Drept Roman

Drept Roman

1. Organizarea judiciară în Epoca Postclasică

A. Magistrații judiciari

În această epocă, organizarea judiciară romană a suferit o serie de transformări

determinate de complexitatea, întinderea și greutatea pe care le-a căpătat administrația imperială.

În perioada Dominatului nu mai existau magistrați învestiți special cu

administrarea

actului de justiție (jurisdtictio). Competențele judiciare și administrative sunt reunite în persoana

acelorași înalți funcționari imperiali.

Pretorul urban, mai târziu, își va pierde competența generală de administrator al

jurisdicției civile, rămânân cu atribuția de organizator de spectacole pentru cetățeni. Jurisdictio

este preluată pe prefectții orașelor, care, la Roma și Constantinopol, dobândesc și competența

generală de a judeca. Administrarea jurisdicției civile devine apanajul funcționarilor

administrativi, corespunzător unor ierarhiii complexe, stricte și pletorice.

În provincii, se mențin magistrații municipali, cu aceleași competențe precum în

perioada Principatului și cărora li se adaugă așa-numiții defensores civitatis (apărători ai

cetățenilor), cu misiunea inițială de a proteja categoriile plebee în fața abuzurilor potentaților.

Aceștia obțin și câteva competențe în cauzele penale minore (cauze a căror valoare disputată nu

depășește 300 de aurei – bănuți de aur).

B. Judecătorii

Separarea administrării actului de justiție de judecata propriu-zisă ia sfârșit în Epoca

Dominatului. Sub același terment de judex îi regăsim pe toți judecătorii care au competențe

speciale în materie de judecată.

Colegiile de centumviri de decemvirii și-au restrâns competențele până la dispariție.

În

această fază a Imperiului, centumvirii mai păstrau puține atribuții de judecată în materie

succesorală, iar decemvirii continuau, în calitatea lor de responsabili de secțiuni ai tribunalelor

centumvirale, să soluționeze cauzele referitoare la cetățenie și libertate.

Instituția lui ums judicus, a judecătorilor privați, dispare cu desăvârșire.

În aceeași perioadă, ca semn al puterii sporite dobândite de creștinism sub împărații

creștini, începând cu Constantin cel Mare, episcopii dobândesc un drept exorbitant, chiar de a

judeca pricini laice. Această judecată, conform unui uzaj instaurat încă din timpul lui Constantin,

purta asupra casărilor cu retrimitere, doar dacă părțile o doreau. Judecata episcopilor a dobândit o

largă răspândire în rândul creștinilor și ca urmare a

compromiterii unor judecători laici prin abuzurile lor. Abia în 398, în Imperiul de Răsărit,

Arcadius abrogă judecata episcopală. În Imperiul de Apus, abia în 452 se restabilește ordinea

inițială și li se recunoaște episcopilor doar dreptul de a soluționa afacerile civile în chip de

arbiter, în baza unui compromis între părție și, firește, alături de competența generală în cauzele

religioase.

2. Probatoriile în Epoca Postclasică

Probatoriile se efectuau în perioada Dominatuluim exclusiv în prezența judecătorului,

aceasta având dreptul de a pretinde părților interogatorii, depunerea jurământului etc. În creația

justiniană (Codex) regăsim o ierarhizare a probelor în funcție de criterii precise. Astfel, probele

scrise aveau întâietate față de probele testimoniale, iar acestea din urmă erau evaluate în funcție

de numărul martorilor, nefiind suficientă depoziția unui singur martor.

Între probele cu înscrisuri operează diverse clasificări axiologice. Forță probantă absolută

dobândeau înscrisurile ce emanau de la un notar sau de la un magistrat competent. Pentru a putea

fi luate în considerație, înscrisurile sub semnătură privată trebuiau întocmite în prezența

martorilor și semnate de către aceștia și de către acela care le redacta. Invocarea acestora din

urmă în cursul instrumentării cauzei trebuia să fie însoțită de un jurământ supletoriu de garantare

a autenticității lor.

Mărturisirea dobândește și ea o recunoaștere tot mai largă și o forță probantă

considerabilă.

Mărturisirea aducea unele avantaje chiar pârâtului, care beneficia de o prorogare a executării

obligației (un termen de grație). Mărturisirea trebuia să fie însă judiciară. Mărturisirea

extrajudiciară nu producea efecte decât în mod excepțional. Astfel, doar în cauzele de interes

etatic mărturisirea făcută în prezența unui funcționar putea fi asimilată unui înscris. Deosebit,

mărturisirea trebuia să poarte doar asupra unui lucru cert.

Jurământul, ca mijloc de probă, dobândește, la această epocă, un alt înțeles față de acela

din Epoca Clasică. Astfel, acesta este înțeles ca mijloc de probă de sine stătătoare.

În funcție de scopul vizat, jurământul era:

Necesar – conform căruia adversarul din proces, prelevându-se de el, putea obține

câștig de cauză, întrucât judecătorul nu-l putea respinge decât în mod excepțional;

caracter obligatoriu, valoare absolută.

Supletiv, de complinire – reprezenta o facultate a judecătorului aflată la dispoziția

sa în cazul în care probatoriile administrate nu-l satisfăceau sub raportul valorii și

forței lor probante;

Interogatoriul este asimilat probelor cu forță probantă absolută. Chemarea pârâtului

„personal la interogatoriu” se efectuează cu anticipațiu, prin chiar actul introductiv de instanță, și

face obiectul unei pretenții precis determinate prin actul de citare, ceea ce îi conferă și astăzi

interogatoriul o valoare probantă distinctă, iar abținerii de a-i da curs, o valoare de prezumție –

achiesarea tactită la pretențiile adversarului.

Prezumțiile reprezentau probe de sine stătătoare, cu forță doveditoare neîndoielnică, fie

că

era vorba de prezumții legale absolute irefragibile (jura et de jure), fie că era vorba de prezumții

relative (juris opinio), fie de prezumții conjuncturale (opinio repentina), fie de prezumții

constante (opinio perpetuae).

În timpul lui Justinian, prezumțiile legale relative , care suportă proba contrarie, se

înmulțesc în mod deosebit, ușurând astfel munca judecătorului.

3. Dobândirea și pierderea calității de cetățean roman (pg. 275)

A. Nașterea din părinți cetățeni – cel mai important izvor al acestui statut.

Copilul născut dintr-o căsătorie legitimă justae nuptiae) urmează statutul juridic al

tatălui, în timp ce copilul rezultat dintr-o altă uniune urmează doarta mamei. Sistemul

dreptului roman, în această materie, se baza pe criteriul naționalității părinților, nu pe

faptul nașterii pe teoritoriul statului roman.

B. Fapte posterioare nașterii – cetățenia putea fi dobândită fie a urmare a eliberărilor din sclavie, fie ca urmare a unei adopțiuni sau grație unei concedări a acestei calități din partea conducerii juridice.

Favorile individuale pentru dobândirea cetățeniei putea avea ca suport diverse

fapte

determinate în sarcina celor ce doreau să o dobândească. Exemple

Denunțarea infracțiunii de luare de mită comisă de un magistrat roman;

Depunerea armelor în urma războiului social, dar numai într-un interval de

2 luni de la promulgarea legii și care cereau expres cetățenia romană.

Pierderea calității de cetățean roman – intervenea numai în cazuri expres prevăzute de

lege, astfel de situații fiind destul de restrânse, cum ar fi:

Pierderea libertății atrăgea pierderea cetățeniei;

Relegarea, exilarea – voluntară sau forțată;

Ca urmare directă a unei condamnări la pedepse infamante, cum ar fi munca

silnică în mină sau lupta cu fiarele în arenă.

4. Drepturile și obligațiile cetățenilor romani de plin drept = cives Romani optimo jure

DREPTURI POLITICE

a) Dreptul de a alege prin voturi date în cadrul adunărilor populare (jus suffragii);b) Dreptul de a fi ales în una dintre magistraturile statului (jus honorum);c) Dreptul de a efectua serviciul militar în cadrul legiunilor armatei roman (jus

militae);d) Dreptul de a practica un cult religios în mod public;

DREPTURILE CIVILE

a) Dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după jus Quiritium, adică o justae nuptiae sau, generic, jus connubii;

b) Dreptul de a încheia orice acte juridice prevăzute de jus civile (jus commercii);c) Dreptul de a transmite moștenirea pe cale testamentară (jus testamenti factio);d) Dreptul de a apela la justiție pentru apărarea și realizarea acestor drepturi prin

forme procedurale (legis actio).

Principalele obligații civice ale romanilor se referă la efectuarea stagiului militar și, respectiv, la plata tributului (impozitului).

5. Căsătoria romană. Condițiile de fond și de formă ale căsătoriei

Condițiile de validitate ale căsătoriei:

A. Consimțământul – era necesar a fi consemnat într-o declarație de voință. Acest

consimțământ exprimat trebuia urmat de un consorțiu, de viață în comun.

B. Pubertatea – starea fiziologică a puberului. Trecerea de la impubertate la pubertate a

fost apreciată de reprezentanșii școlii proculiene a fi la vârsta de 12 ani pentru fete și

14 ani pentru băieți. Disputa dintre sabinieni și proculieni a încetat abia în timpul lui

Justinian, care a îmbrățișat cea de-a doua opinie, și datorită decenței impuse de

morala creștină în raporturile șefilor de familie cu fiicele.

C. Connubium = dreptul de a încheia o căsătorie legitimă în baza normelor lui jus civile.

Acest drept era recunoscut doar cetățenilor romani, latinilor vechi, membri ai

Confederației latine sau, în mod excepțional, ca o favoare făcăută unor persoane ori

unor colectivități determinate. Un impediment absolut la căsătorie îl constituia, deci,

lipsa lui jus connubii. În toate cazurile, jus connubii nu putea fi exercitat dacă exista o

serie de impedimente relative la căsătorie, precum:

1) Rudenia (cognatică sau agnatică) în linie dreaptă la infinit, în linie colaterală,

până la gradul al șaselea (veri de rangul al treilea); în Epoca Clasică,

interdicția se limitează la verii primari (rude colaterale de gradul al patrulea);

2) Adopția - după emancipare, impedimentul subzistă doar în legătură cu rudele

în linie directă;

3) Până la Lex Canuleea, căsătoria dintre plebei și patricieni era prohibită, iar în

linie colaterală, între cumnați;

4) Era prohibită căsătoria între liberți și ingenui până în timpul împăratului

Augustus;

5) Poligamia era în afara legii;

6) Era interzisă căsătoria între femeia adulterină și amantul ei, aceea dintre tutore

și fiii săi sau fosta pupilă, aceea dintre curator și fata de 25 de ani aflată sub

curatelă;

Condițiile formale diferă în funcție de genul de căsătorie încheiată.

6. Persoanele juridice = persona ficta (pg. 342)

Asociațiile cu personalitate juridică distinctă și cu prerogative diferite, care au evoluat în timp, sunt:

1) Universitatis (comunitate);2) Corpora (grup de persoane);3) Societates publicanorum (societăți de publicani, compuse din persoane ce se

ocupau cu strângerea impozitelor);4) Universitates personarum („asociații de persoane”, cum sunt: res publica,

civitates, coloniae, toate fiind diviziuni administrative);5) Colegii (collegia, asemănătoare breslelor);6) Universitates rerum (comunități bazate pe un patrimoniu comun).

Regulile de funcționare a persoanelor juridice reprezintă o creație, în timp, a marilor jurisconsulți ai Romei imperiale clasice. Aceștia au ridicat edificiul regulamentar, preconizând:

1) Voința persoanei juridice în ansamblul ei, distinctă de aceea a membrilor ei, seprarți;

2) Posibilitatea de a dobândi, prin intermediul sclavilor, posesiuni în numele ei;3) Capacitatea de a se obliga în nume și în interes propriu;4) Posibilitatea de a dobândi un drept real, diferit de proprietățile particulare ale

membrilor săi;

Persoanele morale supraviețuiesc celor fizice. Singurele persoane juridice care se autodizolvau erau:

1) Fundațiile, și acestea odată cu lichidarea patrimoniului afectat activității lor;

2) Cele care își realizau scopul propus la înființare;3) Cele care urmăreau scopuri subversive.

7. Jus rerum. Conceptele fundamentale

Drepturile reale sau drepturile asupra lucrurilor au fost reglementate fie de normele lui

jus civile, fie de normele pretoriene. Pentru înțelegerea drepturilor reale este necesară abordarea

următoarelor noțiuni: lucru (res), bun (bona) și patrimoniu (patrimonium) cu diviziunile,

subdiviziunile și relatiile dintre acestea.

Bunul sau lucrul este strâns legat de ideea de apropiere, însușire, dobândire în proprietate

a unui obiect material sau a unei valori (obiect material al dreptului).

Patrimoniul este universalitatea drepturilor și obligatiilor evaluabile in bani, care aparțin

sau se raportează la titular și care, în cadrul universalității patrimoniale, își păstrează

individualitatea. Patrimoniul este unic și apartine titularului până la moartea sa.

Drepturile și obligațiile care compun patrimoniul sunt divizibile, individuale și distincte.

În vechiul drept roman, patrimoniul avea accepțiunea de masa de bunuri, drepturile și

obligațiile pe care pater familias le-a moștenit și trebuie să le transmită, la rându-i,

moștenitorilor. Abia în Epoca Clasică patrimoniul a început să fie tratat de jurisprudenți

ca un ansamblu de drepturi și datorii, indiferent de modul lor de dobândire (drepturi reale

sau drepturi personale, de creanță).

Alți termeni consacrați îm Epoca Străveche și în cea Veche desemnau fragmente ale

patrimoniului. Astfel, pecunia reprezenta ansamblul animalelor mici din patrimoniu și, mai

târziu, a lucrurilor mancipi. Familia reprezenta inițial grupul de sclavi (familia rustică – munci

agricole și familia urbană – munci gospodărești). În cele din urmă, termenul „familia” ajunsese

să desemneze ansamblul lucrurilor mancipi.

8. Jus rerum. Divisio bonorum. Res extra patrimoniumGaius, compilat mai târziu de Justinian, face diviziunea bunurilor în bunuri aflate

în patrimoniul nostru (res in patrimonio) și bunuri aflate în afara patrimoniului nostru (res

extra patrimonium). Aceasta este diviziunea fundamentală a bunurilor.

Res extra patrimonium sunt bunuri care, prin natura lor (apa, aer, energia solară

etc.), sau prin voința legiuitorului (lucruri cu caracter divin sau cele de uzaj public), nu pot

face obiectul apropriațiunii private sau, chiar etatice, comune. Res extra patrimonium se

impart in res nullius divini juris si res nullius humani juris.

În raport cu destinația lor publică, acestea se împart în două categorii:

Res nullius divini juris reprezintă subdiviziunea bunurilor nimanui, care au izvor juridic

de drept divin și constituie masa de bunuri improprii folosinței „omenești”. Sunt bunuri

afectate exercitării unui cult public ori destinate simbolisticii mitice sau mistice. În

aceasta categorie intră, după afecțiunea lor specială, particulară:

A. Res sacrae – acelea consacrate (ritualul consecratio) ca atare în urma unei

„hotărâri” a poporului roman (lege, constituțiune imperială) Din această

categorie fac parte templele, sanctuarele, statuile zeilor, altarele. După

răspândirea creștinismului și după consacrarea acestui cult ca religie

oficială (20 mai 325 – Conciliu lângă Nicomedia) bunurile din această

categorie au fost consacrate Triadei Consubstanțiale: Dumnezeu, Iisus Fiul

și Sfântul Spirit.

B. Res religiosae – fiecare familie întreținea un cult propriu, cult care avea ca

obiect de contemplație și venerație însăși memoria strămoșilor „zeificați”

prin simpla trecere în nemurire. Pentru că erau înmormântați aceștia erau

denumiți dii mani sau „zeii de sub pământ”. Mormintele și semnele

particulare ale acestora constituiau lucruri religioase indiferent de calitatea

celui înmormântat prin simpla voință a autorului funeraliilor. Condiția era

ca bunurile sepulcrale să fie amplasate pe terenul aflat în proprietatea

autorului funeraliilor.

C. Res sanctae – pentru protejarea și scoaterea lord in circuitul civil (res

extra commercium), bunuri precum porțile, zidurile cetății, pietrele de

frontieră au fost considerate sacrosancte și statuate ca atare.

Res nullius humani juris sunt bunurile nimănui, consacrate de dreptul profan, laic,

omenesc. Din această categorie fac parte

A. Res communes - aerul, apa potabilă, marea și malurile ei sunt, prin excelență,

bunuri comune.

B. Res publicae – statul roman, ca persoană juridică supremă, avea dreptul de a-și

rezerva propriile domenii, bunuri, între cele mai cunoscute fiind servii publici,

ager publicus (pământul aflat în proprietatea statului), porturile vacante, locurile

publice. Asupra acestei categorii de bunuri, statul roman putea nestingherit

exercita, prin reprezentanții săi cu funcții magistrale, toate atributele dreptului de

proprietate.

C. Res universitatum – formă particulară a bunurilor publice, bunuri aflate în

proprietatea altor persoane juridice, precum cetățile, municipiile, orașele italice.

Re găsim în această categorie teatrele și arenele, circurile, stadioanele. Aceste

bunuri sunt destinate nevoilor și intereselor generale ale persoanelor, neputând,

deci, face obiectul unei apropriațiuni private, al unui alt drept real sau al unui

drept de creanță individual.

9. Jus rerum. Divisio bonorum. Res in patrimonio

Gaius, compilat mai târziu de Justinian, face diviziunea bunurilor în bunuri aflate în

patrimoniul nostru (res in patrimonio) și bunuri aflate în afara patrimoniului nostru (res extra

patrimonium). Aceasta este diviziunea fundamentală a bunurilor.

A. CRITERIUL IMPORTANȚEI FORMALE A BUNULUI ÎN CADRUL

PATRIMONIULUI CETAȚEANULUI ROMAN

1) Res mancipi – acele bunuri susceptibile de a fi dobândite, în Epoca Veche, doar

printr-o mancipațiune sau printr-o cesiune în prezența magistratului (in jure

cesio). Regăsim aici cele mai importante lucruri din gospodăria străveche și veche

a lui pater familias, precum: suprafețe de pământ italic (ager italicus), edificiile,

servituțile prediale rurale, rustice, toate fondurile fixe situate pe teritoriul italic,

animalele de tracțiune (cai, vite etc.), turmele de animale mari, sclavii.

În ceea ce privește animalele domestice, școala sabiniană susținea că aceste devin

res mancipi din momentul nașterii, în timp ce școala proculiană spunea că devin

res mancipi în momentul domesticirii și al aproprierii lor.

