Post on 16-Feb-2016
description
transcript
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
Specializarea Economie şi Afaceri Internaționale
Particularități ale procesului de integrare economică în
Asia
Coordonator,Lect. univ. dr. Liviu-George Maha
Absolventă,xxx
Iaşi, 2011
CUPRINS
CUPRINS...................................................................................................................................2
INTRODUCERE.......................................................................................................................3
CAPITOLUL 1. Considerații generale privind procesul integrării...........................................5
1.1 Etimologia şi evoluția conceptului de integrare...............................................................5
1.2 Teorii ale integrării economice........................................................................................9
1.3 Factori determinanţi ai integrării economice.................................................................19
CAPITOLUL 2. Integrarea economică în Asia – instrumente şi tendințe...............................23
2.1 Comisia Națiunilor Unite în Asia şi Pacific...................................................................23
2.2 ASEAN şi zona de liber-schimb a Asociaţiei Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est....25
2.3 Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC)................................................................28
2.4 Alte organisme de integrare regională în zona Asia-Pacific..........................................31
CAPITOLUL 3. Tendinţe integraţioniste în zona asiatică.......................................................33
3.1 De la identitatea economică la cea politică....................................................................33
3.2 Factorii politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în Asia..................36
3.3 Participarea Chinei la grupări economice integraționiste. Impactul asupra relațiilor
comerciale regionale.......................................................................................................................40
CONCLUZII............................................................................................................................44
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................46
LISTA FIGURILOR ŞI TABELELOR...................................................................................49
2
INTRODUCERE
Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluție complexă, uneori contradictorie.
Astfel, paralel cu internaționalizarea activităților economice, are loc, în dimensiuni variabile, o
fragmentare a acesteia prin adoptarea unor forme de regionalizare preferențială a relațiilor dintre
țări. De aceea, una dintre cele mai actuale probleme a devenit asigurarea complementarității
organizațiilor regionale cu dezvoltarea schimburilor economice la nivel mondial.
În aceste condiții, cunoaşterea aprofundată a realităților economice pe plan internațional,
inclusiv prin prisma fundamentelor teoretice ce le-au influențat, reprezintă o cerință strictă de
actualitate economică şi politică. În consecință, prin lucrarea Particularități ale procesului de
integrare economică în Asia, ne-am propus să analizăm sistemele de integrare pe exemplul
continentului asiatic. Concepută într-o perspectivă relativ largă, lucrarea este structurată în două
direcții: analiza conceptelor şi teoriilor integrării economice şi examinarea proceselor reale pe
exemplu zonei Asia-Pacific.
În acest context, pe parcursul primului capitol, Considerații generale privind procesul
integrării, ne-am axat pe prezentarea conceptelor şi aplicațiile teoriilor integrării economice.
Prezentând analitic diferite abordări ale unor autori de prim rang în ştiința economică (J. Tinbergen,
G. Myrdal, T. Scitovski etc) am realizat o serie de delimitări conceptuale dintre care poate fi relevată
definirea integrării economice drept un proces de creare a „unor relații coerente între diverse zone
geo-economice” pentru atingerea „stadiului de uniune” a unor state, înainte despărțite prin spații
economice naționale complet diferite.
Conştienți de faptul că realitatea economică este infinit mai complexă decât o sinteză
teoretică, am propus o definiție operațională a integrării, având în vedere diverse componente
concrete ale unei uniuni economice: crearea unui spațiu economic comun bazat pe o uniune vamală,
libera circulație a factorilor de producție, adică existența unei piețe comune; realizarea unor politici
comune în domeniul economic, financiar-monetar şi social, armonizarea până la unificare a
legislațiilor naționale în diferite domenii etc.
Având în vedere deosebirile dintre integrarea economică, culturală, politică, militară etc.,
caracteristicile diverselor forme de aplicare a conceptului de integrare în perioada postbelică au ținut
cont de nivelul de dezvoltare al economiilor integrate sau în curs de integrare, cât şi de natura
structurilor economice, sociale şi politice naționale. Astfel, putem vorbi de integrarea țărilor cu
3
economie dezvoltată, integrarea țărilor cu economie planificată şi integrarea țărilor în curs de
dezvoltare.
Analizând pe zone geografice a diverselor forme de integrare economică un rol important le
revin organismelor internaționale şi regionale şi a faptului că integrarea economică este rezultatul
unei voințe comune a țărilor participante în condițiile armonizării intereselor economice şi politice
ale acestora.
Adoptarea acestui concept global al integrării se reflectă în analiza celor trei mari zone de
integrare pe plan mondial: zona europeană, zona americană şi zona asiatică.
Examinarea trăsăturilor şi perspectivelor integrării economice în regiunea Asia-Pacific face
obiectul studiului nostru pe parcursul capitolelor doi şi trei.
Pentru analiza instrumentelor de integrare ne-am concentrat atenția pe organismele şi
organizațiile mondiale şi regionale cu rol decisiv în înfăptuirea acestui obiectiv. Astfel, unul din cele
mai importante organisme internaționale în această arie este Comisia Națiunilor Unite în Asia şi
Pacific. Aceasta este una de departe una din cele mai întinse organizații din totalul organizațiilor
Națiunilor Unite, numărând 62 de state membre, dintre care 58 regionale. Întinderea geografică a
ESCAP (engl.) începe din Turcia până în vestul insulelor din Pacific şi Kiribati în est, şi de la
Federația Rusă din nord, până la Noua Zeelandă în sud.
Realizarea formelor de integrare economică în regiune nu ar fi posibilă fără contribuția
organismelor regionale: ASEAN, SAARC, APEC. Implicarea acestora evidențiază că Asia-Pacific
este regiunea în dezvoltare cu cele mai mare perspective de lărgire şi adâncire a integrării regionale
în secolul 21. Cooperarea şi integrarea regională asiatică au fost impulsionate de rațiuni economice
(în principal integrarea pe verticală în rețele de producție regionale şi globale, ceea ce a condus la
intensificarea schimburilor comerciale intraregionale) şi politice, însă tot factorii economici şi
politici au constituit şi frâne în calea unei integrări mai accentuate.
Aceste aspecte au fost subliniate pe parcursul subcapitolului 2.3 Tendințe integraționiste în
zona asiatică. Factorii politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în Asia, în care au
fost prezentate principalele obstacole politice în calea integrării asiatice.
În Asia au mai fost lansate o serie de inițiative, printre care şi dialogul pentru Cooperare din
Asia, Asociația pentru Uniunea Asiatică, Forumul Boao pentru Asia, în scopul integrării cooperării
asiatice, astfel încât să fie create premisele pentru o viitoare uniune economică asiatică. Un rol
important pe scena asiatică îl joacă China, cea de-a IV-a putere economică a lumii, subiect pe care l-
am abordat pe parcursul celui de-al III-lea capitol.
4
CAPITOLUL 1. Considerații generale privind procesul integrării
Sintagma „integrare economică” poate căpăta un sens diferit, în funcție de contextul în care
este folosită. Astfel, ea poate face referire simultan la diverse grade de cooperare economică, într-un
număr de domenii precum: comerțul, mobilitatea forței de muncă şi a capitalurilor, plăților,
politicilor fiscale şi monetare, securității sociale şi coordonării planurilor de investiții. Pe parcursul
acestui capitol vom analiza evoluția conceptului de integrare şi teoriile care s-au format în jurul
acestuia.
1.1 Etimologia şi evoluția conceptului de integrare
Termenul de integrare este de proveniență latină, mai exact, vine din latinescul integro,
integrare, integratio şi semnifică „punerea la un loc, sau reunirea mai multor părți într-un tot unitar
pentru constituirea întregului”. Inițial de proveniență matematică, conceptul de integrare a început să
fie folosit pe scară largă în diverse domenii ale ştiințelor socio-umane, şi implicit şi în domeniul
economiei. Conform Concise Oxford Dictionary şi Chambers Essential Dictionary, integrarea
exprimă combinarea părților unui întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părți
ori a unor membri. Practic, integrarea reprezintă procesul de atingere a stadiului de uniune.1
În Larousse Dictionnaire integrarea este definită ca intrare într-un subansamblu, iar în
Dictionnaire des sciences economiques este evocată ca fiind o modalitate generală de încorporare a
unui element străin într-un ansamblu. În Dictionnaire economiques et financier integrarea este
privită ca un aspect al concentrării, o viziune îngustă, care nu mai corespunde evident prezentului.
Un punct comun al diverselor definiții oferite ale acestui termen este reprezentat de noțiunea de
unitate (ceea ce este dispersat se uneşte).
Astfel, putem afirma că prin integrare se obține, în timp, cea mai potrivită structură a
economiei internaționale prin îndepărtarea obstacolelor artificiale, în scopul unei operări optime a
acesteia, precum şi introducerea, în mod deliberat, a tuturor etapelor şi elementelor dezirabile de
coordonare şi unificare. De aceea, problema integrării constituie o parte dintr-o problemă mai
generală, şi anume a politicii economice optime.2 Concepția aceasta îi aparține lui J. Tinbergen, care
defineşte integrarea drept crearea unei structuri optime a economiei internaționale prin înlăturarea
barierelor artificiale din schimburile comerciale. Tinbergen leagă deci integrarea de fenomene
1 Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 17
2 Tinbergen, J., International economic integration, 2nd edition rev., Editura Elsevier, Amsterdam, 1965, p. 45
5
economice, distingând între integrare pozitivă şi cea negativă. De asemenea, G.R. Denton sesizează
virtuțile integrării, şi anume maximizarea bunăstării sau îndepărtarea discriminărilor economice.3
G. Myrdal prezintă integrarea ca realizare a vechiului ideal vestic de egalitate a
posibilităților.4 Z. Kamecki înțelege acest concept tot prin prismă economică, drept formare pe baza
unei structuri, a unui organism economic, care cuprinde un grup de țări separate de economia
mondială considerată ca o entitate.
Alți autori caracterizează integrarea ca fiind:
Obținere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sens de comunitate” şi a unor instituții
suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să asigure pentru un timp
îndelungat „schimbări practice” între statele respective;5
Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naționale sunt convinşi să îşi
modifice lealitatea, speranțele şi activitățile politice spre un nou centru, ale cărui instituții
posedă ori pretind jurisdicție asupra statelor naționale preexistente;6
Punerea la un loc a mai multor operații, efectuate de aceeaşi firmă (integrare verticală) sau
de firme diferite încorporate în cadrul aceleiaşi entități economice (integrare orizontală);7
Procesul prin care națiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent
politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege
procesul luării de decizii unor organe noi centrale; procesul prin care actorii politici din
mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranțele şi activitățile politice către
un nou centru.8
După cum subliniază şi aceste accepțiuni, conceptul de integrare dobândeşte în fiecare caz un
înțeles aparte sau cel puțin diferit, fiecare definiție prezentând o nuanță particulară. Asupra lui au
fost formulate puncte de vedere extrem de variate, care pornesc de la înțelegerea generală a
semnificațiilor sale, trecând prin interpretările de nuanță economică, până la explicarea particulară a
unor tipuri de integrare, în funcție de o diversitate de criterii.
3 Denton, G.R., Economic Integration in Europe, Editura Weidenfeld & Nicolson, Londra, 1969, p. 134 Myrdal, G., Economic theory and underdeveloped regions, Editura Hutchinson, Londra, 1957, p. 455 Deutsch, K.W., Communication Theory and Political Integration, Editura J.P. Lippencott and Co.,
Philadelphia, 1964, p. 676 Haas, E.B., International Integration: The European and the Universal Process, International Organization 15,
1961, p. 127 Perroux, F., Intégration économique. Qui intègre? Au bénéfice de qui s'opère intégration?, în revista
Économie appliquée XIX (3-4), Paris, 1966, pp. 389-4148 Lindberg, L.N., Integration as a Source of Stress on the European Community System, International
Organization 20 (2), 1966, pp. 67 - 73
6
În mod curent, prin integrare se înțelege un proces complex, specific perioadei contemporane
de dezvoltare a societății, care constă în esență în intensificarea interdependențelor între state, proces
condiționat de un ansamblu de factori, din rândul cărora un rol important revine revoluției tehnico-
ştiințifice.
G. Haberler9 defineşte integrarea ca fiind o relație economică mai strânsă între arii aflate în
legătură, iar B. Balassa10 ca proces şi situație de fapt, ca ansamblu de măsuri destinate să suprime
discriminările între economiile naționale respective. Considerăm că această definiție este realistă,
potențial funcțională, dar destul de greu realizat efectiv. Conform ideilor enunțate de acelaşi autor,
integrarea economică „totală”, generală, presupune o unificare monetară, fiscală, socială, a politicii
anticiclice şi presupune înființarea unei autorități supranaționale, ale cărei decizii să fie obligatorii
pentru statele membre.
F. Perroux a fost unul din primii care au considerat integrarea economică un proces, un
ansamblu de realizări dinamice, în care forțele de expansiune sunt singurele decisive, adică acele
forțe care, prin definiție, scapă schemele statice ale concurenței. J. Csillaghy11 socoteşte integrarea
economică drept intrarea unei unități suplimentare într-un ansamblu economic, într-un sistem
economic determinat şi subliniază că este destul de dificil de realizat integrarea a două sisteme
economice diferite, menținându-se caracteristici contradictorii ale fiecăruia dintre ele. Trebuie
operată deci o distincție clară între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al integrării: primul se
referă la condițiile de bază ale integrării, la existența unui sistem economic prevăzut cu tripla
comunitate a piețelor, prețurilor şi plăților, iar cel de-al doilea reflectă crearea acestor condiții pe
plan economic regional.
