REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 4 (11)/mart. 2011Serie nouă

DIALOGURIInterviu cu Prof. Lect. Dr. Elena Bughirică, profesor la Catedra de Limbi clasice a FTOUB

p. 16-17

DIVERSE Examenul de capacitate preoţească

MANIFEST

A reprezenta vs. a conduce

p. 32

p. 28-29

DOCUMENTARE

Radiografie a Societăţii Studenţilor în Teologie (IV)

p. 10-11

ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorCIULU Marius-Ştefan

Editor-in-chiefANGHELINA Tiberiu

Redactor-şefCONSTANTINESCU Justinian

Redactori:NEdELCU Silviu-Constantin

CIObANU VictoriţaPASErE Andreea Melania

MIHAI MonicaSOLOMON Andrei

Colaboratori:NICA Teodora, MIrEANU Maria Magdalena,

PETrE Emanuela, dUMITrESCU Miruna,CIObOTArU Ovidiu-Mihai, ŞOVăIALă daniel,

dASCăLU Mihai Cezar, CăLIN Marius- Adrian, ENCULESCU Nicoleta, POTOCEA Emilia Cosmina, PădUrArU Alexandru,

OLArIU Tiberiu, ANFILE damian, VIOrEANU Valentin

FOTO: redacția ASTOConcepție grafică și DTP

CONSTANTINESCU Justinian

CorecturaMArIȘ Codruţa

EDITORIAL

DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

PĂREREA MEA

INVITAȚII LA CULTURĂ

REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

TRADIȚII

DOCUMENTAR

CRONICI

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

SFINȚI ROMÂNI

DIALOGURI

OMUL DE LÂNGĂ NOI

DIN EXTERIOR...

CORESPONDENT

TEHNICI ARTISTICE

VASILIADE

POEZIE

SCHIȚĂ

MANIFEST

ACTIVITĂȚI ASTO

DIVERSE

FILMUL SĂPTĂMÂNII

ONLINE DOCUMENTARY

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al parohiei Kretzulescu

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, justinian75@yahoo.com

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

Un gând frumos de Mărţişor

ASTOistul banal

TIBERIU ANGHELINA

Întâlnire...

...cu un profesor, am avut acum vreo câteva zile (ia uite dom‘ne ce rimează). Nu dau nume ca să nu supăr (deși m-aș mira să citească cineva pseudo-editorialele mele), dar acest profesor ne-a făcut să conștientizăm (pe mine și pe Marius) ceea ce noi, și cred că întreg grupul redacțional, știam deja, chiar dacă această (con)știință era adânc îngropată dincolo de maldăre de ani de seminar și de peregrinări prin mediul B.O.R. care știe cel mai bine să oprime, să supună, să învrăjbească. Ce am conștientizat? Banal, dar negândit, am conștientizat că Revista ASTO, ajunsă acum la un format prezentabil, chemător, citibil și analizabil, este putere. Pentru că este opinie dezlănțuită public. Iubita mea (n-ar trebui să aduc în aceste rânduri vorba de relațiile personale, dar sunt totuși ASTO-istul banal și deci nimănui nu-i pasă... deși probabil ar trebui ca tuturor să le pese) care a lucrat ceva vreme în presa de provincie, de fiecare dată când îmi povestește despre experiențele jurnalistice, îmi spune despre putere, despre puterea pe care informația pe de o parte, și opinia publică, pe de alta, o au în societate. Inițial am refuzat conceptul, alăturându-l manipulării, dar în noaptea asta, în care sunt presat de deadline-uri trecute, îmi aduc aminte că puterea (andria) este și virtute. Problema cea mai gravă, în ceea ce privește puterea este că ea trebuie asumată. De mine, de redactorii revistei, de colaboratori și de toți cei implicați în acest proiect într-o continuă derulare belicoasă. În această postură, de asumare a puterii, nu am fost aleși. Noi ne-am construit-o (pos-tura), ne-am pregătit-o, iar acum trebuie să o și valorificăm. Un prim pas este, după cum am spus, asumarea. Oare suntem în stare, oare ne dorim, cu adevărat, puterea, iar dacă o avem, suntem capabili să ne-o asumăm și să o folosim, după menirea noastră, creștinește, spre desăvârșire? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun acum, după laude culese.

Nu este bine să fie omul sin-gur; să-i facem ajutor potri-vit pentru el. (...) dar pentru

Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. (...) Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.

Astfel ne vorbeşte Scriptura despre actul creării femeii. Acest

pasaj încheie practic referatul biblic despre creaţia lumii, arătând că Dumnezeu îşi desăvârşeşte opera Sa, binecu-vântându-i pe oameni şi zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...” Dumnezeu a făcut, deci, femeia pe potriva bărbatului, spre ajutor lui, pentru a „plini” lipsurile lui, pentru a aduce un echilibru perfect în Creaţie.

Şi există un echilibru real dacă ne gândim la trăsăturile de caracter definitorii ale celor două genuri: bărbatul a primit forţă, putere creatoare, tărie de caracter şi sânge rece; femeia, în schimb, a fost înzestrată, cu o intuiţie deosebită, dar mai ales cu o sensibilitate şi gingăşie care au dovedit de atâtea ori că acestea ţin mai degrabă de gen şi nu de specie.

Ca o apreciere a acestor trăsături feminine la adevărata lor valoare, acum, în luna Mărţişorului, gândul nostru (al jumătăţii bărbăteşti a redacţiei ASTO) este unul de recunoştinţă şi preţuire îndreptat spre toate reprezen-tantele genului feminin care plinesc toate lipsurile noastre bărbăteşti născute din fire, din neştiinţă sau din ignoranţă. Nu le uităm nici pe cele care poartă cu atâta vrednicie di-minutivul „mămică”; şi acestora le dăruim acelaşi gând fru-mos, rugându-le să ne ierte toate căderile şi neputinţele ce ca nişte copii le purtăm.

Dragile noastre, mulţumim Domnului pentru binecuvân-tarea de a vă avea mereu alături, în bucurii, în greutăţi, în bune şi în rele şi vă urăm sănătate, răbdare să ne suportaţi şi aceeaşi delicateţe să vă umbrească sufletul şi viaţa.

LA MULŢI ANI frumoşi şi gingaşi!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

Perspective după absolvire: Institutul de Studii Superioare în Teologie Ortodoxă - Chambesy, Geneva

Ne-am hotărât să prezentăm în numărul 4 al Revistei ASTO, Institutul de Studii Superioare în Teologie Ortodoxă, de pe lângă Centrul Ortodox

al Patriarhiei Ecumenice, din Chambesy, Geneva, cât şi despre oportunităţile pe care un stagiu de pregătire (specializare) în stăinătate vi le oferă, întrucât nu

mai este mult şi încă o promoţie de studenţi – eminenţi sau nu – vor ieşi de pe băncile Facultăţii şi unii poate au un viitor asigurat, ştiind exact ce vor face în continuare, având o perspectivă clară pentru viitorul apropiat sau de ce nu, îndepărtat. Însă multe persoane nu au nici cea mai vagă idee pe ce drum o vor apuca după terminarea studiilor de licenţă.

Institutul şi-a început activitatea în anul 1997, iar aceşti 10 ani de activitate au fost peste 125 de licenţiaţi din mai multe ţări (Grecia, Cipru, Rusia, Ucraina, Belarus, Serbia, România, Bulgaria, Georgia, Polonia,

Din viața studențească

Liban, Elveţia, Germania etc.), atât laici, cât şi clerici, au fost selecţionaţi pentru a-şi definitiva studiile în cadrul Institutului.

Pe aceeaşi linie, programa este structurată în patru semestre: două pentru cursuri efective, iar două pentru aprofundarea şi finalizarea cerinţelor programei din punct de vedere ştiinţific.

Dintre materiile obligatorii de urmat amintim: te-ologie dogmatică, istorie bisericească, curs despre Sf. Liturghie şi elemete iconografice, un seminar special despre mişcare ecumenică, la care se pot adăuga şi numeroase opţionale.

Începutul primului semestru este pe data de 19 septembrie 2011. Cei care doresc să se încrie, nu tebuie să facă altceva decât să îşi intocmeacă dosarul de candidatură până la data de 15 aprilie 2011 şi să îl trimită Secretaria-tului Institutului. Informaţiile necesare pentru completarea dosarului le puteţi găsi pe site-ul Institutului la adresa: www.institutorthodoxe.org.

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 5

Părerea mea

Un‘altra Romania? Ciao cacao!

Cum de putem avea pretenţia ca străinii să ne viziteze ţara când noi înşine n-o vizităm, iar când totuşi minunea se întâmplă o facem asumându-

ne riscul de a fi dezamăgiţi.Să luăm de exemplu un turist din Italia căruia am

avut amabilitatea de a-i arăta Bucureştiul, pentru a se duce vestea-n Cizmă că suntem un popor serviabil în speranţa că se vor încumeta şi alţi compatrioţi de-ai săi să ne viziteze. Cică suntem cu 20 de ani in urma italienilor, iar Republica Moldova e mai „cool” decât Românica, însă nu mai ţin minte exact care erau motivele, sau mai bine zis, nu vreau să-mi amintesc deoarece nu sunt de acord. Românii consumă mult alcool şi lucrează tot la fel de mult, dar fără spor. Pro-gramul de lucru occidental e foarte lejer: europenii încep lucrul târziu, la mijlocul zilei au câteva ore pauză (timp în care oamenii merg acasă, se hrănesc, îşi fac siesta) apoi se întorc la lucru undeva pe la ora 16:00. În schimb, noi lucrăm 8 ore pe zi ca sclavii fără să dăm randament rezultatul fiind că Italia e o putere economică, iar România... se descurcă.

Iată ce-am mai discutat: Italianul: „Clădirile sunt foarte vechi şi frumoase, de

ce nu le refaceţi?”Eu: „Aşteptăm fonduri!”I: „Eu n-aş investi în Romania!”Je: „Nici eu! ” – măcar ne-am pus de acord într-o

privinţă.La Patriarhie l-am dus cu strângere de inimă

ştiind ce catedrale impunătoare au catolicii. Era foarte nedumerit. Nu înţelegea de ce oamenii se închină aşa mult considerând că o singură dată e de ajuns. Să vedeţi ce idee i-a năzărit! Să vizităm Palatul Patriarhiei unde am avut o surpriză. Aşa ceva nici că s-a mai pomenit, ne-au comunicat paznicii. În urma acestei întâmplări,

MONICA MIHAI turistul s-a lămurit şi a tras concluzia că nu ştim să ne exploatăm valorile.

Dar dacă-l duceam la Muzeul de Istorie al României? Ce-ar fi văzut?! Nişte exponate datând din secolul III direct pe ele fiind scrise cotele cu vopsea roşie şi scri-jelite inimioare postdecembriste, probabil. Pozatul este interzis în interiorul muzeului, dar nu m-a oprit nimeni în acest sens, aşa că mi-am permis să fac o şedinţă foto.

La subsol, ne-am fi vizualizat „rudele”, reprezen-tate pe columne de ghips. Mi-a atras atenţia o scenă în care soldaţii romani construiau podul peste Dunăre – majoritatea lucrând iar vreo doi stădeau deoparte cu mâinile-n sân de unde am dedus că aceia erau români.

Nu am fost un ghid minunat. Câteva detalii de ordin tehnic nu am ştiut să dau, de exemplu... de unde izvorăşte Dâmboviţa, însă i-am comunicat cu succes

densitatea populaţiei din Bucureşti. I-a plăcut „La nostra Fontana di Trevi” de la Universitate, însă a uitat să arunce o monedă.

Poate că vă întrebaţi din ce regiune a Cizmei provine, dacă e mafiot şi cu ce treburi prin România. Ei bine, se pare că provine din tocul cizmei, regiunea desemnată fiind Puglia care se pronunţă... fără g, deci imaginaţi-vă ce şoc am avut

crezând că mă ia peste picior. Ajunsă acasă am verificat imediat pe Google grozăvia! Nu e mafiot, ci investitor (nu aşa spun toţi mafioţii?!) şi vrea să transforme Bucureştiul într-o metropolă supervizată cu camere de luat vederi pentu prevenirea infracţiunilor asemeni Big Brother-ului londonez. Cu alte cuvinte... adio intimitate!

Am insistat puţin pe subiectul „Mafia siciliană”, dar n-am scos nimic de la el, probabil că ar fi fost nevoit să mă ucidă după aceea. A zis mai multe chestii însă m-a lovit bariera lingvistică în moalele capului. În schimb am înţeles clar că-şi doreşte să ne schimbăm mentalitatea adânc împământenită-n comunism. I-am urat un sincer: „Ciao cacao!”

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși6

Invitații la cultură

În data de 23 februarie a avut loc la Teatrul Odeon, avanpremiera piesei „Micul Prinţ”, „una dintre cele mai frumoase poveşti scrise vreodată”, o adaptare a operei semnată de scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery.

Scriitor şi pilot francez, Antoine de Saint-Exupery (29 iunie 1900 - 31 iulie 1944) este celebru pentru „Micul Prinţ” şi pentru cărţile despre aventurile aviatice „Zbor de noapte” şi „Vânt, nisip şi stele”.

Deşi nu este în întregime autobiografică, mare parte din opera lui Saint-Exupery este inspirată din experienţele sale ca pilot, cu o singură excepţie: Micul Prinţ, o poveste filosofică ce include o critică a societăţii, reuşind deopotrivă să accentueze ciudăţenia lumii adulţilor.

Vizionarea sa promite: să descopere cât de mic se poate simţi un spectator matur în faţa unui actor de 11 ani, care ţine pe umeri un întreg spectacol de teatru; să redescopere copilului interior superficialitatea „oamenilor mari”, obişnuiţi să cumpere totul de-a gata – de la negustori care nu au de vânzare prieteni –, dar şi simplitatea şi sensibilitatea cu care tot ce atinge Carmen Lidia Vidu se transformă în teatru. „Cândva am simţit mare nevoie să montez Micul Prinţ, nu mai ştiu exact motivele, dar sunt sigură că mă identificam cu cineva din poveste. Şi am tot încercat să transform po vestea în teatru, dar nu am reuşit niciodată. Nu de mult timp, o prietenă foarte specială mi-a spus că Teatrul Odeon este cel mai elegant teatru pe care l-a văzut şi mi-a recomandat să montez aici un spectacol. Am ales Micul Prinţ fiindcă este cea mai elegantă poveste pe care o cunosc. Micul Prinţ e povestea-parabolă a unui om care îşi confesează cu regret singurătatea.” (C. L. Vidu)

Pagină realizată de ANDREEA MELANIA

Micul prinţ Oscar 2011La sugestia colegilor, am ales pentru această lună

să vă prezint altceva decât o invitaţie propriu-zisă la un eveniment cultural, expoziţie sau lansare. Vom face aşadar, o „trecere în revistă”, a decernării premiilor Academiei Americane de film, cunoscute drept premiile Oscar. Denumirea de Oscar, a fost dată statuetei, con-form legendei, de către actriţa Margaret Herrick, care la vederea acesteia ar fi exclamat că seamănă cu unchiul său Oscar.

