Post on 05-Dec-2015
description
transcript
Drept Roman
1. Organizarea judiciară în Epoca Postclasică
A. Magistrații judiciari
În această epocă, organizarea judiciară romană a suferit o serie de transformări
determinate de complexitatea, întinderea și greutatea pe care le-a căpătat administrația imperială.
În perioada Dominatului nu mai existau magistrați învestiți special cu
administrarea
actului de justiție (jurisdtictio). Competențele judiciare și administrative sunt reunite în persoana
acelorași înalți funcționari imperiali.
Pretorul urban, mai târziu, își va pierde competența generală de administrator al
jurisdicției civile, rămânân cu atribuția de organizator de spectacole pentru cetățeni. Jurisdictio
este preluată pe prefectții orașelor, care, la Roma și Constantinopol, dobândesc și competența
generală de a judeca. Administrarea jurisdicției civile devine apanajul funcționarilor
administrativi, corespunzător unor ierarhiii complexe, stricte și pletorice.
În provincii, se mențin magistrații municipali, cu aceleași competențe precum în
perioada Principatului și cărora li se adaugă așa-numiții defensores civitatis (apărători ai
cetățenilor), cu misiunea inițială de a proteja categoriile plebee în fața abuzurilor potentaților.
Aceștia obțin și câteva competențe în cauzele penale minore (cauze a căror valoare disputată nu
depășește 300 de aurei – bănuți de aur).
B. Judecătorii
Separarea administrării actului de justiție de judecata propriu-zisă ia sfârșit în Epoca
Dominatului. Sub același terment de judex îi regăsim pe toți judecătorii care au competențe
speciale în materie de judecată.
Colegiile de centumviri de decemvirii și-au restrâns competențele până la dispariție.
În
această fază a Imperiului, centumvirii mai păstrau puține atribuții de judecată în materie
succesorală, iar decemvirii continuau, în calitatea lor de responsabili de secțiuni ai tribunalelor
centumvirale, să soluționeze cauzele referitoare la cetățenie și libertate.
Instituția lui ums judicus, a judecătorilor privați, dispare cu desăvârșire.
În aceeași perioadă, ca semn al puterii sporite dobândite de creștinism sub împărații
creștini, începând cu Constantin cel Mare, episcopii dobândesc un drept exorbitant, chiar de a
judeca pricini laice. Această judecată, conform unui uzaj instaurat încă din timpul lui Constantin,
purta asupra casărilor cu retrimitere, doar dacă părțile o doreau. Judecata episcopilor a dobândit o
largă răspândire în rândul creștinilor și ca urmare a
compromiterii unor judecători laici prin abuzurile lor. Abia în 398, în Imperiul de Răsărit,
Arcadius abrogă judecata episcopală. În Imperiul de Apus, abia în 452 se restabilește ordinea
inițială și li se recunoaște episcopilor doar dreptul de a soluționa afacerile civile în chip de
arbiter, în baza unui compromis între părție și, firește, alături de competența generală în cauzele
religioase.
2. Probatoriile în Epoca Postclasică
Probatoriile se efectuau în perioada Dominatuluim exclusiv în prezența judecătorului,
aceasta având dreptul de a pretinde părților interogatorii, depunerea jurământului etc. În creația
justiniană (Codex) regăsim o ierarhizare a probelor în funcție de criterii precise. Astfel, probele
scrise aveau întâietate față de probele testimoniale, iar acestea din urmă erau evaluate în funcție
de numărul martorilor, nefiind suficientă depoziția unui singur martor.
Între probele cu înscrisuri operează diverse clasificări axiologice. Forță probantă absolută
dobândeau înscrisurile ce emanau de la un notar sau de la un magistrat competent. Pentru a putea
fi luate în considerație, înscrisurile sub semnătură privată trebuiau întocmite în prezența
martorilor și semnate de către aceștia și de către acela care le redacta. Invocarea acestora din
urmă în cursul instrumentării cauzei trebuia să fie însoțită de un jurământ supletoriu de garantare
a autenticității lor.
Mărturisirea dobândește și ea o recunoaștere tot mai largă și o forță probantă
considerabilă.
Mărturisirea aducea unele avantaje chiar pârâtului, care beneficia de o prorogare a executării
obligației (un termen de grație). Mărturisirea trebuia să fie însă judiciară. Mărturisirea
extrajudiciară nu producea efecte decât în mod excepțional. Astfel, doar în cauzele de interes
etatic mărturisirea făcută în prezența unui funcționar putea fi asimilată unui înscris. Deosebit,
mărturisirea trebuia să poarte doar asupra unui lucru cert.
Jurământul, ca mijloc de probă, dobândește, la această epocă, un alt înțeles față de acela
din Epoca Clasică. Astfel, acesta este înțeles ca mijloc de probă de sine stătătoare.
În funcție de scopul vizat, jurământul era:
Necesar – conform căruia adversarul din proces, prelevându-se de el, putea obține
câștig de cauză, întrucât judecătorul nu-l putea respinge decât în mod excepțional;
caracter obligatoriu, valoare absolută.
Supletiv, de complinire – reprezenta o facultate a judecătorului aflată la dispoziția
sa în cazul în care probatoriile administrate nu-l satisfăceau sub raportul valorii și
forței lor probante;
Interogatoriul este asimilat probelor cu forță probantă absolută. Chemarea pârâtului
„personal la interogatoriu” se efectuează cu anticipațiu, prin chiar actul introductiv de instanță, și
face obiectul unei pretenții precis determinate prin actul de citare, ceea ce îi conferă și astăzi
interogatoriul o valoare probantă distinctă, iar abținerii de a-i da curs, o valoare de prezumție –
achiesarea tactită la pretențiile adversarului.
Prezumțiile reprezentau probe de sine stătătoare, cu forță doveditoare neîndoielnică, fie
că
era vorba de prezumții legale absolute irefragibile (jura et de jure), fie că era vorba de prezumții
relative (juris opinio), fie de prezumții conjuncturale (opinio repentina), fie de prezumții
constante (opinio perpetuae).
În timpul lui Justinian, prezumțiile legale relative , care suportă proba contrarie, se
înmulțesc în mod deosebit, ușurând astfel munca judecătorului.
3. Dobândirea și pierderea calității de cetățean roman (pg. 275)
A. Nașterea din părinți cetățeni – cel mai important izvor al acestui statut.
Copilul născut dintr-o căsătorie legitimă justae nuptiae) urmează statutul juridic al
tatălui, în timp ce copilul rezultat dintr-o altă uniune urmează doarta mamei. Sistemul
dreptului roman, în această materie, se baza pe criteriul naționalității părinților, nu pe
faptul nașterii pe teoritoriul statului roman.
B. Fapte posterioare nașterii – cetățenia putea fi dobândită fie a urmare a eliberărilor din sclavie, fie ca urmare a unei adopțiuni sau grație unei concedări a acestei calități din partea conducerii juridice.
Favorile individuale pentru dobândirea cetățeniei putea avea ca suport diverse
fapte
determinate în sarcina celor ce doreau să o dobândească. Exemple
Denunțarea infracțiunii de luare de mită comisă de un magistrat roman;
Depunerea armelor în urma războiului social, dar numai într-un interval de
2 luni de la promulgarea legii și care cereau expres cetățenia romană.
Pierderea calității de cetățean roman – intervenea numai în cazuri expres prevăzute de
lege, astfel de situații fiind destul de restrânse, cum ar fi:
Pierderea libertății atrăgea pierderea cetățeniei;
Relegarea, exilarea – voluntară sau forțată;
Ca urmare directă a unei condamnări la pedepse infamante, cum ar fi munca
silnică în mină sau lupta cu fiarele în arenă.
4. Drepturile și obligațiile cetățenilor romani de plin drept = cives Romani optimo jure
DREPTURI POLITICE
a) Dreptul de a alege prin voturi date în cadrul adunărilor populare (jus suffragii);b) Dreptul de a fi ales în una dintre magistraturile statului (jus honorum);c) Dreptul de a efectua serviciul militar în cadrul legiunilor armatei roman (jus
militae);d) Dreptul de a practica un cult religios în mod public;
DREPTURILE CIVILE
a) Dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după jus Quiritium, adică o justae nuptiae sau, generic, jus connubii;
b) Dreptul de a încheia orice acte juridice prevăzute de jus civile (jus commercii);c) Dreptul de a transmite moștenirea pe cale testamentară (jus testamenti factio);d) Dreptul de a apela la justiție pentru apărarea și realizarea acestor drepturi prin
forme procedurale (legis actio).
Principalele obligații civice ale romanilor se referă la efectuarea stagiului militar și, respectiv, la plata tributului (impozitului).
5. Căsătoria romană. Condițiile de fond și de formă ale căsătoriei
Condițiile de validitate ale căsătoriei:
A. Consimțământul – era necesar a fi consemnat într-o declarație de voință. Acest
consimțământ exprimat trebuia urmat de un consorțiu, de viață în comun.
B. Pubertatea – starea fiziologică a puberului. Trecerea de la impubertate la pubertate a
fost apreciată de reprezentanșii școlii proculiene a fi la vârsta de 12 ani pentru fete și
14 ani pentru băieți. Disputa dintre sabinieni și proculieni a încetat abia în timpul lui
Justinian, care a îmbrățișat cea de-a doua opinie, și datorită decenței impuse de
morala creștină în raporturile șefilor de familie cu fiicele.
C. Connubium = dreptul de a încheia o căsătorie legitimă în baza normelor lui jus civile.
Acest drept era recunoscut doar cetățenilor romani, latinilor vechi, membri ai
Confederației latine sau, în mod excepțional, ca o favoare făcăută unor persoane ori
unor colectivități determinate. Un impediment absolut la căsătorie îl constituia, deci,
lipsa lui jus connubii. În toate cazurile, jus connubii nu putea fi exercitat dacă exista o
serie de impedimente relative la căsătorie, precum:
1) Rudenia (cognatică sau agnatică) în linie dreaptă la infinit, în linie colaterală,
până la gradul al șaselea (veri de rangul al treilea); în Epoca Clasică,
interdicția se limitează la verii primari (rude colaterale de gradul al patrulea);
2) Adopția - după emancipare, impedimentul subzistă doar în legătură cu rudele
în linie directă;
3) Până la Lex Canuleea, căsătoria dintre plebei și patricieni era prohibită, iar în
linie colaterală, între cumnați;
4) Era prohibită căsătoria între liberți și ingenui până în timpul împăratului
Augustus;
5) Poligamia era în afara legii;
6) Era interzisă căsătoria între femeia adulterină și amantul ei, aceea dintre tutore
și fiii săi sau fosta pupilă, aceea dintre curator și fata de 25 de ani aflată sub
curatelă;
Condițiile formale diferă în funcție de genul de căsătorie încheiată.
6. Persoanele juridice = persona ficta (pg. 342)
Asociațiile cu personalitate juridică distinctă și cu prerogative diferite, care au evoluat în timp, sunt:
1) Universitatis (comunitate);2) Corpora (grup de persoane);3) Societates publicanorum (societăți de publicani, compuse din persoane ce se
ocupau cu strângerea impozitelor);4) Universitates personarum („asociații de persoane”, cum sunt: res publica,
civitates, coloniae, toate fiind diviziuni administrative);5) Colegii (collegia, asemănătoare breslelor);6) Universitates rerum (comunități bazate pe un patrimoniu comun).
Regulile de funcționare a persoanelor juridice reprezintă o creație, în timp, a marilor jurisconsulți ai Romei imperiale clasice. Aceștia au ridicat edificiul regulamentar, preconizând:
1) Voința persoanei juridice în ansamblul ei, distinctă de aceea a membrilor ei, seprarți;
2) Posibilitatea de a dobândi, prin intermediul sclavilor, posesiuni în numele ei;3) Capacitatea de a se obliga în nume și în interes propriu;4) Posibilitatea de a dobândi un drept real, diferit de proprietățile particulare ale
membrilor săi;
Persoanele morale supraviețuiesc celor fizice. Singurele persoane juridice care se autodizolvau erau:
1) Fundațiile, și acestea odată cu lichidarea patrimoniului afectat activității lor;
2) Cele care își realizau scopul propus la înființare;3) Cele care urmăreau scopuri subversive.
7. Jus rerum. Conceptele fundamentale
Drepturile reale sau drepturile asupra lucrurilor au fost reglementate fie de normele lui
jus civile, fie de normele pretoriene. Pentru înțelegerea drepturilor reale este necesară abordarea
următoarelor noțiuni: lucru (res), bun (bona) și patrimoniu (patrimonium) cu diviziunile,
subdiviziunile și relatiile dintre acestea.
Bunul sau lucrul este strâns legat de ideea de apropiere, însușire, dobândire în proprietate
a unui obiect material sau a unei valori (obiect material al dreptului).
Patrimoniul este universalitatea drepturilor și obligatiilor evaluabile in bani, care aparțin
sau se raportează la titular și care, în cadrul universalității patrimoniale, își păstrează
individualitatea. Patrimoniul este unic și apartine titularului până la moartea sa.
Drepturile și obligațiile care compun patrimoniul sunt divizibile, individuale și distincte.
În vechiul drept roman, patrimoniul avea accepțiunea de masa de bunuri, drepturile și
obligațiile pe care pater familias le-a moștenit și trebuie să le transmită, la rându-i,
moștenitorilor. Abia în Epoca Clasică patrimoniul a început să fie tratat de jurisprudenți
ca un ansamblu de drepturi și datorii, indiferent de modul lor de dobândire (drepturi reale
sau drepturi personale, de creanță).
Alți termeni consacrați îm Epoca Străveche și în cea Veche desemnau fragmente ale
patrimoniului. Astfel, pecunia reprezenta ansamblul animalelor mici din patrimoniu și, mai
târziu, a lucrurilor mancipi. Familia reprezenta inițial grupul de sclavi (familia rustică – munci
agricole și familia urbană – munci gospodărești). În cele din urmă, termenul „familia” ajunsese
să desemneze ansamblul lucrurilor mancipi.
8. Jus rerum. Divisio bonorum. Res extra patrimoniumGaius, compilat mai târziu de Justinian, face diviziunea bunurilor în bunuri aflate
în patrimoniul nostru (res in patrimonio) și bunuri aflate în afara patrimoniului nostru (res
extra patrimonium). Aceasta este diviziunea fundamentală a bunurilor.
Res extra patrimonium sunt bunuri care, prin natura lor (apa, aer, energia solară
etc.), sau prin voința legiuitorului (lucruri cu caracter divin sau cele de uzaj public), nu pot
face obiectul apropriațiunii private sau, chiar etatice, comune. Res extra patrimonium se
impart in res nullius divini juris si res nullius humani juris.
În raport cu destinația lor publică, acestea se împart în două categorii:
Res nullius divini juris reprezintă subdiviziunea bunurilor nimanui, care au izvor juridic
de drept divin și constituie masa de bunuri improprii folosinței „omenești”. Sunt bunuri
afectate exercitării unui cult public ori destinate simbolisticii mitice sau mistice. În
aceasta categorie intră, după afecțiunea lor specială, particulară:
A. Res sacrae – acelea consacrate (ritualul consecratio) ca atare în urma unei
„hotărâri” a poporului roman (lege, constituțiune imperială) Din această
categorie fac parte templele, sanctuarele, statuile zeilor, altarele. După
răspândirea creștinismului și după consacrarea acestui cult ca religie
oficială (20 mai 325 – Conciliu lângă Nicomedia) bunurile din această
categorie au fost consacrate Triadei Consubstanțiale: Dumnezeu, Iisus Fiul
și Sfântul Spirit.
B. Res religiosae – fiecare familie întreținea un cult propriu, cult care avea ca
obiect de contemplație și venerație însăși memoria strămoșilor „zeificați”
prin simpla trecere în nemurire. Pentru că erau înmormântați aceștia erau
denumiți dii mani sau „zeii de sub pământ”. Mormintele și semnele
particulare ale acestora constituiau lucruri religioase indiferent de calitatea
celui înmormântat prin simpla voință a autorului funeraliilor. Condiția era
ca bunurile sepulcrale să fie amplasate pe terenul aflat în proprietatea
autorului funeraliilor.
C. Res sanctae – pentru protejarea și scoaterea lord in circuitul civil (res
extra commercium), bunuri precum porțile, zidurile cetății, pietrele de
frontieră au fost considerate sacrosancte și statuate ca atare.
Res nullius humani juris sunt bunurile nimănui, consacrate de dreptul profan, laic,
omenesc. Din această categorie fac parte
A. Res communes - aerul, apa potabilă, marea și malurile ei sunt, prin excelență,
bunuri comune.
B. Res publicae – statul roman, ca persoană juridică supremă, avea dreptul de a-și
rezerva propriile domenii, bunuri, între cele mai cunoscute fiind servii publici,
ager publicus (pământul aflat în proprietatea statului), porturile vacante, locurile
publice. Asupra acestei categorii de bunuri, statul roman putea nestingherit
exercita, prin reprezentanții săi cu funcții magistrale, toate atributele dreptului de
proprietate.
C. Res universitatum – formă particulară a bunurilor publice, bunuri aflate în
proprietatea altor persoane juridice, precum cetățile, municipiile, orașele italice.
Re găsim în această categorie teatrele și arenele, circurile, stadioanele. Aceste
bunuri sunt destinate nevoilor și intereselor generale ale persoanelor, neputând,
deci, face obiectul unei apropriațiuni private, al unui alt drept real sau al unui
drept de creanță individual.
9. Jus rerum. Divisio bonorum. Res in patrimonio
Gaius, compilat mai târziu de Justinian, face diviziunea bunurilor în bunuri aflate în
patrimoniul nostru (res in patrimonio) și bunuri aflate în afara patrimoniului nostru (res extra
patrimonium). Aceasta este diviziunea fundamentală a bunurilor.
A. CRITERIUL IMPORTANȚEI FORMALE A BUNULUI ÎN CADRUL
PATRIMONIULUI CETAȚEANULUI ROMAN
1) Res mancipi – acele bunuri susceptibile de a fi dobândite, în Epoca Veche, doar
printr-o mancipațiune sau printr-o cesiune în prezența magistratului (in jure
cesio). Regăsim aici cele mai importante lucruri din gospodăria străveche și veche
a lui pater familias, precum: suprafețe de pământ italic (ager italicus), edificiile,
servituțile prediale rurale, rustice, toate fondurile fixe situate pe teritoriul italic,
animalele de tracțiune (cai, vite etc.), turmele de animale mari, sclavii.
În ceea ce privește animalele domestice, școala sabiniană susținea că aceste devin
res mancipi din momentul nașterii, în timp ce școala proculiană spunea că devin
res mancipi în momentul domesticirii și al aproprierii lor.
2) Res nec mancipi – toate celelalte bunuri. Cele mai relevante sunt: fiarele sălbatice,
bunuri incorporale (drepturile și obligațiile), cu excepția servituților prediale
asupra fondurilor rustice.
