POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC)

Principalele etape ale construcției unei politici externe și de securitate

Tratatul fondator al Comunității Europene de la Roma nu menționează ideea

unei politici externe și de securitate comune și nu face nici o referire la o

dimensiune militară a Comunității. Începuturile integrării europene au avut loc sub

auspiciile Planului Marshall și al ajutorului american de reconstrucție a Europei,

astfel încât consultările privind politica externă și de securitate s-au desfășurat în

cadrul mai larg al NATO. Planul Marshall a stat la baza configurării viitorului

Europei, chiar dacă redresarea econonomică se făcea deja simțităș acest plan a

contribuit la împiedicarea înaintării comunismului în Europa Occidentală și la

stabilizarea ordinii internaționale în scopul favorizării dezvoltării democrațiilor

politice și a economiilor de piață. NATO a oferit o structură solidă drept

contrapondere la Pactul de la Varșovia, semnat la date de 14 mai 1955 de către

Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, România, Albania și

Germania de Est. Chiar și Planul Schuman al Comunității Europene a Cărbunelui

și Oțelului (CECO) – cea mai importantă inițiativă pentru apropierea franco-

germană, a fost lansat în 1950 ca răspuns la insistența americanilor, în scopul

asigurării unei umbrele supranaționale petru gestionarea resurselor utilizate în

producția de armament.

Aproape în aceeași perioadă, planul Comunității Europene a Apărării (CEA)

a fost propus de primul ministru al Franței René Pleven, în urma chemării SUA de

reănarmare a Germaniei Occidentale. CEA urma să includă Germania Occidentală,

Franța, Italia și țările Benelux, dar nu s-a putut materializa, din cauza neobținerii

ratificării de către Parlamentul francez. Gauliștii s-au opus planului – considerând

CEA ca pe o amenințare la adresa suveranității naționale a Franței, iar comuniștii

la fel – având în vedere legarea Franței de Statele Unite cu orientarea lor

capitalistă. Între timp, moartea lui Stalin și sfîrșitul Războiului Coreean au aplanat

preocupările privind un potențial conflict.

Cooperarea în domeniul politicii externe a continuat în contextul ripostei

președintelui Charles de Gaulle, atât la adresa hegemoniei SUA cât și a ambițiilor

supranaționale ale Comunității Economice Europene (CEE). Planul Fouchet propus

de de Gaulle în 1961 a fost conceput de Christian Fouchet, ambasadorul francez în

Danemarca și intenționa crearea unei alternative interguvernamentale la

Comunitățile Europene. Această încercare de menținere a unui echilibru de putere

în favoarea Franței nu a fost niciodată implementată, fiind primită cu lipsă de

entuziasm de către celelalte state membre ale CEE. Pe fondul aplicației britanicilor

de apartenență la CEE și al parteneriatului atlantic solicitat de președintele

Kennedy, planul Fouchet a fost, fără îndoială, o sfidare a leadership-ului SUA și o

încercare de subminare a forței NATO.

La summitul de la Haga din 1969 liderii europeni au hotărât să privească mai

îndeaproape politica externă, iar în 1970 au convenit să promoveze cooperarea

politică europeană (CPE) pentru coordonarea pozițiilor în materie de politică

externă. Cu toate acestea, nu a fost adoptată nici o lege privind politica externă,

fiecare țară acționând independent, iar regula de vot pentru majoritatea deciziilor a

rămas unanimitatea. CPE a avut un caracter strict interguvernamental și a fost

administrată de miniștrii de externe în cadrul Consilului de Miniștri. Ea avea să

dobândescă recunoaștere oficială mult mai târziu, în 1986, odată su semnarea

Actului Unic European.

După plecare lui de Gaulle în 1969, consultările de politică externă între

membrii CEE (organizate separat de NATO) au reprezentat o concesie acordată

francezilor, care doreau o politică externă europeană maia autonomă.

Crearea Consilui European în 1974 a ajutat procesul coordonării în sfera

politicilor externe. Dar coordonarea a fost marcată de reacții divergente ale statelor

europene occidentale, ca de exemplu în cazul Războiului Arabo-Israelian din

octombrie 1973, escaladând într-o nouă confruntare franco-americană. Cooperarea

în domeniul politicii externe și de securitate a fost foarte adesea propulsată de

evenimente externe care au revelat inadecvări. Cele mai sugestive exemple sunt

într-adevăr problemele Orientului Mijlociu, mereu la originea disputei

transatlantice.

Anii 1970 și 1980 constituie perioada unei Europe Occidentale a „forței

civile”. În opinia lui Duchêne (1973), unul dintre cei mai notabili cercetători ai

Europei forței civile, CEE trebuie să continue să rămână o grupare civilă, puternică

economic și relativ deficitară ca forță armată. Această idee corespunde orientării

generale a începutului anilor 1970, când semnificația forței militare se diminua în

același ritm în care cea a forței economice se amplifica. Twitchett (1976) a

argumenatat de asemenea că impactul Comunității Europene pe arena

internațională se obswervase mai mult prin influența diplomatică și comerț decât

prin puterea militară. Iată motivul pentru care problemele de securitate și apărare

nu se puteau afla pe agenda europeană, Europa Occidentală scoțând în evidență cu

precădere instrumente diplomatice mai degrabă decât coercitive în decursul acestei

perioade.

Anumite evenimente externe au reînnoit însă eforturile de promovare a

cooperării în domeniul politiciim externe. Revoluția iraniană din 1979 a produs

valuri mult dincolo de Orientul Mijlociu, cum noul regim a început să se

înstrăineze de aliații occidentali cândva apropiați. În era Khomeini, politica externă

a SUA față de Iran avea să comute de la una de angajare totală la una de apărare,

determinată de anti-americanismul galopant al Iranului (Pawels, 2011). Apoi, criza

poloneză a anilor 1980-1981, asociată emergenței mișcării de masă Solidaritatea, a

creat o mutare de accent în politica externă a SUA și serioase preocupări ale

europenilor. Aproape în aceeași perioadă a avut loc invazia sovietică a

Afganistanului, un eveniment major al Războiului Rece, marcând singura ocazie în

care Uniunea Sovietică a avut o intervenție militară în afara bolcului estic.

Mișcarea sovietivilor a cauzat aspre critici din partea americanilor și a Europei

Occidentale, însoțite de numeroase măsuri care să oblige retragerea Moscovei.

Politica externă și de securitate și-a reafirmat importanța odată cu unificarea

germană și cu revoluțiile anticomuniste din Europa Centrală și de Est din 1989 și

cu alte evoluții internaționale. Extinderea UE a devenit una dintre cele mai

semnificative și încordate provocări cu care s-a confruntat Europa din perioada de

după Razboiul Rece. Nu numai că extinderea amenința să dezechilbreze ordinea

internă a UE, dar noile granițe externe rezultate puteau crea noi diviziuni pe

continentul european. Aceasta însemna o radicală transformare a priorităților

strategice ale UE. Aproximativ în același timp, ăn 1990-1991, invazia Kuweitului

de către Iraq a scos la iveală poziții destul de diferite ale membrilor Comunității

europene. Franța și Marea Britanie au contribuit din plin cu trupe și avioane de

război, Germania și-a menținut poziția de respingere a “politicii forței”, alte state

precum Spania, Portugalia și Belgia au avut mici contribuții militare, în vreme ce

Irlanda a rămas neutră. Exact în acele împrejurări ministrul de externe belgian

Mark Eyskens a făcut faimoasa afirmație potrivit căreia Uniunea Europeană este

“un uriaș economic, un pitic politic și un vierme militar”i. Chiar dacă această

descriere eșuează în recunoașterea forței structurale a UE și a modurilor mai

subtile în care ăși exercită puterea pe tărâm internațional (Bossuyt, 2007), ea a scos

încă o dată în evidență necesitatea formulării unei politici externe și de securitate

comune. În plus, replicile europene la criza iugoslavă din 1990-1998 au fost și ele

destul de diverse.

Un moment cheie al eforturilor UE de a-și realiza propria capacitate de

apărare și operațiile de păstrare a păcii este reprezentat de Declarația Petersberg,

adoptată de Consiulul Ministerial al Uniunii Europene Occidentale din iunie 1992.