Prima ceremonie de decernare a premiilor Academiei a avut loc în data de 16 mai, anul 1929, la hotelul Holly-wood Roosevelt, continuând şi în anii următori, ajungând ca în prezent să numere peste 6.000 de membri, toţi profesionişti în diverse specialităţi ale cinematografiei şi anume producători, regizori, actori, directori de imagine etc.

În anul 2011, la cea de-a 83-a ediţie, premiul pentru regie a revenit lui Tom Hooper pentru filmul „The King’s speech” considerat cel mai bun film al anului, rolul regelui George VI, interpretat de Colin Firth în acelaşi film, fiind de asemenea premiat. Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal a fost înmânat, pentru rolul din „Black Swan”, actriţei Natalie Portman, iar premiile pentru rolurile secundare a fost înmânate actorilor Chris-topher Bale şi Melissa Leo din „The fighter”.

„Inception” a fost apreciat pentru aspectul tehnic, câştigând la categoriile efecte speciale, imagine, editare şi mixaj sunet, iar „Toy Story 3” a fost apreciat drept cel mai bun film de animaţie.

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 7

Un film regizat de scoţianul Kevin Macdonald, celebru pentru The Last King of Scotland. Filmul spune povestea unui tânăr ofiţer pe nume Marcus Flavius Aquila (Channing Tatum) ce porneşte prin ţinuturile necunoscute ale Britaniei în căutarea adevărului despre dispariţia legiunii a IX şi recuperarea Acvilei, un simbol al Romei, în speranţa spălării ruşinii tatălui său căzut odată cu cei 5.000 de soldaţi din legiunea a IX. Marcus este ajutat de sclavul său Esca (Jamie Bell), cei doi reuşind să lege o prietenie foarte puternică. Trebuie să spun că acest film are o altă miză, mai importantă pentru noi, cei care trăim astăzi într-o societate care dă prea puţin credit noţiunilor de onoare, loialitate, credinţă şi prietenie!

Filmul prezintă multe scene de luptă foarte reale, dar acţiunea se concentrează pe relaţia dintre cei doi protagonişti. Are o coloană sonoră destul de interesantă şi sunt surprinse nişte peisaje senzaţionale în Scoţia şi Ungaria. Filmul rulează în cinematografe din luna februarie. Vizionare placută!

Pentru amatorii de fotografie, şi nu numai, vă invit la o expoziţie de fotografie la Atelierul de porţelanuri pictate manual Wagner Arte Frumoase şi Poveşti. Vernisajul expoziţiei a avut loc pe 24 februarie. Este o expoziţie de fotografii de peisaj ale artistului Ovidiu Cosac, care abordează o serie de peisaje urbane, în căutarea de detalii care să rezoneze cu cele mai frumoase stări ale privitorilor. Ovidiu Cosac este regizorul care a început fotografia ca teatru.

Expoziţia este împărţită în două secţiuni: o secţiune dedicată reportajului, fotografiei de reportaj, iar cealaltă secţiune face parte dintr-o expoziţie mai mare intitulată „Vitrine”, care redă reflexia străzii în vitrină. Cei care doresc să o viziteze sunt aşteptaţi pe strada Dr. Staicovici nr.19, lângă Opera Center, până pe 24 martie. Artistul Ovidiu Cosac a explicat semnificaţia fotografiilor sale: „Noi, oamenii, privim într-o vitrină, ceea ce se află dincolo de acea vitrină reprezintă ceea ce ne dorim. Sunt unul dintre acei fotografi care doresc să nu fie foarte explicit în fotografiile sale. Ele sunt destul de figurative, nu sunt fotografii abstracte”.

De asemenea, puteţi vedea atelierul Wagner, sin-gurul loc din Bucureşti în care se pot găsi porţelanuri pictate manual. Astăzi, porţelanurile semnate Ana Wagner se găsesc în colecţii particulare din întreaga lume. Sper să vă inspire!

Pagină realizată de TEODORA NICA

The Eagle

Expoziţie de fotografie Ovidiu Cosac

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși8

Redescoperirea Bucureștilor

Plecasem cu aparatul de pozat la umăr, să ex-ersez, chipurile. Aveam nevoie de o evadare, aveam nevoie să uit de zilele care treceau aproape la fel. Deşi speram la un cadru bun,

nu aveam ceva foarte clar in minte. Era un fel de a mă lăsa în voia sorţii. Fotografia înseamnă destin. Fiecare fotografie îşi aşteaptă momentul care o va face să se nască, fiecare fotografie cu obiectivul ei, cu degetul care va apăsa pe shutter, cu parametrii ei. Unele se nasc fericite şi trăiesc o veşnicie, admirate, înşurubate adânc în retina privitorilor... altele, din contră.

Nu sunt o artistă, cel puţin nu una recunoscută, dar am simţit mereu nevoia de a crea. Astfel, neavând niciun talent, nicio aplecare către vreuna dintre arte, de gen pictură, poezie, muzică etc., m-am gândit la fotografie.

Mi se părea mai simplu să văd lumina, să înca-drez şi să trag. Apoi, după câteva exerciţii, reuşeam involuntar să văd o rază aşa cum nu o mai văzusem până atunci, un cadru, să mă bucur de un apus şi de acea lumină difuză, să observ claritatea dimineţilor şi nuanţele culorilor provocate de primele raze ale soarelui. Uneori credeam că toate acestea sunt de ajuns, deşi în sinea mea recunoşteam că fenomenul este mai complex, că o fotografie bună, ca să prindă cu adevărat viaţă, are nevoie de mai mult, aşa cum unui text nu-i sunt suficiente o mână care ţine un creion şi o coală albă.

În fine, aș putea să mă consider o posesoare de aparat, poate o fotografă de mâna a doua cu pretenţii, mai ales că timpul pe care îl dedic fotografierii propriu zise este scurt şi foarte scurt.

Petreceam mai mult timp citind tot felul de cărţi, mai noi sau mai vechi decât practicând. Uneori ac-cesam forumuri specializate, unde toţi îşi dădeau cu părerea. Priveam mii de fotografii, rămânând uneori mută de admiraţie în faţa vreuneia sau neînţelegând

în niciun fel de ce altele erau atât de lăudate, fo-tografii care mie mi se păreau de-a dreptul banale...

Am redescoperit într-o după-amiază parcul Herăstrău şi mi s-a părut un colţ de rai. Mi-am dat seama că nu am mai privit demult o floare, că nu mi s-a mai permis să evadez din cotidian de-o veşnicie. Am fost, pentru câteva ceasuri, ruptă dintr-un Bucureşti agasant, sufocant, aglomerat. M-am simţit turist în propriul oraş, în parcul unde nu mai călcasem de ani buni.

Un mic univers:Herăstrău DAMIAN MARIA

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 9

Tradiții

De oferit un mărţişor...

Ploaia rece și măruntă care se așternea cu repe-ziciune pe pământul lipsit de căldură, nu a împie-dicat zeci de oameni să vină astăzi, de 1 Martie

în curtea Muzeului Țăranului Român, pentru a alege un mic mărțișor pentru cei dragi. Deschis încă de la ora 10:00 până la ora 18:00, oamenii intrau şi făceau popas din tarabă în tarabă, studiau oferta și întrebau de preţuri aplecându-se peste măsuțele de mărtișoare; care mai de care mai frumos lucrate. Cumpărau, apoi mergeau mai departe din tarabă în tarabă precum niște

furnicuțe grăbite spre un drum deschis invaziei vieții. Era totul atât de aglomerat, încât aleile înguste pline de panourile cu mărțișoare și oamenii care apăreau mereu din toate părțile, te prindeau într-un fel de labirint al mișcării. Un tur la târgului presupunea răbdare și timp, dar eu fiind încântată de multitudinea și coloratura micilor capodopere artistice, am admirat cu foarte mult entuziasm fiecare mărțișor în parte, simțindu-mă pentru o clipă copilul de altădată...

Pot spune că-n fiecare an de 1 Martie, sărbătoarea Mărțișorului ne încântă, bucură și goleşte sau nu bu-zunarele. Noi întâmpinăm anotimpul primăverii cu un mic simbol ce aduce bucurie în sufletele celor dragi.

Astăzi, drag coleg, vreau să te aduc mai aproape de acest minunat eveniment sau chiar să te conduc spre a deschide împreună ușile înghețate ale primăverii... și să realizăm adevărata operă de artă, adică Mărțișorul.

Pe lângă mărțișor, luna Martie are și alte tradiții fiind una dintre lunile cele mai încărcate de semnificație. Denumirea lunii Martie, derivă de la latinescul ‘martius’, numit după zeul Marte, zeul războiului. Poate vă întrebați ce semnifică șnurul împletit în două culori?

Simbolul șnurului realizat din două părți răsucite a fost inițial folosit de daci înainte ca romanii să-i cuce rească. În acea vreme șnurul era alcătuit din alte două culori: alb și negru. Culoarea neagră reprezintă lâna neagră dată de Baba Dochia nurorii sale, simbolizând întunericul iernii, iar partea albă simboliza lumina primăverii. Lâna s-a schimbat conform legendei, din negru în alb și din alb în roșu, prin sacrificiul fetei.

Sărbătoarea Mărțișorului simbolizează renașterea vieții, reîntoarcerea la viață, roșul - iubirea, iar albul - Divinitatea. Primăvara începe odată cu echinocțiul de primăvara. Aceasta marchează începutul primăverii astronomice ce durează 92,75 de zile, fiind momentul în care soarele în mișcarea sa aparentă anuală trece prin punctul de intersecție al eclipsei cu ecuatorul ceresc. Ziua este egală cu noaptea în orice loc de pe Pământ.

Acum... pentru a vedea că nu te-am trecut cu vederea, dragul meu coleg, permite-mi să-ți ofer un mic mărțisor, sclipind de raze primăvăratice și gânduri calde spre visare... un ghiocel.

EMANUELA PETRE

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși10

Radiografie a Societăţii Studenţilor în Teologie (IV)

După cum am văzut, în episoadele anterioare ale incursului nostru prin istoria mişcării studenţeşti din facultatea noastră, Societatea

Studenţilor în Teologie a fost fondată pe 1 mai 1887 de un grup de 20 de studenţi. Printre aceştia se afla şi viitorul profesor şi decan la Facultăţii, D. Boroianu (personalitate de seamă a mediului teologic românesc al primelor decenii ale secolului XX). La începutul activităţii, societatea îşi avea sediul în căminul facultăţii, iar obiectivele aceteia erau bine definite: 1. dezvoltarea pe terenul cultural şi religios al membrilor săi, 2. între-prinderea unei acţiuni de mărturisire a ortodoxiei în afara ei şi 3. uşurarea mijloace-lor de studiu a studenţilor Facultăţii.

Un alt element ce a fost evidenţiat în episoadele anterio-are ale documentarului nostru, şi care trebuie subliniat, este că Societatea Studenţilor în Teologie a dăinuit până la transformarea Facultăţii în Institut, iar în cadrul ei au activat cinci categorii de membri: fondatori, onorifici, activi, corespondenţi şi asistenţi. În rândul acestora au activat multe dintre viitoarele cadre didactice ale Facultăţii pe vremea studenţiei lor.

După redactarea unui Statut şi a unui Regula-

Documentar

ment, prin cotizaţiile şi donaţiile membrilor şi a altor persoane binevoitoare, dar şi prin surse proprii de venit, Societatea Studenţilor în Teologie a reuşit să înfiinţeze o Bibliotecă ce s-a îmbogăţit anual cu numeroase volume, tratate şi reviste, ajungându-se la un fond de carte ce depăşea 2.200 de volume. În aceste condiţii, în anul 1929, la Biblioteca Societăţii, studenţii teologi puteau consulta şi o varietate de re-viste din ţară, dar şi din străinătate, care nu puteau fi găsite adunate la loc în nicio altă Bibliotecă de la noi.

Dobândind un aşa de mare prestigiu, în toamna anului 1928, la iniţiativa

preşedintelui Georgescu Ştefan Nicolae (student

în anul IV), au în-ceput de mersurile

pentru înfiinţarea unei reviste, ce avea să re prezinte întreaga

studenţime teologică din

Bucureşti. În aceste condiţii,

la finalul lunii februa-rie 1929, iese de sub presa

tiparului primul număr al publicaţiei Raze de lumină. Deoarece la scurt timp revista era ameninţată cu dispariţia, coordonarea acestei activităţi a fost preluată de decanul I. Popescu-Mălăieşti, semioficializând-o şi încredinţând-o secretarului Facultăţii Ioan V. Georgescu.

Deşi încă de la apariţia primului număr revista a fost remarcată şi consemnată în numeroase publicaţii ale vremii, consacrarea definitivă a primit-o atunci

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 11

când marele Nicolae Iorga a onorat-o cu atenţia sa permanentă. Caracterizată în numeroase publicaţii „tribună de studii“, „schimburi de idei largi şi frumoase“, „şcoală pentru formarea multor condeie teologice“, revista Raze de Lumină, pe parcursul a zece ani de existenţă a avut la conducerea sa trei secretari: Dumitru Fecioru în primii doi ani (1929 – 1930), N. Şt. Georgescu în anii trei - cinci (1931 – 1933) şi Teodor N. Manolache în anii şase - zece (1934 – 1938).

Din însărcinarea decanului, revista a fost trecută sub supravegherea permanentă a monumentalului Teodor M. Popescu, care cu o adâncă pasiune şi un adevărat profesionalism a vegheat asupra bunului mers al publicaţiei pe întreaga perioadă de fiinţare a ei, personal scriind articole, recenzii sau mici studii în paginile ei.

Prestigiul publicaţiei a depăşit graniţele conti-nentului european, ajungând să fie apreciată chiar şi dincolo de Ocean, în America, unde i s-a acordat un foarte mare credit.

Numele Societăţii s-a făcut auzit prin realizarea de activităţi social-culturale la nivel naţional, activităţi concretizate în organizarea de şezători, seri culturale şi artistice şi chiar concerte. Una dintre manifestările de acest gen a fost Concertul studenţilor teologi de la Ateneul Român din seara de 8 aprilie 1930. Concertul coral bărbătesc a fost minuţios pregătit timp de mai multe luni. Manifestarea a fost pusă sub conducerea muzicală a studentului Clement Popescu - cel care avea să ajungă preot la biserica Bucureştii Noi - unul dintre cei mai buni ucenici ai maestrului Ştefan Pope-scu de la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Bucureşti.

Dintre numele sonore ale celor care au făcut parte din acel cor nu putem trece cu vederea pe baritonii Gh. Florescu sau pe M. Vulpescu, sau pe binecunoscutul Gheorghe Ştefanovici. Greutatea concertului se vede cu uşurinţă din faptul că pe lângă profesorii Facultăţii, la marele concert au participat şi nume sonore precum: Simion Mehedinţi, George Georgescu, dar şi numeroşi ziarişti, mulţi preoţi şi

studenţi ai altor facultăţi de teologie.

Cât priveşte programul artistic, în seara de 8 aprilie au fost audiate piese pentru cor bărbătesc, cântece populare, colinde şi alte cântări religioase aparţinând maestrului Muzicescu şi altor personalităţi din ţară şi din străinătate.