Odată cu dezvoltarea economică de la finele Republicii, acestă diviziune devine
improprie prin excesivul ei formalism și, mai ales, prin stânjenirea procedurilor
greoaie cărora trubuia să le fie supusă înstrăinarea bunurilor mancipi pentru
dobândirea pe cale convențională a proprietății quiritare asupra lor.
B. CRITERIUL CORPORALITĂȚII BUNURILOR
1) Corporales – tangibile (que tangi possunt); Acestea puteau fi dobândite în
prorpietate prin moduri precum: ussucapio (uzucapiune), traditio (tradițiune),
ocupatio. Doar aceste bunuri puteau fi posedate, deci prescrise achizitiv.
Dreptul de proprietate reprezenta o excepție de la integrarea în cadrul
bunurilor incorporales. Jurisprudenții romani considerau că între proprietate
ca drept și obiectul ei material există deplină similitudine. Acest lucru se
întâmpla datorită necesității de a acomoda teoria asupra proprietățiicu
exigențele diviziunii bunurilor.
2) Incorporales – includeau drepturile și obligațiile, prin excelență, abstracte
(que nec tangi possunt). În această categorie erau incluse și servituțile prediale
asupra fondurilor urbane sau rurale, care făceau parte din categoria lucrurilor
mancipi. Acestea erau străine operațiunilor și instituțiile de mai sus:
ussucapio, traditio, ocupatio.
C. CRITERIUL MUVABILITĂȚII BUNURILOR CORPORALE
1) Res moventes (lucrurile mișcătoare) – bunurile apte de a se deplasa prin
propria lor energie (animale, sclavi ș.a.), alături de bunurile care pot fi
deplasate sub acțiunea unei energii externe.
2) Res imoventes – bunuri nesusceptibile de muvabilitate, precum: terenurile (res
soli), construcțiile (domus aedificium, aedes), acareturile din dotă (praedia
dotalis) și toate accesoriile care fac cu acestea corp comun.
Importanța clasificării: stabilirea termenelor pentru uzucapiune (2 ani pentru
uzucapiunea imobilelor).
D. CRITERIUL NATURII BUNURILOR ASOCIAT INTENȚIEI PĂRȚILOR DINTR-UN
RAPORT JURIDIC
1) Ad species (lucruri de specie) – individualizate prin natura lor, prin constituția
sau forma lor, astfel încât sunt unice.
2) In genus (de gen) – neindividualizate prin trăsături particulare, deci multiple
sau multiplicabile, sepot confunda unele cu altele fără ca acest fapt să atragă
vreo consecință juridică. Această individualizare a bunurilor de gen comportă
analiza, evaluarea lor după 3 esențiale criterii: quid, quale, quantum („ce fel
de bun”, „cum”, „ce cantitate”).
Importanța clasificării: planul suportării riscului dispariției fortuite a lucrurilot.
Astfel, dacă, până în momentul tradițiunii bunului de specie cumpărat, intervine o
cauză de forță majoră sau un caz fortuit ce conduc la dispariția bunului, riscul
incumbă dobânditorului. Dacă, dimpotrivă, bunurile supuse întrăinării sunt bunuri
de gen și până în momentul dispariției lor fortuite nu a intervenit individualizarea
lor, riscul este suportat de către debitorul bunuriloe, ca o consecință a principiului
după care bunurile de gen nu pier (genera non perunt).
E. CRITERIUL CONSUMPTIBILITĂȚII
1) Res que primo usu consumptur (consumptibile după un prim uz) – bunuri ce
fac obiectul unui contract de împrumut de consumație (mutuum).
2) Res que nec primo usu consumptur (neconsumptibile) – bunuri care presupun
o folosință îndelungată, succesivă în timp (bunuri proprii contractul de
împrumut de folosință – comodatus).
Importanța clasificării: determinarea bunurilor susceptibile de a fi uzucapate.
F. CRITERIUL FUNGIBILITĂȚII BUNURILOR
1) Fungibiles – interșanjabile (se pot schimba între ele fără să rezulte consecințe
juridice din această operațiune)
2) Non fungibile – nu pot suporta această schimbare fără a produce consecințe
juridice, fiind unicare, perfect individualizate (opere de artă, bunuri cu valoare
personală etc.).
G. CRITERIUL ACCESORIALITĂȚII BUNURILOR
1) Res principalem – au o existență se sine stătătoare și sunt foarte importante în
cadrul patrimoniului.
2) Res accessorium – servesc la punerea în valoare a bunurilor principale și
urmează soarta acestora.
10. Jus rerum. Proprietas sive dominium. Evoluția dreptului de proprietate în Roma Antică
Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei
societăți; raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere
juridic, proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile
publice și garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.
În dreptul roman, proprietatea a evoluat de la Epoca Străveche la cea Postclasică,
străbătând trei forme:
proprietatea colectivă, gentilică;
proprietatea familială, paternală ;
proprietatea individuală.
Ceea ce unește aceste trei forme de proprietate se sublimează în caracteristica
Fundamentală sugerată de noțiunea de „putere”, nouțiune concentrată în expresia „plena in re
potestas”. Această expresie sugerează recunoașterea, în persoana „proprietarului” deplinelor
puteri pe care jus civile le putea oferi unei persoane în raport un un res.
Dominiun asigura subiectului său cele 3 prerogative statuate ca atare în Epoca
Clasică a dreptului roman:
1) Jus utendi (usus) – dreptul de folosință nelimitată a bunului.
2) Jus fruendi (fructus) – dreptul de a culege fructele naturale, civile sau
industriale.
3) Jus abutendi (abusus) - dreptul de dispoziție materială și juridică asupra
bunului.
EVOLUȚIE ISTPRICĂ
o Epoca Străveche
Proprietatea era determinată de modul de organizare tribală a societății romane;
folosința comună asupra terenului nu presupune și o apropriere individuală a vreunei părți
din acesta.
Odată cu disoluția tribului și întărirea grupurilor gentilice, familiile au primit în
„folosință temporară” câte o suprafață de pământ în interiorul cetății (intra muros). Datorită
faptului că acesta nu era suficient pentru asigurarea necesităților alimentare, familiile romane
au primit o suprafață de pământ și în afara zidurilor (extra muros).
o Epoca Veche
Lex Duodecim Tabularum atestă existența, alături de vechea proprietate gentilică,
și a unei proprietăți familiale. În cadrul acesteia, heredium-ul, transmisibil pe cale succesorală,
fundus-ul (suprafața de terent extra muros) ocupau locul cel mai important. Heredium-ul trebuia
păstrat cu sfințenie și transmis din generație în generație. Înițial, acest heredium, era inalienabil,
imposibil de înstrăinat prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. În lipsă de moștenitori
legitimi, revenea colectivității gentilicie pentru a fi redistribuit familiilor romane paupere.
Premisele apariției proprietății private se regăsesc în atribuirea, în exclusivitate,
lui pater familias, prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile și asupra celor
imobile.
Coproprietatea familială, prin atribuiri succesive și prin efectul uzucapiuniia luat,
în timp, locul proprietății colective, gentilice, pentru ca, mai târziu, și proprietatea familială să fie
obiectul unei disoluții asemănătoare.
11. Dominiun ex jure Quiritium
Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei societăți;
raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere juridic,
proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile publice și
garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.
Dominiun ex jure Quiritium, care nu putea fi exercitată decât de către cetățenii romani,
evocă prin însuși conținutul semantic al expresiei, ideea de putere și pe aceea de tradiție romană.
Subiecții activi ai acestei forme de proprietate puteau fi doar cetățenii romani, întrucât
numai aceștia exercitau jus commercii (în sensul de putere conferită unei persoane, la Roma, de-a
încheia acte juridice sub imperiul și garanția normelor juridice prevăzute de jus civile). Mai
târziu, jus commercii a fost recunoscută latinilor, și în mod excepțional, unor categorii de
peregrini.
Doar anumite lucruri erau susceptibile a fi dobândite în proprietate quiritară, iar asupra
acestora dreptul cetățeanului roman era un drept absolut și perpetuu. În ceea ce privește
suprafețele de teren, doar cele situate în perimetrul peninsulei italice (ager italicus) făceau
obiectul acestei forme de proprietate.
Proprietatea quiritară putea fi dobândită numai prin modurile recunoscute în mod expres
de jus civile (jus Quiritium), precum:
a) Mancipațiunea (mancipatio) – doar pentru lucrurile mancipi;
b) Cesiunea în prezența magistratului judiciar (in jure cessio);
c) Uzucapiunea (usucapio) – mijloc de dobândire a proprietății în perioada
preiustiniană, după cum bunurile erau mobile (1 an) sau imobile (2 ani).
Principala sancțiune, aferentă doar bunurilor foarte valoroare – acțiunea în revendicare
(rei vindicatio). În Epoca Clasică, această acțiune și-a mărit aria de cuprindere protectivă, atât
sub raportul obiectului, cât și sub acela al subiecților ce o puteau exercita.
12. Dominium bonitarium
Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei societăți;
raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere juridic,
proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile publice și
garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.
Proprietatea bonitară (in bonis habere, in bonis esse, bonitarium dominium) a fost
reglementată de normele cuprinse în jus gentium (dreptul ginților).
Această formă de proprietate îi avea ca subiecte de drept pe străinii (peregrinii) din
provinciile romane (unde este regăsită sub formula de ”proprietate provincială”).
Pentru exercitarea prerogativelor de folosință și de culegere a fructelor (jus utendi ac jus
fruendi), spre exemplu, ăn ceea ce privește terenurile situate în provinciile romane, titularii
proprietății bonitare plăteau un impozit (taxă de folosință – vectigal).
Deși peregrinii aveau doar possessio, care nu era utilă (nu o puteau invoca pentru a
uzucapa bunul) mai târziu, grație unui edict al pretorului peregrin și prin interdictele posesorii,
era apărată posesiunea asupra respectivelor terenuri provinciale printr-o acțiune utilă (Actio
utile), într-un mod quasi-asemănător celui prevăzut de actio in rei vindicatio.
13. Proprietatea peregrină
Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei societăți;
raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere juridic,
proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile publice și
garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.
Acest tip de proprietate putea fi dobândit la Roma doar pe cale excepțională de către
străinii (peregrinii) care, în prealabil, se bucurau de exercițiul lui jus commercii.
Această formă de proprietate nu putea fi garantată, însă, printr-o acțiune în revendicare
(rezervată doar cetățenilor romani). Conform normelor de jus gentium, proprietatea peregrină nu
era asemănătoare proprietății quiritare a cetățenilor romani optimo jure. Din acest motiv, li s-a
acordat (pentru garantarea siguranței tranzacțiilor) acestor peregrini o actio furti (împotriva
sustragerilor de orice fel, a delictelor – injuria).
În Epoca Clasică, printr-o acțiune fictivă, pretorul peregrin (la Roma) și guvernatorii de
provincie îi puteau pune pe peregrini în situația cetățenilor romani, cazuri în care acțiunea lor în
justiție era asemănătoare revendicării.
14. Proprietatea pretoriană
Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei
societăți; raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere
juridic, proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile
publice și garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.
Proprietatea pretoriana protejează pe posesorul care a fost deposedat împotriva
voinței sale, ori pe cumpărătorul de bună-credință, care a cumpărat de la un neproprietar.
Când însă, comerțul a luat o deosebită amploare și formele de înstrăinare s-au
simplificat considerabil, a fost creată acțiunea publiciană pe baza ficțiunii uzucapiunii
instantanee. Cu alte cuvinte, odată cu împlinirea termenului de uzucapiune (1 an pentru
bunurile mobile și 2 ani pentru bunurile imobile), proprietarul pretorian ar fi devenit
proprietar quiritar. Tradițiunea producea, din perspectiva descrisă mai sus, o dublă consecință
juridică atunci când obiectul ei era un res mancipi: înstrăinătorul (tradens) continua să
păstreze și după înstrăinare nuda proprietate aupra bunului, pe când dobânditorul (accipiens)
avea bunul doar în posesie. Cu timpul, spre finele Dominatului, după cum relevă Codul lui
Justinian, aceste forme multiple de proprietate se reunesc în dominium (proprietas).
15. Limitele exercitării dreptului de proprietate imboniliară
Exercițiul liber al bunurilor imobile putea împieta corecta utilizare de către alți proprietari
și, ca atare, s-a impus ca, pe cale reglementară, să se aducă unele corective exercitării
nestingherite a prerogativelor dreptului de proprietate.
Forme de limitare
a) Existența servituților reale (prediale) rustice sau urbane, servituți care se circumscriu
drepturilor reale ale unei persoane asupra bunurilor altei persoane, drepturi stabilite în
profitul fondului de bunuri imobile dominant, al primei persoane. Exemple:
1) Iter (dreptul de a trece pedestru pe terenul altuia);
2) Via (dreptul de a trece cu mijloacele de tracțiune animală);
3) Actus (dreptul de a trece cu turmele de animale pe terenul altuia);
4) Obligația ce-i incumba proprietarului unui fond de a nu schimba cursul râului care
traversa respectivul fond, dacă prin aceasta ar fi prejudiciat alți proprietari;
5) Servitutea de scurgere a apelor pluviale;
6) Servitutea de navigație pe râurile învecinate proprietăților funciare private.
b) Existența unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate deduse din dreptul statului
roman de a-i expropria pe unii proprietari de imobile în vederea unor lucrări de interes
public, precum:
1) Drumuri publice;
2) Ziduri de apărare;
3) Amenajări genistice pentru nevoile impuse de strategiile militare;
4) Amenajări portuare etc.
Aceste limitări ale liberului exercițiu al dreptului de proprietate privată au fost
sancționate,
fie în interesul fondurilor prediale imobiliare învecinate, fie în interesul proprietarului fondului,
fie în interesul agriculturii, fie în interesul public, al statului.
16. Condominium-ul în reglementarea justiniană
Justinian, prin Corpus juris civilis, a dorit să confere mai multă eficiență coproprietății
prin favorizarea unei veritabile solidarități între coproprietari. Această eficiență era dedusă din
interesele colective și echitabile ale coproprietarilor, chiar dacă, în esența reglementărilor sale,
condominium-ul rămânea o instituție profund individualistă.
În categoria actelor juridice se identifică următoarele reguli care ghidează conduita
coproprietarilor:
Soluțiile consacrate în dreptul Epocii Clasice rămân valabile și acum;
Pentru a folosi și întreține, pentru a valorifica, în interes comun, mai bine bunul care se
află în posesia doar unuia dintre coindivizari, i s-a permis respectivului posesor să încheie
acte juridice de administrare, având ca obiect bunul in integrum;
Posesorului bunului comun i s-a permis să încheie (fără acord) toate actele simple de
gestiune ce aveau menirea să conserve, să păstreze și să protejeze ori să evite pierderea
bunului;
Actele de dispoziție nu puteau fi încheiate decât cu acordul expres și unanim al celorlalți
coproprietari.
De asemenea, și în categoria actelor materiale au fost operate modificări ale regulilor
clasice, materia fiind mai rațional reglementată. În primul rând, principiul ”unanimității”
coproprietarilor în luarea deciziilor cu privire la modificările, exploatarea, îmbunătățirile,
consumarea sau distrugerea bunului, a fost înlocuit cu principiul ”majorității” lor. Mai mult decât
atât, în accepțiune justiniană, noțiunea de ”majoritate” se definește, nu în funcție de criteriul
numeric, ci în raport de întinderea părților lor ideale din bun. Se observă, astfel, similitudinea
regulii moderne din materia acționariatului în adunările de acționari ale societăților comerciale
cu această concepție. De aici, derivă următoarele noi reguli:
1. Actele materiale de gestiune comună pot fi executate, în mod egal, de fiecare
coproprietar, iar fructele rezultate sunt împărțite în mod echitabil.
2. Reparațiile necesare menținerii, protejării sau evitării riscului pierii bunului pot fi
efectuate în mod independent de către oricare dintre coproprietari pentru ca, ulterior,
cheltuielile presupuse să fie împărțite în conformitate cu întinderea cotelor-părți aferente.
În cazul în care, unul dintre acești coproprietari se opunea în mod nejustificat la
efectuarea acestor reparații, cel interesat putea cere concursul justiției (prin actio de
communi dividundo și prin interdictul uti possidetis).
Pentru autorizarea ridicării unei construcții noi pe fondul funciar comun era nevoie de
acordul unanim și expres al tuturor coproprietarilor.
17. Nudum dominium
Nudum dominiun (nuda proprietas) – formă particulară a proprietății în care titularul ei se
află, într-o perioadă limitată de timp, în imposibilitatea exercitării prerogativelor esențiale ale
dreptului de proprietate, precum usus și fructus, datorită faptului că a fost constituit, pe seama
bunului ce face obiectul proprietății sale, un alt drept real și anume, uzufructul, în favoarea unei
terțe persoane. Deci, el este dezavuat de dreptul de folosință și de valorificare a bunului, fiindu-i
recunoscut doar dreptul de dispoziție (abusus).
Alte servituți personale (habitatio sau usus) producea același efect – limitarea
prerogativelor nudului proprietar la abusus.
Blocarea exercițiului complet al dreptului de proprietate în profitul unui terț nu modifica
esențialmente dreptul de proprietate al titularului său. Toate prerogativele îi erau conservate până
în momentul stingerii respectivelor drepturi ale terților asupra bunului său.
18. Proprietatea condițională
Proprietatea condițională – atunci când proprietarul unui bun trebuie să suporte, pe o
periaodă limitată de timp, o paralizie a celei de-a treia prerogative esențiale – dreptul de
dispoziție. Transferul dreptului de proprietate depinde de ceva, de îndeplinirea sau nu a unei
condiții, de consumarea unui terment etc.
Asimilarea proprietății condiționale în dreptul roman
1. Modalități suspensive
Transferarea la terment (ex die) a proprietății a condus la afirmarea ideii că proprietatea
poate fi, contrar principiului perpetuității sale, suspendată, dezavuată de unele efecte până la
împlinirea termenului.
Dobândirea proprietății sub o condiție suspensivă (condictio ex qua) seamănă cu aceea
sub reverza termenului, însă intervine, de această dată, un element aleatoriu – hazardul împlinirii
sau neîmplinirii ei, pe când condiția temporală este implacabilă. Din acest motiv, interesele
dobânditorului sunt protejate de câteva reguli speciale:
a. Dacă înstrăinătorul a decedat înainte de realizarea condiției suspensive, dreptul de
proprietate al dobânditorului nu va fi afectat, iar succesorii lui tradens trebuie să
respecte dreptul de proprietate al lui accipiens.
b. Până la împlinirea condiției suspensive, înstrăinătorul trebuie să se abțină de la
orice act ce ar prejudicia interesele legitime ale lui accipiens, relativ la bunul
transferat; în caz contrar, actele încheiate de către tradens nu-i vor fi opozabile lui
accipiens, iar, în ipoteza mai gravă, a încheierii unui act irevocabil, acesta este
socotit nul de drept.
