POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC)
Principalele etape ale construcției unei politici externe și de securitate
Tratatul fondator al Comunității Europene de la Roma nu menționează ideea
unei politici externe și de securitate comune și nu face nici o referire la o
dimensiune militară a Comunității. Începuturile integrării europene au avut loc sub
auspiciile Planului Marshall și al ajutorului american de reconstrucție a Europei,
astfel încât consultările privind politica externă și de securitate s-au desfășurat în
cadrul mai larg al NATO. Planul Marshall a stat la baza configurării viitorului
Europei, chiar dacă redresarea econonomică se făcea deja simțităș acest plan a
contribuit la împiedicarea înaintării comunismului în Europa Occidentală și la
stabilizarea ordinii internaționale în scopul favorizării dezvoltării democrațiilor
politice și a economiilor de piață. NATO a oferit o structură solidă drept
contrapondere la Pactul de la Varșovia, semnat la date de 14 mai 1955 de către
Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, România, Albania și
Germania de Est. Chiar și Planul Schuman al Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului (CECO) – cea mai importantă inițiativă pentru apropierea franco-
germană, a fost lansat în 1950 ca răspuns la insistența americanilor, în scopul
asigurării unei umbrele supranaționale petru gestionarea resurselor utilizate în
producția de armament.
Aproape în aceeași perioadă, planul Comunității Europene a Apărării (CEA)
a fost propus de primul ministru al Franței René Pleven, în urma chemării SUA de
reănarmare a Germaniei Occidentale. CEA urma să includă Germania Occidentală,
Franța, Italia și țările Benelux, dar nu s-a putut materializa, din cauza neobținerii
ratificării de către Parlamentul francez. Gauliștii s-au opus planului – considerând
CEA ca pe o amenințare la adresa suveranității naționale a Franței, iar comuniștii
la fel – având în vedere legarea Franței de Statele Unite cu orientarea lor
capitalistă. Între timp, moartea lui Stalin și sfîrșitul Războiului Coreean au aplanat
preocupările privind un potențial conflict.
Cooperarea în domeniul politicii externe a continuat în contextul ripostei
președintelui Charles de Gaulle, atât la adresa hegemoniei SUA cât și a ambițiilor
supranaționale ale Comunității Economice Europene (CEE). Planul Fouchet propus
de de Gaulle în 1961 a fost conceput de Christian Fouchet, ambasadorul francez în
Danemarca și intenționa crearea unei alternative interguvernamentale la
Comunitățile Europene. Această încercare de menținere a unui echilibru de putere
în favoarea Franței nu a fost niciodată implementată, fiind primită cu lipsă de
entuziasm de către celelalte state membre ale CEE. Pe fondul aplicației britanicilor
de apartenență la CEE și al parteneriatului atlantic solicitat de președintele
Kennedy, planul Fouchet a fost, fără îndoială, o sfidare a leadership-ului SUA și o
încercare de subminare a forței NATO.
La summitul de la Haga din 1969 liderii europeni au hotărât să privească mai
îndeaproape politica externă, iar în 1970 au convenit să promoveze cooperarea
politică europeană (CPE) pentru coordonarea pozițiilor în materie de politică
externă. Cu toate acestea, nu a fost adoptată nici o lege privind politica externă,
fiecare țară acționând independent, iar regula de vot pentru majoritatea deciziilor a
rămas unanimitatea. CPE a avut un caracter strict interguvernamental și a fost
administrată de miniștrii de externe în cadrul Consilului de Miniștri. Ea avea să
dobândescă recunoaștere oficială mult mai târziu, în 1986, odată su semnarea
Actului Unic European.
După plecare lui de Gaulle în 1969, consultările de politică externă între
membrii CEE (organizate separat de NATO) au reprezentat o concesie acordată
francezilor, care doreau o politică externă europeană maia autonomă.
Crearea Consilui European în 1974 a ajutat procesul coordonării în sfera
politicilor externe. Dar coordonarea a fost marcată de reacții divergente ale statelor
europene occidentale, ca de exemplu în cazul Războiului Arabo-Israelian din
octombrie 1973, escaladând într-o nouă confruntare franco-americană. Cooperarea
în domeniul politicii externe și de securitate a fost foarte adesea propulsată de
evenimente externe care au revelat inadecvări. Cele mai sugestive exemple sunt
într-adevăr problemele Orientului Mijlociu, mereu la originea disputei
transatlantice.
Anii 1970 și 1980 constituie perioada unei Europe Occidentale a „forței
civile”. În opinia lui Duchêne (1973), unul dintre cei mai notabili cercetători ai
Europei forței civile, CEE trebuie să continue să rămână o grupare civilă, puternică
economic și relativ deficitară ca forță armată. Această idee corespunde orientării
generale a începutului anilor 1970, când semnificația forței militare se diminua în
același ritm în care cea a forței economice se amplifica. Twitchett (1976) a
argumenatat de asemenea că impactul Comunității Europene pe arena
internațională se obswervase mai mult prin influența diplomatică și comerț decât
prin puterea militară. Iată motivul pentru care problemele de securitate și apărare
nu se puteau afla pe agenda europeană, Europa Occidentală scoțând în evidență cu
precădere instrumente diplomatice mai degrabă decât coercitive în decursul acestei
perioade.
Anumite evenimente externe au reînnoit însă eforturile de promovare a
cooperării în domeniul politiciim externe. Revoluția iraniană din 1979 a produs
valuri mult dincolo de Orientul Mijlociu, cum noul regim a început să se
înstrăineze de aliații occidentali cândva apropiați. În era Khomeini, politica externă
a SUA față de Iran avea să comute de la una de angajare totală la una de apărare,
determinată de anti-americanismul galopant al Iranului (Pawels, 2011). Apoi, criza
poloneză a anilor 1980-1981, asociată emergenței mișcării de masă Solidaritatea, a
creat o mutare de accent în politica externă a SUA și serioase preocupări ale
europenilor. Aproape în aceeași perioadă a avut loc invazia sovietică a
Afganistanului, un eveniment major al Războiului Rece, marcând singura ocazie în
care Uniunea Sovietică a avut o intervenție militară în afara bolcului estic.
Mișcarea sovietivilor a cauzat aspre critici din partea americanilor și a Europei
Occidentale, însoțite de numeroase măsuri care să oblige retragerea Moscovei.
Politica externă și de securitate și-a reafirmat importanța odată cu unificarea
germană și cu revoluțiile anticomuniste din Europa Centrală și de Est din 1989 și
cu alte evoluții internaționale. Extinderea UE a devenit una dintre cele mai
semnificative și încordate provocări cu care s-a confruntat Europa din perioada de
după Razboiul Rece. Nu numai că extinderea amenința să dezechilbreze ordinea
internă a UE, dar noile granițe externe rezultate puteau crea noi diviziuni pe
continentul european. Aceasta însemna o radicală transformare a priorităților
strategice ale UE. Aproximativ în același timp, ăn 1990-1991, invazia Kuweitului
de către Iraq a scos la iveală poziții destul de diferite ale membrilor Comunității
europene. Franța și Marea Britanie au contribuit din plin cu trupe și avioane de
război, Germania și-a menținut poziția de respingere a “politicii forței”, alte state
precum Spania, Portugalia și Belgia au avut mici contribuții militare, în vreme ce
Irlanda a rămas neutră. Exact în acele împrejurări ministrul de externe belgian
Mark Eyskens a făcut faimoasa afirmație potrivit căreia Uniunea Europeană este
“un uriaș economic, un pitic politic și un vierme militar”i. Chiar dacă această
descriere eșuează în recunoașterea forței structurale a UE și a modurilor mai
subtile în care ăși exercită puterea pe tărâm internațional (Bossuyt, 2007), ea a scos
încă o dată în evidență necesitatea formulării unei politici externe și de securitate
comune. În plus, replicile europene la criza iugoslavă din 1990-1998 au fost și ele
destul de diverse.
Un moment cheie al eforturilor UE de a-și realiza propria capacitate de
apărare și operațiile de păstrare a păcii este reprezentat de Declarația Petersberg,
adoptată de Consiulul Ministerial al Uniunii Europene Occidentale din iunie 1992.