Concluzionând, putem admite că „mecanismul integrării economice” cuprinde crearea unui
spațiu economic comun, circulația liberă a factorilor de producție atunci când există o „piață
comună”, consumarea resurselor împreună, cu eficiență economică şi socială maximă, realizarea
unei uniuni vamale, realizarea unor politici comune în domeniul economic, monetar, financiar şi
social. Practic, aceste deziderate reflectă principiile de bază ale fenomenului de integrare economică.
Sintagma „integrare economică” poate căpăta un sens diferit, în funcție de contextul în care
este folosită. Astfel, ea poate face referire simultan, în afară de aspectele menționate anterior, şi la
diverse grade de cooperare economică, într-un număr de domenii precum: comerțul, mobilitatea
9 http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Gottfried_Haberler, [acesat la 10.03.2011, ora 12.34]10 Balassa, B., Trade Creation and Trade Diversion in the European Common Market. The Economic Journal,
vol. 77, 1967, pp. 1–21, accesat de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_integration11 Csillaghy , J., Integration economique internationale et differenciation regionale, Editura Editions de
L'Epargne, Paris, 1965, p. 34
7
forței de muncă şi a capitalurilor, plăților, politicilor fiscale şi monetare, securității sociale şi
coordonării planurilor de investiții.
În afară de integrare economică se mai poate vorbi şi de integrare politică, militară,
culturală. G. Myrdal consideră că integrarea economică reprezintă şi o problemă de ştiință politică,
de sociologie şi de psihologie socială12, în timp ce T. Scitovski13 apreciază că diferențierilor
conceptuale sunt puse pe seama divergențelor ce există pe planul diferitelor interese, din diferite
sectoare, în cadrul aceleiaşi țări sau între state diferite, a țelurilor diferite ce se urmăresc şi a
avantajelor care speră că vor fi obținute ca efect al integrării economice. Referindu-ne la o arie
geografică restrânsă, integrarea economică este de factură regională.
Integrarea economică regională poate îmbrăca forme diverse, în funcție de gradul şi tipul de
cooperare socială, politică şi, bineînțeles, economică.
În literatura de specialitate, termeni precum „cooperare regională”, „integrare economică
regională” etc. nu au fost adesea definiți cu prea mare claritate, nu au fost nici aplicați la fel. De
exemplu, cooperarea economică regională se foloseşte în cazul activităților comune sau coordonate
ale unor țări dintr-o regiune dată, în domeniul economic, dar şi la nivel social.
Cooperarea economică poate forma stadiu inițial al integrării economice regionale, dar nu
duce în mod automat la integrarea economică, pentru realizarea acesteia este nevoie de respectarea
principiilor sus-amintite. Până la sfârşitul deceniului trecut s-a făcut distincție netă între integrarea
efectuată în cadrul fiecărei economii naționale, pe de o parte, şi, pe altă parte, integrarea efectuată
între țări, fie că aceste țări posedau economie de piață, economie planificată sau erau în curs de
dezvoltare. Trebuie subliniată însă importanța deosebită a formelor de integrare economică
regională, care preced temporal, nu numai spațial, integrarea economică.14
Problema principală care se pune atunci când ne referim la integrarea țărilor cu economie de
piață este crearea unor condiții identice în ceea ce priveşte concurența între producători, comercianți
şi consumatori în țările respective.
A.H. Robertson15 defineşte integrarea vest-europeană a țărilor cu economie de piață, ca
procesul prin care anumite state europene încearcă să depăşească stadiul „cooperării” prin înființarea
de instituții cu caracter supranațional, care pot duce în cele din urmă la federalizarea lor. Integrarea
este un proces şi un țel care presupun totuşi un transfer de competențe de la nivel național, către 12 Myrdal, G., Economic theory and underdeveloped regions, Editura Hutchinson, Londra, 1957, pp. 48 - 5113 Scitovski, T., Money and the Balance of Payments. Editura RandMcNally, Londra, 1969, p. 1214 Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 2315 http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=5281480, [accesat la 12.03.2011,
ora 17.23]
8
instrumente şi organisme cu caracter supranațional. În prezent, statele vest-europene au propus acel
tip de integrare în care multilateralitatea şi deschiderea spre alte națiuni să nu afecteze tradițiile şi
particularitățile naționale, ci, dimpotrivă, să le protejeze.
Integrarea țărilor cu economie planificată a rezultat, de regulă, din coordonarea planurilor
naționale ale țării respective. Cel mai adesea, în materie de integrare, țările cu economie planificată
s-au mărginit să îşi coordoneze planurile naționale încheind acorduri de cooperare şi specializare în
producție pentru o gamă limitată de produse. Cel mai interesant exemplu de integrare economică în
acest sens îl reprezintă țările cu economie planificată care au făcut parte din Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER).
Dintre teoreticieni, J.F. Deniau16 a prezentat, între primii, divergențele existente între adepții
economiei de piață, ai liberei inițiative şi adepții planificării. De asemenea, W. Ropke17 a opus
interpretarea bazată pe economia de piață celei bazate pe economia planificată.
Integrarea economică în cazul țărilor în curs de dezvoltare s-a realizat pe lângă țările cu
economie de piață sau pe plan regional, între ele însele, în organizații integratoare destul de puțin
viabile totuşi.
1.2 Teorii ale integrării economice
Teoria uniunii vamale reprezintă fundamentul teoriei integrării economice realizate de două
sau mai multe țări, uniunea vamală constituind cheia de boltă a tuturor formelor de integrare
economică, pasul inițial, condiția de sine qua non a integrării economice.18 Într-o formulare
consacrată, Aurel Ghibuțiu19 o enunță astfel: comerțul liber dintre state prin intermediul unei uniuni
vamale maximizează bunăstarea economică a statelor respective.
Teoria uniunii vamale - uniunea vamală reprezintă un spațiu economic al cărui membri se
angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale sau echivalente şi nici o restricție
cantitativă, aplicând un tarif vamal extern comun față de țările terțe, precum şi o legislație vamală
comună.
Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerț (GATT) caracterizează uniunea vamală
astfel: substituirea unui singur teritoriu vamal la două sau mai multe teritorii vamale în care
drepturile de vamă şi alte reglementări comerciale restrictive sunt eliminate pentru a permite 16 Myrdal, G., Economic theory and underdeveloped regions, Editura Hutchinson, Londra, 1957, p. 5517 Jones, Ch., Introduction to economic growth, ediția a II-a, Editura W.W. Norton & Company ltd., New York,
2002, p. 7918 Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 2919 Ghibuțiu, A., Globalizarea economiei mondiale şi implicații pentru sistemul comercial internațional –
Conjunctura economiei mondiale, I.E.M, București, 1993, p. 56
9
schimburile comerciale între teritoriile respective în ceea ce priveşte produsele originale din aceste
teritorii. Uniunea vamală presupune ca drepturile de vamă şi alte reglementări aplicate de fiecare din
membrii uniunii față de terți să fie identice.
Încă din perioada interbelică, Dimitri Gusti sesiza faptul că uniunea vamală este o organizație
egoistă, al cărui obiectiv este de a stabili tarife prohibitive în favoarea membrilor ei şi în contra
tuturor celor care nu fac parte din ea. Teoria uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluție de la
concepția clasică la accepțiunea sa modernă.
Teoria clasică a uniuni vamale susține construirea uniunii vamale „pure” ca grupări formate
numai prin „corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecție şi politică comercială. Dintre
reprezentanții teoriei clasice a uniunii vamale putem aminti de Friedrich List, Jacopo Mazzei, Ion
Ghica, Victor V. Bădulescu.
Încă din secolul al XVII-lea, Colbert a reuşit să realizeze în Franța o uniune vamală internă,
suprimând barierele care despărțeau cele 12 provincii interne. În acelaşi secol, Anglia, Scoția şi
Irlanda s-au constituit şi ele într-o uniune vamală.
Zollverein-ul (uniunea vamală) german l-a inspirat pe Fr. List în constituirea teoriei sale: în
1834 cuprindea 39 de state, care au condus în 1871 la formarea Germaniei (primul Reich).
La rândul lor, cele 50 de state ale SUA au constituit, în opinia lui P.A. Samuelson, o
gigantică uniune vamală, iar unul dintre actele internaționale de anvergură ale secolului XX a fost
constituirea Pieței Comune Europene, reprezentând, într-o primă fază, o uniune vamală tipică.
În spațiul românesc, într-un studiu publicat la Iaşi în revista Propăşirea, Ion Ghica a susținut
necesitatea unei uniuni vamale între cele două provincii: Moldova şi Muntenia, în scopul facilitării
schimburilor comerciale ale acestora; uniunea vamală respectivă s-a realizat odată cu unirea
Principatelor Române.
În 1928, germanul H.A. Wirsching elaborează un istoric al proiectelor de uniune vamală a
Europei, de la mercantilismul secolului ai XVII-lea şi liberalismul secolului al XIX-lea (după
Congresul de la Viena din 1815), până la izbucnirea primului război mondial. El analizează critic,
subliniindu-le valabilitatea, proiectele de uniune vamală dintre statele germane, colaborarea
economică dintre statele Europei Centrale, precum şi ideea uniunii vamale în afara Europei
(Commonwealth-ul britanic şi proiectele de uniune paneuropeană),
În anul următor, teoria uniunii vamale este reprezentată de Y. le Troquer, A. Tibal şi L.
Cocquet, de la Comitetul francez de studii pentru o potențială uniune vamală europeană. Ultimul
dintre ei a realizat, sub titlul Union douaniere europeenne, un atlas economic al Europei, care
10
conține o serie de hărți, studii, diverse statistici asupra problemei, utile şi până în prezent cercetării
fenomenului.20
Jacopo Mazzei, într-un studiu publicat în 1930 şi întemeiat pe o bogată documentare, relevă
căile cele mai potrivite prin care se poate ajunge la realizarea uniunii vamale, tarifele preferențiale
dintre țările respective şi raporturile acestor state cu alte țări.
Un exemplu foarte interesant de uniune vamală s-a realizat în perioada interbelică în cadrul
Micii Înțelegeri. Pactul de înființare a acesteia s-a încheiat la Geneva, la 16 februarie 1933, când s-a
stabilit ca „gruparea politică” ce s-a alcătuit să fie întărită printr-o serie de înțelegeri care să asigure
o cât mai largă colaborare a țărilor participante, în domeniul economic şi financiar.
La conferința preliminară ce a avut loc la Belgrad, de la 23 la 30 noiembrie 1933, în vederea
pregătirii primei sesiuni a Consiliului Economic al Micii Înțelegeri, țara noastră a fost reprezentată
de prof Victor V. Bădulescu. „Ideea de uniune vamală, sublinia acesta, este una din soluțiile posibile
pentru aşezarea mâine a schimburilor economice dintre popoare.” După V.V. Bădulescu, formele
uniunii vamale sunt:21
Uniunea vamală perfectă – o uniune între ale cărei părți (țări) vama este suprimată, iar
schimburile cu terții se fac pe baza unui tarif şi a unei legislații vamale comune;
Uniunea vamală imperfectă - țările componente îşi păstrează independența lor tarifară, dar
îşi acordă totuşi pentru schimburi importante, avantaje diverse. Există însă bariere vamale
exterioare, la granițele față de terți;
Uniunea vamală cu tarife preferențiale – instituirea unui regim reciproc de preferințe
pentru anumite produse, în cadrul uniunii vamale. În iunie 1930 a avut loc prima
conferință, desfăşurată la Bucureşti, a statelor din centrul şi estul Europei, cu scopul de a
examina regimul preferențial vamal ca mijloc pentru înlesnirea exportului de produse
agricole.
Apreciem că, în practică, prima şi cea de a treia formă de uniune vamală au fost întâlnite mai
frecvent. De altfel, constatăm şi în prezent practica exercitată de uniunile vamale care adoptă tarife
preferențiale pentru terți.
Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele mecanice ale funcționării uniunii
vamale (coordonarea structurii tarifare şi a politicilor comerciale dintre țările membre), precum şi la
20 http://europa.eu/pol/cust/index_fr.htm, [accesat la 15.03.2011, ora 17.56]21 Bădulescu, V.V., Tratat de politică comercială, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti, 1945, p. 34
11
aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferențiată a gradului de bunăstare a statelor
membre). Reprezentanții acestei teorii sunt J. Viner, J.E, Meade şi R.G. Lipsey.22
În anul 1960, J. Viner a impus o distincție netă între efectele de creare a comerțului (trade
creation) şi efectele de detunare a fluxului de mărfuri comerciale (trade diversion) în cadrul uniunii
vamale.
În acelaşi deceniu, J.E. Meade stabileşte teorema „celui de al II-lea prim. Aceasta ia în
considerare variabilele care determină starea optimă a unui sistem economic. Enunțul teoremei este
următorul: dacă una din condițiile de optim economic nu poate fi realizată, atunci o situație optimală
de rangul doi este obținută realizând celelalte condiții ale optimului.