2. Modalități extinctive
La finele Eopcii Clasice a fost acceptată validitatea transmiterii dreptului de proprietate
sub condiție rezolutorie cu păstrarea de către transmițător a dreptului de a intenta acțiunea în
revendicare în contra lui accipiens. Până atunci, indirect, a fost admisă o astfel de posibilitate,
însă, ca tehnică juridică, actul de înstrăinare era descompus în două alte acte:
a) Actul principal – de transfer propriu – zis;
b) Un altul care descria condiția rezolutorie de a cărei împlinire depindea dizolvarea,
anularea primului act.
Dacă primul act, cel principal, era unul suficient, producând transferul proprietății, cel din
urmă era unul personal și producea efectele specifice raporturilor personale, contractuale.
19. Proprietatea suspendată
În Epoca Clasică existau numeroase cazuri de eliberare a sclavilor prin testament și, mai
mult, erau gratificați, per vindicationem, de către foștii lor stăpâni. Astfel, a apărut problema
exercitării dreputului de proprietate de către acești sclavi.
Julianus, reprezentant al școlii sabiniene, a imaginat o formulă prin care, ocolind
prohibițiile impuse de principiile de drept, a conferit unui astfel de legatar o proprietate
rezolubilă (temporară). Dreptul de proprietate al sclavului s-ar fi consolidat când el ar fi
satisfăcut condiția esențială a obținerii titlului: dobândirea capacității juridice, urmare a
confirmării statului său de om liber. Până atunci, acesta ar fi putut încheia acte inter vivos pe
seama moștenirii transmise.
Cazuri consacrate de proprietate suspendată
a) În cazul în care un sclav uzufructuar cumpărase un altul, fără să se cunoasă, ab initio,
dacă prețul plătit se formase din peculiul sclavului cumpărător sau din sursele distincte
ale stăpânului său.
b) În cazul extrem de controversat al înmulțirii animalelor dintr-o turmă dată spre folosință
unui uzufructuar; de principiu, încă de la naștere, animalele din turma uzufructuarului
aparțin acestuia; pe de altă parte, în lungile perioade de exercitare a uzufructului, unele
dintre animalele proprietarului pier și trebuie înlocuite; ca atare, din momentul înlocuirii,
aceste animale ies din sfera proprietății uzufructuarului, intrând, de drept în aceea a
proprietarului turmei.
20. Înstrăinările etatice
Statul roman proceda la înstrăinări de bunuri în favoarea cetățenilor săi și, în anumite
cazuri, chiar în favoarea provincialilor sau peregrinilor, indiferent de categoria din care făceau
parte respectivele lucruri. Astfel:
a) Sub sancțiunea pierderii concesiunii, statul putea să pună la dispoziția cetățenilor săi
terenuri degradate, neagricole, mlăștinoase, în vederea efectuării lucrărilor de
îmbunătățiri funciare pe care le presupuneau.
b) Sub sancțiunea pierderii folosinței, statul prin cenzori, putea închiria cetățenilor săi
suprafeșe mănoase, bogate de teren agricol pe perioade de câte 5 ani, în schimbul unei
plăți (vectigal), indiferent de calitatea și cantitatea produselor agricole obținute de
titularul locațiunii.
c) O parte a terenurilor frontaliere servea ca obiect al concesionării, închirierii sau al
conferirii în plină proprietate în favoarea colonilor, care se obligau, sub sancțiunea
pierderii lor, să asigure paza fruntariilor statului.
d) Terenuri cu construcții sau edificiile statului puteau fi vândure particularilor, dobânditorii
devenind proprietari quiritari.
Bunurile mobile puteau fi vândute la licitații organizate de questori.
21. Occupatio
Prin ocupațiune putea fi dobândită proprietatea asupra unui bun fără stăpân (res nullius ->
res privatae) sau asupra unui bun abandonat (res derelictae).
În dreptul roman sunt reținute următoarele categorii de bunuri ca fiind susceptibile de
apropriere:
a) Bunurile mobile care nu au fost niciodată apropriate (fauna marină, păsări etc.);
b) Bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân sau care au făcut obiectul unui abandon
voluntar;
c) Bunurile imobile care n-au fost niciodată însușite de cineva (insule);
d) Bunurile mobile luate ca pradă de la un dușman de către un cetățean roman, în mod
particular.
e) Bunurile care compuneau comoara și vânatul pe terenul altuia comportă un tratament mai
larg și mai complex. Descoperirea unei comori putea constitui sursă a proprietății
apropriate prin ocupațiune doar dacă răspundea următoarelor cerințe:
1) Obiectele găsite să fie de valoare;
2) Descoperirea comorii să fie întâmplătoare;
3) Comoara să fi fost tăinuită cu mult timp în urmă, astfel încât să fie imposibilă
identificarea tăinuitorului ei;
4) Comoara să fi fost ascunsă în locul improprii folosinței obișnuite.
Totuși, unii jurisprudenți romani au considerat comoarea ca fiind un bun accesoriu al
fondului principal și au conferit dreptul de proprietate asupra comorii titularului proprietății
(Accesorium sequitur principale). Alți jurisconsulți,în plină Epocă Clasică, au considerat
comoara ca fiind un res nullius și aptă de însușire prin ocupațiune.
În încercarea de conciliere a celor două concepții diametral opuse, împăratul Hadrianus
decelează soluțiile juridice la această chestiune în funcție de două criterii: regimul juridic al
suprafeței de teren ce adăpostea comoara și conduita culpabilă sau nu a decoperitorului. Astfel:
a) Dacă descoperitorul comorii a acționat neintenționat și respectiva comoară se afla
ascunsă într-un fond privat aparținând unei terțe persoane, el va trebui să împartă
comoara cu proprietarul fondului;
b) Comoara se cuvine proprietarului terenului pe care a fost găsită, în virtutea dreptului de
accesiune, atunci când descoperirea ei s-a produs în urma unor cercetări premeditate.
22. Accessio cu privire la bunurile mobile
Bunurile mobile puteau forma, prin accesiune, două categorii de noi bunuri:
A. Res unitae;
B. Res conexae;
A. Res unitae – acele bunuri care suferiseră un proces de asamblare definitivă, în sensul că
titularul proprietății asupra bunului asamblat nu mai poate să ceară pe calea unei actio ad
exibendum, dezasamblarea bunului in integrum și restituirea părții componente care, ab
initio, i se cuvenea. Această categorie se subdivide după cum urmează:
1) Sudura (ferruminatio) – asamblarea a două bunuri, cu ajutorul unui material de
aceeași natură cu a bunurilor puse la un loc, caz în care întreaga proprietate este
conferită proprietarului bunului principal (ex. Brațul unei statui de bronz).
2) Scriitura (scriptura) - nu aducea cu sine transferul de la proprietarul materiei
inscripționate la autorul scrierii (indiferent de valoarea acesteia); această anomalie se
poate explica prin falptul că prețul suportului de scris era ridicat.
3) Pictura (pictura) – operațiunea de îmbunătățire estetică a unui suport material; în
cazul vopsirii unui bun aparținând unei alte persoane, dreptul de proprietate asupra
materialului vopsit era recunoscut în favoarea proprietarului obiectului; în cazul
realizării unei opere de artă, proprietatea era conferită pictorului, cu obligația
corelativă a acestuia de a-l despăgubi pe proprietarul suportului material.
4) Țesătura (textura) – bunul principal pe care orice cusătură, broderie, orice adaos este
considerat accesoriu, deci proprietarul țesăturii devine și proprietarul acestora.
B. Res conexae
1) Bunuri diferite alipite sau bunuri de specii diferite care, pentru punerea în valoare a
unuia dintre ele, presupun alipirea lor (exemplul stâlpului de piatră pe care se fixează
o balama); în cazul în care proprietarul bunului accesoriu ar fi suportat vreo pagubă,
el avea împotriva proprietarului stâlpului o actio ad exhibendum;
2) Bunuri diferite asamblate sau bunuri din specii diferite care, pentru asigurarea
funcționării unui mecanism, a unui ansamblu material coerent, presupun reunirea lor,
fără a fi necesară, însă alipirea sau modificarea lor.
23. Accessio cu privire la bunurile imobile
Accesiunea reprezintă acel mod originar de dobândire a proprietății ce are loc în urma
absorbției unui bun considerat ca fiind ”accesoriu” într-un alt bun, acceptat ca fiind ”principal”.
De principiu, reglementările romane refuză proprietarului lucrului accesoriu dreptul de a-
l reclama de la proprietatul bunului principal în două ipostaze generale:
a) Când, urmare a desprinderii bunului accesoriu, s-ar putea aduce atingere integrității,
calității bunului principal.
b) Când, urmare a accesiunii, absorbției în bunul principal, bunul accesoriu ar fi devenit
neindentificabil.
Pe cale de excepție, accesiunea prin uniunea bunurilor nu conferea titularului fondului
principal o proprietate definitivă și totală asupra bunului în integralitatea sa (cazul celui ce
construiește cu materialele altei persoane).
Forme particulare de accesiune:
a) Aluviunea și avulsiunea
Materialele aluvionare și transportate de apele curgătoare și suprafețele desprinse din malul
opus al acestor ape devenea obiect al proprietății fondului de atașare.
b) Albia abandonată și insula apărută în mijlocul fluviului – se cuveneau proprietarilor
fondurilor riverane în mod direct proporțional cu întinderea fondurilor lor și urmând,
drept criteriu de demarcație, linia transversală trasată pe albie sau pe insulă.
c) Semănătura și plantațiile – de regulă, aparțin proprietarului fondului principal. Dreptul
acestuia însă, se năștea nu în momentul însămânțării sau al plantării, ci în momentul în
care plantele au prins rădăcină.
d) Construcția pe teren străin sau cu materiale străine. Soluții:
1. Superficiarul care, cu bună știință, ridică edificiul pe terenul aflat în proprietatea
altuia și fără acordul proprietarului terenului, va pierde dreptul de proprietate, atât
asupra edificiului, cât și asupra materialelor de construcție.
2. Superficiarul care s-ar aflat în eroare cu privire la proprietatea asupra fondului pe
care a edificat construcția va putea revendica materialele folosite numai odată cu
demolarea virtuală a edificiului sau cu detașarea materialelor.
3. În cazul în care superficiar este însuși titularul fondului principal și acesta a
ridicat, cu bună știință edificiul, folosind, fără acordul proprietarului, materialele
acestuia din urmă, Justinian a recunoscut proprietarului materialelor dreptul de a
alege între:
I. Actio de tigno juncto, prin care putea pretinde de la superficiar plata dublei
valori a materialelor sale;
II. Actio ad exhibendum, prin care, în eventualitatea opoziției superficiarului
la plata despăgubirilor arătate, el putea pretinde demolarea edificiului și
recuperarea materialelor.
Justinian a recunoscut și posesorilor de bună-credință ai terenurilor pe care au edificat,
precum și chiriașilor care au construit cu acordul proprietarilor, dispozițiile favorabile ale
acțiunii în revendicare.
24. Specificatio
Există specificațiune atunci când un meșter (specificatorul) ceează un bun de o natură sau
formă nouă fără a avea acordul prealabil al proprietarului materiei prime folosite.
Soluție juridică dată în Secolul al II – lea p. Cr. în vederea stabilirii veritabilului
proprietar al lucrului nou ieșit din mâna specificatorului:
a) În cazul în care lucrul nou obținut de fabricant ar fi putut fi transformat în cel vechi,
proprietatea asupra respectivului bun se cuvenea titularului materiei prime, cu obligația
plății manoperei în favoarea specificatorului;
b) Dacă noul bun era, prin natura lui și a transformărilor suferite, impropriu conversiei în
materia primă din care a fost fabricat, proprietatea asupra noului lucru se cuvenea
specificatorului.
25. Fructi perceptio
Fructele unui bun frugifer sunt rezultatele palpabile sau convenționale pe care un bun
frugifer le produce, fie în chip independent, fie în urma unei manopere care să stimuleze și să
garanteze obținerea unui rezultat benefic.
Bunurile frugifere se împart în:
a) Bunuri frugifere propriu–zise, ale căror fructe produse cu o relativă regularitate și
care, prin percepție, nu sărăcesc substanța bunului frugifer;
b) Bunuri simplu-productive, ale căror produse, prin percepție neregulată, aleatorie,
aduc atingere integrității lor.
Fructele se împart, după statutul lor juridic determinat și după criteriul poziției lor în
raport cu bunul, astfel:
a) Fructe neseparate (unite cu bunul);
b) Fructe separate;
c) Fructe apropriate (separate și apropriate printr-un act distinct de dobândire în
plină proprietate, un act de aprehensiune).
Cui se cuvin fructele unui bun frugifer?
a) Regula generală: fructele se cuvin, de plin drept (optimo jure), proprietarului
bunului frugifer în virtutea dreptului de accesiune. Excepții:
1. Emfiteotul, titular al unui drept real în virtutea căruia putea folosi și culege
fructele bunului frugifer pe o perioadă extrem de îndulengată (18 – 99 de
ani), devenea proprietar al fructelor doar prin efectul separării lor de bunul
frugifer.
2. Uzufructuarul nu dobândea fructele bunului proprietarului decât în urma
perceperii lor. Regula aceasta este determinată de faptul că uzufructul are
ca obiect chiar culegerea fructelor și dreptul titularului său de a se bucura
de ele independent de voința proprietarului.
3. Fermierul-locatar dobândește fructele în mod subsecvent, derivat.
4. Posesorul de bună-credință va dobândi fructele prin simplul fapt al
separării lor.
5. Cazul contractului de comodat?
26. Mancipatio
Mancipațiunea = modalitatea solemnă de transfer al proprietății, prevăzută de jus civile și
destinată dobândirii proprietății quiritare asupra bunurilor mancipi.
Aceasta era rezervată doar cetățenilor romani capabili sau necetățenilor care, în
conformitate cu jus civile, erau gratificați cu dreptul de a încheia acte juridice conforme lui jus
commercii, precum latinii veteres, liberții, peregrinii etc.
Obiectul material al mancipațiunii – bunurile mancipi.
Dacă, la început, erau transferate proprietățile asupra sclavilor, animalelor, mai târziu au
putut fi transferate și terenurile, chiar fără o reprezentare simbolică a acestora.
Mancipațiunea era un act juridic, care, în Epoca Veche, se încheia cu ajutorul balanței și
al lingoului de aramă (per aes et lubram). În momentul mancipării era reclamată prezența
înstrăinătorului (mancipio dans), a dobânditorului (mancipio accipiens) și a celor 5 martori care
sp semnifice și reprezentarea celor 4 triburi și curii fondatoare a Romei, martori care trebuiau să
fie puberi de sex masculin, după cum, în Epoca Veche se impunea și prezența bunului mancipat
sau, în caz de imposibilitate materială (teren), măcar a unui eșantion care să simbolizeze bunul
respectiv.
...
Modificarea și simplificarea formalităților mancipațiunii a fost operată în vederea
păstrării acesteia ca modalitate supremă de transfer al proprietății quiritare.
Mancipațiunea era aplicabilă deverselor ipostaze de raporturi juridice, precum:
1) Contractelor de vânzare-cumpărare (emptio venditio);
2) Contractelor de donație (danatio);
3) Constituirea dotelor;
4) Constituirea servituților prediale rustice;
5) Constituirea de garanții reale în cadrul raporturilor convenționale, contractuale
etc.
Efectele mancipațiunii
a) Aceasta îi oferea lui accipiens dreptul de a promova o actio in rei vindicatio în
cazul pierderii posesiunii bunului ce-i fusese transmis;
b) Mancipațiunea făcea eficiente așa-numitele leges mancipii, constând în clauze
accesorii convenite de părți în vederea precizării condițiilor obiective care
însoțesc transmiterea bunului; acestea erau destinate să-l garanteze pe
accipiens și nu reprezentau nicidecum modalități ale dreptului de proprietate;
c) Mancipatio conferea garanția contra evicțiunii, garanție ce putea fi valorificată
de către accipiens printr-o acțiune denumită actio auctoritatis (aceasta era
îndreptată împotriva alienatorului și nu contra autorului evicțiunii).
27. In jure cessio
Cesiunea în fața magistratului consta într-un abandon al unui bun (res mancipi sau nec
mancipi), efectuat, în cadrul unei legiscțiuni, de către cedens (înstrăinător) în profitul unui
accipiens și ratificat prin acordul public al magistratului judiciar.
Cesiunea în fața magistratului era recunoscută doar cetățenilor romani întrucât doar
aceștia puteau participa ca părți în cadrul procedurilor prevăzute de legisacțiuni.
Obiectul material al cesiunii putea consta atât într-un bun mancipi, cât și din bunuri nec
mancipi. In jure cessio folosea și la transferul unor drepturi de altă natură decât proprietatea
(drepturile succesorale, tutela și curatela).
Formalitățile cesiunii – procesul pe care-l presupunea transferul în prezența magistratului
judiciar era unul fictiv (în sens material). El îmbrăca forma unui proces de revendicare, însă o
revendicare fictivă care deghiza un veritabil transfer de proprietate.
Rolul magistratului judiciar se reducea la constatarea absenței vreunei opoziții formale
din partea cedentului pârât la alegația publică a cesionarului reclamant, alegație după care el ar fi
fost proprietar quiritar al bunului cedat.
Efectele cesiunii – această instituție nu-i conferea dobânditorului nicio garanție. Ca atare,
cesionarul dobânditor nu era titularul nici al unei actio auctoritatisi și nici al unei actio de modo
agri. Protecția sa juridică se limita la aceea specifică unei posesiuni ad usucapiendi.
28. Traditio
Tradițiunea reprezintă un mod derivat, voluntar și neformalist de dobândire a proprietății
și constă în remiterea posesiunii reale, efective asupra unui bun, de către un înstrăinător în
favoarea unui dobânditor, fără satosfacerea unor exigențe formaliste.
Efectele tradițiunii – proprietățile quiritară, pretoriană, peregrină și provincială erau
dobândite prin tradițiune, însă în mod diferențiat și sancționate asemenea:
a) Dobândirea proprietății quiritare avea loc doar asupra bunurilor nec mancipi; această
proprietate era sancționată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio).
b) Transferul proprietății pretoriene se realiza cu privire la bunurile mancipi; protecția
acesteia se asigura prin acțiunea publiciană.
c) Circulația proprietăților peregrine și provinciale era permisă pentru bunurile
neromane (bunurile imobile neaflate pe teritoriul italic și bunurile aflate în posesia
necetățenilor); aceste proprietăți erau garantate prin acțiuni utile (actio utiles).
Condițiile tradițiunii
I. Capacitatea de înstrăinare care trebuia satisfăcută de către înstrăinător (cedens). În
principiu, orice persoană este capabilă din punct de vedere juridic să înstrăineze.