Cu acea ocazie, statele europene occidentale și-au exprimat disponibilitatea de a

furniza UE și NATO unități militare din întregul spectru al forțelor lor armate

convenționale. Pertersberg tasks au fost concepute astfel încât să se evite orice

confuzie între rolurile de apărare ale statelor individuale ale UE, ale NATO și ale

UE ca entitate; ele privesc operațiuni umanitare și de salvare, operațiuni de

menținere a păcii și trimitere de forțe de luptă în managementul crizelor, inclusiv

menținerea păcii. Acest spectru urma să fie extins prin Strategia de Securitate

Europeană din anul 2003.

Tratatul de la Maastricht (semnat pe 7 februarie 1992 și intrat în vigoare pe 1

noiembrie 1993) a stabilit în cele din urmă Politica Externă și de Securitate

Comună (PESC) ca un înlocuitor al CPE. Spre deosebire de CPE, PESC aduce

pentru prima dată o componentă explicită de politică și de apărare militară a

proiectului european. PESC devine unul din cei trei piloni ai UE, ceilalți doi fiind

Comunitatea Europeană și Justiția și Afacerile Interne. Obiectivele principale ale

PESC, așa cum au fost stabilite de Tratatul de la Maastricht, sunt prezentate în

Caseta 1.

Cele două noi instrumente introduse de Tratatul de la Maastricht pentru

implementatrea PESC au fost:

- poziții comune pentru stabilirea unei cooperări sistematice pe o bază

zilnică și

- acțiuni unite pentru a permitestatelor member

săacționezeîmpreunăînmoduri concrete bazatepe o decizie a Consiliului

referitoare la scopul specific al unor asemenea acțiuni, obiectivele UE în

derularea acestora și (dacă este necesar) durata, mijloacele și procedurile

de implementare.Caseta 1: Obiectivele PESC stabilite de Tratatul de la Maastricht

- Salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii

Europene

- Întărirea securității Uniunii și a statelor membre

- Prezervarea păcii și întărirea securității internaționale în consonanță cu prevederile

Cartei Națiunilor Unite și a Actului de la Helsinki (care a creat Conferința privind

Securitatea și Cooperarea în Europa – un forum al tuturor națiunilor Europei, ca și al

Statelor Unite și Canadei)

- Promovarea cooperării internaționale

- Dezvoltarea și consolidarea democrației și a domniei legii, respectul pentru drepturile

omului și pentru libertățile fundamentale

Realizările PESC de la începutul anilor 1990 sunt evidente, așa cum

subliniază Ginsberg (1997) și Holland (1995), însă dat fiind faptul că PESC a

reprezentat un pilon interguvernamental, nu exista nici o modalitate de a impune

statelor membre să respecte acele prevederi.

Opinia Comisiei Europene (1996)

“ConsolidareaUniuniiPoliticeșiPregătireapentruExtindere” a recunoscutcă,

spredeosebire de altedomeniiprecumpoliticacomercială, asistențaeconomică,

politica de dezvoltare și ajutorare a țărilor sărace și acțiunile umanitare, unde există

deja o politică unică coerentă față de restul lumii, PESC se află încă într-un stadiu

timpuriu al dezvoltării sale. Obiectivul unei mai clare identități pe scena mondială

a fost formulat și urama să fie realizat prin:

- aducerea laolaltă a diferitelor paliere incluzând relațiile externe într-un

singur tot unitar eficient, cu structuri și proceduri menite să sporească

consistența și continuitatea;

- îmbunătățirea politicii externe și de securitate comune în toate stadiile

funcționării sale;

- definireauneiidentitățieuropeneclareînprivințasecuritățiiși apărării, ca

parte integrantă a politicii externe și de securitate comune.

Cu cuvinteleluiDinan (2005), lecțiiledezastruluidin Iugoslavia nu au fost

suficiente pentru slăbirea meterezelor suveranității naționale în domeniul politicii

externe și nici statele membre nu au interpretat-o uniform. Bradford (2000)

vorbește chiar despre eșecul Europei de a concepe și implementa măsuri colective

de securitate în timpul disoluției Iugoslaviei și concluzioează că Uniunea

Europeană Occidentală nu reprezintă o alternativă realistă la NATO în „era post-

post-Război Rece”. Același autor afirmă că Acordul Dayton privind Bosnia-

Herțegovina (considerat o “pace neonorabilă”) a ilustratcăabilitateaEuropei de Vest

de a formula șiimplementa PESC era încăpreaslabăînabsența leadership-

uluiamerican.

Dreptconsecință, Tratatul de la Amsterdam, semnatpe 2 octombrie 1997

șiintratînvigoarepe 1 mai 1999, a identificatpatruinstrumente de

politicăpentruîmbunătățirea PESC (veziCaseta 2).

Caseta 2: Instrumente PESC ale Tratatului de la Amsterdam

- Principii și linii directoare (adoptate de Consiliul European) pentru furnizarea

direcției politice generale;

- Strategii comune (adoptate de Consiliu) pentru oferirea unei umbrele sub care

Consiliul putea adopta acțiuni conjugate și poziții comune cu votul majorității

calificate (cu excepția celor având implicații militare și de apărare). Strategiile

comune trebuiau să stabilească “obiectivele, duratașimijloacelepe care

Uniuneașistatele member le vor pune la dispoziție” înariile de interesreciproc;

- Acțiunile comune (adoptate de Consiliu) au fost revăzute pentru tratarea

situațiilor specifice necesitând “acțiuneoperațională”, cu

includereauneilisterevizuite a posibilelorlorconținuturi.

ConsiliulputeasolicitaComisieisăînainteze propuneri pentru asigurarea unei

implementări adecvate a acțiunilor comune.

- Pozițiile comune (adoptate de Consiliu) au fost de asemenea revizuite pentru

“definireaabordării de cătreUniune a uneichestiuniparticulare de

naturăgeograficăsautematică”.

O trăsătură distinctă a Tratatului de la Amsterdam a constituit-o introducerea

poziției de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate, care a fost

ocupată de Javier Solana timp de zece ani, dată fiind experoența acestuia ca

secretar general al NATO și ca ministru de externe al Spaniei.

Tratatul de la nisa semnat în anul 2001 a sporit și el însemnătatea PESC ca

pilon de susținere a viitoarei dezvoltări a Uniunii Europene.

Strategia Europeană de Securitate (SES) intitulată “O EuropăSigurăÎntr-o

Lume Mai Bună”, adoptată de Consiliul European în 12-13 decembrie 2003,

furnizeazăcadrul conceptual pentru PESC. Atitudineadiferită a țărilor UE

asuprainvazieiIraqului de cătreamericaniîn 2003 a pus în lumină nevoia unei

viziuni strategice comune pentru sporirea coeziunii interne la nivel european. Cele

cinci amenințări majore identificate de SES sunt: terorismul, proliferarea armelor

de distrugere în masă, conflictele regionale, eșecul la nivel statal și crima

organizată. SES; care reprezintă prima declarație făcută de statele membre ale UE

cu privire la obiectivele lor strategice, atrage de asemenea atenția asupra

angajamentelor preventive pentru evitarea de noi conflicte sau crize, o prioritate

fiind securitatea din vecinătatea UE – Balcanii, Caucazul de Sud și zona

mediteraneeană.

Atunci când, la începutul anilor 1990, președintele sârb Slobodan Milošević

și-a plasat forțele în Kosovo, liderii UE au conștientizat necesitatea înlăturării unui

alt dezastru umanitar. În iunie 1999. Consiliul European ținut la Kőln, în

Germania, a decis să ofere UE mijloacele și capacitatea de a-și asuma

responsabilitatea legată de politica europeană comună de securitate și apărare.

Atfel s-a născut politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), ca un concept

de securitate sui generis, distingându-se prin două trăsături specifice: a) o

înțelegere comprehensivă a politicii de securitate raportată la instrumentele

dispobinile și b) un mandat politic îngust definit comparativ, concentrast pe

managementul conflictului și al crizelor internaționale.

Marea Britanie și Franța au fost liderii implementării PESA, reprezentând

singurele țări pregătite să trimită forțe militare în afara Europei pentru mai mult

decât intervențiile Națiunilor Unite de menținere a păcii.