Ca urmare, J.E. Meade propune un model de echilibru parțial asupra sistemului aflat în starea
optimă: analiza efectelor uniunii vamale asupra repartiției produselor. Aspectele cele mai importante
ale modelului se regăsesc în următoarele aserțiuni:23
1. Formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă dacă economiile
partenerilor sunt asemănătoare decât dacă ele sunt diferite şi complementare;
2. Similitudinea actuală, dacă se combină cu complementaritatea potențială, reprezintă cea
mai bună formă de uniune;
3. Formarea unei uniuni are cu cât mai multe şanse de a fi realizată cu cât cadrul general
legislativ este mai bine precizat;
4. Uniunea va fi cu atât mai favorabilă cu cât fiecare din parteneri va furniza mai multe
produse pe piață;
5. Fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le va
vinde şi principalul client pentru produsele care le cumpără;
6. Uniunea vamală va avea cu atât mai multe şanse cu cât va fi mai largă;
7. Uniunea este cu atât mai avantajoasă cu cât tariful pentru export este mai scăzut şi cu cât
terții sunt mai divizați;
8. Uniunea se constituie într-o lume supusă restricțiilor cantitative.
22http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=12&id_revista=5435&id_nr_revista=145&mod=arhiva, [accesat la 15.03.2011, ora 18.23]
23 Meade, J.E., Liesner, H.H., Wells, S.J., Case Studies In European Economic Union. The Mechanics of Integration, ediția a V-a, Oxford University Press, Londra, 1992, p. 11
12
R.G. Lipsey a extins acest model, perfecționându-l şi generalizându-l în anii 1957, respectiv
1970. Cele trei aserțiuni importante ale modelului lui Lipsey de echilibru general al unei uniuni
vamale sunt:24
a) O uniunea vamală antrenează modificări de tarif suficient de importante pentru a putea fi
considerate ca fiind marginale;
b) O uniune vamală constituie un caz tipic de „al doilea nivel”;
c) O teorie a uniunii vamale trebuie să țină cont de nivelul şi tipul de utilizare a alocațiilor
guvernamentale.
Formarea unei uniuni vamale, după părerea lui Lipsei, pare mai curând să demonstreze că are
loc o sporire a bunăstării economice, dacă economiile țărilor membre sunt în mod real cât mai
similare, dar potențial complementare sau nesimilare. Avantajele uniunii vamale sunt, conform
aceluiaşi autor: specializarea în producție conform teoriei costurilor comparative; realizarea de
economii şi obținerea unei eficiențe economice modificările favorabile din raporturile de schimb;
creşterea ritmului dezvoltării economice.
Teoria clasică a uniunii vamale era relativ simplă: comerțul liber maximizează bunăstarea
mondială; o uniune vamală, ca urmare, va contribui la bunăstarea mondială.
Teoria Uniunii Economice şi Monetare studiază pasul următor care trebuie efectuat după
realizarea uniunii vamale. În cadrul acestei etape, prind contur cele mai multe din principiile
integrării economice: politica comună în domeniile industrial, agricol, transporturi, financiar,
monetar; libera circulație a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale
pentru finanțarea diferitelor programe, concurența loială, armonizarea legislațiilor naționale.
S. Sava apreciază că realizarea uniunii economice depinde în mod determinant de voința şi
acțiunea statelor implicate în procesul integrării, de necesitățile economiilor respective. Crearea
uniunii economice şi monetare este asigurată prin, şi de către statele naționale respective, care, în
mod deliberat, acționează în sensul armonizării politicilor lor economice şi monetare într-o acțiune
unitară.
Uniunea Economică şi Monetară este deci un pas intermediar în realizarea integrării
economice. G. Haberler distinge trei etape ale integrării, iar B. Balassa următoarele cinci etape:25
1. „zona economică de liber schimb” - țările care o constituie decid să abolească progresiv
taxele vamale şi restricțiile cantitative dintre ele. În ceea ce priveşte produsele originale
24 Lipsey, R.G., Lancaster, K., The General Theory of Second Best, The Review of Economic Studies, 24(1), pp. 11–32. Reprinted in Robert E. Kuenne, 2000
25 Balassa, B., Trade Creation and Trade Diversion in the European Common Market. The Economic Journal, vol. 77, 1967, pp. 1–21
13
din zonă, țările respective rămân libere în politica lor față de terți, atât tarifară, cât şi
netarifară. AELS şi, mai recent, SSE reprezintă modele de zone economice libere actuale.
2. „uniunea vamală” - țările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi
restricțiile cantitative în circulația produselor originare din zona lor şi să substituie, de
asemenea progresiv, politicile lor individuale față de terți printr-un tarif exterior comun.
Aceasta implică o negociere cu terții a tarifului vamal comun de către uniunea vamală
respectivă. Zollverein-ul german a fost prima mare uniune vamală recunoscută astfel,
constituind un pas important în realizarea ulterioară a integrării economice a statelor
germane şi a integrării politice a acestora;
3. „piața comună” este o uniune vamală în care țările membre decid să asigure libera
circulație a factorilor de producție şi libera stabilire a persoanelor în oricare din țările
componente. Această trăsătură, deşi esențială, nu este şi suficientă pentru realizarea unei
piețe comune. Aici prevalează tot trăsăturile legate de funcționalitatea mecanismelor
economice ale țărilor componente.
4. „uniunea economică” adaugă caracteristicile pieței comune încă una, armonizarea
politicilor naționale în domeniul economic. Deşi „uniunea economică” este mai amplă şi
presupune o semantică a conceptului mai largă decât „piața comună”, totuşi, procesul de
integrare economică în curs de desfăşurare în UE demonstrează că „uniunea economică”
trebuie să includă şi dimensiunea monetară.
5. „integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale şi sociale.
Aceasta nu se poate efectua însă fără instaurarea uni autorități supranaționale veritabile.
P. Maillet a propus etape posibile pe calea integrării:26
a) Construirea zonelor economice şi a uniunilor vamale libere;
b) Piața comună, care adaugă uniunii vamale, libera circulație a factorilor de producție;
c) Uniunea Economică şi Monetară
Moneda, bugetul, relațiile internaționale, declara P. Maillet sunt atributele clasice ale
suveranității naționale; o reducere a competențelor naționale în aceste direcții presupune o
răspândire a organizării politice a continentului.
Teoria uniunii politice. Ale teorii semnificative
După 1964, convins fiind de prăbuşirea viitoare a celor două blocuri militare – NATO şi
Tratatul de la Varşovia – Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al Franței, a reluat ideea unei
26 Maillet, Gh.P., Jefrey, D.L., Christianity and Literature: Philosophical Foundations, Integrations Series, Editura Academic, San Francisco, 2011, p. 45
14
„Europe de la Atlantic până la Urali”, pe care o lansase inițial în memoriile sale de război: „Europa
nu va putea niciodată să-şi găsească echilibrul şi pacea decât mijlocind asocierea între slavi,
germani, gali şi latini....Unitatea Europei ar putea să fie pusă în practică şi sub forma unei asociații
organizate a popoarelor sale începând din Islanda şi până la Istanbul, Gibraltar sau Urali.”
Numai astfel, Europa va putea, după opinia lui de Gaulle, să joace un rol pe plan mondial;
miza va fi în realizarea acestui rol, integrarea economică a țărilor din lumea a treia. Către aceasta
Franța s-a orientat masiv, numărul țărilor din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) asociate la CEE
sporind neîncetat.
Integrarea economică trebuie să fie urmată de integrarea politică, pe care o presupune şi o
prefigurează totodată. Integrarea economică este urmată temporal de integrarea politică, iar
realizarea acesteia din urmă poate fi un factor dinamic, ce o poate propulsa pe prima. Integrarea
economică o postulează pe cea politică, îi creează acesteia fundamentele, eliminând obstacolele şi
făcând să apară interese comune în realizarea acestor două forme de integrare. Integrarea politică
devine obiectul final al integrării economice. Fiindcă este totală, presupunând toate palierele vieții
economice, integrarea politică s-ar mai putea numi integrare globală, fără a fi confundată cu
integrarea la scară planetară, proces cu alte semnificații.27
Unii gânditori şi-au construit modele teoretice asupra integrării politice influențați direct de
perioada războiului rece. Încă din 1962, americanul George Liska deducea că echilibrul bipolar
(SUA – URSS) va conduce la o tendință opusă integrării economice, la multiplicarea actelor de
independență economică şi politică, ceea ce de altfel evoluția istorică a şi confirmat28
Alți gânditori au constatat că integrarea depinde de factor geopolitici şi de mediul
înconjurător. Karl W. Deutsh, adeptul „comunități morale şi sociale”, a subliniat că relaxarea
tensiunilor între Estul şi Vestul Europei în deceniile şapte şi opt a condus la încetinirea integrării în
Europa şi chiar a oprit-o complet.29 Considerăm că expertul german nu are dreptate, deoarece în
această perioadă „cei 6” au devenit „cei 9” şi apoi „cei 15”, iar integrarea socialistă în cadrul CAER
a căpătat nuanțe cantitative, negândite inițial.
Leon L. Lindberg îi reproşează lui Deutsch că nu a elaborat şi o teorie a „comunității
politice” către care tinde „comunitatea morală sau socială” şi proiectează în timp realizarea
„comunității politice” în care integrarea va ajuta ca orice conflict să fie rezolvat fără violență.27 Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 3628 Oehler- Şincai, Puterea comercială a Asiei – analiza grupurilor economiilor emergente asiatice, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2008, p. 1929 Deutsch, K.W., Communication Theory and Political Integration, Editura J.P. Lippencott and Co.,
Philadelphia, 1964, p. 67
15
Până la dezmembrarea „sistemului mondial socialist” a fost teoretizată şi pusă în aplicare
„integrarea socialistă”, concepută ca proces de adâncire şi perfecționare în continuare a colaborării şi
dezvoltării integrării economice socialiste. Acest proces a fost proiectat în conformitate cu
următoarele principii: respectarea suveranității de stat, a independenței şi neamestecului în treburile
interne; egalitatea deplină în drepturi a tuturor statelor; avantajul reciproc şi întrajutorarea
tovărăşească – principii care au fost adesea dificil de transpus în practică.30
Realizând integrarea economică, țările CAER realizau un model de rezolvare reciproc
avantajoasă a relațiilor dintre ele, a relațiilor cu alte state cu economie planificată, ținând cont de
nivelurile diferite de dezvoltare dintre ele. Modelul urmărea utilizarea eficientă a relațiilor respective
pentru apropierea acestor niveluri diferite.
Căile realizării integrării economice în țările cu economie planificată au urmărit
îmbunătățirea activității de coordonare a planurilor de dezvoltare economică a fiecărei țări,
extinderea cooperării şi specializării producției; formarea unor legături stabile între ramurile
economiei, ştiinței şi tehnicii; construirea cu eforturi comune a unor obiective economice,
perfecționarea relațiilor economice, financiare şi valutare; participarea la activitatea economică
internațională. Indiferent de principiile şi obiectivele urmărite, integrarea țărilor cu economice
planificată s-a diferențiat de integrarea țărilor cu economie de piață.
Michel Branciard susține că integrarea economică nu este posibilă decât între state cu puteri
comparabile, care posedă aspirații şi dezvoltări similare; fiecare dintre acestea trebuie să consimtă
însă la abandonarea parțială a suveranității lor. Integrarea implică unificarea părților pentru a forma
un întreg; de aceea ridică probleme de natură multidimensională. Dacă două sau mai mule țări
reuşesc să devină o singură entitate, atât natura relațiilor lor, cât şi cuantificarea acestor relații
necesită o abordare multidisciplinară.31
Paul Chamley subliniază că integrarea este un proces care conduce la formarea unei entități
politice şi economice şi care comportă două aspecte: unul intensiv, referitor la elaborarea şi
consolidarea normelor sistemului integrat, şi altul extensiv, care se referă la definirea şi lărgirea
spațiului politic şi economic guvernat de aceste norme.
Allain Cotta prezintă următoarele „grade cronologice” ale integrării economice, care o preced
pe cea politică:
30 Lindberg, L.N., Integration as a Source of Stress on the European Community System, International Organization 20 (2), 1966, pp. 67 - 73
31 http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_integration, [accesat la 21.03.2011, ora 12.23]
16
a) „integrarea schimburilor exterioare” prin care mai multe țări îşi armonizează schimburile
externe adoptând acelaşi tarif vamal comun;
b) „integrarea vamală” este etapa care urmează logic;
c) „integrarea monetară” prin concentrarea politicilor monetare a două sau mai multe țări;
d) „integrarea politicilor de creştere” prin coordonarea proiectelor de investiții şi de
producție, care reprezintă un preludiu la integrarea totală.
J. Lagneau a subliniat că, spre deosebire de concepția vest-europeană a „mai multor viteze”
în integrare economică, țările cu economie planificată au promovat posibilitatea integrării
economiilor aflate la nivele inegale de dezvoltare către un nivel unic, parcurgând cu „aceeaşi viteză”
calea respectivă. Au fost excluse ciocnirile de interese politice, de felul celor care apăruseră la
nivelul CEE atunci când a fost lansat Planul Fouchet de uniune politică sau chiar la nivelul CAER,
atunci când a fost lansat Planul Valev de integrare şi specializare în producția regională.
Economiştii unguri au lansat şi ei puncte interesante de vedere privind integrarea economică.
Janos Szita şi Jozsef Kaplan consideră integrarea ca fiind un proces continuu, derivat din diviziunea
muncii, idee extrem de importantă, care singură poate justifica necesitatea procesului de integrare
economică. Tibor Palankai o consideră un proces de unificare a economiilor naționale, care se
petrece la două niveluri: micro-integrare (la nivelul firmelor) şi macro-integrare (la nivelul țărilor).
Conform părerilor lui Jozsef Csillaghy, integrarea economică are ca rezultat nivelarea
prețurilor mărfurilor şi serviciilor care iau parte la comerțul internațional sau inter-regional, ca şi
nivelarea ratelor de interes, fără să implice în mod necesar o nivelare a veniturilor, care poate avea
loc în cursul unui lung proces temporal şi istoric.
„Modelul Csillaghy” propune următoarele etape ale integrării economice:32
1. „zona de liber schimb”, care permite statelor participante să mențină aceleaşi tarife în
interiorul zonei pentru produsele industriale;
2. „uniunea vamală” care permite eliminarea tarifelor vamale între statele membre şi
stabilirea unui tarif exterior comun;
3. „uniunea economică” care conduce la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor;
4. „comunitatea sectorială”, în care țările membre stabilesc aceeaşi politică economică în
sectoarele determinate, realizând concomitent libera circulație a mărfurilor, resurselor
umane şi capitalurilor. Pe aceste baze au fost construite CECA şi EURATOM;
32 Csillaghy , J., Integration economique internationale et differenciation regionale, Editura Editions de L'Epargne, Paris, 1965, p. 69
17
5. „comunitatea economică”, în care se stabileşte o politică economică comună, ale cărei
decizii se iau cu majoritate calificată.