2) Res nec mancipi – toate celelalte bunuri. Cele mai relevante sunt: fiarele sălbatice,

bunuri incorporale (drepturile și obligațiile), cu excepția servituților prediale

asupra fondurilor rustice.

Odată cu dezvoltarea economică de la finele Republicii, acestă diviziune devine

improprie prin excesivul ei formalism și, mai ales, prin stânjenirea procedurilor

greoaie cărora trubuia să le fie supusă înstrăinarea bunurilor mancipi pentru

dobândirea pe cale convențională a proprietății quiritare asupra lor.

B. CRITERIUL CORPORALITĂȚII BUNURILOR

1) Corporales – tangibile (que tangi possunt); Acestea puteau fi dobândite în

prorpietate prin moduri precum: ussucapio (uzucapiune), traditio (tradițiune),

ocupatio. Doar aceste bunuri puteau fi posedate, deci prescrise achizitiv.

Dreptul de proprietate reprezenta o excepție de la integrarea în cadrul

bunurilor incorporales. Jurisprudenții romani considerau că între proprietate

ca drept și obiectul ei material există deplină similitudine. Acest lucru se

întâmpla datorită necesității de a acomoda teoria asupra proprietățiicu

exigențele diviziunii bunurilor.

2) Incorporales – includeau drepturile și obligațiile, prin excelență, abstracte

(que nec tangi possunt). În această categorie erau incluse și servituțile prediale

asupra fondurilor urbane sau rurale, care făceau parte din categoria lucrurilor

mancipi. Acestea erau străine operațiunilor și instituțiile de mai sus:

ussucapio, traditio, ocupatio.

C. CRITERIUL MUVABILITĂȚII BUNURILOR CORPORALE

1) Res moventes (lucrurile mișcătoare) – bunurile apte de a se deplasa prin

propria lor energie (animale, sclavi ș.a.), alături de bunurile care pot fi

deplasate sub acțiunea unei energii externe.

2) Res imoventes – bunuri nesusceptibile de muvabilitate, precum: terenurile (res

soli), construcțiile (domus aedificium, aedes), acareturile din dotă (praedia

dotalis) și toate accesoriile care fac cu acestea corp comun.

Importanța clasificării: stabilirea termenelor pentru uzucapiune (2 ani pentru

uzucapiunea imobilelor).

D. CRITERIUL NATURII BUNURILOR ASOCIAT INTENȚIEI PĂRȚILOR DINTR-UN

RAPORT JURIDIC

1) Ad species (lucruri de specie) – individualizate prin natura lor, prin constituția

sau forma lor, astfel încât sunt unice.

2) In genus (de gen) – neindividualizate prin trăsături particulare, deci multiple

sau multiplicabile, sepot confunda unele cu altele fără ca acest fapt să atragă

vreo consecință juridică. Această individualizare a bunurilor de gen comportă

analiza, evaluarea lor după 3 esențiale criterii: quid, quale, quantum („ce fel

de bun”, „cum”, „ce cantitate”).

Importanța clasificării: planul suportării riscului dispariției fortuite a lucrurilot.

Astfel, dacă, până în momentul tradițiunii bunului de specie cumpărat, intervine o

cauză de forță majoră sau un caz fortuit ce conduc la dispariția bunului, riscul

incumbă dobânditorului. Dacă, dimpotrivă, bunurile supuse întrăinării sunt bunuri

de gen și până în momentul dispariției lor fortuite nu a intervenit individualizarea

lor, riscul este suportat de către debitorul bunuriloe, ca o consecință a principiului

după care bunurile de gen nu pier (genera non perunt).

E. CRITERIUL CONSUMPTIBILITĂȚII

1) Res que primo usu consumptur (consumptibile după un prim uz) – bunuri ce

fac obiectul unui contract de împrumut de consumație (mutuum).

2) Res que nec primo usu consumptur (neconsumptibile) – bunuri care presupun

o folosință îndelungată, succesivă în timp (bunuri proprii contractul de

împrumut de folosință – comodatus).

Importanța clasificării: determinarea bunurilor susceptibile de a fi uzucapate.

F. CRITERIUL FUNGIBILITĂȚII BUNURILOR

1) Fungibiles – interșanjabile (se pot schimba între ele fără să rezulte consecințe

juridice din această operațiune)

2) Non fungibile – nu pot suporta această schimbare fără a produce consecințe

juridice, fiind unicare, perfect individualizate (opere de artă, bunuri cu valoare

personală etc.).

G. CRITERIUL ACCESORIALITĂȚII BUNURILOR

1) Res principalem – au o existență se sine stătătoare și sunt foarte importante în

cadrul patrimoniului.

2) Res accessorium – servesc la punerea în valoare a bunurilor principale și

urmează soarta acestora.

10. Jus rerum. Proprietas sive dominium. Evoluția dreptului de proprietate în Roma Antică

Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei

societăți; raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere

juridic, proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile

publice și garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.

În dreptul roman, proprietatea a evoluat de la Epoca Străveche la cea Postclasică,

străbătând trei forme:

proprietatea colectivă, gentilică;

proprietatea familială, paternală ;

proprietatea individuală.

Ceea ce unește aceste trei forme de proprietate se sublimează în caracteristica

Fundamentală sugerată de noțiunea de „putere”, nouțiune concentrată în expresia „plena in re

potestas”. Această expresie sugerează recunoașterea, în persoana „proprietarului” deplinelor

puteri pe care jus civile le putea oferi unei persoane în raport un un res.

Dominiun asigura subiectului său cele 3 prerogative statuate ca atare în Epoca

Clasică a dreptului roman:

1) Jus utendi (usus) – dreptul de folosință nelimitată a bunului.

2) Jus fruendi (fructus) – dreptul de a culege fructele naturale, civile sau

industriale.

3) Jus abutendi (abusus) - dreptul de dispoziție materială și juridică asupra

bunului.

EVOLUȚIE ISTPRICĂ

o Epoca Străveche

Proprietatea era determinată de modul de organizare tribală a societății romane;

folosința comună asupra terenului nu presupune și o apropriere individuală a vreunei părți

din acesta.

Odată cu disoluția tribului și întărirea grupurilor gentilice, familiile au primit în

„folosință temporară” câte o suprafață de pământ în interiorul cetății (intra muros). Datorită

faptului că acesta nu era suficient pentru asigurarea necesităților alimentare, familiile romane

au primit o suprafață de pământ și în afara zidurilor (extra muros).

o Epoca Veche

Lex Duodecim Tabularum atestă existența, alături de vechea proprietate gentilică,

și a unei proprietăți familiale. În cadrul acesteia, heredium-ul, transmisibil pe cale succesorală,

fundus-ul (suprafața de terent extra muros) ocupau locul cel mai important. Heredium-ul trebuia

păstrat cu sfințenie și transmis din generație în generație. Înițial, acest heredium, era inalienabil,

imposibil de înstrăinat prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. În lipsă de moștenitori

legitimi, revenea colectivității gentilicie pentru a fi redistribuit familiilor romane paupere.

Premisele apariției proprietății private se regăsesc în atribuirea, în exclusivitate,

lui pater familias, prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile și asupra celor

imobile.

Coproprietatea familială, prin atribuiri succesive și prin efectul uzucapiuniia luat,

în timp, locul proprietății colective, gentilice, pentru ca, mai târziu, și proprietatea familială să fie

obiectul unei disoluții asemănătoare.

11. Dominiun ex jure Quiritium

Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei societăți;

raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere juridic,

proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile publice și

garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.

Dominiun ex jure Quiritium, care nu putea fi exercitată decât de către cetățenii romani,

evocă prin însuși conținutul semantic al expresiei, ideea de putere și pe aceea de tradiție romană.

Subiecții activi ai acestei forme de proprietate puteau fi doar cetățenii romani, întrucât

numai aceștia exercitau jus commercii (în sensul de putere conferită unei persoane, la Roma, de-a

încheia acte juridice sub imperiul și garanția normelor juridice prevăzute de jus civile). Mai

târziu, jus commercii a fost recunoscută latinilor, și în mod excepțional, unor categorii de

peregrini.

Doar anumite lucruri erau susceptibile a fi dobândite în proprietate quiritară, iar asupra

acestora dreptul cetățeanului roman era un drept absolut și perpetuu. În ceea ce privește

suprafețele de teren, doar cele situate în perimetrul peninsulei italice (ager italicus) făceau

obiectul acestei forme de proprietate.

Proprietatea quiritară putea fi dobândită numai prin modurile recunoscute în mod expres

de jus civile (jus Quiritium), precum:

a) Mancipațiunea (mancipatio) – doar pentru lucrurile mancipi;

b) Cesiunea în prezența magistratului judiciar (in jure cessio);

c) Uzucapiunea (usucapio) – mijloc de dobândire a proprietății în perioada

preiustiniană, după cum bunurile erau mobile (1 an) sau imobile (2 ani).

Principala sancțiune, aferentă doar bunurilor foarte valoroare – acțiunea în revendicare

(rei vindicatio). În Epoca Clasică, această acțiune și-a mărit aria de cuprindere protectivă, atât

sub raportul obiectului, cât și sub acela al subiecților ce o puteau exercita.

12. Dominium bonitarium





Proprietatea bonitară (in bonis habere, in bonis esse, bonitarium dominium) a fost

reglementată de normele cuprinse în jus gentium (dreptul ginților).

Această formă de proprietate îi avea ca subiecte de drept pe străinii (peregrinii) din

provinciile romane (unde este regăsită sub formula de ”proprietate provincială”).

Pentru exercitarea prerogativelor de folosință și de culegere a fructelor (jus utendi ac jus

fruendi), spre exemplu, ăn ceea ce privește terenurile situate în provinciile romane, titularii

proprietății bonitare plăteau un impozit (taxă de folosință – vectigal).

Deși peregrinii aveau doar possessio, care nu era utilă (nu o puteau invoca pentru a

uzucapa bunul) mai târziu, grație unui edict al pretorului peregrin și prin interdictele posesorii,

era apărată posesiunea asupra respectivelor terenuri provinciale printr-o acțiune utilă (Actio

utile), într-un mod quasi-asemănător celui prevăzut de actio in rei vindicatio.

13. Proprietatea peregrină





Acest tip de proprietate putea fi dobândit la Roma doar pe cale excepțională de către

străinii (peregrinii) care, în prealabil, se bucurau de exercițiul lui jus commercii.

Această formă de proprietate nu putea fi garantată, însă, printr-o acțiune în revendicare

(rezervată doar cetățenilor romani). Conform normelor de jus gentium, proprietatea peregrină nu

era asemănătoare proprietății quiritare a cetățenilor romani optimo jure. Din acest motiv, li s-a

acordat (pentru garantarea siguranței tranzacțiilor) acestor peregrini o actio furti (împotriva

sustragerilor de orice fel, a delictelor – injuria).

În Epoca Clasică, printr-o acțiune fictivă, pretorul peregrin (la Roma) și guvernatorii de

provincie îi puteau pune pe peregrini în situația cetățenilor romani, cazuri în care acțiunea lor în

justiție era asemănătoare revendicării.

14. Proprietatea pretoriană

Proprietatea este o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei

societăți; raport de apropriere de către oameni a bunurlor materiale. Din punct de vedere

juridic, proprietatea este un drept de însușire asupra unui bun, drept consacrat de puterile

publice și garantat, asigurat de forța de constrângere a respectivelor puteri publice.

Proprietatea pretoriana protejează pe posesorul care a fost deposedat împotriva

voinței sale, ori pe cumpărătorul de bună-credință, care a cumpărat de la un neproprietar.

Când însă, comerțul a luat o deosebită amploare și formele de înstrăinare s-au

simplificat considerabil, a fost creată acțiunea publiciană pe baza ficțiunii uzucapiunii

instantanee. Cu alte cuvinte, odată cu împlinirea termenului de uzucapiune (1 an pentru

bunurile mobile și 2 ani pentru bunurile imobile), proprietarul pretorian ar fi devenit

proprietar quiritar. Tradițiunea producea, din perspectiva descrisă mai sus, o dublă consecință

juridică atunci când obiectul ei era un res mancipi: înstrăinătorul (tradens) continua să

păstreze și după înstrăinare nuda proprietate aupra bunului, pe când dobânditorul (accipiens)

avea bunul doar în posesie. Cu timpul, spre finele Dominatului, după cum relevă Codul lui

Justinian, aceste forme multiple de proprietate se reunesc în dominium (proprietas).

15. Limitele exercitării dreptului de proprietate imboniliară

Exercițiul liber al bunurilor imobile putea împieta corecta utilizare de către alți proprietari

și, ca atare, s-a impus ca, pe cale reglementară, să se aducă unele corective exercitării

nestingherite a prerogativelor dreptului de proprietate.

Forme de limitare

a) Existența servituților reale (prediale) rustice sau urbane, servituți care se circumscriu

drepturilor reale ale unei persoane asupra bunurilor altei persoane, drepturi stabilite în

profitul fondului de bunuri imobile dominant, al primei persoane. Exemple:

1) Iter (dreptul de a trece pedestru pe terenul altuia);

2) Via (dreptul de a trece cu mijloacele de tracțiune animală);

3) Actus (dreptul de a trece cu turmele de animale pe terenul altuia);

4) Obligația ce-i incumba proprietarului unui fond de a nu schimba cursul râului care

traversa respectivul fond, dacă prin aceasta ar fi prejudiciat alți proprietari;

5) Servitutea de scurgere a apelor pluviale;

6) Servitutea de navigație pe râurile învecinate proprietăților funciare private.

b) Existența unor limite ale exercițiului dreptului de proprietate deduse din dreptul statului

roman de a-i expropria pe unii proprietari de imobile în vederea unor lucrări de interes

public, precum:

1) Drumuri publice;

2) Ziduri de apărare;

3) Amenajări genistice pentru nevoile impuse de strategiile militare;

4) Amenajări portuare etc.

Aceste limitări ale liberului exercițiu al dreptului de proprietate privată au fost

sancționate,

fie în interesul fondurilor prediale imobiliare învecinate, fie în interesul proprietarului fondului,

fie în interesul agriculturii, fie în interesul public, al statului.

16. Condominium-ul în reglementarea justiniană

Justinian, prin Corpus juris civilis, a dorit să confere mai multă eficiență coproprietății

prin favorizarea unei veritabile solidarități între coproprietari. Această eficiență era dedusă din

interesele colective și echitabile ale coproprietarilor, chiar dacă, în esența reglementărilor sale,

condominium-ul rămânea o instituție profund individualistă.

În categoria actelor juridice se identifică următoarele reguli care ghidează conduita

coproprietarilor:

Soluțiile consacrate în dreptul Epocii Clasice rămân valabile și acum;

Pentru a folosi și întreține, pentru a valorifica, în interes comun, mai bine bunul care se

află în posesia doar unuia dintre coindivizari, i s-a permis respectivului posesor să încheie

acte juridice de administrare, având ca obiect bunul in integrum;

Posesorului bunului comun i s-a permis să încheie (fără acord) toate actele simple de

gestiune ce aveau menirea să conserve, să păstreze și să protejeze ori să evite pierderea

bunului;

Actele de dispoziție nu puteau fi încheiate decât cu acordul expres și unanim al celorlalți

coproprietari.

De asemenea, și în categoria actelor materiale au fost operate modificări ale regulilor

clasice, materia fiind mai rațional reglementată. În primul rând, principiul ”unanimității”

coproprietarilor în luarea deciziilor cu privire la modificările, exploatarea, îmbunătățirile,

consumarea sau distrugerea bunului, a fost înlocuit cu principiul ”majorității” lor. Mai mult decât

atât, în accepțiune justiniană, noțiunea de ”majoritate” se definește, nu în funcție de criteriul

numeric, ci în raport de întinderea părților lor ideale din bun. Se observă, astfel, similitudinea

regulii moderne din materia acționariatului în adunările de acționari ale societăților comerciale

cu această concepție. De aici, derivă următoarele noi reguli:

1. Actele materiale de gestiune comună pot fi executate, în mod egal, de fiecare

coproprietar, iar fructele rezultate sunt împărțite în mod echitabil.

2. Reparațiile necesare menținerii, protejării sau evitării riscului pierii bunului pot fi

efectuate în mod independent de către oricare dintre coproprietari pentru ca, ulterior,

cheltuielile presupuse să fie împărțite în conformitate cu întinderea cotelor-părți aferente.

În cazul în care, unul dintre acești coproprietari se opunea în mod nejustificat la

efectuarea acestor reparații, cel interesat putea cere concursul justiției (prin actio de

communi dividundo și prin interdictul uti possidetis).

Pentru autorizarea ridicării unei construcții noi pe fondul funciar comun era nevoie de

acordul unanim și expres al tuturor coproprietarilor.

17. Nudum dominium

Nudum dominiun (nuda proprietas) – formă particulară a proprietății în care titularul ei se

află, într-o perioadă limitată de timp, în imposibilitatea exercitării prerogativelor esențiale ale

dreptului de proprietate, precum usus și fructus, datorită faptului că a fost constituit, pe seama

bunului ce face obiectul proprietății sale, un alt drept real și anume, uzufructul, în favoarea unei

terțe persoane. Deci, el este dezavuat de dreptul de folosință și de valorificare a bunului, fiindu-i

recunoscut doar dreptul de dispoziție (abusus).

Alte servituți personale (habitatio sau usus) producea același efect – limitarea

prerogativelor nudului proprietar la abusus.

Blocarea exercițiului complet al dreptului de proprietate în profitul unui terț nu modifica

esențialmente dreptul de proprietate al titularului său. Toate prerogativele îi erau conservate până

în momentul stingerii respectivelor drepturi ale terților asupra bunului său.

18. Proprietatea condițională

Proprietatea condițională – atunci când proprietarul unui bun trebuie să suporte, pe o

periaodă limitată de timp, o paralizie a celei de-a treia prerogative esențiale – dreptul de

dispoziție. Transferul dreptului de proprietate depinde de ceva, de îndeplinirea sau nu a unei

condiții, de consumarea unui terment etc.

Asimilarea proprietății condiționale în dreptul roman

1. Modalități suspensive

Transferarea la terment (ex die) a proprietății a condus la afirmarea ideii că proprietatea

poate fi, contrar principiului perpetuității sale, suspendată, dezavuată de unele efecte până la

împlinirea termenului.