Extinderea UE în țările post-comuniste ale Europei Centrale și de Est a dus

cu sine o mai mare diversitate și în același timp capacități limitate pe agenda

PESA. Fără îndoială, extinderea a contribuit la o situațe mai stabilă pe continentul

european și a reprezentat o semnificativă realizare în domeniul PESC (așa cum

descriu pe larg Keukeleire și MacNaughten, 2008), dar prioritățile de politică

externă ale țărilor din Europa Centrală și de Est erau încă determinate de imediata

lor vecinătate, aceste state fiind mai puțin interesate de afacerile globale.

Două exemple ilustrează pozițiile destul de diverse ale unor state din această

regiune.

În 2003, cu prilejul crizei din Iraqii, care a subminat credibilitatea UE ca

actor internațional, UE a afișat trei puncte de vedere: 1) cel al suporterilor SUA

(Marea Britanie, Danemarca, Italia, Olanda, Spania și țările Europei Centrale și de

Est); 2) al oponenților intervenției americane (Austria, Belgia, Franța, Germania și

Grecia); 3) al țărilor cu pozițieneutră (Finlanda, Irlanda, PortugaliașiSuedia).

Atitudinea Europei Centrale și de Est în această privință a contribuit la creșterea

tensiunii dintre integrarea europeană și solidaritatea atlantică (Maracz, 2008).

Un alt exemplu îl constituie conflictul din Kosovo, când România iii și

Slovacia nu au recunoscut independența Kosovoiv, probabil pentru evitarea unui

precedent pentru tendințele separatiste ale minoritpților lor maghiare.

Pentru întreaga Uniune, exemplele de mai sus chiar au determinat unii

analiști precum Chari și Cavatorta (2003) să se întrebe dacă nu cumva problema

Iraqului ucidea visul unei UE unite, în vreme ce Gordon și Shapiro (2004), după o

detaliată disecare a rupturii dintre SUA și europa, au demonstrat că un nou

parteneriat transatlantic este atât necesar cât și posibil pentru obiectivul securității

comune. Recunoașterea independenței Kosovo a scos într-adevăr la iveală unele

slăbiciuni ale UE, chiar dacă unul dintre cele mai mari merite ale acesteia ce nu

trebuie uitat este rolul său istoric în exorcizarea demonilor naționalismului în

Europa.

Încercând să accentueze implicațiile extinderii pentru mai larga periferie

europeană, Comisia Europeană a avansat propuneri pentru o politică de vecinătate

mai complexă, materializată într-un cadru de cooperare pentru statele aflate la

horarele de est ale UE. Așa cum au arătat Giegerich și Wallace (2010), aceasta a

fost de fapt o măsură de politică externă, dar definită și administrtată cu ajutorul

unor instrumente civile.

Tratatul de la Lisabona a avut importante implicații pentru PESC/PESA. O

inovație cheie a fost înlocuirea “MinistruluiUniuniipentruAfaceriExterne” cu un

nou “ÎnaltReprezentantpentruPoliticaExternăși de Securitate”, care va fi

șivicepreședinte al ComisieiEuropene, urmândsă fie susținut de un Serviciu

European de AcțiuneExternă. Din punce de vedere instituțional, o altă noutate a

apărut prin noul președinte permanent al consiliului care va prezida Consiliul

European și va asigura reprezentarea externă a Uniunii în chestiunile legate de

politica externă și de securitate comună, fără a prejudicia puterile Înaltului

Reprezentant al Uniunii pentru Afecri Externe și Politica de Securitate.

O altă modificare notabilă este introducerea articolului de asistență mutuală

care arată ca o clauză de apărare mutuală, prin aceea că stipulează că “dacă un stat

membrueste victim gresiuniiarmatepeteritoriulsău, celelalte state member

voraveaobligația de asistențășiajutorprintoatemijloaceleaflateînputereasa”. Există

de asemenea o clauză de solidaritatereciprocăintrodusăînurmaataculuiterorist de la

Madrid.

Trecerea în revistă de mai sus (vezi și Caseta 3 pentru o cronologie sintetică

a politicii comune externe, de securitate și de apărare a UE) demonstrează că UE a

creat structuri instituționale pentru dezvoltarea unei politici externe și de securitate

comune și că, treptat, statele membre ale UE și-au consolidat politicile externe într-

un grad remarcabil asupra multor aspecte. Aceste eforturi au permis UE să își

afirme rolul pe scena internațională și să adauge un important palier identității sale.

Pe măsură ce instituțiile introduse de Tratatul de la Lisabona se maturizează, UE se

va concentra pe dezvoltarea și întărirea PESC și a PESA în confruntarea cu marile

provocări apărute în noul context global.

Dezvoltări recente ale PESA

Expansiunea politicilor UE în sfera aspectelor de securitate și apărare a avut

până acum un impact limitat asupra securității globale, dar potențialul UE de a

răspunde crizelor oriunde în lume arată o tendință crescătoare.

Evoluția PESA a fost impulsionată de conflictul din Kosovo din 1999, care a

demonstrat cu tărie că guvernelor europene le lipseau mijloacele necesare pentru a

asigura securitatea în propria lor regiune (Payne, 2003).

Caseta 3: Cronologia politicii comune externe, de securitate și apărare

Martie 1948: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie semnează Tratatul de la

Bruxelles de apărare mutuală.

Aprilie 1949: SUA, Canada șizecețărieuropene occidentale semnează Tratatul Nord Atlantic.

Mai 1952:TratatulComunitățiiEuropene de Apărareestediscutat de cele șase state membre ale

CECO. Acesta ar fi creat o armată europeană comună, dar în august 1954 Adunarea Națională

Franceză respinge tratatul.

Octombrie 1954: UniuneaEuropeanăOccidentală (Western European Union – WEU)

estecreatăînbazaTratatului de la Bruxelles, extinzându-se apoipentru a include Italia și Germania

de Vest. Germania de Vest se alătură NATO.

Octombrie 1981: MăsurileaprobateprinRaportul de la Londrainclud mecanismul de consultare pe

timp de criză: oricare trei miniștri de externe pot conveni un meeting al CPE în decurs de 48 de

ore. În meetingurile cu reprezentanți aim unei țări terțe, președinția poate fi însoțită de

președințiile anterioară și următoare (troika).

Februarie 1986: ActulUnic European (AUE) estesemnat, conținândTitlul III asupra CPE. CPE

poatediscuta “aspectelepoliticeșieconomice ale securității”.

iThe New York Times, 25 January 1991.iiRăzboiul din Iraq a fost cauzat de îngrijorarea privind ambițiile militare ale lui

Saddam Hussein și de eventualitatea că Iraqul ascundea echipelor de inspecție ale

ONU aspecte legate de programul său de distrugere în masă.iiiSe cuvine făcută o mențiune în cazul României: în aprilie 2013, ca urmare a unei

rezoluții a Parlamentului European care îi impulsiona pe toți membrii UE ce nu

recunoscuseră independența Kosovo să facă acest lucru, primul-ministru român

Victor Ponta a afirmat că țara sa trebuie să urmeze orientarea UE.ivIndependența Kosovo nu a fost recunoscută nici de Cipru, Grecia și Spania, în

ultimul caz din cauza îngrijorării legate de propriile mișscări de independență din

Țara Bascilor și din Catalonia.

Februarie 1992: Este sxemnatTratatul de la Maastricht, înlocuindu-se CPE cu PoliticaExternăși

de Securitate Comună. Consiliul miniștrilor de externe va decide Pozițiile Comune și Acțiunile

Conjugate, pentru acestea utilizându-se votul majorității calificate.

Iunie 1992: DeclarațiaPetersbergstipluleazăcă WEU se vaangajaînsarciniumanitareși de salvare,

operațiuni de menținere a păciișisarcini de management al crizelor, inclusive menținereapăcii

(Pertersberg Tasks).

Ianuarie 1994: Summitul NATO hotărăștecăactivele NATO pot fi utilizate de către WEU

șiacceptăconceptul de “ForțeCombinatedeeAcțiune”.

Octombrie 1997: Este semnatTratatul de la Amsterdam, care conținecâtevareforme ale pilonului

PESC. Votulmajoritățiicalificatepoate fi folositpentru implementarea Strategiilor Consiliului

European, iar statele membre se pot abține de la luarea deciziilor. Este introdus unh Îmnalt

Reprezentant pentru PESC.