Acelaşi autor acordă schimburilor comerciale un rol important în integrarea economică, da ia
în considerare şi mobilitatea factorilor de producție (capitalul, resursele umane). De asemenea, el
apreciază că incidența factorilor economici, istorici şi politici contribuie esențial la integrarea sau
diferențierea economică.
Dacă analizăm comparativ etapele propuse în modele Balassa, Maillet sau Csillaghy
observăm destul de multe asemănări şi mai puține deosebiri conceptuale, de nuanță. Putem
concluziona că integrarea economică este un proces complex de punere la un loc a economiilor
țărilor participante prin constituirea:
a) Zonelor economice libere, ca adevărate nuclee, oaze, pe care ulterior trebuie să se grefeze
celelalte elemente;
b) Uniunii vamale, care permite tranzitarea liberă a produselor între țările participante;
c) Uniunii economice şi monetare ce implică unificarea şi coordonarea politicilor pe aceste
planuri.
O variantă a teoriei cercurilor concentrice ale integrării economice o constituie teoria
centrului şi periferiei, care relevă inegalitatea dintre părțile unui sistem integrat sau în curs de
integrare: „centrul” ocupă un loc privilegiat, este plasat favorabil, are un rang superior în raport cu
„periferia”, situată la extremități, unilateral dezvoltată sau subdezvoltată.
Dintre specialiştii români care au studiat integrarea, P. Suian o consideră ca pe un proces
global, care include atât integrarea economică, cât şi pe cea politică, pentru că, prin însăşi natura lor,
politicul şi economicul sunt inseparabile. Transferarea unor competențe economice către organele
supranaționale înseamnă, în final, şi integrare politică, deoarece competențele economice ale unui
stat sunt atribuite suveranității statului respectiv.33
Dar integrarea nu este o problemă de bunăvoință şi de decizie administrativă, chiar şi la cel
mai înalt nivel. Integrarea nu se decide, ci se realizează! Ea reprezintă expresia unei înalte conştiințe
a intereselor economice, politice, sociale şi instituționale a țărilor care o efectuează. Integrarea
înseamnă a fi pregătit pentru zonarea, regionalizarea şi apoi globalizarea politicilor naționale pe
multiple planuri, în primul rând cel economic.
Teoriile integrării economice prezentate reflectă realitatea într-o bună măsură şi constituie un
instrument al activității propriu-zise de integrare, atunci când oamenii politici şi le asumă.
33 Suian, P., Integrarea vest-europeană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 56
18
Nuanțările fenomenului în diferitele zone ale planetei, dinamismul lui astăzi, conduc la o
situație care în care elaborarea teoretică rămâne de cele mai multe ori în plan secundar sau modifică
substanțial cunoştințele existente. Precipitarea unor decizii, evoluția unor evenimente care le grăbesc
conduc inevitabil la surprinderea cu dificultate a realității. De aceea sunt tot mai necesare şi îşi
dovedesc viabilitatea o serie de instrumente ale integrării economice.
1.3 Factori determinanţi ai integrării economice
Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea
procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia
mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o
economie mondială din ce în ce mai interdependentă.
Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei.
Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi
economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere
economic, rolul graniţelor naţionale.
Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să îşi bazeze relaţiile
reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei
de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale
integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.
Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora
redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcându-se de către unele state prin reunirea
eforturilor lor de dezvoltare economică.
Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă,
luând în considerare următoarele elemente definitorii:34
- potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul
naţional, regional şi mondial de valori;
- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între
dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;
- grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive
asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în
comerţul internaţional.
34 Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 45
19
Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai
multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.35
Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau
grupări de ţări deja constituite:
- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre
dezvoltare;
- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va
facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;
- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a
avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.
Ca factori exogeni menţionăm:36
- modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie
în zona respectivă, fie în alte zone;
- încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi
datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;
- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.
Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea
de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea
unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală,
cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre.
Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de
instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt
grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte.
Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea
procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ
sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi
uniunea politică. (vezi definiţiile de la subcapitolul 1.2)
Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza
de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.
35 Negescu, D., Spre o tripolarizare a comerţului mondial, Tribuna Economică nr. 15/1995, p. 2836 Meade, J.E., Liesner, H.H., Wells, S.J., Case Studies In European Economic Union. The Mechanics of
Integration, ediția a V-a, Oxford University Press, Londra, 1992, p. 45
20
Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la
procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme
de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine
insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi
decizionale de la nivel naţional la nivel unional.
În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea
obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.
Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul
uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de
150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac
astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate,
în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul
sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.37
Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică
regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive. Prin
constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze
eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe
inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.
Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică
ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente2:
- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei în negocierile
internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială;
- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel
multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem
de comerţ liber global.
Susţinătorii procesului de regionalizare explică acest dinamism, de asemenea, şi prin efectele
sale pozitive, considerate preponderente atât pentru ţările participante, cât şi pentru ansamblul
mondial. Pe de o parte, se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de
comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi:
37 Oehler- Şincai, Puterea comercială a Asiei – analiza grupurilor economiilor emergente asiatice, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2008, p. 45
21
pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica
internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale.
Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta
determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există
premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o
piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.
***
Autorii şi definițiile la care ne-am referit accentuează una sau alta dintre trăsăturile integrării
economice. Succesele obținute în procesul integrării au condus la o înțelegere mai clară a
subiectului, oferindu-ne posibilitatea să formulăm şi o definiție operațională a acestuia.
În acest sens, integrarea economică se defineşte ca fiind un proces care cuprinde:
a) Un ansamblu de politici comune în toate sectoarele economiei;
b) Liberul schimb şi libera circulație a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
c) Armonizarea legislațiilor din țările sau zonele implicate;
d) Instituții comune asupra cărora țările participante transferă unele competențe de natură
economică.
Realizarea integrării economice depinde şi de acțiunea unor factori precum: excluderea
discriminărilor, distribuirea efectivă a unor competențe, colaborarea în procesele decizionale,
focalizarea unor aspirații legitime etc.
În concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări
cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la
nivel economic, politic şi social.
22
CAPITOLUL 2. Integrarea economică în Asia – instrumente şi tendințe
Politicile de integrare depind în mare măsură de instrumentele create pentru realizarea acestui
scop. Acestea sunt reprezentate de organisme şi organizații create speciale pentru a mijloci procesul
de integrare economică, scopul lor constând în înlesnirea colaborării statelor în domenii particulare,
pe o problematică limitată.
Organismele şi organizațiile internaționale au început să se cristalizeze încă din a doua
jumătate a secolului trecut, ca o continuare şi permanentizare a unor forme juridice de cooperare
interstatală, de regulă cu caracter neguvernamental, ca rezultat al dezvoltării politice şi economice a
statelor şi popoarelor, a întregii evoluții a relațiilor internaționale.38
În prezent, există pe glob peste 250 de organizații şi organisme guvernamentale şi aproape
2.500 neguvernamentale. În prima categorie, un rol central îl ocupă o serie de organizații de vocație
internațională, cum sunt ONU şi cele 12 instituții specializate ale sale.
În continuare ne vom ocupa de organismele specializate ale continentului asiatic.
2.1 Comisia Națiunilor Unite în Asia şi Pacific
Organismele specializate ale ONU sunt dispuse astfel pe continente: Europa –nouă, Asia –
unu, cele două Americi – patru, Asia – două.
Organizația Națiunilor Unite din Asia şi Pacific (engl. The United Nations Economic and
Social Commission for Asia and the Pacific – ESCAP) este una din „armele” de dezvoltare în
această regiune a ONU. Cu 62 de state membre, dintre care 58 regionale, şi cu o întindere geografică
din Turcia până în vestul insulelor din Pacific şi Kiribati în est, şi de la Federația Rusă din nord,
până la Noua Zeelandă în sud, ESCAP este unul din cele mai întinse organizații din totalul
organizațiilor Uniunii. De altfel, este şi organizația cu cel mai mare număr de angajați, la sfârşitul
anului 2010 numărând un personal în jurul cifrei de 600.39
Înființată în 1947, cu cartierul general în Bangkok, Thailanda, ESCAP promovează o serie de
obiective generale printre care putem menționa: identificarea tendințelor generale în economia
mondială, definirea unor concepte, direcții şi programe, promovarea comerțului internațional,
armonizarea politicilor comerciale ale guvernelor şi grupărilor economice regionale, organizarea de
negocieri în scopul reducerii treptate a taxelor vamale, înlăturarea restricțiilor cantitative şi a altor
obstacole netarifare în vederea facilitării schimburilor comerciale internaționale etc.
38 Moca, Gh., Dreptul organizațiilor internaționale, Editura Arta, București, 2000, p. 7839 http://www.unescap.org/about/index.asp, [accesat la 22.04.2011, ora 14.34]
23
Obiectivele specifice urmărite sunt:40
Politica de dezvoltare macroeconomică;
Elaborarea de statistici;
Elaborarea de statistici;
Activități de dezvoltare subregională;
Comerț şi investiții;
Transport;
Politica de mediu şi de dezvoltare durabilă;
Tehnologiile informaționale şi de comunicare;
Reducerea riscurilor producerii de dezastre naturale;
Dezvoltarea socială.
În mod normal, ESCAP se concentrează pe probleme care se adresează în special cooperării
regionale şi care includ:41
a) Probleme cu care se confruntă toate țările membre ale grupului, pentru care este necesar
să se învețe de la țară la țară;
b) Probleme care sunt rezolvate la nivel regional sau cu implicarea mai multor țări;
c) Probleme care ar putea fi mai bine soluționate printr-o abordare colaborativă, între mai
multe țări;
d) Probleme de natură delicată care necesită anumite negocieri şi tehnici speciale.
Un rol deosebit de important în integrarea economică îl joacă şi băncile internaționale şi
regionale. Printre băncile regionale de dezvoltare care funcționează sub auspiciile ONU pe
continentul asiatic se numără şi Banca Asiatică de Dezvoltare, înființată din 1965. Principalele
obiective ale acesteia servesc în mare măsură integrării economice zonale: promovarea dezvoltării
economice a statelor membre, mobilizarea de resurse pentru dezvoltare, executarea de programe şi
proiecte pentru dezvoltarea economică în statele membre, acordarea de sprijin financiar.
Misiunea Băncii Asiatice de dezvoltare constă în reducerea sărăciei şi îmbunătățirea
condițiilor şi calității vieții. Cu o capitalizare puternică, dedicată reducerii sărăciei în regiunea Asiei
şi Pacificului printr-o creştere economică susținută, o politică de mediu favorabilă şi cu o integrare
regională puternică, Banca Asiatică de Dezvoltare s-a constituit printr-un acord a statelor din
regiune la sfârşitului lui 1965 şi şi-a început activitatea din 1966.
40 http://www.unescap.org/about/committee_mpd.asp, [accesat la 22.04.2011, ora 17.45]41 http://www.unescap.org/about/committee_ict.asp, [accesat la 23.04.2011, ora 09.23]
24
La sfârşitul lui 2010, Banca Asiatică de Dezvoltare număra 67 de membri, dintre care 48 de
pe continentul asiatic, iar restul din regiunea Pacificului.42
Cartierul general al băncii se află în Manila, insulele Filipine, dar are reprezentanțe oficiale şi
în Japonia, la Tokyo, în Europa, la Frankfurt şi în SUA la Washington. La sfârşitul lui 2010 avea
2.833 de angajați din 59 de țări din totalul de 67.
Organismele şi organizațiile care vizează o integrare regională restrânsă sunt într-un impas
temporar pe aproape toate meridianele planetei, chiar dacă sunt de dată mai recentă sau mai puțin
recentă.
Analizând organizațiile regionale ale statelor în curs de dezvoltare, Maurice Guernier,
membru al Clubului de la Roma, susține teoria formării şi cristalizării unor comunități economice
regionale, a căror principală trăsătură este liberul schimb, care permit progresul economic al țărilor
respective.43
Printre acestea au fost menționate şi organizațiile regionale din Asia de Sud-Est, acelaşi autor
considerând că doar acestea ar putea soluționa, separat sau printr-o conectare bi sau multilaterală,
probleme economice, sociale şi demografice ale acestei zone ale planetei.
2.2 ASEAN şi zona de liber-schimb a Asociaţiei Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est
Până la criza financiară din anul 1997 Asia de Sud-Est s-a caracterizat printr-o creştere
economică fără precedent. Cel mai spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale
în ultimele două decenii ale secolului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din
Europa şi America de Nord către Asia de Sud–Est şi Japonia.
Asociaţia Naţiunilor Unite din Asia de Sud-Est (ASEAN) este considerată o enigmă
economică; în timp ce în Asia de Nord-Est, nu au existat scheme de integrare regională între ţările
cu economie de piaţă în perioada postbelică, în zona de sud-est au fost multe tentative. Înfiinţată în
anul 1967 prin Declaraţia de la Bangkok, gruparea ASEAN a avut o importantă dimensiune politică
(pe fondul escaladării tensiunilor în Indochina): stoparea avansului doctrinei comuniste în regiune şi
apărarea în faţa ameninţării vietnameze, aşezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau
expansiunii comunismului. Iniţial, problemele referitoare la cooperarea economică nu au stat în
centrul preocupărilor statelor membre. Ulterior, în anul 1977, a fost semnat un acord cu privire la
Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. În anul 1987, acesta a fost lărgit printr-un nou protocol
42 http://www.adb.org/About/, [accesat la 25.04.2011, ora 12.34]43 Guernier, M., Tiers Monde: Trois Quarts Du Monde, Rapport Au Club De Rome, Editura Dunod, Paris, 1990,
p. 89
25
prin care se prevedea adoptarea de măsuri pentru stimularea şi dezvoltarea schimburilor economice
intraregionale prin:
extinderea preferinţelor tarifare;
liberalizarea barierelor netarifare;
contracte pe termen lung asupra volumului fizic al schimburilor;
susţinerea financiară prin rate preferenţiale ale dobânzii la creditele atrase:
alte măsuri.