Dobândirea proprietății sub o condiție suspensivă (condictio ex qua) seamănă cu aceea

sub reverza termenului, însă intervine, de această dată, un element aleatoriu – hazardul împlinirii

sau neîmplinirii ei, pe când condiția temporală este implacabilă. Din acest motiv, interesele

dobânditorului sunt protejate de câteva reguli speciale:

a. Dacă înstrăinătorul a decedat înainte de realizarea condiției suspensive, dreptul de

proprietate al dobânditorului nu va fi afectat, iar succesorii lui tradens trebuie să

respecte dreptul de proprietate al lui accipiens.

b. Până la împlinirea condiției suspensive, înstrăinătorul trebuie să se abțină de la

orice act ce ar prejudicia interesele legitime ale lui accipiens, relativ la bunul

transferat; în caz contrar, actele încheiate de către tradens nu-i vor fi opozabile lui

accipiens, iar, în ipoteza mai gravă, a încheierii unui act irevocabil, acesta este

socotit nul de drept.

2. Modalități extinctive

La finele Eopcii Clasice a fost acceptată validitatea transmiterii dreptului de proprietate

sub condiție rezolutorie cu păstrarea de către transmițător a dreptului de a intenta acțiunea în

revendicare în contra lui accipiens. Până atunci, indirect, a fost admisă o astfel de posibilitate,

însă, ca tehnică juridică, actul de înstrăinare era descompus în două alte acte:

a) Actul principal – de transfer propriu – zis;

b) Un altul care descria condiția rezolutorie de a cărei împlinire depindea dizolvarea,

anularea primului act.

Dacă primul act, cel principal, era unul suficient, producând transferul proprietății, cel din

urmă era unul personal și producea efectele specifice raporturilor personale, contractuale.

19. Proprietatea suspendată

În Epoca Clasică existau numeroase cazuri de eliberare a sclavilor prin testament și, mai

mult, erau gratificați, per vindicationem, de către foștii lor stăpâni. Astfel, a apărut problema

exercitării dreputului de proprietate de către acești sclavi.

Julianus, reprezentant al școlii sabiniene, a imaginat o formulă prin care, ocolind

prohibițiile impuse de principiile de drept, a conferit unui astfel de legatar o proprietate

rezolubilă (temporară). Dreptul de proprietate al sclavului s-ar fi consolidat când el ar fi

satisfăcut condiția esențială a obținerii titlului: dobândirea capacității juridice, urmare a

confirmării statului său de om liber. Până atunci, acesta ar fi putut încheia acte inter vivos pe

seama moștenirii transmise.

Cazuri consacrate de proprietate suspendată

a) În cazul în care un sclav uzufructuar cumpărase un altul, fără să se cunoasă, ab initio,

dacă prețul plătit se formase din peculiul sclavului cumpărător sau din sursele distincte

ale stăpânului său.

b) În cazul extrem de controversat al înmulțirii animalelor dintr-o turmă dată spre folosință

unui uzufructuar; de principiu, încă de la naștere, animalele din turma uzufructuarului

aparțin acestuia; pe de altă parte, în lungile perioade de exercitare a uzufructului, unele

dintre animalele proprietarului pier și trebuie înlocuite; ca atare, din momentul înlocuirii,

aceste animale ies din sfera proprietății uzufructuarului, intrând, de drept în aceea a

proprietarului turmei.

20. Înstrăinările etatice

Statul roman proceda la înstrăinări de bunuri în favoarea cetățenilor săi și, în anumite

cazuri, chiar în favoarea provincialilor sau peregrinilor, indiferent de categoria din care făceau

parte respectivele lucruri. Astfel:

a) Sub sancțiunea pierderii concesiunii, statul putea să pună la dispoziția cetățenilor săi

terenuri degradate, neagricole, mlăștinoase, în vederea efectuării lucrărilor de

îmbunătățiri funciare pe care le presupuneau.

b) Sub sancțiunea pierderii folosinței, statul prin cenzori, putea închiria cetățenilor săi

suprafeșe mănoase, bogate de teren agricol pe perioade de câte 5 ani, în schimbul unei

plăți (vectigal), indiferent de calitatea și cantitatea produselor agricole obținute de

titularul locațiunii.

c) O parte a terenurilor frontaliere servea ca obiect al concesionării, închirierii sau al

conferirii în plină proprietate în favoarea colonilor, care se obligau, sub sancțiunea

pierderii lor, să asigure paza fruntariilor statului.

d) Terenuri cu construcții sau edificiile statului puteau fi vândure particularilor, dobânditorii

devenind proprietari quiritari.

Bunurile mobile puteau fi vândute la licitații organizate de questori.

21. Occupatio

Prin ocupațiune putea fi dobândită proprietatea asupra unui bun fără stăpân (res nullius ->

res privatae) sau asupra unui bun abandonat (res derelictae).

În dreptul roman sunt reținute următoarele categorii de bunuri ca fiind susceptibile de

apropriere:

a) Bunurile mobile care nu au fost niciodată apropriate (fauna marină, păsări etc.);

b) Bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân sau care au făcut obiectul unui abandon

voluntar;

c) Bunurile imobile care n-au fost niciodată însușite de cineva (insule);

d) Bunurile mobile luate ca pradă de la un dușman de către un cetățean roman, în mod

particular.

e) Bunurile care compuneau comoara și vânatul pe terenul altuia comportă un tratament mai

larg și mai complex. Descoperirea unei comori putea constitui sursă a proprietății

apropriate prin ocupațiune doar dacă răspundea următoarelor cerințe:

1) Obiectele găsite să fie de valoare;

2) Descoperirea comorii să fie întâmplătoare;

3) Comoara să fi fost tăinuită cu mult timp în urmă, astfel încât să fie imposibilă

identificarea tăinuitorului ei;

4) Comoara să fi fost ascunsă în locul improprii folosinței obișnuite.

Totuși, unii jurisprudenți romani au considerat comoarea ca fiind un bun accesoriu al

fondului principal și au conferit dreptul de proprietate asupra comorii titularului proprietății

(Accesorium sequitur principale). Alți jurisconsulți,în plină Epocă Clasică, au considerat

comoara ca fiind un res nullius și aptă de însușire prin ocupațiune.

În încercarea de conciliere a celor două concepții diametral opuse, împăratul Hadrianus

decelează soluțiile juridice la această chestiune în funcție de două criterii: regimul juridic al

suprafeței de teren ce adăpostea comoara și conduita culpabilă sau nu a decoperitorului. Astfel:

a) Dacă descoperitorul comorii a acționat neintenționat și respectiva comoară se afla

ascunsă într-un fond privat aparținând unei terțe persoane, el va trebui să împartă

comoara cu proprietarul fondului;

b) Comoara se cuvine proprietarului terenului pe care a fost găsită, în virtutea dreptului de

accesiune, atunci când descoperirea ei s-a produs în urma unor cercetări premeditate.

22. Accessio cu privire la bunurile mobile

Bunurile mobile puteau forma, prin accesiune, două categorii de noi bunuri:

A. Res unitae;

B. Res conexae;

A. Res unitae – acele bunuri care suferiseră un proces de asamblare definitivă, în sensul că

titularul proprietății asupra bunului asamblat nu mai poate să ceară pe calea unei actio ad

exibendum, dezasamblarea bunului in integrum și restituirea părții componente care, ab

initio, i se cuvenea. Această categorie se subdivide după cum urmează:

1) Sudura (ferruminatio) – asamblarea a două bunuri, cu ajutorul unui material de

aceeași natură cu a bunurilor puse la un loc, caz în care întreaga proprietate este

conferită proprietarului bunului principal (ex. Brațul unei statui de bronz).

2) Scriitura (scriptura) - nu aducea cu sine transferul de la proprietarul materiei

inscripționate la autorul scrierii (indiferent de valoarea acesteia); această anomalie se

poate explica prin falptul că prețul suportului de scris era ridicat.

3) Pictura (pictura) – operațiunea de îmbunătățire estetică a unui suport material; în

cazul vopsirii unui bun aparținând unei alte persoane, dreptul de proprietate asupra

materialului vopsit era recunoscut în favoarea proprietarului obiectului; în cazul

realizării unei opere de artă, proprietatea era conferită pictorului, cu obligația

corelativă a acestuia de a-l despăgubi pe proprietarul suportului material.

4) Țesătura (textura) – bunul principal pe care orice cusătură, broderie, orice adaos este

considerat accesoriu, deci proprietarul țesăturii devine și proprietarul acestora.

B. Res conexae

1) Bunuri diferite alipite sau bunuri de specii diferite care, pentru punerea în valoare a

unuia dintre ele, presupun alipirea lor (exemplul stâlpului de piatră pe care se fixează

o balama); în cazul în care proprietarul bunului accesoriu ar fi suportat vreo pagubă,

el avea împotriva proprietarului stâlpului o actio ad exhibendum;

2) Bunuri diferite asamblate sau bunuri din specii diferite care, pentru asigurarea

funcționării unui mecanism, a unui ansamblu material coerent, presupun reunirea lor,

fără a fi necesară, însă alipirea sau modificarea lor.

23. Accessio cu privire la bunurile imobile

Accesiunea reprezintă acel mod originar de dobândire a proprietății ce are loc în urma

absorbției unui bun considerat ca fiind ”accesoriu” într-un alt bun, acceptat ca fiind ”principal”.

De principiu, reglementările romane refuză proprietarului lucrului accesoriu dreptul de a-

l reclama de la proprietatul bunului principal în două ipostaze generale:

a) Când, urmare a desprinderii bunului accesoriu, s-ar putea aduce atingere integrității,

calității bunului principal.

b) Când, urmare a accesiunii, absorbției în bunul principal, bunul accesoriu ar fi devenit

neindentificabil.

Pe cale de excepție, accesiunea prin uniunea bunurilor nu conferea titularului fondului

principal o proprietate definitivă și totală asupra bunului în integralitatea sa (cazul celui ce

construiește cu materialele altei persoane).

Forme particulare de accesiune:

a) Aluviunea și avulsiunea

Materialele aluvionare și transportate de apele curgătoare și suprafețele desprinse din malul

opus al acestor ape devenea obiect al proprietății fondului de atașare.

b) Albia abandonată și insula apărută în mijlocul fluviului – se cuveneau proprietarilor

fondurilor riverane în mod direct proporțional cu întinderea fondurilor lor și urmând,

drept criteriu de demarcație, linia transversală trasată pe albie sau pe insulă.

c) Semănătura și plantațiile – de regulă, aparțin proprietarului fondului principal. Dreptul

acestuia însă, se năștea nu în momentul însămânțării sau al plantării, ci în momentul în

care plantele au prins rădăcină.

d) Construcția pe teren străin sau cu materiale străine. Soluții:

1. Superficiarul care, cu bună știință, ridică edificiul pe terenul aflat în proprietatea

altuia și fără acordul proprietarului terenului, va pierde dreptul de proprietate, atât

asupra edificiului, cât și asupra materialelor de construcție.

2. Superficiarul care s-ar aflat în eroare cu privire la proprietatea asupra fondului pe

care a edificat construcția va putea revendica materialele folosite numai odată cu

demolarea virtuală a edificiului sau cu detașarea materialelor.

3. În cazul în care superficiar este însuși titularul fondului principal și acesta a

ridicat, cu bună știință edificiul, folosind, fără acordul proprietarului, materialele

acestuia din urmă, Justinian a recunoscut proprietarului materialelor dreptul de a

alege între:

I. Actio de tigno juncto, prin care putea pretinde de la superficiar plata dublei

valori a materialelor sale;

II. Actio ad exhibendum, prin care, în eventualitatea opoziției superficiarului

la plata despăgubirilor arătate, el putea pretinde demolarea edificiului și

recuperarea materialelor.

Justinian a recunoscut și posesorilor de bună-credință ai terenurilor pe care au edificat,

precum și chiriașilor care au construit cu acordul proprietarilor, dispozițiile favorabile ale

acțiunii în revendicare.

24. Specificatio

Există specificațiune atunci când un meșter (specificatorul) ceează un bun de o natură sau

formă nouă fără a avea acordul prealabil al proprietarului materiei prime folosite.

Soluție juridică dată în Secolul al II – lea p. Cr. în vederea stabilirii veritabilului

proprietar al lucrului nou ieșit din mâna specificatorului:

a) În cazul în care lucrul nou obținut de fabricant ar fi putut fi transformat în cel vechi,

proprietatea asupra respectivului bun se cuvenea titularului materiei prime, cu obligația

plății manoperei în favoarea specificatorului;

b) Dacă noul bun era, prin natura lui și a transformărilor suferite, impropriu conversiei în

materia primă din care a fost fabricat, proprietatea asupra noului lucru se cuvenea

specificatorului.

25. Fructi perceptio

Fructele unui bun frugifer sunt rezultatele palpabile sau convenționale pe care un bun

frugifer le produce, fie în chip independent, fie în urma unei manopere care să stimuleze și să

garanteze obținerea unui rezultat benefic.

Bunurile frugifere se împart în:

a) Bunuri frugifere propriu–zise, ale căror fructe produse cu o relativă regularitate și

care, prin percepție, nu sărăcesc substanța bunului frugifer;

b) Bunuri simplu-productive, ale căror produse, prin percepție neregulată, aleatorie,

aduc atingere integrității lor.

Fructele se împart, după statutul lor juridic determinat și după criteriul poziției lor în

raport cu bunul, astfel:

a) Fructe neseparate (unite cu bunul);

b) Fructe separate;

c) Fructe apropriate (separate și apropriate printr-un act distinct de dobândire în

plină proprietate, un act de aprehensiune).

Cui se cuvin fructele unui bun frugifer?

a) Regula generală: fructele se cuvin, de plin drept (optimo jure), proprietarului

bunului frugifer în virtutea dreptului de accesiune. Excepții:

1. Emfiteotul, titular al unui drept real în virtutea căruia putea folosi și culege

fructele bunului frugifer pe o perioadă extrem de îndulengată (18 – 99 de

ani), devenea proprietar al fructelor doar prin efectul separării lor de bunul

frugifer.

2. Uzufructuarul nu dobândea fructele bunului proprietarului decât în urma

perceperii lor. Regula aceasta este determinată de faptul că uzufructul are

ca obiect chiar culegerea fructelor și dreptul titularului său de a se bucura

de ele independent de voința proprietarului.

3. Fermierul-locatar dobândește fructele în mod subsecvent, derivat.

4. Posesorul de bună-credință va dobândi fructele prin simplul fapt al

separării lor.

5. Cazul contractului de comodat?

26. Mancipatio

Mancipațiunea = modalitatea solemnă de transfer al proprietății, prevăzută de jus civile și

destinată dobândirii proprietății quiritare asupra bunurilor mancipi.

Aceasta era rezervată doar cetățenilor romani capabili sau necetățenilor care, în

conformitate cu jus civile, erau gratificați cu dreptul de a încheia acte juridice conforme lui jus

commercii, precum latinii veteres, liberții, peregrinii etc.

Obiectul material al mancipațiunii – bunurile mancipi.

Dacă, la început, erau transferate proprietățile asupra sclavilor, animalelor, mai târziu au

putut fi transferate și terenurile, chiar fără o reprezentare simbolică a acestora.

Mancipațiunea era un act juridic, care, în Epoca Veche, se încheia cu ajutorul balanței și

al lingoului de aramă (per aes et lubram). În momentul mancipării era reclamată prezența

înstrăinătorului (mancipio dans), a dobânditorului (mancipio accipiens) și a celor 5 martori care

sp semnifice și reprezentarea celor 4 triburi și curii fondatoare a Romei, martori care trebuiau să

fie puberi de sex masculin, după cum, în Epoca Veche se impunea și prezența bunului mancipat

sau, în caz de imposibilitate materială (teren), măcar a unui eșantion care să simbolizeze bunul

respectiv.

...

Modificarea și simplificarea formalităților mancipațiunii a fost operată în vederea

păstrării acesteia ca modalitate supremă de transfer al proprietății quiritare.

Mancipațiunea era aplicabilă deverselor ipostaze de raporturi juridice, precum:

1) Contractelor de vânzare-cumpărare (emptio venditio);

2) Contractelor de donație (danatio);

3) Constituirea dotelor;

4) Constituirea servituților prediale rustice;

5) Constituirea de garanții reale în cadrul raporturilor convenționale, contractuale

etc.

Efectele mancipațiunii

a) Aceasta îi oferea lui accipiens dreptul de a promova o actio in rei vindicatio în

cazul pierderii posesiunii bunului ce-i fusese transmis;

b) Mancipațiunea făcea eficiente așa-numitele leges mancipii, constând în clauze

accesorii convenite de părți în vederea precizării condițiilor obiective care

însoțesc transmiterea bunului; acestea erau destinate să-l garanteze pe

accipiens și nu reprezentau nicidecum modalități ale dreptului de proprietate;

c) Mancipatio conferea garanția contra evicțiunii, garanție ce putea fi valorificată

de către accipiens printr-o acțiune denumită actio auctoritatis (aceasta era

îndreptată împotriva alienatorului și nu contra autorului evicțiunii).

27. In jure cessio

Cesiunea în fața magistratului consta într-un abandon al unui bun (res mancipi sau nec

mancipi), efectuat, în cadrul unei legiscțiuni, de către cedens (înstrăinător) în profitul unui

accipiens și ratificat prin acordul public al magistratului judiciar.

Cesiunea în fața magistratului era recunoscută doar cetățenilor romani întrucât doar

aceștia puteau participa ca părți în cadrul procedurilor prevăzute de legisacțiuni.

Obiectul material al cesiunii putea consta atât într-un bun mancipi, cât și din bunuri nec

mancipi. In jure cessio folosea și la transferul unor drepturi de altă natură decât proprietatea

(drepturile succesorale, tutela și curatela).

Formalitățile cesiunii – procesul pe care-l presupunea transferul în prezența magistratului

judiciar era unul fictiv (în sens material). El îmbrăca forma unui proces de revendicare, însă o

revendicare fictivă care deghiza un veritabil transfer de proprietate.

Rolul magistratului judiciar se reducea la constatarea absenței vreunei opoziții formale

din partea cedentului pârât la alegația publică a cesionarului reclamant, alegație după care el ar fi

fost proprietar quiritar al bunului cedat.

Efectele cesiunii – această instituție nu-i conferea dobânditorului nicio garanție. Ca atare,

cesionarul dobânditor nu era titularul nici al unei actio auctoritatisi și nici al unei actio de modo

agri. Protecția sa juridică se limita la aceea specifică unei posesiuni ad usucapiendi.

28. Traditio

Tradițiunea reprezintă un mod derivat, voluntar și neformalist de dobândire a proprietății

și constă în remiterea posesiunii reale, efective asupra unui bun, de către un înstrăinător în

favoarea unui dobânditor, fără satosfacerea unor exigențe formaliste.

Efectele tradițiunii – proprietățile quiritară, pretoriană, peregrină și provincială erau

dobândite prin tradițiune, însă în mod diferențiat și sancționate asemenea:

a) Dobândirea proprietății quiritare avea loc doar asupra bunurilor nec mancipi; această

proprietate era sancționată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio).

b) Transferul proprietății pretoriene se realiza cu privire la bunurile mancipi; protecția

acesteia se asigura prin acțiunea publiciană.

c) Circulația proprietăților peregrine și provinciale era permisă pentru bunurile

neromane (bunurile imobile neaflate pe teritoriul italic și bunurile aflate în posesia

necetățenilor); aceste proprietăți erau garantate prin acțiuni utile (actio utiles).