Putem spune că Societatea Studenţilor în Teologie a reprezentat şi paza spiritului de corectitudine şi a unei ţinute morale sănătoase, fiind forul de apărare a drepturilor celor care au păşit pe porţile Facutăţii de Teologie în vederea dobândirii unei temeinice pregătiri, dar şi a cadrelor didactice care se jertfeau la catedră pentru a pune la dispoziţia studenţilor tot ceea ce era mai bun pentru ca aceştia să poată progresa în mod real. Un exemplu elocvent pen-tru această poziţie avută pe întreaga perioadă de vieţuire a Societăţii îl reprezintă protestul adresat Asociaţiei Generale a Clerului Ortodox Român, care prin publicaţia sa „Graiul Vremii”, din data de 27-28 august 1929, încerca să aducă injurii profesorului D. Boroianu, injurii cu nimic justificabile.

În numărul următor al revistei noastre vom prezenta situaţia mişcării studenţeşti dintr-un alt centru universitar românesc. Vom face o incursiune în România Mare şi vom poposi tocmai în nordul Bucovinei, la Cernăuţi. Probabil vă întrebaţi de ce tocmai Cernăuţi?... Răspunsul este unul simplu... Pentru că aici au fost formate o mare parte dintre personalităţile de marcă ale neamului românesc. Un alt motiv la fel de bine întemeiat este calitatea activităţii didactice desfăţurate aici. Şi dacă tot am făcut puţină lumină asupra temei abordate în numărul viitor, pentru a stârni şi mai mult curiozitatea cititoru-lui, vom menţiona în rândurile ce urmează – doar cu numele – societăţile asupra cărora vom stărui (atât cât ne permite spaţiul alocat rubricii noastre) şi care au o puternică rezonanţă în conştiinţa naţională a neamului nostru.

Acestea sunt: Societatea academică Junimea (1878-1938), Societatea academică Dacia şi Cer-cul studenţesc Arboroasa (1919 – 1983).

Pe data viitoare!!!

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși12

Draga mea studentă,

Si da! De ce nu?... După doar câteva minute, am decis să îți adresez acest articol, ție, care urmezi cursurile acestei facultăți, unde, trebuie să recunoaștem,

avantajul numeric al bărbaților este vizibil. Articolul nu va deveni un clișeu, un discurs în favoarea feminismului (deși nu mi-ar displăcea complet), ci voi încerca să îți prezint anumite tablouri ale istoriei, în ale căror persona-je feminine te vei regăsi (sau nu) acum sau peste ani. Problema controversată a rolului femeii în Biserică și societate continuă și azi, însă cu mult mai puțină tulburare decât în urmă cu câteva decenii. Răspunsul din perspectivă teologică îl aflăm de la Sfinţii Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că femeia a fost creată ca să-i fie de ajutor bărbatului. Datorită iubirii Sale față de om, Dumnezeu nu a vrut să îl lase singur: «Să-i facem ajutor asemenea lui, adică de aceeași ființă cu el, vrednică de el, întru nimic inferioară lui.».

Femeile despre care îți voi povesti sunt modele, femei deosebite, care au stat în spatele sau de cele mai multe ori alături de soții, frații și tații lor. Am pendulat între a-ți povesti despre femeile care au deschis drumul în diferite domenii și acest subiect. Îți vei da singură seama de ce am rămas fidelă lor.

În istoria noastră, găsim referiri cu privire la Doamnele

țării noastre. Soțiile domnitorilor români au avut un rol important în decursul timpului, fiind de foarte multe ori un pion important în stabilirea alianțelor, uneori a granițelor, luând hotărâri importante pentru viitorul țării și al familiei sale, sacrificându-se, crescându-și copiii, după moartea soților, încercând să le asigure continuitatea tronului. Conducând direct sau de cele mai multe ori din umbră, Doam nele românilor și-au păstrat demnitatea, noblețea atât de caracteristică unor fiice de regi sau împărați, împletită cu o smerenie specifică poporului nostru (cel puțin în trecut). Nicolae Iorga spunea de multe ori în vasta sa operă: «Doamna ținea locul Domnului.».

Ruxanda, Doamnă a Moldovei, soția lui Alexandru Lăpușneanu, era o autentică mușatină, fiind nepoata lui Ștefan cel Mare. Aflăm din izvoarele istorice că a fost logodită cu un anume Joldea, dar s-a căsătorit cu Alexan-dru Lăpușneanu în 1553, căruia îi dăruiește 13 copii, dintre care Bogdan va fi domn al Moldovei (1568-1572) sub regența Ruxandei, deoarece el era minor. Din cronici știm că l-a însoțit pe soțul său în exilul din insula Rhodos, având multe de pătimit în a doua sa domnie (1564-1568). Grigore Ureche afirmă că Ruxanda ar fi complotat împotriva soțului său aflat pe patul de moarte: «...temându-se doamna sa să nu pață mai rău decât alții, l-au otrăvit și au muritu și l-au îngropat la mânăstirea Slatina». Din contră, istoricul Constantin C. Giurescu afirmă că: «E foarte puțin probabil ca evlavioasa doamnă să-și fi ucis soțul cu care trăise mai bine de cinsprezece ani și avusese atîția copii.» A rămas văduvă la vârsta de 33 de ani, devenind o veritabilă «cârmuitoare» a țării, în vremea domniei fiului său Bogdan. Din mărturiile lui Azarie aflăm că a fost «o femee cu minte de bărbat, cu suflet mare, împodobită cu înțelepciune, căci era ca un rai însuflețit care-i hrănea grădina cu binefaceri». După ctitorirea bisericii Adormirea din Roman, între anii 1568 și 1569 și alte multe donații mânăstirilor ortodoxe din Balcani, moare la 12 noiembrie 1570 la Iași, fiind îngropată lângă soțul său, la mânăstirea Slatina.

Maria, Doamnă a Țării Românești, soția lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), a născut 11 copii, dintre care 4 băieți și 7 fete. A fost prizonieră împreună cu soțul său, băieții și domnița Bălașa, asistând la torturarea soțului. După moartea acestuia, a fost ținută captivă un an, după care a fost exilată la Kutias, întorcându-se în țară în 1717, în schimbul unei sume mari: 200.000 de florini. Revenită în țară, încearcă să recupereze averea familiei și aduce rămășițele soțului său din insula Halki în anul 1720, înmormântându-le în biserica «Sfântul Gheorghe cel Nou» din București. Doamna Maria a ctitorit câteva biserici, printre care biserica «Dintr-o zi» din București, pe locul unei biserici vechi din lemn („fiindu o bisericuce dă lemnu,

Cronici

Doamnele Românilor

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 13

mititică foarte și veche de mai cădea, care se chiema bi-serica Dintr-o zi, măriia sa arădicând acea bisrică dă lemnu dân temelie, dă piatră o au zidit, foarte iscusit și gingașă făcându-o, o au înfrumusețat atât pă dănlăuntru, cât și pă dănafară, precum să și vede”). Doamna Maria a murit în anul 1729, fiind înmormântată alături de soțul ei în biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din București.

Elisabeta (Carmen Sylva), soția domnului și apoi regelui României,

Carol I de Hohenzollern-Sigmar-ingen, fiica lui Hermann, prinț de Wied, s-a născut la 17/29 de-cembrie 1843, în apropiere de Rhin. În 1869, Principesa Elisa-beta de Wied se căsătorește cu Domnitorul Carol I al României,

devenind astfel în 1881 prima regină a României. Fire romantică,

cânta la clavecin și orgă și vorbea nu mai puțin de șase limbi, printre care și limba română, picta, scria versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva (Cântecul pădurii), prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”. După moartea singurului său copil, prințesa Maria, la vârsta de 4 ani, Elisabeta s-a dedicat operelor de binefacere, culturii, călătoriilor prin Europa. O gazetă din Apus spunea că era una „dintre cele mai culte și luminate femei din Europa”. Alături de soțul său, Carol, a dus o viață austeră, de aceea, poate, această implicare considerabilă în viața culturală. A fost o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani. A introdus portul popular româ-nesc la balurile de la Curte, a creat Societatea „Munca” pentru femeile sărace din București, a acordat îngrijiri răniților din Războiul pentru Independență și a înființat Insti-tutul surorilor de caritate care-i va purta numele. În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Președinte al Consiliu lui de miniștri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca Statul să se implice în activitățile acestui așezământ, regele „punând la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în ființă și terminarea clădirilor trebuincioase”. După moartea soțului, în 1914, se izolează complet la palatul episcopal de la Curtea de Argeș, murind doi ani mai târziu, la 3 martie 1916, fiind înmormântată alături de soțul ei, în

biserica de aici.

Maria, Regină a României, soția lui Ferdinand I Întregitorul ( 1914-1927), realizatorul României Mari în 1918, s-a născut la Eastwell Park în Kent, și a fost inițial Principesă de Edinburg. A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg și Gotha, cel de al doilea

fiu al Reginei Victoria, mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexan-

drovna, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. În consecință, Prințesa Maria este nepoata Regelui Edward al VII-lea (al Regatului Unit) și verișoara primară a Țarului Nicolae al II-lea și a Regelui George al V-lea (al Imperiului Britanic). A fost încoronată împreună cu soțul său, ca primii regi ai României întregite la Alba Iulia în 1922. O influență deosebită în a determina pe regele Ferdinand (după 1914) să intre în război de partea Antantei în 1916 l-a avut Regina României, Maria. Frumusețea ei era dublată de o inteligență ieșită din comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaților occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deși puțin înțeles. Când negociatorul șef al delegației românești, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris și la Londra. Deși rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. La 26 martie 1926 a trecut la ortodoxism. Spre sfârșitul vieții a fost înlăturată din viața politică, de către fiul său, Carol al II-lea. Între 1935-1938 se autoexilează în Castelul de la Balcic. Regina Maria a României Mari a avut ca ultimă dorință ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeș, iar inima la reședința de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reședință a Reginei Ma-ria, pentru ca azi să se afle undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Patriarhul Miron Cristea a spus la înmormân-tarea ei: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens.”

În încheiere, nu pot decât să-mi exprim profunda admi-rație față de aceste mari Doamne ale țării noastre, fiind conștientă că exemplele de mai sus vor bucura pe unii şi vor nemulțumi pe alții; sincera dorință de a auzi și azi de asemenea modele și speranța că această mică incursiune în istorie nu te va lăsa indiferentă.

A ta colegă, Vicki Ciobanu

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși14

Spiritualitatea Ortodoxă

Despre fericita ascultare (II)

Ascultarea înseamnă înțelegerea cuvântului și trecerea lui de la urechi la minte și de la minte la inimă. Înseamnă împroprierea și împlinirea

poruncilor dumnezeiești ca lucrare vie și continuă a omului spre curățire, luminare și desăvârșire. În viaţa de zi cu zi, întâlnim situaţii în care ni se cere, de la îndemnuri, rugăminţi şi până la sudalme să facem anumite lucruri care simţim că nu corespund cu voia proprie, şi de cele mai multe ori, nu facem ascultare. Şi aceasta pentru că ni se pare că voinţa celuilalt ne încalcă libertatea noastră de alegere.

În numerele trecute vorbeam despre paternitatea duhovnicească şi despre relaţia duhovnic-ucenic şi importanţa ei pentru mântuire. Reactualizând un pic tema, voi aduce în discuţie rolul covârşitor pe care îl are ascultarea în viaţa monahală. Bunăoară, găsim numeroase pilde în Viețile Sfinților și mai ales în Pateric care arată înălțimea acestei virtuți, devenind o mărturisire de credinţă, o mucenicie.

În Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie ne este prezentată viaţa Sfântului Mucenic Acachie. Este o istorioară care impresionează mai ales prin deznodământ, arătând cât de mare este răsplata acestei ascultări, dar şi faptul că această virtute ajunge să fie atât de adânc înrădăcinată în sufletul omului, că ea se manifestă chiar şi după moarte.

Ni se spune, de pildă (şi această povestire o găsim până la un punct şi în Scara Sfântului Ioan Sinaitul), că acest bineplăcut al lui Dumnezeu răbda în fiecare zi ocări şi bătăi de la părintele său, un bătrân hain şi lipsit cu totul de discernământ. După 9 ani de viaţă cu

adevărat mucenicească, s-a mutat la Domnul. Bătrânul său se duse să anunţe pe un altul că Acachie a murit, dar acela nu l-a crezut. S-au dus amândoi deci, la mormântul ucenicului şi l-au întrebat ca pe un viu dacă a murit. Acesta a răspuns însă că nu poate cineva să facă ascultare şi să moară. Atunci bâtrânul său, auzind aceasta, s-a pocăit de toate câte îi făcuse sfântului şi şi-a făcut chilie lângă mormântul său până la sfârşitul zilelor. Istoria merge însă mai departe şi ne spune că după nişte zeci de ani s-a întâmplat ca în acea mânăstire să rămână doar doi călugări, unul sănătos, celălalt bolnav, restul fraţilor mergând la seceriş. Între timp, murind fratele cel bolnav, cel ce rămăsese cu el căută loc de îngropare gata pregătit şi nu găsi decât mormântul Sfântului Acachie. Deci, îl aşeză acolo pe

fratele cel mort, dar a doua zi îl găsi aruncat afară. Îl băgă, la loc, iar ziua următoare se întâmplă acelaşi lucru. Atunci, fratele supărându-se, îi spuse Sfântului Acachie că îl ştia pildă de ascultare, dar vede că face totuşi împotrivă. Deci, ori va face şi acum ascultare şi-l va primi pe fratele cel mort, ori îl va scoate pe el afară şi-l va lăsa acolo pe fratele. Şi punându-l pe fratele iarăşi în mormântul sfântului, a plecat. A doua zi, întorcându-se, O, minune!, fratele cel mort era în mormânt, dar pe Sfântul Acachie nu l-a aflat. Şi aşa se vede mormântul gol al Sfântului Acachie până astăzi.

Iată, ce minuni săvârşeşte ascul-tarea! Că n-a făcut ascultare numai de părinte, ci şi de frate!

Sfântul Simeon Noul Teolog spune într-unul din Capetele sale teologice:

„De cel care-l contrazice pe părintele său se bucură demonii; iar de cel ce se smereşte până la moarte se minunează îngerii”. Cu alte cuvinte, neascultarea este urmarea îndemnului diavolului, iar ascultarea pilda îngerilor. De aceea, şi noi, având înainte aceste vieţi pil dui toare, se cade să luăm aminte la ele şi să urmăm neîndoit fericita ascultare pentru a ne învrednici şi noi de bunătăţile cele veşnice spre slava Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!

JUSTINIAN CONSTANTINESCU

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 15

ANDREI SOLOMON

Istoria ne spune că edictul al patrulea al împăratului Dioclețian din anul 304, a fost cel mai aspru și mai aprig împotriva creștinilor. Acesta prevedea

dărâmarea locaşurilor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte şi distrugerea arhivelor, pier-derea averii şi funcţiilor în stat pe care le deţinuseră credincioşii, exilul şi pedeapsa aspră a clericilor care nu apostaziau de la credinţa în Hristos.