Excepții:
a. Nebunul (furiosus);
b. Prodigul (prodigus);
c. Impuberul (impuberus);
d. Femeile care nu au autorizația lui pater familias, a tutorelui ori a curatorului.
II. Încheierea formalităților în condiții de prezență a părților și a bunului tradit la momentul
și la locul tradițiunii. Astfel, era dezavuată tradițiunea efectuată între absenți (cu excepția
tradițiunii între reprezentanții părților și în cazul tradițiunii între detentorii pentru alții),
dupa cum era caducă tradițiunea asupra unui bun cu privire la care se pierduse detenția.
III. Plata prețului convenit de părți.
IV. Existența unei juste cauze, a unui just titlu (justa causa possessionis) care să
fundamenteze și să justifice transferul proprietății prin traditio sau, altfel spus, existența
unui act valabil și prealabil transferului, act care să implice reciproca manifestare de
voință a părților în dublu sens: înstrăinare – dobândire.
Formele tradițiunii
a) Traditio longa manu – formă a tradițiunii care permitea transferul unui bun aflat
la distanță; în literatura romanistă era folosit exemplul creditorului unui bun care
transmite debitorului său dispoziția ca respectivul bun să-i fie remis lui accipiens;
b) Traditio brevi manu – simpla schimbare a titlului, fără a mai fi necesară
consumarea reală, materială a predării bunului.
c) Consitutul posesor – tradițiune brevi manu privită în oglindă; de exemplu, nu mai
era necesară remiterea efectivă (nuda traditio) a casei în care locuiește Primus
cât timp Secundus s-a înțeles cu acesta să locuiască în ea și după în calitate de
chiriaș.
d) Rezerva uzufructului – figură juridică similară constitutului posesor și, de
asemenea, tardivă; înstrăinătorul nu-și rezervă simpla detenție precară a bunului,
ci uzufructul acestuia.
e) Tradițiunea în opera justiniană
În dreptul lui Justinian tradițiunea cunoaște câteva sensibile modificări. Astfel, în
privința condiției de capacitate a părților, întâlnim o oarecare relaxare a vechilor
restricții, în sensul că și femeilor pubere sui juris le era permis a-și înstrăina
bunurilor prin traditio.A fost, însă, menținută condiția de plată a prețului bunului
tradit. Deosebit, remiterea posesiunii bunului, ca o condiție de eficacitate a
tradițiunii cunoaște, la rându-i, o simplificare semnificativă, devenind quasi-
simbolică. Această remitere putea fi realizată prin:
1) Remiterea titlului de proprietate (traditio carte);
2) Rezerva uzufructului;
3) Constitutul posesor;
4) Remiterea titlului scris (în care era consemnată înstrăinarea).
A devenit, însă, obligatorie publicitatea imobiliară.
29. Jus rerum. Servituți prediale rustice și urbane
Servituțile pot fi definite ca reprezentând acele drepturi reale prin care este conferit un
avantaj din punct de vedere pecuniar grație grevării unui fond străin (fond aservit, serviens) cu
unele obligații în profitul unui bun sau al unei persoane (fond dominant).
Servituțile prediale rurale (rustice) au fost cele mai vechi și mai impotante drepturi reale
asupra bunului altuia (jura in re aliena). Acestea au fost create spre profitul terenurilor sau
fondurilor funciare needificate, al terenurilor de cultură agricolă sau fără construcții, acestea
constituind fundamentalul și cel mai valoros mijloc de producție în cadrul economiei agrare
sedentare de tip sclavagist. De asemenea, servituțile prediale rurale erau calificate ca fiind res
mancipi. Această dinstincție atrăgea consecințe capitale pe planul constituirii și al stingerii lor.
1) Servitutea de trecere pe un teren învecinat
ITER SIVE JUS EUNDI ( servitutea de trecere pedestră);
VIA (servitutea de trecere cu atelajele);
ACTUS (servitutea de trecere cu turmele de animale).
2) Servituțile acvatice, precum:
AQUAEDUCTUS (servitutea de transport al apei printr-un apeduct ridicat pe un
teren străin);
AQUAE HAUSTUS (servitutea de scoatere a apei dintr-o fântână sau un puț
construite pe un fond străin);
AQUAE CAPTATIO (servitutea de captare a apei pe un fond învecinat);
AQUAE RECIPIENDAE (interdicția schimbării cursului râului, dacă acest fapt ar
prejudicia un terț);
ADAQUARE SIVE PECORIS AD AQUAM APPULSUS (servituția de apărare a
animalelor la o adăpătoare situată pe un teren străin);
NAVIGATIO (servitutea de navigare pe râurile învecinate proprietăților funciare).
3) Alte servituți
PASCULUM SIVE JUS PASCENDI (servitutea de paștere sau de pășunare a
animalelor pe un fond străin);
SILVAE CEDUAE (servitutea tăierii arborilor dintr-o pădure a altuia, în mod
limitat și pentru utilități precizate);
CONFINIUM (servitutea respectării spațiului lat de 2,5 picioare pentru
întoarcerea plugului între fondurile exploatațiunilor).
Servituțile prediale urbane a fost destinată punerii în valoare, folosinței raționale și
integrale a fondurilor funciare edificate (aedificatio) sau cu construcții.
1) Servituți de agrementare a vieții colective:
STILICIDIUM (servitutea de scurgere a apelor pluviale de pe acoperișul
edificiului pe un fond învecinat);
SERVITUS CLOACE IMMITTENDAE (servitutea de scurgere a apelor uzate,
menajere printr-o rețea de canalizare situată pe fondul învecinat aflat în aval);
SERVITUS FUMI IMMITTENDAE (servitutea împrăștierea fumului din
gospodărie pe fondurile învecinate);
TIGNI IMMITTENDAE (servitutea de sprijinire a grinzii casei vecine).
2) Servituțile estetice, de construire a caselor în limitele fizice ale parametrilor
arhitectonici:
NEC ALTIUS TOLENDI (per a contrario, servitutea de-a nu ridica o construcție
mai înaltă decât cele învecinate pentru a le asigura proprietatea acestora din urmă
dreptul la o echitabilă partajare a luminii naturale și a perspectivei asupra
priveliștii);
ALTIUS TOLENDI (servitutea unui edificiu de a fi mai înalt decât cele
învecinate)
SERVITUS PROJICIENI AC PROTEGENDI (servitutea se proiectare a
imobilelor cu extensiuni peste un fond, fără a presupune sprijinirea lor cu grinzi).
3) Servituțile rutiere
Servitutea de întreținere a drumurilor publice limitrofe proprietăților imobiliare;
Servitutea de permisiune a folosirii temporare de către agenții publici specializați
în repararea, întreținerea sau degajarea căilor publice a fondurilor imobile străine.
30. Jus rerum. Clasificarea servituților personale
Servituțile pot fi definite ca reprezentând acele drepturi reale prin care este conferit un
avantaj din punct de vedere pecuniar grație grevării unui fond străin (fond aservit, serviens) cu
unele obligații în profitul unui bun sau al unei persoane (fond dominant).
Servituțile personale sunt inalienabile atât prin acte juridice inter vivos, cât și prin acte
mortis causa. De asemenea, acestea sunt temporare (neînsoțind destinul juridic al unui fond real,
ele se sting la termenul convenit sau, în cel mai fericit caz, pot fi viagere).
CLASIFICARE
A. USUSFRUCTUS = servitutea personală ce conferă titularilor ei dreptul de folosință și de
culegere a fructelor unui bun corporal (jura in corpore) și neconsumptibile, aparținând
altei persoane; drept real indivizibil.
Raportul juridic dintre nudul-proprietar și uzufructuar:
1) Nudul proprietar își poate apăra dreptul prin acțiunea în revendicare (actio rei
vindicatio) și în cazul în care este și posesor are deschisă și calea interdictelor posesorii
cu care poate apăra împotriva tuturor tulburărilor posesiunii. Nudul proprietar nu poate
tulbura liniștita percepere de către uzufructuar a dreptului specific acestui titular. Sub
rezerva păstrării dreptului uzufructuarului, poate ipoteca și chiar înstrăina bunul.
2) Uzufructuarul are următoarele prerogative:
a) Usus (folosința nestingherită a bunului)
Inițial, această prerogativă a uzufructului semnifica dreptul de a se folosi, de a se
servi
de un bun al altuia în conformitate cu destinația sa pentru ca, mai târziu, să însemne posibilitatea
utilizării bunului în funcție de propriile interese ale uzufructuarului. Uzufructuarului îi erau
interzise următoarele acte:
Schimbarea destinației bunului;
Deteriorarea substanței bunului;
Alienarea bunului dat în uzufruct.
b) Fructus (perceperea, culegerea fructelor bunului frugifer)
Această prerogativă era aparent nelimitată (constituentul uzufructului putea limita
această prerogativă). După actul de percepere, uzufructuarul putea să dispună de fructe în mod
nelimitat prin alte manopere de:
Usus (consum, folosință);
Fructus (refructificare sub toate formele);
Abusus (alienare, dispunere fizică și/sau juridică).
Inovații justiniene în materie de uzufruct
QUASI USUMFRUCTUM – a avut ca obiect bunuri consumptibile, precum
alimentele, conturile bancare, creanțele etc. Și care consta în transferul proprietății
bunurilor către uzufructuar, tramsfer dublat de obligația retransferării către
constituent a unei identice cantități de bunuri de aceeași natură și calitate.
UZUFRUCTUL DIVIZIBIL – recunoașterea posibilității constituirii unei
pluralități sincrone de uzufructuari.
UZUFRUCTUL CETĂȚII – ipoteză extremă a uzufructului divizibil: cetatea
putea să joace rolul de parte beneficiară a unui uzufruct pe o perioadă expres
determinată de constituent.
UZUFRUCTUL ALIENABIL – prin vânzare sau ipotecă în profitul unui terț, în
profitul unui terț, ceea ce nu impiedica stingerea sa, fie la data prevăzută în
contract, fie la decesul vânzătorului.
B. USUS = servitute personală ce conferă titularului ei dreptul de a se folosi de un bun al
altuia, respectând prohibiția de a aduce vreo leziune substanței bunului, respectiv și fiind
mai puțin considerabil decât uzufructul, fapt semnalat și de compilatorii lui Justinian.
Uzul este mai restrictiv din perspectiva profitului personal al uzuarului, deoarece uzuarul
putea culege fructele bunului frugifer dat în uz doar în limita strictelor nevoi personale
pentru ca, astfel, excedentul de fructe să i se cuvină automat și integral nudului –
proprietar al bunului frugifer.
C. HABITATIO – acea servitute personală ce constă în dreptul de a locui într-o anumită casă,
drept constituit prin testament. Această servitute era neextinctibilă prin neuz, nefolosință.
Titularul dreptului de abitație, în cazul în care i-ar fi fost prea oneros sau dificil să
locuiască el însuși, putea să închirieze sau să subînchirieze respectivul imobil pentru a
percepe fructele sale civile.
D. OPERAE SERVORUM VEL PECORUM – serviciile sclavului ca și ale animalului
constituiau o servitute ce conferea o folosință mai întinsă și de durată, o folosință specială
titularului acestui drept asupra sclavului altuia. Diferența dintre sus-amintitele reale in re
aliena provine și din posibilitatea subînchirierii sclavului și din faptul non-extincțiunii
acestei servituți prin neuz.
31. Jus rerum. Căile de sancționare a servituților
În dreptul roman servituțile au fost protejate, sancționate în maniere diferite și anume:
1) Acțiuni specifice a) Actio confesoria
Subiectul activ al acestei acțiuni este oricare persoană ce pretinde a avea o
servitute asupra bunului altuia, fie reală, fie personală.
Subiectul pasiv al acțiunii confesorii este orice persoană care, prin acte, fapte,
pretenții pune sub semnul întrebării existența unei servituți constituită în
favoarea subiectului activ al acțiunii.
În literatura juridică romanistă, acțiunea confesorie a fost calificată ca fiind o
acțiune arbitrară întrucât judecătorul al cărui arbitraj este cerut, în cazul
probării alegațiilor reclamantului, îl invită pe pârât să promită că nu-l va
tulbura pe reclamant în liberul exercițiu al servituții pe viitor.
În eventualitatea în care s-ar fi relevat că nici după depunerea cauțiunii părâtul
n-ar fi încetat manoperele obstaculatorii, de natură a-l leza pe reclamant în
exercițiul liber al dreptului său de servitute, judecătorul l-ar fi putut obliga pe
pârât să plătească daune-interese reclamantului.
b) Actio negatoria
Subiect activ al acțiunilor negatorii în materie de servituți este însuși
proprietarul bunului aparent aservit.
2) Acțiuni generale sau utile
Acțiunile utile erau rezervate acelor titulari de servituți constituite prin următoarele
mijloace:
a) Praescriptio longi ac longissimi temporis
b) Pact însoțit de o stipulație
c) Quasi-traditio
3) Interdictele pretoriene
Titularii servituților:
a) Uzufructuarii;
b) Uzuarii;
c) Habitatorii.
32. Jus rerum. Emphyteusis
Emfiteoza = drept real de folosință asupra terenului agricol al altuia, drept
perpetuu și transmisibil atât inter vivos, cât și mortis causa cu obligația corelativă a
emfiteotului de plată al prețului periodic al folosinței (preț denonimant prin termenii:
redius, canon, pesio). Cu consimțământul proprietarului, emfiteotul putea înstrăina
terenul închiriat. Dreptul real de emfiteoză putea fi sancționat printr-o acțiune reală
specială, dar emfiteotul putea folosi orice mijloc de apărare propriu nudului-proprietar
(chiar și actio in rei vindicatio), dar cu titlu de utilitate în cauza (actio utiles). Emfiteoza a
fost consacrată ca drept real de foarte lungă durată (18 – 100 de ani) ce putea fi stabilită
nu doar prin legat testamentar, prin sentința judex-ului de partaj imobiliar, ci și printr-un
contract special.
Diferențe de tratament juridic în dreptul lui Justinian între uzufruct și emfiteoză:
a) În cazul emfiteozei, beneficiarul folosinței terenului agricol este ținut de obligația de plată a unui preț al locațiunii sub forma unei modice rendite, pe când uzufructuarul nu plătește nimic.
b) Emfiteotul dobândește în plină proprietate toate fructele bunului frugifer prin simpla lor reparare, pe când uzufructuarul își aproprie toate fructele prin perceperea lor și numai în mod excepțional prin faptul separării.
c) Dreptul de folosință al emfiteotului nu este însoțit de o garanție reală de folosire a terenului agricol.
d) Emfiteotul ar fi avut și posesiunea juridică a bunului, pe când uzufructuarul nu o avea.
33. Jus rerum. Dreptul de superficie
Dreptul de superficie = folosința unei suprafețe de teren pe care superficiarul putea
cosntrui
un edificiu, drept în schimbul căruia trebuia să plătească o rendită anuală (pensio sive solarium).
Superficia se naște pe cale convențională, prin contract, iar drepturile superficiarului nu erau
doar viagere. El era protejat în exercițiul prerogativelor sale prin intermediul acțiunilor utile.
Drepturile superficiei se stingeau prin neplata redevenței anuale sau ca urmare a ajungerii
la termen a perioadei contractate. Atât emfiteoza, cât și superficia au ca scop punerea în valoare a
terenurilor aflate în proprietatea statului roman.
34. Jus rerum. Pignus
Clauzele asiguratorii nu aveau un scop in sine, ci urmăreau să asigure, să determine,
indirect, executarea obligațiilor contractuale ale unui debitor dintr-un raport juridic determinat.
Clauzele asiguratorii sancționau, practic, garanții consimțite de către debitor prin care i se
conferea creditorului un anumit drept real asupra unui bun respectiv. În dreptul roman s-a
cunoscut o evolutivă afirmare a mai multor categorii de drepturi reale accesorii sau de garanție
asupra bunului altuia, toate acestea fiind aculturate în dreptul civil modern: fiducia, pignus
(gajul), hypotheca și antichresis.
Pignus era prima formă de garantare a unei obligații și se realiza în dreptul roman vechi
prin depunerea de facto a unui bun de către debitor la creditorul său. Depunerea bunului se
realiza pec alea unei simple tradițiuni. Odată cu bunul afectat, debitorul nu-i transfera și
proprietatea asupra lui creditorului. Prin pignus puteau fi amanetate (cu unele particulare
diferențe) atât bunuri mancipi, cât și bunuri nec mancipi. Calitatea de bun mobil sau imobil nu
producea vreo consecință juridică pe planul valabilității pignus-ului.
1) Amanetarea bunurilor mancipi
Garantarea unei obligații printr-un gaj depus sub forma unui res mancipi nu
atrăgea obligația de mancipare a bunului amanetat. Faptul că debitorul rămânea
proprietar al bunului dat în gaj nu-l punea la adăpost de transfer, precum:
a) Cu ajutorul bunului dat în gaj el nu poate garanta decât un credit, fără a
avea importanță întinderea debitului său ori valoarea bunului amanetat;
b) El nu va putea folosi bunul dat în gaj și, pe cale de consecință, nu-i va
putea culege fructele până în momentul executării obligației garantate.
2) Amanetarea bunurilor nec mancipi
În Epoca Veche, era avantajos pentru creditor să primească de la debitor un bun
nec mancipi, deoarece bunul nu putea fi revendicat de către debitor și nici nu mai
era necesară folosirea unei exceptio pignoris de către creditor.
În Epoca Clasică, distincția de mai sus a dispărut, deoarece exista posibilitatea ca obiect al proprietății quiritare să fie un bun nec mancipi. În consecință, distincția a căzut în desuetudine, ceea ce nu i-a afectat, însă, pe creditori, datorită apariției noilor forme de protecție a drepturilor lor asigurătorii:
Exceptio pignoris; Interdictele posesorii; Pactum de vendendo; Lex comissoria.
35. Jus rerum. Fiducia
Clauzele asiguratorii nu aveau un scop in sine, ci urmăreau să asigure, să determine,
indirect, executarea obligațiilor contractuale ale unui debitor dintr-un raport juridic determinat.
Clauzele asiguratorii sancționau, practic, garanții consimțite de către debitor prin care i se
conferea creditorului un anumit drept real asupra unui bun respectiv. În dreptul roman s-a
cunoscut o evolutivă afirmare a mai multor categorii de drepturi reale accesorii sau de garanție
asupra bunului altuia, toate acestea fiind aculturate în dreptul civil modern: fiducia, pignus
(gajul), hypotheca și antichresis.
Bona fides sau buna-credință a reprezentat sursa profundă a fiduciei. Fiducia este un al
doilea tip de drept real asupra bunului altuia (jura in re aliena) cu rol de garanție a unei obligații.