Decembrie 1998:Declarația Franco-Britanicăasupra capacității militare a UE la St. Malo.

Iunie 1999: Consiliul European de la Kőln decidecă UE trebuiesă fie

capabilăsăîndeplineascăPetersberg Tasks, înlocuind WEU.

Decembrie 1999: Consiliul European de la Helsinki stabileșteobiectivul central al

politiciieuropene commune de Securitate șiapărare.

Iulie 2001: Este creatCentrulSatelit al UniuniiEuropeneînscopulsprijiniriifuncțiilor de

monitorizareaavertismentelortimpuriiși a crizelorîncadrul PESC și PESA. AcestCentrudevine

operational la 1 ianuarie 2002.

Martie 2002 - Iunie 2003: ConvențiaprivindViitorulEuropeischițeazăuntratat constitutional

stabilind un ministru de externe European, un ministru de externe european, o agenție europeană

de armament, cercetare și capacitate militară.

Noiembrie 2003: Miniștrii de externe din UE se pun de accord

asupracooperăriistructuratepermanenteîndomeniulapărării (grupuri de luptă), asupraunei clause

de asistență mutual șiasupracreăriiunei cellule a UE de planificarecivilășimilitarăîncadrul staff-

uluimilitar al UE.

Iunie 2004: Prevederileagreateîncepând cu 2002 sunt incorporate îndraftultratatuluiconstitutional

șimultedintreelesuntimplementateînainte de ratificareatratatului (cu excepțiaministrului de

externeși a Serviciului European de AcțiuneExternă).

Iunie 2007: Consiliul European hotărăște un mandat de negocierepentru un noutratat de reformă,

care păstreazăprevederiletratatuluiprivitoare la relațiileexterne (postul de ministru de

externefiindredenumitÎnaltReprezentant al UniuniipentruAfaceriExterneșiPolitica de Securitate).

Decembrie 2009: IntrăînvigoareTratatul de la Lisabona.

Decembrie 2010: Este lansatoficialServiciul European de AcțiuneExternă.

Martie 2012: Pentru prima oară, ConsiliulAfacerilorExterneactiveazăCentrulOperațiunilot=r UE

pentrucoordonareamisiunilorcurente ale PESA în Horn of Africa.

Operațiile militare din 2003 în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei –

FYROM (Misiunea CONCORDIA) marchează începutul efectiv al PESA. Scopul

principal al CONCORDIA a fost, la solicitarea explicită a guvernului FYROM,

acela de a contribui la un mediu stabil și sigur.

În cadrul PESA, UE a sprijinit Republica Democrată Congo (DRC)v în

reforma sectorului securității, contribuind astfel la promovarea păcii și a stabilității

în Africa. Una din principalele cauze ale conflictului în DRC a fost pletora sa de

minerale și resurse valoroase, guvernul congolez fiind incapabil să controleze în

întregime teritoriul său. Operațiunile militare ale UE în Congo (desfășurate în 2003

și 2006) au contribuit într-adevăr la stoparea escaladării conflictului, deși au apărut

unele deosebiri de opinii între Franța și Germania. În vreme ce Franța era dispusă

să își desfășoare forțele militare în 2003, pentru Germaniaq era dificil să adopte în

2006 o poziție fără echivoc, ca întotdeauna constrânsă de trecutul său și cu o

populație extrem de critică față de acțiunile militare. Operațiunea condusă de

germani îm Congo a fost îndeplinită cu succes, dar a provocat discuții aprinse între

Javier Solana și ministrul german al apărării Franz Josef Jung, astfel încât mașina

franco-germană a părut prost echipată pentru derularea PESA.

vDocumentele care au fundamentat această misiune au fost Council Joint Action

2005/355/CFSF din 2 mai 2005 (EUSEC DR Congo) și Coucil Joint Action CFSP

din 12 iunie 2007 (EUPOL DR Congo).

Brummar (2006) identifică un decalaj similar între Franța și Marea Britanie.

Franța accentuează o abordare strategică, în timp ce Marea Britanie urmează o

abordare mai pragmatică/tactică, ce subliniază valoarea cea maim înaltă a banilor,

fără a mai pomeni și deosebirile dintre cele două țări în privința rolului SYA și alm

NATO. Toate aceste puncte de vedere diverse au continuat să pună bariere în calea

unei funcționări corespunzătoare a PESA.

În orice caz, intervenția în Congo din anul 2003 (ARTEMIS) a reprezentat

prima operațiune PESA a UE care s-a desfășurat în afara Europei și fără asistența

NATO. Așa cum observă Giegerich și Wallace (2004), participarea UE în

operațiunile militare din Congo și din Macedonia a demonstrat că UE nu era o

putere atât de soft.

În războiul libanez din 2006 dintre Israel și Hezbollah, UE a luat decizia

refuzului unei operații militare – dar de această dată a fost vorba de o poziție

comun acceptată. Existau doi factori determinanți ai acestei atitudini. Primul era

reținerea Franței, a Marii Britanii sau a Germaniei de a acționa ca națiune lider, iar

cel de al doilea a constat în potențialul misiunii de a escalada în ostilitate deschisă.

Dacă în Congo apărătorii europeni ai păcii au fost ținuți la distanță de zonele cu

cele mai mari violențe, misiunea din Liban presupunea desfășurarea trupelor UE în

regiunile cele mai tensionate. Nici o țară a UE nu deținea capitalul politic de a

susține o operațiune militară de un risc atât de ridicat. Chiar dacă UE a ratat o

oportunitate de a-și spori credibilitatea de furnizor de securitate, guvernele UE au

creat de această dată un mecanism de control interesnt și făro precedent (Gowan,

2007). O celulă strategică specială a fost instalată la sediul Națiunilor Unite pentru

conducerea operațiunii. Această celulă raporta în ultimă instanță Secretarului

General al ONU, dar nouăsprezece din cei douăzeci și șapte ofițeri ai celulei erau

din statele membre ale UE, permițând astfel un control semnificativ respectivelor

guverne europene.

Evoluția PESA a fost într-adevăr acompaniată de cooperarea cu națiunile

Unite. Gowan (2009) ilustrează o strânsă relație pe baza câtprva exemple. Dintre

cele 23 de misiuni PESA lansate între 2003 și 2009, 15 au fost derulate în țări în

care ONU are o misiune de menținere sau de creare a păcii. Toate misiunile UE din

Africa au presupus cooperarea directă sau indirectă cu ONU, întinzându-se de la

suport militar (ca în Republica Democratică Congo) și până la eforturi paralele de

susținere a Uniunii Africane (UA) în Darfur. Operațiunea navală a UE de pe coasta

Somaliei (Atalanta) s-a desfășurat în paralel cu suportul ONU pentru apărătorii UA

ai păcii din Mogadishu și a protejat ajutorul naval al ONU. Cooperarea UE-ONU a

îmbrăcat de asemenea forme neașteptat de complexe în Kosovo și Georgia.

Un aspect nou al PESA și al rolului UE în rezolvarea conflictelor a fost adus

de războiul dintre Rusia și georgia din august 2008. Odată cu aderarea Bulgariei și

a României în 2007 și cu asociata extindere a granițelor UE la Marea Neagră,

stabilitatea în Georgia a devenit extrem de importantă pentru interesele Uniunii.

Teritorialitatea disputată a Georgiei s-a transpus în riscuri majore pentru

securitatea europeană.

UE a eșuat în împiedicarea izbucnirii conflictului, dar, în mod paradoxal,

rolul său în rezolvarea conflictelor a crescut în urma acestui eveniment. Așa cum

remarcă Bardakçi (2010), îndepărtarea monitorizării OSCE din Oseția de Sud pe

31decembrie 2008 și a Misiunii de Observație a ONU (UNOMIG) din Abkhazia pe

15 iulie 2009, din cauza votului exercitat de Rusia pe motivul refuzului acestor

organizații de a recunoaște regiunile separatiste, a făcut ca UE să devină singurul

organism internațional cu observatori în Georgia. Aceasta a constituit într-adevăr o

evoluție pozitivă a rolului UE în rezoluția conflictelor. Cu toate acestea, o Rusie

din ce în ce mai încrezătoare în forțele proprii și lipsa unei strategii coerente pentru

vecinătatea estică au reprezentat o barieră în calea promovării unei vizibilități

solide a UE în regiune. În linii generale, cazul Gerorgiei demonstrează încă o dată

că dezvoltarea PESA a fost realizată prin impulsul diferitelor șocuri exogene.