Cu acea ocazie, statele europene occidentale și-au exprimat disponibilitatea de a
furniza UE și NATO unități militare din întregul spectru al forțelor lor armate
convenționale. Pertersberg tasks au fost concepute astfel încât să se evite orice
confuzie între rolurile de apărare ale statelor individuale ale UE, ale NATO și ale
UE ca entitate; ele privesc operațiuni umanitare și de salvare, operațiuni de
menținere a păcii și trimitere de forțe de luptă în managementul crizelor, inclusiv
menținerea păcii. Acest spectru urma să fie extins prin Strategia de Securitate
Europeană din anul 2003.
Tratatul de la Maastricht (semnat pe 7 februarie 1992 și intrat în vigoare pe 1
noiembrie 1993) a stabilit în cele din urmă Politica Externă și de Securitate
Comună (PESC) ca un înlocuitor al CPE. Spre deosebire de CPE, PESC aduce
pentru prima dată o componentă explicită de politică și de apărare militară a
proiectului european. PESC devine unul din cei trei piloni ai UE, ceilalți doi fiind
Comunitatea Europeană și Justiția și Afacerile Interne. Obiectivele principale ale
PESC, așa cum au fost stabilite de Tratatul de la Maastricht, sunt prezentate în
Caseta 1.
Cele două noi instrumente introduse de Tratatul de la Maastricht pentru
implementatrea PESC au fost:
- poziții comune pentru stabilirea unei cooperări sistematice pe o bază
zilnică și
- acțiuni unite pentru a permitestatelor member
săacționezeîmpreunăînmoduri concrete bazatepe o decizie a Consiliului
referitoare la scopul specific al unor asemenea acțiuni, obiectivele UE în
derularea acestora și (dacă este necesar) durata, mijloacele și procedurile
de implementare.Caseta 1: Obiectivele PESC stabilite de Tratatul de la Maastricht
- Salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii
Europene
- Întărirea securității Uniunii și a statelor membre
- Prezervarea păcii și întărirea securității internaționale în consonanță cu prevederile
Cartei Națiunilor Unite și a Actului de la Helsinki (care a creat Conferința privind
Securitatea și Cooperarea în Europa – un forum al tuturor națiunilor Europei, ca și al
Statelor Unite și Canadei)
- Promovarea cooperării internaționale
- Dezvoltarea și consolidarea democrației și a domniei legii, respectul pentru drepturile
omului și pentru libertățile fundamentale
Realizările PESC de la începutul anilor 1990 sunt evidente, așa cum
subliniază Ginsberg (1997) și Holland (1995), însă dat fiind faptul că PESC a
reprezentat un pilon interguvernamental, nu exista nici o modalitate de a impune
statelor membre să respecte acele prevederi.
Opinia Comisiei Europene (1996)
“ConsolidareaUniuniiPoliticeșiPregătireapentruExtindere” a recunoscutcă,
spredeosebire de altedomeniiprecumpoliticacomercială, asistențaeconomică,
politica de dezvoltare și ajutorare a țărilor sărace și acțiunile umanitare, unde există
deja o politică unică coerentă față de restul lumii, PESC se află încă într-un stadiu
timpuriu al dezvoltării sale. Obiectivul unei mai clare identități pe scena mondială
a fost formulat și urama să fie realizat prin:
- aducerea laolaltă a diferitelor paliere incluzând relațiile externe într-un
singur tot unitar eficient, cu structuri și proceduri menite să sporească
consistența și continuitatea;
- îmbunătățirea politicii externe și de securitate comune în toate stadiile
funcționării sale;
- definireauneiidentitățieuropeneclareînprivințasecuritățiiși apărării, ca
parte integrantă a politicii externe și de securitate comune.
Cu cuvinteleluiDinan (2005), lecțiiledezastruluidin Iugoslavia nu au fost
suficiente pentru slăbirea meterezelor suveranității naționale în domeniul politicii
externe și nici statele membre nu au interpretat-o uniform. Bradford (2000)
vorbește chiar despre eșecul Europei de a concepe și implementa măsuri colective
de securitate în timpul disoluției Iugoslaviei și concluzioează că Uniunea
Europeană Occidentală nu reprezintă o alternativă realistă la NATO în „era post-
post-Război Rece”. Același autor afirmă că Acordul Dayton privind Bosnia-
Herțegovina (considerat o “pace neonorabilă”) a ilustratcăabilitateaEuropei de Vest
de a formula șiimplementa PESC era încăpreaslabăînabsența leadership-
uluiamerican.
Dreptconsecință, Tratatul de la Amsterdam, semnatpe 2 octombrie 1997
șiintratînvigoarepe 1 mai 1999, a identificatpatruinstrumente de
politicăpentruîmbunătățirea PESC (veziCaseta 2).
Caseta 2: Instrumente PESC ale Tratatului de la Amsterdam
- Principii și linii directoare (adoptate de Consiliul European) pentru furnizarea
direcției politice generale;
- Strategii comune (adoptate de Consiliu) pentru oferirea unei umbrele sub care
Consiliul putea adopta acțiuni conjugate și poziții comune cu votul majorității
calificate (cu excepția celor având implicații militare și de apărare). Strategiile
comune trebuiau să stabilească “obiectivele, duratașimijloacelepe care
Uniuneașistatele member le vor pune la dispoziție” înariile de interesreciproc;
- Acțiunile comune (adoptate de Consiliu) au fost revăzute pentru tratarea
situațiilor specifice necesitând “acțiuneoperațională”, cu
includereauneilisterevizuite a posibilelorlorconținuturi.
ConsiliulputeasolicitaComisieisăînainteze propuneri pentru asigurarea unei
implementări adecvate a acțiunilor comune.
- Pozițiile comune (adoptate de Consiliu) au fost de asemenea revizuite pentru
“definireaabordării de cătreUniune a uneichestiuniparticulare de
naturăgeograficăsautematică”.
O trăsătură distinctă a Tratatului de la Amsterdam a constituit-o introducerea
poziției de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate, care a fost
ocupată de Javier Solana timp de zece ani, dată fiind experoența acestuia ca
secretar general al NATO și ca ministru de externe al Spaniei.
Tratatul de la nisa semnat în anul 2001 a sporit și el însemnătatea PESC ca
pilon de susținere a viitoarei dezvoltări a Uniunii Europene.
Strategia Europeană de Securitate (SES) intitulată “O EuropăSigurăÎntr-o
Lume Mai Bună”, adoptată de Consiliul European în 12-13 decembrie 2003,
furnizeazăcadrul conceptual pentru PESC. Atitudineadiferită a țărilor UE
asuprainvazieiIraqului de cătreamericaniîn 2003 a pus în lumină nevoia unei
viziuni strategice comune pentru sporirea coeziunii interne la nivel european. Cele
cinci amenințări majore identificate de SES sunt: terorismul, proliferarea armelor
de distrugere în masă, conflictele regionale, eșecul la nivel statal și crima
organizată. SES; care reprezintă prima declarație făcută de statele membre ale UE
cu privire la obiectivele lor strategice, atrage de asemenea atenția asupra
angajamentelor preventive pentru evitarea de noi conflicte sau crize, o prioritate
fiind securitatea din vecinătatea UE – Balcanii, Caucazul de Sud și zona
mediteraneeană.
Atunci când, la începutul anilor 1990, președintele sârb Slobodan Milošević
și-a plasat forțele în Kosovo, liderii UE au conștientizat necesitatea înlăturării unui
alt dezastru umanitar. În iunie 1999. Consiliul European ținut la Kőln, în
Germania, a decis să ofere UE mijloacele și capacitatea de a-și asuma
responsabilitatea legată de politica europeană comună de securitate și apărare.
Atfel s-a născut politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), ca un concept
de securitate sui generis, distingându-se prin două trăsături specifice: a) o
înțelegere comprehensivă a politicii de securitate raportată la instrumentele
dispobinile și b) un mandat politic îngust definit comparativ, concentrast pe
managementul conflictului și al crizelor internaționale.
Marea Britanie și Franța au fost liderii implementării PESA, reprezentând
singurele țări pregătite să trimită forțe militare în afara Europei pentru mai mult
decât intervențiile Națiunilor Unite de menținere a păcii.