Condițiile tradițiunii

I. Capacitatea de înstrăinare care trebuia satisfăcută de către înstrăinător (cedens). În

principiu, orice persoană este capabilă din punct de vedere juridic să înstrăineze.

Excepții:

a. Nebunul (furiosus);

b. Prodigul (prodigus);

c. Impuberul (impuberus);

d. Femeile care nu au autorizația lui pater familias, a tutorelui ori a curatorului.

II. Încheierea formalităților în condiții de prezență a părților și a bunului tradit la momentul

și la locul tradițiunii. Astfel, era dezavuată tradițiunea efectuată între absenți (cu excepția

tradițiunii între reprezentanții părților și în cazul tradițiunii între detentorii pentru alții),

dupa cum era caducă tradițiunea asupra unui bun cu privire la care se pierduse detenția.

III. Plata prețului convenit de părți.

IV. Existența unei juste cauze, a unui just titlu (justa causa possessionis) care să

fundamenteze și să justifice transferul proprietății prin traditio sau, altfel spus, existența

unui act valabil și prealabil transferului, act care să implice reciproca manifestare de

voință a părților în dublu sens: înstrăinare – dobândire.

Formele tradițiunii

a) Traditio longa manu – formă a tradițiunii care permitea transferul unui bun aflat

la distanță; în literatura romanistă era folosit exemplul creditorului unui bun care

transmite debitorului său dispoziția ca respectivul bun să-i fie remis lui accipiens;

b) Traditio brevi manu – simpla schimbare a titlului, fără a mai fi necesară

consumarea reală, materială a predării bunului.

c) Consitutul posesor – tradițiune brevi manu privită în oglindă; de exemplu, nu mai

era necesară remiterea efectivă (nuda traditio) a casei în care locuiește Primus

cât timp Secundus s-a înțeles cu acesta să locuiască în ea și după în calitate de

chiriaș.

d) Rezerva uzufructului – figură juridică similară constitutului posesor și, de

asemenea, tardivă; înstrăinătorul nu-și rezervă simpla detenție precară a bunului,

ci uzufructul acestuia.

e) Tradițiunea în opera justiniană

În dreptul lui Justinian tradițiunea cunoaște câteva sensibile modificări. Astfel, în

privința condiției de capacitate a părților, întâlnim o oarecare relaxare a vechilor

restricții, în sensul că și femeilor pubere sui juris le era permis a-și înstrăina

bunurilor prin traditio.A fost, însă, menținută condiția de plată a prețului bunului

tradit. Deosebit, remiterea posesiunii bunului, ca o condiție de eficacitate a

tradițiunii cunoaște, la rându-i, o simplificare semnificativă, devenind quasi-

simbolică. Această remitere putea fi realizată prin:

1) Remiterea titlului de proprietate (traditio carte);

2) Rezerva uzufructului;

3) Constitutul posesor;

4) Remiterea titlului scris (în care era consemnată înstrăinarea).

A devenit, însă, obligatorie publicitatea imobiliară.

29. Jus rerum. Servituți prediale rustice și urbane

Servituțile pot fi definite ca reprezentând acele drepturi reale prin care este conferit un

avantaj din punct de vedere pecuniar grație grevării unui fond străin (fond aservit, serviens) cu

unele obligații în profitul unui bun sau al unei persoane (fond dominant).

Servituțile prediale rurale (rustice) au fost cele mai vechi și mai impotante drepturi reale

asupra bunului altuia (jura in re aliena). Acestea au fost create spre profitul terenurilor sau

fondurilor funciare needificate, al terenurilor de cultură agricolă sau fără construcții, acestea

constituind fundamentalul și cel mai valoros mijloc de producție în cadrul economiei agrare

sedentare de tip sclavagist. De asemenea, servituțile prediale rurale erau calificate ca fiind res

mancipi. Această dinstincție atrăgea consecințe capitale pe planul constituirii și al stingerii lor.

1) Servitutea de trecere pe un teren învecinat

ITER SIVE JUS EUNDI ( servitutea de trecere pedestră);

VIA (servitutea de trecere cu atelajele);

ACTUS (servitutea de trecere cu turmele de animale).

2) Servituțile acvatice, precum:

AQUAEDUCTUS (servitutea de transport al apei printr-un apeduct ridicat pe un

teren străin);

AQUAE HAUSTUS (servitutea de scoatere a apei dintr-o fântână sau un puț

construite pe un fond străin);

AQUAE CAPTATIO (servitutea de captare a apei pe un fond învecinat);

AQUAE RECIPIENDAE (interdicția schimbării cursului râului, dacă acest fapt ar

prejudicia un terț);

ADAQUARE SIVE PECORIS AD AQUAM APPULSUS (servituția de apărare a

animalelor la o adăpătoare situată pe un teren străin);

NAVIGATIO (servitutea de navigare pe râurile învecinate proprietăților funciare).

3) Alte servituți

PASCULUM SIVE JUS PASCENDI (servitutea de paștere sau de pășunare a

animalelor pe un fond străin);

SILVAE CEDUAE (servitutea tăierii arborilor dintr-o pădure a altuia, în mod

limitat și pentru utilități precizate);

CONFINIUM (servitutea respectării spațiului lat de 2,5 picioare pentru

întoarcerea plugului între fondurile exploatațiunilor).

Servituțile prediale urbane a fost destinată punerii în valoare, folosinței raționale și

integrale a fondurilor funciare edificate (aedificatio) sau cu construcții.

1) Servituți de agrementare a vieții colective:

STILICIDIUM (servitutea de scurgere a apelor pluviale de pe acoperișul

edificiului pe un fond învecinat);

SERVITUS CLOACE IMMITTENDAE (servitutea de scurgere a apelor uzate,

menajere printr-o rețea de canalizare situată pe fondul învecinat aflat în aval);

SERVITUS FUMI IMMITTENDAE (servitutea împrăștierea fumului din

gospodărie pe fondurile învecinate);

TIGNI IMMITTENDAE (servitutea de sprijinire a grinzii casei vecine).

2) Servituțile estetice, de construire a caselor în limitele fizice ale parametrilor

arhitectonici:

NEC ALTIUS TOLENDI (per a contrario, servitutea de-a nu ridica o construcție

mai înaltă decât cele învecinate pentru a le asigura proprietatea acestora din urmă

dreptul la o echitabilă partajare a luminii naturale și a perspectivei asupra

priveliștii);

ALTIUS TOLENDI (servitutea unui edificiu de a fi mai înalt decât cele

învecinate)

SERVITUS PROJICIENI AC PROTEGENDI (servitutea se proiectare a

imobilelor cu extensiuni peste un fond, fără a presupune sprijinirea lor cu grinzi).

3) Servituțile rutiere

Servitutea de întreținere a drumurilor publice limitrofe proprietăților imobiliare;

Servitutea de permisiune a folosirii temporare de către agenții publici specializați

în repararea, întreținerea sau degajarea căilor publice a fondurilor imobile străine.

30. Jus rerum. Clasificarea servituților personale

Servituțile pot fi definite ca reprezentând acele drepturi reale prin care este conferit un

avantaj din punct de vedere pecuniar grație grevării unui fond străin (fond aservit, serviens) cu

unele obligații în profitul unui bun sau al unei persoane (fond dominant).

Servituțile personale sunt inalienabile atât prin acte juridice inter vivos, cât și prin acte

mortis causa. De asemenea, acestea sunt temporare (neînsoțind destinul juridic al unui fond real,

ele se sting la termenul convenit sau, în cel mai fericit caz, pot fi viagere).

CLASIFICARE

A. USUSFRUCTUS = servitutea personală ce conferă titularilor ei dreptul de folosință și de

culegere a fructelor unui bun corporal (jura in corpore) și neconsumptibile, aparținând

altei persoane; drept real indivizibil.

Raportul juridic dintre nudul-proprietar și uzufructuar:

1) Nudul proprietar își poate apăra dreptul prin acțiunea în revendicare (actio rei

vindicatio) și în cazul în care este și posesor are deschisă și calea interdictelor posesorii

cu care poate apăra împotriva tuturor tulburărilor posesiunii. Nudul proprietar nu poate

tulbura liniștita percepere de către uzufructuar a dreptului specific acestui titular. Sub

rezerva păstrării dreptului uzufructuarului, poate ipoteca și chiar înstrăina bunul.

2) Uzufructuarul are următoarele prerogative:

a) Usus (folosința nestingherită a bunului)

Inițial, această prerogativă a uzufructului semnifica dreptul de a se folosi, de a se

servi

de un bun al altuia în conformitate cu destinația sa pentru ca, mai târziu, să însemne posibilitatea

utilizării bunului în funcție de propriile interese ale uzufructuarului. Uzufructuarului îi erau

interzise următoarele acte:

Schimbarea destinației bunului;

Deteriorarea substanței bunului;

Alienarea bunului dat în uzufruct.

b) Fructus (perceperea, culegerea fructelor bunului frugifer)

Această prerogativă era aparent nelimitată (constituentul uzufructului putea limita

această prerogativă). După actul de percepere, uzufructuarul putea să dispună de fructe în mod

nelimitat prin alte manopere de:

Usus (consum, folosință);

Fructus (refructificare sub toate formele);

Abusus (alienare, dispunere fizică și/sau juridică).

Inovații justiniene în materie de uzufruct

QUASI USUMFRUCTUM – a avut ca obiect bunuri consumptibile, precum

alimentele, conturile bancare, creanțele etc. Și care consta în transferul proprietății

bunurilor către uzufructuar, tramsfer dublat de obligația retransferării către

constituent a unei identice cantități de bunuri de aceeași natură și calitate.

UZUFRUCTUL DIVIZIBIL – recunoașterea posibilității constituirii unei

pluralități sincrone de uzufructuari.

UZUFRUCTUL CETĂȚII – ipoteză extremă a uzufructului divizibil: cetatea

putea să joace rolul de parte beneficiară a unui uzufruct pe o perioadă expres

determinată de constituent.

UZUFRUCTUL ALIENABIL – prin vânzare sau ipotecă în profitul unui terț, în

profitul unui terț, ceea ce nu impiedica stingerea sa, fie la data prevăzută în

contract, fie la decesul vânzătorului.

B. USUS = servitute personală ce conferă titularului ei dreptul de a se folosi de un bun al

altuia, respectând prohibiția de a aduce vreo leziune substanței bunului, respectiv și fiind

mai puțin considerabil decât uzufructul, fapt semnalat și de compilatorii lui Justinian.

Uzul este mai restrictiv din perspectiva profitului personal al uzuarului, deoarece uzuarul

putea culege fructele bunului frugifer dat în uz doar în limita strictelor nevoi personale

pentru ca, astfel, excedentul de fructe să i se cuvină automat și integral nudului –

proprietar al bunului frugifer.

C. HABITATIO – acea servitute personală ce constă în dreptul de a locui într-o anumită casă,

drept constituit prin testament. Această servitute era neextinctibilă prin neuz, nefolosință.

Titularul dreptului de abitație, în cazul în care i-ar fi fost prea oneros sau dificil să

locuiască el însuși, putea să închirieze sau să subînchirieze respectivul imobil pentru a

percepe fructele sale civile.

D. OPERAE SERVORUM VEL PECORUM – serviciile sclavului ca și ale animalului

constituiau o servitute ce conferea o folosință mai întinsă și de durată, o folosință specială

titularului acestui drept asupra sclavului altuia. Diferența dintre sus-amintitele reale in re

aliena provine și din posibilitatea subînchirierii sclavului și din faptul non-extincțiunii

acestei servituți prin neuz.

31. Jus rerum. Căile de sancționare a servituților

În dreptul roman servituțile au fost protejate, sancționate în maniere diferite și anume:

1) Acțiuni specifice a) Actio confesoria

Subiectul activ al acestei acțiuni este oricare persoană ce pretinde a avea o

servitute asupra bunului altuia, fie reală, fie personală.

Subiectul pasiv al acțiunii confesorii este orice persoană care, prin acte, fapte,

pretenții pune sub semnul întrebării existența unei servituți constituită în

favoarea subiectului activ al acțiunii.

În literatura juridică romanistă, acțiunea confesorie a fost calificată ca fiind o

acțiune arbitrară întrucât judecătorul al cărui arbitraj este cerut, în cazul

probării alegațiilor reclamantului, îl invită pe pârât să promită că nu-l va

tulbura pe reclamant în liberul exercițiu al servituții pe viitor.

În eventualitatea în care s-ar fi relevat că nici după depunerea cauțiunii părâtul

n-ar fi încetat manoperele obstaculatorii, de natură a-l leza pe reclamant în

exercițiul liber al dreptului său de servitute, judecătorul l-ar fi putut obliga pe

pârât să plătească daune-interese reclamantului.

b) Actio negatoria

Subiect activ al acțiunilor negatorii în materie de servituți este însuși

proprietarul bunului aparent aservit.

2) Acțiuni generale sau utile

Acțiunile utile erau rezervate acelor titulari de servituți constituite prin următoarele

mijloace:

a) Praescriptio longi ac longissimi temporis

b) Pact însoțit de o stipulație

c) Quasi-traditio

3) Interdictele pretoriene

Titularii servituților:

a) Uzufructuarii;

b) Uzuarii;

c) Habitatorii.

32. Jus rerum. Emphyteusis

Emfiteoza = drept real de folosință asupra terenului agricol al altuia, drept

perpetuu și transmisibil atât inter vivos, cât și mortis causa cu obligația corelativă a

emfiteotului de plată al prețului periodic al folosinței (preț denonimant prin termenii:

redius, canon, pesio). Cu consimțământul proprietarului, emfiteotul putea înstrăina

terenul închiriat. Dreptul real de emfiteoză putea fi sancționat printr-o acțiune reală

specială, dar emfiteotul putea folosi orice mijloc de apărare propriu nudului-proprietar

(chiar și actio in rei vindicatio), dar cu titlu de utilitate în cauza (actio utiles). Emfiteoza a

fost consacrată ca drept real de foarte lungă durată (18 – 100 de ani) ce putea fi stabilită

nu doar prin legat testamentar, prin sentința judex-ului de partaj imobiliar, ci și printr-un

contract special.

Diferențe de tratament juridic în dreptul lui Justinian între uzufruct și emfiteoză:

a) În cazul emfiteozei, beneficiarul folosinței terenului agricol este ținut de obligația de plată a unui preț al locațiunii sub forma unei modice rendite, pe când uzufructuarul nu plătește nimic.

b) Emfiteotul dobândește în plină proprietate toate fructele bunului frugifer prin simpla lor reparare, pe când uzufructuarul își aproprie toate fructele prin perceperea lor și numai în mod excepțional prin faptul separării.

c) Dreptul de folosință al emfiteotului nu este însoțit de o garanție reală de folosire a terenului agricol.

d) Emfiteotul ar fi avut și posesiunea juridică a bunului, pe când uzufructuarul nu o avea.

33. Jus rerum. Dreptul de superficie

Dreptul de superficie = folosința unei suprafețe de teren pe care superficiarul putea

cosntrui

un edificiu, drept în schimbul căruia trebuia să plătească o rendită anuală (pensio sive solarium).

Superficia se naște pe cale convențională, prin contract, iar drepturile superficiarului nu erau

doar viagere. El era protejat în exercițiul prerogativelor sale prin intermediul acțiunilor utile.

Drepturile superficiei se stingeau prin neplata redevenței anuale sau ca urmare a ajungerii

la termen a perioadei contractate. Atât emfiteoza, cât și superficia au ca scop punerea în valoare a

terenurilor aflate în proprietatea statului roman.

34. Jus rerum. Pignus

Clauzele asiguratorii nu aveau un scop in sine, ci urmăreau să asigure, să determine,

indirect, executarea obligațiilor contractuale ale unui debitor dintr-un raport juridic determinat.

Clauzele asiguratorii sancționau, practic, garanții consimțite de către debitor prin care i se

conferea creditorului un anumit drept real asupra unui bun respectiv. În dreptul roman s-a

cunoscut o evolutivă afirmare a mai multor categorii de drepturi reale accesorii sau de garanție

asupra bunului altuia, toate acestea fiind aculturate în dreptul civil modern: fiducia, pignus

(gajul), hypotheca și antichresis.

Pignus era prima formă de garantare a unei obligații și se realiza în dreptul roman vechi

prin depunerea de facto a unui bun de către debitor la creditorul său. Depunerea bunului se

realiza pec alea unei simple tradițiuni. Odată cu bunul afectat, debitorul nu-i transfera și

proprietatea asupra lui creditorului. Prin pignus puteau fi amanetate (cu unele particulare

diferențe) atât bunuri mancipi, cât și bunuri nec mancipi. Calitatea de bun mobil sau imobil nu

producea vreo consecință juridică pe planul valabilității pignus-ului.

1) Amanetarea bunurilor mancipi

Garantarea unei obligații printr-un gaj depus sub forma unui res mancipi nu

atrăgea obligația de mancipare a bunului amanetat. Faptul că debitorul rămânea

proprietar al bunului dat în gaj nu-l punea la adăpost de transfer, precum:

a) Cu ajutorul bunului dat în gaj el nu poate garanta decât un credit, fără a

avea importanță întinderea debitului său ori valoarea bunului amanetat;

b) El nu va putea folosi bunul dat în gaj și, pe cale de consecință, nu-i va

putea culege fructele până în momentul executării obligației garantate.

2) Amanetarea bunurilor nec mancipi

În Epoca Veche, era avantajos pentru creditor să primească de la debitor un bun

nec mancipi, deoarece bunul nu putea fi revendicat de către debitor și nici nu mai

era necesară folosirea unei exceptio pignoris de către creditor.

În Epoca Clasică, distincția de mai sus a dispărut, deoarece exista posibilitatea ca obiect al proprietății quiritare să fie un bun nec mancipi. În consecință, distincția a căzut în desuetudine, ceea ce nu i-a afectat, însă, pe creditori, datorită apariției noilor forme de protecție a drepturilor lor asigurătorii:

Exceptio pignoris; Interdictele posesorii; Pactum de vendendo; Lex comissoria.

35. Jus rerum. Fiducia








Bona fides sau buna-credință a reprezentat sursa profundă a fiduciei. Fiducia este un al

doilea tip de drept real asupra bunului altuia (jura in re aliena) cu rol de garanție a unei obligații.