PESa este înlocuită cu Politica Comună de Securitate și Apărare (PCSA), o

schimbare de nume introdusă de Tratatul de la Lisabona, care marchează o piatră

unghiulară ăn evoluția acestei arii de politică, aducând cu sine atât continuitate cât

și inovație. Dedicând o nouă secțiune acesteim politici în tratatele fondatoare,

Tratatul de la Lisabona evidențiază natura specifică a PCSA, care încă constituie

parte integrantă a PESA.

În cadrul creat de PCSA, următaorele noi sarcini au fost adăugate celor

existentevi:

operațiuni unite de dezarmare

sarcini de consiliere și de asistență militară

sarcini înstabilizarea post-conflict.

În implementarea PCSA, Tratatul de la Lisabona recunoaște intervenția

potențială a forțelor multinaționale, care sunt rezultatul alianței militare dintre

anumite state membre ale UE ce au decis să își combine capacitpțile, echipamentul

și personalul. Principalele “Euroforțe”suntprezentateînCaseta 4.Caseta 4: Principalele “Euroforțe”recunoscute de Tratatul de la Lisabona

Eurofor, regrupând forțe terestre între Spania, Franța, Italia și Portugalia

Eurocorps, regrupând forțe terestre între Germania, Belgia, Spania, Franța și

Luxemburg

Euromarfor, regrupând forțe maritime între Spania, Franța, Italia și Portugalia

Grupul Aerian European, regrupând forțe aeriene între Germania, Belgia,

Spania, Franța, Italia, Olanda și Marea Britanie.

viSarciniumanitareși de salvare, sarcini de împiedicare a conflictelor și de menținere

a păcii și sarcini de trimitere de forțe în managementul crizelor

Tratatul de la Lisabona extinde Pertersberg Tasks și introduce noul

concept al unei obligații de apărare colective. Stabilirea unei Cooperări

Structurale Permanente și a Agenției Europene de Apărare întărește

capacitatea UE ca actor militar. În plus, așa-numitul “grup al clauzeidorite”

înlăturăposibilitatea veto-uluideoarece, potrivitacestei clause, dacăanumite

state member intenționeazăsă participle într-o misiune, ele pot fi însărcinate

de cătreConsiliu cu protecțiavalorilorșiinetreselorUniunii.

În ciuda tuturor acestor inovații, care țintesc stabilirea treptată a unei

apărări comune europene,, PCSA rămâne o chestiune fundamental

interguvernamentală, iar mijloacele financiare pentru misiunile externe sunt

furnizate de statele membre ale UE. Apărarea rămâne un domeniu mai

degrabă național decât european. Relativa ineficiență a PCSA rezidă în

împotrivirea statelor membre ale UE de a renunța la controlul asupra

problemelor de apărare națională. Sistemul de vot al PCSA este

unanimitatea, însemnând că se impune acordul tuturor statelor pentru

lansarea unei misiuni. Misiunilșe militare ale UE au avut un caracter limitat

iar eșecul UE de a compensa incapacitatea națională crescândă (cuplată cu

austeritatea recentului context al crizei economice) constituie un “deficit de

apărare” pentruinteresele europene de securitate.

Așa cum sugerează Menon (2013), soluții însă există pentru toate

aceste slăbiciuni. În opinia autorului menționat, apare necesitatea unei

transferări a politicilor naționale de apărare către autoritatea europeană într-

un grad mai mare decât a existat vreodată. Luându-le statelor membre

dreptul de veto în domeniul intervențiilor militare ar însemna o accelerare a

procesului decizional. Achizițiile la nivel european ar asigura inter-

operabilitatea și ar crea economii de scară și apariția unei Piețe Europene a

Echpamentului de Apărare. Astfel, modul cel mai eficient pentru rezolvarea

“deficitului de apărare” ar fi trecereaarmamentului la

nivelcomunitarșiînlocuireaagențiilornaționale cu instituțiisupranaționale.

O nouă paletă de oportunități este adusă și de deciziile instituționale

ale anului 2014, în care au avut loc alegerile pentru Parlamentul European,

intrarea în atribuții a unei noi Comisii Europene și a unui nou Înalt

Reprezentant UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.

Răspunsul UE la recentele provocări de securitate

Vom examina în continuare, printr-o analiză explorativă a politicii,

cele mai recente provocări la adresa securității și asociatele poziții ale UE,

instrumentele, parteneriatele și strategiile de securitate și apărare utilizate,

reliefând în același timp unele din aspectele cheie semnalate de literatura de

specialitate. Vom discuta câteva chestiuni emergente de securitate, revelând

gradul lor ridicat de insolubilitate precum și sfidările la adresa principiilor

pacifiste promovate dee UE. Vom investiga cu atenție eforturile UE de a se

adapta la agenda fluidă a securității din ultimii ani și rezultatele mixte

obținute în confruntarea cu Primăvara Arabă, cu ambițiile nucleare ale

Iranului și cu criza din Ucraina.

Revolta populară din Tunisia

Până la evenimentele din 2010, Tunisia a afișat o stare de stabilitate

iluzorie. Țelul revoltei populare a fost acela de a curma regimul autoritar și

de a-l înlătura pe președintele Ben Ali, ceea ce s-a înfăptuit pe 14 ianuarie

2011. Evenimentele din Tunisia au declanșat apoi toate mișcările arabe din

nordul Africii și din Orientul Mijlociu.

Viabilitatea actualului guvern tunisian este pusă sub semnul întrebării

de opoziție deoarece procesele de reformă sunt lente iar sentimentul general

de nesiguranță rămâne rificat. În ceea ce privește securitatea internă, există

puțină încredere în forțele de poliție, acestea având o proastă reputație – dată

fiind loialitatea lor anterioară față de președintele Ben Ali. Problemele de

securitate au devenit în anumite împrejurări o preocupare pentru

comunitățile religioase, prin aceea că ele sunt chemate să asigure securitatea

(Eriksson și Zetterlund, 2013).

În vreme ce larga și spontana mobilizare a tunisienilor a fost

încununată de succes în îndepărtarea domniei lui Ben Ali, rămâne neclar

dacă viitorul apropiat va aduce reforme politice autentice, esențiale pentru

stabilitate, sau dacă instabilitatea continuă va afecta și celelalte țări din

regiune.

Se impune astfel o radicală regândire a atitudinii UE față de această

regiune, la baza căreia să stea hotîrârea de a stopa politicile îngăduitoare ale

UE față de țările ce nu implementează serioase reforme politice, în ciuda

doveditei lor disponibilități de a coopera în lupta împotriva terorismului și a

migrației ilegale și de a contribui la realizarea altor obiective geostrategice

(Ayadi et al., 2011).

UE acționat rapid pentru sprijinirea tranziției în Tunisia. Suportul

politic este ilustrat de vizite regulate, Concluzii ale Consiliului și Declarații

ale Înaltului Reprezentant. În septembrie 2011 a fost constituită EU-Tunisia

Task-Force.

Documentul “EU’s Response to the Arab Spring: The State-of-Play

after Two Years”viireafirmă că relațiile UE-Tunisia se bazează pe cei trei M

inter-relaționați: “money”, “market”, “mobility” (bani, piață, mobilitate).

Mobilitatea este problematică în special, datorită legăturii sale cu justiția,

securitatea și apărarea. Pe fondul violențelor crescânde din alte țări nord-

viiVeziwww.eu-un.europa.eu/articles/en/article_13134_en.htm

africane, UE nu va lua in nici un caz măsuri de ușurare a intrării în UE a

rezidenților tunisieni și a celor aflați în tranzit. Dezbaterile privind un

“ParteneriatpentruMobilitate”

înceeacepriveștemigrațiașisecuritateasuntînderulare.