Extinderea UE în țările post-comuniste ale Europei Centrale și de Est a dus
cu sine o mai mare diversitate și în același timp capacități limitate pe agenda
PESA. Fără îndoială, extinderea a contribuit la o situațe mai stabilă pe continentul
european și a reprezentat o semnificativă realizare în domeniul PESC (așa cum
descriu pe larg Keukeleire și MacNaughten, 2008), dar prioritățile de politică
externă ale țărilor din Europa Centrală și de Est erau încă determinate de imediata
lor vecinătate, aceste state fiind mai puțin interesate de afacerile globale.
Două exemple ilustrează pozițiile destul de diverse ale unor state din această
regiune.
În 2003, cu prilejul crizei din Iraqii, care a subminat credibilitatea UE ca
actor internațional, UE a afișat trei puncte de vedere: 1) cel al suporterilor SUA
(Marea Britanie, Danemarca, Italia, Olanda, Spania și țările Europei Centrale și de
Est); 2) al oponenților intervenției americane (Austria, Belgia, Franța, Germania și
Grecia); 3) al țărilor cu pozițieneutră (Finlanda, Irlanda, PortugaliașiSuedia).
Atitudinea Europei Centrale și de Est în această privință a contribuit la creșterea
tensiunii dintre integrarea europeană și solidaritatea atlantică (Maracz, 2008).
Un alt exemplu îl constituie conflictul din Kosovo, când România iii și
Slovacia nu au recunoscut independența Kosovoiv, probabil pentru evitarea unui
precedent pentru tendințele separatiste ale minoritpților lor maghiare.
Pentru întreaga Uniune, exemplele de mai sus chiar au determinat unii
analiști precum Chari și Cavatorta (2003) să se întrebe dacă nu cumva problema
Iraqului ucidea visul unei UE unite, în vreme ce Gordon și Shapiro (2004), după o
detaliată disecare a rupturii dintre SUA și europa, au demonstrat că un nou
parteneriat transatlantic este atât necesar cât și posibil pentru obiectivul securității
comune. Recunoașterea independenței Kosovo a scos într-adevăr la iveală unele
slăbiciuni ale UE, chiar dacă unul dintre cele mai mari merite ale acesteia ce nu
trebuie uitat este rolul său istoric în exorcizarea demonilor naționalismului în
Europa.
Încercând să accentueze implicațiile extinderii pentru mai larga periferie
europeană, Comisia Europeană a avansat propuneri pentru o politică de vecinătate
mai complexă, materializată într-un cadru de cooperare pentru statele aflate la
horarele de est ale UE. Așa cum au arătat Giegerich și Wallace (2010), aceasta a
fost de fapt o măsură de politică externă, dar definită și administrtată cu ajutorul
unor instrumente civile.
Tratatul de la Lisabona a avut importante implicații pentru PESC/PESA. O
inovație cheie a fost înlocuirea “MinistruluiUniuniipentruAfaceriExterne” cu un
nou “ÎnaltReprezentantpentruPoliticaExternăși de Securitate”, care va fi
șivicepreședinte al ComisieiEuropene, urmândsă fie susținut de un Serviciu
European de AcțiuneExternă. Din punce de vedere instituțional, o altă noutate a
apărut prin noul președinte permanent al consiliului care va prezida Consiliul
European și va asigura reprezentarea externă a Uniunii în chestiunile legate de
politica externă și de securitate comună, fără a prejudicia puterile Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru Afecri Externe și Politica de Securitate.
O altă modificare notabilă este introducerea articolului de asistență mutuală
care arată ca o clauză de apărare mutuală, prin aceea că stipulează că “dacă un stat
membrueste victim gresiuniiarmatepeteritoriulsău, celelalte state member
voraveaobligația de asistențășiajutorprintoatemijloaceleaflateînputereasa”. Există
de asemenea o clauză de solidaritatereciprocăintrodusăînurmaataculuiterorist de la
Madrid.
Trecerea în revistă de mai sus (vezi și Caseta 3 pentru o cronologie sintetică
a politicii comune externe, de securitate și de apărare a UE) demonstrează că UE a
creat structuri instituționale pentru dezvoltarea unei politici externe și de securitate
comune și că, treptat, statele membre ale UE și-au consolidat politicile externe într-
un grad remarcabil asupra multor aspecte. Aceste eforturi au permis UE să își
afirme rolul pe scena internațională și să adauge un important palier identității sale.
Pe măsură ce instituțiile introduse de Tratatul de la Lisabona se maturizează, UE se
va concentra pe dezvoltarea și întărirea PESC și a PESA în confruntarea cu marile
provocări apărute în noul context global.
Dezvoltări recente ale PESA
Expansiunea politicilor UE în sfera aspectelor de securitate și apărare a avut
până acum un impact limitat asupra securității globale, dar potențialul UE de a
răspunde crizelor oriunde în lume arată o tendință crescătoare.
Evoluția PESA a fost impulsionată de conflictul din Kosovo din 1999, care a
demonstrat cu tărie că guvernelor europene le lipseau mijloacele necesare pentru a
asigura securitatea în propria lor regiune (Payne, 2003).
Caseta 3: Cronologia politicii comune externe, de securitate și apărare
Martie 1948: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie semnează Tratatul de la
Bruxelles de apărare mutuală.
Aprilie 1949: SUA, Canada șizecețărieuropene occidentale semnează Tratatul Nord Atlantic.
Mai 1952:TratatulComunitățiiEuropene de Apărareestediscutat de cele șase state membre ale
CECO. Acesta ar fi creat o armată europeană comună, dar în august 1954 Adunarea Națională
Franceză respinge tratatul.
Octombrie 1954: UniuneaEuropeanăOccidentală (Western European Union – WEU)
estecreatăînbazaTratatului de la Bruxelles, extinzându-se apoipentru a include Italia și Germania
de Vest. Germania de Vest se alătură NATO.
Octombrie 1981: MăsurileaprobateprinRaportul de la Londrainclud mecanismul de consultare pe
timp de criză: oricare trei miniștri de externe pot conveni un meeting al CPE în decurs de 48 de
ore. În meetingurile cu reprezentanți aim unei țări terțe, președinția poate fi însoțită de
președințiile anterioară și următoare (troika).
Februarie 1986: ActulUnic European (AUE) estesemnat, conținândTitlul III asupra CPE. CPE
poatediscuta “aspectelepoliticeșieconomice ale securității”.
iThe New York Times, 25 January 1991.iiRăzboiul din Iraq a fost cauzat de îngrijorarea privind ambițiile militare ale lui
Saddam Hussein și de eventualitatea că Iraqul ascundea echipelor de inspecție ale
ONU aspecte legate de programul său de distrugere în masă.iiiSe cuvine făcută o mențiune în cazul României: în aprilie 2013, ca urmare a unei
rezoluții a Parlamentului European care îi impulsiona pe toți membrii UE ce nu
recunoscuseră independența Kosovo să facă acest lucru, primul-ministru român
Victor Ponta a afirmat că țara sa trebuie să urmeze orientarea UE.ivIndependența Kosovo nu a fost recunoscută nici de Cipru, Grecia și Spania, în
ultimul caz din cauza îngrijorării legate de propriile mișscări de independență din
Țara Bascilor și din Catalonia.
Februarie 1992: Este sxemnatTratatul de la Maastricht, înlocuindu-se CPE cu PoliticaExternăși
de Securitate Comună. Consiliul miniștrilor de externe va decide Pozițiile Comune și Acțiunile
Conjugate, pentru acestea utilizându-se votul majorității calificate.
Iunie 1992: DeclarațiaPetersbergstipluleazăcă WEU se vaangajaînsarciniumanitareși de salvare,
operațiuni de menținere a păciișisarcini de management al crizelor, inclusive menținereapăcii
(Pertersberg Tasks).
Ianuarie 1994: Summitul NATO hotărăștecăactivele NATO pot fi utilizate de către WEU
șiacceptăconceptul de “ForțeCombinatedeeAcțiune”.
Octombrie 1997: Este semnatTratatul de la Amsterdam, care conținecâtevareforme ale pilonului
PESC. Votulmajoritățiicalificatepoate fi folositpentru implementarea Strategiilor Consiliului
European, iar statele membre se pot abține de la luarea deciziilor. Este introdus unh Îmnalt
Reprezentant pentru PESC.