Este mai avantajoasă pentru creditor decât cea mai bună modalitate a gajului, însă mai

dezavantajoasă decât hypotheca. Pentru maxima protecție a creditorului, a fost imaginată o

transmitere a bunului amanetat sau fiduciar prin mancipatio și in jure cessio. Astfel, creditorul

devenea și proprietar quiritar al bunului amanetat, dar proprietatea nu era decât una condițională,

căci odată cu emanciparea sau cesiunea în prezenta magistratului judiciar al bunului amanetat

sau fiduciar, el trebuia să încheie cu debitorul său un pact de vânzare prefăcută fictivă. Prin acest

pact creditorul se obliga ca, de îndată ce va primi datoria de la debitor, îi va remancipa sau

restitui bunul amanetat, printr-o nouă cesiune în prezența magistratului judiciar. Debitorul este

dezavantajat, căci pierde temporar dreptul de usus, fructus și abusus.

Statutul juridic al debitorului în cadrul raportului fiduciar

Odată cu pactul încheiat, debitorul pierdea proprietatea asupra bunurilor care servesc de

garanție, cu condiția ca ele să fi fost cesionate în prezența magistratului judiciar sau mancipate.

Consecința imediată: posibilitatea creditorului fiduciar de-a dispune de respectivele bunuri,

inclusiv de accea de a le înstrăina.

Poziția juridică a creditorului fiduciar

Prin efectul unui pact încheiat cu debitorul său, creditorul fiduciar putea deveni un

veritabil proprietar (vere dominus) al bunului fiduciar. Pe cale de consecință el ar fi putut, să

înstrăineze fără nicio altă formalitate bunul dat în garanție pentru a se îndestula din prețul astfel

obținut.

Julius Paulus ne relatează despre o altă modalitate a creditorului de a-și valorifica dreptul

de creanță împotriva debitorului său: lex comissoria în virtutea căreia creditorul se bucure de un

drept de a reține bunul ce făcea obiectul fiduciei cu titlu de compensație a plății datorate de către

debitor. Fiind din cale-afară de avantajoasă pentru creditorul fiduciar, împăratul Constantin a

desființat lex comissoria printr-o constituțiune imperială.

36. Jus rerum. Hypotheca. Izvoarele ipotecii








Ipoteca are accepțiunea de plasament al unui bun sub o anumită obligație sau sub o

sarcină oarecare, obligație asumată printr-un pact și sancționată printr-o acțiune specială (actio

hypothecaria).

Jurisprudenții romani de la finele Epocii Clasice, preluând denumirea și sensul profund

ale acestei figuri juridice grecești, au asimilat-o în materia drepturilor reale asupra bunului altuia

(jure in re aliena) și, îmbogățind-o, au oferit o nouă și utilă garanție reală pentru categorii de

raporturi juridice aflate în mare vogă la acea epocă (colonatul și contractul de locațiune reală

imobiliară).

La scadența datoriei, creditorul ipotecar dobândește și posesia asupra bunului ipotecat.

Doar bunurile imobile pot face obiectul ipotecii, acest criteriu (al muvabilității) neavând decât o

semnificație valorică.

Izvoarele ipotecii

Hypotheca putea fi înființată prin mai multe acte juridice:

a) Pactum hypothecae

Convenția ipotecară putea îmbrăca chiar forma unui acord tacit și, mai mult decât

atât, părțile erau absolvite de obligația de a-i face publicitate.

b) Ipoteca legală

Ipotecile legale, izvorâte direct din lege, au fost împărțite în două categorii astfel

distinse:

Ipotecile legale generale (acele ipoteci valabile pentru toate actele juridice

încheiate de către anumite categorii de persoane, categorii desemnate

expressis-verbis de dreptul pozitiv, formal)

o Ipoteca legală a soției asupra bunurilor soțului ei în vederea garantării

bunei administrări a bunurilor parafermale;

o Ipoteca legală a soției divorțate și a moștenitorilor săi asupra tuturor

bunurilor soțului până în momentul restituirii bunurilor dotale datorate

femeii în eventualitatea asumării obligației de restituire a dotei pentru

motic de divortium sine justa causa;

o Ipoteca legală a fiilor de familie asupra bunurilor lui pater familias cu

scopul de garantare a restituirii bunurilor care formau obiectul

peculiului constituit din daonațiile sau legatele testamentare din partea

mamei sale ori din partea rudelor materne;

o Ipoteca legală a celor puși sub curatelă pentru motiv de nebunie asupra

averii curatorilor lor, cu scopul asigurării corectei administrări a

bunurilor celor interziși;

o Ipoteca legală a casei imperiale asupra bunurilor debitorilor ei din

raporturile contractuale încheiate cu terții (creație a împăratului

Caracalla).

Ipotecile legale speciale

Ipotecile legale speciale au avut drept obiect bunuri care serveau cu titlu de

garanție reală în cadrul anumitor raporturi juridice speciale după cum le vom

enumera:

o Justinian: asupra bunurilor executorilor testamentari sau asupra

bunurilor fideicomisarilor însărcinați cu punerea în executare a unui

legat testamentar (legatum), respectiv, a unui fideicomis

(fideisomissum) în favoarea moștenitorilor testamentari, respectiv

fideisomisarilor.

o Marcus Aurelius: asupra bunurilor fondului funciar supus impozitării

în vederea asigurării recuperării plăților întârziate.

o În favoarea celor aflați sub tutelă în vederea aigurării recuperării

sumelor de bani cheltuite de către terți sau de către tutorii ilegitimi din

fondurile pupililor, ipotecă ce acoperea doar bunurile achiziționate în

aceste condiții nelegale.

o Recuperarea de către locatori a prețului chiriei de la locatari sau de la

arendași în locuințele sau pe terenurile locatorilor.

o În cazul unui contract de împrumut de banicu destinația specială a

reparării sau reconstituirii de către împrumutat a unui aedificium, i-a

fost recunoscută împrumutătorului o ipotecă legală specială asupra

bunului imobil pentru garantarea recuperării sumei împrumutate.

c) Ipoteca judiciară

Ipoteca, în calitatea sa de drept real asupra bunului altuia, putea lua naștere și în

baza unei sentințe judecătorești.

Dreptul de retenție (jus retentionis) asupra unui bun al altuia putea fi obținut prin

efectul adjudecării respectivului bun, în integralitatea sa, de către judecător în favoarea unui

copartajant în cazul ieșirii din indiviziune. Dacă adjudecatarului i-a fost atribuit în propriu-i lor

întregul bun supus partajului, înseamnă că celălalt copartajant a obținut doar o compensație

valorică a părții sale ideale din masa împărțită.

37. Jus rerum. Efectele ipotecii anterioare momentului înstrăinării bunului ipotecat

A. Drepturile şi obligaţiile debitorului, proprietar al bunului ipotecat

a) Proprietarul bunului ipotecat, rămânând în posesia acestuia şi fiind, de jure,

stăpânul lui, îl poate exploata în propriul său folos (usus, jus utendi). Exemplu:

colonul care a garantat plata arendei prin ipotecarea atelajelor sale poate să le

folosească în continuare în vederea obţinerii unor recolte din a căror valorificare

să poată să se îndestuleze el, familia sa, precum şi creditorii acestuia, după cum,

cu aceleaşi atelaje, putea să se îndeletnicească cu muncile agricole şi pe alte moşii

etc.

b) Proprietarul bunului ipotecat, fiind şi posesorul lui, deţinea în continuare

prerogativa de a-i culege fructele (fructi perceptio, jus fruendi, fructus,) fie că era

vorba de fructele naturale, industriale sau de cele civile ori de producte. Exemplu:

colonul care a garantat plata arendei unui latifundiar cu o turmă de vite care ar fi

fost fătaţi în perioada de timp stabilită în contractul de arendă etc.

c) Proprietarul bunului imobil ipotecat păstreayă, sun condiţia grevării bunului de

sarcina ipotecii, şi a treia prerogativă specifică oricărei plena in re potestas şi

anume dreptul de dispoziţie (jus abutendi, abusus) fiind, însă, răspunzător pentru

eventualele pagube pe care le-ar pricinui creditorului ipotecar prin actele de

dispoziţie încheiate, precum:

1) Înstrăinări;

2) Înfiinţarea unor noi ipoteci pe seama aceluiaşi bun, sub condiţia penală a

delictului denumit stellionatus, a declarării existenţei precedentei ipoteci;

3) Crearea unor servituţi convenţionale de natură a greva bunul ipotecat;

4) Înfiinţarea altor drepturi reale pe seama bunului ipotecat sau a altor

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, în măsura în care acestea nu

lezau interesele creditorului garantat cu hypotheca sau în măsura în care el

însuşi îşi exprimase acordul express au tacit la înfiinţarea altor jura in re

aliena.

d) Debitorul ipotecar putea intenta erga omnes următoarele acţiuni:

1) Acţiunea în revendicare (actio rei vindicatio);

2) Acţiunea publiciană (actio Publiciana).

B. Drepturile şi obligaţiile creditorului ipotecar în calitatea acestuia de titular al unui drept

asupra bunului altuia (jure in re aliena)

a) Creditorul ipotecar, cu acordul proprietarului bunului ipotecat, poate transforma

hypotheca în pignus, cu toate consecinţele care decurg de aici.

b) Creditorul ipotecar putea obţine acordul proprietarului bunului ipotecat de-a se

abţine de la încheierea actelor juridice de dispoziţie posibil a fi încheiate pe seama

bunului ipotecat;

c) Dacă debitorul i-a satisfăcut creanţa creditorului, acesta din urmă trebuia să-i

recunoască debitorului său deplina proprietate, negrevată de vreo sarcină

ipotecară asupra bunului ce fusese ipotecat şi asta chiar din momentul stingerii

dreptului de creanţă.

38. Jus rerum. Efectele ipotecii posterioare înstrăinării bunului ipotecat

A. Drepturile şi obligaţiile proprietarului bunului ipotecat

a) În cazul în care bunul ipotecat al debitorului a fost înstrăinat de către creditorul

ipotecar, acesta din urmă trebuia să-i prezinte debitorului său socotelile şi să-i

restituie diferenţa de preţ rezultată din scăderea valorii creanţei sale din valoarea

preţului obţinut din vânzarea bunului ipotecat.

b) Dacă bunul ipotecat al debitorului i-a cauzat unele daune creditorului ipotecar, la

valoarea creanţei sale se adaugă şi despăgubirile extracontractuale datorate tot de

către debitor.

c) Dacă pe parcursul ipotecii, creditorul a adus unele îmbunătăţiri (impensae utiles)

bunului ipotecat sau chiar dacă nu a făcut decât să-i asigure conservarea prin

reparaţii necesare (impensae necessariae), tot în sarcina debitorului proprietar al

bunului ipotecat rămâneau aceste cheltuieli;

d) Dacă bunul ipotecat ajungea într-o stare precară, creditorul ipotecar putea cere

schimbarea obiectului material al ipotecii în vederea asigurării îndestulării

eventuale a creanţei sale.

B. Drepturile şi obligaţiile creditorului ipotecar

a) La scadenţa datoriei, creditorul ipotecar dobândeşte şi posesia asupra bunului

ipotecat (jus possidendi).

În caz de necesitate, în vederea obţinerii posesiei juridice asupra bunului ipotecat,

creditorul ipotecar putea intenta în contra debitorului său următoarele acţiuni:

1) Actio Serviana;

2) Actio hypothecaria.

b) Pe tot parcursul existenţei ipotecii principale, creditorul ipotecar îşi putea permite

să subipotecheze bunul principal al debitorului său, dar, fireşte, cu acordul expres

al acestuia din urmă.

c) Până la scadenţa datoriei, creditorul ipotecar nu putea exercita în mod direct

posesia asupra bunului ipotecat al debitorului său, ceea ce nu-l împiedica, însă să

controleze situaţia factice şi juridică a bunului ce-i servea drept garanţie.

În sus-menţionatul scop, creditorul ipotecar putea să exercite o serie de acţiuni

clasificate în categorii distincte: actio Serviana, actio quasi Serviana, actio in

rem, actio in factum, actio arbitraria.

d) Jus distrahendi – cel mai important drept care derivă din ipotecă şi este

recunoscut creditorului ipotecar. În urma unei actio in rem, creditorul ipotecar

poate (la scadenţa datoriei) să reclame posesia asupra bunului ipotecat.

În dreptul roman, ipoteca, fiind o favoare recunoscută creditorului, acesta

din urmă nu putea fi obligat să vândă bunul ipotecat prin licitaţie. Inconvenientul

principal care rezultă din reglemenarea romană se rezumă la alegerea aleatorie de

către creditor a momentului vânzării bunului ipotecat. Pe de altă parte,

creditorului ipotecar nu i se recunoaşte decât un drept asupra bunului altuia, care

nu conţinea în sine şi prerogative de dispoziţie, ceea ce putea conduce la

interpretarea ca fiind abuzivă deţinerea fără termen a bunului ipotecat şi

nevalorificarea acestuia.

e) Lex commissoria era de natură a-l transforma pe creditorul ipotecar într-un

veritabil proprietar al bunului supus ipotecii încă din momentul scadenţei

obligaţiei debitorului său.

f) Beneficium Gordiani = dreptul pe care împăratul Gordian al III – lea l-a

recunoscut creditorului ipotecar și anume, dreptul de retenție asupra bunului

ipotecar și după executarea obligației garantate de către debitor. Acesta era valabil

doar în cazul în care creditorul ipotecar era, față de același debitor, și creditor

chirografar.

g) În materie de concurs al creditorilor, în caz de exercutare silită asupra averii

debitorului insolvabil, creditorul ipotecar beneficia de un drept de preferință cu

privire la bunurile ipotecate în favoarea lui.

39. Jus rerum. Antichresis

Antichreza semnifică „folosința reciprocă” sau „fructificarea reciprocă” a unui bun

ipotecat. În cadrul unui pact de antichreză (antichresis pactio) ne aflăm în prezența unui raport

juridic urmat de o nouă înțelegere între proprietarul bunului ipotecat și creditorul acestuia.

Inițial (ab initio), bunul rămânea în posesia debitorului debitorului ipotecar. Pentru a

evita plata dobânzilor la creditul obținut de la creditorul ipotecar, cei doi cocontractanți se puteau

înțelege în sensul ca proprietarul bunului ipotecat să-l dea în posesie creditorului său, astfel încât

să opereze o compensație convențională între dobânzile datorate de debitor și fructele produce de

bunul ipotecat culese de creditor.

În acest mod, garanția reală a creditorului ipotecar se întărea (prin dobândirea posesiei și

a bunului ipotecat), însă debitorul-proprietar era slăbit în posibilitățile de satisfacere a creanței

prin exploatarea bunului ipotecar.

40. Elementele esențiale ale posesiei

Posesia = disponibilitățile factice asupra bunurilor, exercitate în nume și în interes

propriu, cu intenția permanentizării și asimilării proprietății.

Posesiunea de la Epoca Postclasică romană presupunea întrunirea cumulativă a 3

esențiale elemente structurale:

1) Corpus;

2) Animus;

3) Titulus.

I. Corpus sau elementul material al posesiunii reprezintă disponibilitatea de facto exercitată

asupra bunului care făcea obiectul posesiei. Un bun era suficient să se fi aflat la dispoziția

unei persoane, chiar dacă acesta era plasat la distanță de posesor, în conformitate cu

intenția și interesele sale pentru ca ea să reclame deținerea elementului material (corpus)

al posesiei.

II. Animus dominantis = simpla intenție de a poseda bunul pentru sine, sub aparența

proprietății; altfel spus, elementul volițional vizează adoptarea unui comportament de

veritabil stăpân al bunului și o dorință vizibil exprimată de păstrare a bunului ca și cum i-

ar aparține de jure.

Apanajul definitoriu al proprietarului este dreptul de dispoziție:

Fie în sens materiale (manipularea bunului);

Fie în sens juridic.

Animus dominantis = element psiholigic complex, unul care asociază intențiam voința și

interesele posesorului și care trebuie să se regăsească în toată complexitatea sa pentru a fi

considerat ca atare și pentru ca posesia să fie protejată.

III. Titulus (causa) = fudament formal al posesiei

Cauze legale necesare și suficiente pentru dobândirea posesiunii:

1) Toate modurile de dobândire a proprietății.

2) Convențiile translative de simplă posesiune.

3) Actele translative de proprietate care emană de la persoane care în mod legal nu

au dreptul de a înstrăina.

Titlurile dobândirii posesiunii pot fi:

1) Legale, juste;

2) Per a contrario, nelegale, injuste.

Această concepție atrage două capitale efecte:

1) Pe de o parte, detentorul precar al unui bun al altuia nu va putea, în mod

samavolnic, să transforme în posesie utilă simpla lui detențiune precară.

2) Pe de altă parte, titlul just și specific nu poate fi schimbat după bunu-i plac de

către un posesor care ar prefera să se pretindă posesor grație unei alte cauze juste.

41. Clasificarea posesiei după criteriul originii ei și al celor trei subcriterii

Caracterul aprehendării corpus-ului

o Posesiunea justă - aceea care se intemeieaza pe o origine, pe o

aprehensiune/percepere justa, context in care termenul „just” inseamna tocmai calitatea posesiei

de a fi opozabila tuturor (erga omnes), inclusiv nudului proprietar. Posesia justa nu sufera de

vicii de dobandire a ei.

o Posesiunea injustă și viciile sale - posesie al carei moment de intemeiere a

fost alterat de viciul ce-ar insoti aprehensiunea, perceprea bunului sub aspectul de corpus;

Viciile posesiei:

Vis (violenta) = recuperarea la forta fizica sau politica in vederea dobandirii unui bun in posesie.

Clam (clandestinatatea) = disimularea exercitarii prerogativelor reale pentru ca, in timp, sa fie urmarita dobandirea unui bun in posesie;

Precario (precariul,precaritatea):

o Sens larg, de detinere aunui bun apartinand unei terte persoane drept consecinta a unui acord incheiat cu respectiva persoana sau in virtutea unei abilitati judiciare ori legale;

o Sens restrans, acela de detinere a unui bun apartinand unei terte persoane pe baza unei intelegeri cu aceasta din urma in care sa fie precizata obligatia detinatorului precar de a-l restitui la termenul convenit sau la acela convenit prin prima somatie.

INJUSTA POSSESIO putea fi dovedita doar de catre cel deposedat si numai de catre acesta prin orice mijloc de proba in contra posesorului injust sau nelegitim.

Al izvorului formal al titlului ei o Justa possessio de jus civile

Posesorul care detine un just de titlu al posesiei sale si care just titlu este sanctionat de

normele lui jus Quiritium isi extrage argumentele de text in vederea protejarii dreptului sau real

din normele legale.