Este mai avantajoasă pentru creditor decât cea mai bună modalitate a gajului, însă mai
dezavantajoasă decât hypotheca. Pentru maxima protecție a creditorului, a fost imaginată o
transmitere a bunului amanetat sau fiduciar prin mancipatio și in jure cessio. Astfel, creditorul
devenea și proprietar quiritar al bunului amanetat, dar proprietatea nu era decât una condițională,
căci odată cu emanciparea sau cesiunea în prezenta magistratului judiciar al bunului amanetat
sau fiduciar, el trebuia să încheie cu debitorul său un pact de vânzare prefăcută fictivă. Prin acest
pact creditorul se obliga ca, de îndată ce va primi datoria de la debitor, îi va remancipa sau
restitui bunul amanetat, printr-o nouă cesiune în prezența magistratului judiciar. Debitorul este
dezavantajat, căci pierde temporar dreptul de usus, fructus și abusus.
Statutul juridic al debitorului în cadrul raportului fiduciar
Odată cu pactul încheiat, debitorul pierdea proprietatea asupra bunurilor care servesc de
garanție, cu condiția ca ele să fi fost cesionate în prezența magistratului judiciar sau mancipate.
Consecința imediată: posibilitatea creditorului fiduciar de-a dispune de respectivele bunuri,
inclusiv de accea de a le înstrăina.
Poziția juridică a creditorului fiduciar
Prin efectul unui pact încheiat cu debitorul său, creditorul fiduciar putea deveni un
veritabil proprietar (vere dominus) al bunului fiduciar. Pe cale de consecință el ar fi putut, să
înstrăineze fără nicio altă formalitate bunul dat în garanție pentru a se îndestula din prețul astfel
obținut.
Julius Paulus ne relatează despre o altă modalitate a creditorului de a-și valorifica dreptul
de creanță împotriva debitorului său: lex comissoria în virtutea căreia creditorul se bucure de un
drept de a reține bunul ce făcea obiectul fiduciei cu titlu de compensație a plății datorate de către
debitor. Fiind din cale-afară de avantajoasă pentru creditorul fiduciar, împăratul Constantin a
desființat lex comissoria printr-o constituțiune imperială.
36. Jus rerum. Hypotheca. Izvoarele ipotecii
Clauzele asiguratorii nu aveau un scop in sine, ci urmăreau să asigure, să determine,
indirect, executarea obligațiilor contractuale ale unui debitor dintr-un raport juridic determinat.
Clauzele asiguratorii sancționau, practic, garanții consimțite de către debitor prin care i se
conferea creditorului un anumit drept real asupra unui bun respectiv. În dreptul roman s-a
cunoscut o evolutivă afirmare a mai multor categorii de drepturi reale accesorii sau de garanție
asupra bunului altuia, toate acestea fiind aculturate în dreptul civil modern: fiducia, pignus
(gajul), hypotheca și antichresis.
Ipoteca are accepțiunea de plasament al unui bun sub o anumită obligație sau sub o
sarcină oarecare, obligație asumată printr-un pact și sancționată printr-o acțiune specială (actio
hypothecaria).
Jurisprudenții romani de la finele Epocii Clasice, preluând denumirea și sensul profund
ale acestei figuri juridice grecești, au asimilat-o în materia drepturilor reale asupra bunului altuia
(jure in re aliena) și, îmbogățind-o, au oferit o nouă și utilă garanție reală pentru categorii de
raporturi juridice aflate în mare vogă la acea epocă (colonatul și contractul de locațiune reală
imobiliară).
La scadența datoriei, creditorul ipotecar dobândește și posesia asupra bunului ipotecat.
Doar bunurile imobile pot face obiectul ipotecii, acest criteriu (al muvabilității) neavând decât o
semnificație valorică.
Izvoarele ipotecii
Hypotheca putea fi înființată prin mai multe acte juridice:
a) Pactum hypothecae
Convenția ipotecară putea îmbrăca chiar forma unui acord tacit și, mai mult decât
atât, părțile erau absolvite de obligația de a-i face publicitate.
b) Ipoteca legală
Ipotecile legale, izvorâte direct din lege, au fost împărțite în două categorii astfel
distinse:
Ipotecile legale generale (acele ipoteci valabile pentru toate actele juridice
încheiate de către anumite categorii de persoane, categorii desemnate
expressis-verbis de dreptul pozitiv, formal)
o Ipoteca legală a soției asupra bunurilor soțului ei în vederea garantării
bunei administrări a bunurilor parafermale;
o Ipoteca legală a soției divorțate și a moștenitorilor săi asupra tuturor
bunurilor soțului până în momentul restituirii bunurilor dotale datorate
femeii în eventualitatea asumării obligației de restituire a dotei pentru
motic de divortium sine justa causa;
o Ipoteca legală a fiilor de familie asupra bunurilor lui pater familias cu
scopul de garantare a restituirii bunurilor care formau obiectul
peculiului constituit din daonațiile sau legatele testamentare din partea
mamei sale ori din partea rudelor materne;
o Ipoteca legală a celor puși sub curatelă pentru motiv de nebunie asupra
averii curatorilor lor, cu scopul asigurării corectei administrări a
bunurilor celor interziși;
o Ipoteca legală a casei imperiale asupra bunurilor debitorilor ei din
raporturile contractuale încheiate cu terții (creație a împăratului
Caracalla).
Ipotecile legale speciale
Ipotecile legale speciale au avut drept obiect bunuri care serveau cu titlu de
garanție reală în cadrul anumitor raporturi juridice speciale după cum le vom
enumera:
o Justinian: asupra bunurilor executorilor testamentari sau asupra
bunurilor fideicomisarilor însărcinați cu punerea în executare a unui
legat testamentar (legatum), respectiv, a unui fideicomis
(fideisomissum) în favoarea moștenitorilor testamentari, respectiv
fideisomisarilor.
o Marcus Aurelius: asupra bunurilor fondului funciar supus impozitării
în vederea asigurării recuperării plăților întârziate.
o În favoarea celor aflați sub tutelă în vederea aigurării recuperării
sumelor de bani cheltuite de către terți sau de către tutorii ilegitimi din
fondurile pupililor, ipotecă ce acoperea doar bunurile achiziționate în
aceste condiții nelegale.
o Recuperarea de către locatori a prețului chiriei de la locatari sau de la
arendași în locuințele sau pe terenurile locatorilor.
o În cazul unui contract de împrumut de banicu destinația specială a
reparării sau reconstituirii de către împrumutat a unui aedificium, i-a
fost recunoscută împrumutătorului o ipotecă legală specială asupra
bunului imobil pentru garantarea recuperării sumei împrumutate.
c) Ipoteca judiciară
Ipoteca, în calitatea sa de drept real asupra bunului altuia, putea lua naștere și în
baza unei sentințe judecătorești.
Dreptul de retenție (jus retentionis) asupra unui bun al altuia putea fi obținut prin
efectul adjudecării respectivului bun, în integralitatea sa, de către judecător în favoarea unui
copartajant în cazul ieșirii din indiviziune. Dacă adjudecatarului i-a fost atribuit în propriu-i lor
întregul bun supus partajului, înseamnă că celălalt copartajant a obținut doar o compensație
valorică a părții sale ideale din masa împărțită.
37. Jus rerum. Efectele ipotecii anterioare momentului înstrăinării bunului ipotecat
A. Drepturile şi obligaţiile debitorului, proprietar al bunului ipotecat
a) Proprietarul bunului ipotecat, rămânând în posesia acestuia şi fiind, de jure,
stăpânul lui, îl poate exploata în propriul său folos (usus, jus utendi). Exemplu:
colonul care a garantat plata arendei prin ipotecarea atelajelor sale poate să le
folosească în continuare în vederea obţinerii unor recolte din a căror valorificare
să poată să se îndestuleze el, familia sa, precum şi creditorii acestuia, după cum,
cu aceleaşi atelaje, putea să se îndeletnicească cu muncile agricole şi pe alte moşii
etc.
b) Proprietarul bunului ipotecat, fiind şi posesorul lui, deţinea în continuare
prerogativa de a-i culege fructele (fructi perceptio, jus fruendi, fructus,) fie că era
vorba de fructele naturale, industriale sau de cele civile ori de producte. Exemplu:
colonul care a garantat plata arendei unui latifundiar cu o turmă de vite care ar fi
fost fătaţi în perioada de timp stabilită în contractul de arendă etc.
c) Proprietarul bunului imobil ipotecat păstreayă, sun condiţia grevării bunului de
sarcina ipotecii, şi a treia prerogativă specifică oricărei plena in re potestas şi
anume dreptul de dispoziţie (jus abutendi, abusus) fiind, însă, răspunzător pentru
eventualele pagube pe care le-ar pricinui creditorului ipotecar prin actele de
dispoziţie încheiate, precum:
1) Înstrăinări;
2) Înfiinţarea unor noi ipoteci pe seama aceluiaşi bun, sub condiţia penală a
delictului denumit stellionatus, a declarării existenţei precedentei ipoteci;
3) Crearea unor servituţi convenţionale de natură a greva bunul ipotecat;
4) Înfiinţarea altor drepturi reale pe seama bunului ipotecat sau a altor
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, în măsura în care acestea nu
lezau interesele creditorului garantat cu hypotheca sau în măsura în care el
însuşi îşi exprimase acordul express au tacit la înfiinţarea altor jura in re
aliena.
d) Debitorul ipotecar putea intenta erga omnes următoarele acţiuni:
1) Acţiunea în revendicare (actio rei vindicatio);
2) Acţiunea publiciană (actio Publiciana).
B. Drepturile şi obligaţiile creditorului ipotecar în calitatea acestuia de titular al unui drept
asupra bunului altuia (jure in re aliena)
a) Creditorul ipotecar, cu acordul proprietarului bunului ipotecat, poate transforma
hypotheca în pignus, cu toate consecinţele care decurg de aici.
b) Creditorul ipotecar putea obţine acordul proprietarului bunului ipotecat de-a se
abţine de la încheierea actelor juridice de dispoziţie posibil a fi încheiate pe seama
bunului ipotecat;
c) Dacă debitorul i-a satisfăcut creanţa creditorului, acesta din urmă trebuia să-i
recunoască debitorului său deplina proprietate, negrevată de vreo sarcină
ipotecară asupra bunului ce fusese ipotecat şi asta chiar din momentul stingerii
dreptului de creanţă.
38. Jus rerum. Efectele ipotecii posterioare înstrăinării bunului ipotecat
A. Drepturile şi obligaţiile proprietarului bunului ipotecat
a) În cazul în care bunul ipotecat al debitorului a fost înstrăinat de către creditorul
ipotecar, acesta din urmă trebuia să-i prezinte debitorului său socotelile şi să-i
restituie diferenţa de preţ rezultată din scăderea valorii creanţei sale din valoarea
preţului obţinut din vânzarea bunului ipotecat.
b) Dacă bunul ipotecat al debitorului i-a cauzat unele daune creditorului ipotecar, la
valoarea creanţei sale se adaugă şi despăgubirile extracontractuale datorate tot de
către debitor.
c) Dacă pe parcursul ipotecii, creditorul a adus unele îmbunătăţiri (impensae utiles)
bunului ipotecat sau chiar dacă nu a făcut decât să-i asigure conservarea prin
reparaţii necesare (impensae necessariae), tot în sarcina debitorului proprietar al
bunului ipotecat rămâneau aceste cheltuieli;
d) Dacă bunul ipotecat ajungea într-o stare precară, creditorul ipotecar putea cere
schimbarea obiectului material al ipotecii în vederea asigurării îndestulării
eventuale a creanţei sale.
B. Drepturile şi obligaţiile creditorului ipotecar
a) La scadenţa datoriei, creditorul ipotecar dobândeşte şi posesia asupra bunului
ipotecat (jus possidendi).
În caz de necesitate, în vederea obţinerii posesiei juridice asupra bunului ipotecat,
creditorul ipotecar putea intenta în contra debitorului său următoarele acţiuni:
1) Actio Serviana;
2) Actio hypothecaria.
b) Pe tot parcursul existenţei ipotecii principale, creditorul ipotecar îşi putea permite
să subipotecheze bunul principal al debitorului său, dar, fireşte, cu acordul expres
al acestuia din urmă.
c) Până la scadenţa datoriei, creditorul ipotecar nu putea exercita în mod direct
posesia asupra bunului ipotecat al debitorului său, ceea ce nu-l împiedica, însă să
controleze situaţia factice şi juridică a bunului ce-i servea drept garanţie.
În sus-menţionatul scop, creditorul ipotecar putea să exercite o serie de acţiuni
clasificate în categorii distincte: actio Serviana, actio quasi Serviana, actio in
rem, actio in factum, actio arbitraria.
d) Jus distrahendi – cel mai important drept care derivă din ipotecă şi este
recunoscut creditorului ipotecar. În urma unei actio in rem, creditorul ipotecar
poate (la scadenţa datoriei) să reclame posesia asupra bunului ipotecat.
În dreptul roman, ipoteca, fiind o favoare recunoscută creditorului, acesta
din urmă nu putea fi obligat să vândă bunul ipotecat prin licitaţie. Inconvenientul
principal care rezultă din reglemenarea romană se rezumă la alegerea aleatorie de
către creditor a momentului vânzării bunului ipotecat. Pe de altă parte,
creditorului ipotecar nu i se recunoaşte decât un drept asupra bunului altuia, care
nu conţinea în sine şi prerogative de dispoziţie, ceea ce putea conduce la
interpretarea ca fiind abuzivă deţinerea fără termen a bunului ipotecat şi
nevalorificarea acestuia.
e) Lex commissoria era de natură a-l transforma pe creditorul ipotecar într-un
veritabil proprietar al bunului supus ipotecii încă din momentul scadenţei
obligaţiei debitorului său.
f) Beneficium Gordiani = dreptul pe care împăratul Gordian al III – lea l-a
recunoscut creditorului ipotecar și anume, dreptul de retenție asupra bunului
ipotecar și după executarea obligației garantate de către debitor. Acesta era valabil
doar în cazul în care creditorul ipotecar era, față de același debitor, și creditor
chirografar.
g) În materie de concurs al creditorilor, în caz de exercutare silită asupra averii
debitorului insolvabil, creditorul ipotecar beneficia de un drept de preferință cu
privire la bunurile ipotecate în favoarea lui.
39. Jus rerum. Antichresis
Antichreza semnifică „folosința reciprocă” sau „fructificarea reciprocă” a unui bun
ipotecat. În cadrul unui pact de antichreză (antichresis pactio) ne aflăm în prezența unui raport
juridic urmat de o nouă înțelegere între proprietarul bunului ipotecat și creditorul acestuia.
Inițial (ab initio), bunul rămânea în posesia debitorului debitorului ipotecar. Pentru a
evita plata dobânzilor la creditul obținut de la creditorul ipotecar, cei doi cocontractanți se puteau
înțelege în sensul ca proprietarul bunului ipotecat să-l dea în posesie creditorului său, astfel încât
să opereze o compensație convențională între dobânzile datorate de debitor și fructele produce de
bunul ipotecat culese de creditor.
În acest mod, garanția reală a creditorului ipotecar se întărea (prin dobândirea posesiei și
a bunului ipotecat), însă debitorul-proprietar era slăbit în posibilitățile de satisfacere a creanței
prin exploatarea bunului ipotecar.
40. Elementele esențiale ale posesiei
Posesia = disponibilitățile factice asupra bunurilor, exercitate în nume și în interes
propriu, cu intenția permanentizării și asimilării proprietății.
Posesiunea de la Epoca Postclasică romană presupunea întrunirea cumulativă a 3
esențiale elemente structurale:
1) Corpus;
2) Animus;
3) Titulus.
I. Corpus sau elementul material al posesiunii reprezintă disponibilitatea de facto exercitată
asupra bunului care făcea obiectul posesiei. Un bun era suficient să se fi aflat la dispoziția
unei persoane, chiar dacă acesta era plasat la distanță de posesor, în conformitate cu
intenția și interesele sale pentru ca ea să reclame deținerea elementului material (corpus)
al posesiei.
II. Animus dominantis = simpla intenție de a poseda bunul pentru sine, sub aparența
proprietății; altfel spus, elementul volițional vizează adoptarea unui comportament de
veritabil stăpân al bunului și o dorință vizibil exprimată de păstrare a bunului ca și cum i-
ar aparține de jure.
Apanajul definitoriu al proprietarului este dreptul de dispoziție:
Fie în sens materiale (manipularea bunului);
Fie în sens juridic.
Animus dominantis = element psiholigic complex, unul care asociază intențiam voința și
interesele posesorului și care trebuie să se regăsească în toată complexitatea sa pentru a fi
considerat ca atare și pentru ca posesia să fie protejată.
III. Titulus (causa) = fudament formal al posesiei
Cauze legale necesare și suficiente pentru dobândirea posesiunii:
1) Toate modurile de dobândire a proprietății.
2) Convențiile translative de simplă posesiune.
3) Actele translative de proprietate care emană de la persoane care în mod legal nu
au dreptul de a înstrăina.
Titlurile dobândirii posesiunii pot fi:
1) Legale, juste;
2) Per a contrario, nelegale, injuste.
Această concepție atrage două capitale efecte:
1) Pe de o parte, detentorul precar al unui bun al altuia nu va putea, în mod
samavolnic, să transforme în posesie utilă simpla lui detențiune precară.
2) Pe de altă parte, titlul just și specific nu poate fi schimbat după bunu-i plac de
către un posesor care ar prefera să se pretindă posesor grație unei alte cauze juste.
41. Clasificarea posesiei după criteriul originii ei și al celor trei subcriterii
Caracterul aprehendării corpus-ului
o Posesiunea justă - aceea care se intemeieaza pe o origine, pe o
aprehensiune/percepere justa, context in care termenul „just” inseamna tocmai calitatea posesiei
de a fi opozabila tuturor (erga omnes), inclusiv nudului proprietar. Posesia justa nu sufera de
vicii de dobandire a ei.
o Posesiunea injustă și viciile sale - posesie al carei moment de intemeiere a
fost alterat de viciul ce-ar insoti aprehensiunea, perceprea bunului sub aspectul de corpus;
Viciile posesiei:
Vis (violenta) = recuperarea la forta fizica sau politica in vederea dobandirii unui bun in posesie.
Clam (clandestinatatea) = disimularea exercitarii prerogativelor reale pentru ca, in timp, sa fie urmarita dobandirea unui bun in posesie;
Precario (precariul,precaritatea):
o Sens larg, de detinere aunui bun apartinand unei terte persoane drept consecinta a unui acord incheiat cu respectiva persoana sau in virtutea unei abilitati judiciare ori legale;
o Sens restrans, acela de detinere a unui bun apartinand unei terte persoane pe baza unei intelegeri cu aceasta din urma in care sa fie precizata obligatia detinatorului precar de a-l restitui la termenul convenit sau la acela convenit prin prima somatie.
INJUSTA POSSESIO putea fi dovedita doar de catre cel deposedat si numai de catre acesta prin orice mijloc de proba in contra posesorului injust sau nelegitim.