Decembrie 1998:Declarația Franco-Britanicăasupra capacității militare a UE la St. Malo.
Iunie 1999: Consiliul European de la Kőln decidecă UE trebuiesă fie
capabilăsăîndeplineascăPetersberg Tasks, înlocuind WEU.
Decembrie 1999: Consiliul European de la Helsinki stabileșteobiectivul central al
politiciieuropene commune de Securitate șiapărare.
Iulie 2001: Este creatCentrulSatelit al UniuniiEuropeneînscopulsprijiniriifuncțiilor de
monitorizareaavertismentelortimpuriiși a crizelorîncadrul PESC și PESA. AcestCentrudevine
operational la 1 ianuarie 2002.
Martie 2002 - Iunie 2003: ConvențiaprivindViitorulEuropeischițeazăuntratat constitutional
stabilind un ministru de externe European, un ministru de externe european, o agenție europeană
de armament, cercetare și capacitate militară.
Noiembrie 2003: Miniștrii de externe din UE se pun de accord
asupracooperăriistructuratepermanenteîndomeniulapărării (grupuri de luptă), asupraunei clause
de asistență mutual șiasupracreăriiunei cellule a UE de planificarecivilășimilitarăîncadrul staff-
uluimilitar al UE.
Iunie 2004: Prevederileagreateîncepând cu 2002 sunt incorporate îndraftultratatuluiconstitutional
șimultedintreelesuntimplementateînainte de ratificareatratatului (cu excepțiaministrului de
externeși a Serviciului European de AcțiuneExternă).
Iunie 2007: Consiliul European hotărăște un mandat de negocierepentru un noutratat de reformă,
care păstreazăprevederiletratatuluiprivitoare la relațiileexterne (postul de ministru de
externefiindredenumitÎnaltReprezentant al UniuniipentruAfaceriExterneșiPolitica de Securitate).
Decembrie 2009: IntrăînvigoareTratatul de la Lisabona.
Decembrie 2010: Este lansatoficialServiciul European de AcțiuneExternă.
Martie 2012: Pentru prima oară, ConsiliulAfacerilorExterneactiveazăCentrulOperațiunilot=r UE
pentrucoordonareamisiunilorcurente ale PESA în Horn of Africa.
Operațiile militare din 2003 în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei –
FYROM (Misiunea CONCORDIA) marchează începutul efectiv al PESA. Scopul
principal al CONCORDIA a fost, la solicitarea explicită a guvernului FYROM,
acela de a contribui la un mediu stabil și sigur.
În cadrul PESA, UE a sprijinit Republica Democrată Congo (DRC)v în
reforma sectorului securității, contribuind astfel la promovarea păcii și a stabilității
în Africa. Una din principalele cauze ale conflictului în DRC a fost pletora sa de
minerale și resurse valoroase, guvernul congolez fiind incapabil să controleze în
întregime teritoriul său. Operațiunile militare ale UE în Congo (desfășurate în 2003
și 2006) au contribuit într-adevăr la stoparea escaladării conflictului, deși au apărut
unele deosebiri de opinii între Franța și Germania. În vreme ce Franța era dispusă
să își desfășoare forțele militare în 2003, pentru Germaniaq era dificil să adopte în
2006 o poziție fără echivoc, ca întotdeauna constrânsă de trecutul său și cu o
populație extrem de critică față de acțiunile militare. Operațiunea condusă de
germani îm Congo a fost îndeplinită cu succes, dar a provocat discuții aprinse între
Javier Solana și ministrul german al apărării Franz Josef Jung, astfel încât mașina
franco-germană a părut prost echipată pentru derularea PESA.
vDocumentele care au fundamentat această misiune au fost Council Joint Action
2005/355/CFSF din 2 mai 2005 (EUSEC DR Congo) și Coucil Joint Action CFSP
din 12 iunie 2007 (EUPOL DR Congo).
Brummar (2006) identifică un decalaj similar între Franța și Marea Britanie.
Franța accentuează o abordare strategică, în timp ce Marea Britanie urmează o
abordare mai pragmatică/tactică, ce subliniază valoarea cea maim înaltă a banilor,
fără a mai pomeni și deosebirile dintre cele două țări în privința rolului SYA și alm
NATO. Toate aceste puncte de vedere diverse au continuat să pună bariere în calea
unei funcționări corespunzătoare a PESA.
În orice caz, intervenția în Congo din anul 2003 (ARTEMIS) a reprezentat
prima operațiune PESA a UE care s-a desfășurat în afara Europei și fără asistența
NATO. Așa cum observă Giegerich și Wallace (2004), participarea UE în
operațiunile militare din Congo și din Macedonia a demonstrat că UE nu era o
putere atât de soft.
În războiul libanez din 2006 dintre Israel și Hezbollah, UE a luat decizia
refuzului unei operații militare – dar de această dată a fost vorba de o poziție
comun acceptată. Existau doi factori determinanți ai acestei atitudini. Primul era
reținerea Franței, a Marii Britanii sau a Germaniei de a acționa ca națiune lider, iar
cel de al doilea a constat în potențialul misiunii de a escalada în ostilitate deschisă.
Dacă în Congo apărătorii europeni ai păcii au fost ținuți la distanță de zonele cu
cele mai mari violențe, misiunea din Liban presupunea desfășurarea trupelor UE în
regiunile cele mai tensionate. Nici o țară a UE nu deținea capitalul politic de a
susține o operațiune militară de un risc atât de ridicat. Chiar dacă UE a ratat o
oportunitate de a-și spori credibilitatea de furnizor de securitate, guvernele UE au
creat de această dată un mecanism de control interesnt și făro precedent (Gowan,
2007). O celulă strategică specială a fost instalată la sediul Națiunilor Unite pentru
conducerea operațiunii. Această celulă raporta în ultimă instanță Secretarului
General al ONU, dar nouăsprezece din cei douăzeci și șapte ofițeri ai celulei erau
din statele membre ale UE, permițând astfel un control semnificativ respectivelor
guverne europene.
Evoluția PESA a fost într-adevăr acompaniată de cooperarea cu națiunile
Unite. Gowan (2009) ilustrează o strânsă relație pe baza câtprva exemple. Dintre
cele 23 de misiuni PESA lansate între 2003 și 2009, 15 au fost derulate în țări în
care ONU are o misiune de menținere sau de creare a păcii. Toate misiunile UE din
Africa au presupus cooperarea directă sau indirectă cu ONU, întinzându-se de la
suport militar (ca în Republica Democratică Congo) și până la eforturi paralele de
susținere a Uniunii Africane (UA) în Darfur. Operațiunea navală a UE de pe coasta
Somaliei (Atalanta) s-a desfășurat în paralel cu suportul ONU pentru apărătorii UA
ai păcii din Mogadishu și a protejat ajutorul naval al ONU. Cooperarea UE-ONU a
îmbrăcat de asemenea forme neașteptat de complexe în Kosovo și Georgia.
Un aspect nou al PESA și al rolului UE în rezolvarea conflictelor a fost adus
de războiul dintre Rusia și georgia din august 2008. Odată cu aderarea Bulgariei și
a României în 2007 și cu asociata extindere a granițelor UE la Marea Neagră,
stabilitatea în Georgia a devenit extrem de importantă pentru interesele Uniunii.
Teritorialitatea disputată a Georgiei s-a transpus în riscuri majore pentru
securitatea europeană.
UE a eșuat în împiedicarea izbucnirii conflictului, dar, în mod paradoxal,
rolul său în rezolvarea conflictelor a crescut în urma acestui eveniment. Așa cum
remarcă Bardakçi (2010), îndepărtarea monitorizării OSCE din Oseția de Sud pe
31decembrie 2008 și a Misiunii de Observație a ONU (UNOMIG) din Abkhazia pe
15 iulie 2009, din cauza votului exercitat de Rusia pe motivul refuzului acestor
organizații de a recunoaște regiunile separatiste, a făcut ca UE să devină singurul
organism internațional cu observatori în Georgia. Aceasta a constituit într-adevăr o
evoluție pozitivă a rolului UE în rezoluția conflictelor. Cu toate acestea, o Rusie
din ce în ce mai încrezătoare în forțele proprii și lipsa unei strategii coerente pentru
vecinătatea estică au reprezentat o barieră în calea promovării unei vizibilități
solide a UE în regiune. În linii generale, cazul Gerorgiei demonstrează încă o dată
că dezvoltarea PESA a fost realizată prin impulsul diferitelor șocuri exogene.