Turbulențelepolitice din Egipt

Inspirate de revoltapopulară din Tunisia, protestemasive au erupt

înEgipt la începutulanului 2011. Situația social, economicășipolitică din

Egiptaexercitat la rândulei un puternic impact asuprațărilorvecine. Mișcarea

din Egipt a produs într-adevăr un larg efect de contagiune în țările arabe. În

termeni de securitate regioanală, Egiptul rămâne un stat pivot în Orientul

Mijlociu și nordul Africii, bucurându-se de bune relații cu Israelul și de o

strânsă colaborare cu SUA.

Euforia creată de Primăvara Arabă și de colapsul regimului Hosni

Mubarak la data de 11 februarie 2011 a fost înlocuită de o perioadă de

polarizare politică și socială, violență crescândă și stagnare economică.

Stabilitatea în Egipt se remarcă drept parte componentă a

comprehensivei strategii de securitate a UE din imediata sa vecinătate.

Regiunea mediteraneeană de sud este o zonă pe care UE o consideră

esențială pentru securitatea și prosperitatea sa. În urma Primăverii Arabe din

2011, UE a relansat Politica Europeană de Vecinătate pentru a-și exprima

solidaritatea cu cei aspirând la democrație. EU-Egypt Task Force a fost

lansată ăn luna noiembrie a anului 2012viii.

viiiAceastaeste similară cu EU-Tunisia Task Force, care coordonează suportul

european și internațional pentru tranziția Tunisiei către democrație și pentru

redresarea sa economică.

Această criză a revelat unele provocări cu care s-a confruntat UE. În

situația mult dezbătută a Egiptului, SUA este țara ce a jucat un rol central, pe

fondul absenței unei politici europene independente. Căderea lui Mohammed

Morsi în iulie 2013 a fost o evoluție puternic susținută de SUA și de

președintele Barack Obama. Referindu-se la prăbușirea nesustenabilă din

Egipt, Dworkin și Michou (2014) pun în evidență o viziune pe termen lung

asupra politicii europene. În acest sens, tentația UE de a accepta acțiunile

autorităților egiptene așa sum se prezintă în momentul de față, fără o

perspectivă de viitor, trebuie evitată, deoarece acestea nu par să conducă la

o politică stabilă sau la o îmbunătățire a securității. În cazul Egiptului, UE se

confruntă de asemenea cu concurența altor puteri mondiale. În vreme ce

țările europene sunt dornice să își continue cooperarea cu Egiptul în materie

de securitate și în alte domenii, statele din Golf și Rusia stau pregătite să

ofere surse alternative de suport financiar și diplomatic, ca și cooperare

pentru securitate și export de arme. O altă mproblemă este reprezentată de

faptul că grupurile politice reprezentând cel mai bine viziunea pe care3

Europa dorește să o promoveze sunt prea slabe pentru a juca un rol major în

viitorul apropiat.

Criza din Libia

Conflictul armat libian din 2011 dintre forțele loiale colonelului

Muammar Gaddafi și cele de opoziție a oferit un tablou mixt în care țări

europene (Franța și Marea Britanie) s-au aflat în centrul acțiunilor militare,

dar Europa nu, din cauza lipsei voinței statelor membre și a temerilor și

restricțiilor legate de Rezoluția UNSC 1973ix. În timpul votării acestei

Rezoluții, abținerea germană (de netrecut cu vederea și datorată fie ezitării

germane de a utiliza forța fie absenței voinței politice din partea statelor

nordice de a investi în zona mediteraneeană) a pus în lumină divizarea UE în

privința unei probleme de securitate.

UE nu s-a distins printre liderii intervenției, deși Libia este unul dintre

vecinii apropiați, țările mediteraneene și arabe reprezentând o regiune

importantă pentru stabilitatea Europei. Cazul Libiei, în care doar fRanța și

Marea Britanie și-au asumat acțiune militară, demonstrează încă o dată că

UE este mai puțin înclinată către un răspuns de securitate coerent și mai mult

către o întoarcere la acțiunea bilaterală.

UE a întreprins într-adevăr câteva măsuri în scopul împiedicării

accentuării crizei, ca de exemplu eforturi umanitare și deschiderea în

Benghazi a unui oficiu UE ce a conferit mai multă eficiență acțiunilor

europene și a reprezentat o recunoaștere de facto a Libyan National

Transitional Council (NTC).

Criza din Libia furnizează trei lecții strategice cheie pentru Europa

(Biscop, 2011): 1. necesitateapentru UE de a-șiurmăripropriileinteresevitale,

ținândcont de faptulcănimenialtcineva nu le vaproteja; 2. necesitatea de a

gândi și acționa în mod strategic; și 3. asigurarea capacităților militare

adecvate, care încă rămân deficiente.

Conflictul libian a dovedit cu prisosință că UE ar putea fi pusă în fața

situației de a întreprinde acțiuni militare dacă nici un alt mijloc nu

funcționează, această neînsemnând totuși o militarizare a relației cu țările

arabe din zona mediteraneeană; dimpotrivă, s-ar putea încadra într-o

abordare comprehensivă a ariei mediteraneene, incluzând asistență,

ixAceastă Rezoluție a constituit baza legală pentru intervenție militară în războiul

civil libanez, cerând “imediataîncetare a focului”

șiautorizândcomunitateainternaționalăsăutilizezetoatemijloacelenecesarepentruprot

ecțiacivililor.

cooperare economică și tehnică, comerț și oportunități de acces pe piețele

europene. Toate aceste măsuri ar putea ajuta țările din nordul Africii să își

reconstruiască economiile pe o cale sustenabilă și ar crea mai multă

securitate în regiune.

Războiul civil din Siria

Una din cele mai presante probleme în proxima vecinătate a UE este

războiul civil din Siria. În această țară, de-a lungul ultimilor trei ani, peste

100.000 de sirieni și-au pierdut viața în cursul escaladării conflictului dintre

forțele loiale președintelui Bashar-Al-Assad și cele opuse guvernării sale.

Sângeroasele lupte interne au distrus comunități întregi și au obligat mai

mult de nouă milioane de oameni să își abandoneze locuințele. Ceea ce a

început ca un alt eveniment al Primăverii Arabe, având scopul înlăturării

unui lider autocrat, a degenerat într-un război brutal implicând puterile

regionale și mondiale.

De când violența și represiunea au izbucnit în Siria în luna martie a

anului 2011, UE nu numai că a chemat în repetate rânduri încetarea

atacurilor, dar a și suspendat alte acorduri menite să cimenteze o mai strânsă

relație cu Damascul. Ca urmare a sancțiunilor UE din noiembrie 2011,

Banca Europeană de Investiții a înghețat orice plată destinată împrumuturilor

și contractelor de asistență tehnică cu statul sirian.

Criza regională din Siria a demonstrat din nou că, în comparație cu

alte arii ale politicilor europene, politica de apărare și securitate este foarte

susceptibilă la diferențrle de opinii dintre statele membre. UE s-a opus

trimiterii de arme în Siria, dar liderii statelor europene nu au putut ajunge la

o înțelegere privind revocarea interzicerii armelor trimise opoziției. Franța și

Marea Britanie au anunțat că vor lua în considerare o abrogare unilaterală a

acordului prin trimiterea de arme rebelilor sirieni. Pe de altă parte, a ieșit la

iveală o consecință neașteptată pentru politica externă. Opoziția statelor

europene majore (precum Franța și Germania) față de războiul din Iraq

condus de americani în 2003 a fost înlocuită de sprijinul european cel mai

explicit pentru politica SUA în relațiile cu Damascul. Pozițiile președintelui

francez François Hollande și cancelarului german Angela Merkel au fost

destul de diferite de cele ale predecesorilor lor Jacques Chirac și Gerhard

Shrőder în 2003.

În toate revoltele ce s-au aprins în Africa de Nord și în Orientul

Mijlociu și care au schimbat radical peisajul internațiobal și regionalx,

spiritul animat de reformă al cetățenilor este acum umbrit de polarizare și

tensiuni între liberalii seculari și islamiști, între variatele grupuri islamice

sau între guvern și societatea civilă. Așa cum remarcă Youngs (2014), ceea

ce observatorii occidentali au văzut inițial ca pe un proces în care societatea

civilă reformistă s-a ridicat împotriva regimurilor autoritare, apare în prezent

ca o problemă a admnistrării a miriade de niveluri de polarizare în cadrul

societăților. În acest context, UE și-a sporit accentul asupra construirii

consensului în eforturile sale diplomatice și a dezvoltat inițiative de trimitere

de fonduri în Orientul Mijlociu. UE încearcă de asemenea să ajute medierea

conflictului și promovarea reformelor în aceste țări.