Posesorii cu just titlu bazat pe normele lui jus civile sunt urmatorii:

Possessor pro fierede (din succesiunea legala)

Possessor pro donato (din contractul de donatie)

Possessor pro emptore (din contractul de vanzare-cumparare)

Possesor pro dote (din raporturile dotale in cadrul casatoriei)

Possessor pro derelicto (din ocupatianea unui bun abandonat)

o Justa possessio de jus praetorium = posesiune a carei cauza legala nu se

regaseste in normele dreptului quieitar, ci in acelea editale, ale dreptului honorare. Acest titlu se constituie intr-o decizie judiciara a carei forma edictala este aceea a interdictelor posesorii.

Al credinței subiective a posesorului în proprietatea sa o Bona fides possessio

Bonda fides possessio este aceea intemeiata pe credinta sincera a posesorului ca el este in

mod real titularul dreptului pretins si, ca atare, poate sa-l exercite nestingherit asupra bunului

posedat. Credinta sincera (chiar daca eronata) in existenta dreptului pretins face ca, in privinta

validitatii titlului posesiunii, eroarea eventuala a posesorului sa nu-i fie imputabila.

o Male fidem possessio

Male fidem possessio reprezinta acea posesiune exercitata inca din momentul originarii

sale de catre acela care are credinta subiectiva ca nu poate fi titularul dreptului pe care pretinde

a-l exercita asupra unui bun din motive care privesc regularitatea sau existenta viciilor posesiei.

Fiind necinstit, posesorul de rea-credinta a fost ineficient protejat; astfel, se observa:

Culegerea fructelor bunului frugifer se putea realiza in conditii mult mai severe;

Prescriptia achizitiva (usucapia)putea fi invocata dupa scurgerea unor intervale de timp

mai mari, in general, sau extrem de lungi in cazul bunurilor imobile;

42. Clasificarea posesiei după criteriul efectelor ei

Pe seama originii posesiunii in asociere cu termenele statuate de legea romana pentru a putea

prescrie achizitiv se poate realiza o distinctie intre forme ale posesiunii in functie de efectele

avute in vedere si anume:

a) Recunoasterea unor anumite drepturi de protejare a posesiunilor, drepturi diferite de la

caz la caz;

b) Recunoasterea de jure a posbilitatii de a transforma prerogativele de facto ale posesiunii

in puteri de drept;

In raport cu aceste criterii, posesiunea a fost impartita in urmatoarele forme consacrate diferit

in epocile de evolutie a dreptului roman:

A. POSSENIO AD USUCAPIONEM ( dominium bonitarium = proprietatea bonitara)

A fost consacrata in Epoca Clasica romana prin:

Actio Publiciana

Totalitatea interdictelor posesorii

Denumita si dominium bonitarium (proprietatea bonitara)

Conditiile legii:

Existenta unei posesiuni juste;

Justul titlu sa fie unul sanctionat, prevazut de jus civile si sa fie dobandit in afara

viciilor care ar altera elemtnul animus al posesiunii;

Posesorul sa fi fost de buna-credinta in momentul achizitionarii, dobandirii bunului;

B. POSSENIO NATURALIS = suma de forme ale detentiunii precare;

Respectivele detentiuni precare se nasc din raporturi juridice obligationale, de creanta si

vizeaza executarea obligatiilor pe care acestea le presupun.

In drepturile lui Justinian, sfera posesiunilor naturale se largeste, cuprinzand astfel si

fosta categorie de posesiuni interdictale din Perioada Principatului si de inceput a Dominatului si

grupand:

1) Posesiunile carora le lipsea animus domini;

2) Posesiunile din al caror moment originar lipsea justul titlu;

In functie de importanta lor si a bunurilor pe care le pot avea in posesie, respectivii

precaristi pot fi astfel enumerati:

1) Creditorii gajisti (ce au in detentiune bunuri ale debitorilor lor);

2) Locatarii si comodatarii (beneficiarii contractelor de inchirieri...pg. 610)

3) Uzufructuarii si emfiteotii

4) Trimisii in posesie conservatorie.

În toate aceste cazuri, interdictele retinendae posseionis causa nu aveau darul de a

conferi

titularilor lor vreun drepr de uzucapare a bunurilor debitorilor lor, detențiunile acestora fiind

alterate de viciul precarității.

C. POSSESSIO AD INTERDICTA

Vagă detetiune asupra unui bun, temporar de interdictele posesorii conservatorii, fie ca

detentiunea provenea dintru-un act viciat de aprehensiune, fie nu. In raporturile cu terte persoane,

detentarii precari puteau folosi interdictele posesorii conservatorii;

43. Clasificarea posesiei după criteriul obiectului juridic al ei

A. POSSESIO CORPORIS ( POSSESSIO STRICO SENSU)

Jurisconsultii romani din Europa Clasica considerau ca posesia nu era posibila decat

asupra determinatelor res corporales sa fie exercitate operatiuni juridice aferente posesiunii,

precum :

a) Traditio (traditiunea) ;

b) Usucapio (uzucapiunea) ;

c) Prescriptio longi temporis ( prescriptia achizitiva de lunga durata);

d) Prescriptio longimimi temporis ( prescriptia achizitiva de foarte lunga durata);

e) Servitutes praediales rusticae constitur (constituirea pe cale convetionala a unor servituti

prediale rustice, precum iter, via, actus etc.);

Bunurile necorporale pareau improprii posesiunii.

B. POSSESSIO INCORPORALES (QUASI – POSSESSIO)

Perioada Principatului aduce o schimbare a jurisconsultilor fata de posibilitatea

recunoasterii „posesiunii drepturilor”. Exemplu: recunoasterea juridica a efectelor atrase de

exercitiul indelungat al unor drepturi de catre persoane care in mod natural nu si le-ar putea

aroga:

a) Sclavii in raport cu possessio libertatis;

b) Peregiunii in raport cu possessio civitatis;

c) Libertii in raport cu possessio ingenuitatis etc.

Cu timpul , protectia interdictala fundamentata pe doctrina posesiunii drepturilor a fost

extrapolata si a cuprins si categoria titularilor prezumtivi ai drepturilor reale asupra bunurilor

altor persoane, precum:

Titularii servitutilor prediale rurale;

Titularii superficiei;

Titularii prezumtivi ai superficiei

44. Dobândirea posesiunii prin propriile acte sau fapte ale posesorului

A. DOBANDIREA ELEMENTULUI SUBIECTIV, VOLITIONAL, ANIMUS

Regula generala: existenta unui animus domini prezumat chiar din momentul dobandirii

corpus-ului.

Aceasta regula este usor de respectat atunci cand posesorul bunului este detentorul

material al acestuia.Lucrurile se complica atunci cand posesorul real al bunului nu-l mai detine

sau nici nu l-a detinut vreodata si, in acelasi timp, un text il are si il tine in numele si in locul

posesorului real, iar intre cei doi se iveste un conflict de interese pe seama bunului.

Solutii:

a) In cazul in care intre adevaratul posesor si detentorul precar s-ar fi incheiat un contract,

actul respectiv va tine loc de titlu si, pe cale de consecinta devine unul de stricta aplicare

(principul enuntat);

b) Daca posesiunea vicioasa a detentorului precar nu poate fi dovedita din cauza probelor

sale slabe, insuficient sau nepertinente si in aceea a faptului intervertirii, transformarii

detentiei intr-o posesie utila de catre precarist...detentorul precar va putea sa aiba castig

de cauza;

B. DOBANDIREA ELEMENTULUI CORPUS (CORPORE MEO)

Alaturi de animus, corpus trebuia transmis sau dobandit.

Modalitati de obtinere a corpus-ului:

In functie de natura bunului:

a) Prin inducere in fundum ac demonstrare finom in cazul bunurilor imobile = patrunderea

si parcurgerea terenului cumparat; defimitarea terenului ocupat etc.

b) Prin loco movere et custodiam ponere in cazul bunurilor mobile (=luarea in mana a

bunurilor); custodia unui paznic;

a. In Epoca Clasica, transmiterea corpus-ului posesiunii s-a juridicizat, abstractizat

si astfel au aparaut ca fiind valabile urmatoarele modalitati:

b) In caz de ocupatiune al unui teren fara stapa, era suficienta ingradirea acestuia, marcarea

limitelor sale si inceperea lucrarilor de imbunatatiri funciare;

c) In caz de traditiune, de transfer voluntar si neformalist, nequiritar al proprietatii

imobiliare, pe langa intelegerea propriu-zisa era necesara si existenta unui act imbolic;

d) In ceea ce priveste bunurile mobile, era suficient controlul material asupra bunurilor

transmise pe care accipiens il capata de la tradem in urma intelegerii;

45. Dobândirea posesiei prin intermediar

Dobanditorul pentru altul nu exercita niciuna dintre prerogativele posesiei; el facea doar

un act de reprezentare (per extraneam personam);

Epoca postclasica: tertul reprezentant al posesorului nu putea satisface decatexigenta

dobandirii bunului; acesta nu putea invoca nasterea (prin uzurparea dobanditorului unei vointe

proprii de insusire pentru sine)

Animus possidendi ramanea, de principiu la adevaratul posesor si nu la reprezentatul lui,

fapt observabil intr-o dubla ipostaza:

a) In cazul contractului de mandat, mandatuul este acela care are animus passidandi anterior

dobandirii corpus-ului, si nu mandatorul lui;

b) In caz de gestiune de afaceri (negatiorum gestia) sau de administrare de peculii se

prezuma ca dobanditorul este acela care are animus possidendi si nu gestionarul sau

administratorul afacerii sale.

Pe cale de exceptie, in Epoca Postclasica a dreptului roman au fost indentificate si alte

solutii:

a) In cazul tutelei unu pupil in varsta de cel putin 7 ani,acesta putea dobandi:

1) Possessio civilis (cu autorizarea tutorelui);

2) Posessio ad interdicta (chiar fara autorizare);

b) Titularii dreptului de a administra un peculiu (sclavii si fii de familie) puteau, in Epoca

Postclasica, dobandi possessio civilis pentru ei insisi cu conditia respectarii stricte a 2

exigente:

1) Dobandirea bunului sa fie facut pe baza unei juste cauze;

2) Dobandirea sa se fi efectuatpe seama si cu garantia peculiului;

c) Persoanele juridice de ordin administrativ puteau dobandi posesiuni in absenta

elementului animus, fapt care nu elimina o serie de posibilitati, precum:

1) Dobandirea bunului sa fie facut pe baza unei juste cauze;

2) Dobandirea sa ne fi efectuat pe seama si cu garantia peculiului;

d) Persoanele juridice de ordin administrativ puteau dobandi posesiuni in absenta

elementului animus, fapt care nu elimina o serie de posibilitati, precum:

1) Posibilitatea de a exercita actio Publiciana;

2) Posibilitatea de a prescrie pe lunga sau foarte lunga durata;

3) Posibilitatea de a uzucapa (usucapio);

Aceste posibilitatise pot consuma astfel:

1) Prin intermediul unor servi publici;

2) Prin intermediul sclavului public titular de peculiu;

46. Încetarea raporturilor posesorii

In Epoca Clasica, pierderea posesiunii se putea intampla in mai multe cazuri, precum:

a) In urma abandonarii bunurilor de catre posesori;b) Datorita imposibilitatii de facto de a exercita prerogativele posesiunii civile,

regulare;c) Prin delasarea de elementul animus, de intentia de a poseda util, in nume si in

interes propriu, chiar in conditiile pastrarii in detentiune a bunului;d) Drept consecinta a manifestarii unei indolente sau neglijente evidente si

prelungite in cazul in care un tert urzupateraluat sub stapanire vicioasa bunul unui posesor regular;

e) In cazul in care indolentei posesorului i se alatura neglijenta unui eventual tert de a o asa natura incat un alt tert uzurpator de buna-credinta ar fi putut sa-si apropie bunul;

Acest efect nu se producea imediat in cazul in care situatia depasea vointa sau intentia protagonistilor regulatei posesiunisi intr-o circumstanta economica, dupa cum urmeaza:

a) Necunoasterea faptului uzurparii detentiunii operate de catretertul de buna-credinta, necunoscut motivata de:

1) Dispozitia detentorului;2) Absenta detentorului;3) Moartea naturala sau civila a detentorului;

b) Delasarea de exercitiul detentiunii si, implicit, de paza materiala a bunului de catre precaristul inselator sau neglijent, fara ca posesorul real sa fi luat cunostinta de actele dolosive sau e comportamentul indolent al precaristului sau;

c) Exceptie: pasunile alpine nu putea fi socotite pierdute;

47. Sancțiunea juridică a posesiunii

Clasificarea (natura posesiunii si a faptului tulburarii interdictelor avute in vedere):

a) Divisio prima;

b) Divisio secunda;

c) Divisio tertiae;

Exemplificari:

Din punctul de vedereal calitatii obiectului material al posesiunii, interdictele vizeaza:

a) Bunurile sacre sau religioase (res sacrae, res religiosae)

b) Bunurile laice (res privatere, dehumani rebus):

1) Interdicte de utilitate publica (ad publicam citilitatem pertinentiam);

2) Interdicte de utilitate personala, in raport cu patrimoniul familial, in functie de

drepturile de posesiuni proteguite;

Interdictele posesorii:

a) Interdicte retinendae possenionis causa (care tind sa mentina o posesiunea deja dobandita

si nepierduta, dar amenintata cu pierderea);

b) Interdicte recuperandae passesisionis causa (date pentru redobandirea unei posesiuni

pierdute);

c) Interdicte adippiscendae passesnianis causa (ded natura a determina dobandirea unei

posesiuni in prezenta unui just titlu neonorat)

a) Interdictele retinendae possessionis causa

1) Interdictele uti possidetis, relativ la bunurile imobile - puteau fi invocatedoar daca bunul

ce facea obiectul posesiunii nu a fost dobandit de la adversarul din proces in urmatoarele

conditii:

a) Prin acte de violenta

b) Prin clandedstinitate

c) Printr-o detentiune precara

2) Interdictele utrubi, relativ la bunurile mobile - Dadeau castig de cauza aceluia care a

stapanit in cursul anului precedent edictului pretorian o perioada mai mare de timp bunul

respectiv;

b) Interdictele recuperandae possessionis causa

1) Interdictul de vi cottidiana causa (dobandirea posesiunii prin violente obisnuite), care

putea fi invocat sub conditita sa nu fi trecut un an si titularul lui sa nu fie, la randul sau,

culpabil de dobandirea posesiunii prin:

Violenta (metes,vis)

Clandestinitate (clam)

Precariu (precario)

2) Interdictul de precario causa (in contra precaristului), care are in vedere, de exemplu,

dobandirea bunului de catre cel imprumutatat in calitatede detentor precar si care,

refuzand restituirea bunului imprumutat;il uzurpa in drept pe imprumutator;

3) Interdictul de clandestina possessiane causa (creat impotriva acelui care, in mod

clandestin si-a insusit un bun al altuia);

In Epoca Imperiala a fost asociat celui uti possidetisdin categoria celor retinondae

possessionis si a disparut.

c) Interdictele adipiscendae possessionis causa

Faciliteaza dobandirea posesiunii dupa obtinerea de catre titulari a unui just titlu;

1) Interdictio quorum bonorum (prin care proprietarul e drept al bunurilor succesorale

solicita punerea in posesie cu privire la aceste bunuri detinute precar de possessor pro

herede), interdict ceavea menirea de a dubla actiunea reala specifica, denumita petitie de

ereditate;

2) Interdictum restitutorium - proprietatea unei mosii se foloseste de garantia speciala creata

de colonul sau atunci cand respectivul colon a constituit o astfel de garantie pentru plata

arendei;

3) Interdictul possesorium uzitat de acela care, in baza vanzarii-cumpararii, detinea un just

titlu, in calitatea sa devonoeum emptor;

48. Deosebiri și asemănări între posesiune și proprietate

DEOSEBIRI

Posesiune ProprietatePutea fi dobândită doar de o persoană capabilă;

Putea fi dobândită de o persoană în virtutea capacității sale de folosință.

Era considerată exercițiul unor puteri factuale;

Este un drept.

Pe planul continuării exercitării atributelor specifice posesiunii, posesorii trebuiau să efectueze o luare în stăpânire efectivă diferită.

Transmiterea mortis causa nu presupunea alte acte noi de aprehensiune.

ASEMĂNĂRI

Ambele presupuneau bunuri corporale sau materiale drept obiect juridic. Bunurile ce făceau obiectul juridic al posesiunii și al proprietății erau bunuri

susceptibile de apropriere. Proprietarul putea fi și posesor și invers. Precariștii erau în imposibilitatea de a o dobândi dreptul de proprietate cu privire

la bunurile aflate în precariu.

49. Jura obligationum. Gaius, Julius Paulus, Justinian și concepțiile lor în planul definițional al obligației

Pentru romani obligațiile sunt doar niște varietăți ale drepturilor cu privire la bunuri (res, rei). Rostul unei obligații este tocmai acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane, indiferent care i-ar fi sensul (pozitiv sau negativ).

În viziunea lui Gaius, obligațiile se nasc din raporturi personale, raporturi care au drept obiect anumite prestațiuni. În caz de conflict de interese între respectivele părți ale raporturilor obligaționale, ele au la dispoziție așa-numitele acțiuni personale, acțiuni care au un obiect juridic bine definit:

A da ceva (dare); A face ceva (facere);

Valoarea economica, materială a acestor prestațiuni se presupune.

Gaius: „Acțiunea personală este aceea prin care acționăm împotriva cuiva care ne este obligat, adică prin care înțelegem să i se impună: de a da, de a face.”

Surprinzătoare (în sens pozitiv) este prezența elementului definițional praestare, element ce are o întindere mare, incluzând practic universalitatea acțiunilor omenești => multitudinea acțiunilor personale imaginabile la finele epocii clasice.

În Epoca Clasică (prin intermediul lui Gaius) termenul praestare a fost asimilat definitiv în terminologia juridică și în doctrină.

Jurisconsultul Epocii Clasice Julius Paulus: „Substanta obligației nu constă în ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ce ne face titularul unui servituți, ci în ceea ce constrânge un terț: să ne dea, să ne facă sau să ne execute ceva.”

Din vechiul drept roman a străbatut timpul ideea de înlănțuire, de legătura între persoanele aflate sub o putere și acelea care o exercitau. Probabil astfel erau percepute și raporturile obligaționale: ca raporturi de putere grevate pe niște manifestări voluționate.

Mai târziu au apărut concepțiile egalitariste și expresiile lor aferente:

Reus Credente; Reus Debendi;

Justinian realizează o magistrală sinteză între aceste teze aparent contradictorii. Astfel, se dovedește că și în câmpul dreptului este posibilă unitatea contrariilor din fizica particulelor elementare – conjunctio opositorum.

Obligatia = legatura juridica in virtutea careia suntem constransi sa predam un lucru conform dreptului cetatii noastre.