Atunci când Galeriu, ginerele lui Diocleţian, a obţinut aprobarea edictului al patrulea de persecuţie, care îi obliga pe toţi locuitorii imperiului să jertfească idolilor, pentru prima dată acest edict s-a aplicat în Singidunum, unde numeroşi creştini şi clerici au căzut martiri în greaua prigoană dezlănţuită împotriva lor. Așa s-a întamplat și cu preotul Montanus (Munteanu, tradus în limba română) și sotia sa, prezbitera Maxima. Aceștia erau din Singidunum (Belgradul de astăzi), fiind plin de zel și de dragoste pentru cele sfinte. Auzind de persecuția instituită de împăratul Dioclețian, au respectat cuvintele Mântuitorului: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă” (Mt. 10,23). Așadar s-au refugiat în Sirmium (azi Mitroviţa). Aceasta fiind însă reşedinţa lui Galeriu, în scurt timp s-a pus şi aici problema închinării la idoli şi a lepădării de Hristos. Ei au fost aduşi în faţa guvernatorului Probus, care le-a aplicat procedura obişnuită: cercetarea (mai întâi a preotului, soţia fiind considerată mai gingaşă), reafirmar-ea edictului, chemarea la supunere faţă de autorităţi, ameninţarea cu tortura şi cu moartea, încercarea de manipulare prin rude, promi-siuni etc.

La întrebarea guverna-torului dacă este creștin, Montanus a răspuns ferm, că nu este numai creștin,

Sfinții Mucenici Montanus, preotul și soția sa, Maxima

Sfinți români

ci este preot al Bisericii lui Iisus Hristos. Guvernatorul a mers mai departe, ameninţându-l pe Montanus cu chinuri groaznice dacă nu jertfește idolilor, dar şi de această dată acesta a răspuns în mod ferm: „Eu am primit învăţătura cum să îndur mai bine chinurile, decât cum să mă lepăd de Dumnezeu, sau să aduc jertfă demonilor”.

Probus văzând că nu-l poate convinge pe Montanus să renunțe la credința în Iisus Hristos, l-a torturat, dar fără nici un rezultat, Montanus fiind ferm în credința sa. După tortură, guvernatorul a chemat-o pe soţie, ca ea să-l înduplece pe preot la închinarea „cuvenită”. Aceasta a declarat că îşi doreşte să fie părtaşă la patimile Mântuitorului, asemenea soţului ei.

Guvernatorul le-a spus, uimit de atitudinea lor: „Voi, creştinii, sunteţi nebuni, nu preţuiţi viaţa”, iar Sfântul Montanus, folosindu-se de cuvintele Sf. Ap. Pavel, i-a răspuns că „Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Cor. 1, 27). Consternat, Probus a dat ordinul final, de ucidere a celor doi soţi, prin aruncarea în râul Sava, cu pietre legate de gât.

Pe malul râului, preotul Montanus s-a rugat zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mân-tuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”. Și și-au dat duhul prin înecare, în mâinile Celui pentru care au

pătimit. În acest chip au primit cu-nunile muceniciei preotul Mon-

tanus din Singidunum şi soţia sa Maxima. Se cuvine să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman

cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa, amândoi având nume latineşti. Biserica Ortodoxă Română îi cinstește în ziua morții lor, la 26 martie în fiecare an.

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși16

Interviu cu Prof. Lect. Dr. Bughirică, profesor la catedra de Limbi clasice a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti

Dialoguri

perioadă imediat post decembristă? - Cred că depinde de facultate, de grupă. Întrucât eu

făceam parte dintr-o secţie în care eram 7 oameni în grupă, mentalitatea de student a fost croită pe un alt calapod decât cea a unui student care se vede coleg cu alţi 200 de studenţi şi atunci emulaţia şi negativă şi pozitivă e de altă natură. Apoi era perioada de după Revoluţie când exista o efervescentă extraordinară în a află cât mai multe, a caută cât mai multe. Nu se ajunsese la o suprasaturare pe care o simt azi şi mai degrabă la o lehamite pe care o constat azi. Deci nu ştiu în ce măsură sunt lucrurile comparabile... Poate sunt comparabile în măsura în care şi atunci şi acum existau studenţi foarte buni şi studenţi foarte slabi.

- Dar standardul credeţi că a scăzut faţă de perioada respectivă? În mediul universitar.

- Nu pot să spun că a scăzut pentru că cei care vor să facă performanţă pot s-o facă în continuare şi cred că se descurcă mult mai bine ca atunci, pentru că înainte de ‘89 nu aveam la îndemână atâtea instrumente, nu aveam posibilitatea de a ieşi atât de uşor din ţară, nu erau puse la punct o grămadă de programe de cercetare care acum există, aşa că aş zice că lucrurile stau mai bine astăzi decât atunci, iar cine vrea să facă performanţă, poate s-o facă chiar mai bine acum decât atunci.

Repet, dacă mă raportez personal la perioada de studenţie o percep ca pe o perioadă de muncă intensă, dar şi de profit ulterior. Totul ţine foarte mult de modul în care te raportezi la statutul de student. Dacă eşti conştient că este un început de drum pentru cercetare, pentru că aceasta ar cam trebui să fie studenţia, zic eu că eşti pe drumul cel bun. Dacă o percepi doar ca pe o etapă în viaţa ta... s-ar putea să rămână atât.

Altceva, eram conştientă în momentul în care am intrat la facultate că acel lucru vreau să-l fac şi că vreau să-l fac foarte bine. Nu ştiu câţi dintre studenţii care intră la o facultate sau alta, inclusiv aici, ştiu cu siguranţă că aceasta vor vrea să facă până la sfârşit. Nu ştiu cât de motivaţi sunt atunci când intră la o facultate, mai abitir la aceasta, unde ar trebui să fie mai motivaţi decât în multe alte părţi, şi atunci rezultatele vor fi pe măsură.

Pentru că este luna lui Marte (adică Martie) şi pentru că

în această lună sărbătorim femeia, ne-am hotărât să schimbăm puţin registrul interviurilor şi să purtăm o discuţie cu o profesoară de la noi. Am avut plăcerea să dialoghez cu doamna Lect.

Dr. Elena Bughirică. Licenţiată a Facultăţii de Limbi Străine a UB în anul 1993, doctor în Filologie în cadrul aceleiaşi universităţi din 2008, doamna profesoară este o persoană care ştie să povăţuiască prin aduceri-aminte.

- Ce experienţe de student aţi putea să ne povestiţi din perioada facultăţii?

- N-aş putea să vorbesc despre experienţe interesante, în sensul actual studenţesc al cuvântului, pentru că peri-oada de studenţie a fost pentru mine, şi colegii mei, o perioadă de cercetare intensă. Studenţia a fost fructificată la maximum pentru învăţat deoarece m-am bucurat de o pleiadă de profesori extraordinari, fiecare fiind un adevărat spirit enciclopedic. Ei ne dădeau reperele după care noi stăteam şi căutam prin biblioteci. A fost, aşadar, o perioadă în care am muncit enorm, zi şi noapte, şi noapte subliniez, şi vacanţe.

- Amintiri extraordinare...? - Am prins toată povestea cu Piaţa Universităţii şi a fost

tumultul acela, dar noi eram fascinaţi de profesorii noştri şi nu aveam timp să ne gândim la altceva. Eu am intrat în fa cultate la o vârstă fragedă, la 17 ani şi jumătate şi nici nu ştiu când s-a făcut trecerea de la adolescenţă la adult. N-am simţit-o. Eram marcată, şi nu doar eu, ci toţi colegii mei, de conștiinciozitatea profesorilor noştri şi nu am avut timp să mă gândesc şi la ce altceva înseamnă viaţă de student.

- Cum vi se pare modul în care studenţii percep şi se raportează la facultate în ziua de azi în comparaţie cu

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 17

Avantajul într-o serie care cuprinde 200-300 de studenţi este că la fel de bine poţi să te evidenţiezi, cum la fel de bine poţi să treci total neobservat 4 ani de zile. E o opţiune şi până la urmă cred că grupele mari de studenţi îţi dau avantajul, te pun în situaţia de a alege între ce vrei să faci şi ce nu vrei să faci şi socot că la finalul facultăţii ar trebui să-ţi fixezi o opţiune, dacă nu ai avut-o până atunci...

- Pentru studentul din ziua de azi este o problemă viaţa profesională de după facultate. Ce aţi făcut după facultate?

- Exact în anul în care am terminat eu, nu au mai fost faimoasele repartiţii guvernamentale, aşa că am încercat să-mi încep activitatea cum am putut. Eu mi-am dorit să îmi desfăşor activitatea în cercetare, dar nu s-a putut pentru că erau blocate posturile. Situaţia în cercetare era atunci ca şi acum...

Ca urmare, am căutat o alternativă şi am aflat despre concursurile de titularizare în învăţământul preuniversitar. Am stat şi m-am gândit că la nici 22 de ani e cazul să intru în învăţământ şi până la urmă m-am gândit că este un concurs la care voiam să particip mai mult de dragul concursului decât de dragul finalităţii lui. Am participat la acel concurs, am ieşit pe primul loc şi am avut posibilitatea să-mi aleg un liceu. Acolo am avut surprize foarte plăcute...

- Adică? - Am descoperit clase de filologie-istorie şi limbi străine

foarte bune. Erau elevi bine pregătiţi din şcolile generale în aşa fel încât în fiecare an am avut elevi participanţi la olimpiada pe ţară cu rezultate foarte bune. Nu ştiu cum stau lucrurile astăzi, dar mă tem că, la câte ore de latină au ajuns să fie în liceu, lucrurile nu mai pot fi la fel.

De asemenea, în vremea aceea, am înfiinţat un cerc de cultură şi civilizaţie antică, reuşind să realizez o grămadă de lucruri cu nişte elevi care erau foarte entuziaşti, foarte dornici să afle cât mai multe. Îmi aduc aminte că atunci când anunţam la o clasă de-a 9-a participarea la olimpiadă, pentru prima etapă se înscriau din 30 de elevi, vreo 20. Deşi am fost iniţial foarte tristă pentru că nu am ajuns unde

voiam eu, iar perspectiva învăţământului nu mă încânta pentru că nu mi se părea că se pliază pe aşteptările mele, pe ceea ce aveam de gând să fac, activitatea în învăţământ mi-a oferit nişte surprize şi nişte bucurii pe care nu le puteam bănui.

-18 ani mai târziu, tot în învăţământ, vă mai aduceţi aminte cu părere de rău de imposibilitatea obţinerii unui post în cercetare?

- Nu... De regret am uitat de mult, din primul an chiar. Acum îmi pun problema altfel: cum m-am gândit că aş fi putut face altceva? Este singura meserie pe care o savârşesc, zic eu, destul de bine. Îmi place şi îmi place din ce în ce mai mult şi o să-mi placă în continuare, indiferent că sunt serii mai slabe sau mai bune.

- De la liceu, cum aţi ajuns la Facultatea de Teologie?

- La un moment dat s-a înfiinţat aici o secţie de Teologie-limbi clasice şi s-au ivit mai multe posturi la concurs printre care şi un post de asistent. Pe vremea aceea, profesoară fiind la liceu, aveam un regret deoarece nu puteam preda limba greacă.

Postul de asistent era şi de limbă latină şi de limbă greacă, şi de literatură latină şi de literatură greacă şi-mi satisfăcea dorinţa, orgoliul şi chiar necesitatea de a preda limba greacă pentru că un lucru neexersat se pierde. Am câştigat concursul respectiv şi astfel am ajuns asistent în cadrul facultăţii. Ulterior am devenit lector.

- În loc de final, dacă aveţi vreun sfat pentru colegii noştri de la teologie?

- Nu prea mă pricep să dau sfaturi. Ca pedagog, le recomand să-şi îndrepte energia spre a învăţa pentru că studenţia este o perioadă asupra căreia nu mai revi vreodată în viaţă. Fiecare etapă trebuie arsă la maximum, la timpul ei. Pe deasupra, studenţii trebuie să aibă mai multă răbdare în căutările lor şi să nu renunţe la căutările lor... intelectuale, nu de alt fel.

- Mulţumesc mult pentru timpul acordat.

Interviu realizat de Marius-Ştefan Ciulu şi Tiberiu Anghelina

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși18

- Care este ocupaţia dvs. actuală?- Medic specialist endocrinolog.- V-a marcat în vreun fel educaţia în formarea

profesională, educaţia şcolară în primul rând?- Da, m-a marcat.- Şi cea din facultate şi cea din şcoala generală?- Da, şi cea din facultate şi cea din şcoala generală.- În ce sens?- În şcoala generală în sensul de disciplină, pentru

că am prins perioada comunismului până în clasa a VI-a, până la vârsta de 13 ani, se cerea foarte mult atunci, se cerea mai întâi disciplină, şi în activitatea şcolară şi în cea extraşcolară.

- Consideraţi că educaţia, învăţământul din acea perioadă era mult mai eficient ca cel actual, ca metodă şi ca cerinţe, sau în ce sens?

- Poate elevii erau mult mai receptivi.

- Atitudinea profesorilor vi se pare aceeaşi cu cea de atunci?

- Nu. Este o atitudine, care se poate caracteriza: „profesorii bat în retragere”, şi asta este din experienţa pe care am avut-o când am făcut stagiul practic de pedagogie la un colegiu tehnic din Bucureşti în decembrie 2010. eram obligaţi să participăm şi la alte activităţi extraşcolare: concerte, coruri, nu exista nici un elev care să nu fie prins într-o activitate extraşcolară, eu însumi am cântat pe scena şcolii ca solist de la vârsta de 15 ani.

- Cum vedeţi viaţa în spital şi relaţia doctor – pa-cient, viaţa în spitalul dvs.?

- Faţă de alte spitale consider că viaţa noastră e reuşită atât relaţia dintre medici cât şi dintre medici şi pacienţi. Este o relaţie de apropiere, bineînţeles că nu poţi fi apropiat cu toată lumea, sunt 300 de angajaţi în acest spital, dar există şi anumite afinităţi.

- A existat vreun moment-cheie în alegerea profe-

Omul de lângă noi

siei dvs.?- Da, a existat: o patologie metabolică şi endocrină

complexă, suferă de diabet zaharat insulino dependent de 25 de ani, şi asta a fost factorul determinant care m-a făcut la 18 ani să aleg cariera de medic, dar şi sfatul unei doctoriţe.

- Ce anume v-a îndreptat interesul spre teologie şi care este modelul dvs.?

- Interesul spre teologie a fost cultivat în biserică prin frecventarea Liturghiei. După ce am început să frecventez biserica prin participarea la Liturghia de duminică, am început să întreb mai mulţi medici care mi-au dat răspunsuri interesante, mai ales în ce priveşte simbolismul Sfintei Liturghii, şi acest lucru

m-a determinat să încerc să aprofundez urmând o şcoală teologică superioară.

- Cum vedeţi studiile dvs. de 3 ani de zile? Vă marchează în vreun fel educaţia pe care aţi dobândit-o în aceşti ani de studii? Cum vă raportaţi la ceea ce v-aţi propus? Este un progres în ceea ce înseamnă studiile, viaţa duhovnicească?

- În primul rând, vreau să spun cinstit, că atunci când am venit la

Facultatea de Teologie am fost un pic şocat datorită specificului pe care l-am găsit şi modului de orga-nizare şi predare pentru că diferea faţă de ceea ce m-am obişnuit eu la Facultatea de Medicină. Însă ceea ce vreau să punctez este că această facultate nu se poate urma, fără o viaţă duhovnicească, fără ortopraxie.