Aranjamentele comerciale preferenţiale urmau sa acţioneze pe trei direcţii: alcătuirea unor
liste unilaterale de produse ce intrau sub incidenţa preferinţelor tarifare, negocierea pe cale bilaterală
şi după principiul de la produs la produs a unor concesii tarifare şi reducerea substanţială a taxelor
vamale la bunurile de import cu o valoare în vamă de minim 50 000 dolari.
În ciuda prevederilor stimulative pentru schimburile comerciale, gruparea a avut cel puţin
până la începutul anilor '90 un succes limitat. Principala piedică în calea dezvoltării comerţului
intraregional au constituit-o strategiile diferite ale statelor membre în privinţa politicilor comerciale.
În timp ce Singapore a renunţat la strategia de industrializare prin substituirea importurilor, celelalte
ţări fondatoare au păstrat trendul protecționist, renunţând târziu la această tactică.
În ultimii ani, autorităţile din ţările membre ASEAN promovează politica de deschidere spre
economia mondială, prin reducerea gradului de protecţie vamală şi prin înlăturarea sau restrângerea
barierelor netarifare. Se constată totodată o renunţare, în mai multe ţări, la obstacolele netarifare şi
paratarifare şi practicarea unor taxe moderate.
Pe ţări, situaţia prezintă diferenţieri relativ importante, în funcţie de interesele naţionale, care
impun anumite trepte de protecţionism comercial. Ca bariere netarifare în regiune, se remarcă în
special, marcajele si regulile de origine, extrem de stricte.
Paralel cu lansarea cooperării pe planul schimburilor comerciale, statele membre ASEAN au
iniţiat şi programe pentru dezvoltarea relaţiilor intraregionale în domeniul cooperării industriale, ca
de exemplu, ASEAN Industrial Projects Programme, creat în anul 1977. Efectele acestui program
industrial au apărut relativ târziu, începând cu anul 1984, şi cu toate eforturile depuse de statele
membre şi sprijinul financiar japonez, la scurt timp, au început să se manifeste divergenţe cu privire
la derularea proiectelor şi în final, unele ţări s-au retras.
În anul 1981, ca urmare a dorinţei comune a statelor membre, a fost creată o corporaţie
financiară regională, prin participarea a 140 de bănci comerciale şi acţionari individuali, care şi-a
propus ca obiectiv promovarea cooperării economice la nivelul grupării ASEAN. Această instituţie
nu a avut însă succesul aşteptat, astfel că în anul 1988 s-a transformat în bancă comercială, având ca
26
principal obiect de activitate acordarea de fonduri pentru realizarea unor proiecte ASEAN şi
stimularea exporturilor.
Figura nr. 2.1 Harta ţărilor membre ASEAN
Din scurta prezentare, se constată că „startul” acestei grupări nu a fost foarte bun, ASEAN
confruntându-se cu multe eşecuri în plan economic. După mai bine de un sfert de veac de
funcţionare se constată că un progres vizibil a înregistrat sfera politică şi cea instituţională. În primii
ani ai deceniului a nouălea al secolului trecut, până la criza financiară din anul 1997, Asia de Sud-
Est s-a caracterizat printr-o creştere economică fără precedent. Avântul economic al noilor ţări
industrializate (NIE) din Extremul Orient şi Asia de Sud-Est au transformat Asia în „motorul”
dezvoltării şi catalizatorul transformărilor tehnologice, financiare şi social-economice. Cel mai
spectaculos eveniment petrecut în evoluţia economiei mondiale, în ultimele două decenii ale
veacului trecut a fost transferarea graduală a puterii economice din Europa şi America de Nord către
Asia de Sud-Est şi Japonia.
Liberalizarea treptată, demonopolizarea, stimularea investiţiilor străine, acordarea de facilităţi
în schimburile economice internaţionale etc., au devenit linii directoare în politicile guvernamentale
ale ţărilor din Asia de Sud-Est.
După cum se ştie, Asia de Sud-Est a fost celebrată ca un „miracol al creşterii economice”,
timp de aproximativ 15 ani. Acest raţionament s-a fondat pe paradigma general acceptată conform
27
căreia, ţările din primul val (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong) şi ţările celui de-al
doilea val (Malayezia, Thailanda, Indonezia) reprezintă etalonul economic pe care alte ţări în
dezvoltare din Asia, Africa, America Latină şi Pacific ar trebui să încerce să îl imite. După anul
1997 crizele financiare, ecologice şi sociale au generat efecte negative în special asupra ţărilor din al
doilea val dar şi asupra noilor aspirante. Criza financiară din Asia a început prin devalorizarea
monedei naţionale a Thailandei şi a avut ulterior consecinţe nefavorabile asupra tuturor categoriilor
sociale, gulerelor albe şi albastre, copiilor şi femeilor etc., a intensificat sărăcia, şomajul, tensiunile
rasiale şi etnice, violenţa familială şi societală, atât în regiunile urbane cât şi în cele rurale. În acest
context s-a impus necesitatea trecerii imediate la reforme economice şi politice care să găsească
soluţiile pentru un viitor optimist al Asiei.
Zona de comerţ liber a ţărilor ASEAN - plusuri şi minusuri
În ultimii ani s-a dezvoltat ideea creării unor „zone economice subregionale” care să
contribuie la adâncirea procesului de integrare economică. La începutul anilor '90 s-a încercat
constituirea unei zone de liber schimb (AFTA), prin semnarea în anul 1992 la Singapore a unui
acord în acest sens. Atunci s-a pus problema creării unui sistem unic preferenţial de taxe vamale în
cadrul ASEAN, sistem care urma sa fie pus în aplicare începând cu 1 ianuarie 1993 pe parcursul
următorilor 15 ani. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în
interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate şi au subliniat necesitatea
reducerii protecţiei netarifare. Acest model de creare a unei zone de comerţ liber nu a precizat clar şi
mecanismele de punere în aplicare, astfel că efectele aşteptate nu au fost vizibile.
Fluxurile de ISD au crescut în regiune nu datorită politicii comune a grupării ASEAN ci mai
curând „meritelor individuale” ale statelor membre care şi-au dorit o creştere economică susţinută.
2.3 Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC)
În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est
s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea
specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze
între primele puteri economice ale planetei.
Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar
dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură,
rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.
28
Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o
perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit
la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară
înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale
Peninsulei Indochina.
În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii
– Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice
spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.
Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat
acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona
Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării
regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre
economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi
dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia
APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).
Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ
42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din
zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii
ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea
afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia
mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate). Organizaţia îşi propune ca să se
constituie într-o zonă de liber – schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.
Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea
miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a
stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât
de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost
Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine,
Singapore, Thailanda şi SUA.
În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake
Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova
spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.
29
Figura nr. 2.2 Ţările membre APEC
Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie
1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi
Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee,
decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.
Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o
grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este
preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o
structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.
Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul
1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe
baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de
vedere ale tuturor participanţilor.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi
Secretariatul.
30
În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un
reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea
întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).
Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind
educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai
bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în
considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a
provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special
îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma
şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai
multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.
2.4 Alte organisme de integrare regională în zona Asia-Pacific
În zona asiatică integrarea regională s-a lovit de următoarele probleme: lipsa resurselor
financiare, pe de o parte, şi puterea economică japoneză, care şi-a extins considerabil influența, pe
de altă parte.
În Asia Centrală, la Taşkent, capitala Uzbekistanului, liderii celor cinci republici ex-sovietice
– Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan – au anunțat la începutul anului
1993 crearea unei comunități economice regionale intitulată Statul Unit al Asiei Centrale. Pe baza
unei analize a situației economice şi politice din regiune, participanții s-au pronunțat pentru acțiuni
comune care să pună capăt recesiunii economice din statele lor; o politică unică de prețuri; sisteme
fiscale şi vamale analoage, precum şi frontiere „transparente” pentru organizarea unei piețe comune
în regiune. S-a prevăzut înființarea unui Consiliu Inter-republican de Coordonare şi organizare a
unor reprezentanțe permanente pe lângă guvernele țărilor din regiune, pentru corelarea acțiunilor şi
controlul îndeplinirii hotărârilor luate în comune.
Cooperarea economică zonală între republicile ex-sovietice din Asia Centrală a primit astfel
un nou impuls, regiunea urmând să se transforme într-un spațiu economic unitar, orientat spre
relațiile de piață. Se pare că statul unit al Asiei Centrale, argumentat ca o soluție pentru depăşirea
crizei economice, în condițiile fragilității CSI, este motivat şi de interese ideologice, fiind o soluție a
Moscovei în fața creşterii pericolului fundamentalismului islamic în regiune. Fiindcă, exceptând
Tadjikistanul şi alăturându-şi Azerbaidjanul, celelalte patru republici ex-sovietice citate, împreună c
31
Afganistanul, s-au alăturat în vara lui 1992 Pakistanului, Iranului şi Turciei, pentru a crea un bloc
economic ce leagă Asia de Europa, autointitulându-se Clubul Economic al Regiunilor Islamice, o
întinsă organizație de cooperare economică regională a Asiei Centrale, din care inițial făceau parte
doar Pakistan, Iran şi Turcia.
În zona afro-asiatică se face tot mai mult simțită o potențială unitate a națiunilor arabe, care
este precedată de o integrare şi pe alte planuri a statelor din regiune. Astfel, încă din 1981 a fost
creat Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG), de către Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite,
Kuweit, Oman, Bahrein şi Quatar. CCG este o alianță economică şi militară. De-a lungul anilor,
această organizație a fost confruntată cu multe dispute teritoriale (unele din ele degenerând chiar în
ciocniri de frontieră) şi financiare. În decembrie 2002 s-a încercat soluționarea unui acord comun
asupra uniunii vamale între statele membre – problema cheie a integrării economice rămânând
nesoluționată până în prezent.
Toate aceste inițiative demonstrează nevoia instituționalizării unor structuri integratoare care
să răspundă cerințelor de integrare pe mai multe planuri a statelor din zona Asiei, Pacificului sau
Africii.
În zona sud-asiatică a fost înființată în 1958 o organizație care să servească integrării
economice regionale – Asociația Sud-Asiatică de Cooperare Regională (SAARC), prima ca număr
de populație pe glob (1 miliard de locuitori), adică o cincime din întreaga populație a Terrei. Ţările
membre sunt Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan şi Sri Lanka. Reuniunile
pregătitoare de la Colombo şi Katmandu (1981), precum şi Islamabad (1982) au evidențiat
necesitatea unei cooperări mai strânse între viitoarele state membre, în pofida eterogenității politice
şi a mozaicului de aspecte rasiale, lingvistice şi religioase din țările membre. Obiectivele SAARC
sunt: promovarea creşterii economice, a progresului social şi cultural, coordonarea reciprocă a
politicilor sectoriale în domeniul economic, cultural, ştiințific, întărirea cooperării cu alte țări şi
regiuni, ridicarea bunăstării populației din regiune. Față de alte organisme ale integrării economice,
SAARC conține explicit dimensiunea culturală şi obiective ale politicii sociale, capabile să
potențeze integrarea economică.
32
CAPITOLUL 3. Tendinţe integraţioniste în zona asiatică
Pe parcursul acestui capitol vom trata rolul Chinei pe scena economică şi politică
internațională, fără a lăsa însă deoparte, aspectele negative, precum dezechilibrele sociale, încălcarea
drepturilor omului sau degradarea mediului.
3.1 De la identitatea economică la cea politică
Statele membre în ASEAN fac paşi din ce în ce mai semnificativi în direcţia creării unei
politici de securitate comune. Dar, se apreciază că cele mai mari ameninţări pentru ASEAN provin
chiar din interiorul organizaţiei. Încercările de a găsi o voce comună pentru probleme de politică
externă aduc cu preocupările Uniunii Europene, dar, cum am menţionat, spre deosebire de UE,
provocările cărora trebuie să răspundă ASEAN sunt mai mult de natură internă.
Particularitate sesizată şi de fostul secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de est şi
Pacific, Richard Solomon: „Spre deosebire de Europa, aici nu a existat o singură ameninţare de care
să fie conştientă toată regiunea; în schimb, există o multitudine de probleme de securitate care diferă
de la ţară la ţară şi de la o subregiune la alta”.44
Există şi problema relaţiilor preferenţiale pe care statele membre le au cu marile puteri
(Vietnam-Rusia, Cambodgia-China, Thailanda-SUA), a decalajelor majore dintre state (venitul pe
cap de locuitor în Singapore e de 100 de ori mai mare decât în Vietnam). În plus, efortul de creare şi
impunere a unei identităţi politice distincte este diluat de apartenenţa statelor ASEAN la forumuri
multilaterale care leagă Asia de Sud-est de întreaga regiune Asia-Pacific, apartenenţă mai ales de
natură economică în APEC şi mai ales de natură politică în ARF (ASEAN Regional Forum). ARF
este un for de consultare între miniştri de externe pe probleme de securitate în Asia de est şi Pacific.