PESa este înlocuită cu Politica Comună de Securitate și Apărare (PCSA), o
schimbare de nume introdusă de Tratatul de la Lisabona, care marchează o piatră
unghiulară ăn evoluția acestei arii de politică, aducând cu sine atât continuitate cât
și inovație. Dedicând o nouă secțiune acesteim politici în tratatele fondatoare,
Tratatul de la Lisabona evidențiază natura specifică a PCSA, care încă constituie
parte integrantă a PESA.
În cadrul creat de PCSA, următaorele noi sarcini au fost adăugate celor
existentevi:
operațiuni unite de dezarmare
sarcini de consiliere și de asistență militară
sarcini înstabilizarea post-conflict.
În implementarea PCSA, Tratatul de la Lisabona recunoaște intervenția
potențială a forțelor multinaționale, care sunt rezultatul alianței militare dintre
anumite state membre ale UE ce au decis să își combine capacitpțile, echipamentul
și personalul. Principalele “Euroforțe”suntprezentateînCaseta 4.Caseta 4: Principalele “Euroforțe”recunoscute de Tratatul de la Lisabona
Eurofor, regrupând forțe terestre între Spania, Franța, Italia și Portugalia
Eurocorps, regrupând forțe terestre între Germania, Belgia, Spania, Franța și
Luxemburg
Euromarfor, regrupând forțe maritime între Spania, Franța, Italia și Portugalia
Grupul Aerian European, regrupând forțe aeriene între Germania, Belgia,
Spania, Franța, Italia, Olanda și Marea Britanie.
viSarciniumanitareși de salvare, sarcini de împiedicare a conflictelor și de menținere
a păcii și sarcini de trimitere de forțe în managementul crizelor
Tratatul de la Lisabona extinde Pertersberg Tasks și introduce noul
concept al unei obligații de apărare colective. Stabilirea unei Cooperări
Structurale Permanente și a Agenției Europene de Apărare întărește
capacitatea UE ca actor militar. În plus, așa-numitul “grup al clauzeidorite”
înlăturăposibilitatea veto-uluideoarece, potrivitacestei clause, dacăanumite
state member intenționeazăsă participle într-o misiune, ele pot fi însărcinate
de cătreConsiliu cu protecțiavalorilorșiinetreselorUniunii.
În ciuda tuturor acestor inovații, care țintesc stabilirea treptată a unei
apărări comune europene,, PCSA rămâne o chestiune fundamental
interguvernamentală, iar mijloacele financiare pentru misiunile externe sunt
furnizate de statele membre ale UE. Apărarea rămâne un domeniu mai
degrabă național decât european. Relativa ineficiență a PCSA rezidă în
împotrivirea statelor membre ale UE de a renunța la controlul asupra
problemelor de apărare națională. Sistemul de vot al PCSA este
unanimitatea, însemnând că se impune acordul tuturor statelor pentru
lansarea unei misiuni. Misiunilșe militare ale UE au avut un caracter limitat
iar eșecul UE de a compensa incapacitatea națională crescândă (cuplată cu
austeritatea recentului context al crizei economice) constituie un “deficit de
apărare” pentruinteresele europene de securitate.
Așa cum sugerează Menon (2013), soluții însă există pentru toate
aceste slăbiciuni. În opinia autorului menționat, apare necesitatea unei
transferări a politicilor naționale de apărare către autoritatea europeană într-
un grad mai mare decât a existat vreodată. Luându-le statelor membre
dreptul de veto în domeniul intervențiilor militare ar însemna o accelerare a
procesului decizional. Achizițiile la nivel european ar asigura inter-
operabilitatea și ar crea economii de scară și apariția unei Piețe Europene a
Echpamentului de Apărare. Astfel, modul cel mai eficient pentru rezolvarea
“deficitului de apărare” ar fi trecereaarmamentului la
nivelcomunitarșiînlocuireaagențiilornaționale cu instituțiisupranaționale.
O nouă paletă de oportunități este adusă și de deciziile instituționale
ale anului 2014, în care au avut loc alegerile pentru Parlamentul European,
intrarea în atribuții a unei noi Comisii Europene și a unui nou Înalt
Reprezentant UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.
Răspunsul UE la recentele provocări de securitate
Vom examina în continuare, printr-o analiză explorativă a politicii,
cele mai recente provocări la adresa securității și asociatele poziții ale UE,
instrumentele, parteneriatele și strategiile de securitate și apărare utilizate,
reliefând în același timp unele din aspectele cheie semnalate de literatura de
specialitate. Vom discuta câteva chestiuni emergente de securitate, revelând
gradul lor ridicat de insolubilitate precum și sfidările la adresa principiilor
pacifiste promovate dee UE. Vom investiga cu atenție eforturile UE de a se
adapta la agenda fluidă a securității din ultimii ani și rezultatele mixte
obținute în confruntarea cu Primăvara Arabă, cu ambițiile nucleare ale
Iranului și cu criza din Ucraina.
Revolta populară din Tunisia
Până la evenimentele din 2010, Tunisia a afișat o stare de stabilitate
iluzorie. Țelul revoltei populare a fost acela de a curma regimul autoritar și
de a-l înlătura pe președintele Ben Ali, ceea ce s-a înfăptuit pe 14 ianuarie
2011. Evenimentele din Tunisia au declanșat apoi toate mișcările arabe din
nordul Africii și din Orientul Mijlociu.
Viabilitatea actualului guvern tunisian este pusă sub semnul întrebării
de opoziție deoarece procesele de reformă sunt lente iar sentimentul general
de nesiguranță rămâne rificat. În ceea ce privește securitatea internă, există
puțină încredere în forțele de poliție, acestea având o proastă reputație – dată
fiind loialitatea lor anterioară față de președintele Ben Ali. Problemele de
securitate au devenit în anumite împrejurări o preocupare pentru
comunitățile religioase, prin aceea că ele sunt chemate să asigure securitatea
(Eriksson și Zetterlund, 2013).
În vreme ce larga și spontana mobilizare a tunisienilor a fost
încununată de succes în îndepărtarea domniei lui Ben Ali, rămâne neclar
dacă viitorul apropiat va aduce reforme politice autentice, esențiale pentru
stabilitate, sau dacă instabilitatea continuă va afecta și celelalte țări din
regiune.
Se impune astfel o radicală regândire a atitudinii UE față de această
regiune, la baza căreia să stea hotîrârea de a stopa politicile îngăduitoare ale
UE față de țările ce nu implementează serioase reforme politice, în ciuda
doveditei lor disponibilități de a coopera în lupta împotriva terorismului și a
migrației ilegale și de a contribui la realizarea altor obiective geostrategice
(Ayadi et al., 2011).
UE acționat rapid pentru sprijinirea tranziției în Tunisia. Suportul
politic este ilustrat de vizite regulate, Concluzii ale Consiliului și Declarații
ale Înaltului Reprezentant. În septembrie 2011 a fost constituită EU-Tunisia
Task-Force.
Documentul “EU’s Response to the Arab Spring: The State-of-Play
after Two Years”viireafirmă că relațiile UE-Tunisia se bazează pe cei trei M
inter-relaționați: “money”, “market”, “mobility” (bani, piață, mobilitate).
Mobilitatea este problematică în special, datorită legăturii sale cu justiția,
securitatea și apărarea. Pe fondul violențelor crescânde din alte țări nord-
viiVeziwww.eu-un.europa.eu/articles/en/article_13134_en.htm
africane, UE nu va lua in nici un caz măsuri de ușurare a intrării în UE a
rezidenților tunisieni și a celor aflați în tranzit. Dezbaterile privind un
“ParteneriatpentruMobilitate”
înceeacepriveștemigrațiașisecuritateasuntînderulare.