Programul nuclear al Iranului

Interesul Iranului pentru tehnologia nucleară datează încă din anii

1950, când Șahul a înceout să primească asistență prin US Atoms for Peace

xPentru UE înainte 2010, situația din vecinătatea sudică a însemnat stabilitate fără

democrație, UE necerând în nici un stadiu schimbarea regimului.

Program. Iranul a semnat Tratatul de Non-Proliferare a Armelor Nucleare de

pe poziția unui stat non-nuclear în materie de armament. Acest Tratat a fost

semnat de Iran în 1968 și ratificat în 1970, dar ambițiile Șahului legate de

armele nucleare nu s-au oprit aici. Expansiunea programului nuclear a fost

stopată de Revoluția Iraniană din 1979 și de războiul dintre Iran și Iraq, dar

anii 1990 au dezvăluit că Iranul începea să clădească o capacitate nucleară

indigenă.

În august 2002, Consiliul Național de Rezistență al Iranului, un grup

de opoziție stabilit la Paris, a dat în vileag existența unor facilități nucleare

nedeclarate în Iran, ceea ce a provocat un impas diplomatic cu comunitatea

internațonală și sancțiuni la adresa investițiilor iraniene din sectorul nuclear.

Eforturile UE de rezolvare a conflictului generat de programul nuclear

al Iranului s-au demarat în împrejurările particulare determinate de invazia

Iraqului din 2003 condusă de SUA, care au divizat statele membre ale UE și

au dăunat relațiilor transatlantice. În aceste condiții, problemele legate de

securitatea internațională și-au sporit importanța. Un Iran cu arme nucleare

putea antrena consecințe majore pentru securitatea regională și globală.

La data de 14 iunie 2008, Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE

pentru Politica Externă și de Securitate Comună, l-a întâlnit la Teheran pe

ministrul de externe iranian în scopul înghețării eforturilor Iranului de

îmbogățire a resurselor de uraniu, dar Ayatolahul Khamenei și-a continuat

politica de dezvoltare nucleară.

UE recunoaște drepturile iranului de a uitiliza energia nucleară în

scopuri pașnice, dar aceste3 drepturi sunt condiționate de îndeplinirea

obligației de a nu construi arme nucleare. În ciuda celor mai asidue eforturi

ale UE, Iranul nu a respectat cerințele International Atomic Energy Agency

(IAEA) și nu există nici o garanție că programul nuclear este dedicat unor

obiective pașnice.

Participarea Înaltului Reprezentant al UE Catherine Ashton la Geneva

Interim Agreementxi (noiembrie 2013) constituie o realizare de marcă a

acesteia. Ea a îndeplinit rolul de chair și purtător de cuvânt al grupului

P5+1xii pentru implementarea unei strategii concepute la Washington.

Abilitatea sa în îndeplinirea acestei sarcini a contribuit fără îndoială la

succesul acestui acord.

Cu o constantă și remarcabilă angajare, UE încearcă în prezent să

găsească o soluție diplomatică disputei privind activitățile nucleare ale

Iranului. Se încearcă axarea pe maximizarea avantajelor tactice în

negocierile directe cu Iranul. Așa cum arată Meier (2013), UE trebuie să

capitalizeze noile oportunități pentru găsirea unei căi de ieșire din blocajul

legat de ambițiile nucleare ale Iranului și să definească oprirea totală a

acestora și etapele de urmat necesare. Deși conflictul este încă nerezolvat,

coerența eforturilor diplomatice europene ar putea avea promițătoare șanse

de succes.

xiGeneva Interim Agreement, intitulat oficial Joint Plan of Action, a fost semnat pe

24 noiembrie 2013 și constă în înghețarea pe termen scurt a unor operațiuni din

programul nuclear al Iranului în schimbul atenuării sancțiunilor economice asupra

Iranului, pe măsură ce țările lucrează la un acord pe termen lung.xiiGrupul P5+1 este alcătuit din cele șase puteri mondiale care în 2006 și-au unit

eforturile diplomatice legate de programul nuclear al Iranului. P5 îi include pe cei

cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și anume SUA,

Rusia, China, Marea Britanie și Franța, la aceștia adăugându-se Germania.

Criza din Ucraina – un test major pentru politica externă și de

securitate comună a UE

O amenințare severă la adresa securității europene o reprezintă situația

din Ucraina, țară care se confruntă neîndoielnic cu cea mai îndelungată criză

de după independența post-sovietică. Criza s-a declanșat ca rezultat al

hotărârii guvernului de a renunța la planurile de semnare a acordului de

asociere cu UE sub presiunile Rusiei. Președintele pro-rus Yanukovich a

formulat ca motivație daunele ce ar fi fost aduse industriei ucrainiene de

acerba competiție europeană.

De la disoluția Uniunii Sovietice în 1991, Ucraina a luptat pentru

rezolvarea divizărilor sale interne, pentru implementarea reformelor

economice și pentru contracararea controlului crescând al oligarhilor asupra

economiei. Revoluția portocalie din 2004 a mascat separația dintre Ucraina

de vest și centrală cu orientare europeană și Ucraina de sud și de est cu

orientare pro-rusă.

Ucraina a fost inclusă în Parteneriatul Estic al UE din 2009, fapt

perceput negativ de către Rusia, ținând cont de propunerea de către aceasta a

Uniunii Eurasiatice – o uniune vamală ce urma să fie formată în ianuarie

2015 și ai cărei membri potențiali erau Ucraina, Kazakhstan, Belarus și

Armenia. Proiectul UE de extindere estică spre Ucraina prin intermediul

acordului de asociere este privit de Rusia ca o amenințare de securitate și ca

un pas către calitatea de membru al NATO. De fapt, Rusia a ajuns să vadă

Parteneriatul Estic ca pe un joc cu sumă nulă și ca pe o încălcare a sferei sale

regionale de influență (Nichol, 2014).

În februarie 2014 peninsula Crimeea a optat covârșitor într-un

referendum pentru unirea cu Rusia. În această privință, poziția UE este aceea

că referendumul violează atât Constituția Ucrainei cât și principiile

internaționale. UE condamnă de asemenea intervenția militară a Rusiei. Ca

răspuns la evoluțiile din Crimeea, UE a anunțat un sprijin de 15 miliarde

dolari în decursul anilor următori, condiționat de acordul Ucrainei cu FMI și

de adoptarea de reforme cum ar fi încetarea subvențiilor de stat la gaze

naturale. Alături de SUA,Japonia și Canada, UE a impus sancțiuni

(interdicții de călătoprie și înghețare de active) asupra oficialilor ruși și

ucrainieni implicați în escaladarea tensiunilor.

Pentru politica externă și de securitate comună a UE, anexarea

Crimeei de către Rusia declanșează o reevaluare majoră a relației dintre UE

și Rusia. Dacă în ultimii ani UE a dezvoltat cu Rusia un parteneriat strategic,

evenimentele recente au adus perspectiva ca Rusia să fie considerată ca un

potențial adversar și nu ca un partener. Europenii erau convinși că intraseră

într-o nouă eră “post-modernă”, în care putereasoft a înlocuit-o pe cea hard.

În prezent însă această ipoteză ajunge să fie pusă sub semnul întrebării,

deoarece atitudinea Rusiei demonstrează că politica puterii în stil vechi se

întoarce. UE delegase chestiunile de putere și de strategie hard Statelor

Unite ale Americii, dar la ora actuală europenii trebuie să-și asume un rol

mai activb în securitatea transatlantică și să pună mai mult umărul la povara

propriei lor securități (Speck, 2014). Factorii de decizie din politica

europeană trebuie categoric să își regândească alura de soft power.

Criza ucrainiană determină într-adevăr o reevaluare a situației

strategice a UE și a instrumentarului său de securitate, evidențiind statutul

fragil al stabilității și păcii de pe continentul european. Relațiile tensionate

dintre UE și Rusia pot afecta toate canalele de cooperare, cerând de

asemenea și o reconfigurare a Politicii Europene de Vecinătate.