Din ARF fac parte cele 10 state ASEAN plus Australia, Canada, China, Uniunea Europeană,
Japonia, India, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee, Rusia şi SUA. ASEAN şi-a manifestat de multe
ori reticenţa faţă de „regionalismul pacific”, faţă de strângerea legăturilor cu APEC, reticenţă
motivată de temerea că APEC ar putea fi manipulat de către SUA, în detrimentul intereselor statelor
asiatice. Această temere l-a făcut, probabil, în 1990, pe premierul malayezian Mahatir Mohamad să
anunţe formarea unui „Grup economic al Asiei de est” în jurul Japoniei, din care excludea în mod
explicit Statele Unite, propunere care a fost abandonată. Ea este semnificativă deoarece venea ca
reacţie la lansarea ideii NAFTA, precum şi la semnalele de integrare tot mai puternice care veneau
44 Raport prezentat în faţa Subcomisiei pentru Asia de est şi Pacific a Comisiei de Relaţii externe a Senatului
american, “US Department of State Dispatch”,
33
dinspre Europa. Exista, deci, temerea, că formarea NAFTA şi Piaţa Comună europeană ar bloca
accesul produselor asiatice în aceste regiuni şi ar diminua investiţiile americane, europene şi
japoneze de capital.
Sunt, de asemenea, voci care consideră că efortul de integrare doar a Asiei de est este supus
eşecului din cel puţin două motive: „orice grup care caută să reprezinte Asia de est singur, eliminând
Australia, Noua Zeelandă, Canada, Mexicul şi, mai presus de toate, SUA, nu numai că pune gaz
peste focul protecţionismului în SUA, dar eşuează pentru că nu ţine cont de gradul în care economia
americană, şi în particular cea de pe coasta de vest a SUA, s-a implicat în Asia. Dacă totuşi acest
proces are loc, sub forma unor grupuri cvasi-formale, al Pacificului de Nord, al Pacificului de Sud,
ASEAN, dar el capătă înţeles numai sub forma unor paşi intermediari către APEC, iar nu în
competiţie cu el”45
Chiar în interiorul ASEAN, ideea de integrare exclusiv a Asiei de est nu este întotdeauna
acceptată, manifestându-se preferinţa pentru APEC, prin intermediul căruia statele est-asiatice pot să
beneficieze de comerţul şi investiţiile americane şi să menţină un echilibru între SUA, Japonia şi
China. Trezorierul Băncii de Import-Export a Japoniei remarca în acest sens că, în mod logic,
obiectivul ţărilor est-asiatice ar trebui să fie nu acela de a elimina sau îndepărta SUA, ci de a le
apropia, astfel încât acestea să aibă aceeaşi importanţă în zonă ca Japonia.46
Apare din ce în ce mai limpede că, în momentul de faţă, China este pe cale de a deveni
puterea dominantă în Asia de est. Avem în vedere China continentală, dar şi cercurile concentrice
ale populaţiei chineze de care am vorbit mai sus. Cum China traversează un proces de convertire a
resurselor economice considerabil crescute în putere militară şi influenţă politică, apare cu claritate
că poziţia Chinei într-o serie de probleme strategice ale zonei va fi mai stăruitoare şi mai fermă.
China îşi dezvoltă baze în Insulele Paracell, îşi stabileşte prezenţa militară în reciful Mischief, situat
în apropiere de Filipine şi priveşte cu interes din ce în ce mai mare la câmpurile de petrol din
vecinătatea insulei Natuna, stăpânită în prezent de Indonezia. În sfârşit, China va avea o influenţă
din ce în ce mai mare asupra Mării Chinei de Sud, zonă strategică de cardinală importanţă.
Suntem îndeobşte tentaţi să privim şi să analizăm situaţia din Asia prin prisma tradiţiilor şi
modelelor europene de securitate. Aceste tradiţii consacră politica de contrabalansare drept principal
mijloc pentru protecţie în faţa unor ameninţări externe. Când Franţa era puternică, Anglia, Rusia şi
Austria s-au coalizat pentru a asigura un contrabalans. Când Germania s-a ridicat în a doua parte a
45 Scalapino, A, The United States and Asia: Future Prospects46 Toshihiko, K., Keeping Cool on Trade
34
secolului al 19-lea şi în prima parte a secolului al 20-lea, acelaşi lucru sa întâmplat cu celelalte
puteri europene ale timpului.
Tradiţia asiatică nu face apel la comportamentul de contrabalansare. Dimpotrivă, alăturarea
diverselor state puterii dominante a timpului pare a fi comportamentul tipic. Lucian Pye observă că
în anii 20, “lorzii războiului au căutat mai întâi să înveţe ce ar fi avut de câştigat prin identificarea cu
cel puternic, şi doar după aceea au explorat consecinţele alierii cu cel slab … Pentru lorzii chinezi ai
războiului, autonomia nu a fost valoarea fundamentală, aşa cum a fost în calculele tradiţionale
europene în legătură cu echilibrul de putere; ei şi-au bazat decizia mai degrabă pe asocierea cu cel
puternic”.47
Din acest punct de vedere, este esenţial să judecăm şi în termeni de securitate care va fi
semnificaţia ascensiunii economice a Chinei. Dacă China îşi va consolida statutul de putere
dominantă în Asia de est, atunci multe state din zonă vor căuta o acomodare cu noua putere şi nu vor
avea în vedere contrabalansarea influenţei crescânde a Chinei. Mai ales că multe dintre statele aflate
în regiune au o populaţie majoritar chineză sau, chiar dacă această populaţie est mai modestă ca
număr, ea are o forţă economică extrem de importantă. Singurele ţări care ar putea încerca un
asemenea aranjament de contrabalansare ar putea fi Indonezia şi Vietnamul.
Este semnificativ din acest punct de vedere că, în anii 90, după cum remarcă şi S.
Huntington48, naţiunile est-asiatice, cu excepţia Chinei şi a Coreii de Nord, şi-au exprimat sprijinul
pentru continuarea prezenţei americane în regiune. În practică însă, cu excepţia Vietnamului, ele fac
eforturi în direcţia unei acomodări cu China. Dată fiind însă forţa economică şi cea militară chineză,
ambele aflate în ascensiune, putem deduce că singura putere militară să ofere un contrabalans pentru
o Chină în plină afirmare ar fi o alianţă strategică americano-japoneză. Rămâne de văzut cum îşi va
defini Japonia strategia de securitate în deceniile care urmează, dacă ea se va asocia cu statele Unite,
sau dacă va înclina spre un aranjament strategic cu China. De aceea, poziţia Japoniei ni se pare
decisivă pentru un aranjament strategic regional în domeniul securităţii.
Citându-l pe Friedberg, care afirma că trecutul Europei este viitorul Asiei, cu alte cuvinte, un
viitor conflictual, S. Huntington consideră mai degrabă că trecutul Asiei va fi viitorul Asiei, că
alegerea în cazul Asiei este între a contrabalansa puterea cu preţul conflictului sau a asigura pacea cu
preţul hegemoniei. În acord cu tradiţiile sale, Asia va opta probabil pentru pace şi hegemonie. Iată
de ce este important să descriem cât mai fidel traseul economic al Chinei şi al Japoniei, precum şi
posibilele combinaţii de cooperare strategică între aceste două superputeri.
47 Huntington, S., Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Bucureşti, pp. 347-348).48 op.cit., pag. 350
35
La limită, putem spune că viitorul de securitate al Asiei este trasat de coordonatele
economice dintre cele două puteri economice ale lumii.
3.2 Factorii politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în Asia
Continentul asiatic reprezintă a treia mare verigă în lanțul integrării economiei mondiale,
exemplul reprezentativ pentru modalitatea de integrare aproape perfectă în economia lumii îl
reprezintă Japonia. Încă din anii '60 - '70 japonezii au încercat să îşi asigure dominația pe piețele
regionale din Asia, în special, Asia de Sud-Est. Apoi au folosit aceste piețe pentru exporturi în SUA
şi Europa. În final, după aprecierea yenului din 1985, ca urmare a boomului economic intern, au
trecut la diviziunea regională, contribuind masiv la specializarea fiecărei țări din zonă în fabricarea
de produse de cea mai înaltă tehnologie.49
Ţinând seama de poziția Japoniei în economia mondială, de stilul şi demersurile ei în
integrarea economică asiatică, analiştii apreciază că în viitor această zonă va contribui major la
integrarea economică globală, constituind un model pentru întreaga planetă.
Există însă o serie de factori politici care împiedică realizarea unei Uniuni Economice în
Asia de Est, Sud-Est şi Sud.50 În primul rând, trebuie subliniat faptul că majoritatea
țărilor/economiilor din Asia au fost sub ocupație japoneză, ceea ce explică, pe de o parte, influența
Japoniei asupra economiilor ocupate, iar, pe de altă parte, voința acestora de a se avansa rapid după
obținerea unei independențe politice, pentru a deveni independente pe plan economic, chiar după
model japonez.
Cu toate că relațiile diplomatice dintre Japonia şi majoritatea țărilor din regiune au fost
restabilite cu decenii în urmă, iar relațiile comerciale şi de investiții sunt puternice, un adevărat
climat de încredere nu s-a putut contura nici până în prezent, în special în relațiile cu China şi
Coreea de Sud.
Trebuie subliniat că, în 2010, China a fost al doilea partener comercial major al Japoniei,
după SUA, reprezentând 18,2% din schimburile comerciale externe ale Japoniei, însă şi țara în
relațiile cu care Japonia a înregistrat un deficit comercial de 20,4 miliarde Euro (cel mai mare deficit
comercial al său în relațiile bilaterale), conform statisticilor Comisiei Europene. Coreea de Sud este
al patrulea partener comercial major al Japoniei, după SUA, China şi UE, reprezentând 6,7% din
49 Oehler- Şincai, Puterea comercială a Asiei – analiza grupurilor economiilor emergente asiatice, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2008, p. 230
50 Oehler-Şincai, M., Cine face jocurile în Asia?, articol publicat în revista Lumea, nr. 11 (176), noiembrie 2007, pp. 30 34.
36
schimburile comerciale totale japoneze, în relațiile cu care a înregistrat un excedent comercial de
18,2 miliarde Euro la nivelul anului 2009.
Pentru majoritatea economiilor din regiune, atrocitățile suferite în timpul expansiunii
japoneze nu au fost uitate, în ciuda scuzelor repetate ale autorităților de la Tokyo. În regiune, există
şi o serie de dispute teritoriale: Insulele Senkaku/Diaoyu, din Marea Chinei de Est, bogate în resurse
piscicole, dar şi petrol, cu o poziție geografică avantajoasă, sunt revendicate de Brunei, China,
Malaysia, Filipine, Taiwan şi Vietnam. Insulele Parcel sunt disputate de China, Vietnam şi Taiwan;
bancul Scaraborough, din Marea Chinei de Sud, deținând rezerve de gaze naturale şi petrol este
revendicat de China, Filipine şi Vietnam; Sabah, în prezent teritoriu malaysian, este revendicat de
Filipine etc.
În al doilea rând, trebuie notată starea permanentă de tensiune din Peninsula Coreea. În
1945, după înlăturarea ocupației japoneze, în Coreea a fost instaurată o administrație militară, SUA
având sub control sudul, fosta URSS, nordul, în lungul paralelei de 38 de grade latitudine nordică.
În 1948, a luat naştere Republica Coreea (Coreea de Sud), cu sprijinul SUA, iar în acelaşi an,
a fost proclamată Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord) cu sprijinul fostei
URSS. În 25 iunie 1950, armata nord-coreeană a invadat Coreea de Sud, un atac neaşteptat pentru
sud, deşi ciocnirile în lungul paralelei de 38 de grade erau frecvente. După intervenția forțelor
militare ONU în regiune, în noiembrie 1950 şi-a făcut simțită prezența şi China, de partea Coreei de
Nord. După 12 luni de lupte intense, Mao Zedong, Stalin, Truman şi reprezentanți ai ONU au
stabilit la 10 iulie 1950 că războiul trebuie încetat. Coreea de Nord şi Coreea de Sud au fost practic
obligate să înceapă discuțiile pentru un armistițiu, în schimbul continuării sprijinului economic
internațional, însă războiul nu s-a încheiat atunci. În ianuarie 1953, alegerile în SUA au fost
câştigate de Eisenhower, iar în martie 1953, a murit Stalin, partea sovietică aducând din nou pe
ordinea de zi începerea războiului. Pe de altă parte, strategia economică a „marelui salt înainte” a lui
Mao implica însemnate resurse financiare din partea guvernului, ceea ce necesita stoparea
cheltuielilor militare pe frontul din Peninsula Coreea. Pe 27 iulie 1953, după trei ani sângeroşi, în
care şi-au pierdut viața milioane de oameni, s-a încheiat un armistițiu între SUA, Coreea de Nord şi
China, fără încheierea unui tratat de pace între Coreea de Nord şi Coreea de sud. Abia în 1991 a fost
semnat un acord de neagresiune între cele două părți, însă relațiile dintre cele două state continuă să
fie tensionate şi la ora actuală. Trupe americane continuă să staționeze şi în prezent pe teritoriul sud-
coreean, însă bazele militare americane sunt prezente nu numai în Coreea de Sud, ci şi în alte țări ale
Asiei, precum Japonia, Filipine, Singapore, Thailanda, Australia, ca parte a rețelei de baze militare
USPACOM din Asia-Pacific.
37
Se pare, însă, că lecțiile trecutului nu au fost învățate nici până astăzi, devreme ce războiului
dintre cele două Coreei i-au urmat o serie de alte conflicte militare. Precum Războiu din Vietnam
din 1959 – 1975, Războaiele din Golf (Iran-Irak – 1980 – 1988, Irak-Kuwait – 1990 – 1991,
Războiul din Irak 20 martie 2003 – prezent).