Al izvorului formal al titlului ei o Justa possessio de jus civile
Posesorul care detine un just de titlu al posesiei sale si care just titlu este sanctionat de
normele lui jus Quiritium isi extrage argumentele de text in vederea protejarii dreptului sau real
din normele legale.
Posesorii cu just titlu bazat pe normele lui jus civile sunt urmatorii:
Possessor pro fierede (din succesiunea legala)
Possessor pro donato (din contractul de donatie)
Possessor pro emptore (din contractul de vanzare-cumparare)
Possesor pro dote (din raporturile dotale in cadrul casatoriei)
Possessor pro derelicto (din ocupatianea unui bun abandonat)
o Justa possessio de jus praetorium = posesiune a carei cauza legala nu se
regaseste in normele dreptului quieitar, ci in acelea editale, ale dreptului honorare. Acest titlu se constituie intr-o decizie judiciara a carei forma edictala este aceea a interdictelor posesorii.
Al credinței subiective a posesorului în proprietatea sa o Bona fides possessio
Bonda fides possessio este aceea intemeiata pe credinta sincera a posesorului ca el este in
mod real titularul dreptului pretins si, ca atare, poate sa-l exercite nestingherit asupra bunului
posedat. Credinta sincera (chiar daca eronata) in existenta dreptului pretins face ca, in privinta
validitatii titlului posesiunii, eroarea eventuala a posesorului sa nu-i fie imputabila.
o Male fidem possessio
Male fidem possessio reprezinta acea posesiune exercitata inca din momentul originarii
sale de catre acela care are credinta subiectiva ca nu poate fi titularul dreptului pe care pretinde
a-l exercita asupra unui bun din motive care privesc regularitatea sau existenta viciilor posesiei.
Fiind necinstit, posesorul de rea-credinta a fost ineficient protejat; astfel, se observa:
Culegerea fructelor bunului frugifer se putea realiza in conditii mult mai severe;
Prescriptia achizitiva (usucapia)putea fi invocata dupa scurgerea unor intervale de timp
mai mari, in general, sau extrem de lungi in cazul bunurilor imobile;
42. Clasificarea posesiei după criteriul efectelor ei
Pe seama originii posesiunii in asociere cu termenele statuate de legea romana pentru a putea
prescrie achizitiv se poate realiza o distinctie intre forme ale posesiunii in functie de efectele
avute in vedere si anume:
a) Recunoasterea unor anumite drepturi de protejare a posesiunilor, drepturi diferite de la
caz la caz;
b) Recunoasterea de jure a posbilitatii de a transforma prerogativele de facto ale posesiunii
in puteri de drept;
In raport cu aceste criterii, posesiunea a fost impartita in urmatoarele forme consacrate diferit
in epocile de evolutie a dreptului roman:
A. POSSENIO AD USUCAPIONEM ( dominium bonitarium = proprietatea bonitara)
A fost consacrata in Epoca Clasica romana prin:
Actio Publiciana
Totalitatea interdictelor posesorii
Denumita si dominium bonitarium (proprietatea bonitara)
Conditiile legii:
Existenta unei posesiuni juste;
Justul titlu sa fie unul sanctionat, prevazut de jus civile si sa fie dobandit in afara
viciilor care ar altera elemtnul animus al posesiunii;
Posesorul sa fi fost de buna-credinta in momentul achizitionarii, dobandirii bunului;
B. POSSENIO NATURALIS = suma de forme ale detentiunii precare;
Respectivele detentiuni precare se nasc din raporturi juridice obligationale, de creanta si
vizeaza executarea obligatiilor pe care acestea le presupun.
In drepturile lui Justinian, sfera posesiunilor naturale se largeste, cuprinzand astfel si
fosta categorie de posesiuni interdictale din Perioada Principatului si de inceput a Dominatului si
grupand:
1) Posesiunile carora le lipsea animus domini;
2) Posesiunile din al caror moment originar lipsea justul titlu;
In functie de importanta lor si a bunurilor pe care le pot avea in posesie, respectivii
precaristi pot fi astfel enumerati:
1) Creditorii gajisti (ce au in detentiune bunuri ale debitorilor lor);
2) Locatarii si comodatarii (beneficiarii contractelor de inchirieri...pg. 610)
3) Uzufructuarii si emfiteotii
4) Trimisii in posesie conservatorie.
În toate aceste cazuri, interdictele retinendae posseionis causa nu aveau darul de a
conferi
titularilor lor vreun drepr de uzucapare a bunurilor debitorilor lor, detențiunile acestora fiind
alterate de viciul precarității.
C. POSSESSIO AD INTERDICTA
Vagă detetiune asupra unui bun, temporar de interdictele posesorii conservatorii, fie ca
detentiunea provenea dintru-un act viciat de aprehensiune, fie nu. In raporturile cu terte persoane,
detentarii precari puteau folosi interdictele posesorii conservatorii;
43. Clasificarea posesiei după criteriul obiectului juridic al ei
A. POSSESIO CORPORIS ( POSSESSIO STRICO SENSU)
Jurisconsultii romani din Europa Clasica considerau ca posesia nu era posibila decat
asupra determinatelor res corporales sa fie exercitate operatiuni juridice aferente posesiunii,
precum :
a) Traditio (traditiunea) ;
b) Usucapio (uzucapiunea) ;
c) Prescriptio longi temporis ( prescriptia achizitiva de lunga durata);
d) Prescriptio longimimi temporis ( prescriptia achizitiva de foarte lunga durata);
e) Servitutes praediales rusticae constitur (constituirea pe cale convetionala a unor servituti
prediale rustice, precum iter, via, actus etc.);
Bunurile necorporale pareau improprii posesiunii.
B. POSSESSIO INCORPORALES (QUASI – POSSESSIO)
Perioada Principatului aduce o schimbare a jurisconsultilor fata de posibilitatea
recunoasterii „posesiunii drepturilor”. Exemplu: recunoasterea juridica a efectelor atrase de
exercitiul indelungat al unor drepturi de catre persoane care in mod natural nu si le-ar putea
aroga:
a) Sclavii in raport cu possessio libertatis;
b) Peregiunii in raport cu possessio civitatis;
c) Libertii in raport cu possessio ingenuitatis etc.
Cu timpul , protectia interdictala fundamentata pe doctrina posesiunii drepturilor a fost
extrapolata si a cuprins si categoria titularilor prezumtivi ai drepturilor reale asupra bunurilor
altor persoane, precum:
Titularii servitutilor prediale rurale;
Titularii superficiei;
Titularii prezumtivi ai superficiei
44. Dobândirea posesiunii prin propriile acte sau fapte ale posesorului
A. DOBANDIREA ELEMENTULUI SUBIECTIV, VOLITIONAL, ANIMUS
Regula generala: existenta unui animus domini prezumat chiar din momentul dobandirii
corpus-ului.
Aceasta regula este usor de respectat atunci cand posesorul bunului este detentorul
material al acestuia.Lucrurile se complica atunci cand posesorul real al bunului nu-l mai detine
sau nici nu l-a detinut vreodata si, in acelasi timp, un text il are si il tine in numele si in locul
posesorului real, iar intre cei doi se iveste un conflict de interese pe seama bunului.
Solutii:
a) In cazul in care intre adevaratul posesor si detentorul precar s-ar fi incheiat un contract,
actul respectiv va tine loc de titlu si, pe cale de consecinta devine unul de stricta aplicare
(principul enuntat);
b) Daca posesiunea vicioasa a detentorului precar nu poate fi dovedita din cauza probelor
sale slabe, insuficient sau nepertinente si in aceea a faptului intervertirii, transformarii
detentiei intr-o posesie utila de catre precarist...detentorul precar va putea sa aiba castig
de cauza;
B. DOBANDIREA ELEMENTULUI CORPUS (CORPORE MEO)
Alaturi de animus, corpus trebuia transmis sau dobandit.
Modalitati de obtinere a corpus-ului:
In functie de natura bunului:
a) Prin inducere in fundum ac demonstrare finom in cazul bunurilor imobile = patrunderea
si parcurgerea terenului cumparat; defimitarea terenului ocupat etc.
b) Prin loco movere et custodiam ponere in cazul bunurilor mobile (=luarea in mana a
bunurilor); custodia unui paznic;
a. In Epoca Clasica, transmiterea corpus-ului posesiunii s-a juridicizat, abstractizat
si astfel au aparaut ca fiind valabile urmatoarele modalitati:
b) In caz de ocupatiune al unui teren fara stapa, era suficienta ingradirea acestuia, marcarea
limitelor sale si inceperea lucrarilor de imbunatatiri funciare;
c) In caz de traditiune, de transfer voluntar si neformalist, nequiritar al proprietatii
imobiliare, pe langa intelegerea propriu-zisa era necesara si existenta unui act imbolic;
d) In ceea ce priveste bunurile mobile, era suficient controlul material asupra bunurilor
transmise pe care accipiens il capata de la tradem in urma intelegerii;
45. Dobândirea posesiei prin intermediar
Dobanditorul pentru altul nu exercita niciuna dintre prerogativele posesiei; el facea doar
un act de reprezentare (per extraneam personam);
Epoca postclasica: tertul reprezentant al posesorului nu putea satisface decatexigenta
dobandirii bunului; acesta nu putea invoca nasterea (prin uzurparea dobanditorului unei vointe
proprii de insusire pentru sine)
Animus possidendi ramanea, de principiu la adevaratul posesor si nu la reprezentatul lui,
fapt observabil intr-o dubla ipostaza:
a) In cazul contractului de mandat, mandatuul este acela care are animus passidandi anterior
dobandirii corpus-ului, si nu mandatorul lui;
b) In caz de gestiune de afaceri (negatiorum gestia) sau de administrare de peculii se
prezuma ca dobanditorul este acela care are animus possidendi si nu gestionarul sau
administratorul afacerii sale.
Pe cale de exceptie, in Epoca Postclasica a dreptului roman au fost indentificate si alte
solutii:
a) In cazul tutelei unu pupil in varsta de cel putin 7 ani,acesta putea dobandi:
1) Possessio civilis (cu autorizarea tutorelui);
2) Posessio ad interdicta (chiar fara autorizare);
b) Titularii dreptului de a administra un peculiu (sclavii si fii de familie) puteau, in Epoca
Postclasica, dobandi possessio civilis pentru ei insisi cu conditia respectarii stricte a 2
exigente:
1) Dobandirea bunului sa fie facut pe baza unei juste cauze;
2) Dobandirea sa se fi efectuatpe seama si cu garantia peculiului;
c) Persoanele juridice de ordin administrativ puteau dobandi posesiuni in absenta
elementului animus, fapt care nu elimina o serie de posibilitati, precum:
1) Dobandirea bunului sa fie facut pe baza unei juste cauze;
2) Dobandirea sa ne fi efectuat pe seama si cu garantia peculiului;
d) Persoanele juridice de ordin administrativ puteau dobandi posesiuni in absenta
elementului animus, fapt care nu elimina o serie de posibilitati, precum:
1) Posibilitatea de a exercita actio Publiciana;
2) Posibilitatea de a prescrie pe lunga sau foarte lunga durata;
3) Posibilitatea de a uzucapa (usucapio);
Aceste posibilitatise pot consuma astfel:
1) Prin intermediul unor servi publici;
2) Prin intermediul sclavului public titular de peculiu;
46. Încetarea raporturilor posesorii
In Epoca Clasica, pierderea posesiunii se putea intampla in mai multe cazuri, precum:
a) In urma abandonarii bunurilor de catre posesori;b) Datorita imposibilitatii de facto de a exercita prerogativele posesiunii civile,
regulare;c) Prin delasarea de elementul animus, de intentia de a poseda util, in nume si in
interes propriu, chiar in conditiile pastrarii in detentiune a bunului;d) Drept consecinta a manifestarii unei indolente sau neglijente evidente si
prelungite in cazul in care un tert urzupateraluat sub stapanire vicioasa bunul unui posesor regular;
e) In cazul in care indolentei posesorului i se alatura neglijenta unui eventual tert de a o asa natura incat un alt tert uzurpator de buna-credinta ar fi putut sa-si apropie bunul;
Acest efect nu se producea imediat in cazul in care situatia depasea vointa sau intentia protagonistilor regulatei posesiunisi intr-o circumstanta economica, dupa cum urmeaza:
a) Necunoasterea faptului uzurparii detentiunii operate de catretertul de buna-credinta, necunoscut motivata de:
1) Dispozitia detentorului;2) Absenta detentorului;3) Moartea naturala sau civila a detentorului;
b) Delasarea de exercitiul detentiunii si, implicit, de paza materiala a bunului de catre precaristul inselator sau neglijent, fara ca posesorul real sa fi luat cunostinta de actele dolosive sau e comportamentul indolent al precaristului sau;
c) Exceptie: pasunile alpine nu putea fi socotite pierdute;
47. Sancțiunea juridică a posesiunii
Clasificarea (natura posesiunii si a faptului tulburarii interdictelor avute in vedere):
a) Divisio prima;
b) Divisio secunda;
c) Divisio tertiae;
Exemplificari:
Din punctul de vedereal calitatii obiectului material al posesiunii, interdictele vizeaza:
a) Bunurile sacre sau religioase (res sacrae, res religiosae)
b) Bunurile laice (res privatere, dehumani rebus):
1) Interdicte de utilitate publica (ad publicam citilitatem pertinentiam);
2) Interdicte de utilitate personala, in raport cu patrimoniul familial, in functie de
drepturile de posesiuni proteguite;
Interdictele posesorii:
a) Interdicte retinendae possenionis causa (care tind sa mentina o posesiunea deja dobandita
si nepierduta, dar amenintata cu pierderea);
b) Interdicte recuperandae passesisionis causa (date pentru redobandirea unei posesiuni
pierdute);
c) Interdicte adippiscendae passesnianis causa (ded natura a determina dobandirea unei
posesiuni in prezenta unui just titlu neonorat)
a) Interdictele retinendae possessionis causa
1) Interdictele uti possidetis, relativ la bunurile imobile - puteau fi invocatedoar daca bunul
ce facea obiectul posesiunii nu a fost dobandit de la adversarul din proces in urmatoarele
conditii:
a) Prin acte de violenta
b) Prin clandedstinitate
c) Printr-o detentiune precara
2) Interdictele utrubi, relativ la bunurile mobile - Dadeau castig de cauza aceluia care a
stapanit in cursul anului precedent edictului pretorian o perioada mai mare de timp bunul
respectiv;
b) Interdictele recuperandae possessionis causa
1) Interdictul de vi cottidiana causa (dobandirea posesiunii prin violente obisnuite), care
putea fi invocat sub conditita sa nu fi trecut un an si titularul lui sa nu fie, la randul sau,
culpabil de dobandirea posesiunii prin:
Violenta (metes,vis)
Clandestinitate (clam)
Precariu (precario)
2) Interdictul de precario causa (in contra precaristului), care are in vedere, de exemplu,
dobandirea bunului de catre cel imprumutatat in calitatede detentor precar si care,
refuzand restituirea bunului imprumutat;il uzurpa in drept pe imprumutator;
3) Interdictul de clandestina possessiane causa (creat impotriva acelui care, in mod
clandestin si-a insusit un bun al altuia);
In Epoca Imperiala a fost asociat celui uti possidetisdin categoria celor retinondae
possessionis si a disparut.
c) Interdictele adipiscendae possessionis causa
Faciliteaza dobandirea posesiunii dupa obtinerea de catre titulari a unui just titlu;
1) Interdictio quorum bonorum (prin care proprietarul e drept al bunurilor succesorale
solicita punerea in posesie cu privire la aceste bunuri detinute precar de possessor pro
herede), interdict ceavea menirea de a dubla actiunea reala specifica, denumita petitie de
ereditate;
2) Interdictum restitutorium - proprietatea unei mosii se foloseste de garantia speciala creata
de colonul sau atunci cand respectivul colon a constituit o astfel de garantie pentru plata
arendei;
3) Interdictul possesorium uzitat de acela care, in baza vanzarii-cumpararii, detinea un just
titlu, in calitatea sa devonoeum emptor;
48. Deosebiri și asemănări între posesiune și proprietate
DEOSEBIRI
Posesiune ProprietatePutea fi dobândită doar de o persoană capabilă;
Putea fi dobândită de o persoană în virtutea capacității sale de folosință.
Era considerată exercițiul unor puteri factuale;
Este un drept.
Pe planul continuării exercitării atributelor specifice posesiunii, posesorii trebuiau să efectueze o luare în stăpânire efectivă diferită.
Transmiterea mortis causa nu presupunea alte acte noi de aprehensiune.
ASEMĂNĂRI
Ambele presupuneau bunuri corporale sau materiale drept obiect juridic. Bunurile ce făceau obiectul juridic al posesiunii și al proprietății erau bunuri
susceptibile de apropriere. Proprietarul putea fi și posesor și invers. Precariștii erau în imposibilitatea de a o dobândi dreptul de proprietate cu privire
la bunurile aflate în precariu.
49. Jura obligationum. Gaius, Julius Paulus, Justinian și concepțiile lor în planul definițional al obligației
Pentru romani obligațiile sunt doar niște varietăți ale drepturilor cu privire la bunuri (res, rei). Rostul unei obligații este tocmai acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane, indiferent care i-ar fi sensul (pozitiv sau negativ).
În viziunea lui Gaius, obligațiile se nasc din raporturi personale, raporturi care au drept obiect anumite prestațiuni. În caz de conflict de interese între respectivele părți ale raporturilor obligaționale, ele au la dispoziție așa-numitele acțiuni personale, acțiuni care au un obiect juridic bine definit:
A da ceva (dare); A face ceva (facere);
Valoarea economica, materială a acestor prestațiuni se presupune.
Gaius: „Acțiunea personală este aceea prin care acționăm împotriva cuiva care ne este obligat, adică prin care înțelegem să i se impună: de a da, de a face.”
Surprinzătoare (în sens pozitiv) este prezența elementului definițional praestare, element ce are o întindere mare, incluzând practic universalitatea acțiunilor omenești => multitudinea acțiunilor personale imaginabile la finele epocii clasice.
În Epoca Clasică (prin intermediul lui Gaius) termenul praestare a fost asimilat definitiv în terminologia juridică și în doctrină.
Jurisconsultul Epocii Clasice Julius Paulus: „Substanta obligației nu constă în ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ce ne face titularul unui servituți, ci în ceea ce constrânge un terț: să ne dea, să ne facă sau să ne execute ceva.”
Din vechiul drept roman a străbatut timpul ideea de înlănțuire, de legătura între persoanele aflate sub o putere și acelea care o exercitau. Probabil astfel erau percepute și raporturile obligaționale: ca raporturi de putere grevate pe niște manifestări voluționate.