Plecând de la această definiție, putem înțelege și acredita multiplele forme particulare de constrângere întemeiate pe care le identificam în întreaga întindere a dreptului roman Postclasic:

Forțare;

Exercitarea unei puteri asupra debitorului;

Condiționare imposibil de eludat de către cel îndatorat.

50. Jura obligationum. Comentarii și analize pe seama noțiunii de obligație

In doctrina civilistă napoleoniană și postnapoleoniană se întâlnesc aproape neprelucrate definiții ale obligațiilor așa cum au fost ele rafinate în știința romană.

Edouard Cuq apreciază că „obligația este un raport de drept stabilit temporar între două persoane dintre care una (debitorul) este ținută necesarmente să-i furnizeze alteia (creditorul) o prestație susceptibilă de a fi evaluată în bani.”

René Demogue: obligația este „situațiunea juridică având de scop o acțiune sau o abstențiune de valoare economică sau morală, a căror realizare trebuie să o asigure anumite persoane.”

Jean Carbonniere, fără a abandona spiritul romanist, preferă definiției obligației ceea ce este de esența acesteia:

datoria; posibilul – ține de obiectul obligatiei;

Datoria implică o legătură de drept, care, la rândul ei, implică o sancțiune etică,

ceea ce postuleaza existența unui creditor determinat.

Sinteză: o obligație este o legătură juridică între persoane determinate sau

determinabile, legătura în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv (reus debendi)

trebuie să execute în favoarea alteia în calitatea acesteia din urmă de subiect pasiv (reus

credenti) o prestațiune oarecare determinată sau determinabilă, constând, în linii generale în:

dare, facere, non-facere, praestare.

În cadrul acestor raporturi obligaționale invariabil există un creditor și un debitor.

George Plastara: „Teoria obligațiunilor (jura obligationum), cea mai mândră

creațiune a jurisconsulților romani, este partea cea mai puțin variabilă a dreptului civil de la o

generație la alta și de la popor la popor.”

Elemente de diferențiere între concepțiile romaniste și cele civiliste:

In dreptul civil napoleonian si postnapoleonian, obligatiile pot cunoaste o

varietate infinita, deoarece ele sunt sanctionate apoi prin actiunu civile in justitie,

per a contrario, sive a contrario sensu,in dreptul roman asistam alo stare de fapt

diametral opusa si, ca atare, numeroase raporturi de acest gen au fost create in

timo, prin mijloace neformaliste, pretoriene;

In dreptul civil modern si cel actual, normele care sanctioneaza raporturile

juridice de obligatii sunt intemeiate oe fundamentul puterii politice si sunt

sanctionate prin autoritatea legilor scrise; in dreptulroman obligatiile s-au supus

unei recunoasteri progresive si „populare” in peste 1300 de ani de emergenta

normativa;

Dreptul civil postmodern cunoaste o tratare distincta, dihotomica a materiei

obligatiilor in functie de natura raporturilor juridice, o dualitate in norme

obligationale comerciale si norme obligationale civile; in dreptul roman asistam la

o benefica tradare unitara a acestora.

Tot in dreptul roman au fost evidentiate primele trasaturi distincte ale drepturilor

subiective care deriva din raporturile obligationale fata de acelea izvorate din

pozitia juridica a persoanelor fata de lucruri.

Opozabilitate – daca drepturile reale propriu-zise pot fi universal apozabile(erga

amnes), drepturile nascute din raporturi obligationale sunt intotdeauna relative.

Pastrandu-si consecventa fata de viziunea primara asupra rostului dreptului

jurisconsultii romani din epoca clasica nu auprocedat la crearea unei „teorii

generale a obligatiilor”. Astfel, au lasat deplina libertate generatiilor si timpurilor

urmatoare sa „adapteze” la propriile lor nevoi sociale textele juridice pe care le-au

elaborat.

Dreptul roman a permis, in materia obligatiilor (inima intregului sistemjuridic

mondial) sa pastreze tandemul cu morala (Georges Ripert). Acest lucru se poate observa din

diferenta fundamentala pe planul executarii obligatiilor. Creditorii nu pot concura cu succes cu

titularii unor drepturi reale propriu-zise atunci cand trebuie sa ne indestuleze din patrimoniul

unui debitor insolvabil, decat daca ar avea niste creante garantate prin cautiuni reale.

51. Jura obligationum. Subiectele obligațiilor

In principiu, orice raport obligational are 2 subiecte:

Reus credendi si reus debendi

a. Reus credendi:

- notiunea de 'creditor' a fost tardiv folosita in limbajul juridic. Era preferata notiunea de 'parte in proces' care poate sa ceara ceva (in virtutea unei legaturi juridice-vinculum juris)

- creditorul este subiectul activ deoarece in caz de neexecutare a obligatiei de catre debitor, el poate sa ceara prin actiune obligarea debitorului pe cale judiciara; el este activ in cadrul raporturilor procesuale judiciare.

b. Reus debendi:

- partea din proces care datoareaza ceva reclamantului datorita legaturii juridice.

- debitorul este 'legat' de creditorul sau, dar aceasta pozitie de subordonare nu este o forma mascata de sclavie gratie temporalitatii (=> debitorul se poate "elibera" prin executarea obligatiei)

- debitorul este "pasiv" doar pe planul raportului procesual, unde poate adopta o pozitie de asteptare (cat timp creditorul incearca sa dovedeasca veridicitatea pretentiilor sale).

52. Obligatio elementorum. Juris vinculum

53. Obligatio elementorum. Jus in personam, voluntas sive libertas și consensus54. Obligatio elementorum. Dies (tempus) și praetio aestimabilis

55. Obiectul juridic al obligației. Dare56. Obiectul juridic al obligației. Facere57. Obiectul juridic al obligației. Non facere58. Efectele obligației. Acțiunea oblică și acțiunea pauliană59. Efectele obligației. Sancțiunile judiciare și dezdăunările aferente (daune – interese)60. Izvoarele obligației. Acte juridice unilaterale61. Izvoarele obligațiilor. Acte juridice bilaterale62. Izvoarele obligațiilor. Contractele63. Izvoarele obligațiilor. Delictele64. Izvoarele obligațiilor. Quasi ex contracte65. Izvoarele obligațiilor. Quasi ex delicto66. Legea ca izvor al obligației67. Obligationum divisio. Criteriul obiectului juridic al obligației

Solutio debiti – obiectul oricărui raport obligaţional, dar nu o plată stricto sensu, cu

una care vizează datoria debitorului de a executa o prestaţiune în favoarea creditorului, o

prestaţiune conformă cu legea (licită), determinată, morală, posibilă, fie că ar consta într-o

acţiune, o incaţiune sau absenţiune ori într-un transfer de drepturi reale.

Criteriul obiectului juridic al obligaţiilor cunoştea o compoziţie eterogenă; el s-a

subdivizat în mai multe subcriterii, fiecare dintre acestea cunoscând, la rându-i, alte subdiviziuni,

formând, astfel, o pletorică, arborescentă diviziune.

I. Sucriteriul obiectului juridic concret al obligaţiei

Substanţa intimă a obligaţiilor nu se reduce la faptul că un bun intră sub

stăpânirea noastră sau dobândim un drept de servitute asupra lucrului altuia, ci rezidă în puterea

de constrângere pe care o căpătăm împotriva cuiva care este constrâns să ne dea, să ne facă ceva,

să dea curs punerii în operă a unei prestaţii datorate nouă.

În funcţie de acest subcriteriu, obligaţiile au fost împărţite în 4 categorii, după cum

urmează:

1) Dare

Ogligaţia de dare constituia acea îndatorire de a:

Transfera dreptul de proprietate către creditoru acestui drept;

Constitui un eventual drept real asupra bunului altuia, precum: usus, fructus, servitutes,

habitatio etc.

2) Facere

Obligaţia de a face este una generică; ceea ce nu se încadrează la categoria ogligaţiilor

care au ca obiect constituirea unui drept real asupra bunului altuia sau transferul dreptului de

proprietate ar fi încadrabil, ca obiect juridic, în facere. Exemple:

Obligaţia de a executa un serviciu;

Obligaşia de a efectua o sarcină lucrativă, o muncă;

Obligaţia libertului de a efectua munci calificate, valoroase sau munci necalificate,

ocazionale;

Obligaţia de a preda, de a livra o posesiune asupra unui bun determinat etc.

3) Non facere;

Per a contrario, oblogaţia non facere reprezintă anstenţiunea determinată, o abţinere de

la o acţiune de facere, precum:

Obligaţia de a nu face un serviciu în favoarea altei persoane decât aceea a

cocontractantului;

Obligaţia de a nu face concurenţă cuiva într-un domeniu determinat etc.

4) Praestare

Sensul juridic primar era acela de „a se ţine de o cauţiune”, de o garanţie, precum:

Garanţia de evicţiune la un contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio);

Garanţia personală;

Garanţia de calitate pentru bunul închirirat etc.

II. Subcriteriul divizibilităţii obiectului obligaţiei

În funcţie de acest subcriteriu, obligaţiile au fost împărţite în:

1) Obligaţii divizibile = acelea al căror obiect juridic comportă o executare pe părţi

distincte (pro parte). Exemplu: obligaţia de plată a unei sume de bani.

Şi obligaţia de transfer al dreptului de proprietate poate fi divizibilă. Deşi este general

admis că aceata este o obligaţie de dare, ea poate comporta şi o facere. Exemplu: la transferul

dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, acesta transfer se poate divide într-o dare

propriu-zis că, pe de o parte, şi predarea (facere) la un termen ulterior.

În general, se admite că obligaţiile de dare sunt divizibile, ceea ce nu exclude excepţii,

precum o obligaţie având ca obiect material un bun de gen, dar pe care părţile l-au desemnat ca

fiind indivizibil.

2) Obligaţii indivizibile

În mod obişnuit, obligaţiile indivizibile sunt acelea de a face (facere), respectiv, de a nu

face (non facere). Exemple:

Un opus (statuie, operă de artă);

O traditio asupra unei posesiuni libere;

Abţinerea de la împiedicarea exercitării unei servituţi etc.

În excepţii de la regula prescrisă se constituie acele obligaţii de facere care constau într-o

muncă comensurabilă în unităţi geometrice sau tradiţiunea unor cantităţi diferite de bunuri de

gen.

Dacă în cadrul obligţiei divizibile, debitorul are posibilitatea exercutării parţiale a

acesteia, în cadrul celei indivizibile posibilităţile respective sunt absente.

Indivizibilitatea obligaţiei se poate justifica prin 2 condiţii:

Una de natură obiectivă, rezidând din indivizibilitatea naturală a obiectului obligaţiei;

Una de natură subiectivă (exemplu, părţile s-au înţeles ca executarea obligaţiei să se

realizeze in integrum).

În caz de pluralitate pasivă (un creditor care are mai mulţi debitori pentru aceeaşi

prestaţie), în cadrul căreia există raporturi de solidaritate pasivă, creditorul putea să se îndrepte,

la alegere, împotriva oricărui codebitor pentru a obţine întreaga creanţă în mod indivizibil.

În caz de pluralitate activă (un debitor datorează aceeaşi prestaţiune către mai mulţi

cocreditori), fiecare creditor ar avea dreptul la o urmărire distinctă pentru plata indivizibilă a

datoriei, situaţie în care creditorul va fi beneficiarul unei absolviri de plată faţă de ceilalţi

creditori.

3) Obligaţii succesive

În cadrul unui contract de închiriere de bunuri ceconsumptibile obligaţia locatarului este

aceea de a plăti la intervalele fixate de părţi preţul locaţiunii. În afara cazurilor excepţionale,

plata preţului locaţiunii se făcea cu exactitate la intervalele de timpt regulate în fracţiuni

predeterminate.

Acest exemplu şi altele asemenea au determinat caracterizarea drept „obligaţii succesive”

a celor ce comportă, într-un interval de timp, o prestaţiune succesivă, după criterii de

repetabilitate aleatorii.

III. Subcriteriul posibilităţii existenţei obiectului obligaţiei

1) Obligaţii imposibile – acelea care:

Fie sunt interzise de legea romană datorită unor cauze diverse, precum incompatibilitatea

statutului juridic al părţilor cu raportul obligaţional încheiat (donaţia între soţi etc.),

neapartenenţa bunului la sfera celor in commercio etc.

Fie nu pot exista în natura lor.

Obligaţiile imposibile, indiferent care ar fi sursa imposibilităţii lor, erau sancţionate cu

nulitatea absolută.

2) Obligaţii posibile

Aceste obligaţii formează imensa majoritate a raporturilor de tip obligaţional. De

principiu, toate obligaţiile sunt posibile; sunt infinite prin criteriul posibilităţii lor.

IV. Subcriteriul moralităţii obiectului juridic al obligaţiei

În funcţie de acest subcriteriu, obligaţiile se subdivid în:

1) Obligaţii ilicite şi imorale

Atunci când obiectul juridic al obligaţiei este în afara legii romane, obligația în întregul ei

este nelegală.

Când obligația, deși nu întâmpină rezistență din partea condițiilor legilor romane, dar

înfrânge, prin obiectul ei juridic, bunele moravuri, bunul-simț comun, ea este în întregul ei

imorală.

Ambele categorii conduceau la nulitatea absolută a drepturilor și îndatoririlor rezultate

din astfel de raporturi.

Nu toate raporturile de acest gen erau în măsură să conducă la nulitatea actelor juridice

încheiate în disprețul legilor; astfel, în funcție de sanctio, acestea din urmă erau împărțite în:

Leges imperfectae (legi care nu prevedeau nicio sancțiune pentru eventualitatea încălcării

dispozițiilor)

Leges minus quam perfecate (legi care prevedeau o pedeapsă administrativă pentru cel

care le-a încălcat, dar care permiteau menținerea actului juridic încheiat în disprețul

dispozițiunilor lor)

Leges perfectae (majoritatea legilor – acestea prevedeau anularea actelor juridice

încheiate în disprețul dispozițiunilor lor).

Cât privește imoralitatea obiectului juridic al obligațiilor, sunt determinate unele cauza

ilustrative, precum:

Promiterea unui onorariu pentru prestațini avocaționale, dacă respectivul onorariu era

stabilit în mod proporțional cu valoarea obiectului juridic al procesului, cu valoarea

pecuniară pretinsă de reclamant.

Promisiunea comiterii unui delict.

Promisiunea de întâlnire în locuri rău famate, de desfrâu.

2) Obligaţii licite şi morale

Această subcategorie reprezintă cea mai numeroasă și cea mai stabilă dintre

subdiviziunile obigațiilor în funcție de obiectul lor juridic. Este o categorie în acord atât cu legea,

cât și cu bunele moravuri.

V. Subcriteriul determinabilităţii obiectului juridic al obligaţiei

1) Obligații determinate

Această categorie se bucură de un obiect determinat prin următoarele elemente:

Genus

Species

Praestatio

Facere

Non facere

Toate aceste elemente sunt individualizate, precizate în momentul încheierii sau nașterii

raportului obligațional.

2) Obligații nedeterminate

Această subcategorie a fost mai rară în practica judiciară a instanțelor romane. Nu era o

categorie nulă sau anulabilă. Pentru a salva raportul obligațional, se putea, conform unor criterii,

determina obiectul obligației. Am putea exemplifica folosind stipulația: „Îți promit să-ți vând

unul dintre măgărușii mei...”.

În cazurile de mai sus, determinarea obiectului obligației este aparentă ți generică. Ca

atare, obligația este nedeterminată la momentul judecării. Datoria judecătorului va fi aceea de a

descoperi, prin probele administrate, elementele determinabile care să vizeze:

Cantitatea (quantum)

Uneori calitatea (quale)

Chiar prestațiile (praestatio).

3) Obligații indeterminabile – nule de drept când elementul de determinare este unul

esențial pentru subzistența respectivului raport obligațional. Exemplu:

Contractul de donație fără donatar determinabil;

Contractul de vânzare-cumpărare fără preț determinabil etc.

4) Obligații determinabile

Acestea sunt obligații care, în momentul nașterii lor, nu-și aveau obiectul juridic

determinat, însă existau suficiente elemente de interpretare pentru ca acesta să fie determinabil în

cazul unui litigiu între părți. Aceste obligații, spre deosebire de cele indeterminabile, sunt valide.

Activitatea judecătorului care interpretează și ajunge să cunoască intenția reală a părților

raportului obligațional devine o activitate supletivă și preocupările sale de hermeneutică juridică,

de speță pot viza:

a. Obligații determinabile cantitativ – până în momentul executării unei astfel de

obligații, aceasta rămâne nedeterminată, dar valoarea obligației rămâne uniformă, astfel încât

alegerea momentului executăriim chiar dacă-i incumbă debitorului îl afectează prea puțin pe

creditor. Obligația rămâne valabilă.

b. Obligații determinabile prin prestații alternative = nedeterminate, dar

determinabile

deoarece nedeterminarea nu vizează genul, ci doar alegerea între genuri de obiecte juridice

alternative. Astfel, obligațiile alternative se bucură de o perfectă valabilitate chiar și atunci când

alegerea între genuri de obiecte juridice s-ar face chiar la termenul de scadență sau la data aleasă

de către debitor.

Obiectelor acestor obligații sunt caracterizate prin următoarele: toate sunt principale și

toate sunt directe și determinate. Astfel, se deosebesc de obligațiile facultative (=au un singur

obiect principal și direct)

c. Obligații determinabile prin genul obiectului lor

Obligațiile determinabile prin genul obiectului lor juridic se diferențiază de cele de

specie. În momentul nașterii raportului obligațional, obiectul juridic nu determiat decât în genul

său. Acestea rămân la dispoziția celui ce se obligă. Lui îi incumbă alegerea care, însă, va fi

indivizibilă, fapt ce decurge din indivizibilitatea obiectului obligației.

În acest caz, obiectul obligației este nedeterminat până în momentul executării obligației, dar

determinabil post festum.

68. Obligationum divisio. Criteriul subiectelor sau părților obligației

1) Obligații simple

În cadrul obligațiilor simple, participă un singur creditor, în calitate de subiect

activ (reus credendi) și un singur debitor, în calitate de subiect pasiv, obligat (reus

debendi). Acestea formează imensa majoritate a obligațiilor.

2) Obligații plurale

Acestea s-au divizat în funcție de tipul de pluralitate vizat: pluralitate activă sau

pluralitate pasivă și în funcție de genul relațiilor dintre cocreditorii solidari sau dintre

codebitorii solidari.

Juxtapunerea celor două criterii enumerate a fost de natură să dea naștere la

câteva ipoteze care, prin bun lor articulare logică, au fost preluate din dreptul roman și de

sistemele juridice moderne de drept civil:

a) Obligații conjuncte

În cadrul obligațiilor plurale, cele conjuncte sunt centrate pe principiul

divizibilității obiectului juridic al obligației.