Turbulențelepolitice din Egipt
Inspirate de revoltapopulară din Tunisia, protestemasive au erupt
înEgipt la începutulanului 2011. Situația social, economicășipolitică din
Egiptaexercitat la rândulei un puternic impact asuprațărilorvecine. Mișcarea
din Egipt a produs într-adevăr un larg efect de contagiune în țările arabe. În
termeni de securitate regioanală, Egiptul rămâne un stat pivot în Orientul
Mijlociu și nordul Africii, bucurându-se de bune relații cu Israelul și de o
strânsă colaborare cu SUA.
Euforia creată de Primăvara Arabă și de colapsul regimului Hosni
Mubarak la data de 11 februarie 2011 a fost înlocuită de o perioadă de
polarizare politică și socială, violență crescândă și stagnare economică.
Stabilitatea în Egipt se remarcă drept parte componentă a
comprehensivei strategii de securitate a UE din imediata sa vecinătate.
Regiunea mediteraneeană de sud este o zonă pe care UE o consideră
esențială pentru securitatea și prosperitatea sa. În urma Primăverii Arabe din
2011, UE a relansat Politica Europeană de Vecinătate pentru a-și exprima
solidaritatea cu cei aspirând la democrație. EU-Egypt Task Force a fost
lansată ăn luna noiembrie a anului 2012viii.
viiiAceastaeste similară cu EU-Tunisia Task Force, care coordonează suportul
european și internațional pentru tranziția Tunisiei către democrație și pentru
redresarea sa economică.
Această criză a revelat unele provocări cu care s-a confruntat UE. În
situația mult dezbătută a Egiptului, SUA este țara ce a jucat un rol central, pe
fondul absenței unei politici europene independente. Căderea lui Mohammed
Morsi în iulie 2013 a fost o evoluție puternic susținută de SUA și de
președintele Barack Obama. Referindu-se la prăbușirea nesustenabilă din
Egipt, Dworkin și Michou (2014) pun în evidență o viziune pe termen lung
asupra politicii europene. În acest sens, tentația UE de a accepta acțiunile
autorităților egiptene așa sum se prezintă în momentul de față, fără o
perspectivă de viitor, trebuie evitată, deoarece acestea nu par să conducă la
o politică stabilă sau la o îmbunătățire a securității. În cazul Egiptului, UE se
confruntă de asemenea cu concurența altor puteri mondiale. În vreme ce
țările europene sunt dornice să își continue cooperarea cu Egiptul în materie
de securitate și în alte domenii, statele din Golf și Rusia stau pregătite să
ofere surse alternative de suport financiar și diplomatic, ca și cooperare
pentru securitate și export de arme. O altă mproblemă este reprezentată de
faptul că grupurile politice reprezentând cel mai bine viziunea pe care3
Europa dorește să o promoveze sunt prea slabe pentru a juca un rol major în
viitorul apropiat.
Criza din Libia
Conflictul armat libian din 2011 dintre forțele loiale colonelului
Muammar Gaddafi și cele de opoziție a oferit un tablou mixt în care țări
europene (Franța și Marea Britanie) s-au aflat în centrul acțiunilor militare,
dar Europa nu, din cauza lipsei voinței statelor membre și a temerilor și
restricțiilor legate de Rezoluția UNSC 1973ix. În timpul votării acestei
Rezoluții, abținerea germană (de netrecut cu vederea și datorată fie ezitării
germane de a utiliza forța fie absenței voinței politice din partea statelor
nordice de a investi în zona mediteraneeană) a pus în lumină divizarea UE în
privința unei probleme de securitate.
UE nu s-a distins printre liderii intervenției, deși Libia este unul dintre
vecinii apropiați, țările mediteraneene și arabe reprezentând o regiune
importantă pentru stabilitatea Europei. Cazul Libiei, în care doar fRanța și
Marea Britanie și-au asumat acțiune militară, demonstrează încă o dată că
UE este mai puțin înclinată către un răspuns de securitate coerent și mai mult
către o întoarcere la acțiunea bilaterală.
UE a întreprins într-adevăr câteva măsuri în scopul împiedicării
accentuării crizei, ca de exemplu eforturi umanitare și deschiderea în
Benghazi a unui oficiu UE ce a conferit mai multă eficiență acțiunilor
europene și a reprezentat o recunoaștere de facto a Libyan National
Transitional Council (NTC).
Criza din Libia furnizează trei lecții strategice cheie pentru Europa
(Biscop, 2011): 1. necesitateapentru UE de a-șiurmăripropriileinteresevitale,
ținândcont de faptulcănimenialtcineva nu le vaproteja; 2. necesitatea de a
gândi și acționa în mod strategic; și 3. asigurarea capacităților militare
adecvate, care încă rămân deficiente.
Conflictul libian a dovedit cu prisosință că UE ar putea fi pusă în fața
situației de a întreprinde acțiuni militare dacă nici un alt mijloc nu
funcționează, această neînsemnând totuși o militarizare a relației cu țările
arabe din zona mediteraneeană; dimpotrivă, s-ar putea încadra într-o
abordare comprehensivă a ariei mediteraneene, incluzând asistență,
ixAceastă Rezoluție a constituit baza legală pentru intervenție militară în războiul
civil libanez, cerând “imediataîncetare a focului”
șiautorizândcomunitateainternaționalăsăutilizezetoatemijloacelenecesarepentruprot
ecțiacivililor.
cooperare economică și tehnică, comerț și oportunități de acces pe piețele
europene. Toate aceste măsuri ar putea ajuta țările din nordul Africii să își
reconstruiască economiile pe o cale sustenabilă și ar crea mai multă
securitate în regiune.
Războiul civil din Siria
Una din cele mai presante probleme în proxima vecinătate a UE este
războiul civil din Siria. În această țară, de-a lungul ultimilor trei ani, peste
100.000 de sirieni și-au pierdut viața în cursul escaladării conflictului dintre
forțele loiale președintelui Bashar-Al-Assad și cele opuse guvernării sale.
Sângeroasele lupte interne au distrus comunități întregi și au obligat mai
mult de nouă milioane de oameni să își abandoneze locuințele. Ceea ce a
început ca un alt eveniment al Primăverii Arabe, având scopul înlăturării
unui lider autocrat, a degenerat într-un război brutal implicând puterile
regionale și mondiale.
De când violența și represiunea au izbucnit în Siria în luna martie a
anului 2011, UE nu numai că a chemat în repetate rânduri încetarea
atacurilor, dar a și suspendat alte acorduri menite să cimenteze o mai strânsă
relație cu Damascul. Ca urmare a sancțiunilor UE din noiembrie 2011,
Banca Europeană de Investiții a înghețat orice plată destinată împrumuturilor
și contractelor de asistență tehnică cu statul sirian.
Criza regională din Siria a demonstrat din nou că, în comparație cu
alte arii ale politicilor europene, politica de apărare și securitate este foarte
susceptibilă la diferențrle de opinii dintre statele membre. UE s-a opus
trimiterii de arme în Siria, dar liderii statelor europene nu au putut ajunge la
o înțelegere privind revocarea interzicerii armelor trimise opoziției. Franța și
Marea Britanie au anunțat că vor lua în considerare o abrogare unilaterală a
acordului prin trimiterea de arme rebelilor sirieni. Pe de altă parte, a ieșit la
iveală o consecință neașteptată pentru politica externă. Opoziția statelor
europene majore (precum Franța și Germania) față de războiul din Iraq
condus de americani în 2003 a fost înlocuită de sprijinul european cel mai
explicit pentru politica SUA în relațiile cu Damascul. Pozițiile președintelui
francez François Hollande și cancelarului german Angela Merkel au fost
destul de diferite de cele ale predecesorilor lor Jacques Chirac și Gerhard
Shrőder în 2003.
În toate revoltele ce s-au aprins în Africa de Nord și în Orientul
Mijlociu și care au schimbat radical peisajul internațiobal și regionalx,
spiritul animat de reformă al cetățenilor este acum umbrit de polarizare și
tensiuni între liberalii seculari și islamiști, între variatele grupuri islamice
sau între guvern și societatea civilă. Așa cum remarcă Youngs (2014), ceea
ce observatorii occidentali au văzut inițial ca pe un proces în care societatea
civilă reformistă s-a ridicat împotriva regimurilor autoritare, apare în prezent
ca o problemă a admnistrării a miriade de niveluri de polarizare în cadrul
societăților. În acest context, UE și-a sporit accentul asupra construirii
consensului în eforturile sale diplomatice și a dezvoltat inițiative de trimitere
de fonduri în Orientul Mijlociu. UE încearcă de asemenea să ajute medierea
conflictului și promovarea reformelor în aceste țări.