Mai târziu au apărut concepțiile egalitariste și expresiile lor aferente:
Reus Credente; Reus Debendi;
Justinian realizează o magistrală sinteză între aceste teze aparent contradictorii. Astfel, se dovedește că și în câmpul dreptului este posibilă unitatea contrariilor din fizica particulelor elementare – conjunctio opositorum.
Obligatia = legatura juridica in virtutea careia suntem constransi sa predam un lucru conform dreptului cetatii noastre.
Plecând de la această definiție, putem înțelege și acredita multiplele forme particulare de constrângere întemeiate pe care le identificam în întreaga întindere a dreptului roman Postclasic:
Forțare;
Exercitarea unei puteri asupra debitorului;
Condiționare imposibil de eludat de către cel îndatorat.
50. Jura obligationum. Comentarii și analize pe seama noțiunii de obligație
In doctrina civilistă napoleoniană și postnapoleoniană se întâlnesc aproape neprelucrate definiții ale obligațiilor așa cum au fost ele rafinate în știința romană.
Edouard Cuq apreciază că „obligația este un raport de drept stabilit temporar între două persoane dintre care una (debitorul) este ținută necesarmente să-i furnizeze alteia (creditorul) o prestație susceptibilă de a fi evaluată în bani.”
René Demogue: obligația este „situațiunea juridică având de scop o acțiune sau o abstențiune de valoare economică sau morală, a căror realizare trebuie să o asigure anumite persoane.”
Jean Carbonniere, fără a abandona spiritul romanist, preferă definiției obligației ceea ce este de esența acesteia:
datoria; posibilul – ține de obiectul obligatiei;
Datoria implică o legătură de drept, care, la rândul ei, implică o sancțiune etică,
ceea ce postuleaza existența unui creditor determinat.
Sinteză: o obligație este o legătură juridică între persoane determinate sau
determinabile, legătura în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv (reus debendi)
trebuie să execute în favoarea alteia în calitatea acesteia din urmă de subiect pasiv (reus
credenti) o prestațiune oarecare determinată sau determinabilă, constând, în linii generale în:
dare, facere, non-facere, praestare.
În cadrul acestor raporturi obligaționale invariabil există un creditor și un debitor.
George Plastara: „Teoria obligațiunilor (jura obligationum), cea mai mândră
creațiune a jurisconsulților romani, este partea cea mai puțin variabilă a dreptului civil de la o
generație la alta și de la popor la popor.”
Elemente de diferențiere între concepțiile romaniste și cele civiliste:
In dreptul civil napoleonian si postnapoleonian, obligatiile pot cunoaste o
varietate infinita, deoarece ele sunt sanctionate apoi prin actiunu civile in justitie,
per a contrario, sive a contrario sensu,in dreptul roman asistam alo stare de fapt
diametral opusa si, ca atare, numeroase raporturi de acest gen au fost create in
timo, prin mijloace neformaliste, pretoriene;
In dreptul civil modern si cel actual, normele care sanctioneaza raporturile
juridice de obligatii sunt intemeiate oe fundamentul puterii politice si sunt
sanctionate prin autoritatea legilor scrise; in dreptulroman obligatiile s-au supus
unei recunoasteri progresive si „populare” in peste 1300 de ani de emergenta
normativa;
Dreptul civil postmodern cunoaste o tratare distincta, dihotomica a materiei
obligatiilor in functie de natura raporturilor juridice, o dualitate in norme
obligationale comerciale si norme obligationale civile; in dreptul roman asistam la
o benefica tradare unitara a acestora.
Tot in dreptul roman au fost evidentiate primele trasaturi distincte ale drepturilor
subiective care deriva din raporturile obligationale fata de acelea izvorate din
pozitia juridica a persoanelor fata de lucruri.
Opozabilitate – daca drepturile reale propriu-zise pot fi universal apozabile(erga
amnes), drepturile nascute din raporturi obligationale sunt intotdeauna relative.
Pastrandu-si consecventa fata de viziunea primara asupra rostului dreptului
jurisconsultii romani din epoca clasica nu auprocedat la crearea unei „teorii
generale a obligatiilor”. Astfel, au lasat deplina libertate generatiilor si timpurilor
urmatoare sa „adapteze” la propriile lor nevoi sociale textele juridice pe care le-au
elaborat.
Dreptul roman a permis, in materia obligatiilor (inima intregului sistemjuridic
mondial) sa pastreze tandemul cu morala (Georges Ripert). Acest lucru se poate observa din
diferenta fundamentala pe planul executarii obligatiilor. Creditorii nu pot concura cu succes cu
titularii unor drepturi reale propriu-zise atunci cand trebuie sa ne indestuleze din patrimoniul
unui debitor insolvabil, decat daca ar avea niste creante garantate prin cautiuni reale.
51. Jura obligationum. Subiectele obligațiilor
In principiu, orice raport obligational are 2 subiecte:
Reus credendi si reus debendi
a. Reus credendi:
- notiunea de 'creditor' a fost tardiv folosita in limbajul juridic. Era preferata notiunea de 'parte in proces' care poate sa ceara ceva (in virtutea unei legaturi juridice-vinculum juris)
- creditorul este subiectul activ deoarece in caz de neexecutare a obligatiei de catre debitor, el poate sa ceara prin actiune obligarea debitorului pe cale judiciara; el este activ in cadrul raporturilor procesuale judiciare.
b. Reus debendi:
- partea din proces care datoareaza ceva reclamantului datorita legaturii juridice.
- debitorul este 'legat' de creditorul sau, dar aceasta pozitie de subordonare nu este o forma mascata de sclavie gratie temporalitatii (=> debitorul se poate "elibera" prin executarea obligatiei)
- debitorul este "pasiv" doar pe planul raportului procesual, unde poate adopta o pozitie de asteptare (cat timp creditorul incearca sa dovedeasca veridicitatea pretentiilor sale).
52. Obligatio elementorum. Juris vinculum
53. Obligatio elementorum. Jus in personam, voluntas sive libertas și consensus54. Obligatio elementorum. Dies (tempus) și praetio aestimabilis
55. Obiectul juridic al obligației. Dare56. Obiectul juridic al obligației. Facere57. Obiectul juridic al obligației. Non facere58. Efectele obligației. Acțiunea oblică și acțiunea pauliană59. Efectele obligației. Sancțiunile judiciare și dezdăunările aferente (daune – interese)60. Izvoarele obligației. Acte juridice unilaterale61. Izvoarele obligațiilor. Acte juridice bilaterale62. Izvoarele obligațiilor. Contractele63. Izvoarele obligațiilor. Delictele64. Izvoarele obligațiilor. Quasi ex contracte65. Izvoarele obligațiilor. Quasi ex delicto66. Legea ca izvor al obligației67. Obligationum divisio. Criteriul obiectului juridic al obligației
Solutio debiti – obiectul oricărui raport obligaţional, dar nu o plată stricto sensu, cu
una care vizează datoria debitorului de a executa o prestaţiune în favoarea creditorului, o
prestaţiune conformă cu legea (licită), determinată, morală, posibilă, fie că ar consta într-o
acţiune, o incaţiune sau absenţiune ori într-un transfer de drepturi reale.
Criteriul obiectului juridic al obligaţiilor cunoştea o compoziţie eterogenă; el s-a
subdivizat în mai multe subcriterii, fiecare dintre acestea cunoscând, la rându-i, alte subdiviziuni,
formând, astfel, o pletorică, arborescentă diviziune.
I. Sucriteriul obiectului juridic concret al obligaţiei
Substanţa intimă a obligaţiilor nu se reduce la faptul că un bun intră sub
stăpânirea noastră sau dobândim un drept de servitute asupra lucrului altuia, ci rezidă în puterea
de constrângere pe care o căpătăm împotriva cuiva care este constrâns să ne dea, să ne facă ceva,
să dea curs punerii în operă a unei prestaţii datorate nouă.
În funcţie de acest subcriteriu, obligaţiile au fost împărţite în 4 categorii, după cum
urmează:
1) Dare
Ogligaţia de dare constituia acea îndatorire de a:
Transfera dreptul de proprietate către creditoru acestui drept;
Constitui un eventual drept real asupra bunului altuia, precum: usus, fructus, servitutes,
habitatio etc.
2) Facere
Obligaţia de a face este una generică; ceea ce nu se încadrează la categoria ogligaţiilor
care au ca obiect constituirea unui drept real asupra bunului altuia sau transferul dreptului de
proprietate ar fi încadrabil, ca obiect juridic, în facere. Exemple:
Obligaţia de a executa un serviciu;
Obligaşia de a efectua o sarcină lucrativă, o muncă;
Obligaţia libertului de a efectua munci calificate, valoroase sau munci necalificate,
ocazionale;
Obligaţia de a preda, de a livra o posesiune asupra unui bun determinat etc.
3) Non facere;
Per a contrario, oblogaţia non facere reprezintă anstenţiunea determinată, o abţinere de
la o acţiune de facere, precum:
Obligaţia de a nu face un serviciu în favoarea altei persoane decât aceea a
cocontractantului;
Obligaţia de a nu face concurenţă cuiva într-un domeniu determinat etc.
4) Praestare
Sensul juridic primar era acela de „a se ţine de o cauţiune”, de o garanţie, precum:
Garanţia de evicţiune la un contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio);
Garanţia personală;
Garanţia de calitate pentru bunul închirirat etc.
II. Subcriteriul divizibilităţii obiectului obligaţiei
În funcţie de acest subcriteriu, obligaţiile au fost împărţite în:
1) Obligaţii divizibile = acelea al căror obiect juridic comportă o executare pe părţi
distincte (pro parte). Exemplu: obligaţia de plată a unei sume de bani.
Şi obligaţia de transfer al dreptului de proprietate poate fi divizibilă. Deşi este general
admis că aceata este o obligaţie de dare, ea poate comporta şi o facere. Exemplu: la transferul
dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, acesta transfer se poate divide într-o dare
propriu-zis că, pe de o parte, şi predarea (facere) la un termen ulterior.
În general, se admite că obligaţiile de dare sunt divizibile, ceea ce nu exclude excepţii,
precum o obligaţie având ca obiect material un bun de gen, dar pe care părţile l-au desemnat ca
fiind indivizibil.
2) Obligaţii indivizibile
În mod obişnuit, obligaţiile indivizibile sunt acelea de a face (facere), respectiv, de a nu
face (non facere). Exemple:
Un opus (statuie, operă de artă);
O traditio asupra unei posesiuni libere;
Abţinerea de la împiedicarea exercitării unei servituţi etc.
În excepţii de la regula prescrisă se constituie acele obligaţii de facere care constau într-o
muncă comensurabilă în unităţi geometrice sau tradiţiunea unor cantităţi diferite de bunuri de
gen.
Dacă în cadrul obligţiei divizibile, debitorul are posibilitatea exercutării parţiale a
acesteia, în cadrul celei indivizibile posibilităţile respective sunt absente.
Indivizibilitatea obligaţiei se poate justifica prin 2 condiţii:
Una de natură obiectivă, rezidând din indivizibilitatea naturală a obiectului obligaţiei;
Una de natură subiectivă (exemplu, părţile s-au înţeles ca executarea obligaţiei să se
realizeze in integrum).
În caz de pluralitate pasivă (un creditor care are mai mulţi debitori pentru aceeaşi
prestaţie), în cadrul căreia există raporturi de solidaritate pasivă, creditorul putea să se îndrepte,
la alegere, împotriva oricărui codebitor pentru a obţine întreaga creanţă în mod indivizibil.
În caz de pluralitate activă (un debitor datorează aceeaşi prestaţiune către mai mulţi
cocreditori), fiecare creditor ar avea dreptul la o urmărire distinctă pentru plata indivizibilă a
datoriei, situaţie în care creditorul va fi beneficiarul unei absolviri de plată faţă de ceilalţi
creditori.
3) Obligaţii succesive
În cadrul unui contract de închiriere de bunuri ceconsumptibile obligaţia locatarului este
aceea de a plăti la intervalele fixate de părţi preţul locaţiunii. În afara cazurilor excepţionale,
plata preţului locaţiunii se făcea cu exactitate la intervalele de timpt regulate în fracţiuni
predeterminate.
Acest exemplu şi altele asemenea au determinat caracterizarea drept „obligaţii succesive”
a celor ce comportă, într-un interval de timp, o prestaţiune succesivă, după criterii de
repetabilitate aleatorii.
III. Subcriteriul posibilităţii existenţei obiectului obligaţiei
1) Obligaţii imposibile – acelea care:
Fie sunt interzise de legea romană datorită unor cauze diverse, precum incompatibilitatea
statutului juridic al părţilor cu raportul obligaţional încheiat (donaţia între soţi etc.),
neapartenenţa bunului la sfera celor in commercio etc.
Fie nu pot exista în natura lor.
Obligaţiile imposibile, indiferent care ar fi sursa imposibilităţii lor, erau sancţionate cu
nulitatea absolută.
2) Obligaţii posibile
Aceste obligaţii formează imensa majoritate a raporturilor de tip obligaţional. De
principiu, toate obligaţiile sunt posibile; sunt infinite prin criteriul posibilităţii lor.
IV. Subcriteriul moralităţii obiectului juridic al obligaţiei
În funcţie de acest subcriteriu, obligaţiile se subdivid în:
1) Obligaţii ilicite şi imorale
Atunci când obiectul juridic al obligaţiei este în afara legii romane, obligația în întregul ei
este nelegală.
Când obligația, deși nu întâmpină rezistență din partea condițiilor legilor romane, dar
înfrânge, prin obiectul ei juridic, bunele moravuri, bunul-simț comun, ea este în întregul ei
imorală.
Ambele categorii conduceau la nulitatea absolută a drepturilor și îndatoririlor rezultate
din astfel de raporturi.
Nu toate raporturile de acest gen erau în măsură să conducă la nulitatea actelor juridice
încheiate în disprețul legilor; astfel, în funcție de sanctio, acestea din urmă erau împărțite în:
Leges imperfectae (legi care nu prevedeau nicio sancțiune pentru eventualitatea încălcării
dispozițiilor)
Leges minus quam perfecate (legi care prevedeau o pedeapsă administrativă pentru cel
care le-a încălcat, dar care permiteau menținerea actului juridic încheiat în disprețul
dispozițiunilor lor)
Leges perfectae (majoritatea legilor – acestea prevedeau anularea actelor juridice
încheiate în disprețul dispozițiunilor lor).
Cât privește imoralitatea obiectului juridic al obligațiilor, sunt determinate unele cauza
ilustrative, precum:
Promiterea unui onorariu pentru prestațini avocaționale, dacă respectivul onorariu era
stabilit în mod proporțional cu valoarea obiectului juridic al procesului, cu valoarea
pecuniară pretinsă de reclamant.
Promisiunea comiterii unui delict.
Promisiunea de întâlnire în locuri rău famate, de desfrâu.
2) Obligaţii licite şi morale
Această subcategorie reprezintă cea mai numeroasă și cea mai stabilă dintre
subdiviziunile obigațiilor în funcție de obiectul lor juridic. Este o categorie în acord atât cu legea,
cât și cu bunele moravuri.
V. Subcriteriul determinabilităţii obiectului juridic al obligaţiei
1) Obligații determinate
Această categorie se bucură de un obiect determinat prin următoarele elemente:
Genus
Species
Praestatio
Facere
Non facere
Toate aceste elemente sunt individualizate, precizate în momentul încheierii sau nașterii
raportului obligațional.
2) Obligații nedeterminate
Această subcategorie a fost mai rară în practica judiciară a instanțelor romane. Nu era o
categorie nulă sau anulabilă. Pentru a salva raportul obligațional, se putea, conform unor criterii,
determina obiectul obligației. Am putea exemplifica folosind stipulația: „Îți promit să-ți vând
unul dintre măgărușii mei...”.
În cazurile de mai sus, determinarea obiectului obligației este aparentă ți generică. Ca
atare, obligația este nedeterminată la momentul judecării. Datoria judecătorului va fi aceea de a
descoperi, prin probele administrate, elementele determinabile care să vizeze:
Cantitatea (quantum)
Uneori calitatea (quale)
Chiar prestațiile (praestatio).
3) Obligații indeterminabile – nule de drept când elementul de determinare este unul
esențial pentru subzistența respectivului raport obligațional. Exemplu:
Contractul de donație fără donatar determinabil;
Contractul de vânzare-cumpărare fără preț determinabil etc.
4) Obligații determinabile
Acestea sunt obligații care, în momentul nașterii lor, nu-și aveau obiectul juridic
determinat, însă existau suficiente elemente de interpretare pentru ca acesta să fie determinabil în
cazul unui litigiu între părți. Aceste obligații, spre deosebire de cele indeterminabile, sunt valide.
Activitatea judecătorului care interpretează și ajunge să cunoască intenția reală a părților
raportului obligațional devine o activitate supletivă și preocupările sale de hermeneutică juridică,
de speță pot viza:
a. Obligații determinabile cantitativ – până în momentul executării unei astfel de
obligații, aceasta rămâne nedeterminată, dar valoarea obligației rămâne uniformă, astfel încât
alegerea momentului executăriim chiar dacă-i incumbă debitorului îl afectează prea puțin pe
creditor. Obligația rămâne valabilă.
b. Obligații determinabile prin prestații alternative = nedeterminate, dar
determinabile
deoarece nedeterminarea nu vizează genul, ci doar alegerea între genuri de obiecte juridice
alternative. Astfel, obligațiile alternative se bucură de o perfectă valabilitate chiar și atunci când
alegerea între genuri de obiecte juridice s-ar face chiar la termenul de scadență sau la data aleasă
de către debitor.
Obiectelor acestor obligații sunt caracterizate prin următoarele: toate sunt principale și
toate sunt directe și determinate. Astfel, se deosebesc de obligațiile facultative (=au un singur
obiect principal și direct)
c. Obligații determinabile prin genul obiectului lor
Obligațiile determinabile prin genul obiectului lor juridic se diferențiază de cele de
specie. În momentul nașterii raportului obligațional, obiectul juridic nu determiat decât în genul
său. Acestea rămân la dispoziția celui ce se obligă. Lui îi incumbă alegerea care, însă, va fi
indivizibilă, fapt ce decurge din indivizibilitatea obiectului obligației.
În acest caz, obiectul obligației este nedeterminat până în momentul executării obligației, dar
determinabil post festum.
68. Obligationum divisio. Criteriul subiectelor sau părților obligației
1) Obligații simple
În cadrul obligațiilor simple, participă un singur creditor, în calitate de subiect
activ (reus credendi) și un singur debitor, în calitate de subiect pasiv, obligat (reus
debendi). Acestea formează imensa majoritate a obligațiilor.
2) Obligații plurale
Acestea s-au divizat în funcție de tipul de pluralitate vizat: pluralitate activă sau
pluralitate pasivă și în funcție de genul relațiilor dintre cocreditorii solidari sau dintre
codebitorii solidari.
