 mii. limitarea pe riscuri:

reasigurarea tip WXL (Working excess of loss) care se referă la contracte de asigurare individuale, care reprezintă riscuri independente, necumulate cu alte riscuri, fie şi de acelaşi tip. De exemplu un contract de asigurare a unei fabrici pentru riscul de incendiu şi alte calamităţi naturale. reasigurarea tip XL cat. care se referă la un volum global al daunelor ce pot fi înregistrate într-un număr mare de contracte de asigurare ca urmare a unei catastrofe (cutremur, incendii, etc.). De exemplu se poate perfecta un contract de reasigurare pentru riscul de cutremur, în care asigurătorul ce mizează pe 10.000 poliţe pe acest risc, îşi reţine o prioritate globală de 100 milioane şi cedează un excedent de daună de 200 milioane. Dacă s-ar produce un cutremur şi 1000 case ar fi afectate cu o pagubă medie de 150.000 pe casă, paguba totală s-ar ridica la 150 milioane. Din această sumă asigurătorul ar suporta 100 milioane, iar reasigurătorul 50 milioane. Avantajul reasigurărilor excedent de daună constă pentru reasigurat în limitarea răspunderii la un nivel cunoscut al despăgubirilor, iar pentru reasigurători în nivelul redus al cheltuielilor administrative. Pentru reasigurători acest tip de reasigurare prezintă

dezavantajul că nu

asigură o omogenizare prea bună a portofoliului, iar volumul de prime cedate de reasigurat nu reflectă răspunderile mari pe care aceştia şi le asumă. Partajarea excedentului de daună pe niveluri este utilizată frecvent deoarece surmontează neajunsurile de mai sus atât în sensul omogenizării portofoliului, cât şi al limitării răspunderii (nivelul precedent de daună preluată de un reasigurător acţionează ca o franşiză pentru reasigurătorul următor). 2. Reasigurarea oprire de daună este cea în care reasiguratul se angajează să acopere, din daunele produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un anumit procent din volumul primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ce depăşeşte acest nivel. Spre exemplu reasiguratul se obligă să suporte daunele anuale în limita a 60% din primele încasate pentru această perioadă, iar reasigurători acceptă să suporte excesul de daună. De multe ori ei stabilesc însă şi o mărime absolută ca limită valorică pentru aceste daune. Dacă se produc daune ce echivalează cu 110% din suma primelor încasate de asigurător, acesta va suporta despăgubiri de 60% din suma primelor încasate, iar reasigurătorul va plăti despăgubiri de 50% din suma primelor încasate, dacă această sumă e inferioară limitei absolute de 50 milioane pe care a convenit-o în contract. Această reasigurare se bazează mult pe buna credinţă a reasiguratului în ce priveşte informarea corectă a reasigurătorilor asupra mărimii reale a daunelor înregistrate şi a primelor încasate. Acest neajuns o face mai puţin utilizează în practică. Este utilizată mai des în asigurarea recoltelor agricole, unde evenimentele sunt de natură catastrofală şi alte tipuri de reasigurare, cu excepţia reasigurării cotă-parte, sunt mai greu de aplicat. Şi în acest tip de reasigurare se păstrează inconvenientul pentru reasigurător de a nu încasa o primă proporţională cu angajamentul asumat, respectiv volumul daunelor de acoperit. Există totuşi o justificare pentru acest tratament aparent discriminatoriu, respectiv probabilitatea mai redusă de a se înregistra daune peste nivelul priorităţii. Cum majoritatea daunelor se vor încadra în limitele reţinerii de daună ale reasiguratului, cele mai frecvente daune rămân în sarcina lui, justificând o proporţie mai mare din volumul de prime colectat. 3. Reasigurarea sinistrelor majore constă în preluarea de către reasigurător a despăgubirii integrale a unui număr determinat de evenimente catastrofale ce pot surveni într-un interval de timp. Reasiguratul nu reţine aici nici o daună pentru propriu său cont iar preţul plătit de el pentru această reasigurare depinde în mare măsură de mărimea primelor brute aferente acestor sinistre. Este o formulă mai nouă de reasigurare practicată spre exemplu la asigurarea autovehiculelor pentru toate riscurile şi cunoscută sub abrevierea Cosima (de la Converture des Sinistres Majeurs).