- Timpul nu cred că vă permite să aprofundaţi şi aceste cunoştinţe. Cum împletiţi viaţa de rugăciune, contemplativă, duhovnicească cu cea în lume, cu cea de doctor?

- Poate totuşi, faţă de alţi colegi de-ai mei care sunt şi ei la a doua facultate şi muncesc, poate am mai mult timp în comparaţie cu ei dar, bineînţeles, nu mai am

Vocație și slujire: medicină și teologie (II)

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 19

tot atât de mult timp cum aveam la prima facultate, să spunem la prima tinereţe, încerc totuşi când prind un moment liber atât la serviciu, fără a-mi neglija îndato-ririle, dar şi acasă, când nu sunt implicat în conducerea asociaţiei de proprietari. Încerc să echilibrez, să par-curg materia care ne este dată, înainte de examen, şi bineînţeles, rugăciunea nu ar trebui să lipsească, este dependentă de timp, deşi încerc dimineaţa şi seara să fac asta.

- Cine dintre sfinţi v-a atras în mod deosebit atenţia, şi cum vedeţi idealul dvs. în el? Vă regăsiţi în el?

- Modelul pe care mi l-am ales este Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeii, care a fost şi un medic de înaltă clasă şi un chirurg de clasă internaţională şi un ierarh foarte mare din toate punctele de vedere, însă aşa cum este greu să ajungi la măsura desăvârşirii pe care ne-o cere Mântuitorul Iisus Hristos, consider că este greu să atingi măsura, atât profesională, cât şi cea duhovnicească a Sfântului Luca, dar încercăm să ne apropiem cât se poate de mult de cele două ţinte.

- Ce anume din literatura teologică v-a impresionat şi v-a modelat cumva existenţa?

- Pe lângă cele ce trebuie citite în fiecare zi, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor nu m-au impresionat cât m-au modelat şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

- În încheiere ce ne-aţi putea spune, ce gânduri vă frământă, ce perspective aveţi după ce veţi termina facultatea?

- Mă frământă problema recreştinării popoarelor ortodoxe.

- În ce sens?- În urma materialului parcurs pentru anumite

examene pentru această sesiune, suferim un proces de decreştinare.

- Un fel de re-evanghelizare?- Un proces de decreştinare, de secularizare, con-

sider că trebuie să ne recreştinăm. Trebuie în fiecare zi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia în calitatea noastră de membri nesfinţiţi ai Bisericii. Deci acest lucru mă frământă foarte tare, pentru că lumea în ma-joritatea ţărilor ortodoxe nu ştie ce înseamnă să trăieşti întru Hristos sau ce înseamnă măcar să te apropii de acest lucru, să te apropii de o viaţă, nu atât de măsura desăvârşirii foarte dificil de atins, ci să te apropii de calea, de drumul pe care trebuie să-l parcurgi. Lumea nu ştie drumul, nu ştie unde se află acest drum, şi drumul, bineînţeles, se află în biserică.

- La ora actuală constatăm că ne lipsesc reperele. Ne lipsesc reperele sau ar trebui să ne reîntoarcem la tradiţia ortodoxă?

- Reperele nu cred că lipsesc, cel puţin în conştiinţa unora. Repere avem, persoanele lipsesc. Ştiţi, cineva mi-a spus că pe o stradă merg unii pe partea dreaptă, alţii merg pe partea stângă şi unii merg pe mijloc, pe stradă, şi că lupta se duce pentru cei care merg pe mijloc ca să meargă pe partea dreaptă, căci cei care merg pe partea stângă merg de 2000 de ani. Avem şi am avut repere. Unul din motivele pentru care am hotărât să aducem moaştele Sfântului Luca la noi în biserică a fost contempora-neitatea, este un sfânt actual. Putem din acest izvor nesecat al Tradiţiei, scrierile Sfinţilor Părinţi, să ne luăm exemplele şi puterea pentru a trăi creştineşte. Consider că Dumnezeu nu ne lasă şi am avut ex-emple destul de vii în ultimele decenii, şi cam în toate ţările ortodoxe. Numai cine nu are urechi de auzit, nu aude.

- Noi vă mulţumim pentru timpul acordat, şi Dumnezeu să ne ajute să rămânem ancoraţi în tradiţia noastră ortodoxă şi să ne lumineze pe calea pe care am ales-o.

- Şi eu vă mulţumesc şi vă urez mult succes în editarea revistei.

Interviu realizat de Silviu-Constantin Nedelcu

Nu reperele ne lipsesc, ci persoanele. Cu toate aces-tea, Consider că Dumnezeu nu ne lasă şi am avut exem-ple destul de vii în ultimele decenii, şi cam în toate ţările ortodoxe. Numai cine nu are urechi de auzit, nu aude.

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși20

Din exterior...

exemplul Mântuitorului?Ne aflăm în perioada Postului cel Mare rânduit de

Biserică ca o perioadă de pregătire duhovnicească spre a putea rămâne lângă Crucea Mântuitorului în vremea pătimirilor Sale, iar mai apoi să alergăm cei dintâi la mormânt unde să aflăm bucuria Învierii. Marii Dascăli și Învățători ai Bisericii primelor veacuri, la rândul lor mari postitori, au delimitat această perioadă la un număr, nu întâmplător, de patruzeci de zile. Cu timpul această perioadă a fost împodobită cu minunatele cântări ale Triodului și Pericope Evanghe-lice și Apostolice anume alese, ca cei ce își slăbesc trupul prin nemâncare spre slăbirea patimilor să își poată îndestula sufletul hrănindu-se cu cuvintele vieții

spre întărirea virtuților căci scris este: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu

tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu.” (Mt 4,4).

A vorbi despre ce este postul, despre felurile postului, despre postul trupesc și cel duhovnicesc, despre folosul și roadele postului ar fi o strădanie firavă

dacă ne gândim la mulțimea scrierilor

Sfinților Părinți ai Bisericii care au tratat profund

(exhaustiv) aceste teme (din însăși propria lor experiență întărită de

Duhul Sfânt), ci mai degrabă, mă voi opri asupra Duminicilor din Postul Mare pe care Biserica le-a rânduit spre zidirea creștinilor, adevărate trepte ale acestui urcuș duhovnicesc, sau popasuri necesare în această călătorie, așa cum le numește Sf. Ioan Gură de Aur. Pe lângă cele două analogii deja menționate cu privire la Post, totuși mai există una, aceea menționată de Pr. Alexander Schmemann, și anume perioada de catehizare a noastră, a creștinilor. Da,

„Postul este seninătatea sufletelor noastre, podoaba bătrânilor, pedagogul tinerilor, învățătorul celor ce trăiesc în curăție trupească și sufletească. Postul împodobește ca o diademă orice vârstă și pe bărbați și pe femei.” (Omilii la Facere, Omilia II, Sf. Ioan Gură de Aur)

Puține sunt lucrurile care nu s-au spus despre Post. Postul sau înfrânarea a fost dintru început temeiul bunei rânduieli și al dreptei viețuiri. Încă din Rai, omul a cunoscut îndemnul postului și din păcate a cunoscut și urmarea nepostirii. Mai apoi drepții Vechiului Testament au căutat ca prin post să se apropie și mai mult de Dumnezeu spre a înțelege voia Lui. Prin post s-a învredni-cit Moise a primi din mâna lui Dumnezeu poruncile Decalogului, prin post Ilie s-a făcut bineplăcut Domnu-lui și a luat putere asupra zăvoarelor cerului, prin post Ioan Botezătorul a dobândit chip îngeresc și cu frică s-a apropiat să-l Boteze pe Stăpânul tuturor.

Noul Testament a cunoscut postul de la Însuși Mântuitorul ce postea și însoțea postul cu rugăciunea în locurile pustii (Mt 4,2), nu pentru că avea nevoie de post, căci el era om desăvârșit, ci ne spune Sf. Ioan Gură de Aur că EL a postit pentru a ne învăța pe noi cum să postim. El a învățat pe Apostoli și pe cei ce-L urmau calea postirii celei adevărate, dar puteau oare să învețe și ei să Îl creadă, ei nepostind la rândul lor? Și cum Hristos a spus că „nu este sluga mai mare ca stăpânul său”, oare noi vom putea să nu urmăm

Postul în lumina EvanghelieiRSF. HRISANT (ALExANDRU) BACHE

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 21

poate suna ofensator sau chiar confuz, știm cu toții că Postul Mare era perioada de intensă catehizare a catehumenilor ce urmau să primească Sfântul Botez în Prealuminatul Praznic al Învierii, însă puțini suntem oare cei ce, sincer întrebându-ne, nu ne vom rușina de propria conștiință știind că ne-am depărtat de Hristos, de Împărăția Sa și de profunzimea și adevărul învățăturilor Sale? Oare nu ar trebui și noi să ne socotim cu „catehmumenii”, și să ascultăm cum ne învață Biserica să ne pregătim pentru baia nașterii din nou în apa lacrimilor pocăinței?

Așadar totul începe în Duminica cea dintâi a Marelui Post, „Duminica Ortodoxiei”, nici nu se putea un nume mai frumos, un început mai vrednic de Hris-tos. Acest început îl identificăm cu Însuși Hristos care lămurește sensul adânc al noțiunii de „ortodoxie” când spune despre sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa” (In 14,6). În această Duminică Îl auzim pe Mântuitorul când ne cheamă să Îl cunoaștem, să Îl recunoaștem prin îndemnul „Vino după mine!” (In 1,43) și făgăduința că „adevărat, adevărat vă spun vouă că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului” (In 1,51). În a doua Duminică, răspunzând îndemnului, vrem să venim la Mântu-itorul însă suntem slăbănogiți cu firea de propriile noastre păcate, și astfel suntem purtați de dragostea jertfelnică a aproapelui (căci nimeni nu se mântuiește singur) până în fața lui Hristos de la care primim vindecare sufletească prin cuvintele: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Mc 2,5) și în consecință vinde-carea trupească: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!” (Mc 2,9). Suntem în Duminica a treia vindecați și osârduitori să urmăm pe Domnul. Nu întâmplător exact la jumătatea Postului ni se cere „metanoia” – schimbarea minții - și chiar de Mântuitorul Însuși: „oricine voiește să vină după mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie” (Mc 8,34). Acum când deja Îl cunoaștem pe Adevăratul Dumnezeu, după ce am fost tămăduiți de neputință suntem chemați să începem propriu-zis urcușul prin asumarea crucii – starea de jertfă fiind ușa de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.

Este deja Duminica Sfântului Ioan Scărarul, iar numărul treptelor urcușului nostru scade, acum

credința devine lucrătoare și învățăm că prin rugăciune și post putem să ne eliberăm de jugul diavolilor, dar tot astăzi auzim temători de pătimirile viitoare ale Fiului Omului cum „va fi dat în mâinile oamenilor, şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.” (Mc 9,31). În joia celei de-a cincea săptămâni constatăm cum de astă dată cuvintele Canonului cel Mare pe care le-am auzit în prima săptămână, nu ne mai sunt străine, ci răsună adânc în firea noastră, unde orice patimă este zdrobită de ciocanul pocăinței pe nicovala cea de neclintit a postului, firea se subțiază, sufletul se mișcă mai liber în ea și urcăm cu Mântuitorul spre Ierusalim, tonul devine trist când Blândul Învățător ne spune că: „Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoților și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte, care-L vor batjocori; şi-L vor bate, vor scuipa și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.” (Mc 10, 32-34).

Duminica a șasea din post, Mântuitorul intră în Ierusalim pe mânzul asinei, vine spre a omorî moartea, vine să moară ca prin trupul Său să pescuiască moartea și prin Învierea Sa să o golească de prăzile sale: „Și intrând în Ierusalim, tot orașul s-a mișcat, zicând: Cine este Acesta?” (Mt 21, 10).

Acesta este Cel pe care dintru început L-am căutat, este cel ce ne-a vindecat sufletul și trupul, este Cel ce ne-a arătat Calea prin Cruce, este Cel care ne-a învățat să luptăm prin post și rugăciune cu diavolul, este Cel care ne-a învățat că cel ce vrea să fie primul trebuie să slujească tuturor, este Cel care a primit Osanale de biruință pentru o biruință ce o va fi arătat prin Înviere! Este Dumnezeul nostru!

Oare ne-am mai îndoi în sinea noastră de folosul unei astfel de „catehizări”? Sub smochinul necunoașterii de Dumnezeu eram și El ne-a căutat întâi, neputincioși eram și El ne-a vindecat, rătăcitori eram și El ne-a arătat calea Crucii; robiți de puterea diavolului eram și El ne-a învățat cum să-l biruim prin post și rugăciune; căutam mărirea, dar El ne-a arătat cum de mărire este vrednic doar cel ce se smerește pe sine față de toți; întristați eram de intrarea Domnu-lui în Ierusalim spre pătimire, dar El prin Învierea Sa a transformat întunecata întristare în prealuminată bucurie! Cât de mult ne înfricoșăm acum de preapli-nul roadelor postului?

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși22

Corespondent

Bursa de la Diakonische Werk der EKD StuttgartSTELIAN MURARIU

În luna iulie a anului 2010 am primit „vestea cea bună”, de a fi acceptat la o bursă de studiu în Germa-nia, bursă oferită de Universitatea Diakonische Werk

der EKD din Stuttgart. Această bursă are două etape: prima etapă care constă într-un an de studiu al limbii germane care se face la Departamentul de Teologie Protestantă din Sibiu concretizându-se cu un examen de limbă pentru nivelul B1 susţinut cu Institutul Goethe din Bucureşti şi a doua etapă care are ca perioadă doi ani şi începe odată cu anul II fiind bursa propriu-zisă de studiu. Trebuie să menţionez de la început faptul că pentru a ajunge la etapa a II-a trebuie să promovezi examenul de la Institutul Goethe. Cred că se observă de la început faptul că sistemul german de învăţământ nu prea te lasă „să te culci pe o ureche”: ai intrat la bursă şi mergi cu ea până la sfârşit. Nu prea le stă în caracter să facă acte de binefacere de genul ăsta.

Sincer nu pot să vă vorbesc prea multe despre sistemul de învăţământ uni-versitar din Germania, pentru că nu am ajuns încă la etapa a II-a. Deocamdată pot spune doar că ritmul de studiu este foarte alert şi intens, se cere foarte multă seriozitate şi cine nu se adaptează nu are şanse să continue. Sper ca toată munca pe care o depun acum pentru exmenul cu Institutul Goethe să aibă un rezultat pozitiv, iar dacă voi mai fi invitat să scriu despre modul de învăţare în Occident să pot aduce mai multe informaţii.

Aş vrea să mă opresc acum asupra primei etape, pe care am menţionat-o mai sus şi să vă creionez în câteva rânduri ce înseamnă acest an de studiu.

Anul de studiu a început la data de 1 octombrie şi se va termina la data de 12 aprilie. Da... cred că aţi numărat şi voi bine, sunt doar şase luni jumătate în

care trebuie să înveţi limba germană pentru nivelul B1. Dacă până acum eram învăţat cu o stare de lejeritate

a orelor, aici dacă lipseşti, ştii sigur că la următoarea întrevedere cu profesorul la care ai lipsit, eşti întrebat de ce ai absentat şi dacă ai un motiv bine întemeiat. Nu trebuie înţeles într-un mod negativ, adevărul e că nu prea îţi permiţi să lipseşti pentru că la aproximativ fiecare oră se predă o nouă lecţie şi alte noi reguli gramaticale.