Recentele presiuni ale crizei ucrainiene, tulburările din Orientul

Mijlociu și din nordul Africii au plasat politica externă și de securitate în

topul agendei UE. Evoluțiile descrise mai sus arată că în momentul de față

UE nu este echipată corespunzător pentru a face față tuturor provocărilor și

pentru a dezvolta o acțiune externă eficientă. Se pare că nici Politica

Europeană de Vecinătate și nici instrumentele diplomatice, civile și de

management al crizelor militare ale UE nu sunt suficiente pentru a permite

Uniunii să joace un rol de stabilizare sustenabil în regiunile înconjurătaore

(Lehne,2014).

Evenimentele din nordul Africii și din Orientul mijlociu sfidează

politica externă a UE, exercitând presiunea de a se reanaliza rolul viitor al

UE în această regiune ca partener constructiv, capabil să furnizeze asistență

pentru crearea unui sistem democratic stabil și pentru punerea bazelor

societății civile și a unei prese libere. O cooperare economică sporită va

reprezenta și ea unul din principalii generatori ai stabilității în regiune.

În domeniul securității, există trei arii cheie ale noii atitudini a UE față

de vecinii sudici: securitatea energiei, problema migrației și combaterea

terorismului internațional. În ceea ce privește securitatea energiei, relațiile au

fost în general dezvoltate bilateral între țările membre ale UE și țările arabe.

O abordare comună țintind către stabilirea unei Uniuni a Energiei în

regiunea mediteraneeană devine necesară. Problemele migrației, strâns

legate de politicile de dezvoltare, trebuie să fie incluse într-o strategie

comună viabilă pentru combaterea migrației ilegale. Lupta conjugată

împotriva terorismului nu este efectivă și are doar rezultate limitate din

cauza planurilor de acțiune bilaterală. Pentru a face pași hotărâți în efortul de

combatere a terorismului, UE trebuie să intensifice monitorizarea politicilor

de contracarare a acestui fenomen și să îi trateze mai atent cauzele,

îmbunătățind în același timp căile dialogului cu partenerii.

Bibliografie capitol

Ayadi, R., Colombo, S., Paciello, M.C. and Toci, N. (2011), “The Tunisian

Revolution – An Opportunity for Democratic Transition”, MEDPRO

(Mediterranean Prospects) Commentary/24 January 2011, Centre for

European Policy Studies (CEPS), Brussels.

Bardakçi, M. (2010), “EU Engagement in Conflict Resolution in Georgia:

Towards a More Proactive Role”, Caucasian Review of International

Affairs, Vol. 4 (3), Summer, pp. 214-236.

Biscop, S. (2011), “ Mayhem in the Mediterranean: Three Strategic Lessons

for Europe”. Security Policy Brief, EGMONT – Royal Institute for

International Relations, Brussels.

Bossuyt, F. (2007), “An Economic Giant, Political Dwarf and Military

Worm?: Introducing the Concept of <Transnational Power Over>”, 4th

ECPR General Conference, Papers, European Consortium of Political

Research, available at https://biblio.ugent.be/record/691844.

Bradford, W. (2000), “The Western European Union, Yugoslavia and the

(Dis)Integration of the EU, The New Sick Man of Europe”, Boston College

International and Comparative Law Review, Volume 24, Issue 1.

Brummer, K. (ed.) (2006), “The Big 3 and EDSP: France, Germany and

United Kingdom”, European Foreign and Security Policy – No. 5,

BertelmannStiftung, Gütersloh, November.

Chari, R.S. and Cavatorta, F. (2003), “The Iraq War: Killing Dreams of a

Unified EU?”, in European Political Science, Autumn 2003, pp. 25-29.

Commission of the European Communities (1996), Commission Opinion –

“Reinforcing Political Union and Preparing for enlargement”, COM (96) 90

final, 28 February.

Dinan, D. (2005), Ever Closer Union.An Introduction to European

Integration, Palgrave Macmillan.

Duchêne, F. (1973), “The European Community and the Uncertainties of

Interdependence”, in Kohnstamm, M. and Hager, W. (eds), A Nation Writ

Large? Foreign Policy Problems Before the European Communities,

London, Macmillan.

Dworkin, A. and Michou, H. (2014), “Egypt’s unsustainable crackdown”,

Policy Memo, European Council of Foreign Relations (ECFR), available at

www.ecfr.eu/page/-/ECFR92_EGYPT_MEMO.pdf

Eriksson, M. and Zetterlund, K. (2013), „Dealing with Change. EU and AU

Responses to the Uprisings in Tunisia, Egypt and Libya”, FOI Report,

January 2013, available at www.foi.se.

Giegerich, B. and Wallace, W. (2004), “Not Such a Soft Power: The

External Deployment of European Forces”, Survival 46. no. 2 (January), pp.

163-182.

Giegerich, B. and Wallace, W. (2010), “Foreign and Security Policy:

Civilian Power Europe and American Leadership” in Wallace, H., Pollack,

M.A. and Young, A.R. (eds), Policy-Making in the European Union, Oxford

University Press.

Ginsberg, R. H. (1997), "The EU’s CFSP: The Politics of Procedure" in M.

Holland (ed.) Common Foreign and Security Policy: The Record and

Reform (London: Pinter).

Gordon, P. and Shapiro, J. (2004), Allies at war: America, Europe and the

crisis over Iraq, A Brooking Institution Book, McGraw Hill.

Gowan, R. (2007), EUFOR RD Congo, UNIFIL and Future European

Support to the UN, SDA Discussion Paper, Brussels: Security and Defense

Agenda.

Gowan. R. (2009), “ESDP and the United Nations”, in G. Grevi, D. Helly

and D. Keohane (eds.), European Security and Defence Policy: The First 10

Years (1999-2009), The European Union Institute for Security Studies,

Paris, pp. 117-126.

Holland, M. (1995), "Bridging the Capabilities-Expectation Gap: A case

study of the CFSP Joint Action on South Africa", Journal of Common

Market Studies, Vol. 33, No.4, pp. 555-72.

Keukeleire, S. and MacNaughtan, J. (2008), The Foreign Policy of the

European Union, Houndmills: Palgrave Macmillan.

Lehne, S. (2014), “A Window of Opportunity to Upgrade EU Foreign

Policy”, Carnegie EUROPE, Paper, May, 2, 2014, available at:

carnegieeurope.eu/2014/05/02/window-of-opportunity-to-upgrade-eu-

foreign-policy/h9sj#

Maracz, L. (2008), “Some Consequences for the Union’s Common Foreign

and Security Policy of the EU enlargement with the Former Soviet Bloc

Countries”, paper presented at the Fourth Pan-European Conference on EU

Politics held at the University of Latvia in Riga, 25 September.

McCormick, J. (2008), Understanding the European Union: A Concise

Introduction, Palgrave Macmillan.

Meier, O. (2013), “European efforts to solve the conflict over Iran’s nuclear

programme: How has the European Union performed?”, EU Non-

Proliferation Consortium, Non-Proliferation Papers No. 27, February 2013.

Menon, A. (2013), “Europe’s ‘Defense Deficit’, in Hug, A. (ed.), Europe in

the World – Can EU Foreign Policy Make an Impact?,The Foreign Policy

Centre, London.

Nichol, J. (2014), “Russian Political, Economic, and Security issues and US

interest”, CRS Report, Congressional Research Service, March 31.

Pawels, M. (2011), “Assessing the impact of the Iranian revolution on the

world beyond the Middle East”, International Politics, Energy, Culture

(InPEC), 7 October.

Payne, K. (2003), “The European Security and Defense Policy and the

Future of NATO”, BBC News Analysis and Research, available at

www.nato.int/acad/fellow/01-03/payne.pdf, last accessed May 2014.

Speck, U. (2014), “What does Russia’s involvement in Ukraine mean for

Europe’s security?”, Carnegie Endowment for International Peace, March

27.

Twitchett, K. (1976), Europe and the World: The External Relations of the

Common Market, London: Europa Publications Ltd.

Youngs, R. (2014), “From Transformation to Mediation: The Arab Spring

Reframed”, Carnegie Europe, Paper, March, 20, 2014, available at:

carnegieeurope.eu/2014/03/20/from-transformation-to-mediation-arab-

spring-reframed/h4x4

Note