Juxtapunerea celor două criterii enumerate a fost de natură să dea naștere la
câteva ipoteze care, prin bun lor articulare logică, au fost preluate din dreptul roman și de
sistemele juridice moderne de drept civil:
a) Obligații conjuncte
În cadrul obligațiilor plurale, cele conjuncte sunt centrate pe principiul
divizibilității obiectului juridic al obligației.
Principiul divizibilității obiectului juridic al obligației nu este determinat în mod absolut
de indivizibilitatea sau divizibilitatea obiectului material al obligației. Debitorii și creditorii pot
conveni, prin excepție, să dea naștere unei obligații conjuncte chiar și atunci când obiectul
material al obligației ar fiindivizibil prin natura sa.
Debitorii și creditorii sunt independenți, obligațiile lor fiind divizate atât în momentul
genezei raporturilor obligaționale, după cum este posibil ca ei să staueze asupra separabilității
obligațiilor lor post festum.
De drept, comoștenitorii sunt, exempli gratia, debitori ai unor obligații conjuncte față de
creditorii succesorali.
Ogligațiile conjuncte reprezintă regula în materia de pluralitate de creditori și debitori.
Obligațiile sunt disctincte și fiecare este răspunzător în mod independent. Există, însă, excepții
de la această regulă. Unele excepții sunt puse pe seama indivizibilității obiectului obligației, care
atrage după sine indivizibilitatea executării ei. Altele sunt puse pe seama convențiilor părților și
urmează, deci, regimul juridic contractual. Alte excepții sunt datorate naturii obligației înseși.
În sfârșit, unele obligații sunt determinate de principiul echității; astfel, ar fi inechitabil sa
fie divizate obligațiile rezultate din delicte, iar victimele să fie acelea care să suporte riscul
eventualei insolvabilități a unora dintre codebitori.
Obligația de dare care incumbă unei pluralități de debitorieste, în viziunea lui Julius
Paulus, indivizibilă între codebitorii bunului vândut; este și cazul unei servituți prediale care
urmează soarta terenului înstrăinat.
Obligația de facere este indivizibilă și atunci când incumbă unei pluralități de debitori.
b) Obligații solidare
Obligație solidară există atunci când părțile multiple ale unei obligații divizibile convin
ca
în planul executării ei să nu mai fie operată diviziunea prestațiilor lor individuale (situație
benefică pentru creditorul care astfel se vede pus la adăpost de insolvabilitatea virtuală a
vreunuia dintre codebitori).
Obligația solidară există și atunci când prestația codebitorilor este una natural indivizibilă
și între părțile raportului obligațional nu s-a convenit contrariul.
Solidaritate pasivă - în ipoteza în care există o pluralitate de debitori și care, în cadrul
unui raport obligațional bine determinat și excepțional, presupune constrângerea oricărui
codebitor, la libera alegere a creditorului, la plata integrală a debitului datorat respectivului
creditor.
Solidaritate activă – atunci când, fiind mai mulți creditori, fiecare își are dreptul de a
pretinde de la același debitor plata integrală a datoriei.
Solidaritatea nu se prezumă. Ea trebuie să fie expressis verbis statuată.
Solidaritatea = raportul obligațional cu subiect multiplu și cu obiect juridic unic și care
izvorăște din natura indivizibilă a obiectului juridic.
Solidariatea activă sau pasivă poate să aibă la bază o stipulatio sau o clauză accesorie de
solitaritate. Aceste clauze accesorii pot fi adăugate și ulterior încheierii contractului de bază.
Efectele solidarității convenționale înainte de executarea obligației
Dreptul fiecărui cocreditor de a pretinde de a-i pretinde debitorului să-i achite întreaga
datorie;
Dreptul codebitorilor de a se socoti liberați de obligația de plată către creditor dacă unul
dintre ei a achitat integral plata datorată.
Alte două efecte ale acțiunii creditorului în contra unuia dintre codebitorii săi solidari
Efectul întreruptiv de prescripție, care este opozabil întregii mase de debitori, chiar dacă,
în judecată a fost chemat doar unul dintre ei.
Recunoașterea datoriei de către unul dintre codebitori era opozabilă întregului grup de
subiecți pasivi, astfel încât cu toții rămân ținuți a plăti datoria reclamată de către creditor.
Efectele solidarității convenționale după executarea obligației
Se naște un drept de regres al codebitorului plătitor în contra tuturor celorlalți codebitori,
în vederea dobândirii în mod independent a plăților aferente fiecăruia dintre ceilalți
codebitori, dacă aceștia din urmă ar fi invocat o excepție de diviziune.
Beneficiul de diviziune, prin care codebitorii solidari care se vedeau chemați în judecată
pentru plata datoriei achitate de către unul dintre ei în favoarea creditorului ar fi putut
cere ruperea solidarității; altfel spus, codebitorul plătitor n-ar mai fi avut dreptul de a
pretinde subrogarea lui în drepturile și privilegiile creditorului comun.
Iertarea de datorie pe care un cecreditor ar consimțit-o față de unul dintre codebitori;
această iertare de datorie n-ar avea decât un efect personal, efect impozabil atât grupului
de subiecți activi, cât și grupului subiecților pasivi și impozabil atât de către cocreditorul
gratifiant, cât și de codebitorul liberat.
Diferențierea modului în care codebitorii își pot executa obligațiile, ceea ce părea foarte
firesc pentru Justinian (unii sub modalitatea unui termen, alții sub modalitatea condițiilor
rezolutorii sau a acelora suspensive, iar alții în afara oricăror condiții).
c) Obligații in solidum – au o subsanță cauzală de natură delictuală.
Era posibil ca mai mulți coautori ai unui fapt delictual culpabil, preducători de prejudicii,
să formeze o pluralitate „pasivă” al cărei principal efect era ținerea lor de a repara prejudiciul
cauzat într-o manieră in solidum. Delictele erau numeroase, precum:
Violența fizică sau psihică;
Furtul;
Gestiunea frauduloasă, născută din: tutelă, mandat, depozit;
Faptele delictuale ale magistraților municipali.
Principiul fundamental al obligației in solidum rămâne cel consacrat la obligațiile
conjuncte: fiecare codebitor este ținut a răspunde pentru propria-i faptă culpabilă în limita
întinderii ei. Al doilea principiu parvine din aparența existenței pentru victimă a unui prejudiciu
unic, indivizibil, rezultat din concursul faptelor culpabile ale coautorilor, aparență care, în ciuda
diversității obligațiilor în reparațiune, determină evaluare lui unitară și îi conferă victimei
privilegiul credtiorului din obligația solidară.
Cu toate acestea, regulile care sancționeză obligația in solidum poartă pecetea unei
anumite individualități. Astfel:
Ceea ce ne apare analog răspunderii solidare este faptul că răspunderea coautorilor
delictului este una de tip in solidum, și nu una pro parte, iar fapta unuia dintre
codelicvenți de a acoperi prin plată întreg prejudiciul este de natură a-i libera pe toți
ceilalți de obligația de dezdăunare a victimei.
Rămâne în dreptul lui Justinian efectul clasic al non-extensiunii efectului întreruptiv de
prescripție al acțiunii victimei față de toți coautorii delictului
Anumiți codebitori nevinovați de dol puteau dobândi beneficiul de diviziune într-o
acțiune de bună-credință și, pe cale de consecință, puteau plăti separat victimei partea lor
din prejudiciu.
Codebitorii plătitori din cadrul obligației in solidum se puteau bucura de beneficiul
subrogării personale în drepturile victimei-creditor.
Dacă între unul sau unii dintre codebitori și victima creditor a fost încheiat un pact de
renunțare la datorie, la fel ca în cazul răspunderii solidare, acest pact nu avea decât o
valoare relativă și nu putea fi, prin urmare, opozabil codebitorilor neliberați, după cum
nici aceștia nu l-ar fi putut opune cu succes creditorului.
69. Obligationum divisio. Criteriul izvoarelor juridice ale obligațiilor
A. Obligații ex delicto
Aceste obligații își aveau izvorul juridic în faptele producătoare de prejudicii.
B. Obligații ex contractu – își avea sursa juridică în contracte în cea mai mare parte.
Contractul a recunoscut o mare varietate și o mare inovare.
C. Obligații ex cariis causarum figuris = toate celelalte obligații, care excedau cadrul
condițiilor și structurilor proprii contractelor sau delictelor.
În funcție de similitudinile de tratament juridic, ca urmare a „apropierii” lor mai mult de
delict sau mai mult de contract, acestea au fost subdivizate în:
a. Quasi ex delicto - cele mai importante:
Sancționate prin actio de affusis et dejectis (acțiune împotriva celor care,
imprudență, aruncau pe ferestrele imobilelor obiecte contondente și, prin
aceste imprudente fapte, provocau daune unor persoane).
Sancționate prin actio de posinis et suspensis (acțiune împotriva celor
neglijenți care, prin faptul de a fi suspendat, de a fi agățat obiecte periculoase
de logiile și balcoanele, de ferestrele apartamentelor lor aflate la paliere
superioare în imobilele urbane puneau în pericol integritatea corporală sau
bunurile terțelor persoane ce se aflau în calea publică).
Sancționate de actio quod metus causa (acțiune îndreptată împotriva
profitorilor actelor de violență comise de către alți autori).
b. Quasi ex contractu
Negotiorium gestio Obligații quasicontractuale născute din sarcina moștenitorilor legali de a
spune la dispoziția legatarilor bunurile care formau obiectul transmisiunilor testamentare făcute de de cujus.
Obligații quasidelictuale născute din îmbogățirea fără just titlu; aceste obligații erau diverse și vizau și cauzele preterite, inexistente.
70. Obligationum divisio. Criteriul sancționării obligațiilor prin acțiuni judiciare
După felul în care erau prevăzute și sancționate, pretejate de acțiuni legale sau dimpotrivă, nu erau sancționate cu astfel de acțiuni, obligațiile au fost divizate în două categorii:
1) Obligații civile
Imensa majoritate a raporturilor obligaționale dintre indivizi cunoaște o adecvată protecție prin sancționarea, garantarea cu acțiuni în justiție. Subdiviziunile acestor acțiuni civile privesc doar sumele lor concrete.
2) Obligații naturale consistă în acelea care nu sunt sancționate în acțiuni.
Efectul fundamental al oricărei obligații naturale este acela al nerespectării plății făcute în
conformitate cu o forță valabilă juria causa și care, din diferite motive, ar fi rămas caducă.
Un alt efect este acela al dreptului creditorului natural de a opune compensarea plății
debitorului său natural.
În literatura romanistă au fost consacrate cazuri grupate în două tipuri, după cum
urmează:
a) Obligații care din perspectiva normelor civile, pretoriene sau formaliste nu
puteau aspira la a devenit obligații sacționabile prin acțiuni;
Din această categorie ar face parte acele obligații care nu au respectat condițiile legale
impuse pentru a fi valabile , valide, indiferent din ce ar deriva obstacolele insurmontabile
ale abilitării lor. Exemple:
Faptul că între părțile contractante ar exista un raport de putere ce ar fi de natură
să impiedice „legarea” unei obligații civile;
Faptul că la încheierea unui raport juridic în mod obișnuit sancționat cu acțiuni
civile în justiție lipsește un element de formă ad validitatem sau este ocultă,
ignorată o astfel de condiție nu înseamnă automat că oblogația astfel generată este
„moartă”;
Faptul că la încheierea unui raport obligațional debitorul era afectat de o cauză de
incapacitate de a se angaja civilmente nu înseamnă că obligațiile executate de
către aceștia în virtutea unui just titlu îsi pierd automat din validitatea lor naturală.
b) Obligații care fuseseră civile, dar care au degenerat în obligații naturale.
Din această categorie fac parte obligațiile civile care cândva au fost valabile, dar
ale căror acțiuni sanționatoare s-au stins din diferite cauze, precum:
Trecerea timpului (prescripția extinctivă) care atrage pierderea dreptului subiectiv
la acțiune al creditorului, dar nu și a dreptului subiectiv de creanță, în sens
paulian;
În Epoca Clasică romană, obligația de mai sus era legată și de efectul extinctiv al
litis-contestațiunilor;
71. Cristalizarea elementelor constitutive ale delictului în dreptul Epocii Clasice romane și în dreptul lui Justinian
În quasi-totalitatea creațiilor doctrinare civiliste moderne și postmoderne sunt precizate,
invariabil, drept elemente structurale ale delictului civil următoarele:
a) Prejudiciul cauzat victimei;b) Culpa:
1) Atât culpa in comitendo;2) Cât și culpa in omitendo;
c) Legătura de cauzalitate dintre culpă și prejudiciu.
Aceste 3 elemente structurale au dobândit o corespunzătoare tratare doctrinară încă din Epoca Clasică romană reprezentând subiectul distinct al numeroaselor texte jurisprudențiale.
a) Prejudiciul delictual
Un fapt oarecare al individului care nu cauza altfei persoane vreun prejudiciu nu
era de natură să atragă răspunderea delictuală în dreptul clasic roman sau în cel din epoca
justiniană, chiar dacă prin faptul respectiv s-ar fi urmărit procedura unui prejudiciu determinat.
În texte jurisprudențiale romane nu există ideea că ar fi fost concepută
răspunderea
delictuală în afara vreunui prejudiciu, indiferent care ar fi fost natura vizată a prejudiciului și
anume:
1) Prejudiciul material (lezarea integrității corporale, demnității sau atingerea
adusă patrimoniului cuiva);
2) Prejudiciul moral (atingerea adusă onoarei, demnității sau afecțiunii cuiva);
3) Prejudiciul direct (pierderea real suferită, ca parte a daunelor-interese datorate
și precizate prin acțiunea în revendicare);
4) Prejudiciul indirect (câștigul, avantajul de care a fost privată victima ca
urmare a faptei delictuale a autorului).
Prejudiciul indirect sau mediat trebuie să aibă o sursă demonstrabilă logic, condiţie de natură
materială (copore) şi evidentă. Această condiţie corpore a reprezentat pentru compilatorii
justinieni fundamentul ce leagă cele două forme ale prejudiciului delictual şi le conferă caracter
unitar; ne referim la:
1) Prejudiciul material (valoarea intrinsecă a bunului lezat);
2) Prejudiciul patrimonial (valoarea reală a leziunii produse în patrimoniul păgubitului –
mai mare sau cel puţin egală cu valoarea prejudiciului material).
În toate cauzele sale, prejudiciul cauzat victimei delictului trebuie să fie unul cert (certum).
Chiar şi prejudiciul moral trebuie să aibă limite raţionale statuate de lege sau de către judecător.
Daunele-interese nu au putut fi stabilite pe baza unui prejudiciu incert. Acest principiu nu
anula posibilitatea prevederii şi acoperii:
1) Prejudiciului virtual (prejudiciul viitor sau succesiv care ar atrage după sine condamnarea
la plata unei rente viagere);
2) Prejudiciului agravat prin trecerea timpului.
Epoca Clasică a putut oferi câteva repere în materia daunelor delictuale şi datorită
„exploziei” de factori şi de modalităţi ale prejudiciilor. Factorii de risc social pentru indivizi
şi, fireşte, nevoia de a fi acoperite prejudiciile cauzate victimelor acestora s-au înmulţit din
varii cauze, printre care:
a) Diversificarea ocupaţiilor;
b) Apariţia unpr tehnici civile şi de război noi;
c) Multiplicarea formelor de acţiune umană în economie şi în viaţa socială.
În dreptul roman înmuguresc primele semne ale aprecierii subiective a prejudiciului.
Prin recunoaşterea existenţei unui prejudiciu patrimonial alături de unul material şi
chiar a existenţei unui prejudiciu moral, ideea de responsabilitate bazată pe noţinea de
fapt material şi riscant a făcut loc concepţiei psihologiste, subiectiviste, aceea a
„culpei”
b) Culpa
Înţelesuri filosofice ale noţiunii de culpă:
a) Morav rău, deplasat;
b) Ilegalitate;
c) Vinovăţie, responsabilitate;
d) Greşeală, păcat;
e) Daună, lezare a integrităţii.
Sensurile iniţiale din limba latină ale termenului culpa trebuie să fi fost acelea de „boală”
şi apoi de „păcat”, dar boli şi păcate în sine nu există. În Epoca Veche ideea de vinovăţie,
de culpă era un fapt incidental în materie de răspundere juridică. În Epoca Clasică
romană noţunea a devenit implacabil prezentă în explicarea oricărei responsabilităţi
juridice.
Boala şi păcatul au subsantivat criteriile noim subiectiviste, care au luat locul
celor obiectiviste şi formaliste prezente în sistemul legii talionului.
Conform noilor criterii clasice romane, în aprecierea comportamentelor oamenilor
nu mai prevala rezultatul acţunilor, ci conformitatea sau nu a acţiunilor cu normele
juridice. Culpabili pot fi, din aceasă cauză, doar oamenii liberi şi responsabili din punct
de vedere juridic.
Consecinţele imediate ale adoptării de către jurisconsulţii romani clasici a
criteriilor subiectiviste în aprecierea răspunderii juridice s-au oglindit în sarcina probei
care incumba victimei delictului. Această sarcină s-a îngreunat, nefiind suficient
demonstrarea prejudiciului obiectiv, ci şi a intenţiei vinovate (motiv al accentuării rolului
judecătorului în cadrul procedurii formulare – faza in judicio).
Epoca Postclasică a dreptului roman şi aferenta-i generalizare a procedurii extra
ordinem va consacra definitiv rolul primordial al judecătorului în aprecierea culpei.
Principalul efect al evaluării psiholigice a vinovăţiei delicventului a fost
disocierea răspunderii penaliste de răspunderea delictuală propriu-zisă. Efectul secundar
s-a observat în disocierea răspunderii familiale de răspunderea individuale, pur
subiectivă. Ideea de culpă individuală a fost dublată de aceea de culpă socială.
Pentru formarea unui concept de culpă care să servească ideii de răspundere
personală, subiectivă, a fost necesară, în dreptul roman, trecerea unei lungi perioade de
timp şi de acumularea unei multitudini de edicte pretoriene. În sensul conferit noţiunii de
injuria a fost extrapolat, cuprinzând, pe lângă atitudinile „pozitive”, direct producătoare
de prejudicii, demonstrabile prin porbe materiale, şi atitudinile „culpabile” rezultate mai
curând din omisiuni, din fapte „negative”, precum atitudinile ce caracterizează
cvasidelictele şi anume:
1) Lipsa de diligenţă, de atenţie sau de grijă;
2) Imprudenţa sau neverificarea suficientă a riscurilor;
3) Indolenţa sau nepăsarea faţă de consecinţele unor atitudini dăunătoare, deşi
legale;
4) Imprevizibilitatea.
Pentru a fi angajată răspunderea delictuală pentru o culpă in ommitendo era
necesară, însă, preexistenţa unei obligaţii anterioare şi „pozitive”, altminteri culpa nu putea
atrage decât eventual un blam moral.