Orele de curs sunt în fiecare zi de luni până vineri de la ora 9 la ora 13. Fiecare zi de curs are profesorul ei cu care faci un anumit lucru din limba germană: cu unul gramatica, cu unul literatura etc. Deşi sunt doar patru ore de curs, după ce ieşi simţi nevoia să te odihneşti. Profesorii sunt foarte exigenţi, toţi fiind de

origine germană şi încercă să ne împărtăşească cât mai multe cunoştinţe pe care desigur, noi trebuie să le împropriem. Pentru că v-am vorbit despre profesori, nu pot să nu remarc două aspecte la aceştia: punctualitatea şi conştiinciozitatea. Cred că trebuie să mai adaug şi faptul că au un mare respect faţă de fiecare cursant în parte şi nu îşi

impun un aer de superioritate.La această bursă anul acesta suntem 14 cursanţi

sau aşa cum ni se spune pe aici „Sprachkursanţi”, din mai multe ţări din Europa: România, Republica Moldova, Ucraina, Georgia etc. Motiv în plus de a învăţa limba germană pentru a putea să ne înţelegem între noi.

Nu vreau să vă mai încarc memoria cu mai multe informaţii, ci vreau doar să mai scot în evidenţă un singur lucru, anume că sistemul universitar occidental pune mare preţ pe cât de mult munceşti. Ce trebuie să înţelegeţi din aceasta, e faptul că numai printr-o muncă constantă şi conştiincioasă poţi să primeşti laurii victoriei.

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 23

Tehnici artistice

Pictura icoanelor pe sticlăMIRUNA DUMITRESCU

Icoanele pe sticlă au apărut pentru prima dată în regiunea Ardealului în sec. XVIII, reprezentând teme religioase cu referire la aspecte din viaţa

reală, de zi cu zi a oamenilor de la sat. Centrele de sticlărit se numeau „glăjării”, iar sticlei i se zicea „glajă”. Icoanele pe sticlă erau pictate după model, pe dosul suprafeţei-suport (glaja). Acestea se numeau

„izvoade” la Nicula, „forme” pe Valea Sebeşului, „ti-pare” în Şcheii Braşovului şi „mătării” în Ţara Oltului. Meşterii iconari erau în general meşterii zugravi de biserici sau călugării, dar existau şi grupuri de mireni sau familii care pictau icoane. Aceştia trebuiau să fie curaţi sufleteşte şi trupeşte. Cu siguranţă, mulţi dintre voi v-aţi pus între ba rea: „Cum se pictează o icoana pe sticlă?”; de aceea, în acest articol vă voi prezenta etapele realizării icoanei pe sticlă.

Etapa I: Alegerea modelului. Stilul de reprezentare este caracterizat de un desen naiv, vesel, dominat de simplitate şi echilibru.

Etapa a II-a: Pe spatele foii se trasează desenul în oglindă, deoarece pe sticlă se lucrează pe dosul ei, citirea icoanei în final făcându-se prin transparenţa sticlei.

Etapa a III-a: Înainte de începerea picturii, sticla se curătă cu atenţie de orice pete de grăsime, apoi se pune inversul desenului pe spatele sticlei.

Etapa a IV-a: Cu o peniţă cu toc sau o pensulă subţire facem desenul cu tuş negru sau culoare neagră.

Etapa a V-a: După realizarea desenului invers pe spatele sticlei cu tuş sau culoare, acesta se fixează cu şerlac (fulgii de şerlac se dizolvă cu spirt tehnic) cu ajutorul unui suflai pentru icoană. În loc de şerlac, pentru fixarea desenului se mai poate folosi şi o soluţie de lac transpa-rent în amestec cu diluant nitro. Fixarea se face pentru a evita întinarea desenului pe parcursul pictării icoanei.

Etapa a VI-a: Pictarea cu culori tempera în amestec

cu emulsie de ou ( un gălbenus ou, amestecat cu puţină apă şi cateva picături de oţet. Toate amestecate foarte bine). Pictarea se face cu culori vii. În icoana pe sticlă tradiţională predomină culorile roşu,verde, griuri,brunuri, albastru cobalt şi alb. Prima oară se pictează feţele, blicurile, scrisul (elementele care se vad în faţă), apoi veşmintele şi fondul.

Etapa a VII-a: Pe nimb sau aureolă sau pentru di-verse elemente decorative, de pe veşminte etc. se aplică un strat de mixtion (există mai multe tipuri de mixtion, cu uscarea la 15 min, la 30 de min, 3 ore şi la 12 ore), iar după ce s-a uscat se aplică foiţa de aur sau şlagmetal, apoi se aşează peste foiţă o coală de hârtie şi se presează cu o bucată de bumbac. După uscare se curăţă cu o pensulă moale, pentru a îndepartă foiţa nelipită.

Etapa a VIII-a: Izolarea cu şerlac.Etapa a Ix-a: Înrămarea icoanei. Rama din lemn,

se pictează şi ea, cu culoare sau baiţ. Ultima etapă o reprezintă montarea sticlei pictate în ramă.

V-am prezentat nouă etape ale picturii icoanei pe sticlă, dar toate acestea se parcurg cu rugăciune, pace şi linişte sufletească! Icoanele au fost realizate de studenţii anului II Artă Sacră, sub coordonarea d-lui Lect. Dr. Dumitru SORICA şi a d-lui Asist. Drd. Marin COTEŢIU.

Adriana Preoteasa Andreea Porceanu Bogdan Cosofret Miruna Dumitrescu

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși24

„Iubirea lumii dă culoare…” (versuri spontane, la imaginea trandafirului)

Vise rătăcite Autopsia sufletului

NISTOR ALExANDRU VALENTIN

HRESTIC SEBASTIAN (Anul II, Teologie Pastorală)

TRAIAN IVĂNESCU (Anul I, Teologie Didactică)

Poezie

Între atâtea nuanţe de gri, Iubirea roşie va fi... Doar ea culoare lumii dă... Şi tu, ca ea, în juru-ţi fă... Alungă tot din jurul tău, Tot ceea ce îţi face rău... Păstrează doar iubirea ta, Căci ea salvează viaţa, da... Nimic din tot ce ne-nconjoară, Nu este ca o primăvară, Cum e iubirea care alungă, Tot răul ce ar vrea s-ajungă... Către o inimă curată, De Domnul nostru-n noi păstrată... NU e putere cum e ea, Mai mare decât dragostea... Toate culorile de gri, Le-alungă ca şi când n-ar fi... Ea umple pieptul meu de rime, Cu har ce de la Domnul vine... Iată c‘-ai căpătat răspuns,

Cum versul meu aici ajuns... Pe locul ăsta efemer, Unde aicea toate pier... Şi numai dragoste rămâne, Şi umple sufletul de „rune”... Şi-alungă gri-ul dintre noi, Şi ne preface în eroi...

Adesea valuri negre vin spre mineŞi îmi tulbură visele râvnite...

Ca un naufragiat în trecutVâslesc din nou prin amintiri,Mă ancorez în lungi tristeţi,Strig în mine disperat:„V-am pierdut de-atâtea ori.Am nevoie de-mpliniri!”Aud sirene-n depărtăriCu duioase înşelări...

Cu un gând îmbătrânitÎndrept privirea spre prezent.O eternă licărire,

Mult mai pură decât ziua,Văd prin ceaţa argintie,Ce s-aşază râzând pe mare.

Prin albastrul cel senin, cerulÎmi face acum semn cu norul...

Noaptea, stele mi-arată caleaSpre un orizont misteriosUnde aşteaptă-n chin chemarea.Dar curenti se-abat vijelios,Se umple aerul de ploaie,Iar fulgere îmi crapă harta.

Speranţele ce se ivesc,Chipul viselor îmi oglindesc...

În zadar de ar păreaNu mă las în lupta mea.

Colbit de amintirile apuselor iubiri Îi cântă lira cu-o notă glacială O odă a empirismelor trăiri În dragostea ce-i fu mortală. Şi dorul cântă-ndoliat În roze necrozate Sângerând abandonat În visuri demult uitate. La margine de gânduri O cronică apatie Printre goale sumbre rânduri În beţie zăcând o reverie.

În paradoxul sufletului disident Speranţa-i amputată Nimic decât un alt dement Pe o insulă ignorată. Lugubră singurătate Ea, nu ştie... nici nu va şti Că-n lipsă ei e moarte Şi tot ce-a fost nu va mai fi. Condoleanţele crematoriului Şi lacrimile de umbră nimbate A elegiei purgatoriului Rămân ofrande cicatrizate. Exonerat de viaţă păcătoasă Se leapădă de toate cele Evadat din lumea mincinoasă Slobozit către celeste stele.

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 25

Cât de greu e uşorul! Daruri

Nevoitorilor

PAŞCU ŞTEFAN (Anul IV, Teologie Pastorală)

RSF. HRISANT (ALExANDRU) BACHE (Anul IV, Teologie Pastorală)

OLARIU TIBERIU (Anul IV, Teologie Pastorală)

Cât de uşor se-ndragostesc râzând nebunii Cât de uşor rănesc unsuflet, şi-l abandoneaz aurii Cât de uşor ne acordăm singuri iertarea, O! ce uşor ne poartă-n valurile vieţii marea.

Zâmbim prea rar, forţaţi şi cu reţineri, Urâm prea desa pe noi nu ne urăşte nimeniŞi credem că iubim pasional, carnal şi rece Trăim în dulci iluzii, îmbătrânim, viaţa ne trece. Cât de uşor urcăm pe ale vieţii trepte Cât de uşor ne stingem ca lumini inerteaCât de uşor dorim cu imaturitate Cât de uşor uităm ce-i puritate! Iat-am crescuta cu griji şi cu necazuri, Nu mai avem să mai iubim, răgazuri Cât ne doream să trecem de copilărie Copil eram parc-a trecut o veşnicie! Cât de uşor ne-ndragostim precum nebunii Cât de uşor rănim unsuflet şi îl abandonăm urii Cât de uşor ne acordăm singuri iertarea O! ce uşor ne poartă-n valurile vieţii, marea!

O coală albă și-un stilou, unelte de zidire,Un suflet gol de El, dar prea-plin de sine.O simetrie negativă dorind desăvârșire,Cerșind o slovă și-o simțire, un început de bine.

Din liniștea asurzitoare, încerc să storc o șoaptă,Din întunericul prea-luminos aștept o rază oarbă.Zdrobescu-mi mintea copleșit, de vidul cugetelor mele,Iar sufletul mi-e plin de patimi și pironit de ele.

Un aer greu, bacovian, încet îmi umple pieptul,Și nu mai vreau să pot să știu, nimic; nimic din totul.Și din văzduhul rațiunii, în stoluri sensuri se adună,Și înțeleg că viața fără El, e doar mucenicie fără de cunună.

Și omul vechi din mine, omorât de propria-ai libertate,A înviat la un cuvânt al Celui mai presus de toate.Cu ochi adânci văd cunoscând, că totul merge invers,Și fuge absurd de Dumnezeu și se ascunde-n univers.

Ca nou născut, nu știu nimic, dar El mă-nvață-n mine,Cum să ascult în liniștea asurzitoare, prea-dulcea armonie.Cum să privesc în întuneric, lumina din-năuntrul meu,Ce luminează prea-plăpându-mi meu însumi chip de Dumnezeu.

Și iată! Pe coala mea au răsărit...firave, dar curate,Un pumn de versuri negândite, ci

doar simțite-n valuri,Desăvârșite-n simetrie de

cugete adevărate,Bogate-n slove și simțiri,

ce-s nendoielnic... daruri.

Nevoitorilor în suferinţiNu suntem vrednici a-nchina cântareDecât din faţa sfintelor altarePlecând smeriţi genunchii la rugăciuni fierbinţi.

Nevoitorilor de-a pururi către DomnulSă îi rugăm fierbinte va îndemnDin faţa candelei cu untdelemnÎi vom ruga să ne vegheze somnul.

Chipuri eterne de părinţi sfinţiţiSpre slava Crucii v-aducem cântareVoi oi de Dumnezeu cuvântătoareDe ajutor nu ne lipsiţi.

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși26

70 km şi ceva de Bucureşti

2. Ionela

(Părintele Matei mergea spre casa lui nea’ Vasile când fu oprit de maica Victoriţa care discută cu el despre parastasul soţului răposat de 7 ani, după care maica Victoriţa se îndepărtă.)

„Părinţele...” se întoarse din drum maica Victoriţa. „...probleme acasă?” „Nu maică, nicio problemă.” Răspunse Matei având o presimţire că ştia despre ce vorbea maica. „Păi... acum câteva nopţi coana preoteasă n-a venit acasă” continuă bătrâna. „Şi tu de unde ştii maică?” Matei zâmbea în sinea sa gândindu-se la sistemul complex de informaţii rural, la pânza de informaţii din care nu scăpa nimic. „Păi... vorbeşte lumea părinţele”, răspunse maica cu vocea spăşită. Ştia bătrâna că, a apleca urechea la ceea ce spune lumea este păcat, dar ea ţinea sincer la tânărul preot de Capitală, cu privire blândă, minte ageră şi cuvânt înţelept, şi nu ar fi vrut să-i vadă căsnicia destrămată. „A rămas la o prietenă c-a avut mai mult de muncă la servici. Stai liniştită, maică, şi nu te mai uita în gura lumii că-i păcat.” „Ştiu, Părinte Matei, da’ nu vroiam să te bârfesc, vroiam să dau un sfat că şi bărbată-mio era mai mult plecat după bani şi ştiu cum e să stai singur în toată casa. S-o iubeşti, părinţele că, chiar de e ea orăşancă, pare fată de casă şi descurcăreaţă... şi pare că te iubeşte.” „Da, maică Victoriţa. O să ţin minte. Să vii sâmbătă să facem parastasul. Doamne ajută!” Nu că n-ar veni oricum, se gândi Matei. „Săru’mâna părinte!” rosti a doua oară maica Victoriţa, întorcându-se în propria curte.

De fapt, el şi Ionela se certaseră în seara în care ea nu venise acasă. Ionela îl sunase să-l cheme în oraş cu nişte prieteni dar el, pentru că în dimineaţa următoare avea Liturghie, refuză pretextând că drumul până în oraş şi înapoi l-ar fi obosit prea tare. Ionela a contrat spunând că ea face drumul în fiecare zi şi, neajungând la vreun consens, soţioara a rămas în oraş, a înnoptat la prieteni şi, a doua zi după muncă, s-a întors acasă. Se împăcară,

Schiță

dar problemele nu dispărură... Problemele erau mereu prezente în relaţia dintre ei, de când se mutaseră din Capitală.

Ionela era o fire paşnică de cele mai multe ori, dar autoritară. Se cunoscuseră din cauza unui coleg de facultate, Cozmin care se îndrăgostise lulea de o tipă de la Drept pe care o cunoscuse într-una din expediţiile lui cu mişcarea studenţească. Cozmin era implicat până peste cap în toate mişcările studenţeşti posibile şi asta în primul rând pentru că nu prea se înţelegea cu teologii de rând... şi pentru că le considera pe toate fetele din teologie „mironosiţe ipocrite ce se văd preotese”, cuvintele lui pe care le repeta regulat şi care-l amuzau la culme pe Matei, aşa că avea nevoie de un alt grup social în care să vâneze fuste.