Programul nuclear al Iranului
Interesul Iranului pentru tehnologia nucleară datează încă din anii
1950, când Șahul a înceout să primească asistență prin US Atoms for Peace
xPentru UE înainte 2010, situația din vecinătatea sudică a însemnat stabilitate fără
democrație, UE necerând în nici un stadiu schimbarea regimului.
Program. Iranul a semnat Tratatul de Non-Proliferare a Armelor Nucleare de
pe poziția unui stat non-nuclear în materie de armament. Acest Tratat a fost
semnat de Iran în 1968 și ratificat în 1970, dar ambițiile Șahului legate de
armele nucleare nu s-au oprit aici. Expansiunea programului nuclear a fost
stopată de Revoluția Iraniană din 1979 și de războiul dintre Iran și Iraq, dar
anii 1990 au dezvăluit că Iranul începea să clădească o capacitate nucleară
indigenă.
În august 2002, Consiliul Național de Rezistență al Iranului, un grup
de opoziție stabilit la Paris, a dat în vileag existența unor facilități nucleare
nedeclarate în Iran, ceea ce a provocat un impas diplomatic cu comunitatea
internațonală și sancțiuni la adresa investițiilor iraniene din sectorul nuclear.
Eforturile UE de rezolvare a conflictului generat de programul nuclear
al Iranului s-au demarat în împrejurările particulare determinate de invazia
Iraqului din 2003 condusă de SUA, care au divizat statele membre ale UE și
au dăunat relațiilor transatlantice. În aceste condiții, problemele legate de
securitatea internațională și-au sporit importanța. Un Iran cu arme nucleare
putea antrena consecințe majore pentru securitatea regională și globală.
La data de 14 iunie 2008, Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE
pentru Politica Externă și de Securitate Comună, l-a întâlnit la Teheran pe
ministrul de externe iranian în scopul înghețării eforturilor Iranului de
îmbogățire a resurselor de uraniu, dar Ayatolahul Khamenei și-a continuat
politica de dezvoltare nucleară.
UE recunoaște drepturile iranului de a uitiliza energia nucleară în
scopuri pașnice, dar aceste3 drepturi sunt condiționate de îndeplinirea
obligației de a nu construi arme nucleare. În ciuda celor mai asidue eforturi
ale UE, Iranul nu a respectat cerințele International Atomic Energy Agency
(IAEA) și nu există nici o garanție că programul nuclear este dedicat unor
obiective pașnice.
Participarea Înaltului Reprezentant al UE Catherine Ashton la Geneva
Interim Agreementxi (noiembrie 2013) constituie o realizare de marcă a
acesteia. Ea a îndeplinit rolul de chair și purtător de cuvânt al grupului
P5+1xii pentru implementarea unei strategii concepute la Washington.
Abilitatea sa în îndeplinirea acestei sarcini a contribuit fără îndoială la
succesul acestui acord.
Cu o constantă și remarcabilă angajare, UE încearcă în prezent să
găsească o soluție diplomatică disputei privind activitățile nucleare ale
Iranului. Se încearcă axarea pe maximizarea avantajelor tactice în
negocierile directe cu Iranul. Așa cum arată Meier (2013), UE trebuie să
capitalizeze noile oportunități pentru găsirea unei căi de ieșire din blocajul
legat de ambițiile nucleare ale Iranului și să definească oprirea totală a
acestora și etapele de urmat necesare. Deși conflictul este încă nerezolvat,
coerența eforturilor diplomatice europene ar putea avea promițătoare șanse
de succes.
xiGeneva Interim Agreement, intitulat oficial Joint Plan of Action, a fost semnat pe
24 noiembrie 2013 și constă în înghețarea pe termen scurt a unor operațiuni din
programul nuclear al Iranului în schimbul atenuării sancțiunilor economice asupra
Iranului, pe măsură ce țările lucrează la un acord pe termen lung.xiiGrupul P5+1 este alcătuit din cele șase puteri mondiale care în 2006 și-au unit
eforturile diplomatice legate de programul nuclear al Iranului. P5 îi include pe cei
cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și anume SUA,
Rusia, China, Marea Britanie și Franța, la aceștia adăugându-se Germania.
Criza din Ucraina – un test major pentru politica externă și de
securitate comună a UE
O amenințare severă la adresa securității europene o reprezintă situația
din Ucraina, țară care se confruntă neîndoielnic cu cea mai îndelungată criză
de după independența post-sovietică. Criza s-a declanșat ca rezultat al
hotărârii guvernului de a renunța la planurile de semnare a acordului de
asociere cu UE sub presiunile Rusiei. Președintele pro-rus Yanukovich a
formulat ca motivație daunele ce ar fi fost aduse industriei ucrainiene de
acerba competiție europeană.
De la disoluția Uniunii Sovietice în 1991, Ucraina a luptat pentru
rezolvarea divizărilor sale interne, pentru implementarea reformelor
economice și pentru contracararea controlului crescând al oligarhilor asupra
economiei. Revoluția portocalie din 2004 a mascat separația dintre Ucraina
de vest și centrală cu orientare europeană și Ucraina de sud și de est cu
orientare pro-rusă.
Ucraina a fost inclusă în Parteneriatul Estic al UE din 2009, fapt
perceput negativ de către Rusia, ținând cont de propunerea de către aceasta a
Uniunii Eurasiatice – o uniune vamală ce urma să fie formată în ianuarie
2015 și ai cărei membri potențiali erau Ucraina, Kazakhstan, Belarus și
Armenia. Proiectul UE de extindere estică spre Ucraina prin intermediul
acordului de asociere este privit de Rusia ca o amenințare de securitate și ca
un pas către calitatea de membru al NATO. De fapt, Rusia a ajuns să vadă
Parteneriatul Estic ca pe un joc cu sumă nulă și ca pe o încălcare a sferei sale
regionale de influență (Nichol, 2014).
În februarie 2014 peninsula Crimeea a optat covârșitor într-un
referendum pentru unirea cu Rusia. În această privință, poziția UE este aceea
că referendumul violează atât Constituția Ucrainei cât și principiile
internaționale. UE condamnă de asemenea intervenția militară a Rusiei. Ca
răspuns la evoluțiile din Crimeea, UE a anunțat un sprijin de 15 miliarde
dolari în decursul anilor următori, condiționat de acordul Ucrainei cu FMI și
de adoptarea de reforme cum ar fi încetarea subvențiilor de stat la gaze
naturale. Alături de SUA,Japonia și Canada, UE a impus sancțiuni
(interdicții de călătoprie și înghețare de active) asupra oficialilor ruși și
ucrainieni implicați în escaladarea tensiunilor.
Pentru politica externă și de securitate comună a UE, anexarea
Crimeei de către Rusia declanșează o reevaluare majoră a relației dintre UE
și Rusia. Dacă în ultimii ani UE a dezvoltat cu Rusia un parteneriat strategic,
evenimentele recente au adus perspectiva ca Rusia să fie considerată ca un
potențial adversar și nu ca un partener. Europenii erau convinși că intraseră
într-o nouă eră “post-modernă”, în care putereasoft a înlocuit-o pe cea hard.
În prezent însă această ipoteză ajunge să fie pusă sub semnul întrebării,
deoarece atitudinea Rusiei demonstrează că politica puterii în stil vechi se
întoarce. UE delegase chestiunile de putere și de strategie hard Statelor
Unite ale Americii, dar la ora actuală europenii trebuie să-și asume un rol
mai activb în securitatea transatlantică și să pună mai mult umărul la povara
propriei lor securități (Speck, 2014). Factorii de decizie din politica
europeană trebuie categoric să își regândească alura de soft power.
Criza ucrainiană determină într-adevăr o reevaluare a situației
strategice a UE și a instrumentarului său de securitate, evidențiind statutul
fragil al stabilității și păcii de pe continentul european. Relațiile tensionate
dintre UE și Rusia pot afecta toate canalele de cooperare, cerând de
asemenea și o reconfigurare a Politicii Europene de Vecinătate.