Principiul divizibilității obiectului juridic al obligației nu este determinat în mod absolut

de indivizibilitatea sau divizibilitatea obiectului material al obligației. Debitorii și creditorii pot

conveni, prin excepție, să dea naștere unei obligații conjuncte chiar și atunci când obiectul

material al obligației ar fiindivizibil prin natura sa.

Debitorii și creditorii sunt independenți, obligațiile lor fiind divizate atât în momentul

genezei raporturilor obligaționale, după cum este posibil ca ei să staueze asupra separabilității

obligațiilor lor post festum.

De drept, comoștenitorii sunt, exempli gratia, debitori ai unor obligații conjuncte față de

creditorii succesorali.

Ogligațiile conjuncte reprezintă regula în materia de pluralitate de creditori și debitori.

Obligațiile sunt disctincte și fiecare este răspunzător în mod independent. Există, însă, excepții

de la această regulă. Unele excepții sunt puse pe seama indivizibilității obiectului obligației, care

atrage după sine indivizibilitatea executării ei. Altele sunt puse pe seama convențiilor părților și

urmează, deci, regimul juridic contractual. Alte excepții sunt datorate naturii obligației înseși.

În sfârșit, unele obligații sunt determinate de principiul echității; astfel, ar fi inechitabil sa

fie divizate obligațiile rezultate din delicte, iar victimele să fie acelea care să suporte riscul

eventualei insolvabilități a unora dintre codebitori.

Obligația de dare care incumbă unei pluralități de debitorieste, în viziunea lui Julius

Paulus, indivizibilă între codebitorii bunului vândut; este și cazul unei servituți prediale care

urmează soarta terenului înstrăinat.

Obligația de facere este indivizibilă și atunci când incumbă unei pluralități de debitori.

b) Obligații solidare

Obligație solidară există atunci când părțile multiple ale unei obligații divizibile convin

ca

în planul executării ei să nu mai fie operată diviziunea prestațiilor lor individuale (situație

benefică pentru creditorul care astfel se vede pus la adăpost de insolvabilitatea virtuală a

vreunuia dintre codebitori).

Obligația solidară există și atunci când prestația codebitorilor este una natural indivizibilă

și între părțile raportului obligațional nu s-a convenit contrariul.

Solidaritate pasivă - în ipoteza în care există o pluralitate de debitori și care, în cadrul

unui raport obligațional bine determinat și excepțional, presupune constrângerea oricărui

codebitor, la libera alegere a creditorului, la plata integrală a debitului datorat respectivului

creditor.

Solidaritate activă – atunci când, fiind mai mulți creditori, fiecare își are dreptul de a

pretinde de la același debitor plata integrală a datoriei.

Solidaritatea nu se prezumă. Ea trebuie să fie expressis verbis statuată.

Solidaritatea = raportul obligațional cu subiect multiplu și cu obiect juridic unic și care

izvorăște din natura indivizibilă a obiectului juridic.

Solidariatea activă sau pasivă poate să aibă la bază o stipulatio sau o clauză accesorie de

solitaritate. Aceste clauze accesorii pot fi adăugate și ulterior încheierii contractului de bază.

Efectele solidarității convenționale înainte de executarea obligației

Dreptul fiecărui cocreditor de a pretinde de a-i pretinde debitorului să-i achite întreaga

datorie;

Dreptul codebitorilor de a se socoti liberați de obligația de plată către creditor dacă unul

dintre ei a achitat integral plata datorată.

Alte două efecte ale acțiunii creditorului în contra unuia dintre codebitorii săi solidari

Efectul întreruptiv de prescripție, care este opozabil întregii mase de debitori, chiar dacă,

în judecată a fost chemat doar unul dintre ei.

Recunoașterea datoriei de către unul dintre codebitori era opozabilă întregului grup de

subiecți pasivi, astfel încât cu toții rămân ținuți a plăti datoria reclamată de către creditor.

Efectele solidarității convenționale după executarea obligației

Se naște un drept de regres al codebitorului plătitor în contra tuturor celorlalți codebitori,

în vederea dobândirii în mod independent a plăților aferente fiecăruia dintre ceilalți

codebitori, dacă aceștia din urmă ar fi invocat o excepție de diviziune.

Beneficiul de diviziune, prin care codebitorii solidari care se vedeau chemați în judecată

pentru plata datoriei achitate de către unul dintre ei în favoarea creditorului ar fi putut

cere ruperea solidarității; altfel spus, codebitorul plătitor n-ar mai fi avut dreptul de a

pretinde subrogarea lui în drepturile și privilegiile creditorului comun.

Iertarea de datorie pe care un cecreditor ar consimțit-o față de unul dintre codebitori;

această iertare de datorie n-ar avea decât un efect personal, efect impozabil atât grupului

de subiecți activi, cât și grupului subiecților pasivi și impozabil atât de către cocreditorul

gratifiant, cât și de codebitorul liberat.

Diferențierea modului în care codebitorii își pot executa obligațiile, ceea ce părea foarte

firesc pentru Justinian (unii sub modalitatea unui termen, alții sub modalitatea condițiilor

rezolutorii sau a acelora suspensive, iar alții în afara oricăror condiții).

c) Obligații in solidum – au o subsanță cauzală de natură delictuală.

Era posibil ca mai mulți coautori ai unui fapt delictual culpabil, preducători de prejudicii,

să formeze o pluralitate „pasivă” al cărei principal efect era ținerea lor de a repara prejudiciul

cauzat într-o manieră in solidum. Delictele erau numeroase, precum:

Violența fizică sau psihică;

Furtul;

Gestiunea frauduloasă, născută din: tutelă, mandat, depozit;

Faptele delictuale ale magistraților municipali.

Principiul fundamental al obligației in solidum rămâne cel consacrat la obligațiile

conjuncte: fiecare codebitor este ținut a răspunde pentru propria-i faptă culpabilă în limita

întinderii ei. Al doilea principiu parvine din aparența existenței pentru victimă a unui prejudiciu

unic, indivizibil, rezultat din concursul faptelor culpabile ale coautorilor, aparență care, în ciuda

diversității obligațiilor în reparațiune, determină evaluare lui unitară și îi conferă victimei

privilegiul credtiorului din obligația solidară.

Cu toate acestea, regulile care sancționeză obligația in solidum poartă pecetea unei

anumite individualități. Astfel:

Ceea ce ne apare analog răspunderii solidare este faptul că răspunderea coautorilor

delictului este una de tip in solidum, și nu una pro parte, iar fapta unuia dintre

codelicvenți de a acoperi prin plată întreg prejudiciul este de natură a-i libera pe toți

ceilalți de obligația de dezdăunare a victimei.

Rămâne în dreptul lui Justinian efectul clasic al non-extensiunii efectului întreruptiv de

prescripție al acțiunii victimei față de toți coautorii delictului

Anumiți codebitori nevinovați de dol puteau dobândi beneficiul de diviziune într-o

acțiune de bună-credință și, pe cale de consecință, puteau plăti separat victimei partea lor

din prejudiciu.

Codebitorii plătitori din cadrul obligației in solidum se puteau bucura de beneficiul

subrogării personale în drepturile victimei-creditor.

Dacă între unul sau unii dintre codebitori și victima creditor a fost încheiat un pact de

renunțare la datorie, la fel ca în cazul răspunderii solidare, acest pact nu avea decât o

valoare relativă și nu putea fi, prin urmare, opozabil codebitorilor neliberați, după cum

nici aceștia nu l-ar fi putut opune cu succes creditorului.

69. Obligationum divisio. Criteriul izvoarelor juridice ale obligațiilor

A. Obligații ex delicto

Aceste obligații își aveau izvorul juridic în faptele producătoare de prejudicii.

B. Obligații ex contractu – își avea sursa juridică în contracte în cea mai mare parte.

Contractul a recunoscut o mare varietate și o mare inovare.

C. Obligații ex cariis causarum figuris = toate celelalte obligații, care excedau cadrul

condițiilor și structurilor proprii contractelor sau delictelor.

În funcție de similitudinile de tratament juridic, ca urmare a „apropierii” lor mai mult de

delict sau mai mult de contract, acestea au fost subdivizate în:

a. Quasi ex delicto - cele mai importante:

Sancționate prin actio de affusis et dejectis (acțiune împotriva celor care,

imprudență, aruncau pe ferestrele imobilelor obiecte contondente și, prin

aceste imprudente fapte, provocau daune unor persoane).

Sancționate prin actio de posinis et suspensis (acțiune împotriva celor

neglijenți care, prin faptul de a fi suspendat, de a fi agățat obiecte periculoase

de logiile și balcoanele, de ferestrele apartamentelor lor aflate la paliere

superioare în imobilele urbane puneau în pericol integritatea corporală sau

bunurile terțelor persoane ce se aflau în calea publică).

Sancționate de actio quod metus causa (acțiune îndreptată împotriva

profitorilor actelor de violență comise de către alți autori).

b. Quasi ex contractu

Negotiorium gestio Obligații quasicontractuale născute din sarcina moștenitorilor legali de a

spune la dispoziția legatarilor bunurile care formau obiectul transmisiunilor testamentare făcute de de cujus.

Obligații quasidelictuale născute din îmbogățirea fără just titlu; aceste obligații erau diverse și vizau și cauzele preterite, inexistente.

70. Obligationum divisio. Criteriul sancționării obligațiilor prin acțiuni judiciare

După felul în care erau prevăzute și sancționate, pretejate de acțiuni legale sau dimpotrivă, nu erau sancționate cu astfel de acțiuni, obligațiile au fost divizate în două categorii:

1) Obligații civile

Imensa majoritate a raporturilor obligaționale dintre indivizi cunoaște o adecvată protecție prin sancționarea, garantarea cu acțiuni în justiție. Subdiviziunile acestor acțiuni civile privesc doar sumele lor concrete.

2) Obligații naturale consistă în acelea care nu sunt sancționate în acțiuni.

Efectul fundamental al oricărei obligații naturale este acela al nerespectării plății făcute în

conformitate cu o forță valabilă juria causa și care, din diferite motive, ar fi rămas caducă.

Un alt efect este acela al dreptului creditorului natural de a opune compensarea plății

debitorului său natural.

În literatura romanistă au fost consacrate cazuri grupate în două tipuri, după cum

urmează:

a) Obligații care din perspectiva normelor civile, pretoriene sau formaliste nu

puteau aspira la a devenit obligații sacționabile prin acțiuni;

Din această categorie ar face parte acele obligații care nu au respectat condițiile legale

impuse pentru a fi valabile , valide, indiferent din ce ar deriva obstacolele insurmontabile

ale abilitării lor. Exemple:

Faptul că între părțile contractante ar exista un raport de putere ce ar fi de natură

să impiedice „legarea” unei obligații civile;

Faptul că la încheierea unui raport juridic în mod obișnuit sancționat cu acțiuni

civile în justiție lipsește un element de formă ad validitatem sau este ocultă,

ignorată o astfel de condiție nu înseamnă automat că oblogația astfel generată este

„moartă”;

Faptul că la încheierea unui raport obligațional debitorul era afectat de o cauză de

incapacitate de a se angaja civilmente nu înseamnă că obligațiile executate de

către aceștia în virtutea unui just titlu îsi pierd automat din validitatea lor naturală.

b) Obligații care fuseseră civile, dar care au degenerat în obligații naturale.

Din această categorie fac parte obligațiile civile care cândva au fost valabile, dar

ale căror acțiuni sanționatoare s-au stins din diferite cauze, precum:

Trecerea timpului (prescripția extinctivă) care atrage pierderea dreptului subiectiv

la acțiune al creditorului, dar nu și a dreptului subiectiv de creanță, în sens

paulian;

În Epoca Clasică romană, obligația de mai sus era legată și de efectul extinctiv al

litis-contestațiunilor;

71. Cristalizarea elementelor constitutive ale delictului în dreptul Epocii Clasice romane și în dreptul lui Justinian

În quasi-totalitatea creațiilor doctrinare civiliste moderne și postmoderne sunt precizate,

invariabil, drept elemente structurale ale delictului civil următoarele:

a) Prejudiciul cauzat victimei;b) Culpa:

1) Atât culpa in comitendo;2) Cât și culpa in omitendo;

c) Legătura de cauzalitate dintre culpă și prejudiciu.

Aceste 3 elemente structurale au dobândit o corespunzătoare tratare doctrinară încă din Epoca Clasică romană reprezentând subiectul distinct al numeroaselor texte jurisprudențiale.

a) Prejudiciul delictual

Un fapt oarecare al individului care nu cauza altfei persoane vreun prejudiciu nu

era de natură să atragă răspunderea delictuală în dreptul clasic roman sau în cel din epoca

justiniană, chiar dacă prin faptul respectiv s-ar fi urmărit procedura unui prejudiciu determinat.

În texte jurisprudențiale romane nu există ideea că ar fi fost concepută

răspunderea

delictuală în afara vreunui prejudiciu, indiferent care ar fi fost natura vizată a prejudiciului și

anume:

1) Prejudiciul material (lezarea integrității corporale, demnității sau atingerea

adusă patrimoniului cuiva);

2) Prejudiciul moral (atingerea adusă onoarei, demnității sau afecțiunii cuiva);

3) Prejudiciul direct (pierderea real suferită, ca parte a daunelor-interese datorate

și precizate prin acțiunea în revendicare);

4) Prejudiciul indirect (câștigul, avantajul de care a fost privată victima ca

urmare a faptei delictuale a autorului).

Prejudiciul indirect sau mediat trebuie să aibă o sursă demonstrabilă logic, condiţie de natură

materială (copore) şi evidentă. Această condiţie corpore a reprezentat pentru compilatorii

justinieni fundamentul ce leagă cele două forme ale prejudiciului delictual şi le conferă caracter

unitar; ne referim la:

1) Prejudiciul material (valoarea intrinsecă a bunului lezat);

2) Prejudiciul patrimonial (valoarea reală a leziunii produse în patrimoniul păgubitului –

mai mare sau cel puţin egală cu valoarea prejudiciului material).

În toate cauzele sale, prejudiciul cauzat victimei delictului trebuie să fie unul cert (certum).

Chiar şi prejudiciul moral trebuie să aibă limite raţionale statuate de lege sau de către judecător.

Daunele-interese nu au putut fi stabilite pe baza unui prejudiciu incert. Acest principiu nu

anula posibilitatea prevederii şi acoperii:

1) Prejudiciului virtual (prejudiciul viitor sau succesiv care ar atrage după sine condamnarea

la plata unei rente viagere);

2) Prejudiciului agravat prin trecerea timpului.

Epoca Clasică a putut oferi câteva repere în materia daunelor delictuale şi datorită

„exploziei” de factori şi de modalităţi ale prejudiciilor. Factorii de risc social pentru indivizi

şi, fireşte, nevoia de a fi acoperite prejudiciile cauzate victimelor acestora s-au înmulţit din

varii cauze, printre care:

a) Diversificarea ocupaţiilor;

b) Apariţia unpr tehnici civile şi de război noi;

c) Multiplicarea formelor de acţiune umană în economie şi în viaţa socială.

În dreptul roman înmuguresc primele semne ale aprecierii subiective a prejudiciului.

Prin recunoaşterea existenţei unui prejudiciu patrimonial alături de unul material şi

chiar a existenţei unui prejudiciu moral, ideea de responsabilitate bazată pe noţinea de

fapt material şi riscant a făcut loc concepţiei psihologiste, subiectiviste, aceea a

„culpei”

b) Culpa

Înţelesuri filosofice ale noţiunii de culpă:

a) Morav rău, deplasat;

b) Ilegalitate;

c) Vinovăţie, responsabilitate;

d) Greşeală, păcat;

e) Daună, lezare a integrităţii.

Sensurile iniţiale din limba latină ale termenului culpa trebuie să fi fost acelea de „boală”

şi apoi de „păcat”, dar boli şi păcate în sine nu există. În Epoca Veche ideea de vinovăţie,

de culpă era un fapt incidental în materie de răspundere juridică. În Epoca Clasică

romană noţunea a devenit implacabil prezentă în explicarea oricărei responsabilităţi

juridice.

Boala şi păcatul au subsantivat criteriile noim subiectiviste, care au luat locul

celor obiectiviste şi formaliste prezente în sistemul legii talionului.

Conform noilor criterii clasice romane, în aprecierea comportamentelor oamenilor

nu mai prevala rezultatul acţunilor, ci conformitatea sau nu a acţiunilor cu normele

juridice. Culpabili pot fi, din aceasă cauză, doar oamenii liberi şi responsabili din punct

de vedere juridic.

Consecinţele imediate ale adoptării de către jurisconsulţii romani clasici a

criteriilor subiectiviste în aprecierea răspunderii juridice s-au oglindit în sarcina probei

care incumba victimei delictului. Această sarcină s-a îngreunat, nefiind suficient

demonstrarea prejudiciului obiectiv, ci şi a intenţiei vinovate (motiv al accentuării rolului

judecătorului în cadrul procedurii formulare – faza in judicio).

Epoca Postclasică a dreptului roman şi aferenta-i generalizare a procedurii extra

ordinem va consacra definitiv rolul primordial al judecătorului în aprecierea culpei.

Principalul efect al evaluării psiholigice a vinovăţiei delicventului a fost

disocierea răspunderii penaliste de răspunderea delictuală propriu-zisă. Efectul secundar

s-a observat în disocierea răspunderii familiale de răspunderea individuale, pur

subiectivă. Ideea de culpă individuală a fost dublată de aceea de culpă socială.

Pentru formarea unui concept de culpă care să servească ideii de răspundere

personală, subiectivă, a fost necesară, în dreptul roman, trecerea unei lungi perioade de

timp şi de acumularea unei multitudini de edicte pretoriene. În sensul conferit noţiunii de

injuria a fost extrapolat, cuprinzând, pe lângă atitudinile „pozitive”, direct producătoare

de prejudicii, demonstrabile prin porbe materiale, şi atitudinile „culpabile” rezultate mai

curând din omisiuni, din fapte „negative”, precum atitudinile ce caracterizează

cvasidelictele şi anume:

1) Lipsa de diligenţă, de atenţie sau de grijă;

2) Imprudenţa sau neverificarea suficientă a riscurilor;

3) Indolenţa sau nepăsarea faţă de consecinţele unor atitudini dăunătoare, deşi

legale;

4) Imprevizibilitatea.

Pentru a fi angajată răspunderea delictuală pentru o culpă in ommitendo era

necesară, însă, preexistenţa unei obligaţii anterioare şi „pozitive”, altminteri culpa nu putea

atrage decât eventual un blam moral.

Date post:	05-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	ionut-iftimie
View:	320 times
Download:	7 times

Drept Roman

Documents