14.5.2 Prevederi contractuale

Contractele de reasigurare neproporţională utilizate în practica internaţională nu sunt standardizate şi formularea clauzelor contractuale se pliază pe uzanţele societăţilor de reasigurare. Durata contractelor se limitează de regulă la un an, spre deosebire de reasigurarea proporţională unde contractele sunt nelimitate în timp. O prevedere contractuală foarte importantă pentru reasigurător este angajamentul reasiguratului de a nu opera schimbarea politicii sale de acceptări şi subscrieri de riscuri la acele categorii de asigurări care fac obiectul contractului de reasigurare excedent de daună fără acordul prealabil al reasigurătorului. Acesta se protejează astfel de o modificare neprevăzută a portofoliului său care i-ar putea afecta rezultatele financiare prin majorarea riscurilor la un volum de prime neacoperitor. De exemplu atunci când contractul de reasigurare s-a perfectat cu un asigurător profilat pe riscurile din transportul terestru, dar care apoi îşi extinde activitatea şi spre transportul maritim şi aerian. Partajarea clară a răspunderilor între parteneri este o altă cerinţă imperioasă a contractului de reasigurare. Reasigurătorul este interesat ca reţinerea netă a reasiguratului să fie precizată foarte riguros; astfel încât să se elimine posibilitatea de a i se transfera consecinţele unor erori tehnice sau administrative ale partenerului de contact sau insolvabilitatea altui reasigurător. De asemenea stabilirea limitei de participare a reasigurătorului la acoperirea daunelor trebuie să fie foarte precisă. Participarea lui se referă la dauna netă definitivă care depăşeşte prioritatea stabilită pe eveniment asigurat. Dauna netă definitivă este suma efectiv plătită de reasigurat asiguraţilor, sumă ce include atât pagubele înregistrate cât şi cheltuielile de judecată şi cele legate de limitarea efectelor evenimentului asigurat. Această sumă nu rezultă din primul decont întocmit imediat după producerea sinistrului, acesta fiind o evaluare provizorie a daunelor. În a doua etapă aceste estimări sunt consolidate împreună şi cu posibilităţile de reducere a daunei prin valorificarea elementelor recuperabile. Noul decont conţine astfel daunele nete definitive, daune ce vor fi suportate, în proporţiile convenite, de asigurător şi reasigurător. Ca şi în cazul asigurărilor de bunuri, şi în cazul reasigurărilor de daune, acoperirea oferită de reasigurător la producerea unui risc asigurat se diminuează cu suma daunei suportate de acesta. Contractul trebuie să precizeze modul de reconstituire a acoperirii, cu sau fără plata unei prime

suplimentare de către asigurător. Sunt uzuale următoarele soluţii: la reasigurările tip XL cat. reconstituirea acoperirii de daună furnizate de reasigurător se face contra plăţii unei prime suplimentare. la reasigurările tip WXL reconstituirea acoperirii se face automat, fără prime adiţionale. O altă prevedere importantă a contractului se referă la prima de reasigurare. Aceasta se stabileşte fie ca o sumă globală aferentă unui nivel convenit de daune acoperite, fie ca o cotă procentuală aplicată la volumul primelor încasate de asigurător pentru riscurile reasigurate. De cele mai multe ori părţile stabilesc, la momentul semnării contractului, o primă de depozit, calculată ca o cotă procentuală la un volum estimat de prime, urmând ca la finalizarea contractului, această cotă să se aplice la încasările certe de prime şi să se facă regularizarea corespunzătoare a primei de depozit. Prima de reasigurare din contractele excedent de daună trebuie să acopere următoarele elemente:

dauna medie previzionată la riscurile acoperite, abaterea standard peste dauna medie, cheltuielile de administraţie şi beneficiul reasigurătorului.