Recentele presiuni ale crizei ucrainiene, tulburările din Orientul
Mijlociu și din nordul Africii au plasat politica externă și de securitate în
topul agendei UE. Evoluțiile descrise mai sus arată că în momentul de față
UE nu este echipată corespunzător pentru a face față tuturor provocărilor și
pentru a dezvolta o acțiune externă eficientă. Se pare că nici Politica
Europeană de Vecinătate și nici instrumentele diplomatice, civile și de
management al crizelor militare ale UE nu sunt suficiente pentru a permite
Uniunii să joace un rol de stabilizare sustenabil în regiunile înconjurătaore
(Lehne,2014).
Evenimentele din nordul Africii și din Orientul mijlociu sfidează
politica externă a UE, exercitând presiunea de a se reanaliza rolul viitor al
UE în această regiune ca partener constructiv, capabil să furnizeze asistență
pentru crearea unui sistem democratic stabil și pentru punerea bazelor
societății civile și a unei prese libere. O cooperare economică sporită va
reprezenta și ea unul din principalii generatori ai stabilității în regiune.
În domeniul securității, există trei arii cheie ale noii atitudini a UE față
de vecinii sudici: securitatea energiei, problema migrației și combaterea
terorismului internațional. În ceea ce privește securitatea energiei, relațiile au
fost în general dezvoltate bilateral între țările membre ale UE și țările arabe.
O abordare comună țintind către stabilirea unei Uniuni a Energiei în
regiunea mediteraneeană devine necesară. Problemele migrației, strâns
legate de politicile de dezvoltare, trebuie să fie incluse într-o strategie
comună viabilă pentru combaterea migrației ilegale. Lupta conjugată
împotriva terorismului nu este efectivă și are doar rezultate limitate din
cauza planurilor de acțiune bilaterală. Pentru a face pași hotărâți în efortul de
combatere a terorismului, UE trebuie să intensifice monitorizarea politicilor
de contracarare a acestui fenomen și să îi trateze mai atent cauzele,
îmbunătățind în același timp căile dialogului cu partenerii.
Bibliografie capitol
Ayadi, R., Colombo, S., Paciello, M.C. and Toci, N. (2011), “The Tunisian
Revolution – An Opportunity for Democratic Transition”, MEDPRO
(Mediterranean Prospects) Commentary/24 January 2011, Centre for
European Policy Studies (CEPS), Brussels.
Bardakçi, M. (2010), “EU Engagement in Conflict Resolution in Georgia:
Towards a More Proactive Role”, Caucasian Review of International
Affairs, Vol. 4 (3), Summer, pp. 214-236.
Biscop, S. (2011), “ Mayhem in the Mediterranean: Three Strategic Lessons
for Europe”. Security Policy Brief, EGMONT – Royal Institute for
International Relations, Brussels.
Bossuyt, F. (2007), “An Economic Giant, Political Dwarf and Military
Worm?: Introducing the Concept of <Transnational Power Over>”, 4th
ECPR General Conference, Papers, European Consortium of Political
Research, available at https://biblio.ugent.be/record/691844.
Bradford, W. (2000), “The Western European Union, Yugoslavia and the
(Dis)Integration of the EU, The New Sick Man of Europe”, Boston College
International and Comparative Law Review, Volume 24, Issue 1.
Brummer, K. (ed.) (2006), “The Big 3 and EDSP: France, Germany and
United Kingdom”, European Foreign and Security Policy – No. 5,
BertelmannStiftung, Gütersloh, November.
Chari, R.S. and Cavatorta, F. (2003), “The Iraq War: Killing Dreams of a
Unified EU?”, in European Political Science, Autumn 2003, pp. 25-29.
Commission of the European Communities (1996), Commission Opinion –
“Reinforcing Political Union and Preparing for enlargement”, COM (96) 90
final, 28 February.
Dinan, D. (2005), Ever Closer Union.An Introduction to European
Integration, Palgrave Macmillan.
Duchêne, F. (1973), “The European Community and the Uncertainties of
Interdependence”, in Kohnstamm, M. and Hager, W. (eds), A Nation Writ
Large? Foreign Policy Problems Before the European Communities,
London, Macmillan.
Dworkin, A. and Michou, H. (2014), “Egypt’s unsustainable crackdown”,
Policy Memo, European Council of Foreign Relations (ECFR), available at
www.ecfr.eu/page/-/ECFR92_EGYPT_MEMO.pdf
Eriksson, M. and Zetterlund, K. (2013), „Dealing with Change. EU and AU
Responses to the Uprisings in Tunisia, Egypt and Libya”, FOI Report,
January 2013, available at www.foi.se.
Giegerich, B. and Wallace, W. (2004), “Not Such a Soft Power: The
External Deployment of European Forces”, Survival 46. no. 2 (January), pp.
163-182.
Giegerich, B. and Wallace, W. (2010), “Foreign and Security Policy:
Civilian Power Europe and American Leadership” in Wallace, H., Pollack,
M.A. and Young, A.R. (eds), Policy-Making in the European Union, Oxford
University Press.
Ginsberg, R. H. (1997), "The EU’s CFSP: The Politics of Procedure" in M.
Holland (ed.) Common Foreign and Security Policy: The Record and
Reform (London: Pinter).
Gordon, P. and Shapiro, J. (2004), Allies at war: America, Europe and the
crisis over Iraq, A Brooking Institution Book, McGraw Hill.
Gowan, R. (2007), EUFOR RD Congo, UNIFIL and Future European
Support to the UN, SDA Discussion Paper, Brussels: Security and Defense
Agenda.
Gowan. R. (2009), “ESDP and the United Nations”, in G. Grevi, D. Helly
and D. Keohane (eds.), European Security and Defence Policy: The First 10
Years (1999-2009), The European Union Institute for Security Studies,
Paris, pp. 117-126.
Holland, M. (1995), "Bridging the Capabilities-Expectation Gap: A case
study of the CFSP Joint Action on South Africa", Journal of Common
Market Studies, Vol. 33, No.4, pp. 555-72.
Keukeleire, S. and MacNaughtan, J. (2008), The Foreign Policy of the
European Union, Houndmills: Palgrave Macmillan.
Lehne, S. (2014), “A Window of Opportunity to Upgrade EU Foreign
Policy”, Carnegie EUROPE, Paper, May, 2, 2014, available at:
carnegieeurope.eu/2014/05/02/window-of-opportunity-to-upgrade-eu-
foreign-policy/h9sj#
Maracz, L. (2008), “Some Consequences for the Union’s Common Foreign
and Security Policy of the EU enlargement with the Former Soviet Bloc
Countries”, paper presented at the Fourth Pan-European Conference on EU
Politics held at the University of Latvia in Riga, 25 September.
McCormick, J. (2008), Understanding the European Union: A Concise
Introduction, Palgrave Macmillan.
Meier, O. (2013), “European efforts to solve the conflict over Iran’s nuclear
programme: How has the European Union performed?”, EU Non-
Proliferation Consortium, Non-Proliferation Papers No. 27, February 2013.
Menon, A. (2013), “Europe’s ‘Defense Deficit’, in Hug, A. (ed.), Europe in
the World – Can EU Foreign Policy Make an Impact?,The Foreign Policy
Centre, London.
Nichol, J. (2014), “Russian Political, Economic, and Security issues and US
interest”, CRS Report, Congressional Research Service, March 31.
Pawels, M. (2011), “Assessing the impact of the Iranian revolution on the
world beyond the Middle East”, International Politics, Energy, Culture
(InPEC), 7 October.
Payne, K. (2003), “The European Security and Defense Policy and the
Future of NATO”, BBC News Analysis and Research, available at
www.nato.int/acad/fellow/01-03/payne.pdf, last accessed May 2014.
Speck, U. (2014), “What does Russia’s involvement in Ukraine mean for
Europe’s security?”, Carnegie Endowment for International Peace, March
27.
Twitchett, K. (1976), Europe and the World: The External Relations of the
Common Market, London: Europa Publications Ltd.
Youngs, R. (2014), “From Transformation to Mediation: The Arab Spring
Reframed”, Carnegie Europe, Paper, March, 20, 2014, available at:
carnegieeurope.eu/2014/03/20/from-transformation-to-mediation-arab-
spring-reframed/h4x4
Note