În 1998, fostul preşedinte sud-coreean Kim Dae Jung a lansat politica bunăstării sau a
„razelor de soare”, pentru detensionarea relațiilor dintre nord şi sud. În paralel cu încercările de
refacere a relațiilor coreene bilaterale, poziția Coreei de Nord pe scena internațională s-a deteriorat.
În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, pe 29 ianuarie 2002, George W. Bush a inclus
Coreea de nord în „Axa Răului”, alături de Iran şi Irak.51 Ulterior, Coreea de Nord s-a retras din
Tratatul de Neprolifiere a Armelor Nucleare.52 Pe 9 octombrie 2006, Coreea de Nord a făcut teste
nucleare care, după relatările autorităților nord-coreene au reuşit, Coreea de Nord fiind astfel o
deținătoare a armei nucleare.
În perioada august 2003 – 2007, au avut loc o serie de runde de negocieri între Coreea de
Nord, Coreea de Sud, SUA, China, Rusia şi Japonia, în scopul determinării Coreei de Nord să
renunțe la programul său nuclear. În cursul celor două faze ale celei de-a şasea runde de negocieri
(martie – aprilie 2007), s-a ajuns în principiu la un acord de voință, Coreea de Nord urmând a
renunța la programul său nuclear, în schimbul sprijinului economic din partea celorlalte țări
implicate în negocieri şi a îndeplinirii altor condiții.
Coreea de Sud, Rusia şi China se tem de urmările unei posibile căderi ale regimului nord-
coreean, care ar implica valuri de refugiați şi grave tulburări economice şi sociale în plan regional.
Japonia ocupă o poziție dificilă la masa negocierilor, devreme ce principalul său interes este acela ca
răpirile de cetățeni japonezi de către spionii nord-coreeni din anii '70 să fie recunoscute de către
Coreea de Nord, iar aceasta să nu fie ştearsă până atunci de pe lista statelor care sprijină terorismul.53
În al treilea rând, relațiile Chinei cu alte economii din regiune, în afară de Japonia, au fost sau
continuă să fie tensionate. Aşadar, pe plan regional, persistă o serie de tensiuni politice. În acelaşi
timp, perspectivele epuizării resurselor naturale în următorii 50 de ani au dat naştere unor grupări
politice care „deranjează” vizibil țări precum Japonia, SUA şi nu numai.
51 Tratatul a fost deschis semnării în 1968 şi a intrat în vigoare în 1970. Cuba, Israel, India şi Pakistan nu au semnat şi nici nu au ratificat tratatul. În 2003, Coreea de Nord s-a retras din tratat. Iran şi Arabia Saudită sunt acuzate că dețin arme nucleare. În ceea ce priveşte acuzațiile aduse Irakului, Războiul din Irak a dovedit că aici nu se desfăşura nici un proces de producere a armelor de distrugere în masă, proces care a constituit şi punctul de plecare al Războiului din Irak.
52 O serie de țări au fost şterse de pe listă: Pakistan, Libia, fostul Yemen de sud, Irak.53 www.cfr.org/publication/13593/ (Consiliul pentru Relații Externe, SUA)
38
Spre exemplu, Rusia şi China, singurele țări din Asia cu statut de membru permanent în
Consiliul de Securitate al ONU, fac parte şi din Organizația pentru Cooperare de la Shanghai
(SCO).54 SCO este o organizație interguvernamentală, fondată pe 15 iunie 2001, la Shanghai, de
către China, Rusia, Kazakjstan, Uzbekistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan, organizație ale cărei
principale obiective sunt lupta împotriva terorismului, extremismului religios şi separatismului.
SUA nu a primit statutul de observator în cadrul organizației, (India, Iran, Mongolia şi Pakistan au
primit statut de observatori), iar pe de altă parte, organizația solicită Statelor Unite să-şi retragă
trupele de pe teritoriul oricărei țări membre.
Pe 8 septembrie 2006 a fost încheiat Tratatul de Constituire a zonei libere de arme nucleare
din Asia Centrală, semnat de cinci state membre: cele patru ale SCO, plus Turkmenistan, a cincea
astfel de zonă din lume, alături de America Latină şi Caraibe, Pacificul de Sud, Asia de Sud-Est şi
Africa.55 Nu trebuie să uităm faptul că cele cinci state se află situate în vecinătatea unor puteri
nucleare – Rusia, China, India şi Israel.
În ceea ce priveşte comerțul intraregional al Asiei, se remarcă tendința continuă de creştere a
ponderii schimburilor interregionale în totalul schimburilor comerciale ale Asiei, fapt datorat în
principal participării la grupări economice integraționiste, participării la rețele regionale de
producție şi rolului Chine de motor al întregii rațiuni, alături de alți poli de creştere precum India şi
tigrii asiatici.
În raportul Băncii Asiatice de Dezvoltare cu privire la schimburile comerciale asiatice se
subliniază că evoluția schimburilor comerciale intraregionale şi extraregionale din Asia, în paralel
cu negocierea dată de ultimele acorduri comerciale preferențiale indică faptul că la baza creşterii
comerțului asiatic nu se află acorduri comerciale discriminatorii, ci forțele pieței.56
Integrarea regională în Asia are un potențial ridicat de dezvoltare datorită şi rolului jucat de
economii precum India în cadrul SAFTA, Thailanda şi China în regiunea Mekong, Singapore,
Japonia, China, Coreea de Sud în cadrul ASEAN+3 etc.
54 www.sectsco.org, [accesat la 28.04.2011, ora 12.31]55 www.iaea.org/news/center/central_asia.html, [accesat pe 23.04.2011, ora 18.45] (Agenția Internațională
pentru Energia Atomică)56 Asian Development Bank (2009), Asian Development Outlook 2009, Growth Amid Change, Hong Kong,
China, pp. 68 - 70
39
3.3 Participarea Chinei la grupări economice integraționiste. Impactul asupra relațiilor comerciale regionale
În ceea ce priveşte participarea la acorduri comerciale preferențiale bilaterale, China a
încheiat până în prezent cinci astfel de acorduri: în 2003, cu Hong-Kong-China, Macao şi Thailanda,
iar, în 2005, cu Chile şi Niger.
China a început să participe la reuniunile Asociației Națiunilor Unite din Asia de Sud-Est
(ASEAN) încă din 1997, alături de Japonia şi Coreea de Sud, într-o primă etapă discuțiile
concentrându-se asupra problemelor financiare din regiune. China este, de altfel, parte la Inițiativa
de la Ching Mai, participând la rețeaua asiatică de angajamente bilaterale de credite SWAP. Până în
prezent au avut loc deja 10 întruniri ASEAN+China.
La data de 4 noiembrie 2002, la Phnom Penh, a fost încheiat Acordul-cadru pentru cooperare
economică lărgită ASEAN-China, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, unul dintre obiectivele
principale ale acestuia fiind crearea unei zone de liber-schimb ASEAN-China. În domeniul
liberalizării comerțului cu bunuri, produsele sunt împărțite în trei categorii:
- produse cu regim normal – taxele vamale fiind reduse sau eliminate în perioada 2005 –
2010 pentru ASEAN-6 şi China şi în perioada 2005 – 2015 pentru Vietnam, Laos, Myanmar,
Cambodgia.
- produse sensibile – taxele vamale urmând a fi eliminate sau reduse după calendare stabilite
de comun de acord, tot în comun acord urmând a fi stabilit şi numărul maxim al acestora.
- produse din programul de liberalizare accelerată (early harvest): animale vii, carne, peşte,
produse lactate, alte produse de origine animală, arbori, legume, fructe şi nuci.
Ulterior, în cadrul celui de-al 12-lea summit al ASEAN, care s-a desfăşurat la Cebu, în
Filipine, în perioada 9 – 15 ianuarie 200757, a fost încheiat acordul cu privire la comerțul cu
serviciile, acesta intrând în vigoare din iulie 2007.
57 www.aseansec.org/19346.html, [accesat la 05.05.2011, ora 18.45]
40
Tabelul nr. 3.1 „Triunghiurile de creştere” din Asia, la care participă China
„Triunghiul de creştere”
Anul
înființării/la
nsării ideii
Membri Caracteristici
1. SCT („triunghiul de
creştere al Chinei de Sud”Anii '80
China (Guangdong58,
Fujian, Hong-Kong China,
Taiwan)
- regiune metropolitană extinsă;
- cooperare „de facto”, în cadrul sectorului
privat
2. GMS (Subregiunea
Mekongului – „hexagon de
creştere”) Include mai mulți
poli de creştere Yunnan-
Laos-Mynamar-Thailanda
(turism), Cambodgia-Laos-
Mynamar-Thailanda-
Vietnam
1992
Cambodgia, China –
provincia Yunnan, Laos,
Myanmar, Thailanda,
Vietnam
- cooperare în vederea exploatării în comun
a resurselor naturale (inclusiv Mekong), şi
dezvoltarea infrastructurii;
- în subregiunea formată din Yunnan
(China), Laos, Myanmar şi Thailanda s-a
dezvoltat în special turismul;
- Banca Asiatică de Dezvoltare, partener al
GMS, sprijină dezvoltarea de coridoare
economice în cadrul GMS, în prezent fiind
proiectată dezvoltarea coridorului Est-Vest,
incluzând o şosea de 1.450 km, care va face
legătura între Marea Andaman şi Marea
Chinei de Sud
3. MCG (cooperare
economică Mekong-Ganga
– heptagon de creştere)
2000 GMS+India
- în prezent, cooperarea se concentrează în
domeniile: turismului, cultură, educație şi
transport, în vederea constituirii unei baze de
cooperare în domeniul comerțului şi al
investițiilor.
4. Delta Fluviului Perlelor
(9+2)2003
Guangdong, Fujian,
Jiangxi, Hunan, Guangxi,
Hainan, Guizhou, Yunnan,
Sichuan, plus Hong-Kong-
China şi Macao
- Regiune metropolitană extinsă
5. TREDA (Zona de
dezvoltare economică a
Fluviului Tumen)
(1989)
Proiect
Provincia Jilin din China,
Siberia din Rusia şi Coreea
de Nord, plus Coreea de
- perspective incerte, datorită tensiunilor
politice. Pe de o parte, dezvoltarea
proiectului poate conduce la detensionarea
58 Primele zone economice speciale din China au fost create în Guangdong (Shenzhen, Shantou, Zhuhai) şi Fujian (Xiamen)
41
Sud, Mongolia şi Japonia
relațiilor din regiune, însă, pe de altă parte,
un eventual eşec al cooperării poate genera
tensiuni mai ample;
- programul Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare ia parte la proiect din 1991
6. Marea Galbenă Proiect
Bohai din China, porțiuni
din Kyushu şi Yamaguchi
din Japonia
- perspective incerte, din cauza tensiunilor
politice
7. Marea Japoniei Proiect
Japonia, Rusia, China,
Coreea de Sud, Coreea de
Nord
Perspective incerte, din cauza tensiunilor
politice.
(Sursa: Kaikazu, H., Growth Triangles in ASEAN. New approaches to regional cooperation, GSID Nagoya University,
2010, p. 45)
În afară de liberalizarea comerțului şi investițiilor şi cooperarea în sectorul serviciilor (în
special în sectorul financiar şi turism), printre domeniile de interes comun se numără şi: agricultura,
produsele din domeniul tehnologiilor informaționale, dezvoltarea resurselor umane, dezvoltarea
bazinului Mekong.
Dezvoltarea bazinului Mekong este prioritară pentru China, aceasta participând la „triunghiul
de creştere”59 din subregiunea unită a Mekongului.
În total, China participă la patru „triunghiuri de creştere”: triunghiul de creştere al Chinei de
sud, Subregiunea Lărgită a Mekongului, Cooperarea Economică din regiunea Mekong-Gaga şi Delta
Fluviului Perlelor. În acest sens, perspectivele sunt incerte, în special datorită tensiunilor politice
care încă mai există, tensiuni care au fost prezentate pe parcursul capitolului anterior.
Adăugând şi participarea Chinei la Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC),
alături de formele de cooperare prezentate anterior, putem concluziona că, în paralel cu dezvoltarea
economică a Chinei şi reducerea decalajelor care o mai despart de SUA, Japonia şi Germania, China
începe să se implice tot mai mult în procesul de integrare regională din Asia-Pacific.
***
59 O formă de integrare aparte în Asia o reprezintă „triunghiurile de creştere”, care sunt o formă de cooperare regională transfrontalieră, în baza dotărilor diferite cu factori de producție ale economiilor participante, în scopul reducerii disparităților existente între nivelurile de dezvoltare ale regiunilor Asiei. Pentru constituirea de „triunghiuri de creştere” este necesară existența unui complex de factori: complementarități economice între regiunile participante (dotare diferită cu factori de producție), proximitatea geografică şi, în majoritatea cazurilor, angajamentul politic al guvernelor.
42
Concluzionând, tensiunile politice din Asia de Est, Sud-Est şi Sud persistă, ceea ce constituie
o frână în calea adâncirii integrării regionale. Însă, în ciuda gradului redus de integrare
instituționalizată în Asia (unde cea mai „avansată” formă de integrare este zona de liber schimb a
Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est şi zona de liber schimb a Asiei de sud), comerțul cu
produse intermediare între economiile emergente a cunoscut un trend crescător.
Comerțul intraregional este în mare parte rezultatul desfăşurării operațiunilor de asamblare în
țări asiatice cu costuri reduse ale forței de muncă, în paralel cu producerea de componente în țări cu
costuri mai ridicate ale forței de muncă. Ng şi Yeats60 notează că legăturile economice şi
interdependențele între economiile est-asiatice s-au întărit în ultimele două decenii. Toate aceste
aspecte evidențiază că Asia-Pacific este regiunea în dezvoltare cu cele mai mari perspective de
lărgire şi adâncire a integrării regionale în secolul 21.