Asociaţiile studenţeşti şi-aşa nu făceau mare lucru pentru studenţi. De fiecare dată când apărea o problemă reală se ascundeau prin politici academice şi spuneau că rezolvă problema doar pentru a o lăsa în aer sau, şi mai rău, agravând-o. Lui Cozmin îi convenea acest lucru pentru că el avea parte de excursii, training-uri şi toate în schimbul timpului pe care nu şi-l petrecea la cursuri, ci prin proiecte interesante, dar total nefolositoare cauzei academice reale neintrând în niciun fel de conflict cu profesorii facultăţii.

Deci... (Matei îşi aducea aminte de prea multe în acelaşi timp aşa că uneori se pierdea în idei) Cozmin se îndrăgostise de o tipă de la Drept, membră a asociaţiei de acolo şi principala lui problemă era că domnişoara în cauză umbla toată ziua doar cu o prietenă după ea. Erau de nedespărţit cele două şi asta îi făcea războiul de cucerire foarte dificil. Aşa că, după principiul latin di-vide et impera, se hotărî să-i facă lipeala lui Matei care şi aşa umbla cu capu’n nori

TIBERIU ANGHELINA

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 27

teologici toată ziua şi numai de gagici nu avea timp... sau chef. Aşa se întâlni Matei cu Ionela.

Era iarnă. Frig. Ningea puternic, iar cei doi studenți la teologie mergeau spre patinoarul de la Cişmigiu. Trupurile lor tinerești, îmbrăcate în jakete negre de modele diferite contrastau puternic cu Bucureștiul care-și schimba haina mocirlită de la ultima ninsoare cu una nouă, albă, imaculată.

Urmau să se dea cu patinele prin parcul din centrul Capitalei împreună cu cele două domnișoare de la Drept. Cozmin, stabilind exact ora și locația de rendez-vous se cam grăbea, odată ce Matei întârziase la întâlnirea celor doi de la Universitate. Pe drum, în timp ce aproape alergau spre parc, prietenul îndrăgostit ținu o sesiune intensă de coaching în ceea ce privește abordarea domnișoarei, fiind prima dată când o întâlneşte. „Fii atent că-i cam directă. Să nu te sperii...” concluzionă Cozmin. Pe Matei nu-l prea interesa perspectiva prietenului și acceptase întâlnirea dintr-o plictiseală acută și doar datorită insistențelor neistovite ale prietenului său. De abia aștepta să se termine seara și să se întoarcă acasă. Se apropiau de intrarea în parc. Cozmin, văzându-le pe fete așteptându-i încetini pasul grăbit, obligându-l și pe Matei să facă așijderea. „Alea două, de lângă stâlp, blonda şi bruneta...” şopti Cozmin înghiontindu-şi prietenul, ca şi cum ar fi fost la vânătoare „... bruneta e a mea!” continuă afişând un zâmbet ascuţit. Cele două domnişoare se jucau cu zăpada proaspăt aşezată, lovind-o cu piciorul, împroşcându-se. Chicoteau şi parcă întreaga lume le aparţinea, intensitatea acelor momente trăite de cele două i se părea lui Matei că exclude cu totul restul universului sau că îl încătuşază. „Blonda de la Drept...”, spuse atunci Matei, vorbind mai degrabă pentru sine, căci atenţia prietenului său fusese deja captată în totalitate de către domnişoarele în aşteptare.

„Ce face fetele?” spuse Cozmin atunci când se apropiară îndeajuns pentru a fi auzit, încercând să facă o glumă, cam bădărănească de altfel, vorbind agramat. Fetele nu se opriră din dansul lor ludic pentru câteva secunde după ce întrebarea de întâmpinare fu enunţată. Bruneta, în cele din urmă, neputând să mai întârzie momentul răspunsului trânti un „Cozmine, teologii nu sunt doar bădărani, ci şi analfabeţi?”. Se opriră din joc. Cozmin se îmbrăţişă cu bruneta, dar nu se sărutară decât pe obraji, Matei constatând că războiul de cucerire

al prietenului său mergea mai prost decât credea iniţial. Cozmin se pupă şi cu blonda după care purcese

la a face prezentările: „El e Matei...”, spuse el, „viitor mare erudit, că acum e cam la vale.” Matei îi întinse mâna brunetei. Anii de seminar îl făceau să se cam fâstâcească în faţa femeilor, aşa că nu încercă pupături asemenea lui Cozmin. „Încântat!”, spuse. „Eliza...”, se prezentă bruneta, după care continuă „... ea e Ionela.” Matei îşi întinse mâna, dar blonda o evită cu o graţie feminină tinerească şi-l pupă pe amândoi obrajii. Matei se blocă, urechile înroşindu-i-se instantaneu. Norocul lui că avea căciulă pe cap. „Femeile astea!” exclamă Cozmin începând să râdă zgomotos. „Hai la patinaj...” urlă mai apoi, luând-o pe Eliza de mijloc şi îndreptându-se cu paşi voioşi spre lacul transformat în patinoar.

De la acea primă reacţie, Matei fu fascinat de prezenţa Iuliei. O tipă blondă natural, cu părul lung, trup subţire, frumoasă după standardele internaţionale de măsurătoare şi o gagică de la Drept în plinătatea atribuţiunilor, Iulia era, dincolo de aceste caracteristici o fiinţă misterioasă, parcă scoasă din basmele populare.

Şi-au închiriat patine şi au făcut câteva ture pe patinoar. Pe Matei îl strângeau rău patinele închiriate, uzate până la refuz aşa că ieşi de pe ghiaţă şi-şi luă un vin fiert de la una din tarabele din jurul patinoarului. Când să se aşeze pe o bancă cu greu găsită liberă, auzi vocea Iuliei „Un gentleman s-ar oferi să-mi cumpere şi mie un pahar...” Ăsta era moment pentru o lovitură de KO aşa că Matei răspunse „O lady nu bea!”, dar blonda contracară, zâmbetul afişându-i-se pe buze „Cine te-a minţit c-aş fi o lady.” Se aşeză lângă el şi-i luă paharul din mână. Sorbi încet din vinul fierbinte după care-i dădu paharul înapoi lui Matei. „Patinele astea sunt crimă...” rosti ea, privind, aparent indiferentă, spre patinoar.

În acea seară, deşi iniţial timid şi lipsit de limbaj sau idei, Matei reuşi să se exprime. În mijlocul tumultului din jurul patinoarului, în timp ce ninsoarea dansa prin văzduh, cei doi începură să-şi vorbească, să-şi zâmbească, să se confeseze, să se împărtăşească unul de celălalt. Din acel moment, Matei şi Ionela deveniră de nedespărţit, iar de acolo, doi ani mai târziu, se şi căsătoriră. Cozmin se mai întâlni de vreo două ori cu Eliza. Până la urmă acesta se căsătorise cu o studentă de la teologie, se mutase în Ardeal şi avea doi copii, dar începutul relaţiei cu soţia avea să se întâmple la vreo două iubite distanţă de tipa de la Drept.

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși28

A reprezenta vs. a conduceMIHAI CEzAR DASCĂLU cel profesoral. Însăşi motivaţia redactării acestui

articol are legătură cu experienţele din spaţiul academic, unde conceptele de „a reprezenta” şi „a conduce” nu sunt temeinic stăpânite, ori mai grav nu sunt disociate. Întrebând acum ceva vreme pe unul dintre candidaţii la funcţia de şef de an - la una dintre secţiile facultăţii - de ce îşi doreşte această demnitate, primesc următorul răspuns: „Pentru că îmi place să conduc oamenii”. Deşi pare comică, afirmaţia reflectă totuşi înţelegerea nu doar puerilă a actului democratic, dar şi o mentalitate bolnăvicioasă ce s-a transmis de la cei ce au considerat necesar să facă intruziuni până în intimitatea persoanei. Astfel de atitudini trebuiesc sancţionate cu vehemenţă pentru a nu privi neputincioşi la generaţii care deşi se depărtează istoric de regimul totalitar păstrează latente dorinţe de autoritarism.

În spaţiul public oamenii nu se conduc, ci se reprezintă. Cel ce vrea să conducă este obligat să se limiteze la graniţele proprietăţii sale pentru a nu aduce prejudicii altor persoane.

Deşi aparent, în cazurile amintite am putea ob-serva o tentă pozitivă - aceea a descentralizării, ea nu se apropie de înţelesul autentic al termenului; „des-centralizarea” foloseşte reprezentanţi şi nu „şefi”.

Importanţa înţelegerii celor două concepte: „a reprezenta” şi „a conduce” este esenţială pentru formarea unei culturi politice minimale şi pentru a te raporta la convenţiile sociale moderne cu respons-abilitate. In acest sens, amintim teoria „contractului social” al lui Rousseau care analizează evoluţia umanităţii, de la individul solitar până la cel devenit parte a comunităţii, care rupe din autoritatea sa şi o transferă unei alte persoane sau unui grup pentru a-i oferi protecţie. Această ocrotire este reglementată prin norme, astfel încât libertatea individuală să nu fie compromisă de către deciziile celui ce guvernează, şi nici să cadă sub anulare după votul majorităţii

România postcomunistă a împropriat un regim democratic inspirat din sistemele occidentale, dar fără a se pregăti anterior pentru schimbare,

reiterând realităţi interbelice, descrise de Titu Maio-rescu prin „teoria formelor fără fond”. Mai simplu, am restabilit democraţia (în alte forme decât cele ce preced al Doilea Război Mondial) într-un stat ai cărui cetăţeni s-au nevoit aproape jumătate de secol într-un regim totalitar ce a îngenuncheat elitele, a confiscat spaţiul public şi a impus o altfel de cultură politică - obedienţa. Nu poţi să aşezi un regim ce prin definiţie garantează libertăţi peste o masă de indivizi care au fost educaţi doar să asculte şi să creadă că cineva gândeşte şi veghează pentru dezvoltarea şi bunăstarea lor. Această atitudine a creat milioane de impotenţi politic după 1989, care n-au înţeles responsabilitatea reprezentării, au mutilat „libertatea” transformând-o în libertinaj.

Pentru spaţiul autohton putem sublinia existenţa unei manii generale: aceea de a conduce, de a fi „şef”. Şi acest vis se vrea realitate începând cu cele mai neînsemnate sfere ale comunităţii până la cele mai înalte ale societăţii. Avem „şef” de scară, „şef” de bloc, de asociaţii de locatari şi de cartier etc. Avem „şefi” instalaţi legitim sau încoronaţi prin legende populare, autointitulaţi sau scoşi la „pensie” (dar tot „şef” e). Pentru cei care încă mai călătoresc cu mijloace de transport în comun, mai ales în mediul rural, şoferul este ridicat la ranguri de conducere. Auzi deseori: „Şăfule, la prima lasă-mă şi pă mine”, iar şoferul (care anterior nu ţi-a „tăiat” bilet) se va îndupleca să oprească, nu înainte de a-ţi arunca o privire ce trădează excedent de superioritate.

Sistemul educaţional este şi el plin de „şefi”; avem „ şef” de clasă, de grupă, de an, de asociaţie etc., care trebuie să reprezinte interesele unei majorităţi în negocierele cu corpul birocratic sau cu

Manifest

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 29

(John Stuart Mill). Suntem liberi să ne exprimăm, dar are-alul cuvântului se opreşte la frontiera atingerii integrităţii celuilalt.

Termenul „a conduce” este sinonimic, în limbajul cotidian, cu cel de a stăpâni, de a guverna după propria voie, de a decide pentru sine dar şi pentru alţii. Şi poate cel mai important aspect este cel ce priveşte responsabilitatea actelor - care în regimurile unde cultura populară asumă acest înţeles - este minimă. Însă noţiunea de „a reprezenta” este una ce implică simultan cele două părţi ale guvernării: cel ce guvernează şi cel ce este guvernat. Cel ce va guverna va fi legitimat ca autoritate de către votul celor pe care îi reprezintă, astfel încât deciziile lui să fie conforme cu cele ale electorilor; el devine prin votul lor responsabil pentru direcţiile asumate. Mai mult, putem analiza responsabilitatea ca fiind calitatea faţă de care cele două entităţi trebuie să-şi prezinte adeziunea: un electorat iresponsabil va genera un reprezentant iresponsabil (majoritatea cazurilor), iar un reprezentant inconştient va putea schimba viitorul comportament electoral al celor ce l-au ales. Legătura este indisolubilă, deşi sunt şi cazuri antago-nice celor prezentate.

Plecând de la aceste premize, putem înţelege discursul public cotidian curent: cei ce au trăit în perioada comunistă se raportează cu detaşare la consecinţele acesteia, reflectate în cotidian, condamnând sau lăudând pe cei ce au condus. Se

autocenzurează, se desprind de istorie şi transferă vina ori meritele doar celor ce au „stăpânit”. Generaţiile născute după ‘89 păstrează o mare parte a acestui tip de comportament, deşi accesul cu uşurinţă la informaţie ar fi trebuit să modeleze trăsăturile apriorice. Lipsa dorinţei de implicare în spaţiul civic transformă persoanele în cifre, părţi integrante ale unei sume gândită de sociologi.

Păstrând această abordare vom acuza iarăşi - pentru răul public şi personal - „conducătorii”, noi mulţumindu-ne cu statura omului neputincios. Con-cluzia este simplă: în democraţie, reprezentantul este consecinţa exercitării votului (responsabil sau nu) a cetăţeanului; „aşa popor, aşa conducători”.

Îndemnăm pe fiecare să se implice activ în luarea deciziilor, pentru că exerciţiul democratic, uzitat constant, va ajuta la conturarea unor lideri capa-bili să reprezinte şi nu să conducă. Fiecare putem să conducem (rău sau bine), dar nu toţi putem să reprezentăm.

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși30

Activități ASTO

Pentru că soarele începe să ni se înfăţişeze cu o faţă mai blandă şi pentru că orice gospodar adevărat în preajma marelui praznic al Învierii

se preocupă, pe lângă cele ce ţin de pregătirea spirituală şi de curăţenia de primăvară, ASTO vă invită, cu mic cu mare, luni 11 aprilie (dacă anumite condiţii meteorologice nu ne vor împiedica) să vă alăturaţi nouă într-un demers de înfrumuseţare a spăţiului verde din jurul facultăţii noastre.

Suntem conştienţi că noi nu vom putea schimba în totalitate aspectul exterior al clădirii, încărcate de istorie, în care ne ducem existenţa de student, însă

sperăm ca prin ajutorul acodat - de fiecare dintre noi - în acest demers să reuşim să creăm un ambient mai plăcut pentru a studia.

Totodată, ne dorim ca prin această acţiune să ne cunoaştem mai bine şi să punem la punct noi pro-iecte ce ne vor ajuta să creştem, atât individual, cât şi ca un colectiv.