Primele de reasigurare sunt în general variabile şi se dimensionează după diverse metode, mai uzuale fiind: primă fixă dar cu participarea reasiguratului la beneficiile, calculate pe trei ani, ale reasigurătorului,

primă glisantă pe o perioadă de trei ani, primă variabilă anuală cu reportarea pierderii până la recuperarea integrală a acesteia. O clauză importantă a contractelor de reasigurare neproporţională este clauza de stabilitate. Deoarece această reasigurare operează în special la daune de valori mari, procesul de determinare a daunelor nete definitive poate să dureze luni sau chiar ani de zile. În acest timp, datorită procesului inflaţionist mărimea nominală a daunei poate să crească. Pentru a nu se transfera în mod nejustificat surplusul de daună asupra reasigurătorului, clauza de stabilitate prevede ajustarea cu inflaţia atât a excedentului de daună ce cade în sarcina reasigurătorului, cât şi a priorităţii ce cade în contul asigurătorului. Recalcularea se face dacă rata inflaţiei depăşeşte 10% pe perioada dintre momentul regularizării daunei şi data intrării în vigoare a contractului de reasigurare. 01:30

1. Explicati necesitatea reasigurarii. 2. Care sunt functiile reasigurarii. 02:00 Care sunt deosebirile ditre reasigurare si coasigurare. Care sunt principalele prevederi ale contractului de reasigurare. Care sunt avantajele si dezavantajele reasigurarilor facultative. Care sunt avantajele si dezavantajele reasigurarilor obligatorii. Care sunt avantajele si dezavantajele reasigurarilor mixte.

8. Ce sunt reasigurarile proportionale, respectiv reasigurarile neproportionale. 9. Ce este reasigurarea proportionala cota-

parte. 10. Ce este reasigurarea proportionala excedent de suma asigurata. 11. Ce este reasigurarea proportionala mixta. 12. Ce este reasigurarea proportionala pe baza de pool de reasigurare. 13. Care sunt principalele prevederi ale contractelor de reasigurare

proportionala.

14. Care sunt formele reasigurarilor neproportionala. 15. Care sunt principalele prevederi ale contractelor de reasigurare neproportionala.

astfel încât gradul ei de stabilitate financiară să fie corespunzător atât prin prisma cerinţelor legale dar şi al imaginii create pe piaţa potenţialilor clienţi. Cerinţa elementară este ca primele încasate să acopere integral obligaţiile asumate faţă de asiguraţi. Determinarea nivelului optim al primelor de asigurare devine un element critic. În calcul se utilizează informaţiile statistice disponibile pe anii anteriori cu privire la frecvenţa producerii riscurilor asigurate, forţa şi intensitatea de distrugere a acestora. Reasigurarea funcţioneză pe principiul separării totale a relaţiilor

dintre asigurat şi asigurător pe de-o parte, şi dintre asigurător (reasigurat) şi reasigurător, pe de alta. Trebuie remarcat însă că un contract de reasigurare este un contract derivat din contractele directe ale asigurătorului cu clienţii asiguraţi şi de aceea el urmeaază soarta contractului principal (de asigurare).







32/2000 (M.O. nr. 976 din 25.10.2004)


societăţilor de asigurare (M.O. nr. 1193 din 14.12.2004) 17. Ordinul CSA nr. 20 din 2008 privind asigurările RCA. 18. Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuintelor impotriva cutremurelor, alunecarilor de teren sau inundatiilor (M.O. patrea I din 10.11.2008).


Date post:	22-Oct-2015
Category:	Documents
Upload:	anneline
View:	96 times
Download:	0 times

1315_Serghei Margulescu-Asigurari Si Reasigurari

Documents