Aşadar, mizând în continuare pe exporturi şi atragerea de fluxuri de investiții străine directe,
iar, mai recent, pe dezvoltarea relațiilor de cooperare bilaterale cu state deținătoare de resurse
naturale, precum şi cu state reprezentând (sau având un potențial să devină) principalele piețe de
desfacere, participând la grupări economice integraționiste, punând un accent tot mai mare pe
cercetare-dezvoltare, intensificând dezvoltarea infrastructurii în centrul şi vestul țării şi încercând să
diminueze fenomenul de polarizare socială şi dezechilibrele ecologice, China are potențialul de a
deveni în următoarele decenii cea mai mare putere economică pe plan mondial. Ne punem întrebarea
retoric: va deveni secolul 21 secolul Chinei, deci al Asiei?
60 Francis, Ng., Yeats, Al, Major trends in Asia, în revista Policy Research 3084, iunie, 2010, Washington World Bank
43
CONCLUZII
Rezultatele înregistrate de China în domeniul schimburilor comerciale internaționale s-a
datorat, în mare parte, atragerii de investiții străine directe (ISD) orientate spre export, prin
dezvoltarea de zone libere, zone de procesare a exporturilor, zone economice speciale, zone
naționale de dezvoltare economică şi tehnologică şi parcuri industriale. Tigrii asiatici din prima
generație (Coreea de sud, Hong-Kong-China, Singapore şi Taiwan) au atras, la rândul lor, fluxuri
însemnate de ISD, însă, ca putere economică măsurată prin PIB, populație, suprafață, resurse,
aceştia sunt depăşiți cu mult de China şi India.
În domeniul schimburilor comerciale internaționale, se remarcă o creştere continuă a ponderii
comerțului intraregional şi a celui industrial în schimburile totale ale economiilor asiatice, în
principal în baza intensificării cooperării şi integrării regionale. Companiile multinaționale din
regiune sunt înclinate să se implice în producția în aval şi amonte, iar ponderea exporturilor în
vânzări este mai ridicată decât în alte regiuni ale lumii. Totuşi, legăturile comerciale cu alte
economii, în special America de Nord sau UE continuă să fie puternice.
În prezent, China are rolul de motor al întregii regiuni şi chiar al comerțului internațional,
depăşind ponderea tigrilor asiatici din a doua generație în comerțul mondial în 2001 şi ponderea
Japoniei în comerțul mondial în 2004, ponderea Germaniei şi a tigrilor asiatici din prima generație
în 2009 şi depăşirea ponderii asiatici în ansamblu şi a SUA în 2010.
Există experți internaționali care consideră China ca pe o amenințare pentru celelalte
economii din regiune, subliniind că aceasta va ajunge să domine producția şi comerțul la toate
tipurile de produse manufacturate, de la cele intensive în forță de muncă (textile, îmbrăcăminte,
încălțăminte, articole de voiaj), la cele intensive în capital şi tehnologie. Există însă şi experți care
consideră că poziția Chinei în schimburile comerciale regionale va avea efecte negative asupra
economiilor cu venituri mici, specializate în producția de produse manufacturate intensive în forță
de muncă şi alte bunuri de consum (Cambodgia, Laos, Myanmar, mici economii din Asia de Sud,
chiar şi Indonezia, Filipine, Thailanda, Vietnam), însă efectele vor fi pozitive pentru economiile cu
venituri ridicate din Asia, exportatoare de bunuri de capital şi alte produse intensive în tehnologie
(în special Japonia şi tigrii asiatici din prima generație). Însă, faptul că economia chineză este
complementară cu restul Asiei, fie în materie de produse intensive în resurse naturale, fie în produse
intensive în capital uman şi tehnologie, ceea ce se reflectă şi în participarea la rețele regionale de
44
producție, face ca efectul net al creşterii economice chineze şi al participării sale tot mai intense la
schimburile comerciale internaționale să fie pozitivă pentru economiile asiatice.
Îmbunătățirea nivelurilor de productivitate, contribuția la creşterea competitivității, va
impulsiona în continuare integrarea regională prin comerț în zona Asia-Pacific. Datorită participării
economiilor asiatice la grupări economice integraționiste şi acorduri de liber-schimb, dezvoltării
rețelelor de producție regionale şi preluării de către China a rolului de motor al întregii economii
asiatice, comerțul intraregional a ajuns, treptat, la o pondere de 52% din schimburile comerciale ale
Asiei.
Analizând evoluția balanței comerciale a grupului economiilor emergente, se evidențiază
faptul că balanța comercială cu bunuri este puternic excedentară, în timp balanța comerțului cu
servicii este deficitară, ceea ce subliniază că serviciile joacă un rol secundar în aceste economii.
Dezvoltarea Chinei impulsionează şi va continua să impulsioneze în special economiile
emergente din Asia prin puternica integrare regională, însă şi Japonia chiar şi restul lumii, deşi
decalajele între diferitele regiuni din China, precum şi presiunile asupra mediului înconjurător se vor
menține şi în deceniu ce va urma. Însă, tocmai aceste decalaje între diferitele regiuni ale Chinei îi
vor permite să înregistreze ritmuri ridicate de creştere pe termen lung.
Estul Chinei, cu o infrastructură ridicată, cu un capital uman ridicat, cu o serie de centre de
cercetare-dezvoltare impulsionează fluxurile de ISD de intrare şi exporturile, care la rândul lor
generează un ciclu virtuos al creşterii. Vestul Chinei este la polul opus. Însă, pe măsură ce vestul
Chinei va înregistra progrese în domeniul infrastructurii şi al capitalului uman, cu un sprijin puternic
din partea guvernului, noile tehnologii vor putea fi asimilate şi în vest. Rolul major al Chinei de
motor al întregii Asii se poate astfel menține atâta timp cât nici un şoc major nu va anula avantajele
competitive şi comparative deținute în prezent de China. Deşi gradul actual de integrare economică
în Asia rămâne la nivelul de „triunghiuri de creştere” şi zone de liber-schimb, tendințele actuale
înregistrate în domeniul integrării asiatice evidențiază regiunea Asia-Pacific drept regiunea în
dezvoltare cu cele mai mari perspective de lărgire şi adâncire a integrării regionale în secolul 21.
Ca o concluzie finală, analiza economică din lucrare evidențiază rolul jucat de China în
dezvoltarea schimburilor comerciale regionale şi chiar internaționale. Mizând în continuare pe
exporturi şi atragerea fluxurilor de investiții străine directe, pe participarea la grupările economice
integraționiste, pe diminuarea fenomenului de polarizare socială şi dezechilibrele ecologice, China
are potențialul de a deveni în următoarele decenii cea mai mare putere economică pe plan mondial.
Ne putem întreba retoric: va deveni secolul 21 secolul Chinei (deci al Asiei)? – numai timpul ne va
putea oferi răspunsul la această întrebare.
45
BIBLIOGRAFIE
Cărți:
1. Bădulescu, V.V., Tratat de politică comercială, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti, 1945
2. Csillaghy , J., Integration economique internationale et differenciation regionale, Editura
Editions de L'Epargne, Paris, 1965
3. Denton, G.R., Economic Integration in Europe, Editura Weidenfeld & Nicolson, Londra,
1969
4. Deutsch, K.W., Communication Theory and Political Integration, Editura J.P. Lippencott
and Co., Philadelphia, 1964
5. Dobrescu, E.M., Integrarea economică, ediția a III-a revăzută şi adăugită, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2010
6. Dufour, J.L., Crizele internaționale, Editura Corint, Bucureşti, 2002
7. Ghibuțiu, A., Globalizarea economiei mondiale şi implicații pentru sistemul comercial
internațional – Conjunctura economiei mondiale, I.E.M, București, 1993
8. Goodhart, Ch., Illing, G., Financial Crisese, Contagion, and the Lender of Last Resort, ediția
a III-a, Editura Oxford University Press, Marea Britanie, 2010
9. Guernier, M., Tiers Monde: Trois Quarts Du Monde, Rapport Au Club De Rome, Editura
Dunod, Paris, 1990
10. Haas, E.B., International Integration: The European and the Universal Process,
International Organization 15, 1961
11. Jones, Ch., Introduction to economic growth, ediția a II-a, Editura W.W. Norton & Company
ltd., New York, 2002
12. Kaikazu, H., Growth Triangles in ASEAN. New approaches to regional cooperation, GSID
Nagoya University, 2010
13. Lindberg, L.N., Integration as a Source of Stress on the European Community System,
International Organization 20, 1966
14. Maillet, Gh.P., Jefrey, D.L., Christianity and Literature: Philosophical Foundations,
Integrations Series, Editura Academic, San Francisco, 2011
15. Meade, J.E., Liesner, H.H., Wells, S.J., Case Studies In European Economic Union. The
Mechanics of Integration, ediția a V-a, Oxford University Press, Londra, 1992
16. Moca, Gh., Dreptul organizațiilor internaționale, Editura Arta, București, 2000
46
17. Moisuc, Ct. (coord.), Economie internațională II. Relații economice internaționale, Editura
Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2001
18. Myrdal, G., Economic theory and underdeveloped regions, Editura Hutchinson, Londra,
1957
19. Oehler-Şincai, Puterea comercială a Asiei – analiza grupurilor economiilor emergente
asiatice, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2008
20. Scitovski, T., Money and the Balance of Payments. Editura RandMcNally, Londra, 1969
21. Shafaeddin, M., The Role of China in Regional South-South Trade in Asia-Pacific: Prospects
for industrialization of the low-income countries, Multi-year Expert Meeting on International
Cooperation: South–South Cooperation and Regional Integration 23–25 February 2011,
Institute of Economic Research, University of Neuchatel, p. 25
22. Suian, P., Integrarea vest-europeană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995
23. Tinbergen, J., International economic integration, 2nd edition rev., Editura Elsevier,
Amsterdam, 1965
Articole:
1. Balassa, B., Trade Creation and Trade Diversion in the European Common Market, în
revista The Economic Journal, vol. 77, 1967, pp. 1–21
2. Bulard, M., Progres et inegalite – La Chine aux deux visages, articol publicat în Le
Monde Diplomatique, Paris, 2005, pp. 34 - 38
3. Francis, Ng., Yeats, Al, Major trends in Asia, în revista Policy Research 3084, iunie,
2010, Washington World Bank
4. Lipsey, R.G., Lancaster, K., The General Theory of Second Best, The Review of
Economic Studies, 24(1), pp. 11–32. Reprinted in Robert E. Kuenne, 2000
5. Negescu, D., Spre o tripolarizare a comerţului mondial, Tribuna Economică, nr.
15/1995, p. 28
6. Oehler-Şincai, M., Cine face jocurile în Asia?, articol publicat în revista Lumea, nr. 11
(176), noiembrie 2007, pp. 30 34
7. Perroux, Fr., Intégration économique. Qui intègre? Au bénéfice de qui s'opère
intégration?, în revista Économie appliquée XIX (3-4), Paris, 1966, pp. 389-414
Site-uri web:
1. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Gottfried_Haberler, [accesat la 10.03.2011,
ora 12.34]
47
2. http://en.wikipedia.org/wiki/Economic_integration, [accesat la 10.03.2011, ora 13.24]
3. http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=5281480,
[accesat la 12.03.2011, ora 17.23]
4. http://europa.eu/pol/cust/index_fr.htm, [accesat la 15.03.2011, ora 17.56]
5. http://www.unescap.org/about/index.asp, [accesat la 22.04.2011, ora 14.34]
6. http://www.unescap.org/about/committee_mpd.asp, [accesat la 22.04.2011, ora 17.45]
7. http://www.unescap.org/about/committee_ict.asp, [accesat la 23.04.2011, ora 09.23]
8. http://www.adb.org/About/, [accesat la 25.04.2011, ora 12.34]
9. www.sectsco.org, [accesat la 28.04.2011, ora 12.31]
10. www.cfr.org/publication/13593/ (Consiliul pentru Relații Externe, SUA)
11. www.iaea.org/news/center/central_asia.html, [accesat pe 23.04.2011, ora 18.45] (Agenția
Internațională pentru Energia Atomică)
12. http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?
id_tip_categorie=1&&id_categ=12&id_revista=5435&id_nr_revista=145&mod=arhiva,
[accesat la 15.03.2011, ora 18.23]
13. http://www.indexmundi.com/china/investment_%28gross_fixed%29.html, [accesat la
28.04.2011, ora 12.34]
14. http://www.indexmundi.com/china/inflation_rate_%28consumer_prices%29.html,
[accesat la 29.04.2011, ora 12.10]
15. http://www.indexmundi.com/china/exports.html, [accesat la 29.04.2011, ora 19.23]
16. http://www.indexmundi.com/china/imports.html, [accesat la 29.04.2011, ora 20.32]
17. http://stiri.rol.ro/china-cel-mai-mare-exportator-mondial-din-2009-609177.html, [accesat
la 01.05.2011, ora 12.17]
18. http://financiarul.org/?p=433, [accesat la 01.05.2011, ora 15.23]
19. www.aseansec.org/19346.html, [accesat la 05.05.2011, ora 18.45]
20. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2050.html, [accesat la
06.05.2011, ora 13.23]
Rapoarte şi studii
1. Asian Development Bank Outlook 2007, 2008, 2009
2. Raport UNCTAD 2009
3. Raport UNESCAP 2009
48
LISTA FIGURILOR ŞI TABELELOR
Figura nr. 2.1 Harta ţărilor membre ASEAN...........................................................................27
Figura nr. 2.2 Ţările membre APEC........................................................................................30
Tabelul nr. 3.1 „Triunghiurile de creştere” din Asia, la care participă China.........................41
49