Probabil, nu surâde nimănui ideea de muncă fizică şi mai ales când vine vorba de mizerie şi de gunoaie... Însă vă propunem un exerciţiu de voinţă: haideţi să fim noi exemplu pentru cei mai mari decât noi, pentru cei care nu s-au interesat – sau nu au avut motivaţia necesară – pentru a se interesa de clădirea în care au intrat zilnic ani de-a rândul şi au lăsat-o să se degradeze încet, dar sigur... Prin această „convocare” nu încercăm să găsim vinovaţi, pentru că nu asta ne interesează, ci încercăm să responsabilizăm... Pe cine? Pe toată lumea...

Un alt eveniment deosebit de important pen-tru existenţa noastră ca instituţie de învâţământ îl reprezintă Târgul Educaţiei. Acesta va avea loc în zilele de 15-16 aprilie şi ne dorim să reprezentăm cât mai bine Facultatea de Teologie.

Unii dintre cei mai cârcotaşi probabil s-ar întreba de ce ne dorim acest lucru? Sau poate chiar ce interes am avea? Răspunsul este simplu şi asumat: ne dorim să reprezentăm atât studentul teolog, cât şi instituţia din care facem parte cât mai bine cu putinţă în faţa celorlate facultăţi, dar şi a potenţialilor viitori studenţi... Şi acest lucru este extrem de important, deoarece cu cât noi vom face o impresie mai bună, cu atât avem şanse ca în anul ce urmează să ne bucurăm de prezenţa unor colegi ce ne vor impune standarde şi mai înalte...

Curăţenia de primăvară şi Târgul EducaţieiCONDUCEREA ASTO

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 31

Acesta este titlul unui documentar pe care, la propunerea Domnului Alexandru Mihăilă, ASTO vi-l aduce spre vizionare în cadrul proiectului

„Filmul Săptămânii”. Filmul va rula marţi, 22 martie 2011, începând cu orele 18:00 în Amfiteatrul D. Stăniloae al Facultăţii de Teologie.

În conformitate cu informaţiile producătorilor, „fil-mul îşi doreşte să pună în lumină ultimele descoperiri arheologice din Ţara Sfântă, dar în acelaşi timp şi să exploreze începuturile religiei – aşa cum o percepem noi astăzi – şi originile Vechiului Testament. Această poveste de investigaţie arheologică urmăreşte unele dintre cele mai importante întrebări ce au fost ridicate în studiile biblice, precum: Unde îşi au originea vechii israeliţi? Care sunt autorii vechiului Testament, unde, când şi de ce a fost acesta scris? De unde a izvorât monoteismul – ca fundament al iudaismului, creştinismului şi islamului?”

Referitor la originea poporului evreu, docu-mentarul propune următoarele teze:

1. Nu există nici o dovadă arheologică ce poate fi coroborată cu Adam şi Eva, cu potopul sau cu patriarhul Avraam.

2. Nu există nicio dovadă pe care să se sprijine ipoteza eliberării din Egipt a evreilor, deşi cercetări mai noi susţin ideea că un mic grup a părăsit Egipul; cu toate acestea noile ipoteze merg pe ideea că

aceştia nu erau evrei, ci sclavi canaaniţi, care în drumul lor înapoi spre Canaan au trecut prin Madian.

3. Pământul Canaanului, nu a fost cucerit, aşa cum se relatează în Sf. Scriptură, în timpul lui Iosua, ci mai degrabă israeliţii erau cananeeni care au mi-grat spre zonele înalte şi şi-au creat o nouă identitate. Această ipoteză este susţinută arheologic pe faptul că în cele 31 de cetăţi pe care Iosua le-ar fi cucerit nu au putut fi identificate urme de război decât în câteva dintre ele.

În ceea ce priveşte evoluţia monoteismu-lui israelitean filmul evidenţiază următoarele elemente:

1. Religia evreilor nu a fost una monoteistă de la începuturile ei, aşa cum se relatează în Sfânta Scriptură; mai degrabă, conform descoperirilor arheologice, până după exilul Babilonian din secolul VI înainte de Hristos, evrei erau politeişti;

2. Izvorul monoteismului iudaic s-ar regăsi în drama exilului mai sus menţionat.

Acestea sunt numai câteva dintre elementele pe care filmul le pune „pe tapet”, provocând astfel generaţiile care acum se formează în şcolile teologice să dea un răspuns care să nu poate nega descoperi-rile ştinţifice, dar care este datoare să le interpreteze din perspectiva vie a Sfintei Tradiţii.

Filmul săptămânii

Secretele îngropate ale BiblieiMARIUS-ŞTEFAN CIULU

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși32

Diverse

Examenul de capacitate preoţească reprezintă proba obligatorie pentru toţi licenţiaţii în Teolo-gie Ortodoxă, specializarea Pastorală, căsătoriţi

sau monahi, în vederea obţinerii hirotoniei. Acest examen este organizat în două sesiuni, primăvara şi toamna, la nivelul fiecărei eparhii din Biserica Ortodoxă Română.

Condiţii pentru înscrierePentru a se putea înscrie la acest

examen, candidaţii trebuie să fie fii duhovniceşti ai eparhiei respective. De asemenea, ei trebuie să depună la centrul eparhial un dosar conţinând o copie după diploma de absolvire a seminarului sau copie dupa diploma de Bacalaureat, o copie dupa certi-ficatul de atestare a competenţelor profesionale, copia Foii matricole de la Facultatea de Teologie cu media generală a anilor de studii, un Curriculum Vitae şi dovada de la centrul eparhial că nu au impedimente canon-ice la hirotonie (cei căsătoriţi vor trebui să includă şi o copie după certifi-catul de căsătorie).

Desfăşurarea examenuluiDupă înscriere, cu o săptămână înainte de exa-

menul propriu-zis, candidaţii vor trebui să susţină un test psihologic. Ulterior, evaluarea va consta din două probe: una scrisă, cuprinzând subiecte de dogmatică, misiologie şi administraţie parohială, şi una orală,

ce se va susţine după afişarea rezultatelor la prima probă, la care le vor fi evaluate cunoştinţele de liturgică, omiletică, catehetică şi muzică bisericească.

Comisiile de evaluare vor fi alcătuite din profesori de la seminariile şi facultăţile de teologie din fiecare eparhie, fiind prezidate de către chiriarhul locului. Media generală de promovare a examenului este 7,

dar cu nicio notă sub 6 la probele susţinute. Ulterior, cei admişi vor putea solicita ocuparea unui post de cleric, în limita locurilor disponibile şi în ordinea mediei de titularizare. Aceasta va fi calculată ţinându-se cont de media examenului de bacalaureat, nota obţinută la licenţă, media de atestare a competenţelor profesionale,

media anilor de studiu din facultate şi media examenului de capacitate preoţească. Cei care nu vor fi promovat examenul se pot reînscrie în sesiunea următoare. De asemenea, în cazul în care nu vor reuşi să ocupe un post în decurs de un an, şi cei admişi vor trebui să susţină încă o dată probele.

TematicaPentru pregătirea candidaţilor a fost publicat, cu

binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, un Ghid practic pentru examenul de capacitate preoţească, cuprinzând noţiuni de administraţie bisericească, teologie liturgică şi pastorală, omiletică şi drept bisericesc – acesta este disponibil atât la secretariatele eparhiale, cât şi în versiune electronică. Totodată, candidaţii vor trebui să consulte tematica afişată la avizierele centrelor eparhiale.

Examenul de capacitate preoţeascăDignus est!

ALExANDRU DAMIAN ANFILE

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 33

Diverse

Cum să economiseşti - sfaturi pentru studenţiDANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ

Unele dintre cele mai dese probleme cu care un tânăr student se confruntă sunt de regulă de natură financiară. Nu cred că este student care să

nu se fi plâns cel puţin o dată de bugetul redus de care dispune sau care să nu se fi gândit la varianta căutării unui job. De multe ori însă cei care aleg varianta căutării unui angajator pierd din vedere obligaţiile studenţeşti, fie din dorinţa de afirmare în cadrul firmei sau companiei în care activează, fie din lipsa timpului, aceasta din urmă fiind în majoritatea cazurilor, cauza principală a neglijării studiului. Aşadar, am ales acest subiect din dorinţa de a veni în ajutor, pe cât posibil, acelora dintre voi care doresc să menţină un echilibru între viaţa de student, cu tot ce cuprinde ea şi bugetul personal.

Cum pentru tinerii studenţi principala sursă de venit o reprezintă ajutorul financiar oferit de părinţi, vom începe cu acest aspect. Până în momentul începerii vieţii studenţeşti, puţini sunt cei care au fost obişnuiţi cu gestionarea unor sume mari de bani sau cu întreţinerea unui buget propriu. Este indicat pentru aceştia, ca la început, să nu primească sume mari de bani, deoarece tentaţia risipei (din prima zi) este mare. În astfel de ca-zuri, sumele de bani primite trebuie să fie mici şi oferite cu regularitate. Astfel riscul de a ramâne fără „sursă de bani” este considerabil diminuat. Pentru aceia mai puţin norocoşi, care nu beneficiază de foarte mult ajutor din partea părinţilor, există varianta găsirii unui loc de muncă. În cazul acesta este recomandat ca slujba găsită să fie una cu jumătate de normă (part-time) şi dacă se poate să găsiţi un angajator care să arate înţelegere faţă de obligaţiile pe care le aveţi ca student. Trebuie să aveţi în vedere că o să vă fie destul de greu să vă organizaţi timpul, atunci când trebuie să participaţi la anumite cursuri sau examene.

Un alt pas în menţinerea unui echilibru financiar, îl reprezintă o bună organizare a veniturilor şi a cheltu ie-lilor. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să luaţi o coală de hârtie, pe care s-o împărţiţi în două coloane, una atribuită veniturilor iar cealaltă cheltuielilor. În rubrica destinată veniturilor veţi trece toate sumele de bani pe care le încasaţi (bani proveniţi de la părinţi, salariu,

burse, etc) iar în rubrica cheltuieli veţi trece acele sume de bani cu destinaţie precisă, cum ar fi: abonamente, chirie, cursuri, datorii, etc. dar şi o sumă de rezervă pentru cheltuieli neaşteptate (fond de urgenţă etc.). Tot la rubrica cheltuieli, ar trebui să vă fixaţi o sumă lunară destinată ieşirilor în oraş cu prietenii, pentru un film, o piesă de teatru, o iesire la terasă ş.a.m.d. Foarte important este ca atunci când veţi calcula totalul veniturilor, acesta să fie întotdeuna mai mare decât cel al cheltuielilor. Se poate întampla însă contrariul. În acest caz, puteţi incepe prin a reduce din bugetul alocat cheltuielilor, acele sume destinate ieşirilor în oraş sau acele cheltuieli care „mai pot aştepta” (o carte, un computer nou etc).

Pentru reducerea numărului de cheltuieli vă este foarte util să ştiţi să gătiţi. Cantina facultăţii, deşi are preţuri ceva mai mici decât cele ale restaurantelor locale, vă poate uşura lunar de sume considerabile de bani. Dacă aţi găti voi înşivă, aţi observa că bugetul alocat cheltuielilor cu hrana s-ar înjumătăţi, iar cu timpul veţi deprinde un adevărat talent culinar şi felurile de mâncare gătite vor fi din ce în ce mai diversificate.

Un alt sfat, benefic nu numai din punct de vedere financiar ci şi al sănătăţii voastre, ar fi renunţarea la fumat. Dacă aţi aloca câteva minute unui scurt calcul, aţi putea observa că acest viciu vă costă enorm şi nu vă afectează doar bugetul ci şi sănătatea. Sincer, cred că în cazul acesta se poate găsi o destinaţie a banilor mult mai bună decât „arderea” lor şi nu cred că există fumător care să poată nega acest lucru.

Urmând aceşti mici paşi, veţi observa că situaţia voastră financiară nu numai că se va îmbunătăţi dar veţi evita şi neplăcerile cauzate de stresul generat de gândul unor datorii sau al unor cheltuieli neprevăzute. Sper să găsiţi aceste sfaturi utile şi să le aplicaţi pentru mai multă bunăstare financiară şi, de ce nu, pentru mai multă linişte.

Ediția a II-a, Nr. 4/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși34

Memorial

Cea mai pregnantă amintire care mi-a rămas în minte despre părintele Petroniu este una legată de o cină. Şi poate că acest lucru nu este

întâmplător, pentru că peste tot în Evanghelie, cina reprezintă unitate, motive de bucurie.

Primul contact cu părintele l-am avut în biserica mare de la Prodromu, unde începuse slujba de seară, la care participa un impresionant episcop rus. Spun impresionant pentru că la vremea aceea mi se părea total diferit de imaginea pe care o ştiam eu a unui episcop, aceea a unui ierarh român sau chiar grec. Parcă toată strălucirea ortodoxiei ruse era întruchipată de acest episcop, de la veşminte până la modul de slujire. La această slujbă de seara era pre-zent şi părintele stareţ, însă poziţia pe care o aveam în biserică nu-mi permitea decât să-i aud vocea, fără să-l văd, decât în fracţiuni de secundă.

După terminarea slujbei de seara, toată lumea am mers la masă: la trapeza mânăstirii situată chiar în faţa bisericii. O masă simplă, de mânăstire, cu glasul slab al monahului care citea din cartea veche, la ceas de seară. La finalul cinei, rânduiala mănăstirească cere ca stareţul să stea în faţa uşilor la ieşire, iar fie-

care dintre cei care au mâncat să iasă pe sub semnul binecuvântării acestuia.

Monahii au ieşit fiecare, după rânduială, iar epis-copul a ţinut să rămână ultimul, în urma lor. Când l-a văzut, părintele Petroniu, în marea sa smerenie, a ieşit un pic din tiparul rânduielii şi s-a aplecat să fie el bine-cuvântat de episcop. Aici s-a produs momentul pe care eu, cel care aveam acea scenă derulată în faţa ochilor, n-am s-o uit niciodată. Episcopul nu l-a binecuvântat pe părintele Petroniu, însă l-a rugat să stea şi la el aşa cum a stat şi la ceilalţi monahi simpli de dinainte de el. Şi astfel, ierarhul a trecut pe sub mâna care binecu-vânta a bătrânului.

Îţi rămâne pe veci în minte o scenă în care un episcop, în toată măreţia lui, cum spuneam mai sus, se lasă binecuvântat de către un părinte bătrân, cu haine simple şi aplecat de spate din cauza anilor mulţi. Un episcop care se apleacă în faţa unui bătrân simplu, dar pe care îl recunoaşte ca fiind o autoritate duhovnicească mai presus de el.

Acolo, la acea uşă de trapeză, la acea oră târzie, am văzut şi am trăit, poate, unul dintre cele mai emoţionante momente duhovniceşti ale existenţei mele. Ce anume m-a impresionat atâ de mult? Pre zenţa simplă, dar extraordinară a părintelui Petroniu.

Episcopul ajuns în faţa părintelui Petroniu

VALENTIN VIOREANU

Parintele Petroniu Tanasede la Schitul Prodromu (Sfântul Munte Athos)

”Cum ti-ai pregatit aripile aici, asa o sa zbori dincolo.”

(1914 - 22 februarie 2011)

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, marius.ciulu@yahoo.comTiberiu ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, anghelina.tiberiu@yahoo.com

http://astobucuresti.wordpress.com

ISSN 2069 – 9190